Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Dezastrul de la Cotul Donului

În dimineaţa zilei de 19 noiembrie 1942, la ora 8:50, după o puternică pregătire de artilerie executată timp de o oră şi douăzeci de minute, cu 3.500 de guri de foc, a început contraofensiva sovietică de la Stalingrad. Sovieticii au profitat şi de ceaţa care acoperea stepa. După patru zile de lupte grele, sovieticii au reuşit să realizeze cleştele care avea să încercuiască grupul de armate germane şi aliate acestora.



Bătălia de la Cotul Donului a fost o operaţiune militară de anvergură, care avea să ducă la cea mai mare catastrofă militară din istoria României. În bătălia de la Cotul Donului şi din stepa calmucă au fost pierduţi 150.000 de soldaţi români, adică aproximativ jumătate dintre combatanţii noştri angajaţi pe front, în doar două luni de lupte.

Marea ofensivă sovietică de iarnă, soldată cu celebra încercuire de la Stalingrad, a debutat chiar în sectorul Armatei a 3-a române, care, prost pregătită, prost dotată şi prost condusă, a fost spulberată de tancurile şi artileria sovietice. Aceeaşi soartă a avut-o şi Armata a 4-a, parte din ea căzută în încercuirea oraşului alături de aliaţii germani, parte decimată în cursul unei retrageri fără speranţă prin iarna rusească, precum atâţia alţii înainte. Multe unităţi au suferit pierderi de 80% în oameni şi 90% în armament, adică au fost practic şterse de pe faţa pământului.

Episodul Cotul Donului a rămas oarecum absent în conştiinţa publică. N-a fost niciodată reflectat substanţial în film sau în literatură, în vreme ce nu a existat batjocură mai umilitoare pentru un soldat român decât infama întrebare „Ce-aţi căutat la Stalingrad?” Puţinii soldaţi care au supravieţuit cu greu condiţiilor inumane ale lagărelor bolşevice s-au întors la sfârşitul războiului într-o ţară dispreţuitoare, care ponegrea sacrificiul lor şi al camarazilor de arme, al căror sânge a închegat pământul de la Cotul Donului şi din stepa calmucă.

Succesele obţinute de trupele sovietice în perioada de apărare a căilor de acces spre Stalingrad şi pierderile enorme provocate inamicului au creat premisele declanşării unei puternice contraofensive, care trebuia să ducă la încercuirea şi nimicirea grupării de forţe inamice aflate în zona oraşului de pe Volga şi în marele cot al Donului.


Manevra de încercuire preconizată de Comandamentul suprem sovietic era indicată şi de configuraţia frontului, care la 18 noiembrie 1942 se prezenta sub forma unui mare arc de cerc tangent pe fluviul Volga, în zona Stalingradului.

Încă din luna octombrie, Comandamentul suprem sovietic începuse să concentreze în zona Stalingrad importante forţe şi armament în vederea declanşării contraofensivei.

Concepţia desfăşurării acesteia consta în executarea la flancurile germane a două puternice lovituri, una pe la nord şi a doua pe la sud de Stalingrad, realizarea joncţiunii trupelor sovietice care executau contraofensiva, încercuirea şi nimicirea grupării inamice. Pregătirile s-au făcut în cel mai desăvârşit secret, lăsându-se impresia (lucru confirmat mai târziu de generalii germani luaţi prizonieri la Stalingrad) că în acea zonă trupele sovietice nu pregăteau acţiuni ofensive de mare amploare.


În dimineaţa zilei de 19 noiembrie 1942, la orele 8:50, după o puternică pregătire de artilerie executată timp de o oră şi douăzeci de minute cu 3.500 de guri de foc, a început contraofensiva sovietică de la Stalingrad. Sovieticii au profitat şi de ceaţa care acoperea stepa. După patru zile de lupte grele, sovieticii au reuşit să realizeze cleştele care avea să încercuiască grupul de armate germane.

Armata Roşie a străpuns frontul ocupat de români, care erau dotaţi cu un material antitanc insuficient şi perimat. În seara zilei de 19 noiembrie 1942, Corpul 5 de armată român a fost încercuit şi capturat. La 24 noiembrie, Corpul 6 de armată a avut şi el aceeaşi soartă.

Pentru a împiedica retragerea trupelor române de la Stalingrad şi a le forţa să continue lupta, Comandamentul german a constituit cordoane formate din unităţi speciale de poliţie militară. Numeroşi militari români au fost dezarmaţi cu această ocazie, iar cei care au refuzat să se supună ordinelor şi măsurilor luate de germani au fost executaţi.


Înfrângerea de la Cotul Donului a generat încordarea relaţiilor româno-germane şi acuzaţii la adresa militarilor români care ar fi refuzat să lupte şi s-au făcut vinovaţi de situaţia tragică ce s-a creat pentru Armata a 6-a germană. În realitate, românii au suportat bombardamentele de artilerie de o duritate extremă, au primit asaltul unei enorme mase de blindate, care au trecut peste ei, neavând armamentul necesar pentru a riposta.

Mareşalul Manstein a adus acuzaţii grave militarilor români într-o scrisoare memoriu trimisă mareşalului Ion Antonescu. În scrisoarea de răspuns, Antonescu a precizat că a trimis repetate avertismente OKW-ului asupra comportării trupelor sovietice, că a cerut întărirea frontului defensiv prin armament şi muniţie şi că a demonstrat ineficienţa rezistenţei liniare, slabe peste tot, statice, fără rezerve şi fără posibilitatea de intervenţie a comandamentului. În ciuda acestor avertismente, germanii nu au luat nici o măsură. Mareşalul Manstein a fost nevoit, în cele din urmă, să recunoască partea de vină a comandamentului german şi „serviciile aduse cauzei comune de către România”.

Generalul von Hauffe, în raportul întocmit asupra operaţiunilor din sectorul Armatei a 3-a române, aprecia că „de la 19, la 27 noiembrie, trupele române s-au luptat cu vitejie şi au consimţit sacrificii eroice”, iar generalul Hans Doerr, fostul şef al detaşamentului de legătură cu Armata a 4-a română în timpul bătăliei, scria următoarele: „Prăbuşirea frontului român în Cotul Donului şi în Stepa Kalmucă este vina conducerii supreme germane, care în nemărginita ei îngâmfare dădea aliaţilor misiuni la care nu puteau face faţă.


Printre factorii dezastrului de la Stalingrad pot fi enumeraţi: presiunea germană privind angajarea forţelor „oricum şi oriunde”, folosirea abuzivă a trupelor române şi despărţirea trupelor de comandamentele organice, folosirea artileriei grele, a aviaţiei şi a resurselor doar în folosul trupelor şi sectoarelor germane, fără a ţine cont de nevoile sectoarelor româneşti, atribuirea de misiuni trupelor române care le depăşeau capacitatea tactică şi operativă, comportamentul inadecvat faţă de militarii români şi nerespectarea regulilor elementare ale unui război de coaliţie.


Bilanţul pierderilor


Bilanţul pierderilor de la Stalingrad este grav: din cele 14 divizii române participante, patru divizii de infanterie şi o divizie de cavalerie au fost încercuite, patru divizii de infanterie şi divizia blindată au suferit pierderi grele, iar patru divizii au rămas în aceeaşi formă combativă. Armatele a 3-a şi a 4-a române, care avuseseră la 19 noiembrie 1942 un efectiv de 228.072 oameni, mai aveau la 7 ianuarie 1943 doar 73.062 militari valizi.

După bătălia Stalingradului, Armata a 3-a română a mai rămas pe front cu doar patru divizii de infanterie de la aripa ei stângă. Armata a 4-a română a fost repoziţionată pe un aliniament mai retras, după ce a pierdut Corpul 6 de armată şi a fost întărită cu Corpul de cavalerie (Diviziile 5 şi 6 de Cavalerie). Ea a luat parte la operaţiunile Grupului de Armate Hoth, între 12 şi 23 decembrie, în scopul salvării trupelor încercuite la Stalingrad.

Dar respectivul grup, epuizat de grelele pierderi suferite, a fost puternic atacat de sovietici şi desfiinţat după trei zile de lupte îndârjite. Armata a 4-a şi-a pierdut astfel, orice valoare operativă.

Pe frontul Armatei a 3-a române şi a Armatei a 8-a italiene, la 16 decembrie 1942, ruşii au reluat ofensiva pe Cotul Donului, înaintând vertiginos spre vest. Armata a 3-a română a fost scoasă definitiv din luptă. Astfel, rămăşiţele celor două armate române au fost trimise în ţară pentru refacere şi reorganizare.


Pierderile germanei


Iarna a început în scurtă vreme să-şi spună cuvântul. Trupele lui Paulus, afectate din punct de vedere moral, slăbite din punct de vedere fizic, pierdeau teren zilnic. La 8 ianuarie 1943, înainte de a lansa un nou contraatac, sovieticii le-au oferit germanilor o capitulare care să nu-i dezonoreze, dar Paulus a refuzat. La 10 ianuarie, 7.000 de tunuri ale artileriei sovietice au zdrobit poziţiile inamicului, înainte de atacul final.

La 22 ianuarie, după ce a pierdut şi ultimul aerodrom, Paulus i-a cerut lui Hitler aprobarea să capituleze. Răspunsul lui Hitler a fost unul dur: „Este interzis să vă predaţi. Armata a 6-a va apăra poziţiile până la ultimul om şi până la ultimul cartuş; prin rezistenţa sa eroică, va aduce o contribuţie de neuitat la salvarea lumii occidentale.”

După două zile, Hitler l-a avansat pe Paulus la gradul de mareşal. În fine, la 31 ianuarie, Paulus a fost luat prizonier. Proaspătul mareşal german a fost „invitat” la un prânz la statul-major sovietic. Paulus a cerut votcă, a umplut paharele colaboratorilor săi apropiaţi, după care a propus un toast: „Pentru cei care ne-au învins, pentru Armata Roşie şi şefii săi.”

În momentul în care a aflat de capitularea lui Paulus, Hitler a făcut o criză de nervi în prezenţa lui Zeitzler.

Înfrângerea germanilor la Stalingrad a avut urmări incalculabile în Germania, în ţările Axei şi în lumea întreagă. Zeitzler a reuşit, în sfârşit, să-i smulgă lui Hitler ordinul de retragere pentru Grupul A, care se aventurase în Caucaz. Pe Don, Armata a 2-a ungară a suferit o înfrângere dezastruoasă, pierzând 140.000 de oameni. Armatele sovietice au înaintat peste 300 km în şase săptămâni şi au cucerit oraşele Kursk şi Harkov.


După înfrângerea de pe Volga, Germania a intrat într-o perioadă de profundă criză. Pentru a completa pierderile suferite la Stalingrad, guvernul nazist a fost silit să promulge, la 7 februarie 1943 (la numai cinci zile după lichidarea completă a grupului de armate încercuit la Stalingrad), legea mobilizării generale a populaţiei.


Goebbels scria în revista Das Reich: „Germania va putea să reziste la atacurile ruşilor numai în cazul când va reuşi să mobilizeze ultimele sale resurse”, dar colosul sovietic nu mai putea fi oprit. Bătălia de la Stalingrad a avut o importanţă enormă – practică, psihologică şi simbolică – pentru evoluţia ulterioară a războiului, pentru că a reprezentat prima înfrângere strategică a germanilor şi sfârşitul înaintării germane.

st1:*{behavior:url(#ieooui) }

Misterele celui de-al Doilea Război Mondial: mesaje...


Specialiștii britanici în criptografie lucrează la descifrarea unui mesaj codat vechi de 70 de ani, după ce acesta a fost descoperit atașat de piciorul unuia din miile de porumbei călători folosiți în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Scheletul porumbelului a fost descoperit în coșul unei case din Bletchingley, Surrey, în 1982, când proprietarul, David Martin, s-a decis să restaureze vechiul șemineu. „Am început să găsesc rămășițele unui porumbel mort. Ne-am gândit că ar putea fi un porumbel de curse până când am descoperit o capsulă roșie”, a declarat dl. Martin pentru reporteri. Într-un cilindru mic, de culoare roșie, atașat de piciorul porumbelului, se afla un mesaj codat.

Mesajul a rămas secret încă alți treizeci de ani, însă acum specialiștii consideră că informațiile în cauză ar putea fi extrem de sensibile, astfel că experții de la GCHQ (Government Communications Headquarters) lucrează la descifrarea lor.

Potrivit experților, porumbelul se numea 40TW194, acest cod fiind inscripționat pe un inel de aluminiu pus la piciorul păsării (primele 2 cifre indică anul de naștere al acesteia). Specialiștii sunt aproape siguri că porumbelul a fost trimis din Franța ocupată pe 6 iunie 1944, în timpul Debarcării din Normandia.

Din cauza blocării semnalelor radio, mulți porumbei au fost folosiți în operațiunea Neptun, fiind eliberați de Aliați pentru a transmite informații privind evoluția frontului generalilor aflați pe teritoriul britanic. Porumbeii erau eliberați pe teritoriul inamic și preluați de membrii Rezistenței, aceștia trimițându-i înapoi acasă cu mesaje secrete.

Porumbeii au jucat un rol foarte important în timpul războiului. Aviația britanică a antrenat 250.000 de păsări, iar între 1943 și 1949, 32 au primit Medalia Dickin, cea mai înaltă decorație pentru curaj oferită animalelor (Medalia Dickin este echivalentul Crucii Victoria, cea mai înaltă decorație militară britanică). Printre cei 32 de norocoși înaripați s-au numărat și „Mary de Exeter”, un porumbel care a reușit să-și ducă mesajul la destinație în pofida unor răni destul de grave suferite pe traseu, și „GI Joe”, un porumbel american al cărui mesaj a salvat mai bine de 1000 de vieți prevenind bombardarea unui sat care fusese deja recucerit de forțele britanice.

Porumbelul 40TW194 fie s-a rătăcit, fie s-a dezorientat din cauza vremii, fie pur și simplu a fost mult prea obosit din cauza zborului lung și a vrut să se odihnească puțin pe marginea unui coș, dar a murit din cauza fumului.

Mai mult ca sigur că 40TW194 trebuia să ajungă la Bletchley Park, la 130 de kilometri de casa lui David Martin, locul în care, în timpul războiului, specialiștii în criptografie lucrau non-stop la descifrarea faimosului cod Enigma al naziștilor. La Bletchley Park se află azi un muzeu, unde a fost deschisă și o expoziție despre mesajele purtate de porumbei. „Mesajul descoperit de dl. Martin trebuie să fi fost top secret. Avem peste 30 de mesaje de la porumbei călători din timpul războiului, dar niciunul nu este codat”, a declarat Colin Hill, curatorul expoziției. „Știm sigur că este un porumbel al Forțelor Aliate datorită capsulei roșii pe care o avea la picior, dar nimic mai mult.”, a mai adăugat acesta.

Mesajul a fost trimis către „XO2” la 16.45 și conține 27 de coduri, fiecare format din 5 litere sau numere. Destinația „XO2” ar fi, în opinia experților, centrul de comandă al bombardierelor britanice, în timp ce semnătura identifică un anumit „Serjeant W Stot” drept expeditor.

David Martin a mai arătat mesajul codat unui vechi agent de informații britanic, Wilfred „Biffy” Dunderdale (n. 1899 – d. 1990) , despre care se spune că ar fi fost inspirația pentru faimosul personaj James Bond. Specialist în contraspionaj, Biffy locuia în apropiere de casa lui Martin. „Când i-am arătat pasărea și codul, s-a albit la față și ne-a sfătuit s-o lăsăm baltă”, a declarat dl. Martin. „A mai spus că nimic nu va fi vreodată publicat.”

Rămâne să vedem ce iese din această poveste despre porumbei curieri, mesaje secrete și spioni.

Katynul românesc - Fântâna Albă, 1 aprilie 1941

Ne puteam opri pe Nistru ? (1)

Ne puteam opri pe Nistru? (2)

Generalului german Erik Hansen interogat de sovietici

Generalul Erik Hansen (1889-1967) a ocupat în două rânduri funcţia de şef al Misiunii Militare Germane în România (octombrie 1940 - iunie 1941; ianuarie 1943 - august 1944). Activitatea lui în ţara noastră este cunoscută graţie unui şir de documente, între care sunt de menţionat, în primul rând, lămuririle şi completările făcute de el - după întoarcerea lui din prizonieratul sovietic, în 1955 -, la lucrarea lui Andreas Hilgruber, „Hitler, König Carol II und Marschall Antonescu", care apăruse în R.F.G., într-o primă ediţie, în 1954. Acum dispunem de o informaţie bogată, din interogatoriile care i-au fost luate de autorităţile sovietice, în anii de captivitate, şi publicate în volumele „Generalii şi ofiţerii Wehrmachtului relatează..., 1941-1945" (în limba rusă, alcătuită de V.G. Makarov şi V.S. Hristoforov, Moscova, 2009) şi „Secretele diplomaţiei celui de-al Treilea Reich, 1944-1945" (în limba rusă, alcătuită de V.S. Hristoforov, Moscova, 2011).

Generalul Erick Hansen s-a bucurat de simpatia şi încrederea mareşalului Ion Antonescu. În timpul crizei de încredere dintre Înaltul Comandament German[1] (O.K.W.) şi cel Român, provocată de catastrofa de la Stalingrad, a cărei responsabilitate era atribuită, în mare parte, de germani, românilor, Antonescu a cerut, prin şeful Marelui Stat Major, generalul Ilie Şteflea, rechemarea generalului Arthur Hauffe, şeful Misiunii Militare Germane în România. Pentru a da satisfacţie mareşalului şi a destinde relaţiile româno-germane, devenite încordate (la 9 decembrie 1942, Antonescu adresase o scrisoare feldmareşalului Erich von Manstein, în care respingea, pe un ton dur, acuzaţiile aduse de germani, militarilor români, după ce frontul român fusese spart în Cotul Donului şi Stepa Calmucă şi formula, la rândul său, învinuiri la adresa partenerilor germani), aşadar, pentru a restabili bunele raporturi între cele două armate, Hitler l-a readus la comanda Misiunii Militare Germane pe generalul Erik Hansen. Raportul său din 5 martie 1943, privind situaţia din România[2], oferă o imagine obiectivă şi cuprinzătoare a consecinţelor înfrângerii de la Stalingrad asupra cercurilor politice şi militare din România şi, în special, asupra lui Ion Antonescu. În interogatoriul luat de sovietici, la 8 septembrie 1944, şi prezentat aici, generalul Erik Hansen relatează despre relaţiile sale cu oficialităţile române, dar - dacă mai trebuie spus - istoricul trebuie să aibă în vedere împrejurările speciale în care se desfăşurau aceste interogatorii şi starea de spirit a prizonierului. Astfel, în privinţa celei de-a doua perioade a şederii sale în România (1943 - 1944), generalul german declară:

„În timpul celei de-a doua misiuni în România, având în vedere situaţia schimbată, mareşalul era rezervat, el se ocupa, mai ales, de problemele de stat. Problemele de principiu nu le-am discutat cu el decât o singură dată, când, după străpungerea de la Uman[3], trupele germane au trebuit să se retragă în România. Cu toate acestea, în momentele de criză, mareşalul mi-a exprimat adesea preocupările sale, pe care le-am comunicat Înaltului Comandament German al Forţelor Armate (O.K.W.), care primea o mare parte din informaţia despre situaţie prin delegatul Statului Major General. Cu generalul Şteflea[4] m-am întâlnit aproape în fiecare săptămână. Cu el s-au discutat, mai ales, probleme privind pregătirea militară, dispunerea trupelor în teren şi probleme curente. Uneori, am subliniat, de asemenea, necesităţile Grupului de Armate[5], care îmi fuseseră transmise. Despre relaţiile regelui cu Germania, la drept vorbind, abia dacă pot spune ceva deoarece el se manifesta puţin. Având în vedere relaţiile încordate dintre rege şi mareşal, faţă de rege se manifesta rezervă. Mareşalul şi Hitler, atât cât se putea observa din afară, se înţelegeau bine unul cu altul. Generalul Şteflea a avut relaţii cordiale cu fostul şef al Statului Major, Zeitzler. Comportarea lui nu a fost cu totul clară şi deschisă. În afară de aceştia, am cunoscut, în afara serviciului, îndeosebi pe vicepremier[6] şi pe ministrul de Război, Pantazi. Despre vicepreşedinte, se spunea peste tot că „joacă două roluri", adică face un joc dublu. Ministrul de Război se supunea în întregime ordinelor mareşalului şi nu a manifestat nici o urmă de independenţă. El nu-şi ascundea apucăturile franceze.
Mareşalul era un bun strateg şi organizator, dar puţin pedant. În calitate de şef al statului, îi lipsea, după opinia mea, talentul de a atrage (popularitate - n.n.). El nu dorea să-şi creeze o platformă politică solidă şi, în mod corespunzător, să facă propagandă politicii sale. În general, îi lipsea consecvenţa politică în promovarea unei linii politice, alese de el. Cu cât se complica situaţia, cu atât creştea influenţa elementelor Opoziţiei asupra lui. Era drept şi raţional, dar şi un conducător de stat sever. Personal, era rezervat, deşi un om deosebit de amabil. Refuza orice lux, iar modestia şi lipsa de pretenţii pot servi de exemplu".[7]

Acuzat, imediat după răsturnarea mareşalului Ion Antonescu, de a-şi fi dat cuvântul de onoare, împreună cu generalul Gerstenberg, că trupele germane nu vor deschide ostilităţile împotriva armatei române, generalul Erik Hansen a trimis, la 26 august 1944 (se mai află încă în clădirea Legaţiei Germane), o declaraţie în care relata convorbirea dintre generalul Constantin Sănătescu, primul ministru, Grigore Niculescu-Buzeşti, ministrul de Externe, generalul Alfred Gerstenberg, şeful Luftwaffe din România, şi el însuşi. Astăzi ştim că generalul Gerstenberg era hotărât să ajungă cât mai repede în zona Băneasa-Otopeni pentru a declanşa atacul împotriva Bucureştiului. A convenit, aşadar, cu Sănătescu şi Niculescu-Buzeşti să plece imediat acolo, sub pretextul de a împiedica orice ciocnire între militarii români şi germani. A fost un „vicleşug de război", căruia Sănătescu şi Niculescu-Buzeşti i-au căzut victime. Gerstenberg a cerut să i se elibereze un permis de liberă trecere pentru a ajunge la Băneasa. „N-am aşteptat - scrie Hansen - nici realizarea convorbirii telefonice[8], nici eliberarea cuvenitului bilet de liberă trecere, ci am părăsit şedinţa împreună cu consilierul de legaţie, dr. Stelzer. Până atunci, n-a fost deloc vorba despre vreun cuvânt de onoare sau vreo asigurare că trupele germane nu vor comite acte de ostilitate contra trupelor române. Nici n-am fost în stare să dau o astfel de asigurare sau vreun cuvânt de onoare, neavând - cum am repetat clar de mai multe ori - nici o comandă. Consilierul de legaţie, Stelzer, confirmă pe deplin toate acestea declarate de mine ferm. Refuz categoric toate celelalte afirmaţiuni contrare, protestând în toată forma. Sunt de părere că un ofiţer, care a colaborat patru ani de zile cu armata regală română, fiind decorat cu Ordinul „Mihai Viteazu" clasa a II-a şi a III-a, nu merită o astfel de defăimare a onoarei sale ostăşeşti. (ss) Hansen, general de cavalerie".

De menţionat că acest Documentul a fost inclus într-o colecţie de uz intern, despre istoria P.C.R., pregătită de Institutul de Studii Istorice Social-Politice de pe lângă C.C. al P.C.R. Pe când se afla în captivitatea sovietică (internat de autorităţile române, după declanşarea ostilităţilor dintre trupele germane şi armata română, generalul Hansen a fost preluat abuziv, în septembrie 1944, de către trupele sovietice, care intraseră în Bucureşti), el a fost condamnat, la 18 februarie 1952, de un tribunal militar sovietic, la 25 de ani de lagăr de muncă, dar a fost repatriat în R.F.G., la 10 octombrie 1955, după vizita cancelarului Konrad Adenauer la Moscova. În chip surprinzător, Procuratura Militară a Federaţiei Ruse, prin hotărârea din 12 aprilie 2002, i-a confirmat condamnarea. Spre „norocul lui", generalul Hansen trecuse demult în lumea celor drepţi

Armata Română în perioada interbelică

DEZVĂLUIRI despre ORORILE de la Stalingrad: "Nemţii au fost nevoiţi să recurgă la canibalism"


Un istoric german a publicat o carte în care prezintă ororile Bătăliei de la Stalingrad povestite chiar de către soldaţi ruşi, ale căror memorii au fost ţinute la secret de către autorităţile sovietice pe motiv că le ştirbeau eroismul.

Cartea istoricului Jochen Hellbeck, "The Stalingrad Protocols", care prezintă interviuri cu sute de veterani, schimbă viziunea asupra bătăliei care a durat timp de şase luni (1942-1943), scrie Daily Mail.



Profesorul Hellbeck a avut acces la aproape 10.000 de pagini de documente din arhivele Academiei Sovietice de Ştiinţe.

Prin interviurile realizate, el demolează mitul că Armata Roşie lupta doar de frică şi că mai bine de 13.000 de soldaţi au fost executaţi pentru laşitate, în realitate numărul lor fiind mai mic de 300.

Totodată, cartea furnizează detalii şocante despre distrugerea, la Stalingrad, a Armatei a 6-a germane, cuceritoarea Poloniei şi a Franţei, ai cărei soldaţi au fost nevoiţi să recurgă la canibalism pentru a supravieţui în ruinele oraşului, la temperaturi de minus 40 de grade Celsius.

Cea mai sângeroasă bătălie a celui de al Doilea Război Mondial s-a sfârşit la 31 ianuarie 1943, odată cu capitularea mareşalului Friedrich Paulus, deşi Hitler îi dăduse ordin să se sinucidă.

Potrivit mărturiilor veteranilor ruşi, soldaţii Armatei a 6-a germane trăiau într-o mizerie care le ajungea până la nivelul taliei, erau înconjuraţi de extremente umane şi aveau doar două toalete pe care scria: "Accesul interzis ruşilor".

"Puteau să se sinucidă, pur şi simplu. Însă Paulus şi staff-ul său a ales să nu facă asta... erau aşa laşi. Nu aveau nicio intenţie să moară", afirmă general maiorul Ivan Burmakov.

Bătălia de la Stalingrad s-a soldat cu peste un milion de morţi, dar a şi năruit definiitiv ambiţiile lui Hitler de a coloniza Uniunea Sovietică.

A fost gasit un bilet din al doilea razboi mondial, purtat atunci de un porumbel (VIDEO)

Bucata de hartie a fost descoperita in cosul unui semineu al unei case din Surrey, Marea Britanie.

Dezvăluiri în premieră: cum au fost TORTURAŢI NAZIŞTII, în centrul de detenţie supranumit "CUŞCA LONDREI"


Daily Mail publică un fragment din volumul "Cruel Britannia" de Ian Cobain, în care autorul arată, pentru prima oară, cum au fost torturaţi prizonerii nazişti din Marea Britanie, capturaţi la finalul celui de-al Doilea Război Mondial.

Publicaţia notează că dezvăluirile schimbă total imaginea Marii Britanii de ţară care respectă drepturile omului şi litera legii.

Astfel, conform lui Cobain, în Londra ar fi existat un centru de detenţie, numit "London Cage" (Cuşca Londrei), prin care au trecut aproape 4.000 de germani. Aceştia erau bătuţi, privaţi de somn şi obligaţi să stea mult timp în aceeaşi poziţie, iar unii dintre ei au fost chiar omorâţi şi îngropaţi în secret.

În "Cuşca Londrei" ajungeau ofiţerii despre care se credea că deţin "informaţii valoroase". "Cuşca" avea sediul în mai multe vile de lux din grădinile palatului Kensington, unde astăzi locuiesc miliardari, sultani ori prinţi şi unde se află sediile unor ambasade străine la Londra.

În cele cinci camere de interogare din "Cuşca Londrei", nouă poliţişti încercau să scoată informaţii de la prizonieri, prin orice metodă. Şeful închisorii era colonelul Alexander Scotland, care a povestit totul zeci de ani mai târziu, în memoriile sale. "Lăsaţi la intrare toate speranţele voastre", era motto-ul după care Scotland conducea "Cuşca Londrei", scrie Daily Mail.

Prizonerii erau înfometaţi, bătuşi şi "marcaţi" cu fierul încins

Fritz Knochlein, locotenent-colonel al Waffen SS, ramura militară a organizaţiei naziste Schutzstaffel, a fost capturat de britanici şi acuzat că le-a omorât 124 de soldaţi. El a fost dus în "Cuşca Londrei", unde nu a fost lăsat să doarmă patru zile şi patru nopţi. Apoi, a fost pus să se învârtă în cerc timp de patru ore, la fiecare rotaţie fiind lovit de un gardian britanic.

Apoi, a fost obligat să spele scările şi toaletele zile în şir, în timp ce britanicii turnau apă peste el, iar când "îndrăznea" să se odihnească era lovit de britanici. Până la urmă, locotenent-colonelul a fost spânzurat, scrie Daily Mail. Din câte se pare, Knochlein nici măcar nu era vinovat de uciderea celor 124 de soldaţi britanici.

Daily Mail scrie că unii dintre cei torturaţi în "Cuşca Londrei" ajunseseră să se roage de britanici să-i omoare, după ce fuseseră înfometaţi, bătuţi sistematic, arşi cu fierul încins şi ameninţaţi că vor fi electrocutaţi.

Proiectul Manhattan

Proiectul Manhattan reprezintă proiectul de cercetare şi apoi de producere a primei bombe atomice în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial de către Statele Unite ale Americii, Regatul Unit al Marii Britanii şi Canada. Punerea la punct a bombei atomice a necesitat aproape şase ani. Rădăcinile proiectului s-au aflat în temerile oamenilor de ştiinţă ai acelei perioade că Germania nazistă investiga ea însăşi posibilitatea producerii armelor nucleare.



În toamna anului 1938, doi germani de la Institutul „Kaiser-Wilhelm” din Berlin, Otto Halm şi Fritz Straussmann au realizat prima fisiune a unui nucleu de uraniu. Această descoperire i-a entuziasmat pe savanţi: experienţa a fost repetată la San Francisco. În ianuarie 1939, un fizician danez, Niels Bohr, avertizat de către Lise Meitner, o asistentă a lui Halm, care a fost nevoită să părăsească Berlinul pentru a scăpa de legile rasiale, a luat cuvântul la Washington, cu prilejul celui de-al V-lea Congres de fizică teoretică. La Paris, Joliot-Curie şi-a propus în aceeaşi perioadă să realizeze în Sahara o dezintegrare în lanţ, folosind uraniu.


La începutul anului 1939, oamenii de ştiinţă au fost convinşi că poate fi fabricată o armă atomică şi, la 2 august, Einstein, la insistenţele cercetătorilor Leo Szilard, Eugen Wigner şi Enrico Fermi, i-a scris lui Roosevelt pentru a-l informa şi a-i sugera construirea unei bombe de tip nou, cu o putere foarte mare. Lui Roosevelt i se comunicau descoperirile făcute în ultima perioadă (o masă mare de uraniu poate determina o reacţie în lanţ, această reacţie dezvoltând o uriaşă cantitate de energie, iar acest fenomen nou ar putea duce la construirea unor bombe extrem de puternice). În acelaşi timp, îl înştiinţau pe preşedintele american că germanii cunosc deja aceste lucruri şi probabil plănuiesc construirea unei bombe de acest fel, constituind astfel un pericol pentru întreaga lume şi îi cereau aprobarea pentru a crea o armă atomică, sperând să realizeze acest lucru înaintea germanilor.

Preşedintele american a acceptat propunerea. Roosevelt a acordat, în cel mai mare secret, două miliarde de dolari (23 de miliarde la nivelul din 2007 al dolarului) unui mic grup de savanţi care au promis să-l informeze, până la 1 aprilie 1945, dacă este posibilă sau nu fabricarea unei astfel de bombe.


În Europa, numeroşi savanţi au fost nevoiţi să fugă din calea înaintării germane. Joliot Curie şi-a transferat documentele în Anglia şi a reuşit să-şi transporte rezerva de 180 de kilograme de apă grea la Windsor, la 16 iunie 1940. Britanicii au colaborat activ cu francezii şi germanii din emigraţie şi, începând din toamna anului 1940, au cooperat în mod oficial cu echipele de cercetare americane. Din acel moment, Proiectul Manhattan s-a concretizat în Statele Unite ale Americii.

Cercetările pentru realizarea unei bombe atomice au continuat în mai multe oraşe: Berkeley, Los Alamos, Hanford şi chiar într-un oraş nou creat, de 75.000 de locuitori, construit special, Oakridge (Tennesse). După doi ani, aproape 150.000 de persoane lucrau în cel mai mare secret în cadrul proiectului Manhattan. Cercetarea ştiinţifică a fost condusă de fizicianul american Robert J.Oppenheimer.


Prima etapă practică în dezvoltarea bombei a fost construirea unui reactor primitiv într-o curte de squash din Chicago. Despre această maşinărie, Richard Rhodes spunea că era un „mic Cernobîl în mijlocul unui oraş suprapopulat”.

Au fost create mai multe puncte de cercetare şi de producţie care au operat în secret. Cele trei centre primare de cercetare şi producţie ale proiectului au fost centrul de producţie al plutoniului aflat la Hanford Site, centrele de îmbogăţire a uraniului de la Oak Ridge, Tennessee (unde U-235 era separat de U-238 prin metoda difuziunii gazoase şi a tehnicilor electro-magnetice) şi laboratorul de proiectare şi cercetare a armelor, cunoscut astăzi ca Laboratorul Naţional Los Alamos, construit pe podişul Los Alamos, izolat şi înconjurat de munţi. La Chalk River, Ottawa, era produsă apa grea. La Oak Ridge a fost proiectată o fabrică imensă, despre care se spunea că era cea mai lungă clădire din lume. Laboratorul a început să funcţioneze în 1943. Cercetările s-au desfăşurat în alte peste treizeci de localităţi ale Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii şi Canadei. Ceea ce a fost denumit oficial Districtul Ingineresc Manhattan se referă anume la perioada 1941-1946, când proiectul s-a aflat sub controlul Corpului de geniu al Armatei Statelor Unite ale Americii, sub administraţia generalului Leslie E.Groves.

Districtul Ingineresc Manhattan a controlat producţia de arme din Statele Unite până la formarea Comisiei de Energie Atomică în ianuarie 1947. La început, Groves a încercat să-i ţină pe oamenii de ştiinţă separat unii de alţii, printr-o compartimentare severă, pentru a păstra secretul. Oppenheimer credea că succesul depindea de colaborarea liberă a cercetătorilor. Serviciile de spionaj germane şi oamenii de ştiinţă germani nu au avut nici cea mai vagă idee despre ce plănuiau americanii, până ce nu a explodat prima bombă atomică.

În 1942, Fermi a construit o pilă atomică, formată din plăci de grafit şi cilindri de uraniu, dispuşi alternativ, în care reacţia în lanţ să se autoîntreţinea, bombardarea nucleelor de uraniu realizându-se cu neutronii încetiniţi care treceau prin grafit. În acelaşi an, tânărului fizician Robert J.Oppenheimer i s-a cerut să se ocupe de partea proiectului referitoare la fabricarea armelor atomice. În 1943, fizicienii de la Los Alamos au mai construit încă trei pile atomice, mai mari însă decât cea a lui Fermi.

Între timp, în Germania studiile şi proiectele pentru realizarea unei bombe atomice se desfăşurau foarte greu, deoarece nu prea mai existau fizicieni care să se ocupe de acest lucru. Era nevoie de mulţi tehnicieni, mecanici, chimişti, fizicieni şi mulţi bani, de care Hitler nu dispunea. Germanii nu aveau nici uraniul şi apa grea necesare fabricării bombei. Albert Speer declara în autobiografia sa că „la sugestiile fizicienilor nucleari”, proiectul bombei a fost abandonat în toamna anului 1942, după ce i-a întrebat de termenul limită şi i s-a răspuns că nu puteau conta pe nimic încă trei sau patru ani. După ce a aflat costurile Proiectului Manhattan, reflectând asupra posibilităţilor Germaniei de a construi bomba, Speer a presupus că germanii ar fi putut să facă o bombă atomică, dar aceasta ar fi atras fondurile de la toate celelalte proiecte militare germane.


În final, Speer concluziona că, până şi în cele mai bune condiţii, Germania nu ar fi putut niciodată să se compare cu „capacitatea superioară de productivitate a Statelor Unite, care a făcut posibilă ducerea la capăt a acelui proiect. În cel mai bun caz, Germania ar fi putut produce bomba în 1947, dar chiar şi aşa, epuizarea ultimelor rezerve de minereu de crom ar fi împiedicat Germania să continue războiul după cel târziu 1 ianuarie 1946. Aliaţii continuau să se îngrijoreze de posibilitatea ca Germania să aibă prima bombă atomică. Au existat mărturii, susţinute de ofiţerii SS de la Mittelverke, că germanii fabricaseră o bombă de „mărimea unui dovleac mai mic” bombă care era alcătuită din „câteva bombe cu uraniu aşezate în jurul unui exploziv convenţional.”


Descoperirea bombei atomice a venit prea târziu pentru a mai putea fi folosită pe teatrul de operaţiuni european, dar, la 16 iulie 1945, în faţa a 250 de savanţi, în zona izolată a deşertului Alamogordo, în locul numit Jornada del Muerto (Drumul Mortului), prima bombă experimentală cu plutoniu a explodat cu succes. Geniştii au înălţat un turn de oţel pe care a fost montată o bombă cu plutoniu. După explozie, pe locul unde fusese înălţat turnul de oţel nu mai rămăsese decât un crater adânc. Fizicienii au asistat la acest experiment de la o depărtare de 15 kilometri de locul unde a fost înălţat turnul. „A fost un spectacol emoţionant şi solemn, ceva care ne-a silit să recunoaştem că viaţa nu va mai fi niciodată ceea ce fusese până atunci”, a afirmat după explozie Oppenheimer.


Generalul Groves, director al Districtului Manhattan, s-a grăbit să-l înştiinţeze pe Stimson, la Washington, care-l va informa imediat pe Truman, aflat în acel moment la Potsdam: „Operaţiunea efectuată. Raport incomplet, dar rezultatele depăşesc orice speranţe.” Nu mai rămânea decât să se decidă lansarea bombei.


Proiectul a avut succes în dezvoltarea şi detonarea a trei bombe nucleare în 1945: o detonare de test a unei bombe cu implozie cu plutoniu la Alamogordo, New Mexico (testul Trinity); o bombă cu uraniu îmbogăţit, denumită „Little Boy”, pe 6 august, deasupra oraşului japonez Hiroshima; şi o a doua bombă cu plutoniu, denumită „Fat Man”, pe 9 august, deasupra oraşului Nahasaki, tot în Japonia.


„Părintele” bombei atomice


Robert J.Oppenheimer a fost fiul unui evreu ateu din New York. Călătorise mult prin Europa şi a fost studentul lui Max Born la Copenhaga. „Înalt, nervos şi direct... se mişca cu o vioiciune stranie, un fel de alergare, bălăgănindu-şi picioarele, capul fiindu-i tot timpul într-o parte, iar un umăr mai sus decât celălalt. El arăta ca un Einstein mai tânăr şi, în acelaşi timp, ca un băiat din cor, exagerat de înalt. Pe faţă i se putea citi ceva foarte înţelept, dar şi inocent”, spunea despre Oppenheimer, în 1937, Haakon Chevalier.


Misiunea Alsos

Aliaţii ştiau că naziştii au un program de construire a bombei, dar spionajul lor nu cunoştea detaliile. Generalul Groves scrie în amintirile sale că, înainte de debarcarea de Normandia, americanii se gândeau la un posibil atac radioactiv impenetrabil, împotriva trupelor de debarcare. Britanicii erau convinşi că cercetările germane erau mult rămase în urma celor americane, dar americanii erau neliniştiţi, temându-se că germanii au progresat mai mult decât ştiau serviciile lor de spionaj.

Pregătind invazia Europei şi eventuala înfrângere a Germaniei, britanicii şi americanii au propus o misiune specială, în care să se adune informaţii despre capacităţile tehnice, personal şi echipament. Conducătorul acestei misiuni a fost omul de ştiinţă olandez Samuel Goudsmit, fizician şi poliglot, care emigrase în 1927 în Statele Unite. Unitatea condusă de Goudsmit a fost numită „Alsos”, ceea ce însemna „crâng” în limba greacă. Goudsmit a descoperit că germanii nici măcar nu reuşiseră să construiască un reactor pentru reacţia în lanţ. Frica lui cea mare a fost ca informaţiile despre cercetările nucleare ale germanilor să nu cadă în mâinile ruşilor. Descoperind că metalul de uraniu era prelucrat în sud-estul Germaniei, o regiune care ar fi căzut inevitabil în mâinile ruşilor, el a cerut ca fabrica să fie bombardată şi distrusă.

Echipa Alsos a descoperit documentele grupului de cercetări nucleare germane sigilate într-un sigiliu scufundat într-o gură de canal. Cei mai mulţi cercetători germani au fost prinşi şi duşi la cartierul general al Aliaţilor din Europa, la Reims.

st1:*{behavior:url(#ieooui) }

Soldaţii, sifilisul şi gonoreea. Pericolele celei mai...


Prostituţia a fost mai întâi blamată, apoi persecutată, câteodată promovată, ba chiar acceptată. În final a fost negată. Ca peste tot în lume, şi în Bucureşti bolile venerice au fost, însă, o problemă care de cele mai multe ori a scăpat de sub control. Iată soluţia la care s-au gândit marii conducători pentru a îndepărta acest obicei din rândul soldaţilor.

În urmă cu mai puţin de un secol, planeta părea că se îndrepta spre autodistrugere: războaie mondiale, genociduri, desfrâu şi prostituţie la scară largă.

Pe lângă aspectul moral şi etic al celei mai vechi meserii din istorii omenirii, blamată din totdeauna de majoritatea religiilor şi condamnată de culturile conservatoare, în cel de-al Doliea Război Mondial problema prostituţiei devenise motiv de îngrijorare la nivel global din cauza răspândirii, într-un ritm alert, al bolilor venerice.

Soldaţii erau principalii clienţi ai bordelurilor din lumea întreagă, curvele fiind probabil singura amânare plăcută a momentului morţii de pe linia întâi de război.

Site-ul freerepublic.com a adunat câteva afişe anti-prostituţie din acea vreme, cele mai multe fiind în limba engleză.Potrivit imaginilor, 80% din cei infectaţi cu boli venerice au fost agăţaţi de o prostituată.

În 1927, 12.431 de femei practicau prostituţia în România

Pentru o imaginie de ansamblu a situaţiei din ţara noastră aminitim o statistică din anul 1927 ("Prostituţia între cuceritori şi plătitori", de Adrian Majuru) care ne arată amploarea pe care o avea fenomenul numai în România.

Astfel, într-un document din 1927, se arată că în Romania practicau prostituţia 12.431 femei: 9.610 romance, 8 italience, 17 franţuzoaice, 18 grecoaice, 61 de rusoaice, 25 de turcoaice, 1.404 unguroaice, 170 de poloneze, 171 de cehoaice şi 947 de alte naţionalităţi.

Şi să nu uităm că o bună parte din „zeiţele amorului" erau particulare, lucrau pe cont propiu, neexistând o evidenţă reală a acestora.

Astăzi, fenomenul prostituţiei este dezbătut la nesfârşit. În unele ţări, ce-i adevărat puţine dintre ele, subiectul rămâne tabu. Pentru cele mai multe populaţii însă, practicarea relaţiilor sexuale contra cost pare a fi principalul motiv de audienţă în rândul canalelor mass media, timp în care este probabil şi printre cel mai bine plătite meserii.

Dacă în prezent există ţări unde prostituţia este legală şi este într-o oarecare măsură controlată şi ţinută în frâu de stat, în România această meseria nu mai este practicată cu acordul legii încă din 1949. Mai exact, pe 21 decembrie 1949, de ziua lui I.V. Stalin, atunci când comuniştii ajunşi la putere au decis desfiinţarea caselor de toleranţă. Printre cele închise, se numără şi vestitele bordeluri din Bucureşti, de la Crucea de Piatră.

Ce spun statisticile

Potrivit wikipedia.org, Organizația Națiunilor Unite a declarat în 2009 că traficul sexul este forma cea mai frecventată identificată în traficul de ființe umane şi estimează că aproximativ 79% din traficul de ființe umane este raportat pentru prostituție.

Traficul sexual a fost descris ca forma de sclavie contemporană având cea mai rapidă creștere din toate tipurile de sclavie din lume. Potrivit studiului, această activitate ilegală va depăşi în curând, ca amploare, traficul de droguri mondial.

Armata română pe Frontul de Est înainte de Stalingrad: preludiul unui dezastru


Septembrie 1942. Trupele Axei sunt la porţile Stalingradului, iar spre sud, înaintează spre crestele Caucazului. Corpul 6 armată român dă lupte grele la sud de oraş în debutul primei luni de toamnă, fiind puternic contraatacat în ultimele zile ale lui septembrie în sectoarele diviziilor 1 şi 4 infanterie. Trupele române cedează, dar situaţia este restabilită până la 1 octombrie, prin intervenţia Diviziei 14 blindate germane.

În tot acest timp, Armata 3 română participa la ofensiva spre Caucaz, începutul de septembrie găsind trupele române în importantul oraş Novorosiisk, până la 11 septembrie zona fiind în întregime controlată de forţele germano-române. Prezenţa militară sovietică era eliminată din Kuban şi din peninsula Taman, realizându-se legătura cu trupele din peninsula Kerci. Concomitent, Divizia 2 munte română, comandată de generalul Ion Dumitrache, a înaintat în centrul Caucazului, în direcţia Nalcik. relatează historia.ro


Preludiul dezastrului de la Stalingrad

Încă de la 31 august 1942, comandamentul Armatei 3 române, aflat în Kuban, a primit ordinul de a prelua de la trupele germane şi italiene apărarea frontului situat în cotul Donului, acolo unde sovieticii dispuneau de un cap de pod cu o dezvoltare frontală de peste 70 km şi o adâncime de 25 km, ce se va dovedi decisiv în bătălia Stalingradului. Intuind potenţialul pericol, comandamentul român a cerut desfăşurarea unei acţiuni militare care să ducă la lichidarea capului de pod, dar Înaltul Comandament al Armatei de Uscat germane (O.K.H.) a refuzat, invocând – pe bună dreptate – imposibilitatea asigurării sprijinului de aviaţie, care era întrebuinţată cu precădere pe frontul de la Stalingrad.

În aceste condiţii, comandamentul român a devenit preocupat în legătură cu organizarea unui dispozitiv de luptă în concordanţă cu capacitatea operativă a unităţilor române. La 18 septembrie, comandantul Armatei 3, generalul Petre Dumitrescu, însoţit de colonelul adjutant Socrate Mardari, s-a deplasat la Cartierul General al Grupului de armate „B” la Starobelsk, unde a prezentat generalului von Weichs situaţia dificilă a Armatei 3, dispusă pe un front de 160 de km la sud de Don; aceasta, în condiţiile în care inamicul controla majoritatea trecerilor peste fluviu şi deţinea, între Armata 6 germană şi Armata 8 italiană, acel cap de pod adânc de 25 km şi larg de 70 km. Având în vedere că luptele deveneau tot mai dificile, germanii căutând soluţii pentru obţinerea unei victorii decisive înainte de instalarea iernii, generalul von Weichs a ridicat din umeri la solicitările comandantului Armatei 3, afirmând că „nu pot preciza ce vor face marile unităţi române care sosesc. Deocamdată se vor aduna în spatele frontului şi vom vedea”. Petre Dumitrescu sublinia şi alte disfuncţionalităţi în relaţiile de comandament româno-germane: „[…] Nu avem însă unde să ne instalăm. Nu ni s-a cedat până azi nici un local. Nu ni s-au pus la dispoziţie transmisiunile să mă pot lega de marile unităţi şi să le pot comanda”.

Von Paulus, de acord cu cerinţele armatei române, însă nu şi superiorii săi

Peste câteva zile, Petre Dumitrescu avea să-i comunice generalului von Paulus, comandantul Armatei 6, la cartierul general al acesteia de la Golubinka, surprinderea că frontul pe care trebuia să-l ocupe Armata 3 nu se găsea pe Don, ci în proporţie de două treimi la sud de fluviu. Paulus a fost de acord cu o eventuală ofensivă pentru lichidarea capului de pod, dar a făcut precizarea că decizia aparţinea superiorilor săi, în speţă von Weichs.

Inclusiv mareşalul Antonescu ceruse, la 14 septembrie, prin generalul Ilie Şteflea, şeful Marelui Cartier General, ca trupele române, „pe măsură ce se adună, în forţă de cel puţin un corp de armată, împreună cu trupele germane aflate în sectorul de ocupat, să atace pe inamic şi să-l respingă pe malul stâng al Donului”, făcând precizarea că „numai după ce s-a executat această operaţiune, trupele noastre pot intra în sectoare de fronturi de capacitate”. Comandamentele germane, cele care aveau decizia, erau însă condiţionate de vastitatea liniilor de comunicaţie, de limitarea capacităţilor operative spre obiectivele prioritare. Tot efortul era dirijat pentru cucerirea Stalingradului, noua obsesie ideologică a lui Hitler.

FOTO: Cum arătau FEMEILE-SOLDAT din armata sovietică în cel de-al II-ea Război Mondial

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9768/8/

Una dintre cele mai sangeroase batalii ale celui de-al Doilea Razboi Mondial s-a desfasurat in jurul manastirii benedictine Monte Cassino din Italia, aflata pe ultima linie de rezistenta germana pe drumul spre Roma, denumita "Linia Gustav". Unii compara batalia cu cea de la Stalingrad, alti istorici dau vina pe "volatilitatea" aliatilor care au comis erori, nu s-au sincronizat si nu s-au ajutat reciproc la momentul oportun. Nemtii voiau cu orice pret sa-i incetineasca pe aliati, caci poporul italian devenise ostil unui razboi pe cale de a fi pierdut.

Ultimii naziști


Scandalul izbucnit anul acesta, după ce un ziar britanic a dat de urma
lui László Csizsik-Csatáry, condamnat pentru crime de război încă din
1949, a arătat că procesele criminalilor din timpul celui de-al Doilea
Război Mondial nu aparțin de domeniul trecutului. Există și azi
procese în care foști naziști sunt judecați pentru acțiunile comise în
urmă cu aproape 70 de ani, scriu cei de la Discovery News.

Johann „Hans" Breyer, care locuiește în Philadelphia, Statele Unite, a
lucrat ca gardian la Auschwitz. El a recunoscut acest lucru, însă
susține că munca lui nu s-a desfășurat în interiorul lagărului și că
nu a avut nimic de-a face cu moartea celor 1.5 milioane de evrei uciși
acolo. El a declarat că „nu am omorât pe nimeni, nu am violat pe
nimeni – iar aici nu am nici măcar o amendă. Nu am făcut nimic
greșit.” Cu toate acestea, el a recunoscut că știa ce se întâmpla în
lagăr, motiv pentru care Breyer ar putea fi judecat pentru
complicitate la crimă.
John Demjanjuk (foto stânga), în vârstă de 89 de ani, trăiește în Ohio
și este judecat pentru complicitate la crimă în cazul celor 27.900 de
oameni uciși în perioada în care el a lucrat ca gardian la lagărul de
la Sobibor. Procesul său durează deja de 32 de ani! Demjanjuk susține
că a fost capturat de germani (în calitate de soldat sovietic) și
ținut la Sobibor ca prizonier de război; procurorii susțin însă că el
s-a oferit voluntar pentru SS și așa a ajuns să lucreze în lagărul din
Polonia.

Jakiw Palij, de naționalitate poloneză, a emigrat în America imediat
după război. În urmă cu trei ani, el și-a pierdut cetățenia americană,
fiind acuzat că ar fi lucrat în lagărul de la Trawniki, din Polonia,
în 1943, perioadă în care acolo au fost uciși circa 6000 de evrei.
Paliij susține că nu a intrat niciodată în niciun lagăr și că nu a
participat la crime, dar că a fost forțat – sub amenințarea unei
pedepse cu moartea – să lucreze ca gardian într-o bază militară.

Octogenarul Helmut Oberlander se luptă să-și păstreze cetățenia
canadiană din 1995, de când a ieșit la iveală că a lucrat într-o
unitate SS responsabilă cu uciderea a zeci de mii de evrei și civili
în Ucraina și alte teritorii sovietice. Oberlander susține că a făcut
parte din respectiva unitate doar în calitate de translator, că nu a
participat la crime și că a fost amenințat cu moartea dacă încerca să
părăsească unitatea.



Adolf Storms, fost sergent SS, a locuit nestingherit în Germania timp
de 60 de ani, până când un student i-a descoperit numele în niște
documente privind un masacru din timpul războiului. Astăzi, bărbatul
în vărstă de 90 de ani e acuzat de 58 de crime ce au avut loc în
apropierea satului austriac Deutsch Schuetzen. De asemenea, Storms e
acuzat că ar fi împușcat un evreu în timpul unui marș forțat de la
Deutsch Schuetzen la Hartberg (o distanță de 56 de kilometri) pentru
că acesta nu mai era în stare să meargă.
Acuzat de uciderea a trei civili olandezi în 1944, Heinrich Boere
(foto dreapta), în vârstă de 88 de ani, este judecat la Aachen pentru
crime de război. La sfârșitul războiului, Boere, ofițer SS, a fugit
din Olanda și s-a mutat în Germania, unde a reușit să evite să ajungă
la închisoare. În 1949, un tribunal olandez l-a condamnat la moarte în
contumacie, însă sentința a fost comutată la închisoare pe viață.
Olandezii au încercat timp de mai mulți ani să obțină extrădarea sa,
însă fără succes. În 2009, Biroul Central pentru Investigarea Crimelor
Naziste a preluat cazul lui Boere și a reușit să obțină inițierea unui
nou proces.

După ce a recunoscut că a participat la două masacre comise într-un
lagăr de concentrare în calitate de gardian, Josias Kumpf, în vârstă
de 83 de ani, a fost deportat din Wisconsin în Austria. Kumpf a
recunoscut că a participat la ceea ce s-a numit Aktion Enterfest –
uciderea, în doar 2 zile, a 42.000 de evrei în lagărele din Estul
Poloniei. De asemenea, el a recunoscut că a ucis mai mulți oameni în
lagărul de la Trawniki. Kumpf nu a fost însă judecat, el murind în
2011, la doi ani de la deportarea sa în Austria.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9725/33/

Un document foarte important pentru soarta celui de-al Doilea Razboi Mondial a fost Pactul Tripartit, semnat la 27 septembrie 1940 (la Berlin) de catre Germania nazista (semneaza Hitler), Italia fascista (semneaza Galeazzo Ciano, ministru de externe, ginerele lui Mussolini) si Japonia imperiala (semneaza ambasadorul Saburo Kurusu). Cele trei puteri se angajau sa se asiste in fata oricarui atac, cu exceptia URSS. De ce aceasta prevedere? Ciudatenia acestui pact consta in rezonanta sa in ambianta labirintului de intelegeri si tratate ale acelor ani.

Fantastică poveste de dragoste din război: românul Bălănică, salvatorul unei rusoaice. S-au iubit abia după 20 de ani

TOP 10 lideri naziști care au scăpat de execuție


Încă dinaintea sfârșitului celui de-al Doilea Război Mondial, s-a pus
problema măsurilor ce urmau să fie luate vizavi de naziști. În cele
din urmă, s-a ajuns la decizia de a-i judeca – cu posibilitatea de a-i
condamna la moarte – doar pe membrii de top ai Partidului Nazist și pe
cei direct implicați în crimele de război și crimele împotriva
umanității. Această decizie a stat la baza organizării proceselor de
la Nürnberg.Să menționăm totuși că Stalin era de părere că toți
soldații naziști ar trebui executați, idee care a fost însă respinsă
drept absurdă de către Roosevelt și Churchill.

Însă nu toți liderii naziști au ajuns în fața unui tribunal. Foarte
mulți au reușit să fugă din Germania după sfârșitul războiului și nu
au fost prinși niciodată; alții – oameni de știință considerați
valoroși – au fost ajutați să evite judecata și au ajuns în Statele
Unite sau în Marea Britanie unde au colaborat cu institutele de
cercetare. Există de asemenea cazuri ale unor naziști protejați de
Biserica Catolică. Vă prezentăm aici cazurile a 10 naziști importanți
care au scăpat complet de judecată sau de condamnarea la moarte
(numărul lor este însă semnificativ mai ridicat). (Click pentru lista
completă realizată de Listverse)



1. Artur Axmann



Artur Axmann a fost arestat în decembrie 1945, iar în 1949 a fost
condamnat la doar 3 ani și 3 luni de închisoare, sentință care a fost
la momentul respectiv foarte criticată. După eliberare, Axmann a
devenit un om de afaceri de succes și a murit în 1996 la vârsta de 83
de ani.

2. Erich Traub



Erich Traub a fost un important virolog care s-a specializat în
studierea febrei aftoase. El a condus cel mai important insitut de
cercetare pentru armele biologice din Germania Nazistă. În timpul
războiului, Traub a realizat mai multe experimente privind diverse
boli și a încercat să folosească virusul febrei aftoase pentru arme.
El a fost responsabil cu moartea a mii de oameni, însă după război nu
a fost judecat deoarece a fost considerat un om de știință prea
valoros pentru a nu fi folosit.

Aflându-se în zona de ocupație sovietică, Traub a fost forțat să
colaboreze cu sovieticii, dar în iulie 1948 englezii au reușit să-l
scoată din Germania. El a ajuns în cele din urmă în Statele Unite,
unde a colaborat cu cercetătorii americani în cadrul institutului Plum
Island Animal Disease Center. Traub a murit în 1985, în Germania de
Vest, la vârsta de 78 de ani.

3. Heinz Lammerding




Heinz Lammerding a fost un general SS care a condus a 2-a Divizie SS
Das Reich, una din diviziile de elită comandate de SS. Nu doar o dată
Lammerding a organizat masacre împotriva cetățenilor francezi; spre
exemplu, la 8 iunie 1944 el a ordonat masacrarea unor din orașul
Tulle: 120 de oameni au fost aleși aleatoriu și spânzurați, iar 99
dintre aceștia au fost și torturați. Două zile mai târziu, o companie
SS condusă de Lammerding a ucis 642 de oameni din comuna
Oradour-sur-Glane.

După război, Lammerding a dispărut, iar locația sa nu a fost niciodată
confirmată. Autorul scoțian Ian Rankin a susținut că englezii l-ar fi
ajutat să scape și să se ascundă la Düsseldorf. În 1953, el a fost
judecat în Franța și condamnat la moarte în contumacie, însă Germania
de Vest nu a acceptat extrădarea acestuia. Până la sfârșitul vieții
(el moare în 1971), Lammerding a condus o companie de inginerie
civilă.

4. Ludolf von Alvensleben



Ludolf von Alvensleben, ofițer SS și General al Poliției, a organizat
execuțiile în masă din Pomerania, în timpul ocupației germane din
Polonia, și a fost responsabil cu execuțiile din Valea Morții, un sit
din nordul Poloniei unde au fost descoperite cadavrele a 5.000-6.000
de polonezi. De asemenea, Alvensleben a dat ordinul pentru execuțiile
în masă de la Piaśnica din 1939-1940 (între 12.000 și 16.000 de
victime).

În aprilie 1945, Alvensleben a fost capturat de englezi și închis
într-un lagăr, de unde acesta a evadat. Ulterior, el a fugit cu
familia în Argentina, unde a fost protejat de guvernul Perón.
Alvensleben a locuit în Bunoes Aires până în 1956, apoi s-a mutat
într-un sat din centrul Argentinei. În ianuarie 1964, un tribunal din
Munchen a emis un mandat de arestare pe numele lui pentru uciderea a
cel puțin 4247 de oameni în Polonia în 1939. Cererea de extrădare a
fost însă refuzată, iar Alvensleben a trăit în continuare în
Argentina, unde moare în 1970.

5. Aribert Heim


Aribert Heim a fost un doctor de origine austriacă, cunoscut drept
Doctorul Moarte, care a realizat diverse experimente pe deținuții din
lagărul de concentrare de la Mauthausen. Heim a fost acuzat de
uciderea și torturarea prizonierilor prin diverse metode. Între
octombrie și decembrie 1941, a realizat experimente pe evrei
asemănătoare celor efectuate de Mengele la Auschwitz. Potrivit
martorilor, el injecta pacienții în inimă cu diverse substanțe,
inclusiv petrol, apă și otravă.

La sfârșitul războiului, Heim a fost capturat de americani și trimis
într-un lagăr. A fost însă eliberat ulterior și s-a mutat la
Baden-Baden, unde a lucrat ca ginecolog. În 1962, Heim a aflat că
poliția îl caută, astfel că a fugit în Egipt. De atunci, a devenit
ținta unei complexe operațiuni de căutări. Potrivit informațiilor
primite de autorități, el ar fi fost văzut în America de Sud, Spania,
dar și Africa. Cu toate acesta, Heim nu a fost niciodată prins. În
2009, televizunea germană și New York Times anunțau că Heim a locuit
în Egipt sub numele Tarek Farid Hussein și că ar fi murit la Cairo în
1992. Cu toate acestea, în urma investigațiilor efectuate în capitala
egipteană nu s-au găsit dovezi concrete privind moartea lui Heim. În
2008, a apărut un zvon potrivit căruia Heim era încă viu și trăia în
Patagonia.

6. Gustav Wagner



Gustav Wagner, ofițer SS, a fost director adjunct al lagărului de la
Sobibor. În timpul războiului, el a devenit cunoscut drept Lupul și
Bestia, porecle datorate brutalității sale. În mai 1940, Wagner a
participat în programul Euthanasia inițiat de guvernul nazist, prin
care mii de oameni considerați bolnavi incurabili au fost uciși. În
martie 1942, Wagner a fost trimis la Sobibor, unde lua decizia care
prionieri erau trimiși la moarte și care erau lăsați în viață pentru a
munci. Supraviețuitorii de la Sobibor au povestit că Wagner era un
sadic căruia îi plăcea să bată regulat prizonieri până îi ucidea.

După război, Wagner a reușit să fugă în Brazilia, scăpând astfel de
condamnarea la moarte decisă în Germania. Au existat speculații
potrivit cărora Wagner ar fi fugit cu ajutorul Vaticanului. În
decembrie 1950, el a primit un pașaport brazilian. Timp de trei
decenii, Wagner a trăit în Brazilia sub numele de Günther Mendel. În
mai 1978, el a fost descoperit de faimosul Simon Wiesenthal.

În următorii doi ani, Israel, Austria, Polonia și RFG au cerut în mod
repetat guvernului argentinian extrădarea lui Wagner, fără succes
însă. În 1979, Wagner a acordat un interviu pentru BBC în care a
declarat că nu simte remușcări pentru faptele sale: „Nu aveam niciun
fel de sentiment. Devenise doar o altă slujbă. Seara nu vorbeam
niciodată despre munca noastră, doar beam și jucam cărți.”

Pe 3 octombrie 1980, Wagner a fost găsit morit la São Paulo cu un
cuțit înfipt în piept. Potrivit raportului oficial, el s-a sinucis,
însă au existat zvonuri conform cărora el a fost ucis de vânătorii de
naziști.

7. Heinz Reinefarth



Heinz Reinefarth a participat la invazia Poloniei și la campania din
Franța. În ianuarie 1944, el a fost trimis în Polonia, fiind
însărcinat cu reprimarea rebeliunilor organizate de polonezi. În luna
august a aceluiași an, ca răspuns la Insurecția de la Varșovia,
Reinefarth a ordonat executarea a 40.000 de oameni din distrctul Wola.
Există o scrisoare semnată de Reinefarth, din timpul Insurecției, în
care acesta scria că nu are suficientă muniție pentru uciderea tuturor
prizonierilor.

După război, englezii și americanii l-au folosit pe Reinefarth ca
martor în procesele de la Nürnberg, motiv pentru care nu au onorat
cererile repetate de extrădare în Polonia. Ulterior, el a fost judecat
însă a fost achitat „din lipsă de probe”. În decembrie 1951,
Reinefarth a fost ales primar al orașului Westerland, iar în 1962 a
fost ales deputat în parlamentul din Schleswig-Holstein. În anii '70,
s-a pensionat și a beneficiat de o pensie de general. Reinefarth a
murit în mai 1979.

8. Klaus Barbie



După război, Klaus Barbie a trăit liber timp de 39 de ani înainte de a
fi prins și condamnat la închisoare pe viață. Barbie, cunoscut drept
Măcelarul din Lyon, a fost ofițer SS și membru Gestapo. În 1942,
Barbie a fost trimis la Lyon pentru a conduce filiala locală Gestapo.
Acolo, și-a făcut o reputație ca om extrem de brutal și violent. A
ordonat executarea a 14.000 de persoane și a torturat personal nu doar
bărbați, ci și femei și copii.

După război, Barbie a fost protejat de Aliații occidentali și a lucrat
mai întâi pentru englezi, apoi pentru serviciile de contrainformații
militare americane. În 1951, cu ajutorul americanilor și al unui preot
catolic, Barbie a ajuns în Argentina.

În 1965, Barbie a fost recurtat de serviciile de informații externe
vest-germane. S-a mutat în Bolivia, unde – potrivit zvonurilor – i-ar
fi ajutat pe americani în capturarea și executarea lui Che Guevara.
În 1971, Barbie a fost găsit în Bolivia de o echipă de vânători de
naziști; el a fost însă protejat de guvernul bolivian până în 1983.
Abia atunci guvernul lui Hernán Siles Zuazo l-a arestat și l-a trimis
în Franța. În iulie 1987, Klaus Barbie a fost condamnat la închisoare
pe viață; a murit patru ani mai târziu de leucemie.

9. Walter Rauff



Se crede că Walter Rauff, colonel SS, a fost responsabil cu moartea a
100.000 de oameni în timpul războiului. În 1941-1942, el a fost
implicat în proiectul de dezvoltare a camerelor mobile de gazare,
folosite ca metodă de execuție. În 1942-1943, Rauff a participat la
persecuțiile împotriva evreilor din Orientul Mijlociu, fiind vinovat
de moartea a mii de oameni din Palestina, Irak, Siria, Liban, Egipt și
Libia.

După război, Rauff a evadat dintr-un lagăr american din Rimini, ajutat
fiind de un episcop catolic. În 1948, el a fost recrutat de serviciile
de informații siriene și a fost consilier militar pe lângă
președintele Hosni Zaim. Ulterior, Rauff s-a mutat în America de Sud,
în Chile. Între 1958 și 1962, Rauff a lucrat pentru serviciile de
informații germane. Cu toate acestea, în 1962, RFG a cerut extrădarea
lui Rauff. El a fost arestat atunci, dar Curtea Supremă a decis
eliberarea sa. Venirea la conducerea țării a lui Salvador Allende nu a
schimbat situația, acesta declarând (într-o scrisoare către Simon
Wiesenthal) că nu poate schimba o decizie a Curții Supreme. Rauff a
murit în 1984, la Santiago.

10. Alois Brunner



Alois Brunner a fost principalul asistent al lui Adolf Eichmann. Între
iunie 1943 și august 1944, Brunner a condus lagărul de la Drancy, din
apropierea Parisului. El este responsabil cu trimiterea la moarte a
peste 140.000 de evrei.

După război, Alois Brunner a reușit să scape fiind ajutat de
americani, din partea cărora a primit documente oficiale pentru
părăsirea țării. A lucrat pentru o perioadă ca șofer pentru Armata
S.U.A, iar în 1954 a fugit în Siria după ce a fost condamnat la moarte
în Franța pentru crime împotriva umanității. El a fost descoperit în
mai multe rânduri de vânătorii de naziști, dar a fost protejat de
guvernul sirian.

Între 1961-1980, Brunner a fost ținta mai multor tentative de asasinat
organizate de Mossad. El a primit mai multe pachete cu bombe; a
supraviețuit fiecărui atac, pierzându-și însă un ochi și degetele de
la mâna stângă. În anii '80, Brunner a dat un interviu unei publicații
germane și a declarat că singurul său regret e că nu a ucis mai mulți
evrei. În 2003, ziarul The Guardian scria despre Brunner că e cel mai
important lider nazist încă în viață, din moment ce nu există
informații cu privire la moartea sa.

EPOPEEA "PAULIS 1944”
Pagini de istorie si glorie ale Armatei Romane: 68 de ani de la luptele "Detasamentului Paulis”

Dupa actul de la 23 august 1944, la inceputul lunii septembrie, Ungaria a trecut la ofensiva, pe mai multe directii, la granita de vest a Romaniei, pe malul drept al Muresului, actionand o grupare de forte armate horthyste, insumand aproximativ 20.000 de militari, printre care si Divizia de Blindate din Budapesta, unitate de elita a armatei lui Horthy. La 5 septembrie 1944, au invadai Romania; a fost depasita granita, iar la 11 septembrie 1944 a cazut Aradul. Inamicul horthyst avea scopul militar de a cuceri defileul Muresului, pentru a patrunde catre Alba-Iulia, pentru a face jonctiune cu alte forte si a lovi prin spate trupele romane care formasera frontul de lupta pentru a elibera Ardealul vremelnic ocupat de horthysti. Impreuna cu hitleristii, doreau reluarea luptelor pentru ocuparea campurilor petroliere de pe Valea Prahovei. In acele clipe deosebit de tragice pentru poporul roman, Regele, Comandantul suprem al fortelor Armate Romane, impreuna cu Statul Major al Armatei au ordonat Armatei Romane aflate in zona de vest a tarii sa formeze apararea Patriei, sa se dispuna pe linie de front de maxima urgenta prin tot efectivul militar din zona, aflat sub arme. In fata acestui grav pericol a luat fiinta gruparea militara de aparare denumita "Detasamentul de lupta Paulis”. Alcatuit din 1.200 de elevi-ostasi ai Scolii Militare Radna, militari ai Batalionului 1 din Regimentul 96, Infanterie Caransebes, aflat in refacere militara in Lipova, si militari ai Divizionului 61 Artilerie Grea, la care un rol hotarator l-au avut elevii ostasi ai Scolii Militare Radna-Lipova, aflat in instruire militara, caz unic in istoria noasta militara. La comanda "Detasamentului Paulis 1944” a fost numit generalul post-mortem, colonelul Alexandru Petrescu, care, pe campul de lupta, a ordonat armatei de sub comanda sa "Rezistenta fara gand de retragere”, pentru alungarea hoardelor horthyste care ne invadasera patria. Elevii-militari, impreuna cu ofiterii de comanda, in maxima urgenta, intr-o zi si o noapte, sarind la arme, din dormitoare, la chemarea patriei, au realizat aliniamentul de lupta defensiv general, format din transee, incepand de la Cuvin-CladovaPaulis, folosind si canalul de irigare din Campia Paulisului. In acest zid de aparare erau angrenate unitatile militare cantonate in vestul tarii, in fata invadatorului, precum Scoala Militara Ineu, Unitatea de cavalerie, Scoala Militara Radna, Divizionul de artilerie, Infanteria, Scolile militare Sibiu si Targu-Mures. Principala linie de atac a horthystilor a fost in directia Defileului Muresului - Arad -Paulis- Soimus- Deva. Comandantul Detasamentului Militar, colonelul Alexandru Petrescu, si-a format cartierul general de comanda, impreuna cu ofiterii de elita din comanda Scolii Radna, amplasat in Dealul Viilor din Radna, in spatele Manastirii Radna. In strategia sa se amplasase, in viile Radnei, cea de a doua linie de rezistenta, formata din toti elevii-ostasi ai Scolii Militare Radna, amplasata in dealurile Radnei si ale Manastirii Radna. Detasamentul Paulis avea amplasate pe pozitii de lupta unitati militare de elevi din Scoala Militara Radna, spre jonctiunea cu elevii-ostasi de la Cuvin, Cladova, Minis, Paulis, centrul atacului aflandu-se dispus in calea hoardelor horthyste pe soseaua nationala Radna-Paulis-Soimus. Dupa eliberarea Aradului, cand horthystii au fost alungati din tara, acestia s-au regrupat cu forte puternice, superioare numeric si ca dotare militara, si au inaintat spre Deva, pana la frontul central de lupta din fata pozitiilor de aparare ale Detasamentului Paulis. Dupa o pregatire de lupta sustinuta puternic de artilerie, prin mare foc continuu, timp de o zi si o noapte, in ziua de 14 septembrie, la semnalul rachetelor de atac, a inceput batalia, plina de jertfe, in ea cazand eleviosta si, in frageda tinerete (19-22 de ani), alaturi de bravii lor comandanti: capitan Ion Fatu (maior post-mortem) si ofiterii sublocotenenti Gheorghe Cismaru si Darius Popescu. Luptele au fost fara precedent. Masinile si tancurile au fost incendiate, iar unele paraseau soseaua si incercau sa se regrupeze pentru a traversa linia de rezistenta a elevilor militari cu comandantul lor de pe malurile canalului. Au fost scene de lupta, strigate de ajutor ale celor raniti, evacuarea lor de pe campul de lupta si capturarea de prizonieri ai armatei horthyste, care erau depusi si paziti in pavilioanele Scolii Militare Radna. Au cazut Ia datorie, in floarea vietii, elevi-ostasi si ofiteri, dand pilda de eroism, curaj, abnegatie pentru apararea patriei. Elevilor-ostasi loviti de schije li se calmau durerile, in chiliile Manastirii Radna, sub ingrijirea maicutelor din sfantul lacas, devenite peste noapte infirmiere de front. Dupa primul ajutor medical primit la manastire, elevii-ostasi erau transportati cu vagoane militare cu crucea rosie pe ele, la spitalul militar din Deva. A cazut la datorie si fata-ostas Elena Chirita, sanitara detasamentului, care, urmarind pana in barlogul lor hoardele horthyste, si-a dat viata in atacul Budapestei, fiindu-i retezate de o schija ambele picioare. Glorie ei, cea care si-a dat viata ca ostas, pentru ca mamele sa-si creasca la sanul lor, libere si independente, puii de romani. Fata-ostas sanitar Elena Chirita, fata-erou, fiica unor tarani din campia Susenii Argesului a fost a doua Ecaterina Teodoroiu a noastra de la Jiu. Au cazut la datorie 47 de elevi-ostasi si ofiteri, 18 soldati si ofiteri ai Regimentului de Infanterie, iar 22 de elevi-ostasi cazuti prizonieri la armata lui Horthy au fost impuscati in Ungaria horthysta, ignorand legile internationale referitoare la prizonierii de razboi. Am cules din porumbiste si de pe campurile de batalie trupurile neinsufletite ale colegilor cazuti la datorie, care au fost asezate pentru somnul de veci in cimitirul elevilormiltari din curtea Scolii de subofiteri Radna, unde si astazi stau de paza la hotarele tarii. Eroii nostri de la Paulis raman, pentru totdeauna, santinele la posturi fixe pentru Ardealul nostru romanesc! Ei sunt astazi flacara vie a luptei pentru libertate, dusa de poporul roman. Nu-i vom uita niciodata: ei au facut suprema jertfa pentru ca noi sa fim liberi in tara noastra!

LA CEA DE-A 68-A ANIVERSARE

"Cinste si glorie eroilor de la Paulis!” Pilda lor se inscrie cu litere de aur umezite vesnic de sangele lor care a udat campia Banatului si a Paulisului. Paulisul a fost al doilea Marasesti al neamului nostru, iar Armata Romana - credinta si nadejdea neamului romanesc - a dovedit, in lupta cu inamicul, elementele fundamentale: lupta pentru apararea fruntariilor tarii, curajul, devotamentul si darzenia in lupta pentru Dreptate. Supravietuitorii Detasamentului Paulis, cati mai suntem, cati mai sunt, la varsta de 86-93 de ani, sunt monumente vii ale istoriei noastre greu incercate. Aici, de 2.000 de ani, am dus luptele pentru independenta si libertate impotriva invadatorilor care de multe ori ne-au calcat glia stramoseasca. In numele comandei "Detasamentului Paulis 1944”, incadrata in ANVR, supravietuitorii, impreuna cu stimatul sau Comandant al Detasamentului General de brigada (r) Nicolae Toma, presedinte de onoare al detasamentului, la varsta de 92 de ani, luptator la comanda plutonului de atac sub comanda eroului capitan Fatu, impreuna cu colegul sau, col. (r) ing. Ion Gherase, fost prizonier capturat in lupta de horthysti si condamnat la moarte de acestia pentru evadare, reusind sa fuga, capitanul (r) Mihai Popescu, vicepresedinte, si col. (r) ing. Vasile Muraru, vicepresedinte, cu toti cati mai suntem, in numele veteranilor de la Paulis, transmitem, prin presa militara si civila, recunostinta si multumirile noastre conducerii ANVR, domnului general de armata Marin Dragnea, ministrului Apararii Nationale, domnul general de armata Cornel Dobritoiu, prefectului Aradului, domnul Calin Bihart, tuturor esaloanelor militare, Consiliilor populare si Clerului Episcopal Arad, precum si preotilor civili si militari care ne acorda cinste, onoare si pretuire, ne inconjoara cu multa dragoste si ne aduc un mare sprijin la organizarea Ceremonialului religios si militar cu ocazia aniversarii luptelor de la "Paulis 1944”. Eterna glorie si salut ostasesc iti aducem tie, coleg de arme! Dumnezeu sa te ocroteasca in pace si libertate!

Comanda "Detasamentului Paulis 1944” Presedinte de onoare, general de brigada (r)

Comemorare la Ip: 157 de români masacraţi de armata horthystă în toamna anului 1940


Programul manifestării a inclus ceremoniale religioase şi militare, depuneri de jerbe şi coroane la cimitir şi la obeliscul eroilor, situat în centrul localităţii şi un scurt program artistic susţinut de elevi şi tineri din comună.

‘Rugăciunea pe care o închinăm eroilor martiri, astăzi, de Înălţarea Sfintei Cruci, o sărbătoare de mare însemnătate pentru creştinii ortodocşi şi greco-catolici, demonstrează că nu am uitat şi că nu vom putea uita niciodată ce s-a întâmplat. Suntem astăzi aici pentru a aduce omagiul şi respectul nostru etern pentru cei trecuţi în nefiinţă, dar şi pentru a ne exprima regretul că asemenea fapte incalificabile au avut loc într-un moment convulsiv, tensionat şi complicat, dar care nu îi scuză nici în faţa istoriei, dar nici în faţa oamenilor pe cei care le-au înfăptuit. Este de datoria noastră, a tuturor, să ne asigurăm că astfel de tragedii nu o să se mai repete. Doresc să reafirm astăzi cu aceeaşi putere şi convingere mesajul pe care l-am transmis şi la comemorarea eroilor martiri de la Treznea: toleranţa este mai presus de toate un semn de nobleţe şi bunătate caracteristică poporului român’, a declarat, la obeliscul eroilor, Filonaş Chiş, prefectul judeţului Sălaj.

Evenimentul de la Ip se înscrie în seria masacrelor antiromâneşti desfăşurate pe teritoriul Transilvaniei de Nord în toamna anului 1940. În noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940 trupe maghiare ce făceau parte din armata de ocupaţie cantonată în oraşul Şimleul Silvaniei, împreună cu localnici maghiari şi cu membri ai organizaţiei Straja naţiunii (‘Nemzetorseg’) au ucis 157 de localnici români.

O astfel de manifestare a avut loc duminică, 9 septembrie, la Treznea, pentru comemorare a 93 de persoane ucise în noaptea de 8 spre 9 septembrie 1940 de trupele horthyste, eveniment rămas în istorie ca ‘masacrul de la Treznea’.