Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

OPERATIUNEA “PASTORIUS”

Istoria spionajului german in teritoriul aliat in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial este punctata de istorii romantice si/sau grotesti. Astfel, in 1942, Hitler, obsedat de mania sa de sabotaj, a cerut o actiune de anvergura contra industriei americane, chiar pe teritoriul S.U.A. Astfel a fost organizata operatiunea “Pastorius”.
Era vorba de introducerea pe teritoriul american a opt spioni si sabotori germani, toti voluntari. Oamenii Abwehr-ului i-au antrenat cat au putut de bine, apoi i-au expediat, via Paris la baza de submarine de la Lorient, in vederea transportului lor in S.U.A.

Sejurul acestei echipe de spioni la Paris a fost marcat de unele episoade pentru serviciile secrete germane. De exemplu, in prima noapte, cei opt voluntari au adus femei in camerele lor de hotel (rechizitionate exclusiv pentru armata germana), s-au distrat cu ele, fiind entuziasmati de misiunea pe care o aveau de indeplinit si au urlat in limba engleza.

Treziti de aceste tipete, ofiterii germani care erau gazduiti in acelasi imobil au vazut ca a avut loc un atac al parasutistilor britanici contra hotelului lor si au intrat in camerele scandalagiilor, cu armele in maini.
Operatiunea “Pastorius” risca sa fie compromisa. Interogatiile, care au durat toata noaptea, au lamurit insa lucrurile. A doua zi, voluntarii s-au recules intr-un bar parizian, fara complexe, unde au amenintat ca vor pleca in America intr-o “misiune secreta”, cu o indiscretie afisata inocent.


Dar din Paris spre Lorient au plecat numai sapte, deoarece celalalt contactase deja o boala venerica in timpul sederii sale in capitala Frantei. Totul s-a terminat foarte prost pentru agentii secreti de ocazie, deoarece toti au fost arestati cateva zile mai tarziu dupa ce au pus picioarele pe solul american: doi dintre ei, mai putin fanatici decit se crezuse s-au predat direct F.B.I.-ului si si-au denuntat camarazii.

Un alt amanunt : unul dintre spioni, intrand intr-un magazin pentru a cumpara o lama de ras, a luat-o brusc razna si a facut salutul nazist tipand ”Heil Hitler!” in fata angajatilor, uimiti. Inutil de precizat ca a fost imediat arestat si trimis in lagar.Hitler, dupa ce a aflat de esecul acestei operatiuni, a avut o criza de nervi si a ordonat ca pentru asemenea operatiuni sa se foloseasca numai evrei si/sau criminali. Amiralul Canaris, seful Abwehr-ului bine cunoscut pentru antipatia sa pronuntata la adresa nazistilor, s-a folosit de aceasta indicatie si a salvat evreii din Germania. “Ordin special al Fuhreh-ului” raspundea el, de fiecare data, protestatarilor indignati, ofiteri ai Gestapoului in principal.

OPERATIUNEA SECRETA CAESAR

A fost o misiune secreta germana care s-a desfasurat la sfarsitul celui de-al Dilea Razboi Mondial. Obiectul sau era de a trimite in Japonia, prin submarine, reactoare de Messerschmitt Me 262, mercur cat si oameni de stiinta germani si japonezi, pentru a schimba cursul razbouilui in Pacific. Submarinul era U-864, care a placat din Kiel la sfarsitul lui 1944 si care a fost scufundat la 9 februarie 1945 de HMS Venturer in largul insulei Fedje in apropierea de Bergen in Norvegia.

Cu inaintarea trupelor aliate si capturarea bazelor marine si aeriene, ultimele sperante ale regiumului nazist erau pe de-o parte Vergetugswaffen, arme de represalii cum ar fi V2, pe de alta parte ultimile descoperiri militare si tehnologice de la Penang pentru a schimba cursul razbouilui in Pacific si a descoperit frontul european.
Aceasta speranta se traducea prin punerea la punct a Operatiei Caesar. La 5 decembrie 1944, U-864, submarin de Tipul IX, a plecat din canalul de la Kiel, in Schleswih-Holstein. La bordul sau, se aflau planuri si reactoarele lui Me 262, oameni de stiinta germani si japonezi, precum si aproximativ 65 de tone de mercur repartizate in 1857 plosti de otel, stocate in cale.

Drumul sau trebuia sa-l duca de la Baltica la Marea Nordului, apoi spre Capul Bunei Sperante in Africa. Calatoria trebuia sa dureze cateva luni, insa echipajul a plecat increzator, caci pana atunci submarinul nu cunoscuse nicio avarie. In acest timp, o esuare accidentala ape fundul marii l-a fortat pe capitanul Ralf-Reimar Wolfram de a indrepta vasul spre Bergen pentru a efectua reparatiile care se impuneau. Operatia secreta a fost insa decriptata de aliati si reparatiile au intarziat. La 12 ianuarie 1945, a avut loc un rapid efectuat de RAF : 32 de aparate tip Lancasters echipate cu bombe Tallboy cat si un bombardier Mosquito.




Sfarsitul lui U-864

Dupa escala sa fortata la Bergen, U-864 si-a reluat drumul si s-a fofilat pe langa Hordaland, folosind un canal natural situate intre insulele Sotra si Askoy si terminandu-se prin micuta insula Fedje.
In paralel, de la baza din Lerwick, a fost trimis pentru a 11 sa patrulare HMS Venturer, la Fedje, pentru a intercepta submarinul german, care parasise deja Bergen si depasise insula la 6 februarie.
Dar la 8 februarie, o avarie a motorului de la tribord a fortat submarinul U-864 sa nu-si mai poata continua drumul si a cerut sa se reintoarca la buncarul Buno. Raspunsul a venit promt si capitanul a fost informat ca ii fusese pusa la dispozitie o escorta la 10 februarie in apropiere de farul de la Hellispy, la sud de insulita Fedje.
Zgomote neobisnuite, motoarele diesel ale lui U-864 au fost detectate cu hidrofoanele de Venturer la 9 februarie. Locotenentul James “Jimmy” S. Launders, commandant de bord, s-a decis sa nu foloseasca ASDIC pentru a nu-si trada propia sa pozitie.
Mai tarziu, el a remarcat pericolul lui U-864. A inceput atunci o asteptare neobisnuita in acest gen de infruntare, in care echipajul englez astepta 45 de minute ca submarinul advers sa iasa la suprafata pentru a-l torpila.



Detectand prezenta lui Venturer, U-864 s-a indreptat spre Bergen fara sa-si mai astepte escorta, mergand in zig-zag, si deci riscand a-si scoate regulat periscopul. Cele 32 de torpile de la bordul sau puteau sa-i asigure o anume siguranta fata de cele 4 ale submarinului englez.
Launders a petrecut trei ore pentru a decripta schema traiectorilor lui U-864 si la ora 12, 12 a tras prima torpila. Au urmat apoi alte trei, la un interval de 17 secunde fiecare, in cursul unei scufundari preventive pentru a evita o replica germana. Detectand prima torpila, U-864 s-a scufundat pentru a o evita si s-a pus pe traiectoria celei de-a patra dupa ce le-a evitat pe celelalte doua.

Submarinul a fost taiat in doua si s-a scufundat 150 m, la 4 km in larg de insula Fedje, cu cei 73 de membri ai echipajului sau. La ora 12,14 Launders a consemnat in jurnalul de bord o “puternica explozie urmate de zgomote de spargere”. Este singura data in istoria de razboi cand un submarin a curs pe langa altul atunci cand cele doua erau in scufundare. Dupa razboi, Venturer a fost oferit marinei norvegiene si a fost rebotezat KNM Utstein.
Singurul martor din epoca era un tanar din Fedje, Kristoffer Karlsson, pe atunci in varsta de 12 ani. Daca Venturer a intrat fara probleme la Lerwick, indentitatea submarinului scufundat era nesigura. Epava a cazut in uitare dar la inceputul anului 2003 un pescar din Ferdje a gasit in plasele sale o piesa mecanica care nu lasa nicio indoiala privind originea sa: un submarine german. Foarte repede s-a crezut ca aceasta epava putea fi U-864 si a inceput o nelisniste profunda deoarece, daca era vorba despre acesta, atunci probabil o adevarata bomba cu efect intarziat din cauza incarcarii sale cu mercur. Cu siguranta epava lui U-864 este cea mai periculoasa din cele 400 de epave norvegiene datand din cel de-al Doilea Razboi Mondial .

Epava a fost localizata de KNM Tyr in primavera anului 2003. Primele imagini ale epavei, obtinute in timpul explorarii conduse de nava Geobay, au aratat un submarine taiat in doua parti separate de 40 metri, cu voletele in pozitie de scufundare de urgenta.
Mai multe kilograme de mercur s-au raspandit in mare de aprope 20 de ani (se estimeaza ca 4 kg), urme materiale descoperindu-se pana la 300 metri de epava. Procentul de mercur in fauna inconjuratoare este superior celor autorizate si problema se va agrava. Este interzis de a se pescui in aceasta zona.

Proiectul de scoatere a epavei a fost repede abandonat datorita riscului de a se sfarama si a se raspandi in apele marii intreaga sa incarcatura, sau de a exploda numeroasele torpile care se gasesc inca la bord. Dupa trei ani de studii a problemei si cheltuirea a 6,5 milioane de dolari, guvernul norvegian a decis de a construi un sarcofag de 100. 000 metri cubi de nisip si de 12 metri grosime de beton pentru a izola submarinul pe o suprafata de 150 m in adancime, ca cea care a fost facut la Cernobil si in alte locuri din lume.

In 2006, sub impulsul NCA (Norwegian Coastal Administration Kystverket) zona a fost cartografiata, s-au facut noi analize ale faunei lacului, pentru un cost estimat la 31 milioane de coroane. Un an mai tarziu, anumite zone poluate din jurul epavei au fost curatate si sigilate, in asteptarea operatiilor finale. In martie, a fost descoperit ca o parte centrala a epavei nu a fost regasita si ca ea este probabil formata din alte doua piese, cu o parte a incarcaturii de mercur. Unii cred ca ea a fost insa volatizata datorita exploziei, in timp ce altii au avansat ideea ca torpilele nu erau destul de puternice pentru a face atat de multe stricaciuni.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9284/8/

Una dintre doctrinele militare de exceptie ale URSS în cel de-al Doilea Razboi Mondial a fost cea a utilizarii lunetistilor, mai ales atunci cand teatrul de razboi se afla în interiorul oraselor. Desigur, cea mai teribila confruntare a sovieticilor a fost cea cu armata germana invadatoare (Operatiunea Barbarossa), prin care Hitler voia sa ajunga la Moscova. Mobilizarea exceptionala a armatelor ruse (si a populatiei) a avut un capitol distinct si de mare succes prin utilizarea diviziilor de tragatori de elita, în special în marea batalie de la Stalingrad - între august 1942 si februarie 1943.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/evacuarea-legatiei-sovietice-bucuresti

Reconstituim, prin intermediul documentelor din Arhiva Istorică a Ministerului Afacerilor Externe, coordonatele plecării misiunii sovietice din România, odată cu startul Operaţiunii Barbarossa. La 22 iunie 1941, Anatoli Iosifovici Lavrentiev, ministrul Sovietelor, e informat că personalul diplomatic şi consular al Legaţiei (96 de persoane) trebuie să părăsească Bucureştiul cât mai repede cu putinţă. Trec însă mai mult de două săptămâni până când ruşii ajung pe teritoriu bulgar (şi de acolo în Turcia), timp în care sunt complet izolaţi într-o garnitură de tren (mai întâi în staţia Chitila şi apoi în portul Giurgiu). Odiseea evacuării cu trenul – cu probleme medicale, o femeie însărcinată, temeri privind izbucnirea unei epidemii, greve ale foamei – se apropie de sfârşit la 16 iulie, când, din Istanbul, membrii Legaţiei încep să fie trimişi, în grupuri de câte 13 persoane, în Uniunea Sovietică.



Raport al lui George Lecca, director al Direcţiei Protocol a Ministerului Afacerilor Străine al României




„Plecarea misiunei sovietice din România

22 iunie 1941

În ziua de 21 iunie, la orele 11 seara, am fost convocat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri de către Dl. Prof. Mihai Antonescu, care mi-a spus următoarele:

«Vă dau o însărcinare istorică. Mâine dimineaţă, la orele 7, veţi telefona la Legaţiunea Sovietelor şi veţi convoca pentru orele 8 dimineaţa, la Ministerul Afacerilor Străine, pe Dl. Lavrentiev, Ministrul Sovietelor, spunându-i că aveţi o însărcinare specială din partea Şefului Guvernului (în numele meu, căci cu începere de astă seară voi fi Prim Ministru a.i. şi Vice-Preşedinte al Consiliului) şi îi veţi atrage atenţiunea că, în interesul său propriu şi al propriei sale protecţii, cât şi pentru a evita situaţiuni grele, este bine să părăsească într-o oră localul Legaţiunii Sovietice, împreună cu tot personalul.

Motivare:

Dl. Lavrentiev a comis o serie de acte şi convocări diplomatice, care depăşeau obligaţiunile unui trimis al unui Stat neutru. În ultimele zile, Domnia Sa n-a primit să se supună măsurilor de apărare pasivă, aplicabile tuturor celor de pe teritoriul nostru.

Întrucât ostilităţile au început astă noapte între Germania şi România ca aliată, pe de o parte şi Rusia Sovietică pe de altă parte şi pentru evitarea de incidente neplăcute, dat fiind amintirile care stăruesc să rămână în opinia publică românească, care nu poate uita condiţiunile în care s-a făcut ocuparea unui teritoriu român în anul trecut, Guvernul Român, în interesul membrilor Legaţiunei Sovietice, îi sfătuieşte să părăsească localul Legaţiunei imediat; această măsură, la care Guvernul Român nu va renunţa în nici un chip, nu poate să fie interpretată altfel decât ca având scopul să proteguiască personalul Legaţiunei Sovietice. În acest caz, Dl Lavrentiev are de ales: sau să se facă un inventariu sumar al Legaţiunei sau o sigilare totală a localului Legaţiunei, în prezenţa autorităţilor române. Numai primind condiţiunea plecării imediate, s-ar putea garanta inventariul, care s-ar face mâine, după plecare, rămânând ca ridicarea unor obiecte să se facă mai târziu».

Conform instrucţiunilor de mai sus, am convocat pentru dimineaţa zilei de 22 Iunie, la orele 8, la Ministerul Afacerilor Străine, pe Dl. Lavrentiev, care a sosit la ora fixată întovărăşit de Dl. Mikhailov, Prim Secretar al Legaţiunei Sovietice. Am comunicat cele cuprinse în instrucţiunile de mai sus – Dl. Mikhailov servind ca interpret – Dlui Ministru Lavrentiev, care

1. – a protestat că ar fi depăşit obligaţiunile unui trimis neutru;

2. – s-a supus tuturor măsurilor de apărare pasivă;

3. – a luat cunoştinţă de începerea ostilităţilor (impresia mea personală era că nu ştia că ostilităţile începuseră).

M-a rugat cu insistenţă să se revină asupra termenului de o oră, ce li se acordase pentru plecare, având aproape 100 de persoane la Legaţiune. I-am arătat că ordinele Guvernului sunt categorice, dar că voi încerca să obţin o păsuire intervenind pe lângă Dl. Prim Ministru a.i. Mihai Antonescu. M-a mai rugat cu insistenţă să se aibă o deosebită grijă în ceea ce priveşte aprovizionarea cu alimente pe tot drumul ce-l vor parcurge, având numeroşi copii cu ei. I-am adăugat că un tren, format din 2 vagoane cu paturi, 1 vagon special pentru Domnia Sa, 1 vagon restaurant, 1 vagon clasa I şi 2 vagoane de bagaje îi stau la dispoziţie în Gara Mogoşoaia.

Dl Ministru Lavrentiev s-a retras împreună cu Dl Mikhailov la orele 8.30, ducându-se la Legaţiune pentru a-şi prepara plecarea.

De îndată ce Dl Ministru Lavrentiev şi Dl. Mikhailov au plecat la Legaţiunea Sovietică, m-am dus la Preşedinţia Consiliului unde am încercat să văd pe Dl Prim Ministru a.i. M. Antonescu. Neputând să-i raportez conversaţia avută, am comunicat-o Dlui Ministru Al. Cretzianu, Secretar General al Ministerului Afacerilor Străine, arătând imposibilitatea de fapt a membrilor Legaţiunei de a pleca într-o oră (plecarea fusese fixată pentru ora 9), plecare care a avut loc la orele 13.30, răstimp în care nici un membru nu a părăsit localul Legaţiunei.

Între timp, delegasem pe Dl. Govela, Secretar de Legaţiune, să se ducă la Legaţiunea Sovietică, pentru a se pune la dispoziţiunea Dlui Ministru Lavrentiev pentru orice eventualitate. Dl. Govela s-a întors peste vreo două ore, comunicându-mi că Dl. Lavrentiev i-a declarat că refuză să părăsească localul Legaţiunei dimpreună cu tot personalul dacă nu i se indică precis data şi locul pe unde va ieşi din ţară cât şi direcţia în care va fi îndreptat trenul.

În urma acestei comunicări, m-am dus personal la Legaţiunea Sovietică, unde am vorbit cu Dl Lavrentiev, care mi-a spus exact acelaşi lucru. M-am întors la Ministerul Afacerilor Străine pentru a lua instrucţiuni şi am comunicat apoi Dlui Lavrentiev că trenul urmează a merge la Berlin, unde urmează să se întâlnească cu membrii misiunei sovietice de acolo, pentru a pleca cu toţii la Moscova (acesta era planul iniţial). I-am adăugat că Guvernul Român îl sfătuieşte să părăsească cât mai repede localul Legaţiunei, împreună cu personalul său, Guvernul Român luându-şi în acest caz angajamentul că nu li se va întâmpla absolut nimic. Dacă însă Domnia Sa refuză să primească sfatul dat, Guvernul Român îşi declină orice răspundere în privinţa oricăror surprize neplăcute ce s-ar putea ivi. Dl Ministru Lavrentiev a primit să plece, mulţumindu-mi călduros pentru tot ce am făcut şi a vrut să-şi ia rămas bun de la mine. Spunându-i că datoria mea este să-l întovărăşesc şi să fiu pe peron până în momentul plecării terenului, a fost foarte surprins şi mi-a mulţumit din nou.

Am plecat apoi la gara Mogoşoaia cu tot convoiul de maşini, care transporta personalul şi bagajele Legaţiunei. În gară, dl. Lavrentiev mi-a amintit din nou în ceea ce priveşte alimentarea trenului şi din nou mi-a mulţumit, atât Domnia Sa cât şi Dl Mikhailov pentru tratamentul ce li s-a acordat”.

Arhiva Istorica a MAE, fond 71 1920-1944, URSS Relaţii cu România, vol. 95, 1941, filele 333-337. Document obţinut prin amabilitatea personalului Unităţii Arhive Diplomatice din MAE



Raport întocmit de Direcţiunea Poliţiei de Siguranţă (Direcţiunea Generală a Poliţiei – Ministerul Afacerilor Interne)




„28 iunie 1941

Conform ordinelor primite, întreg personalul diplomatic şi consular al Legaţiunei Sovietice din Bucureşti, compus din 40 bărbaţi, 30 femei şi 26 copii, a fost îmbarcat într-un tren special ce se află garat în staţia Chitila.

Pentru pază, am detaşat un inspector de poliţie, ajutat în timpul zilei de un ofiţer şi de 20 de soldaţi la care se adaogă în timpul nopţii, încă un reangajat şi 20 soldaţi.

Am intervenit la Direcţiunea Generală C.F.R., care le-a pus la dispoziţie apă şi lumină suficientă, cu respectarea normelor de camuflare, în vagoanele respective, unde li se serveşte şi masa de compania Wagons Lits.

Semnalându-ni-se că o parte din copii aflaţi în tren ar fi început să se îmbolnăvească din cauza condiţiunilor în care trăiesc, am dat delegaţie medicului Direcţiunei pentru a se deplasa la faţa locului şi a cerceta.

În ziua de 26 Iunie a.c., d-sa însoţit de d-l dr. O. Burileanu, s-a transportat la Chitila, unde examinând pe cei în cauză, a constatat că personalul legaţiei este bine instalat şi că nu-i lipseşte nimic.

Examinând pe cei 2 copii ai Consilierului sovietic Kaotchencov şi constatând că suferă de tuse convulsivă (boală în curs de evoluţie) de aproape 4 săptămâni, de comun acord cu şeful trenului, a procedat la manevrarea vagoanelor în aşa fel ca vagonul în care se aflau cei 2 copii bolnavi şi părinţii lor să fie izolat la urma garniturii spre a evita o contagiune.

În total sunt 5 copii bolnavi, între care şi copilul Ministrului Lavrentiev, care prezintă uşoare turburări digestive. Având însă în vedere că-l alăptează mama lui, turburările nu prezintă gravitate. Ceilalţi 2 copii, unul al lui Mihailov, prim secretar, are o uşoară indigestie, iar celălalt, al lui Colismeov suferă de tracheo-bronşită.

La Cererea ataşatului comercial Pinoghenef, care suferă de exemă artritică cronică şi a d-nei Luba, care de asemenea are o exemă şi care s-a căutat cu d-l dr. Constantinescu, specialist în boli de piele, s-a permis acestuia să-i viziteze la vagon.

O doamnă, care este în a 8-a lună a unei sarcini normale, se teme să nu nască în drum. Medicii nu împărtăşesc temerile d-nei, că evoluţia fiziologică a sarcinei ar putea fi întreruptă în drum.

Medicii au prescris o serie de medicamente, ce le-au fost procurate contra cost şi expediate la tren, printr-un agent al nostru.

La cererea Ministrului Lavrentiev, medicul Direcţiunei se va deplasa pentru a treia oară, spre a-i vizita şi procura cele necesare.

În raportul său, medicul atrage luarea aminte, asupra faptului că trenul fiind oprit pe loc, cei 96 membri ai legaţiei cu personalul de pază şi cu cel al vagonului restaurant şi al trenului, sunt nevoiţi să-şi facă necesităţile în closetele vagoanelor. Din cauza căldurii şi a muştelor s-ar putea ivi o epidemie printre toţi aceşti oameni.

Faţă cu toate cele arătate mai sus vă rog să binevoiţi a aprecia şi a dispune.

Director General,

General de divizie

Em. Leoveanu”

Arhiva Istorica a MAE, fond 71 1920-1944, URSS Relaţii cu România, vol. 95, 1941, filele 357-358. Document obţinut prin amabilitatea personalului Unităţii Arhive Diplomatice din MAE



„Din Jurnalul lui Anatoli Iosifovici Lavrentiev, reprezentant plenipotenţiar al U.R.S.S. în România: plecarea misiunii sovietice din România


22 iunie-16 iulie 1941



I. La 22 iunie, orele 8 dimineaţa, am fost invitat la M.A.S., la Directorul Direcţiei de Protocol-Lecca. Acesta mi-a declarat că este împuternicit de generalul Antonescu, conducătorul statului român, să-mi transmită următoarea declaraţie:

1. Legaţia U.R.S.S. nu a respectat regimul de camuflaj.

2. Eu, în calitate de reprezentant plenipotenţiar al U.R.S.S. în România, am organizat întruniri, încălcând în acest fel statutul reprezentantului unei ţări neutre.

Având în vedere aceasta, Guvernul român propune ca, în decurs de o oră, întregul personal al Legaţiei sovietice să părăsească clădirea Legaţiei. Tot astăzi urmează ca Legaţia să părăsească România. Când i-am solicitat lui Lecca să explice cel de-al doilea punct al declaraţiei sale, Lecca a repetat acelaşi lucru, arătând că are însărcinare din partea generalului Antonescu să facă această declaraţie. Respingând categoric considerentele din declaraţia lui Lecca, am făcut remarca potrivit căreia din cele comunicate se poate înţelege că România rupe relaţiile diplomatice cu Uniunea Sovietică, pornind de la considerentele de mai sus. Lecca a răspuns că a uitat să spună că operaţiunile militare dintre Germania şi Uniunea Sovietică au început deja. Ca aliată a Germaniei, România s-a angajat de partea acesteia din urmă.

Referitor la termenul care a fost dat pentru părăsirea clădirii Legaţiei, am declarat că în decurs de o oră este imposibil să se facă aşa ceva, pentru că sunt multe femei şi copii, care au nevoie de o pregătire pentru o călătorie îndelungată. În plus, stabilirea unui asemenea termen reprezintă o încălcare flagrantă a normelor internaţionale existente. Am arătat că voi lua toate măsurile ce se impun pentru a pregăti Legaţia de plecare în cel mai scurt timp. Cum vom fi gata, Ministerul Afacerilor Străine va fi informat despre aceasta. Lecca a repetat, însă, în încheiere, că el transmite doar dispoziţia generalului Antonescu.

II. La revenirea mea de la M.A.S., la 8,30, în curtea Legaţiei au intrat agenţii Siguranţei şi la orele 9 aceşti agenţi au pătruns în partea de spate a clădirii.

3. Cifrul, toată corespondenţa secretă, poşta diplomatică expediată din Bulgaria în Uniunea Sovietică, precum şi banii româneşti ce se aflau la C.S.O. (compartimentul de cifru) au fost distruse prin ardere.

4. La 22 iunie, orele 8,30, au fost decuplate legăturile telefonice ale Legaţiei cu oraşul.

5. Când, la orele 11.00., Legaţia U.R.S.S., sub presiunea autorităţilor române, era pe punctul să părăsească sediul Legaţiei, am înţeles că urma să plecăm într-o direcţie necunoscută. Am solicitat să vină un reprezentant al M.A.S. pentru a clarifica traseul şi ora de plecare din România. După aceasta şi-a făcut apariţia directorul Direcţiei Protocol din M.A.S., Lecca, care a declarat că noi trebuie să părăsim Legaţia, dar că acum el nu cunoaşte unde vom merge şi când vom părăsi România. La declaraţia mea că eu, împreună cu personalul Legaţiei, nu vom părăsi clădirea până când nu voi obţine un răspuns la întrebările puse de mine, pentru că, după cum rezulta din comunicatul pe care Lecca l-a făcut în numele Guvernului român la orele 8 dimineaţa, noi trebuie să părăsim România astăzi, 22 iunie, Lecca a răspuns că se va consulta în legătură cu aceste chestiuni şi-mi va oferi un răspuns suplimentar.

6. La cea de-a doua sosire a lui Lecca la Legaţie, acesta a declarat:

a) vom pleca cu un tren special la Berlin, de unde, împreună cu Ambasada sovietică la Berlin, vom fi trimişi în U.R.S.S. Între Guvernele german şi sovietic se poartă negocieri referitoare la evacuare;

b) Guvernul român garantează inviolabilitatea membrilor Legaţiei, dacă ei vor părăsi imediat clădirea;

c) dacă Legaţia intenţionează să rămână în clădire, în acest caz, autorităţile române îşi declină orice fel de responsabilitate şi nu garantează securitatea membrilor ei. Guvernul român trebuie să avertizeze că nu este exclusă posibilitatea unor incidente nedorite pentru membrii Legaţiei, ca urmare a manifestărilor de indignare din parte opiniei publice româneşti.

După o asemenea declaraţie, am decis să părăsim Legaţia în ziua de 22 iunie, în jurul orei 12,00. Apoi am fost izolaţi în tren.

6. La 14,30 am ajuns în staţia Chitila, din apropierea Bucureştiului, unde am rămas până la 3 iulie, orele 9,00.

7. În timpul şederii în staţia Chitila, am insistat pe lângă autorităţile române ca un reprezentant al oricărei misiuni neutre să ne facă o vizită. I-am făcut această solicitare reprezentantului M.A.S., d-l Govella, la 24 iunie şi, ulterior, de mai multe ori d-lui Florescu, care s-a recomandat drept reprezentant al Consiliului de Miniştri. Am insistat pe lângă acesta din urmă să fim vizitaţi de către reprezentantul Legaţiei americane sau suedeze, întrucât chiar d-l Florescu a spus că interesele noastre în România sunt apărate de una dintre aceste misiuni. (...) În plus, noi am solicitat în repetate rânduri asistenţă medicală, deoarece printre cei 26 de copii şi în rândul membrilor Legaţiei erau şi bolnavi. De câteva ori am evidenţiat necesitatea de a schimba condiţiile în care ne aflăm, având în vedere imposibilitatea de a locui timp îndelungat în tren, precum şi faptul că eram în apropierea unor obiective militare. Trebuie subliniat faptul că numai o singură dată în 10 zile s-a prezentat un medic pediatru, cu toate că era absolut nevoie de asistenţă medicală.

8. Ca urmare a situaţiei create, toţi bărbaţii personalului nostru au declarat, la 2 iulie, greva foamei, care s-a prelungit până în seara zilei de 4 iulie.

(...)

11. La 3 iulie, orele 9,00, trenul în care se găsea întregul personal al Legaţiei a părăsit staţia Chitila şi la orele 12,00 a sosit în portul Giurgiu. În portul Giurgiu, reprezentantul M.A.S., d-l Govella, mi-a propus să semnez o declaraţie referitoare la faptul că am părăsit România la 3 iulie.

Am arătat că declaraţia poate fi semnată cu trei condiţii:

1) în prezenţa reprezentantului Legaţiei suedeze;

2) dacă semnarea unei asemenea declaraţii este condiţionată de acordul privind schimbul şi

3) dacă în declaraţie se va prezenta situaţia în care s-a găsit Legaţia după 22 iunie.

După un timp, Govella, reprezentantul M.A.S., a declarat că la 3 iulie nu putem pleca în Bulgaria, întrucât, cu toată dorinţa Guvernului român de a ne trimite în Bulgaria, Guvernul bulgar refuză să primească Legaţia sovietică mai devreme de 7-8 iulie, adică mai devreme faţă de data la care Legaţia română la Moscova se va afla la graniţa sovieto-turcă. (...)

15. La 7 iulie, orele 17.00, am trecut pe teritoriul bulgar, în oraşul Ruse. Trebuie remarcat faptul că, la trecerea din Ruse în Svilengrad, garnitura noastră a reuşit să evite un accident de cale ferată numai printr-o întâmplare fericită. Lângă oraşul Biala, unde este o pantă abruptă şi cu multe viraje, trenul avea 120 km la oră. Însoţitorul român al garniturii noastre n-a priceput semnele pe care i le făcea mecanicul de locomotivă să frâneze manual. Potrivit spuselor inspectorului bulgar Popov, care a însoţit garnitura, accidentul a putut fi evitat numai graţie prezenţei de spirit a conductorilor bulgari. Dacă garnitura ar fi fost formată din vagoane mai uşoare, conform aprecierilor bulgarilor care ne-au însoţit, accidentul ar fi fost inevitabil, pentru că vagoanele aveau un balans lateral extrem de mare.

16. La 8 iulie am avut o întrevedere cu d-l Feizi, reprezentant al M.A.S. turc, căruia i-am confirmat în scris că funcţionarii Legaţiei, ai Reprezentanţei comerciale şi TASS, în total 95 de persoane, precum şi un cetăţean sovietic persoană particulară au sosit la frontiera bulgaro-turcă. (...)

18. La 13 iulie, orele 18,00, am trecut frontiera bulgaro-turcă.

19. La 14 iulie, toţi membrii Legaţiei au sosit la Istanbul unde, începând cu 16 iulie, s-a trecut la evacuarea în Uniunea Sovietică în grupuri (de câte 13 persoane). Cu evacuarea din Turcia a fostei Legaţii sovietice în România a fost responsabil tovarăşul Sedâh, secretar II, precum şi tovarăşii Krâmov şi Uspenski, ataşaţi”.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cursa-savan-ii-germani

După sfârșitul celui de-al doilea război mondial și înainte de
începutul războiului rece, a avut loc un alt fel de război, o cursă
acerbă între cele trei mari puteri victorioase în care acestea s-au
întrecut pentru a pune mâna pe mințile luminate ale fostului Reich, pe
marii savanți germani.

Într-o seară de noiembrie, 1945, în Berlinul distrus de război, trei
savanți germani s-au întâlnit cu câțiva ofițeri britanici din Royal
Navy. Unul din comandanții britanici i-a întrebat dacă fuseseră
contactați de ruși, iar unul dintre cei trei bărbați a povestit că
fuseseră abordați de agenții de informații ruși care le-au propus să
plece în Uniunea Sovietică pentru a lucra pentru comuniști. El a
declarat că ”știam că dacă vom refuza ne vom pierde libertatea, așa că
nu am refuzat. Dar am profitat de prima oportunitate pentru a-i aborda
pe britanici, să vă avertizăm ce se întâmplă.”

Savantul german a spus că rușii ofereau sume imense de bani, case și
mâncare la nivel de lux oricărui savant german ce accepta să lucreze
pentru ei. ”Folosind creierele germane, rușii vor atinge rapid același
nivel industrial ca America. Dacă vreți, noi am prefera să venim să
lucrăm pentru voi, dar trebuie să ne promiteți că ne veți oferi toate
resursele pe care le puteți obține.”

Din păcate, documentele nu ne spun și ce s-a întâmplat după aceea cu
cei trei savanți germani. Mulți istorici au denumit al doilea război
mondial ”războiul fizicienilor”. Știința a jucat întotdeauna un rol
important în războaie, dar în perioada 1939-1945 ea a fost chiar
factorul decisiv. De aceea, nu trebuie să ne mire faptul că marile
puteri victorioase – Statele Unite, Marea Britanie și Uniunea
Sovietică – nu au risipit nicio clipă în încercarea de a pune mâna pe
cei mai valoroși oameni de știință germani. Pentru aceștia, ofertele
erau irezistibile; spre exemplu, Uniunea Sovietică promitea savanților
germani care acceptau să lucreze pentru Moscova timp de trei ani că
își vor putea aduce în URSS familia și întreaga mobilă. Dacă acceptau
slujba pentru cinci ani de zile, li se permitea să-și aducă și
servitorii cu ei.

Pe măsură ce forțele Aliate înaintau înspre Germania din est și din
vest, îndreptându-se spre Berlin, o mică armată de oameni de știință
și ofițeri de informații însoțeau armatele, având ca obiectiv
atragerea celor mai luminate minți aflate în spatele programului
nuclear german. Englezii știau că programul pentru crearea bombei
atomice al nemților nu progresase foarte mult, cel puțin nu în
comparație cu proiectul american, dar tot credeau că este foarte
important să captureze grupul elitist al oamenilor de știință germani
– așa-zisul Club Uranium sau Uranverein.

Existau trei misiuni principale britanice: prima, așa-zisa CIOS –
Combined Intelligence Objectives Sub-Committee, parte a SHAEF -
Supreme Headquarters Allied Expeditionary Force, aflată sub comanda
generalului Eisenhower. Odată cu înfrângerea Germaniei, SHAEF a fost
dizolvată, așa că CIOS a fost înlocuită de o misiune pur britanică:
British Intelligence Objectives Sub-Committee. Acesteia i se adaugă
misiunea anglo-americană Alsos, denumită după generalul care condusese
programul atomic din timpul războiului. Aceste misiuni aveau un scop
comun: evaluarea progreselor tehnice obținute de germani și capturarea
materialelor și personalului implicate în eforturile științifice din
timpul războiului.

Pe măsură ce misiunea Alsos se apropia de Germania, agenții implicați
urmăreau indicii privind localizarea savanților și a laboratoarelor de
cercetare. În același timp, un grup de ruși venea dinspre est având
același țel. În cele din urmă, premiile au fost împărțite oarecum
egal: Aliații au pus mâna pe cei mai buni savanți, iar rușii au găsit
cele mai bune materiale.

Cursa pentru prada nucleară germană a fost dublată de cea privind
găsirea armelor chimice și biologice, descoperirea progreselor în
sfera aeronauticii și, poate chiar înainte de toate, a progreselor din
sfera rachetelor balistice. Ambele părți au făcut tot ce-au putut
pentru a atrage și recruta cei mai buni savanți. La început, cei care
se ocupau de recrutare ofereau stimulente materiale, abținându-se de
la a folosi tactici de convingere mai dure. Însă această politică
blândă nu putea dura prea mult.

Cei trei savanți germani chestionați de britanici în noiembrie 1945 au
încercat să-i convingă pe britanici că dacă nu vor veni cu o ofertă
cel puțin la fel de bună ca cea a rușilor, Anglia va pierde niște
talente extraordinare în fața sovieticilor. Într-adevăr, un raport din
luna următoare le arăta englezilor că rușii deja puseseră mâna pe
câteva mii de ingineri și oameni de știință. Pentru britanici,
situația era îngrijorătoare. Marea Britanie avea nevoie de cei mai
talentați oameni pentru eforturile militare postbelice, însă și mai
important era ca Uniunea Sovietică, ce părea a se transforma în noul
inamic, să nu ajungă înaintea sa la acești savanți valoroși.

Noi rapoarte de informații de la începutul anului 1946 le-au confirmat
englezilor că rușii luau savanți nu doar din zona lor de ocupație, ci
și din cea britanică, și că atunci când nu reușeau să-i convingă prin
oferte de ordin material, nu se sfiau să folosească și răpirea. Aceste
rapoarte i-au făcut pe britanici să-și dea seama că trebuie să ia
măsuri imediate pentru a opri exodul creierelor germane (voluntar sau
nu) către Uniunea Sovietică. Aceste măsuri au luat forma operațiunilor
numite Dragon, Kidney și Matchbox. Ele aveau ca scop, printre altele,
preluarea savanților și tehnicienilor aflați în slujba sau sub
controlul sovieticilor; asigurarea unor facilități în zona Occidentală
pentru a-i face pe aceștia să accepte transferul în Vest și, nu în
ultimul rând, convingerea savanților care fuseseră deja transferați în
Rusia să le ofere informații privind ceea ce se întâmpla în URSS.
Între timp, oamenii de știință care se aflau deja în posesia
britanicilor au fost chestionați la un centru de interogare ce purta
numele de cod Dustbin. Printre aceștia se afla și Dr. Albert Joos,
considerat a fi unul dintre cei mai buni savanți germani. El fusese
”contactat” de ruși și era tentat să le accepte oferta. Englezii au
mai vorbit și cu Dr. Gerhard Schrader, inventatorul unor gaze toxice
de luptă precum sarin și tabun, și cu profesorul Heinrich Kliewe, un
expert în arme biologice care avusese acces la documente secrete ale
programului militar al Japoniei. Rușii au ajuns însă primii la Dr.
Nikolaus Riehl, specialist în chimie nucleară; acesta a scris ulterior
o autobiografie intitulată Captivul lui Stalin despre perioada
petrecută în Uniunea Sovietică.

E dificil de judecat succesul acestei curse postbelice din perspectiva
savanților germani. În mod clar, cei mai buni dintre ei au ajuns în
America și nu ar fi o exagerare să spunem că fără ajutorul oamenilor
de știință germani – cu precădere Wernher von Braun – eforturile
americanilor de a ajunge pe lună s-ar fi prelungit substanțial. Deși
numele celor care au ajuns de partea britanicilor sunt mai puțin
cunoscute, și aceștia au jucat un rol foarte important în programele
militare postbelice ale Marii Britanii.

Nu mai puțin impresionant a fost efortul englezilor de a contracara
încercările rușilor de a pune mâna pe savanții germani. Serviciile de
informații britanice se temeau că transferul pe scară largă al
tehnicienilor germani către URSS ar întâri semnificativ potențialul
industrial al acestei țări. Operațiunea Matchbox a avut peste 18.000
de oameni pe listă și a condus mai bine de 3000 de operațiuni pentru a
contracara eforturile sovieticilor. În câteva luni, peste 1500 de
savanți germani au fost scoși din zona de ocupație britanică pentru a
se asigura că aceștia nu vor fi răpiți de ruși.

Un rol și mai important a avut interogarea savanților germani care au
revenit în Occident în anii '50 după ce petrecuseră primii ani
postbelici în Uniunea Sovietică. Din informațiile oferite de aceștia,
serviciile de informații au reușit, cu greu, să construiască o imagine
a progreselor militare sovietice

http://www.gandul.info/magazin/planul-secret-al-germaniei-naziste-pentru-a-discredita-marea-britanie-9246322

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-i-i-povesteau-solda-ii-germani-crimele-comise

Mitul că armata germană din timpul războiului nu s-a implicat în crimele de război a persistat timp de decenii după 1945. De curând, doi cercetători germani au distrus acest mit odată pentru totdeauna, publicând mai multe conversații purtate de prizonierii de război germani. Aceste conversații, înregistrate în secret de Aliați, relevă detalii înfiorătoare despre violența împotriva civililor, violuri și genocid.

6 martie 1943: doi soldați germani discută despre război. Pilotul Bodde și caporalul Bartels fuseseră capturați de britanici cu câteva săptămâni în urmă. Războiul se sfârșise pentru el și venise vremea împărtășirii de amintiri:

Budde: ”Eu am zburat în două atacuri de distrugere la nimereală. Adică am distrus clădiri.”

Bartels: ”Dar nu atacuri distructive cu o țintă specifică, cum am făcut noi?”

Budde: ”Nu, doar atacuri de distrugere. Am întâlnit cele mai drăguțe ținte, precum conace în vârful muntelui. Când zburai către ele de jos și trăgeai, puteai să vezi geamurile cum se sparg și apoi cum explodează tavanul. La un moment dat am lovit Ashford [n.r. – oraș din Marea Britanie].Era un eveniment în piața orașului, mulțimi de oameni, se țineau discursuri. Chiar i-am pulverizat! A fost distractiv.”

Alți doi piloți, Bäumer și Greim, au discutat și ei despre experiențele amuzante, pe care le-au descris într-o conversație cu alți soldați.

Bäumer: ”Aveam o armă instalată în fața avionului. Am zburat jos, peste străzi, și când vedeam mașini venind din direcția opusă, puneam luminile ca să creadă că o altă mașină se apropie de ei. Apoi trăgeam în ei. Am avut mult succes așa. Era grozav și foarte distractiv. Am atacat și trenuri la fel.”

Greim: ”Odată am avut un atac la altitudine joasă lângă Eastbourge. Când am ajuns acolo am văzut un castel mare unde aparent se ținea un bal sau ceva de genul acesta. În orice caz, erau multe femei în haine frumoase și o trupă. Am zburat pe lângă prima oară, dar apoi am atacat [...] Uite asta, dragul meu prieten, a fost foarte distractiv.”

Soldații Budde, Bartels, Bäumer și Greim folosesc un ton deconcertant în acest conversații. Un ton cu totul diferit de cel întâlnit în documentarele sau memoriile despre război. Dar acesta e modul în care soldații vorbesc când sunt împreună și discută despre experiențele lor.

Discursul public despre război e caracterizat de un dispreț față de latura sângeroasă a profesiei militare, un dispreț cu care soldații se conformează atunci când sunt rugați să-și descrie experiențele. Dar există și o altă perspectivă a războiului, una în care războiul nu e doar un nesfârșit coșmar, ci o aventură de care soldații își amintesc ulterior ca fiind cea mai frumoasă perioadă din viața lor.

În al doilea război mondial, 18 milioane de bărbați – mai bine de 40% din populația masculină a Reichului – au servit în Wehrmacht și în Waffen-SS. Perioada cuprinsă între 1 septembrie 1939 și 8 mai 1945 este probabil cea mai studiată perioadă din istorie. Chiar și istoricilor le e greu să țină pasul cu literatura dedicată celui mai sângeros conflict din istorie. Monumentala lucrare ”Germania și Al Doilea Război Mondial”, terminată în 2008 de Institutul de Cercetare a Istorie Militare din Postdam, considerată principala lucrare germană pe acest subiect, are 10 volume!

Toate bătăliile din cei aproape șase ani de război își găsesc locul în scrierile istorice de azi, precum și violențele în urma cărora au murit circa 60 de milioane de oameni din întreaga lume, inclusiv suferinețele populației civile, uciderea evreilor și războaiele de partizani din est. Dar experiența soldaților, prezența constantă a morții și violența care i-au schimbat, sentimentele și temerile lor, dar și momentele de care s-au bucurat – toate acestea tind să fie marginalizate în lucrările de istorie. Istoria a fost mult timp oarecum suspicioasă în privința acestei perspective subiective asupra evenimentelor, preferând în schimb datele și faptele ce pot fi verificate.

Avem însă de a face și cu surse incomplete. Scrisorile militarilor, rapoartele martorilor sau memoriile tind să prezinte realitatea într-o lumină ceva mai favorabilă. Cei care primeau aceste scrisori erau membrii familiilor soldaților sau, în cazul rapoartelor, publicul larg. Descrierea problemelor cotidiene ale războiului, în care soldații ucideau locuitorii unui sat întreg sau violau mai multe femei, nu-și găsea locul în aceste relatări.

Materialul descoperit în arhivele americane și britanice de către istoricul Sönke Neitzel e senzațional. Cercetând războiul submarinelor, el a descoperit stenogramele acestor conversații înregisrate, în care soldații germani vorbeau deschis despre experiențele lor. Neitzel și psihologul Harald Welzer au analizat 150.000 de pagini de materiale. Rezultatul este cartea denumită simplu Soldaten. Înregistrările oferă o perspectivă intimă asupra războiului, la care nu am avut acces până acum, soldații împărtășindu-și părerile despre inamic, despre conducătorii lor; ei discută despre misiunile de luptă și schimbă detalii impresionante – și șocante în același timp – despre atrocitățile la care au fost martori și pe care ei înșiși le-au comis.

Zotlöterer: ”Am împușcat un francez de la spate. Mergea pe bicicletă”.

Weber: ”De aproape?”

Zotlöterer: ”Da.”

Heuser: ”Voia să te ia prizonier?”

Zotlöterer: ”Prostii. Voiam bicicleta.”

http://www.jurnalul.ro/observator/revolver-penitenciar-gherla-razboi-604204.htm

http://www.adevarul.ro/locale/alba_iulia/FOTO-DOCUMENT-Alba-Iulia-Atentau_0_643736046.html

Cele mai multe plângeri înregistrate la Chestura de Poliţie, în anii Marelui Război, împotriva prostituatelor ilegale din Alba Iulia au fost formulate de superiorii soldaţilor ruşi. La Arhivele Naţionale Alba se găsesc documente cu date şi fotografii despre prostituatele care colindau bordelurile oraşului Alba Iulia în perioada 1939-1941. "Dosarele prostituatelor" conţin şi informaţii preţioase despre adeptele prostituţiei clandestine, cele care nu erau înregistrate la Poliţie şi care nu erau cu anlaizele medicale la zi. Pe Aceeaşi Temă FOTO DOCUMENT Bordelurile şi prostituatele care au făcut furori în Alba Iulia în anii războiului Practicantele trecute în "condicuţa" Chesturii de Poliţie erau concurate de cele "ilegale", care nu ţineau de niciun bordel, ci se descurcau pe cont propriu. Cele mai multe reclamaţii păstrate în documentele de arhivă sunt făcute de superiorii soldaţilor ruşi, aflaţi în oraş în anii de sfârşit ai celui de-al doilea război mondial şi chiar după încetarea conflictului. "Subsemnata recunosc că am fost găsită de către poliţie în mai multe rânduri umblând cu ruşii prin oraş, însă, de astăzi înainte mă oblig că nu voi mai umba cu ruşii, şi când voi mai fi găsită, suport orice consecinţă. Aceasta declar, susţin şi semnez propriu", astfel se spovedea în faţa comisarului de poliţie Maria, una dintre practicantele prostituţiei clandestine. Prinse cu soldaţi ruşi în şanţurile Cetăţii Mărturia unei alte colege de breaslă apare într-un document din martie 1946. "Este adevărat că am practicat prostituţia în mod clandestin , fără a avea condicuţa respectivă, dar acest lucru l-am făcut pentru că nu aveam serviciu. Recunosc că am coabitat cu soldaţi ai armatei sovietice şi cu diferiţi civili, fapt ce l-am făcut pentru motivul tot că nu am avut cu ce trăi. Recunosc că am fost adusă la poliţie, fiind reclamată de un ofiţer sovietic că am fost bolnavă şi că în urma contactului ce l-am avut cu el s-a îmbolnăvit de boale lumeşti. Atât declar şi susţin prin punere de deget, neştiind carte". Într-un alt document apare o plângere formulată de Spitalul Sovietic din Alba Iulia, înregistrată de medicul oraşului. "În baza reclamaţiei în scris depusă la noi de Spitalul Sovietic din Alba Iulia, cu onoare vă rog să binevoiţi a duce pentru vizită medical la Ambulatorul Policlinic pe individa care a infectat cu blenoragie-afirmativ-un militar sovietic. Rog, ca să fie adusă apoi la Serviciul nostru, cu rezultatul în scris al examinării făcute", se arată în cererea înaintată Chesturii de Poliţie de medicul oraşului."A fost găsită practicând prostituţia clandestină cu ostaşi sovietici în şanţul Cetăţii", se arată într-un raport al Chesturii de Poliţie din iulie 1947. Victime ale prostituţiei clandestine au fost şi printe elevi. "Practică prostituţia clandestin şi este bolnavă de boli venerice, blenoragie şi sifilis. Săptămâna trecută a molipsit trei elevi de la Liceul Titu Maiorescu, fiul pantofarului şi ceilalţi doi nu le ştiu numele", îşi nota agentul Roşca. "Femeile stricate", arătate cu degetul de localnici În dosarul de la poliţie erau şi declaraţii ale unor informatori privind situaţia de pe străzi. "Se discută în oraş faptul că localitatea noastră este de un timp încoace împânzită de o mulţime de prostituate (femei stricate) din toate părţile, fără ca Poliţia să ia vre-o măsură. În special în zilele de sărbători, acestea se ţin lanţ pe străzi cochetând cu militari şi făcând glume cu conţinut imoral. Mai ales fetele tinere din societatea bună sunt foarte indignate de acest caz, spunând că ele nu mai pot ieşi la plimbare din cauza acestora, care le compromit pe toate", se susţine într-o astfel de informare înregistrată în 5 iulie 1942 de "informatorul nr. 91". Tot în arhive descoperim şi plângeri ale unor localnici cu privire la activitatea "scandaloasă" a prostituatelor. "Pe strada noastră locuieşte o persoană, zisă Livia, fostă locuitoare la Hotelul Bulevard care şi astăzi continuă acea meserie murdară, astăzi când avem o ţară democrată şi dă posibilitatea oricui să muncească dacă vrea. Această persoană nu vrea decât să umble luxos îmbrăcată şi să cheltuiască zilnic 50, 60 de mii pe dulciuri şi fructe. Dar noi nu mai puem suferi zi şi noapte scandalurile. Noi muncim ziua, iar noaptea vrem linişte. Avem copii care ne întreabă de ce merg soldaţii sovietici în casa din vecini. Vă rugăm să faceţi mutarea ei mai la periferie. Vă rugăm să rezolvaţi acest caz destul de înjositor într-un oraş mic ca Alba Iulia", se afirmă în plângerea locuitorilor de pe strada General Grigorescu, adresată chestorului municipiului Alba Iulia în martie 1946. În perioada 1939-1941 în evidenţele Chesturii de Poliţie Alba Iulia erau 89 de prostituate "legale", care îşi făceau meseria în stabilimente de lux, precum "Hotel Bulevard" şi "Hotel Dacia". În plin Război mondial, prin Regulamentul numărul 24 din 1943, s-a redefinit profilul prostituatei şi al patronului de bordel. Frecventarea şi staţionarea în spaţiul public şi de consumaţie publică au fost interzise. În plus, s-a introdus carnetul medical în care erau trecute consultaţiile medicale, locaţia autorizată de practică a prostituţiei şi instrucţiuni din regulament. Tot atunci a fost introdus şi "Livretul de economii" a prostituatei şi obligaţia patronului de a depune la Casă de economii 10% din încasările zilnice ale prostituatei. Măsura vizată era economisirea sumelor de bani rezultate din prostituţie până la părăsirea de către persoană a acestei ocupaţii, prin exercitarea unui control asupra economiilor. Regimul comunist, prin rigorile sale impuse, a pus capăt în 1957 prostituţiei legalizate, dar n-a putut împiedica practicarea ei. Prostituatele prinse în fapt erau imediat trimise în fabrici şi uzine.

Răspuns rapid

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ascultatul-radioului-o-crima

Acum 70 de ani Gestapo-ul îl aresteazã pe Walter Klingenbeck. Întrucât tânãrul ascultã emisiuni de peste hotare la radio, împreunã cu prietenii sãi, complotând împotriva regimului nazist, este executat. Sfârşitul sãu se desfãşoarã rapid. Execuţia, care conform autoritãţilor statale decurge fãrã probleme, se petrece de la pãrãsirea celulei în decurs de un minut şi patru secunde. Walter Klingenbeck moare la 19 ani, în dupã-amiaza zilei de 5 august 1943 în închisoarea de la München-Stadelheim, doar pentru cã îşi petrecea timpul ascultând posturi de radio strãine care promovau rezistenţa în faţa regimului criminal.

A asculta posturi non-germane reprezintã în cel de-al treilea Reich o crimã care putea sã ducã lejer la internarea în lagãrul de concentrare. Iar cine rãspândea ştiri auzite la diverse emisiuni putea sã sfârşeascã mult mai rãu, în conformitate cu ”Dispoziţiile şi mãsurile extraordinare privind ascultatul radioului”. În ciuda ameninţãrilor perpetue şi propagandei masive împotriva împotriva ascultatului clandestin, milioane de germani ascultã pe furiş BBC sau alte programe, pentru a se informa în legãturã cu situaţia rãzboiului. Dar puţini, ce-I drept, merg atât de departe ca inculpatul Walter Klingenbeck. Ce îl împinge pe tânãr la o rezistenţã atât de încrâncenatã, exact în momentul apogeului naţional-socialismului, când germanii stãpânesc aproape toatã Europa?

Walter Klingebeck, nãscut în 1924 München, este membru al comunitãţii St. Ludwig, pânã ce aceasta, ca multe altele, este dizolvatã în 1936 şi tinerii sunt trimişi în organizaţia tineretului hitlerist. Lupta culturalã împotriva Bisericii catolice îl indigneazã pe tânãrul care, împreunã cu tatãl sãu, un muncitor pensionat, ascultã Radio Vatican, atâta vreme cât nu este interzis. Noul canal de comunicare îl entuziasmeazã pe Klingenbeck, care se înscrie la un curs de operator la firma Rohde & Schwarz. Acolo ii cunoaşte pe Daniel von Recklinghausen, Hans Haberl şi Erwin Eidel Gleichgesinnte. Bãieţii încep sã se întâlneascã în camera lui Haberl sau în locuinţa lui Klingenbeck din primãvara lui 1941, ca sã asculte clandestin emisiuni. Posturi precum "Gustav Siegfried 1" relateazã despre rãzboi, dar rãspândesc în acelaşi timp zvonuri şi informaţii eronate. Ştiri despre prãbuşiri manipulate, despre aventuri de-ale lui Joseph Goebbels, despre orgii ale ofiţerilor sunt de asemenea preluate ca relatãri de pe front.

Naivitatea îl condamnã

În august 1941, pe când Wehrmacht-ul înainteazã cu hotãrâre în inima Uniunii Sovietice, Klingenbeck şi prientenii sãi nu se mai mulţumesc doar sã asculte nişte ştiri. BBC-ul recomandã ascultãtorilor germani sã împrãştie litera ”V” de la Victory, ca simbol al proximei înfrângeri a NS-ului. Având la dispoziţie o gãleatã cu vopsea neagrã, Klingenbeck şi von Recklinghausen colindã în noapte, pictând litera ”V” pe 40 de case şi placate din cartierul Bogenhausen. Succesul îi motiveazã pe bãieţi. Klingenbeck plãnuieşte sã lanseze în aer foi voalante, cu ajutorul unui mic avion, pe care sã scrie ”Hitler nu poate câştiga acest rãzboi, poate cel mult sã-l prelungeascã”. Planul îndrãzneţ este sortit eşecului, dar asta nu îi descurajeazã pe Klingenbeck şi pe prietenii sãi. Tinerii pasionaţi de tehnicã îşi construiesc o staţie radio, prin care transmit ştiri pe frecvenţã joasã şi medie. Emiţãtorul clandestin trebuia sã se numeascã "Radio Rotterdam", în memoria atacului pustiitor al flotei aeriene germane asupra oraşului olandez. Dar dupã primele transmisiuni iniţiativa devine pieirea tinerilor.

Nu capacitatea de a adulmeca a Gestapo-ului le vine de hac, ci propria naivitate a lui Klingenbeck. ”Nu ar trebui sã mai fie atât de încrezut, ci ar trebui mai degrabã sã se gândeascã la retragerea sa glorioasã”, îi comenteazã el Clarei Dietmeyer, femeie de afaceri, partenerã cu Führerul, alocuţiunea lui Hitler din iarna lui 1941/42. Fãrã prea multã luare de seamnã acesta îi povesteşte cum a desenat un ”V” pe cazarma SS din Freimann. Dietmeyer îl denunţã la Gestapo, care îl aresteazã pe 26 februarie 1942. La o percheziţie a locuintei poliţia pune sechestru pe staţia radio fabricatã din proprie iniţiativã. O zi mai târziu sunt arestaţi şi Recklinghausen, Haberl şi Eidel inhaftiert.

Dupã un interogatoriu epuizant, pe 24 septembrie 1942 începe procesul împotriva lui Klingenbeck şi a prietenilor sãi. Al doilea senat al Curţii Populare de Justiţie, sub conducerea lui Karl Engert, Il condamnã la moarte pe Klingenbeck, care, în momentul sãvârşirii faptei, este încã minor, la fel ca şi prietenii sãi. Este acuzat de crimã împotriva statului, complotare cu duşmanul, înaltã trãdare, folosirea clandestinã a radioului. Tribunalul constatã cã în momentul elaborãrii planului, conştiinţa naţional-socialistã i-a lipsit cu desãvârşire. Şi von Recklinghausen şi Haberl suferã aceeaşi condamnare. Urmãtoarele 11 luni chinuitoare, in care pãrinţii cer îndurare pentru fiii lor, sunt petrecute în lagãr. Cu trei zile înainte de execuţie pedeapsa pentru prietenii sãi se transformã în mai mulţi ani de închisoare. În scrisoarea lui de adio cãtre Haberl Klingenbeck scrie: ”Dragul meu Jonny! Am aflat adineauri de reducerea pedepsei tale. Te felicit! Incercãrile mele au dat greş. Deci trebuie sã accept. Nu face o tragedie din asta. Tu vei fi în viatã. Asta înseamnã deja mult. Eu m-am ocupat de cele sfinte şi sunt împãcat. Dacã vrei sã faci ceva pentru mine, spune de câteva ori ”Tatãl nostru”. Rãmâi cu bine! Walter.

Nu departe de universitate, acolo unde la câteva luni de la arestarea lui Klingebeck fraţii Hans şi Sophie Scholl rãspândesc foile voalante care fac propagandã antinazistã, din 1998 o stradã care îi poartã numele ne aminteşte de tânãrul exponent al mişcrii de rezistenţã.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/protocolul-aditional-secret-al-pactului-neagresiune-urss-germania-23-au

Cu ocazia semnării Tratatului de neagresiune dintre Reichul German şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, plenipotenţiarii semnatari din partea celor două părţi au discutat în cadrul unor convorbiri strict confidenţiale problema delimitării sferelor lor respective de interes în Europa răsăriteană. Aceste convorbiri au dus la următorul rezultat:

1. În cazul unei transformări teritoriale şi politice a teritoriilor aparţinând statelor baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), frontiera nordică a Lituaniei va reprezenta frontiera sferelor de interes atât ale Germaniei, cât şi alte U.R.S.S. În legătură cu aceasta, interesul Lituaniei faţă de teritoriul Vilno este recunoscut de ambele părţi.

2. În cazul unei transformări teritoriale şi politice a teritoriilor aparţinând statului polonez, sferele de interes, atât ale Germaniei, cât şi ale U.R.S.S., vor fi delimitate aproximativ de linia râurilor Narev, Vistula şi San. Problema dacă în interesele ambelor părţi ar fi de dorit menţinerea unui stat polonez independent şi a modului în care vor fi trasate frontierele acestui stat poate fi soluţionată definitiv numai în cursul evenimentelor politice ulterioare. În orice caz, guvernele vor rezolva această problemă pe calea unor înţelegeri prieteneşti.

3. În privinţa Europei sud-estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii.

4. Acest protocol va fi considerat de ambele părţi ca strict secret.

23 august 1939

Pentru Guvernul Germaniei

J. RIBBENTROP

Reprezentantul plenipotenţiar al Guvernului U.R.S.S.

V. MOLOTOV

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/un-subiect-sensibil-sinuciderea-flotei-franceze-1942
Pentru a evita ca germanii să pună mâna pe ele, francezii şi-au
scufundat propriile nave pe 27 noiembrie 1942. La ordinul regimului de
la Vichy, în mai puţin de trei ore, 90% din flota franceză se afla pe
fundul mării. Care este povestea din spatele acestei decizii
controversate?

Gest eroic în opinia unora, conform onoarei şi tradiţiei marinăreşti,
inepţie în opinia altora, gest "lamentabil şi steril" după generalul
de Gaulle. Într-un moment în care sfârşitul războiului părea departe,
ar fi putut această greşeală să fie evitată? Această problemă rămâne
încă un subiect sensibil pentru actorii epocii, fiind foarte rar
evocat chiar şi de marinarii francezi.

În 1940, flota franceză, una din cele mai mari din lume, a fost
scutită de înfrângere. Scăpată de dezastru, ea a devenit subiect al
pretenţiilor militare ale englezilor şi germanilor. Pentru fiecare
dintre cei doi adversari, flota franceză reprezenta un atu militar
decisiv pentru cel care ar fi putut fie să se folosească de ea, fie să
o confişte. Nici Churchill, nici Hitler nu au avut încredere în
Franţa, când aceasta le-a garantat, prin convenţia de armistiţiu, că
navele sale nu vor participa la conflict.

Din 24 iunie 1940, amiralul Darlan, Ministrul Marinei, a trimis
instrucţiuni secrete fiecărui comandat de unitate prin care le ordona
să nu lase navele să ajungă pe mâna străinilor şi, dacă există acest
risc, să le scufunde. Acest ordin era încă valabil în 1942. Churchill,
decis să nu lase flota franceză în tabăra germanilor, a pus la punct
un plan care prevedea capturarea, controlarea sau scoaterea din luptă
a vaselor franceze.

Graba lui Churchill

La 3 iulie 1940, amiralul englez Sommerville a apărut în faţa unei
forţe navale impozante în raza portului algerian Mers-el-Kebir, locul
unde era ancorată flota atlantică a Franţei, aflată sub comanda
vice-amiralului Gensoul. Acesta a primit un ultimatum: fie continua
lupta împotriva germanilor şi italienilor, fie îşi conducea flota
către un port controlat de britanici. În faţa refuzului lui Gensoul,
englezii au deschis focul la ora 16.37. O oră mai târziu, 1297 de
marinari francezi erau morţi, iar 7 nave scufundate sau deteriorate.

Brutalitatea şi aroganţa britanicilor au avut un efect de lungă durată
asupra francezilor, în special asupra marinarilor. Mult mai târziu, a
fost scos la iveală faptul că Gensoul nu i-a transmis lui Darlan
propunerile britanice în întregime, anume posibilitatea de a conduce
navele spre Martinica pentru a se plasa sub protecţie americană.
Amiralul Darlan, furios, i-a ameninţat pe englezi cu represalii, iar
germanii nu au putut să fie decât mulţumiţi de neînţelegerile apărute
între cei doi foşti aliaţi.

Între timp, în Mediterana Orientală, negocierile anglo-franceze au
continuat graţie amiralului Godefroy, comandantul escadrilei
staţionate la Alexandria, şi a omologului său, amiralul Cunningham. Ei
au ajuns la un acord care a rămas în vigoare până la data de 11
noiembrie 1942. Ca o consecinţă a incidentului de la Mers-el-Kebir,
amiralul Darlan şi-a regrupat mare parte a flotei la Toulon, în sudul
Franţei, şi a pus-o sub comanda amiralului Laborde.

Rezistenţa lui Gensoul în faţa ultimatumului englez fusese, în opinia
lui Hitler, o surpriză divină, astfel că a modificat într-un sens mai
puţin restrictiv clauzele navale şi aeriene ale armistiţiului cu
Franţa. Totuşi, el nu a renunţat niciodată la ideea de a pune mâna,
prin şiretlicuri sau prin forţă, pe flota francezilor. În mai 1942, el
a pus la punct un nou plan pentru ocuparea totală a Franţei şi
capturarea flotei: operaţiunea "Anton".

(Dispunerea flotei în portul Toulon înainte de scufundarea navelor)

Germanii, englezii sau sacrificiul?

La 11 noiembrie, germanii invadează zona liberă a Franţei ca răspuns
la debarcarea anglo-americană din Maroc şi Algeria. Amiralul Darlan se
afla la Alger, astfel că Hitler declanşează, la 19 noiembrie,
operaţiunea "Lila", al cărei scop era capturarea flotei intacte. În
noaptea dintre 26 şi 27 ale aceleiaşi luni, divizii germane s-au
îndreptat către Toulon. La Vichy, confuzia era în floare: ordine şi
contraordine se succeedeau cu repeziciune. După mai multe ezitori,
Laborde a ordonat scufundarea vaselor. Principalele nave ale Marinei
franceze, printre care 3 cuirasate şi 7 crucişătoare, au ajuns pe
fundul mării.

Însă nu toată lumea a fost dispusă să se supună. Tinerii comandanţi
ale submarinelor Casabianca, Marsouin, Iris, Glorieux şi Venus nu au
îndeplinit ordinele. Comandantul navei Mine a primit de la comandantul
Lavoué ordinul de reînarmare a submarinului Marsouin, iar echipajul de
pe Casabianca a fosst şi el de acord să fugă spre Alger.

Operaţiunea Lila a fost un eşec pentru germani. Francezii şi-au
distrus în total 77 de vase, germanii reuşind să caputre doar 39 vase
mai mici. Patru din cele cinci submarine, cu excepţia lui Venus, au
reuşit să scape, refugiindu-se în Alger, Oran şi Barcelona. Generalul
de Gaulle a criticat foarte dur regimul de la Vichy pentru decizia de
a scufunda flota în loc să o trimită în Algeria. În urma acestei
operaţiuni, regimul a demonstrat, încă o dată, că refuză să colaboreze
cu Aliaţii, şi a pierdut ultimul simbol de putere rămas.

În cele din urmă, soarta flotei apare ca o consecinţă logică a
dezastrului militar din iunie 1940 şi a armistiţiului ca a dus la
neutralizarea flotei. Marina este un corp militar foarte ierarhizat,
obişnuit cu disciplina strictă. Fidelitatea marinarilor francezi faţă
de mareşalul Pétain a fost una totală, puţini dintre ei intrând în
mişcarea de rezistenţă. Sentimentul onoarei, obedienţa, venerarea
bătrânului conducător glorios şi jurământul faţă de acesta i-au făcut
pe principalii comandanţi, orbiţi de ura faţă de englezi după momentul
Mers-el-Kebir, să prefere să-şi vadă navele scufundate decât în
mâinile acestora sau ale germanilor.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-au-colaborat-spionii-francezi-germania-nazista
În general, predomină ideea că relațiile dintre germani și regimul de
la Vichy, stabilit după căderea Franței din mai-iunie 1940, au decurs
fără probleme. Nu există nicio îndoială: colaborarea guvernului de la
Vichy a fost crucială, acordând forțelor de ocupație naziste ajutor
semnificativ în deportarea a circa 76.000 de evrei către lagărele de
concentrare.


De asemenea, a aranjat arestarea membrilor rezistenței, în special a
comuniștilor, mulți dintre ei fiind predați nemților. Dar în ciuda
colaborării regimului, naziștii au rămas vigilenți. Franța era
considerată un inamic ereditar al Germaniei, și era ciudat ca
francezii să renunțe brusc la antigermanismul lor tradițional. Poate
cel mai surprinzător lucru cu privire la spionajul german împotriva
Franței în timpul celui de-al doilea război mondial e că acesta a
devenit mai intens după ocuparea țării. Arhivele sugerează că la
mijlocul lui 1941 existau de până la trei ori mai mulți agenți de
spionaj decât în anul precedent.

Deși Germania a ocupat 2/3 din Franța metropolitană în perioada
1940-1942, ea controla de fapt mai puțin de 10% din teritoriile
franceze. Zonele neocupate din sud și întinsul imperiu colonial erau
guvernate de regimul de la Vichy, cabinetul francez fiind condus de
bătrânul Mareșal Philippe Pétain care a pus bazele unui nou stat
francez, o dictatură ce a înlăturat sistemul republican care, credea
el, se făcea vinovat de înfrângerea suferită de Franța.
Programul politic al guvernului de la Vichy era, din punct de vedere
ideologic, similar cu cel al Germaniei Naziste. Totuși, se căuta
impunerea unei politici independente, francezii tânjind după
suveranitatea pierdută. Oficial, germanii aveau dreptul de monitoriza
teritoriile franceze neocupate prin intermediul unor delegații. Aceste
delegații au fost trimise în majoritatea orașelor din sudul Franței,
precum și în colonii, și au completat supravegherea oficială cu o
vastă rețea clandestină de informații.

Rivalitățile interne ale statului nazist oferă o posibilă explicație
pentru această situație. E bine cunoscut faptul că regimul hitlerist a
încurajat, în interiorul propriei administrații, principiul divide et
impera, promovând rivalitatea dintre organizațiile de partid și
diversele instituții ale statului. În cazul rețelei de spionaj,
această politică de divizare s-a tradus prin lupta dintre
Sicherheitsdienst, serviciul de informații al Partidului, și Abwehr,
serviciul omolog al Armatei. În interiorul Reichului, aceste lupte au
fost câștigate în mare parte de formațiunile naziste, dar în
teritoriile ocupate, precum Franța, conflictul s-a reluat și a
înflorit. Atât Abwehr, cât și Sicherheitsdienst și-au concentrat
resursele în Franța încercând să se depășească reciproc în competiția
pentru informații.

În pofida acestor rivalități interne, la urma urmei dezvoltarea
operațiunilor de informații împotriva francezilor e de fapt dovada
existenței unei neîncrederi organice vis-a-vis de Franța. Baza
relațiilor franco-germane fusese stabilită de 4 mari războaie în
ultimii 150 de ani. Cele două țări se considerau a fi inamici
tradiționali, astfel că în spatele relațiilor diplomatice a existat
întotdeauna o anumită tensiune manifestată prin agresivul spionaj
german și, evident, contraspionajul francez.

În plus, experiența le dădea germanilor și mai multe motive pentru a
fi vigilenți: existau similarități între tratatul de la Versailles din
1919 pe care ei fuseseră forțați să-l accepte și armistițiul pe care
l-au impus francezilor în iunie 1940. Germanii știau că e posibilă o
refacere relativ rapidă după o înfrângere militară, iar ei reușiseră
să eludeze clauzele aspre din 1919, reușind în scurtă vreme să devină
iarăși un pericol pentru vecinii săi. De aceea, francezii trebuiau
supravegheați foarte atent!

Beneficiile spionilor: până la 30.000 de franci pentru informații!

Spionajul trebuia să joace un rol cheie în politica germană de
divizare, slăbire și neutralizare a Franței. Agenți germani au fost
plasați în birourile tuturor funcționarilor importanți. Sora
inspectorului de poliție însărcinat cu protejarea Amiralului François
Darlan, prim-ministru între februarie 1941 și aprilie 1942, era amanta
lui Hugo Geissler, șeful delegației Gestapo din sudul Franței.
Succesorul lui Darlan, Pierre Laval, a fost și el atent supravegheat
în ciuda poziției sale progermane. Germanii căutau dovezi că francezii
nu respectă termenii armistițiului, uitându-se cu precădere către
Rezistență, serviciile secrete și către armată, temându-se că
militarii francezi ar putea ascunde mai multe depozite de arme.

Expansiunea spionajului german a atras și o foarte importantă creștere
a numărului cazurilor de trădare. Până la 80% din agenții ce lucrau
pentru germani erau de naționalitate franceză, fapt surprinzător având
în vedere că, la început, opinia publică din Franța se arăta foarte
ostilă vis-a-vis de Reich și favorabilă Aliaților. Mulți dintre spioni
erau ghidați de motivații materiale: chiar și agenții cu misiuni mai
puțin importante erau răsplătiți generos. În timp ce majoritatea
francezilor dorea să păstreze o distanță demnă față de ocupant,
existau și francezi care găseau ofertele nemților irezistibile, mai
ales că înfrângerea din 1940 a fost urmată de mari probleme economice.
Cei atrași de spionaj puteau găsi astfel surse alternative de venit:
ei puteau primi 1000 de franci pentru denunțarea unui evreu și 3000 de
franci pentru denunțarea unui membru al Rezistenței. Răsplata pentru
informații ce duceau la descoperirea unui depozit de arme varia de la
5000 la 30.000 de franci! Conform surselor, un spion a câștigat chiar
93.000 de franci într-un singur an pentru informațiile oferite.
Beneficiile spionajului nu erau însă doar financiare. Germanii
facilitau și procedurile administrative: puteau, spre exemplu, oferi
un document cunoscut ca Ausweis, ce dădea posesorului libertatea de
mișcare între zona ocupată și cea neocupată.

”Trădătorii sinceri”: de ce alegeau să colaboreze cu germanii?

Nu toți spionii erau motivați doar de beneficiile materiale. Unii
credeau sincer în ceea ce făceau; Ei erau cunoscuți ca ”trădătorii
sinceri” de către serviciile secrete franceze. În general, spionajul e
perceput ca trădare. Pare deci paradoxal a spune că patriotismul este
un factor de motivație. Deși erau și germani implicați în spionajul
din Franța, ei reprezentau o minoritate și ocupau în general funcții
superioare. Exista și problema cetățenilor francezi din zona
Alsacia-Lorena care se considerau germani; aceștia deveniseră cetățeni
francezi după 1919, dar au ales să lucreze pentru Reich din
patriotism. Când poliția din Marsilia a arestat o întreagă rețea de
spioni în mai-iunie 1941, mai bine de 30 de francezi au fost prinși și
doar un german.

Patriotismul era motivația și unor grupuri naționaliste sau regionale:
spre exemplu, mișcarea naționalistă bretonă care milita pentru
separarea Bretaniei de Franța. Și naționaliștii nord-africani din
Tunisia, Algeria și Maroc au fost atrași de vulnerabilitatea Franței.
Algerianul Mohamed ben Lakhdar se afla în nordul Franței în vara lui
1940, iar în septembrie a decis să-și ofere serviciile germanilor.
După un instructaj privind folosirea codurilor secrete și a cernelii
invizibile, a fost trimis înapoi în Algeria. Aici, el a făcut rost de
o slujbă în administrația franceză, având posibilitatea de a furniza
documente germanilor. El a fost arestat în primăvara lui 1941 și a
fost executat pentru trădare. În primul an după înfrângerea Franței,
germanii s-au folosit din plin de aspirațiile naționaliste ale
nord-africanilor. Mulți dintre cei care fuseseră recrutați în
1939-1940 ca să lupte pentru Franța au fost eliberați din lagărele de
prizonieri de război cu condiția să colaboreze cu ocupanții, asta după
ce în timpul petrecut în lagăre au fost supuși unei propagande
antifranceze.

Ideologia a fost o altă motivație pentru ”trădarea sinceră”. Perioada
interbelică fusese marcată de avântul ideologiilor și de înflorirea
unui sentiment de loialitate vis-a-vis de valori ”mai înalte” decât
patriotismul. Militanții de extremă dreaptă erau atrași de
naționalism, dar de admirația pentru fascism. Mulți credeau că Franța
avea să beneficieze de pe urma unei ocupații naziste, argumentând că
germanii aveau să impune valori pierdute, precum disciplina. Unii
spioni erau motivați și sentimental: mulți au ajuns să spioneze pentru
germani prin intermediul relațiilor amoroase cu soldații sau oficialii
germani staționați în Franța.

Spionajul era atrăgător și pentru oameni cu anumite tulburări
psihologice: narcisiștii, spre exemplu, aveau șansa de a-și reafirma
propria importanță printr-o muncă specială. În plus, spionajul era
asociat cu aventura, fiind considerat o modalitate de evadare din
plictisitoarea rutină a lumii industrializate. Perioada interbelică
cunoscuse dezvoltarea literaturii și filmelor despre spioni, care au
alimentat fascinația pentru spionaj și au romantizat rolul acestuia.
De fapt, spionajul era ceva cu totul lumesc: spionii nu erau neapărat
tipul musculos și foarte inteligent reprezentat în filme. Ei trebuiau
să fie oameni normali, obișnuiți. A fi obișnuit era extrem de
important pentru păstrarea secretului, căci spionul nu trebuie să
atragă atenția asupra sa prin nimic.

Odată recrutați, spionii foloseau diverse măști pentru a-și ascunde
activitatea. Misiunile diplomatice, precum acele delegații de
armistițiu, a căror existență era legală și permisă în teritoriile
neocupate, erau adeseori folosite ca acoperire. Alții acționau în
afara oricăror instituții: pretindeau că sunt jurnaliști sau
negustori. Unii foloseau un camuflaj politic, acționând ca agents
provocateurs, pretinzând că sprijină Rezistența pentru a se putea
infiltra în această mișcare. Spre exemplu, Alwin Rose a fost arestat
în Toulouse la începutul lui 1941 pentru că distribuia pamflete
gaulliste. Ulterior, poliția a descoperit că el era plătit de germani.
Mulți spioni au profitat de valul de refugiați pentru a-și ascunde
activitățile: susțineau că s-au refugiat din fața avansului german din
primăvara lui 1940 sau că au fost expulzați din Alsacia-Lorena.

Germanii au reușit să pună bazele unei vaste rețele de spioni, chiar
și în zonele neocupate și pe teritoriul imperiului. Totuși, Serviciile
Secrete ale regimului de la Vichy au condus operațiuni importante
împotriva germanilor. În memoriile scrise după război, unii angajați
ai fostelor servicii de informații pretind că această activitate a
fost rezultatul propriilor inițiative. Adevărul este însă că guvernul
de la Vichy, în ciuda colaborării cu naziștii, nu se opunea arestării
spionilor germani. Nu putem însă vorbi de o rezistență din partea
guvernului Pétain. Miniștrii nu încercau să submineze eforturile de
război germane: deși guvernul promova contraspionajul antigerman, el a
colaborat intens cu nemții în alte domenii.

În primii doi ani după înfrângerea Franței, aproape 2000 de indivizi
au fost arestați de poliția franceză pentru spionaj progerman în
teritoriile neocupate. Dintre aceștia, mai bine de 100 au fost
condamnați la moarte, dar doar 42 au fost executați. În ansamblu,
serviciile secrete ale guvernului de la Vichy nu au reușit decât
parțial să combată spionajul ocupanților. În cel mai bun caz, ei au
reușit să-i irite astfel pe germani, dar nu au prevenit în totalitate
operațiunile de infiltrare din zona neocupată. În majoritatea
cazurilor, cei capturați încheiaseră deja mai multe misiuni de spionaj
înainte de a fi prinși, iar numărul agenților arestanți era cu mult
mai mic decât celor activi.

http://www.romare.ro/atitudini--polemici/22-iunie-1941--o-dat-istoric-important-1.html

De obicei, mentalul individual sau colectiv reţine datele începerii războaielor şi mai puţin pe cele ale încheierii păcii. O explicaţie poate fi aceea că o pace totală şi la scară globală nu a existat niciodată, ceea ce l-a îndreptăţit, în mod cert, pe istoricul Constantin Kiriţescu să numească starea de pace drept ,,o scurtă pauză între două războaie”. Poate cea mai apropiată pace memorabilă a fost aceea de la 9 mai – cu o dublă semnificaţie pentru noi, românii: atunci, la 1877, a fost proclamată Independenţa României, care, apoi, să formeze, la 1 decembrie 1918, prin unirea cu Transilvania, Statul Naţional Unitar Român, după un război mondial devastator.

Istorică, nu numai pentru politicieni, cercetători şi oameni simpli – mai ales pentru cei din rîndul vîrstnicilor – rămîne data de 22 iunie 1941, cînd Germania fascistă, împreună cu statele aliate, între care 3 aveau un regim fascist (Italia, Japonia şi Ungaria), a pornit un război de agresiune împotriva Rusiei sovietice. În acea conflagraţie mondială a fost nevoită să se implice şi România, pentru care războiul din Est a avut un caracter just. Aşa consideră majoritatea istoricilor români, precum şi o parte a istoricilor străini, dat fiind că, atunci, s-a urmărit redobîndirea provinciei Basarabia, care fusese răpită de URSS, în urma ultimatumului din iunie 1940, act cu efecte dezastruoase asupra populaţiei şi bogăţiilor din această parte a teritoriului ţării noastre, înstrăinată şi astăzi. În dimineaţa zilei de 22 iunie 1941, generalul Ion Antonescu, conducătorul de la acea vreme al României, a dat celebrul ordin: ,,Soldaţi români! Vă ordon: treceţi Prutul!”.

Nu intenţionăm să facem o analiză a cauzelor declanşării şi a consecinţelor celui de al II-lea război mondial, în legătură cu care, între specialişti, continuă să se poarte o aprigă controversă. Una dintre teze, susţinută, argumentată şi propagată de istoricii ruşi, în cadrul a multor mii de studii, cărţi şi simpozioane, este aceea că războiul Germaniei şi aliaţilor ei a fost unul de agresiune, purtat în numele instituirii unui ,,Lebensraum” (spaţiu vital – n.a.) şi al instaurării, în Europa şi în lume, a ,,noii ordini germane”. O altă teză, care îşi are mulţi susţinători, este aceea că a doua conflagraţie mondială, la fel ca prima şi ca multe alte războaie, a izbucnit ca urmare a politicii promovate de cercurile politice, militare şi economice din principalele state ale lumii şi grupări de state, care viza reîmpărţirea lumii în zone şi sfere de influenţă. Rezultatele războiului au dus la această reîmpărţire: s-au creat, astfel, colonii şi zone de influenţă noi şi, în pofida schimbărilor ce au avut loc, configuraţia geopolitică a lumii actuale rămîne, încă, aceea croită după terminarea, la 1945, a marii conflagraţii mondiale. Ea s-a extins pe tot globul şi a avut un cost uriaş, în materie de vieţi omeneşti şi de distrugeri de bunuri: 60 de milioane de morţi, alte milioane de răniţi, invalizi, orfani şi văduve de război, pagube materiale incomensurabile. România a participat – cu un considerabil efort militar – la războiul din Est, dînd numeroase victime şi alocînd uriaşe resurse materiale. După actul de la 23 August 1944, a participat, alături de Armata Roşie şi de forţele aliate, la luptele contra Germaniei fasciste şi Ungariei horthyste, contribuind, cu preţul a numeroase jertfe umane, la eliberarea Ungariei şi a Cehoslovaciei, precum şi la scurtarea războiului.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/timp-liber/articol/nazismul-oamenii-sai-doisprezece-nazisti-povestesc

Istoricul spaniol Ferran Gallego a scris lucrarea Oamenii lui Hitler din convingerea că „singura modalitate de a înţelege o perioadă istorică” este „prin intermediul experienţei personale a celor care au trăit-o”.


Autorul încearcă, astfel, explicarea fenomenului nazist cu ajutorul personajelor aflate în centrul său, a biografiilor şi psihologiilor lor. Cei doisprezece aleşi reprezintă, în opinia lui Gallego, o faţetă diferită a regimului nazist. Printre ei îi regăsim, bineînţeles, pe cei mai fideli acoliţi ai lui Hitler: Joseph Goebbels, liderul propagandei naziste; Heinrich Himmler, şeful infamei SS; Hermann Göring, comandantul Luftwaffe; Albert Speer, arhitectul oficial al regimului.

În plus, Ferran Gallego se opreşte şi asupra unor persoane mai puţin analizate precum Anton Drexler, liderul NSDAP înaintea lui Hitler; Gregor Strasser şi Ernst Röhm, doi nazişti de frunte ucişi în Noaptea Cuţitelor Lungi; Robert Ley, conducătorul Frontului German al Muncii; Baldur von Schirach, liderul Hitlerjugend; Alfred Rosenberg, unul din principalii teoreticieni ai ideologiei naziste şi, nu în ultimul rând, Martin Bormann, liderul Cancelariei Partidului.

Ce au în comun aceşti indivizi cu traiectorii atât de diferite ? Reprezintă, fiecare, un destin format de catastrofa de la 1918 şi de dorinţa redobândirii mândriei de a fi german. Şi, conform autorului, toţi au strălucit datorită caracterului de catalizator al Führerului.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/comunistii-romania-ungaria-lupta-transilvania-1945-1946
"Guvernele Aliate socotesc hotararile Arbitrajului de la Viena cu privire la Transilvania ca nule si inexistente si sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) sa fie restituita Romaniei, sub conditia confirmarii prin Tratatul de Pace...". Citatul este extras din articolul 19 al Conventiei de Armistitiu din 12 septembrie 1944 dintre URSS, Marea Britanie si SUA, "actionand in interesul Natiunilor Unite" si Romania. Paranteza limitativa de langa cuvantul "Transilvania" ("sau cea mai mare parte a ei") a fost introdusa pentru a stimula Ungaria sa se desprinda de Germania. Era de domeniul evidentei ca, daca erau convinse ca Ungaria nu va obtine un teritoriu cat de mic din Transilvania, fortele ostile continuarii aliantei cu Reichul nu vor actiona pentru a scoate tara lor din orbita Reichului.



Confruntare intre partidele fratesti
Aceeasi paranteza a servit apoi Uniunii Sovietice ca mijloc de presiune asupra Romaniei si Ungariei pentru a le integra sferei de hegemonie sovietica. Din instructiunile date de Stalin reprezentantilor Partidului Comunist din Romania, Gh. Gheorghiu-Dej, Ana Pauker si Gh. Apostol (consemnate de Gheorghi Dimitrov in jurnalul sau personal la 4 ianuarie 1945) reiese limpede ca PCdR trebuia sa-i faca pe romani sa inteleaga ca Transilvania de Nord (de unde autoritatile romane fusesera expulzate de sovietici in noiembrie 1944) nu va reveni Romaniei decat daca la carma tarii va fi un guvern al Frontului National Democrat, coalitia politica aflata sub controlul PCdR.
Comunistii din Romania si din Ungaria, angajati in lupta pentru controlul puterii in tarile lor s-au aflat, din cauza problemei transilvane, in situatia de a se gasi in tabere opuse. Pentru a castiga popularitate, ei trebuiau sa se infatiseze opiniei publice, ca patrioti, dedicati interesului national, hotarati sa apere "glia stramoseasca". Orice concesie in problema Transilvaniei, facuta de comunistii din Romania sau din Ungaria ar fi justificat acuzatia adversarilor lor, care ii denuntau ca un "corp strain" in tarile lor si, pe soptite, caci ocupantul sovietic nu o permitea, ca o coloana a V-a a Moscovei.


in aceasta ciudata "confruntare" intre cele doua partide fratesti, comunistii din Romania se aflau intr-o situatie avantajoasa: dupa instalarea guvernului Groza, la 6 martie, Stalin si-a dat consimtamantul, la 9 martie, pentru revenirea autoritatilor romane in Transilvania de Nord. Ceremoniile de la Cluj (13 martie), desfasurate in prezenta lui A.I. Visinski (cel care impusese regelui Mihai guvernul Groza), precum si declaratiile si luarile de pozitie ale autoritatilor romane (dr. Petru Groza, Gheorghe Tatarescu si altii) lasau sa se inteleaga ca problema Transilvaniei este definitiv rezolvata in beneficiul Romaniei.


Amintita paranteza din Conventia de armistitiu cu Romania nu disparuse insa din text (nici nu avea cum!), astfel ca guvernul ungar s-a lansat intr-o sustinuta actiune pe langa Marile Puteri in vederea obtinerii sprijinului lor pentru ca, la Conferinta de Pace, Ungaria sa primeasca, totusi, o parte din Transilvania, deisgur, sub nivelul obtinut prin Arbitrajul (Dictatul) de la Viena.
in istoriografia romana, ceea ce am numi "lupta pentru Transilvania" la Conferinta de Pace de la Paris (1946) a facut obiectul unor studii si cercetari bine documentate si solide in interpretare. Pentru punctul de vedere maghiar, mai putin cunoscut la noi, amintim volumul lui Stephen D. Kerstez Between Russia and the West. Hungary and the illusions of peacemaking, 1945-1947 (Londra, University of Notre Dame Press, 1984), care, desi, vechi de peste doua decenii, ramane inca util. Pentru pozitia Uniunii Sovietice, documentele publicate in volumul Transilvanskii vopros. Venghero-ruminskii territorilanii spor i SSSR, 1940-1946 (Moscova, ROSSPEN, 2006) sunt de interes capital.

Dialog fratesc sau confruntare?
in randurile de mai jos dorim sa revenim asupra discutiilor dintre comunistii din Romania si cei din Ungaria in problema Transilvaniei.
Spre deosebire de PCdR, care de la 6 martie 1945, detinea controlul total asupra tarii prin intermediul unui guvern de pseudo-coalitie (pentru a relua conceptul lui Hugh Seton-Watson), Partidul Celor ce Muncesc (Comunist) din Ungaria era obligat sa actioneze in cadrul unei coalitii reale, in care Partidul Micilor Agrarieni (echivalentul PNt al lui Iuliu Maniu din Romania) constituia forta politica cea mai importanta. Alegerile din 4 noiembrie 1945 (ramane deschisa intrebarea de ce sovieticii nu le-au falsificat) au pus in lumina acest raport de putere: Micii Agrarieni au obtinut 57% din voturi si 245 locuri in Parlament, in timp ce comunistii doar 17% din voturi si 70 de locuri.
Pozitia comunistilor unguri in problema Transilvaniei poate fi rezumata in urmatorii termeni: intelegeau ca si ei, si "tovarasii romani" sunt angajati in lupta cu "reactiunea", si ca, prin urmare, orice cedare in problema Transilvaniei poate fi speculata de adversarii lor; ei faceau insa apel la comunistii din Romania sa inteleaga situatia tovarasilor lor din Ungaria si sa se arate mai flexibili in problema Transilvaniei, adica - practic - sa admita o minima cedare de teritoriu.


Caracteristic pentru oscilatiile si sovaielile comunistilor unguri este pozitia lui József Revai, ideologul Partidului Comunist, care, la 26 aprilie 1946, voia ca Romania sa cedeze o fasie de teritoriu la frontiera de vest si nord cu orasele Arad, Oradea, Satu Mare si Baia Mare, pentru ca apoi sa abandoneze revendicarea sub motiv ca "nu putem slabi democratia lui Groza".
Comunistii unguri nu puteau ignora insa nici cerintele opiniei publice din tara lor, care voia, totusi, o minima satisfacatie in problema Transilvaniei, nici cerintele partenerilor lor de coalitie, Micii Agrarieni, in primul rand, angajati cu trup si suflet, in "valorificarea" parantezei "Transilvania (sau cea mai mare parte a ei)" - din Conventia de armistitiu cu Romania.

Intalnirea de la Timisoara

In memoriile lui Gheorghe Gaston Marin (Gheorghe Grossman), autorul semnaleaza o intalnire la Timisoara intre liderii partidelor comuniste din Romania si Ungaria in vara anului 1946.
Gheorghe Gaston Marin, astazi aproape uitat in Romania, a fost unul din cei mai apropiati colaboratori ai lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Facea parte, impreuna cu Ion Gheorghe Maurer si Simion taigher (Zaigher) din asa-numitul grup "baietii lui Dej". Un intelectual de cea mai buna calitate, inginer de profesie, cu studii la Sorbona si Grenoble, a jucat un rol decisiv in elaborarea si realizarea planului de electrificare a Romaniei (in 1949 a fost numit ministru al Energiei Electrice si Industriei Electrotehnice). Reintors in Romania, dupa ce luptase in rezistenta din Franta, a castigat increderea lui Gh. Gheorghiu-Dej si a fost implicat in misiuni pe cat de importante pe atat de delicate. intre ele, si cea privind problema Transilvaniei.


Potrivit lui Gheorghe Gaston Marin in vara anului 1946, comunistii unguri au solicitat tovarasilor din Romania o intalnire, desfasurata la Timisoara in casa secretarului regional al PCR, Dragan. Din partea romana au participat Gh. Gheorghiu-Dej, Vasile Luca si Lucretiu Patrascanu, iar din partea ungara Ernö Gerö si Imre Nagy. Gheorghe Gaston Marin, insarcinat de conducerea PCR cu organizarea intalnirii, scrie in amintirile sale ca delegatii maghiari au cerut 37.000 km2 din teritoriul Transilvaniei, subliniind ca "aceste propuneri au fost prezentate, in prealabil, de Rákosi lui Stalin, iar acesta i-a raspuns ca trebuie sa discute aceasta problema cu tovarasii romani".
Gazdele - V. Luca, L. Patrascanu si Gheorghiu-Dej - au respins ferm revendicarile maghiare. "Asadar, ungurii au primit raspunsul cuvenit - conchide Gheorghe Gaston Marin - Era clar ca nu si-au facut iluzii asupra rezultatului intalnirii. Au incercat doar sa faca un gest politic, care sa le imbunatateasca pozitia in guvern si sa atenueze acuzatiile de lipsa de patriotism la care erau supusi de catre nationalistii proprii".
De fapt, soarta Transilvaniei nu se decidea in convorbirile romano-ungare; jocurile erau facute la Moscova. La 7 ianuarie 1946, Biroul Politic al Partidului Comunist (bolsevic) al Uniunii Sovietice a aprobat directivele pentru delegatia sovietica, privind tratatul de pace cu Romania, discutat la Conferinta de la Londra a loctiitorilor ministrilor de Externe. in aceste instructiuni se specifica, la punctul 3, privind Transilvania ca "sa se sustina propunerea Delegatiei sovietice [...] privind transmiterea intregii Transilvanii Romaniei".
Hotararea Biroului Politic, in realitate, a lui Stalin, se plasa pe pozitia consecventa a liderului sovietic, exprimata inca de la 16 decembrie 1941 in discutia cu ministrul de Externe al Marii Britanii, Anthony Eden: Ungaria trebuie "pedepsita pentru rolul ei in acest razboi", iar Romania trebuie sa-si extinda teritoriul pe seama Ungariei. intrucat la 16 decembrie 1941, frontiera romano-ungara era ce fixata prin Dictatul de la Viena, este evident ca Stalin avea in vedere anularea "arbitrajului" din 30 august 1940. Fata de aceasta pozitie a dictatorului nici recomandarea din 5 iunie 1944 a Comisiei Litvinov privind crearea unui stat transilvan, aflat sub controlul de facto al URSS (cu o existenta temporara pana la clarificarea relatiilor Uniunii Sovietice cu Romania si Ungaria), nici revendicarile prezentate de delegatia ungara la Conferinta de Pace de la Paris de 22.000 km2, apoi de 4.000 km2 din teritoriul Transilvaniei nu aveau vreo sansa de reusita.
Este foarte probabil ca Stalin isi va fi inchipuit ca lasand Romaniei intreaga Transilvanie va face mai lesne acceptabila de catre romani pierderea Basarabiei, nordului Bucovinei si tinutului Herta.

http://www.gandul.info/magazin/protestul-inedit-al-unui-britanic-arestat-de-nazisti-in-cel-de-al-doilea-razboi-mondial-9141761

Un maior britanic ţinut captiv în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a ales o metodă inedită pentru a-şi exprima protestul faţă de regimul nazist. În timpul prizonieratului, el a brodat un goblen cu aţă roşie şi albastră, provenită de la un pulover destrămat, cu mesajul: "Această broderie a fost făcută de către Maiorul A.T. Casdagli, în timpul prizonieratului de la Doddel Warburg, Germania, decembrie 1941".

Dar mesajul real stătea ascuns în chenarul care înconjura acest text, printr-o serie de linii şi puncte care în Codul Morse se traduc printr-o înjurătură la adresa lui Adolf Hitler. Tot în Morse, englezul a brodat şi imnul Marii Britanii: "Dumnezeule, salvează Regele".

Maiorul englez Alexis Casdagli a fost capturat în timpul luptelor din Creta din cel de-al Doilea Război Mondial, după care a fost deportat în Nordul Germaniei.

"Înainte de război a avut o fabrică de textile, aşa că ştia cât de cât să brodeze", a declarat pentru Daily Mail fiul maiorului, Tony Casdagli, în vârstă de 79 de ani. Goblenul subversiv se află expus la Muzeul Victoria şi Albert din Londra, asta după ce pânza brodată a fost expusă de nemţi la intrarea în amplasamentul din Doddel Warburg, ei considerând goblenul executat de maiorul britanic drept o dovadă a unui act de bună purtare.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/dunkerque-victorie-infrangere

3 iunie 1940 a fost ultima noapte a evacuării forțelor Aliate de la Dunkerque, una dintre cele mai controversate operațiuni ale războiului. Istoricii nu s-au pus nici astăzi de acord dacă a fost vorba de o victorie a germanilor sau de o gravă greșeală a acestora.

Ziarul New York Times scria, la 1 iunie, următoarele cuvinte cu privire la evenimentele din nordul Franței: ”Câtă vreme va supraviețui limba engleză, cuvântul «Dunkirk» va fi rostit cu respect. În acel port, a fost un iad pe pământ cum n-a mai existat vreodată, la sfârșitul unei bătălii pierdute, zdrențele și petele care ascunseseră sufletul democrației au dispărut. Acolo, învinsă, dar necucerită, într-o splendoare strălucitoare, ea a înfruntat inamicul... acest lucru strălucitor [spiritul demoratic] din sufletele oamenilor libere pe care Hitler nu-i poate comanda.”

Într-un ziar german, Der Adler, nemții scriau pe 5 iunie altceva: ”Pentru noi, germanii, cuvântul « Dunkirchen » va rămâne pentru eternitate simbolul victoriei în cea mai mare bătălie de anihilare din istorie. Dar pentru britanicii și francezii care a fost acolo, le va aminti, pentru tot restul vieții, de o înfrângere care a fost mai grea decât oricare altă suferită vreodată de o armată.”

Puțini soldați ai Armatei a Șasea Germană și-ar fi imaginat, pe când pășeau printre ruinele din Dunkerque la 4 iunie 1940, că războiul avea să mai dureze cinci ani și că ei se vor afla în tabăra învinșilor. Englezii capitulaseră și nici remarcabila lor evacuare nu putea ascunde amploarea înfrângerii lor. Pierderile materiale ale Marii Britanii în acea campanie au fost imense și Marina plătise și ea cu mai multe nave. Pe 5 iunie, Hitler se adresa astfel armatei: ”Soldați de pe frontul de vest! Dunkerque-ul a căzut...cu el s-a sfârșit cea mai mare bătălie din istorie. Încrederea mea în voi nu cunoaște limite. Nu m-ați dezamăgit.”

De cealaltă parte a Canalului Mânecii, Churchill lăuda și el eforturile depuse de soldații britanici, avertizându-i în același timp că ”trebuie să fim atenți să nu dăm acestei bătălii atributele unei victorii. Războaiele nu se câștigă prin evacuări.”

Victoria fusese a Germaniei, dar englezii nu suferiseră o înfrângere totală. Churchill prevăzuse că pot fi evacuați 30.000 de oameni, în timp ce Amiralul Ramsay spera la 45.000 de mii. Spre surprinderea tuturor, au fost salvați 330.000 de oameni și Marea Britanie avea încă o armată pe care să se bizuie. Miracolul reușitei poate fi atribuit mai multor factori care l-au făcut posibil: decizia comandantului forțelor expediționare britanice de a-i ignora pe Churchill și pe comandanții britanici și de a se îndrepta spre coastă; ordinul de oprire a înaintării primit de armata germană; vremea și fermitatea incredibilă a Marinei Regale. Generalul german Guderian se întreba mai târziu ”care ar fi fost viitorul războiului dacă am fi reușit să-i luăm pe englezi prizonieri la Dunkerque e imposibil de ghicit”.

Dacă Marea Britanie s-ar fi predat...

Pare aproape sigur că dacă evacuarea de la Dunkerque nu ar fi avut loc, Churchill - cu 250.000 de soldați în captivitate – ar fi fost nevoit să cedeze presiunilor germane și să încheie pacea. Fără mare parte a armatei profesioniste, e greu de imaginat cum și-ar fi putut reveni britanicii. De fapt, Hitler nu a dorit niciodată un război împotriva Marii Britanii, o țară pe care o admira, cu un imperiu care, credea el, se baza pe ideile sale de dominație rasială. El spunea că ”pentru a-și păstra imperiul, englezii au nevoie de o mare putere continentală de partea lor. Doar Germania poate fi această putere”. După Dunkerque, a fost însă surprins să afle că propunerile lui de pace, pe care le credea raționale și acceptabile, sunt în continuare respinse în mod categoric de către englezi. Chiar și la 6 iulie, cu câteva zile înainte de începutul bătăliei pentru Anglia, Hitler insista că invazia Marii Britanii va fi încercată doar ca ultimă soluție, dacă englezii nu pot fi convinși să încheie pacea prin alte modalități.

Sprijinul american

Una dintre consecințele importante ale Dunkerque-ului a fost că a trezit simpatia americanilor. Relatările eroice despre evacuare au captivat publicul american și au trezit primele sentimente de simpatie față de lupta dusă de britanici și francezi. După sfârșitul evacuării, ziarul The Washington Evening Starscria că ”este o problemă de o importanță inestimabilă pentru propria noastră sercuritate de a elimina imediat toate restricțiile privind acordarea de ajutor material Aliaților”. Dacă britancii ar fi acceptat pacea în termenii lui Hitler sau ar fi dat vreun semn că încep să cedeze, atunci Statele Unite ar fi fost mult mai puțin dispuse de a se implica în ceea ce era, la urma urmei, un război european. Dar după Dunkerque, americanii au reacționat rapid: până la mijlocul lunii, circa jumătate de milion de puști traversau Atlanticul. Bătălia de la Dunkerque, evacuarea și reacția ulterioară a Marii Britanii au arătat clar hotărârea națiunii britanice de a nu ceda. Această hotărâre a fost subliniată și de Churchill care, într-un discurs, a promis că Marea Britanie va salva ”întreaga lumea, inclusiv Statele Unite”, de la căderea în ”abisul unui nou ev mediu întunecat”.

Această poziție adoptată de britanici a fost esențială. Secretarul de stat Cordel Hull a comentat uletrior că ”dacă am fi avut orice îndoială cu privire la hotărârea Marii Britanii de a continua lupta nu am mai fi făcut pașii necesari pentru acordarea ajutorului material”. Astfel, se poate afirma că, mai mult ca sigur, Statele Unite nu ar fi acordat nici Uniunii Sovietice acel imens ajutor financiar și material. Dar dacă Dunkerque a făcut ca englezii să câștige un aliat, a dus și la pierderea altuia. În dimineața de 22 iunie, Franța semna armistițiul cu Germania în vagonul de tren în care, în noiembrie 1918, Mareșalul Foch îi primise pe emisarii germani. Marea bătălie pentru Franța se încheiase; germanii se răzbunaseră.

Publicul francez nu putea să decât să privească cum țara lor se prăbușea cu o citeză uimitoare. Și să caute un țap ispășitor. Dunkerque îi făcuse pe francezi să se simtă abandonați, având resentimente față de aliatul lor (deși 102.000 din 123.000 soldați francezi reușiseră să scape de mâinile germanilor cu ajutorul englezilor).

Marea Britanie singură

Înainte de armistițiul din 22 iunie, au fost făcute încercări disperate pentru a-i ține pe Aliați împreună. Pe 16 iunie, De Gaulle și Churchill semnau o ”Declarație de Uniune”. Dar aceste încercări nu reușeau să ascundă neîncredera dintre cele două țări. Englezii învățaseră că niciodată nu trebuie să se mai bazeze pe forțele altei țări, iar francezii erau de părere că nu se pot baza pe englezi nici militar, nici economic. Nu e de mirare că, câteva decenii mai târziu, Franța s-a opus constant aderării Marii Britanii la Comunitatea Europeană.

În iunie 1940, Marea Britanie a rămas singură. Pentru unii, asta a fost chiar o ușurare. Regele George al VI-lea scria într-o scrisoare adresată mamei sale că ”personal, mă simt mai fericit că nu avem aliați față de care să fim politicoși”. Câțiva generali erau de aceeași părere. În plus, însuși Churchill a promovat această idee: ”Ce s-a întâmplat în Franța nu schimbă în niciun fel acțiunile noastre sau scopul nostru. Am ajuns să fim singurii campioni care apără cauza lumii”. De asemenea, Dunkerque a trezit și frica de invazie care i-a mobilizat pe englezi. Sentimentul implicării în război, care lipsise din momentul declarației de război din septembrie 1939, a izbucnit.

Reputația lui Churchill

Înainte de evacuare, poziția lui Churchill ca lider al unei țări aflate în război nu era foarte sigură. Mulți priveau mai degrabă către Lordul Halifax. Generalul Ironside credea că Churchill ”nu are stabilitatea necesară pentru a-i conduce pe alții”. Însă după Dunkerque, conducerea sa nu a mai fost pusă la îndoială. Elocvența retoricii sale patriotice foarte hotărâte i-a inspirat pe englezi și a jucat un rol extrem de important în păstrarea moralului național. Pregătirile pentru apărarea insulei au început rapid. La mijlocul lui iulie peste 500.000 de bărbați se înscriseră ca voluntari. Țara se pregătea pentru iminenta invazie.

Infailibilitatea lui Hitler

Una din consecințele adeseori neglijate ale bătăliei pentru Dunkerque este efectul pe care l-a avut asupra lui Hitler. Tactica propusă de el, de a ataca prin Ardeni, a fost un adevărat succes, și asta l-a făcut să creadă că este un strateg militar genial și infailibil. După Dunkerque, Hitler a început să impună generalilor săi (mult mai bine pregătiți) decizii militare, iar asta avea să aibă efecte dezastruoase pe Frontul de Est.

În fața publicului german, evacuarea de succes de la Dunkerque a fost aruncată într-un con de umbră. Franța căzuse! Hitler învinsese această mare națiune războinică și, cu același optimism pripit ce-l cuprinsese și pe Napoleon înaintea lui, n-a văzut niciun motiv pentru care o campanie-fulger similară nu ar avea succes și în Rusia. De aceea, am putea spune că Dunkerque a fost începutul sfârșitului celui de-al Treilea Reich.

http://www.ziuaveche.ro/top-secret/servicii-secrete/a-murit-un-spion-sovietic-de-legenda-68596.html

Fostul spion sovietic care a contribuit la dejucarea unui complot nazist ce urmărea asasinarea liderilor aliaţi de la Conferinţa de la Teheran din 1943, Gevork Vartanian, a murit la vârsta de 87 de ani.


Serviciul de Informaţii Externe al Rusiei /SVR/, succesor a fostului KGB, a afirmat că Vartanian a murit marţi în urma unei afecţiuni neprecizate. Preşedintele Dmitri Medvedev i-a transmis condoleanţele sale văduvei lui Vartanian Goar, care a lucrat împreună cu acesta în misiuni secrete în străinătate, cei doi având o reputaţie de cuplu de spioni legendar. Medvedev a apreciat că Vartanian a fost un personaj legendar care a participat la ‘operaţiuni speciale deosebite ce au devenit parte a istoriei serviciului de informaţii externe al naţiunii’, transmite Agerpres.
Serviciul rus de Informaţii Externe a precizat că Vartanian, al cărui tată a fost un agent sovietic ce poza drept negustor la Teheran, a început să lucreze pentru serviciile secrete ruse când a împlinit 16 ani. El a jucat un rol în dejucarea unui complot nazist ce urmărea asasinarea liderului sovietic Iosif Stalin, a preşedintelui american Franklin D. Roosevelt şi a premierului britanic Winston Churchill cu ocazia Conferinţei de la Teheran din noiembrie 1943. Adolf Hitler a ordonat operaţiunea ‘Long Jump’ după ce serviciile secrete naziste au aflat despre conferinţă. Grupul lui Vartanian a urmărit o echipă avansată de agenţi nazişti care aveau drept obiectiv stabilirea cadrului misiunii şi a ajutat la dejucarea complotului.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/pacea-pierduta-versailles

Tratatul de la Versailles, negociat la sfârșitul primului război mondial de liderii Aliați – fiecare având o perspectivă diferită asupra modului în care trebuie încheiată pacea, nu a reușit nici să îngenuncheze definitiv Germania, așa cum ar fi dorit francezii, nici să o integreze în ”familia națiunilor”. Astăzi, istoricii sunt de acord în unanimitate că sămânța celui de-al doilea război mondial a fost plantată la Versailles, în 1919.

Până azi, una din cele mai importante cărți scrise asupra problemei Păcii de la Versailles este Consecințele economice ale păcii, semnate de marele economist John Maynard Keynes, publicată în același an în care s-au semnat tratatele de pace. Scrisă pe baza propriilor experiențe ca delegat al Marii Britanii la Paris, lucrarea lui Keynes condamnă ceea ce el numește ”pacea cartagineză”. Expresia i-a fost sugerată economistului britanic de către delegatul sud-african, Generalul Jan Smuts, care s-a referit la pacea încheiată în anul 201 î.Hr., după cel de-al doilea război punic, pace prin care Roma îi obliga pe cartaginezi să renunțe la armată, la flotă și la posesiunile de peste mări, impunându-le și plata unei despăgubiri semnificative. Cartagina rămânea totuși independentă, având posibilitatea de a se reface economic, ceea ce a și făcut. Se pare însă că J.M. Keynes se gândea de fapt la pacea din anul 146 î.Hr., când, după al treilea război punic, romanii i-au măcelărit pe locuitorii cetății nord-africane sau i-au vândut ca sclavi, anexând ceea ce rămăsese din teritoriul cartaginez. În Consecințele economice ale păcii, Keyens a preluat viziunea germană conform căreia Tratatul de la Versailles era o ”sentință la moarte pentru milioane de bărbați, femei și copii germani”.

Cartea lui Keynes a fost tradusă în foarte multe limbi și este și azi o carte de referință în domeniu. Succesul său a fost atribuit reputației de economist a autorului și faptului că a reușit să transmită dezamăgirea (vis-a-vis de termenii tratatului) împărtășită de mulți dintre delegații britanici. O altă carte publicată la scurt timp după Conferință, Les conséquences politiques de la paix, semnată de Jacques Bainville, nu s-a bucurat de același succes, deși previziunile francezului s-au dovedit a fi mult mai realiste.

După război existau multe speranțe cu privire la Conferința de pace de la Paris, prima și cea mai mare conferință de acest fel de până atunci. Chiar înainte de începutul conferinței, președintele american Woodrow Wilson și-a exprimat temerile că totul s-ar putea sfârși printr-o ”tragedie de dezamăgiri”. Peste 1000 de oameni de stat, diplomați și delegați, reprezentanți ai 30 de națiuni, au participat la conferință; numai delegația britanică a avut peste 200 de oameni. 52 de comisii s-au reunit în 1646 de sesiuni pentru realizarea unor rapoarte pe diferite probleme: prizonieri de război, internaționalizarea canalului Kiel, responsabilitatea pentru război etc. În total, tratatul final a avut 15 capitole și 440 de clauze.

Conferința de la Paris s-a remarcat la momentul respectiv prin prisma responsabilităților pe care și le-a asumat, de delimitare a frontierelor unei noi Europe și de creare a statelor-națiuni. Progresul conferinței a avut însă de suferit din cauza divergențelor dintre participanți. Președintele american și prim-ministrul britanic, Lloyd George, n-aveau încredere în diplomația tradițională, considerând că aceasta contribuise la izbucnirea războiului. Cei doi, împreună cu premierul francez, G. Clemenceau, au insistat să aibă ultimul cuvânt de spus în negocieri.

Clemenceau despre progresul negocierilor: ”Splendid. Nu ne-am înțeles deloc.”

Wilson căuta să înființeze Societatea Națiunilor – în opinia lui, soluția pentru păstrarea păcii mondiale. Astfel, primele săptămâni ale conferinței au fost dedicate conceperii tratatului Ligii. În același timp, un consiliu al celor 5 lideri aliați – Franța, Anglia, SUA, Italia și Japonia - a analizat cererile teritoriale ale statelor noi. Principala preocupare a lui Clemenceau era de a asigura securitatea Franței împotriva Germaniei. Prioritatea englezilor era chestiunea despăgubirilor de război, care s-a dovedit a fi cea mai problematică dintre toate. Unii istorici sunt de părere că lipsa unei agende bine puse la punct a fost, de la bun început, o mare problemă pentru buna desfășurare a conferinței.

Abia la sfârșitul lunii martie – temându-se că revoluția bolșevice din Rusia ar putea servi drept model pentru o Europă profund instabillă – Lloyd George, Wilson, Clemenceau și, într-o mai mică măsură, Orlando, premierul italian, au început să se concentreze pe problema păcii cu Germania. Între martie și iunie au avut loc 145 de sesiuni ale celor patru – reuniți într-un așa zis Consiliu Suprem, în urma cărora s-au pus la punct termenii tratatului de pace cu Germania, născut practic în urma unor aranjamente improvizate dintre patru aliați cu păreri și țeluri diferite. Discuții intense au avut loc pe tema despăgubirilor, a Saarului, Renaniei și Danzigului. De multe ori unul dintre ei amenința că va părăsi conferința – Orlando chiar a făcut-o, la începutul lunii aprilie. După una dintre sesiunile destul de tulbure cu Wilson, Clemeanceau a fost cum s-au înțeles. Premierul francez a răspuns astfel: ”Splendid. Nu ne-am înțeles deloc.” Wilson, exasperat atât de francezi, cât și de englezi, a fost gata să părăsească negocierile. Într-un final, cei patru s-au înțeles (Orlando revenise între timp) că trebuiau neapărat să ajungă la o serie de comprmisuri, altfel conferința ar fi ajuns un eșec total. Problema a fost că aceste compromisuri s-au făcut între cei patru, nu între Aliați și Germania.

Termenii tratatului au fost acceptați fără a fi analizați corespunzător. Deși s-a stabilit termenul de 7 mai ca dată de prezentare a tratatului germanilor, pe 6 mai tratatul nu avea încă o formă finală, și nimeni nu citise toate secțiunile împreună pentru a putea analiza efectul cumulat al tuturor termenilor.

Wilson, prin cele 14 puncte, încercase să impună ideea de ”pace dreaptă”. Asta presupunea implementarea în Europa a principiului autodeterminării naționale prin crearea statelor-națiuni pe ruinele imperiilor și stabilirea unei ”noi ordini mondiale”, bazate pe Liga Națiunilor și reorganizarea sistemului relațiilor internaționale. Însă această viziune puternic idealistă trebuia împăcată cu cererile aliaților care făcuseră imense sacrificii în cei patru ani de război. Aceștia cereau acum compensații și garanții de securitate pe seama unei Germanii încă puternice care reușise să învingă Rusia și fusese la un pas de victorie.

Prin tratat, toate posesiunile de peste mări ale Germaniei erau confiscate, împreună cu cel puțin 1/10 din teritoriu, populație, terenuri cultivabile și terenuri cu resurse. Serviciul militar obligatoriu îi era desființat, armata redusă la 100.000 de oameni; flota, de asemenea, era extrem de limitată. Germania era făcută unica responsabilă pentru izbucnirea războiului, fiind obligată la plata unor vaste reparații ce urmau să fie stabilite. Franța primea dreptul de exploatare a regiunii Saar pe 15 ani, ca o compensație pentru distrugerea minelor sale. Regiunea renană trebuia demiltarizată, urmând a fi ocupată de trupele Aliaților timp de 12 ani.


Tratatul impunea germanilor și unele clauze denumite Schmachparagrafen, sau ”clauzele rușinii”, între care se remarcă necesitatea judecării Kaiserului pentru ”ofensa supremă adusă moralității internaționale”, și articolul 231, prin care era stabilită responsabilitatea Germaniei pentru toate pierderile cauzate de ”agresiunea” sa.

Pacea de la Versailles a fost dictată, nu negociată. O delegație germană a fost chemată la Versailles pentru a primi, nu negocia, schița tratatului, la 7 mai. Tratatul a fost semnat pe 28 iunie, în aceeași sală unde germanii, în 1871, proclamaseră Imperiul după înfrângerea Franței. Doar atunci germanilor li s-a permis să vină la Paris. Nu acesta fusese însă planul inițial. Conferința ce s-a deschis în ianuarie ca o întâlnire inter-aliată a fost convocată pentru a se pune de acord asupra unei politici comune și pentru formularea unor cereri inițiale ce urmau a fi discutate la un congres de pace împreună cu Germania, conform normelor diplomației europene. Însă spre începutul lui martie devenise clar că până și o înțelegere dintre aliaților era greu de realizat. De aceea, s-a renunțat la ideea negocierii cu Germania, aliații temându-se că acestea vor complica și mai mult situația.

Francezii: ”Dacă ne-am putea descotorosi de Germania, ar fi pace în Europa”

Pe 7 mai, termenii tratatului au fost prezentați germanilor mai mult ca un ultimatum. Clemenceau, ca președinte al conferinței, a făcut de la bun început o declarație ce stabilea clar tonul discuțiilor – germanii nu aveau practic niciun drept. Situația nu s-a îmbunătățit nici după ce ministrul de externe al Germaniei, Contele Ulrich von Brockdorff-Rantzau, și-a ținut discursul. El a făcut o impresie extrem de proastă; secretarul lui Lloyd George declara că ”la început toți manifestau puțină simpatie față de el, dar până când a terminat, toți erau parcă gata să reînceapă războiul.”

”Impertinent peste măsură”, spunea Lloyd George, care ar fi fost gata să se ridice și să-l lovească pe Brockdorff-Rantzau. Wilson a fost și el de acord că a fost martorul celui mai lipsit de tact discurs pe care-l auzise. Clemenceau și-a păstrat cumpătul, dar era roșie de furie. Comportamentul contelui german le-a dat tuturor impresia că noua Germanie nu era deloc diferită de cea veche. În loc să semneze tratatul, delegația germană și-a dat demisia. Un nou cabinet a fost format, iar adunarea constituantă de la Weimar și-a dat acordul pentru semnarea tratatului, cedând presiunilor blocadei Aliate și amenințărilor cu privire la un posibil marș spre Berlin. Președintele republicii de la Weimar, Friedrich Ebert, a anunțat decizia guvernului de a semna tratatul, adăugând însă că nu-și abandonează opinia cu privire la nedreptatea nemaivăzută a Tratatului.

Brockdorff-Rantzau a descris tratatul ca fiind ”o condamnare la moarte”. Și asta ar fi trebuit să fie, cel puțin în viziunea francezilor. Clemenceau spusese că ”dacă ne-am putea descotorosi de Germania, ar fi pace în Europa”. Însă ceilalți nu aveau deloc intenția de distrugere a statului german unitar. Prosperitatea statului era esențială pentru plata reparațiilor de război. În plus, englezii doreau o Germanie destul de puternică pentru a contrabalansa puterea Franței. Clemenceau era totuși și suficient de realist pentru a-și dea seama că nu putea impune despărțirea Germaniei. Dar din 1814 și până atunci, germanii invadeseră Franța de 5 ori, și el însuși fusese martorul evenimentelor din 1870-71. Numărul francezilor morți sau răniți între 1914-1918 era cel mai mare în raport cu populația: unul din patru francezi cu vârsta cuprinsă între 18 și 27 de ani murise. De aceea, premierul francez dorea garanții de securitate concrete pentru a previne încă o invazie a Franței dinspre est. Mareșalul Foch spusese, în acest sens, că Franța e pierdută dacă regiunea renană nu e anexată sau cel puțin separată de Germania. Clemenceau a renunțat la ideea anexării doar în urma opoziției totale a englezilor și americanilor, care nu puteau accepta o asemenea violare a autodeterminării naționale. Lloyd George avertizase că, dacă Franța ar anexa Renania, s-ar crea din nou o situație de tip Alsacia și Lorena. În cele din urmă, a rămas nerezolvată această problemă cronică a securității celor patruzeci de milioane de francezi aflați față în față cu o Germanie cu o populație mult mai numeroasă. În 1940, Germania avea de două ori mai mulți tineri apți pentru serviciu militar decât Franța. ”Asta nu e pace”, a prezis Foch. ”E un armistițiu pe 20 de ani”. Și avea dreptate.

Până la urmă, cât de ”cartagineză” a fost pacea? Regiunea de nord din Schleswig a revenit Danemarcei în urma unui plebiscit. Alsacia și Lorena au revenit Franței, pentru repararea ”nedreptății făcute Franței de Prusia în 1871”. Provincia Posen, Prusia de Vest și coridorul polonez au fost date noului stat polonez, a cărui naștere era stipulată în Punctul 13. Aceste pierderi teritoriale au lăsat Germaniei un stat mai mic, dar mai omogen; au făcut însă ca germanii să fie foarte nemulțumiți, mai ales cu privire la frontierele estice, deoarece Prusia de Est rămânea separată de teritoriul Reichului din cauza Coridorului.

Războiul a fost câștigat pe câmpul de luptă, dar pierdut la Versailles


Germania a pierdut războiul în sensul că, odată cu prăbușirile succesive ale Bulgariei, Turciei și Austro-Ungariei în toamna lui 1918, Statul Major german a acceptat faptul că victoria nu mai e posibilă fără aliați și că Germania trebuie să încheie pace cât timp mai poate să o facă în baza termenilor relativ liberali oferiți de Cele 14 Puncte. Dar trupele germane, victorioase în est, erau încă în Franța ocupată și în Belgia. Niciun soldat aliat nu pusese piciorul pe teritoriu german, și în pofida semnării armistițiului în sânul populației germane nu exista un sentiment al înfrângerii. În Berlin, soldații germani, nu cei Aliați, au fost salutați de Președintele Ebert ca eroi ce se întorc neînvinși de pe câmpul de luptă. Războiul slăbise Germania mult mai puțin decât Germania reușise să-și slăbească adversarii. Spre deosebire de Belgia, nord-estul Franței, Polonia și Balcanii, teritoriul german rămăsese aproape neatins, cu infrastructura intactă și o industrie mult mai puternică decât a foștilor inamici. În 1921, producția de oțel din Germania era de trei ori mai mare decât cea franceză. În plus, din punct de vedere strategic, Germania a fost foarte avantajată. Cele două imperii ce-i blocau expansiunea spre est dispăruseră: cel rus, distrus de armata germană, căzuse pradă revoluției și războiului civil; cel austro-ungar se destrămase în mai multe state mici. De la Finlanda la Marea Baltică, Germania avea la est state succesorale create de sistemul de la Versailles, state slabe și vulnerabile. Clemenceau sperase că aceste state, combinate, aveau să încercuiască Germania și să o țină cumva în frâu. În schimb, ele aveau probleme de rezolvat unele cu altele și, pe lângă asta, aveau litigii legate de frontieră și populație și cu Germania, și cu Rusia.

”De dragul viitorului, germanii nu trebuie obligați să semneze!”

Wilson a repudiat ceea ce a numit ”marele joc, acum discreditat definitiv, al balanței puterilor”. Clemenceau nu era de acord: el știa că fără aliați puternici Franța ar fi pierdut războiul. Dar noile state pe care Franța se baza acum pentru contrabalansarea Germaniei în est – în principal Polonia și Cehoslovacia – nu erau un substitut pentru vechiul aliat rus. Premierul francez a încercat să-i păstreze pe englezi și pe americani aproape, dar SUA s-a retras rapid din joc și a refuzat să semneze tratatul sau să-și asume garanții de securitate. Pentru că francezii renunțaseră la pretențiile privind anexarea Renaniei, Wilson și Lloyd George au fost inițial de acord să acorde garanții Franței împotriva unor posibile agresiuni germane. Dar aceste înțelegeri nu au fost ratificate de Senatul american, iar englezii s-au eschivat, condiționând ratificarea acestora de semnătura americanilor.
Principiul autodeterminării naționale a creat la rândul său foarte multe tulburări. Principalele probleme cu privire la Germania s-au născut cedarea teritoriilor din est. Pentru a acorda Poloniei ”acces liber și sigur” la Mare, promis în Cele 14 Puncte, portul german Danzig urma să fie administrat ca oraș liber de către Societatea Națiunilor. Zona Sudetă din Boemia, unde locuiau 2,5 milioane de germani, a fost dată Cehoslovaciei, considerându-se că era esențială pentru bunăstarea economică și strategică a noului stat. Austria era un stat 100% german, cu o populație de 7 milioane, dar unificarea austro-germană era interzisă deoarece ar fi dus la nașterea unei Germanii chiar și mai mari decât cea din 1914. Într-adevăr, nici Austria, nici zona Sudetă nu aparținuseră Reichului, făcând pare din Imperiul Austro-Ungar, dar germanii de aici doreau unirea cu Germania. În timp ce Aliații făcuseră din principiul autodeterminării baza Păcii de la Versailles, germanilor le era refuzat categoric.

În observațiile scrise cu privire la tratat – singura formă de comunicare cu Aliații ce le-a fost permisă – germanii au subliniat natura contractuală a înțelegerii de dinaintea armistițiului, din 5 noiembrie, prin care Cele 14 Puncte constituiau baza legală a ”păcii wilsoniene”. Germanii au invocat promisiunea unei păci caracterizate prin ”justiție imparțială față de toate părțile din război”, ”înțelegeri deschise, la care să se ajungă în mod deschis” și ”acceptarea liberă [a înțelgerilor] de către popoarele implicate”. Wilson a declarat însă, în martie 1919, că Germania merita o pace dură din cauza ”gravei ofense împotriva civilizației”.

Delegații britanici au fost nemulțumiți de termenii tratatului. Unul dintre ei, Nicolson, a declarat că dacă ar fi în locul germanilor, nu ar semna. Keynes însuși a demisionat în semn de protest și s-a întors în Anglia. Lloyd George a fost avertizat că ”de dragul viitorului, germanii nu trebuie obligați să semneze.”

Departe de a fi o pace cartagineză, tratatul de la Versailles poate fi mai bine înțeles prin cuvintele lui Jacques Bainville, care-l descrie ca fiind ”prea blând pentru severitatea sa”. În pofida termenilor foarte severi, tratatul n-a îngenunchiat Germania. A fost o pace dictată pe care niciun german nu putea să o accepte ca fiind dreaptă; o pace pe care tabăra învingătoare n-a avut voința s-o impună. Tratatul i-a dat Germaniei nenumărate motive de resentimente, lăsându-i totodată mijloacele necesare pentru a se răzbuna la un moment dat.

În Germania și Marea Britanie, tratatul de la Versailles a fost însă perceput ca o pace cartagineză, răzbunătoare și menită să ruineze țara înfrântă. Termenii duri ai păcii au hrănit, în Anglia, un puternic sentiment de vină care a măcinat voința de a impune un tratat perceput ca fiind nedrept. Chiar și în februarie 1939, premierul Neviile Chamberlain, care cu 20 de ani urmă îi luase în derâdere pe cei care militau pentru o pace mai blândă, a recunoscut că pacea de la Versailles le dăduse germanilor pe bună dreptate motive de nemulțumire.

Sursa: www.historytoday.com

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/craciunul-lui-1941-bucuresti

http://www.evz.ro/detalii/stiri/povesti-adevarate-traite-pe-campul-de-lupta-960085.html

CURAJ La National Geographic, de la ora 22.00, documentarul "Armata
germană a lui Churchill" relatează, pentru prima oară, faptele unor
eroi necunoscuţi.

Sursa: FOTO: NATIONAL GEOGRAPHIC CHANNEL Victoria Aliaţilor în cel
de-Al Doilea Război Mondial s-a datorat şi unui grup de 10.000 de
soldaţi germani şi austrieci. Pe parcursul conflictului, aceştia au
fugit de persecuţiile naziste şi sau alăturat forţelor britanice
pentru a lupta împotriva lui Hitler. Acum, aceşti camarazi îşi spun
povestea pentru prima oară şi vorbesc despre cum au devenit armata
germană a lui Churchill.


Soldaţi sinucigaşi

Milioane de oameni au luptat împotriva Germaniei hitleriste în cel
de-Al Doilea Război Mondial, însă un grup de bărbaţi şi femei au
sacrificat totul în această luptă. Au fost numiţi "soldaţi sinucigaşi"
din cauza naţionalităţii lor germane, iar faptul că mulţi dintre ei
erau evrei însemna că, în cazul capturării, îi aştepta tortura şi
execuţia.

Cunoaştem o parte dintre aceşti eroi neştiuţi până acum, printre care
singurul pilot de vânătoare german din cadrul Forţelor Aeriene Regale
Britanice; un mecanic de tanc originar din Bonn, supravieţuitor al
taberei de concentrare Dachau şi aflat între primele trupe aliate care
au capturat oraşul Hamburg; veteranul care l-a împuşcat în şezut pe
comentatorul de tristă faimă poreclit Lord Haw Haw (William Joyce,
crainicul de limbă engleză al radioului german).

Poate şi pentru că s-au oferit voluntari, vecinii, colegii şi
camarazii soldaţi îi suspectau că sunt trădători şi agenţi dubli,
astfel că viaţa lor în comunitatea care-i adoptase era un iad, fiind
nevoiţi să lupte de două ori mai înverşunat pentru a-şi dovedi
devotamentul în efortul de război. În faţa acestor provocări, aceşti
voluntari incredibili au jucat un rol cheie în unele dintre cele mai
importante evenimente ale războiului.

http://art-historia.blogspot.com/2009/01/bucurestii-bombardati.html

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cine-ne-au-fost-dusmanii-cruciada-contra-bolsevismului

Jean Lopez şi Lasha Otkhmezuri au publicat recent la editura pariziană Seuil volumul Grandoarea şi mizeria Armatei Roşii. Mărturii inedite. 1941-1945. Primul autor e un specialist al conflictului germano-sovietic, binecunoscut în Franţa, autor al unor cărţi ca Berlin.

Ofensivele gigantice ale Armatei Roşii (Ed. Economică, 2009). Al doilea este un vechi diplomat, prezentat de editură drept un fin cunoscător al Rusiei şi consilier al revistei "Războaie şi istorie". Cartea e deosebit de importantă pentru noi, fiindcă ne prezintă mărturiile veteranilor celeilalte părţi a Frontului de Est, care pentru noi s-a numit Cruciada împotriva bolşevismului, iar pentru ei, în analele propagandei, a primit numele de Marele Război pentru Apărarea Patriei.



De ce era nevoie de acest volum

Cartea apare, spun autorii, în contextul unui reviriment naţionalist în Rusia contemporană, în care efortul gigantic al defunctei URSS de pe Frontul de Est contra Wehrmachtului e prezentat conform poncifelor vechii propagande staliniste. Obiceiul e iniţiat de primul preşedinte rus de după căderea URSS, Boris Elţîn, şi continuat de urmaşii lui, Vladimir Putin şi Dmitri Medvedev - o situaţie groaznică pentru veterani ai Armatei Roşii cum sunt cei prezentaţi în volum, dar benefică pentru veteranii care iau parte la aniversările Victoriei în calitate de eroi. Gestul de acum câţiva ani al primarului din Sankt Petersburg - fostul Leningrad - de a pavoaza la un eveniment naţional oraşul cu portretele lui Stalin e deosebit de semnificativ; şi pentru aceia dintre veteranii din est consideraţi a fi încă suficient de verticali e o insultă, pentru că Stalin, după război, a şters orice urmă a eroismului apărătorilor Leningradului din motive politice.

Exista un muzeu al asediului, în care eroii armatei şi ai locuitorilor erau glorificaţi: oamenii lui Stalin l-au distrus iar creatorii muzeului au fost arestaţi şi o parte chiar împuşcaţi. Omul, cel mai preţios capital în propaganda comunistă, trăia în cantităţi suficiente în Rusia pentru a putea fi risipit. Mai mult, în anii ’50, marii mutilaţi ai războiului, unii eroi ai URSS, au fost, discret, ridicaţi de la domiciliile lor şi deportaţi într-o insulă din Oceanul Îngheţat, unde au murit de foame. Motivul deportării ? Eroii URSS sunt fizic perfecţi, prin urmare oricine n-a fost suficient de norocos să corespundă acestui criteriu merită a fi lichidat.



Doisprezece veterani povestesc

Autorii volumului sunt adepţii demitizării Marelui Război pentru Apărarea Patriei, deci şi mărturiile veteranilor au fost alese în consecinţă: intervievaţii au fost foarte mult marcaţi de război şi ca urmare sunt de părere în majoritatea lor că URSS a învins în război - dar a pierdut în plan psihologic fiindcă n-a fost în stare să-şi distrugă spaimele interioare, adică angoasele lui Stalin repercutate la nivel naţional. Printre cei intervievaţi se numără, în afară de ruşi, un başkir, doi evrei şi un georgian, fiindcă Armata Roşie a însemnat în primul rând unitate în diversitate. Şi, dintre cei intervievaţi, doisprezece la număr, cel puţin trei fac parte din intelighenţia epocii staliniste, aruncată în abatorul războiului laolaltă cu mujicii şi cu muncitorii, cu interlopii trimişi pentru reabilitare în prima linie a frontului şi cu indivizii proveniţi din familiile "deculacizate" în perioada interbelică. Omul care le-a marcat tuturor tinereţea a fost Iosif Vissarionovici Djugaşvili, zis Koba, zis Stalin, agitator, bandit, asasin şi jefuitor de bănci, ajuns prin manevrele abile ale complotului în Partidul Comunist bolşevic al URSS dictatorul uneia dintre cele mai mari ţări din lume, cu o poliţie politică eficientă în subordine şi un sistem concentraţionar imens răspândit din Europa în Siberia (GULAG). În viziunea lui Stalin, intelighenţia era dispensabilă, dar bandiţii erau "socialmente apropiaţi", conform mărturiei lui Soljeniţin.

Dar intelighenţia s-a oferit voluntară să lupte pe front, şi bandiţii au plecat pe front numai obligaţi. Stalin a impus regulile mafiei de partid ca principiu de bază al conducerii, a ucis milioane într-un proces îndelungat de colectivizare şi industrializare a ţării, a organizat foametea din Ucraina pentru a o supune, a purificat Armata Roşie cu arma pentru a nu exista dubii asupra adevăratului stăpân şi, în final, şi-a exterminat uneltele: un număr de circa 3.000 de NKVD-işti au fost lichidaţi pentru rolul jucat în împuşcarea şefilor cei mai buni ai armatei sovietice.

Foto: GRANDOAREA ŞI MIZERIA ARMATEI ROŞII, Mărturii inedite. 1941-1945, Jean Lopez şi Lasha Otkhmezuri, Editura Seuil, Paris, 2011

El şi-a pregătit îndelung ţara pentru război, ucigând fără a clipi copilăriile a milioane de copii care vor fi viitorii soldaţi ai Armatei Roşii şi i-a transformat în fiarele care vor teroriza Europa de Est.



Viaţa de zi cu zi în armata sovietică

Dintre cei care povestesc, câţiva sunt, aşadar, membrii ai intelighenţiei, o categorie aparte de oameni, care aveau în comun cu mujicii din prima linie doar patriotismul, fiindcă există printre ei o conştiinţă puternică a unei elite. Experienţa lor de front e la fel de înfiorătoare ca şi cea a veteranilor fără carte, numai că raţiunea domină la ei întreaga povestire în timp ce oamenii care nu au avut norocul să înveţe sunt instinctuali. De pildă, başkirul, Anatoly Iumabaievici Genatulin, deşi crede că Stalin a fost un tiran, e foarte ataşat de memoria acestuia, fiindcă armata i-a permis să vadă lumea, or ea era condusă de Tătuca. Dar Grigori Solomonovici Pomeranz, expert în Dostoievski, printre cei mai mari gânditori ai Rusiei contemporane, Nikolai Nikolaievici Nikulin, mort în 2009, conservator la muzeul Ermitaj din Leningrad, mare specialist în primitivii flamanzi, sunt în mod cert într-o relaţie ambivalentă cu frontul, pentru că acolo au cunoscut oroarea şi unele mici bucurii create de anumite întâmplări sau de unii oameni cumsecade. Ura este pentru ei şi pentru veteranii fără carte omniprezentă, şi viaţa în prima linie, desfăşurată vreme de ani de zile, le-a imprimat o conştiinţă elastică şi un al şaselea simţ, de fiară. Başkirul era un păstor oarecare; fără Stalin ar fi putrezit la el în aul; ceilalţi însă, au cunoscut lumea, i-au descifrat dedesubturile prin taina cărţilor, astfel că au fost mult mai distruşi de război decât veteranii fără carte, întrucât înainte de front mai erau încă oameni ai unui mediu aparte. Pierderea în mod brutal a rafinamentului conferit de cunoaştere e mai dureroasă decât dezumanizarea.

Cartea e structurată pe mai multe niveluri: contextul viitorului război, războiul, apoi un lung şir de experienţe personale ale veteranilor sau foştilor prizonieri, argoul şi viaţa de zi cu zi din armata sovietică. De pildă, aici înjurătura cea mai răspândită, mat!.. contragerea expresiei io’ tvoiu matî! (te-n p... mă-tii!) ţinea loc de orice, de sudalmă, de urlet pentru atac sau de mângâiere. Generalii, foarte numeroşi, erau de multe ori beţivani, afemeiaţi, cruzi şi guralivi, pentru ei vieţile soldaţilor erau doar praf; conta îndeplinirea ordinelor mai mult ca oamenii, şi orice tanc sau altă armă fabricată după dezastrul primilor doi ani de război într-o uzină din Urali înmagazina deja vieţi omeneşti fără să fi ajuns încă în linia frontului. Pentru noi ca români, volumul are valoarea unui document inestimabil: ne pune la curent cu viaţa în armata sovietică, cu oamenii ei, pe care bunicii noştri îi cunoşteau doar ca duşmanii din spatele mitralierelor.