Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Roosevelt ştia că sovieticii au comis masacrul de la Katyn, dar n-a vrut să-şi strice alianţa cu Stalin


Dovezi nou apărute par să susţină teoria conform căreia administraţia Roosevelt a ajutat URSS să-şi acopere urmele pentru masacrul de la Katyn, din 1940, unde au fost omorâţi peste 22.000 de polonezi din ordinul lui Stalin.

Ipoteza potrivit căreia preşedintele american Franklin Roosevelt n-a pus niciodată la îndoială versiunea faptelor expusă de Stalin, un aliat de care SUA aveau nevoie ca să învingă Germania şi Japonia, circulă de mult timp.


Istoricii spun că, potrivit unor documente făcute publice de către Arhivele Naţionale din SUA, Roosevelt nu a dorit să-şi strice relaţiile cu aliatul lui de război, Iosif Vissarionovici Stalin, notează BBC. Potrivit documentelor, informaţiile legate de masacru au fost ascunse chiar de către înalţii oficiali americani. Acestea au fost omise în audierile ţinute pe tema masacrului de la Katyn în Congresul american.

Germanii au spus adevărul de la bun început. Sovieticii au răstălmăcit totul şi au dat vina pe nemţi

În aprilie 1943, la trei ani de la masacru, trupele germane care ocupau pe atunci regiunea în care se afla pădurea Katyn au descoperit opt gropi comune în care se aflau mii de cadavre. S-a constituit o comisie, care a făcut excavări şi felurite analize, iar la finalul cercetărilor au concluzionat că masacrul s-a petrecut în 1940, cât timp regiunea se mai afla sub ocupaţie sovietică.

Această informaţie a fost folosită de nazişti ca propagandă pentru a distruge alianţa dintre SUA, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică. Tentativa lor a fost oarecum reuşită, având în vedere că serviciile secrete poloneze au dat vina pe sovietici pentru atrocităţi şi au încetat relaţiile diplomatice dintre Polonia şi URSS.

După ce sovieticii au reocupat regiunea, în toamna anului 1943, au început şi ei să facă excavări şi au ajuns la concluzia că prizonierii polonezi de război au fost prinşi şi omorâţi de trupele germane în august 1941.


Mai mult, din documentele descoperite reiese că SUA au trimis mesaje codate prin care sugerau că sovieticii, şi nu naziştii, au fost cei care au comis masacrul. În 1943, prizonierii americani de război au transmis mesaje codate către Washington în care mărturiseau că au fost duşi să vadă cadavre, aflate în stare avansată de putrefacţie, în pădurea Katyn, în apropiere de Smolensk.

După ce au văzut în pădurea Katyn, prizonierii de război s-au arătat convinşi că crimele au fost comise de sovietici. Concluzia au tras-o după ce au văzut starea avansată de putrefacţie în care se aflau cadavrele, ei opinând că polonezii au fost omorâţi, cu siguranţă, înainte de august 1941, atunci când nemţii au ocupat zona.

De asemenea, obiectele găsite asupra cadavrele - scrisori, jurnale şi alte lucruri - erau toate datate înainte de primăvara anului 1940. Având în vedere că îmbrăcămintea şi încălţămintea polonezilor omorâţi erau în stare bună, prizonierii de război au concluzionat că bărbaţii n-au trăit mult timp după ce au fost capturaţi de sovietici.

Roosevelt şi Churchill ştiau, dar câştigarea războiului era mai importantă

O altă dovadă care susţine această ipoteză este un raport trimis preşedintelui american de către premierul britanic Winston Churchill, în care se sublinia că vina pentru masacrul din Katyn aparţinea sovieticilor.

Mai mult, Roosevelt l-a felicitat pe Churchill pentru atitudinea de susţinere faţă de Stalin, subliniind că „obiectivul principal al tuturor este să câştigăm acest război. Pentru asta este nevoie de unitate".

Muşamalizarea din Comisia Madden

Între anii 1951-1952, pe fondul războiului din Coreea, o comisie de anchetă a Congresului SUA condusă de republicanul Ray J. Madden, cunoscută sub numele de Comisia Madden, a investigat masacrul de la Katyn. Comisia a ajuns la concluzia că sovieticii sunt vinovați de moartea polonezilor și au recomandat ca sovieticii să fie deferiți spre judecare Curții Internaționale de Justiție. Concluziile comitetului în privința presupusei mușamalizări americane au fost mai puțin convingătoare.

Problema responsabilității a rămas controversată în occident și în aceiași măsură în spatele Cortinei de Fier. De exemplu, în Anglia, la sfârșitul deceniului al optulea, planurile pentru ridicarea unui memorial închinat victimelor, care ar fi purtat data de 1940 în locul 1941, au fost condamnate ca provocatoare în climatul politic al războiului rece.

Masacrul de la Katyn a avut loc în aprilie 1940, polonezii fiind omorâţi de sovietici la ordinele lui Stalin. Crema societăţii poloneze, incluzând poliţişti, politicieni şi artişti, au fost împuşcaţi în ceafă, iar trupurile lor au fost aruncate în gropi comune.

Germanii şi sovieticii au invadat Polonia în toamna anului 1939 şi au împărţit teritoriile în sfere de influenţă, potrivit pactului Ribbentrop-Molotov. În timp ce nemţii au masacrat evrei şi polonezi în partea de vest a ţării, în partea de est Armata Roşie a arestat şi a încarcerat mii de militari, poliţişti şi agenţi secreţi polonezi.

Sovieticii au recunoscut abia după 1990 că ei au comis atrocitatea. Asta, după ce timp de 50 de ani au dat vina pe nazişti.

Dosarul masacrului de la Katyn, desecretizat VIDEO

Dosarul referitor la masacrarea in 1940 a 22.000 de polonezi in padurea din Katyn a fost desecretizat de catre Statele Unite, la iveala iesind un

Cel mai neobișnuit soldat din al doilea război mondial

În timpul celui de-al doilea război mondial, Caporalul Wojtek era cel mai important soldat dintr-o unitate poloneză care a luptat alături de Aliați. Era, de asemenea, și cel mai neobișnuit soldat care a ajuns pe front. Pentru că Wojtek era de fapt... un urs brun. Între timp, ursul Wojtek a devenit celebru și este comemorat și astăzi, la aproape șapte decenii după terminarea războiului, scrie Der Spiegel.

La mijlocul lunii februarie 1944, soldatul britanic Archibald Brown se afla în portul din Napoli și fusese însărcinat cu înregistrarea unei unități de soldați polonezi care tocmai sosise de la Alexandria. Unitatea respectivă urma să se alăture soldaților britanici în lupta împotriva nemților și italienilor. Brown a povestit într-un interviu ce i s-a luat după război că în acea zi a vorbit cu toți soldații din respectiva unitate prezenți în port, dar uitându-se pe listă a observat că lipsea cineva – Caporalul Wojtek. Atunci, Brown i-a întrebat pe ceilalți soldați unde e Wojtek; amuzat, un colonel i-a răspuns că Wojtek nu înțelege decât persană și poloneză, iar apoi l-a condus pe Brown către o cușcă mare în care se afla un urs brun adult. Era Caporalul Wojtek, cel mai faimos și iubit membru al unității.

Armata poloneză adoptase acest foarte neobișnuit membru cu doi ani înainte. Cariera militară a lui Wojtek a început în 1942, în Munții Alborz din nordul Iranului. Potrivit poveștilor, un băiețel din provincia Hamadan a găsit un pui de urs orfan și l-a luat acasă. La scurt timp după aceea, l-ar fi vândut unor soldați polonezi în schimbul unor conserve cu mâncare.



Puiul de urs a devenit animalul de companie al soldaților, iar în schimbul atenției pe care o primea, ursul – care s-a obișnuit repede cu oamenii – le ridica în fiecare zi moralul. Wojciech Narebski, un veteran de război polonez, își amintește că era întotdeauna o plăcere atunci când soldații, foarte obosiți, se întorceau în tabără și erau întâmpinați de puiul de urs. Pentru soldații polonezi care, până în 1941, suferiseră în lagărele sovietice și acum se aflau departe de familie și prieteni, micul pui de urs era singura sursă de bucurie.



Pentru că nu știau mai nimic despre cum trebuie să se poarte cu un urs, soldații l-au tratat ca și cum ar fi fost unul de-ai lor. „Era exact ca un câine”, își amintește Augustyn Karolewski. „Bea bere ca oricare dintre noi și îi plăceau și țigările, pe care înghițea pur și simplu.”

În 1944, soldații polonezi și-au dat seama că vor trebui să se despartă de noul lor tovarăș. În aprilie, ei urmau să se îmbarce pe o navă care să-i ducă din Egipt la Napoli, unde trebuiau să se alăture campaniei Aliate din Italia, iar autoritățile din port au refuzat îmbarcarea unui animal sălbatic pe navă, susținând că doar soldații pot călători.

Așa că soldații polonezi au improvizat. Au obținut rapid o autorizație de la Biroul militar din Cairo și l-au transformat pe tânărul urs în soldat. I-au dat numele de Wojtek – „cel căruia îi place războiul” sau „războinic zâmbitor” în poloneză, și l-au făcut caporal.

Când Wojtek a ajuns la Napoli, Archibald Brown a crezut că e vorba de o glumă. Dar soldatul-urs era, legal, soldat în armata poloneză, și chiar unul foarte important, datorită sprijinului moral pe care-l oferea camarazilor săi.

Wojtek nu mai era, la acel moment, un pui de urs; era deja adult și avea aproximativ 220 de kilogame. Și pentru ca Wojtek trebuia să fie de folos cumva unității, soldații l-au învățat să care lăzi. Un veteran de război britanic avea să-și aducă aminte ulterior cât de uimit a fost în momentul în care a văzut trecând pe lângă el un urs care căra lăzi cu obuze.

Adevărată sau nu, povestea lui Wojtek și a sprijinului pe care l-a acordat camarazilor săi l-a transformat într-o legendă. Cu aprobarea Statului Major Polonez, umblema unității respective a fost schimbată pentru a reprezenta un urs cărând un imens proiectil de artilerie.

După ce războiul s-a terminat, Wojtek și-a însoțit tovarății în Scoția. Odată începută demobilizarea armatei poloneze, s-a pus problema mutării ursului. Unde trebuia el să trăiască: în Iran sau Polonia? Sau era mai bine să rămână în Scoția?

„Autoritățile comuniste din Polonia doreau să-l ducă la grădina zoologică din Polonia”, a relatat Narebski, „dar colegii mei care voiau să rămână în Scoția nu au fost de acord”. Astfel, acest erou de război a scăpat de dictatura comunistă și a mers la grădina zoologică din Edinburgh. Acolo, a devenit una din principalele atracții, și mulți veterani de război au venit să-l viziteze. Augustyn Karolewski și-a vizitat fostul camarad de mai multe ori și a descoperit că acesta încă recunoștea limba polonă. „Imediat cum îi spuneam numele, se așeza în fund și dădea din cap parcă pentru a cere o țigară”, a povestit Karolewski.

Neobișnuitul urs a murit în 1963. El a devenit un simbol al solidarității dintre Polonia și Scoția, iar oamenii își aduc și azi aminte de el. În martie 2009, Parlamentul Scoțian chiar a organizat un eveniment în onoarea acestui urs. Există mai multe plăci comemorative și statui ale sale în diverse muzee, iar Memorialul Wojtek dorește să obțină autorizația pentru a ridica în inima orașului scoțian o statuie a faimosului urs.

Bombardarea Capitalei din '44 în imagini: Fotografii şocante cu Bucureştiul aproape distrus şi mii de oameni morţi VIDEO






21:15Tragicul eveniment din 1944, atunci când peste 5.000 de bucureşteni au murit de-a lungul celor 17 bobardamente aeriene asupra Capitalei, rămâne unul dintre cele mai mari dezastre din istoria oraşului. Articol complet

Reacții la Arbitrajul de la Viena: Mihail Manoilescu...


Relatarea lui Mihail Manoilescu, reprezentantul României, la arbitrajul de la Viena

Am observat întâi că este o hartă românească. Am desfăcut-o cu nordul în jos, ceea ce m-a făcut să nu înțeleg nimic. Mi-a întors-o Schmidt. Ochii mei căutau tăietura de la granița de vest pe care cu toții o așteptam. Mi-am dat seama însă că este altceva. Am urmărit cu ochii granița care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată și am înțeles că cuprindea și Clujul… Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că granița coboară în jos ca să cuprindă secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Brașovul! O mică ușurare: Brașovul rămânea la noi.

Când am privit în toată grozăvia împărțirea Transilvaniei, am înțeles că puterile care îmi erau mult slăbite mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben cenușiu, din cenușiu, negru…

În clipa aceea mi-am pierdut cunoștința.

Acum aveam pentru a doua oară impresia netă că am trecut dincolo. Cineva a cerut pentru mine un pahar cu apă. Dörnberg a deschis ușa alergând prin mulțimea de ziariști, de diplomați și ofițeri care umpleau sălile strigând: „un pahar cu apă, un pahar cu apă…“



(Mihail Manoilescu, Memorii — iulie-august 1940 — Dictatul de la Viena, Ed. Enciclopedică, București, 1991, p. 212)



Dezbaterile Consiliului de Coroană în privința arbitrajului în problema Transilvaniei — poziția lui Iuliu Maniu, lider al Partidului Național Țărănesc (30 august 1940)

Ședința se deschide la ora 24:

Majestatea Sa Regele: Domnilor, aseară ați fost chemați ca să luați o hotărâre ale cărei consecințe eram toți conștienți că vor putea fi foarte grave.

Astăzi, v-am chemat din nou, ca să luațicunoștințăde urmările hotărârii de ieri.

În aceste momente, dacă rostesc aceste cuvinte este spre a arăta în fața țării întregi, care știu că simte și știe ce este în sufletul meu în aceste clipe, că oricare ar fi durerile momentului de față, oricare ar fi jertfele care se cer, totuși permanența națiunii noastre este comandamentul superior al tuturor oamenilor conștienți. […]

D-l Iuliu Maniu: Sire, sunt nespus de recunoscător că ați binevoit a-mi da ocaziunea ca, în această înaltă consfătuire, să pot ridica cuvântul de protest al Ardealului și Banatului. Este o zi tristă, dureroasă șieste foarte greu să ne stăpânim nervii și să nu-i lăsăm copleșiți de durerea care ne cuprinde.

Protestez în numele Ardealului și al Banatului în contra oricărei încercări de a înstrăina Transilvania, Banatul, Maramureșul și Crișana de la corpul statului nostru și protestez că oricare părticică să fie înstrăinată.

Găsesc observațiunea d-lui profesor Iorga foarte mângâietoare pentru noi și foarte la loc, când a spus pe de o parte că Ardealul s-a alăturat din libera sa voințăși când a mai adăugat că în ceea ce privește Ardealul n-are dreptul să dispună nimeni afară de poporul românesc din Ardeal. […]

Asupra Ardealului n-are drept să dispună decât numai majoritatea lui. Majoritatea aceasta este categoric românească. 58,4 procente dintre locuitori sînt români, iar celelalte minorități sunt împărțite în mănunchiuri mici de oameni […].

Pentru aceasta, ținând seama că punctul de vedere al poporului românesc din Ardeal de sute de ani s-a manifestat totdeauna ca să nu se întâmple nimic în ceea ce privește Ardealul, fără să fie întrebat poporul românesc de acolo, ne doare adânc că astăzi se hotărăște asupra soartei Ardealului, fără ca poporul din Ardeal să fie întrebat.

Procedura de arbitraj este o judecată convenită, prin urmare hotărârea de acolo izvorăște și din voința noastră. Or, ceea ce trebuie cu orișice prețînconjurat este că orice hotărâre s-ar aduce, să nu aibe aparența că izvorăște și din voința poporului și a statului românesc.

Textul arbitrajului de la Viena (30 august 1940)


1. Traseul definitiv al liniei de frontieră, care desparte România de Ungaria, va corespunde aceluia marcat de harta geografică aici anexată. O comisie româno-ungară va determina detaliile traseului la faţa locului.

2. Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele româneşti într-un termen de 15 zile şi remis în bună ordine acesteia. Diferitele faze ale evacuării şi ale ocupării, precum şi modalităţile lor vor fi fixate în termen de o comisie româno-ungară. Guvernele ungar şi român vor veghea ca evacuarea şi ocuparea să se desfăşoare în ordine completă.

3. Toţi supuşii români, stabiliţi în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalităţi naţionalitatea ungară. Ei vor fi autorizaţi să opteze în favoarea naţionalităţii române într-un termen de şase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într-un termen adiţional de un an şi vor fi primiţi de România. Ei vor putea să ia, fără nici o împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobilă, până în momentul plecării lor, să ia cu ei produsul rezultat. Dacă lichidarea nu reuşeşte, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într-un mod larg şi acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optanţilor.

4. Supuşii români de rasă ungară, stabiliţi în teritoriul cedat în 1919, de către Ungaria României şi care rămâne sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru naţionalitatea ungară, într-un termen de şase luni. Principiile enunţate în paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor face uz de acest drept.

5. Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalţi supuşi unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naţionalitatea ungară. Pe de alta parte, guvernul român ia acelaşi angajament solemn în ceea ce priveşte pe supuşii de rasă ungară, care vor rămâne pe teritoriul român.

6. Detaliile rezultând din transferul de suveranitate vor fi reglementate prin convenţie directă între guvernele român şi ungar.

7. În cazul în care dificultăţi sau îndoieli s-ar ivi în cursul aplicării acestui arbitraj, guvernele român şi ungar se vor înţelege pe cale directă. Dacă într-o chestiune sau alta înţelegerea nu se realizează, litigiul va fi supus guvernelor Reich-ului şi Italiei, care vor adopta o soluţie definitivă.

Text publicat în “Universul”, ediţia din 1 septembrie 1940

Anschluss – dicţionar de termeni istorici


Anschluss (în germană, unire) – unirea politică a Austriei cu Germania care a avut loc atunci când Adolf Hitler a anexat Austria. În 1938, cancelarului austriac Kurt von Schuschnigg i s-a impus să anuleze plebiscitul privind alipirea Austriei la Germania, al cărui rezultat era estimat a fi defavorabil acestei uniri. Cancelarul a demisionat şi a ordonat armatei austriece să nu se opună trupelor germane. Invazia a avut loc la 12 martie, iar entuziasmul arătat de populaţie l-a convins pe Hitler să anexeze Austria a doua zi. Deşi Franţa şi Marea Britanie au protestat faţă de metodele lui Hitler, au acceptat şi ele, împreună cu alte ţări, faptul deja împlinit.

Pearl Harbor – Teoria conspiraţiei


Unul dintre momentele hotărâtoare ale celui de-al Doilea Război Mondial a fost atacul-surpriză al japonezilor asupra Pearl Harbor, în urma căruia SUA au intrat în război. Fără acest atac şi fără implicarea SUA în Europa de Vest, e posibil ca lumea de după război să fi arătat cu totul altfel.

Dar a fost atacul de la Pearl Harbor, din decembrie 1941, cu adevărat o surpriză? Adepţii conspiraţiilor au găsit dovezi care sugerează că preşedintele Franklin D. Roosevelt ştia că se plănuieşte un atac şi a ţinut secretă această informaţie, pentru a-şi impune politica de implicare în război. Roosevelt voia ca SUA să se angajeze în războiul din Europa de Vest, dar era blocat de opinia publică, care era în proporţie de 88% împotriva intrării în război alături de Aliaţi.

Mai mult, în timpul campaniei de dinaintea realegerii sale, el făcuse o promisiune: „Am spus-o şi înainte şi o voi spune din nou şi din nou şi din nou: băieţii voştri nu vor fi trimişi în nici un război străin“. Dar, în particular, plănuia ca trupele SUA să intre în război, ca să contribuie la lupta pentru libertate.

În lunile şi anii de dinaintea atacului, SUA provocaseră în permanenţă Japonia, blocându-i conturile şi confiscându-i bunurile, boicotându-i exporturile, impunând un embargo şi refuzând accesul navelor japoneze în canalul Panama. În jurnalul său de război, secretarul de război Henry Stimson scria pe 16 octombrie 1941: “Ne confruntăm cu situaţia delicată a unei manevre diplomatice care să asigure ca Japonia să pară vinovată şi să facă primul pas greşit – un pas vizibil”. O lună mai târziu scria: “Întrebarea este cum să-i facem [pe japonezi] să tragă ei primul foc de armă”.

Teoria susţine că informaţiile vitale care erau disponibile la Washington nu le erau împărtăşite comandanţilor de la Pearl Harbor. Un rol deosebit de important pare să fi fost jucat de capacitatea Washingtonului de a sparge codul diplomatic secret al Japoniei, numit „Purple“. Acest cod foarte complex a fost spart de către spionii americani în comunicaţii în 1940 şi era utilizat pentru a urmări comunicaţiile diplomatice japoneze. Dar comandanţii de la Pearl Harbor nu au primit copii ale acestor informaţii, în pofida vulnerabilităţii lor evidente în faţa unor atacuri şi plângerilor din partea forţelor armate cantonate acolo. Se crede că un mesaj interceptat la 11 noiembrie avertiza: „Situaţia se apropie de un punct critic, iar timpul aproape a expirat”.

De asemenea, chiar şi atunci când flota navală japoneză s-a apropiat de Hawaii, versiunea oficială a susţinut întotdeauna că avioanele zburaseră fără nici un fel de comunicaţii radio, fiind astfel nedetectabile. Dar conspiraţioniştii menţionează următorul ordin de luptă interceptat, despre care se crede că a provenit dintr-un mesaj al amiralului Yamamoto către Prima Flotă Aeriană Japoneză la 26 noiembrie 1941: „Unitatea de atac, păstrându-şi deplasarea strict secretă şi ferindu-se cu atenţie de orice posibil submarin sau avion, va avansa spre apele insulelor Hawaii şi, încă din prima clipă a declanşării ofensivei, va ataca forţa principală a flotei SUA şi o va lovi mortal. Primul raid este programat pentru zorii zilei x. Data exactă se va stabili printr-un ordin ulterior“.

Marina SUA, printr-un şir de superiori ierarhiei care ajungeau până la preşedinte, nu a luat nicio măsură deşi avertismentul era clar. În pofida informaţiilor îngrijorătoare primite de la agenţi olandezi, coreeni şi britanici privind un posibil atac, guvernul SUA fie a dat dovadă de o incompetenţă incredibilă, fie a ignorat intenţionat această ameninţare.

Drept dovadă suplimentară, adepţii conspiraţiilor afirmă că toate transporturile comerciale din partea de vest a Oceanului Pacific au fost întrerupte în ziua atacului, probabil pentru a împiedica localizarea flotei japoneze, ceea ce ar fi dus la alarmarea trupelor şi ar fi distrus astfel planul atent gândit al lui Roosevelt. Fiindcă, odată ce avea loc atacul asupra Pearl Harbor, publicul din SUA avea să ceară o ripostă imediată şi drastică.

Comisia care a anchetat atacurile a fost alcătuită din amici de-ai lui Roosevelt care îi erau loiali şi care au decis că atacurile fuseseră cauzate de abandonarea postului de comandă de către comandanţii din Hawaii; aceiaşi comandanţi cărora administraţia de la Washington refuzase să le împărtăşească informaţii secrete. Acum că furia publicului era îndreptată asupra lor şi asupra Japoniei, adevăraţii vinovaţi aveau calea liberă pentru a-şi continua planul de război, înainte vreme foarte nepopular.

Hiroşima şi iertarea (I) de Alexandru Leibovici

Generalul Călina, supravieţuitorul de pe frontul din Est: Nemţii plăteau pentru tot ce luau, sovieticii au jefuit şi au distrus tot în calea lor


Constantin Călina este unul din cei cinci veterani de război ai
Regimentului 6 Artilerie Grea Timişoara, care au mai rămas în viaţă.
Constantin Călina a participat la campania armatei române împotriva
Uniunii Sovietice, din vara anului 1944, sprijinind acţiunile trupelor
germane. Regimentul său a supravieţuit ofensivei sovietice declanşată
la 20 august 1944 pe aliniamentul Iaşi-Chişinău.

Generalul Constantin Călina este un personaj care ar putea să îşi
povestească zi şi noapte. Nu ai cum să te plictiseşti. Are 91 de ani,
dar nu ai zice. Gândeşte limpede, e plin de energie şi umor. A
acceptat o întîlnire la o şuetă, la Castelul Hunaizulor, un loc care
are o semnificaţie aparte pentru el: actualul Muzeu al Banatului a
fost sediul Regimentului 6 Artilerie Grea, între 1940-1945.

În fiecare an, din 1992, pe 20 august, veteranii de război se
întâlneau la monumentul „Apărătorii Banatului”, din Calea Şagului,
pentru a comemora ostaşii care au murit pe front. În acest an, nu a
mai fost niciunul.



GALERIE FOTO

“Să mă duc acolo de unul singur, nu mai vreau. În 1992 am fost aproape
o sută, acum am rămas doar cinci, dar ceilalţi nu prea mai pot să
iasă”, a spus Călina (foto), unul din supravieţuitori.

Amintiri din Castelul Huniazilor

Constantin Călina, Cetăţean de Onoare al Timişoarei, s-a născut pe 13
august 1921, într-un sat din judeţul Mehedinţi, iar apoi a făcut
liceul la Turnu Severin, unde şi-a făcut uceinicia ca vânzător.

„Când s-au făcut înrolările în armată, am ales Regimentului 6
Artilerie Grea, unde nu ajungea oricine. Trebuia să ai liceul, eu
aveam şi carnet de şofer pentru că am lucrat la cel mai mare magazin
din Severin. Am ajuns aici în 1942. Acest castel are multe amintiri
pentru mine.

Îmi amintesc că eu dormeam la etajul doi. Aici în curte ne adunam la
apel. Era o viaţă bună pentru noi, eram singura unitate care avea
hrană foarte bună. Bănăţenii care reveneau din permisie aduceau cu ei
colaci cu maci şi nuci. Pe atunci se făceau glume, iar aveam câţiva
din gorjeni care spuneau că vin de la Târgu Jiu, locul unde şi-a rupt
gâtul foamea”, a povesitit Călina.



Era perioada în care România se afla în război alături de armatele
germane şi ungare. În Timişoara staţionau şi trupe SS, astfel că
militarii români au primit ordine să nu iasă pe corso, în centrul
oraşului, dar nu de teama de vreun incident.

„Militarii din armata germană aveau haine elegante, călcate la dungă.
Noi, vai de capul nostru, eram rupţi în coate. Mergeam doar la
instrucţii în Mehala, iar locul de întâlnire în timpul liber era în
Parcul Central, acolo unde este acum statuia. Nu aveam voie în centrul
oraşului, cine era prins acolo făcea arest. Stăteam nemişcaţi în
cazarmă două-trei luni”, a mai spus Călina.

Pe frontul de la Iaşi

Constantin Călina a participat la campania armatei române împotriva
Uniunii Sovietice, din vara anului 1944, sprijinind acţiunile trupelor
germane. Regimentul său a supravieţuit ofensivei sovietice declanşată
la 20 august 1944 pe aliniamentul Iaşi-Chişinău.

„Ruşii au vrut să ocupe Iaşul, iar Antonescu dorea să întăreasca
frontul. Am fost cam 800 de ostaşi. Nu am reuşit să îi mişcăm pe ruşi,
Stalin trimitea atâţia oameni cât vroia. Pe 20 august a urmat o ploaie
de proiectile de parcă s-a spart cerul. România a pierdut mii de
oameni acolo.

Eu am scăpat miraculos, Dumnezeul a fost cu mine. Dar în jurul meu era
plin de sânge şi bucăţi de carne. Până la urmă am luat bătaie de la
ruşi şi a trebuit să ne retragem. Au fost luaţi prizonieri şi trimiţi
în Ural, în Siberia, 180.000 de ostaşi”, a povestit Călina.



Au întors armele fără plăcere

La drumul de întoarcere, pe 23 august 1944, Regele Mihai comunică prin
radio că România a semnat pactul cu Rusia şi că va întoarce armele
împotriva celor cu care au mers în război.

„La început ne-am bucurat că războiul s-a încheiat, dar apoi am
înţeles că trebuie să ne luptăm împotriva germanilor. Sovieticii
veneau să ne elibereze, dar ei jefuiau tot în drumul lor. Au luat tot
din pivniţele oamenilor, din gospodării, au distrus tot, erau
violenţi, obraznici, violau femeile. Nemţii plăteau pentru tot ce
consumau, erau civilizaţi.

Noi i-am ajutat pe nemţi să se retragă. Ruşii îi omorau dacă îi
prindeau. Toată lumea fugea de ruşi. Războiul este o nenorocire pentru
toată lumea”, a mai spus veteranul de război.

Regimentului 6 Artilerie Grea a fost îndrumată spre Ploieşti pentru a
apăra rafinăriile de germani. Apoi au avut misiunea să elibereze
Transilvania de Nord. O altă întâmplare legată de „eliberarea” făcută
de către sovietici are loc la Turda.

„Acolo era o fabrică de spirtoase, iar soldaţii ruşi erau două-trei
zile beţi, timp în care veneau nemţii şi ungurii şi îi omorau.
Comandanţii lor nu înţelegeau de ce nu ocupă oraşul şi am fost trimişi
noi. Într-o săptămână am ocupat Turda. Tot din cauza ruşilor au murit
11.000 de ostaşi români la Târgu Mureş. Nu ni s-a permis să atacăm
prin învăluire, au vrut să ne testeze dacă suntem loiali lor şi a
ieşit un măcel”, a mai spus Călina.



Sub ocupaţia sovietică

Generalul Constantin Călina susţine că a fost o greşeala că România a
întors armele, pentru că după ce România a fost ocupată de trupele
Sovietice, numeroşi generali din armata română au fost executaţi, iar
numărul victimelor a fost mai mare după război.

„România a pierdut în răboi, pe fronturi, cam 800.000 de oameni. Dar
numărul celor care au pierit apoi după ocupaţia sovieticilor a fos
mult mai mare. Antonescu a rămas singur, deşi era un om corect. Din
păcate şi atunci politicienii au decis pentru ei, nu pentru popor.
Este la fel ca acum”, a mai declarat veteranul de război.

Viaţa de după război

Constantin Călina a revenit la Timişoara, unde s-a căsătorit imediat
după război. A încercat să se angajeze ca vânzător, dar spune că nu a
putut găsi de lucru pentru că toţi patronii vorbeau limba maghiară şi
se cerea această limbă şi de la vânzători.

„Eram un vânzător de elită, dar unde mergeam mă întrebau dacă ştiu
ungureşte. Am fost luat până la urmă la o fabrică de pălări de la
Jimbolia. Acolo am stat până în 1948, când a început reaţionalizarea.
Am găsit apoi de lucru la primul magazin de stat din Timişoara, la
Materna.

La început am lucrat la depozit, apoi am ajuns vânzător comercial şi
şef de raion. Am trecut la director la controlul de calitate şi apoi
şef la Cooperativa de Stat”, a mai povestit Constantin Călina.



Veteranul de război a fost înaintat în gradul de general în urmă cu
trei ani, iar în 2010 a primit titlul de Cetăţean de Onoare al
Timişoarei. La iniţiativa acestuia s-a realizat la Muzeul Banatului o
plăcuţă comemorativă care aminteşte că aici a fost cândva Regimentului
6 Artilerie Grea Timişoara.

Tradiţia de depunere de coroană la monumentul din Calea Şagului este
continuată de istoricul şi profesorul Laurenţiu Mioc, nepotului unui
alt veteran de război care a trecut în lumea celor drepţi în acest an.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9632/8/

Proiectul Manhattan (fabricarea bombei nucleare, condus de Robert Oppenheimer) si-a confirmat succesul prin experimentul nuclear de la Alamogordo, din 16 iulie 1945. Aliatii transmit apoi Japoniei Ultimatumul de la Postdam, la 26 iulie 1945. Asa cum am aratat in numarul precedent, se cerea imparatului Hirohito capitularea neconditionata, care a fost respinsa - desi Germania capitulase la 8 mai 1945. In aceste conditii, lansarea primei bombe nucleare asupra Japoniei era iminenta.

„Fie lovim Ploieştiul, fie murim încercând s-o...


Misiune strategică a aviaţiei americane de bombardament, operaţiunea
„Tidal Wave” (Valul nimicitor), de la 1 august 1943, avea drept scop
să distrugă nouă rafinării din jurul oraşului Ploieşti. În ciuda unei
pregări îndelungate, „Valul nimicitor” a fost un eşec: la Ploieşti nu
s-a înregistrat „niciun fel de micşorare a capacităţii globale de
producţie”, dar aviaţia americană a pierdut într-o singură zi 53 de
avioane şi 660 de militari. Coordonatele acestei „duminici negre”
pentru aviaţia americană sunt reconstituite conştiincios, cu detalii
de atmosferă, de către căpitanul John S. Young, participant la
operaţiune.

„Tidal Wave” nu era prima încercare de acest fel a aviaţiei Statelor
Unite ale Americii. Cu un an şi două luni în urmă, în iunie 1942, se
desfăşurare o misiune asemănătoare, dar una mai degrabă de sondare a
situaţiei, de exerciţiu. „Proiectul Halverston”,iniţial HALPRO, a
presupus trimiterea în raid asupra Ploieştiului a unui număr mic de
avioane, doisprezece B 24 Liberators. Sub conducerea colonelului Harry
Halverston, iniţiatorul proiectului, avioanele şi-au luat zborul de la
baza aeriană Fayidh, de lângă Canalul Suez. Rezultatul a fost
considerat de americani un succes deplin: zece bombardiere au lovit
rafinăria „Astra”, un altul a lovit portul Constanţa şi cel de-al
doisprezecelea, o ţintă neidentificată. Prima misiune de luptă
americană în Europa nu s-a soldat nici cu pierderi serioase: zece
avioane s-au întors din misiune nelovite, aterizând în Irak, iar două,
avariate, au ajuns cu bine în Turcia. De cealaltă parte, rezistenţa
întâmpinată a fost minimă; dar aceasta nu înseamnă că germanii aveau
să uite acţiunea. Generalul Luftwaffe Alfred Gerstenberg, şeful
Misiunii Militare Germane din România, va înzestra zona peterolieră
Ploieşti cu o apărare antiaeriană extrem de puternică şi de eficace,
constând în câteva sute de piese de calibru greu de apărare
antaeriană, FLAK, de la 88 la 105 mm., precum şi tunuri de calibru
mic, camuflate în căpiţe de fân. În plus, centrul de comandă al
Luftwaffe de la Lipesk controla şi regiunea Ploieşti, putând trimite
acolo două escadrile de avioane de vânătoare Messerschmitt 109 şi
Messerschmitt 110; dintre acestea, 52 de aparate erau conduse de
piloţi germani ai Luftwaffe, iar restul de piloţi români. Dar
Gerstenberg mai dispunea şi de un centru de transmisie secret, din
Atena, care îi semnala mişcările şi preparativele făcute de Air Force
9, staţionată în Africa de Nord.

Pregătirile pentru „Valul nimicitor”, în deşertul libian
Ghidându-se strict după desfăşurarea şi reuşita misiunii HALPRO din
vara anului precedent, dar neluând în calcul un element esenţial,
anume că şi partea germană îşi întărise capacitatea de apărare şi
ripostă, americanii au decis un atac masiv în zona Ploieştilor,
desfăşurat pe vreme de ziuă, la o distanţă cât se poate de mică de sol
şi de obiectivele care trebuiau bombardate. Escadrilele a 9-a şi a
10-a, conţinând grupurile de bombardament 98, 376, 44, 93 şi 389 au
primit misiunea de luptă, aşa că se vor antrena cu ardoare în deşertul
libian, bombardând ţinte contrafăcute, poziţionate după modelul celor
reale. Au fost angajate în operaţiune nu mai puţin de 178 de
bombardiere, cu un total de 1.764 de oameni la bord. Era, la acea oră,
cea mai numeroasă şi mai puternică forţă combatantă desfăşurată de
Statele Unite în Europa. Iar coordonatele acţiunii erau cât se poate
de clare: decolarea de pe aerodromurile din Benghazi, Libia, zbor
deasupra Mării Mediterane şi a Mării Adriatice, survolarea insulei
Corfu, a munţilor Pind şi a părţii de sud a Iugoslaviei. Cu o mică
diferenţă (un aparat se va defecta la sol, aşa că vor porni în misiune
177 de bobardiere), lucrurile se vor petrece întocmai.

Rafinăriile de la Ploieşti, lovite din toate părţile
Avioanele vor ajunge deasupra obiectivelor la timpul stabilit şi vor
începe bombardarea. Doar că rezistenţa întâmpinată va fi, de data
aceasta crâncenă, atât din partea FLAK-ului, cât şi din partea
Luftwaffe. Primul care va ataca va fi grupul 93, comandat iniţial de
locotenent-colonelul Addison Baker şi de maiorul John L. Jerstad,
copilotul său. Ei vor lovi rafineria „Columbia Aquila”, dar vor fi
doborâţi apoi de antiaeriana germană. Vor fi decoraţi post-mortem cu
„Medalia de Onoare”. Maiorii Ramsay D. Potts şi George S. Brown vor
prelua, de pe aparatele pilotate de ei – „Ducesa” şi Queenie” –
comanda grupului 93 şi vor bombarda, la rândul lor, rafinăriile „Astra
Română”, „Unirea Orion” şi „Columbia Aquila”. Grupul de luptă 93 a
pierdut unsprezece aparate.

Grupul de luptă 376, comandat de generalul Ent şi colonelul Compton,
va bombarda rafinăriile „Steaua Română”, de la Câmpina, şi „Concordia
Vega”, iar grupul 98, comandat de colonelul John R. „Killer” Kane, şi
grupul 44, condus de colonelul Leon W. Johnson, au făcut un ocol pe la
Floreşti, după care s-au angajat şi ei în bombardarea rafinăriilor
„Astra Română” şi „Columbia Aquila”. Bombardamentele se vor desfăşura
pe fundalul unor încleştări dramatice ale avioanelor americane cu
avioanele de vânătoare şi cu antiaeriana germană, care făceau ravagii
în rândurile lor. Totuşi, americanii îşi vor îndeplini misiunea,
reuşind să-şi lanseze bombele asupra ţintelor programate.



Au fost şi replieri pe parcurs: cu 21 de aparate din cele ale
grupurilor de luptă 93 şi 376, locotenent-colonelul James T. Posey a
reuşit să lovească rafinăria „Creditul minier”, de la sud de Ploieşti.
În sfârşit, „Steaua Română” va fi din nou bombardată de grupul de
luptă 389, comandat de colonelul Jack Wood, astfel încât rafinăria
românească va fi practic scoasă din funcţiune până la sfârşitul
războiului.

Bilanţ: 310 americani ucişi în acţiune, 350 luaţi prizonieri
Pentru americani, operaţiunea a fost totuşi un eşec, de vreme ce din
totalul bombardierelor plecate spre Ploieşti, 53 de avioane au fost
pierdute, doborâte de inamic sau scufundate în Marea Mediterană pe
drumul de înapoiere. Iar dintre cele care au reuşit să revină în
Libia, 55 erau grav avariate – între acestea, şi avionul lui John S.
Young, autorul relatării de mai jos. În sfârşit, dintre oamenii
plecaţi în acţiune, 660 nu s-au mai întors: 310 au fost ucişi, iar
restul au căzut prizonieri.

Cât priveşte pagubele materiale produse de bombardament, informaţiile
diferă, evident, în funcţie de surse. Estimările americane au indicat,
astfel, distrugerea a 40% din capacitatea de producţie a rafinăriilor.
Adevărul e însă că majoritatea lor a rămas neatinsă, iar cele lovite
într-adevăr îşi vor reveni în numai câteva săptămâni. Iar conform
evaluării efectuate în septembrie 1943 de către Ennemy Oil Committee
asupra rezultatelor bombardamentelor de la Ploieşti din 1 august 1943,
„nu a fost înregistrată nicio micşorare a capacităţii globale de
producţie”, multe dintre rafinerii operând, înaintea atacului, sub
capacitatea maximă. Să-i dăm însă cuvântul căpitanului John S. Young,
din aviaţia americană.



Duminica neagră a aviaţiei americane


„Nordul Africii, vara anului 1943...

În misiunile anterioare, bombardam orice ne ieşea în cale. Porneam cu
instrucţiunile generale de a-l găsi pe Rommel şi de a-i oferi iadul pe
pământ. Înainte de a lovi continentul european am efectuat o mulţime
de raiduri, până la saturaţie. Pentru misiunea de la Ploieşti,
fiecărui avion din fiecare grup de luptă i se dădea o ţintă exactă,
iar noi trebuia să o găsim; nu au existat ţinte secundare. Colonelul
John R. «Killer» Kane, comandantul grupului nostru, ne-a declarat fără
a fi dramatic: «Fie lovim Ploieştiul, fie murim încercând s-o facem».

Conferinţe susţinute de un fost director al uneia dintre fabricile ploieştene
Am examinat sute de fotografii statice, făcute la sol. Am văzut şi
fotografii aeriene, în mişcare, făcute înainte de război, care ne-au
arătat cu exactitate cum arăta suprafaţa pe care trebuia să o
bombardăm, văzută din bombardierele noastre. Am ascultat conferinţe şi
prelegeri susţinute de un fost director al uneia dintre fabricile de
la Ploieşti. Şi am avut la dispoziţie o hartă detaliată a reliefului
zonei înconjurătoare, o hartă completă, cuprinzând toate drumurile şi
chiar copacii. În final, un model în miniatură al obiectivelor,
proiectate şi construite la o scară exactă, a fost construit în
deşert; am bombardat săptămâni întregi acest model.

Am efectuat, aşadar, aproximativ doisprezece misiuni deasupra acestor
ţinte miniaturale ale câmpurilor petrolifere, apropiindu-ne, atacând
şi apoi retrăgându-ne, exact cum plănuiam să procedăm şi în realitate.
Fiecărui grup de bombardiere i s-a dat o nenorocită de ţintă
specifică, aidoma cu cea reală, pe care am bombardat-o atâta, încât
până şi în somn eram în stare s-o lovim. Când finalmente am terminat
de bombardat Ploieştiul real, mişcările noastre erau aproape automate.
La un raid efectuat la joasă altitudine, trebuie să ştii exact încotro
te îndrepţi, pentru că nu ai cum să îţi vezi ţinta până când nu te
afli deasupra ei. Şi ştiam cu toţii că trebuia să ne deplasăm şi să
lovim în şir indian.

Eliberatoarele – avioanele de bombardament B 24 Liberators, aşa-zisele
fortăreţe zburătoare, n.tr. – au fost modificate considerabil pentru
această misiune. Un rezervor de benzină suplimentar a fost adăugat în
compartimentul bombelor. Tunurile de la turela din faţă a avioanelor
conducătoare au fost astfel dispuse încât să poată trage înainte,
astfel ca primele aparate să poată acoperi întreaga suprafaţă cu focul
lor, avioanele următoare putând proteja spatele. 50 de astfel de
tunuri suplimentare au fost montate la boturile primelor avioane.

Escadrila a fost alcătuită din cinci grupuri de bombardiere. Colonelul
Kane şi cu mine am pilotat primul avion, de conducere, din cadrul
primului grup. Al doilea grup s-a aflat la aripa noastră dreaptă, un
al treilea la cea stângă, un al patrulea tot la stânga, însă mai
departe, iar ultimul exact la extrema stângă. Am zburat dispuşi în
formă de V plat, aripă la aripă, niciun avion din formaţie
neaflându-se la o distanţă mai mare de 25 de picioare (lipseşte aici o
dimensiune europeană) de celălalt. (...)

«Coborâsem atât de jos, încât avionul nostru a trebuit să urce brusc
la un moment dat pentru a evita ciocnirea unui om călare»
Tot drumul parcurs, deasupra Mării Mediterane şi a unei părţi a
Europei ocupate, nu am văzut nici măcar un avion inamic. Era ca o
misiune practică, de antrenament, dar, în mod cât se poate de firesc,
am menţinut tăcerea radiofonică. În acea cursă lungă şi încercată, nu
cred că a scos cineva vreo vorbă. La aproximativ 35 de minute de ţinta
noastră, am coborât cu 20 de picioare deasupra solului. Şi spun exact
20 de picioare. Coborâsem atât de jos, încât avionul nostru a trebuit
să urce brusc la un moment dat pentru a evita ciocnirea unui om
călare. Probabil că omul a fost lovit, deoarece calul a continuat să
alerge de unul singur.

Distracţia a început atunci când am reperat un tren de marfă situat la
un nod de cale ferată. Trebuie să fi fost 50 de vagoane pline cu
petrol care parcă tocmai ne invitau să ne îndreptăm atenţia asupra
lor. Sergentul Fred Leard, mitraliorul nostru de pe partea dreaptă, şi
sergentul Weckessler, mitraliorul de la turela din faţă, erau nişte
băieţi cât se poate de nerăbdători. L-au chemat pe colonelul Kane prin
interfon şi l-au întrebat dacă îşi puteau testa mitralierele. Ei
tocmai trecuseră cu bine un test de rutină realizat imediat cum am
părăsit baza şi totul era în ordine; dar voiau să se asigure, şi, dacă
un tren german cu petrol se afla sub ei, ei bine, acest lucru era
numai o coincidenţă. Colonelul, un om care niciodată nu obiectase când
fusese vorba despre o verificare «de rutină», şi-a dat aprobarea iar
«testul» a început. Şi ceilalţi mitraliori au decis că se impunea o
verificare. Probabil că era prima dată în istorie când o inspectare de
rutină a mitralierelor avea drept rezultat distrugerea unui tren
inamic.

Ţintele: rafinăriile «Orion» şi «Astra Română»
La aproximativ 2 mile distanţă de ţintă, FLAK-ul (artileria
antiaeriană germană – n.tr.) ne-a oferit o recepţie comparabilă cu
niciuna văzută de mine în cele 330 de ore de luptă aeriană împotriva
unor ţinte puternic apărate. Erau tunuri de 20 mm. în majoritatea lor,
dar şi câteva de 40 mm. şi o groază de mitraliere grele. Focul era cât
se poate de concentrat şi de precis.

La circa o milă şi jumătate de rafinării am deschis şi noi focul cu
bombele de 50, urmărind să atingem tancurile petroliere care conţineau
aproximativ 55.000 de galoane de petrol. Acestea au început să
explodeze, aruncând flăcări şi fum la aproximativ 500 de picioare
înălţime. Acolo eram noi, bâzâind şi zumzăind, la 20 de picioare,
zburând cu 200 de mile la oră, străbătând o zonă în care FLAK-ul
trăgea cu maximă intensitate, rotindu-ne în jurul şi în interiorul
câmpurilor petroliere.

Ţintele noastre speciale erau rafinăriile «Orion» şi «Astra Română».
Ele aveau furnale cu o înălţime de 210 picioare, aşa încât noi trebuia
să ne ridicăm la circa 250 de picioare pentru a ne lansa, de acolo,
bombele. Flăcările ne biciuiau şi ne muşcau prin trapele de lansare a
bombelor, flăcările şi fumul foarte gros făcând vizibilitatea
dificilă. Focul FLAK-ului înregistra un păcănit ritmic, de iad, de jur
împrejurul avionului nostru, însă, datorită practicii noastre intense,
constante, nu am avut nici cea mai mică dificultate în a ne lovi
ţintele. Ne-am lansat bombele exact în mijlocul lor.

Colonelul Kane şi tulpina de porumb
40 dintre cele 48 de avioane ale grupului nostru au ajuns deasupra
ţintelor şi şi-au lansat bombele cu succes. Din celelalte opt, unul a
fost atins şi s-a dezmembrat iar celelalte şapte s-au întors la bază
cu probleme de ordin mecanic. După lansarea bombelor am coborât la 20
de picioare, iar aproximativ 50 de avioane Messerschmitt 109 şi 110
s-au năpustit asupra noastră dinspre flancul drept. Zburam atât de jos
încât ele nu au putut coborî în picaj, ca să se năpustească asupra
noastră, însă s-au rotit domol, în formaţii de câte opt, de
jur-împrejurul nostru, cauzându-ne o mulţime de necazuri.

Locaşul din jurul elicei şi trei cilindri de la motorul nr. 4 erau
terminate. Două picioare din stâlpul de suţinere de la motorul nr. 1
erau făcute praf, căscându-se o gaură de 1 ½ picioare în eleronul
stâng. Motorul vibra puternic. Aveam şi o scurgere de combustibil la
aripa nr. 3. Am ridicat flapsurile cu 10 grade, nu mai mult; 10 grade
îţi dau cea mai bună ridicare, fără a fi întâmpinate rezistenţe,
piedici sau obstacole. Ne-am ţinut aripile drepte folosind cârma şi nu
eleroanele (aripioarele). Folosirea eleroanelor în atare condiţii s-ar
fi soldat categoric cu pierderea unei aripi.

Ne aflam în continuare la 20 de picioare – poate mai puţin.
Locotenentul R.B. Hubbard, operatorul nostru radio, l-a apelat pe
colonelul Kane şi i-a sugerat să luăm ceva altitudine, deoarece
începusem să colectăm o grămadă de crengi, frunze şi chiar tulpini de
porumb. Colonelul a cercetat acest lucru şi să fiu al naibii dacă
Hubbard nu i-a pus în mână o tulpină de porumb!

«Ce dracu’ faceţi aici? Redecoraţi?»
Între timp, avioanele de vânătoare inamice continuau să se năpustească
asupra noastră, iar noi am numărat trei care au atacat avionul nostru.
Ne-au atacat îndrăcit vreme de 20 de minute, iar noi ne-am apropiat
cât mai mult de sol şi am fugit cu toată viteza. Ne-am strecurat prin
atacul lor şi, mergând în zig-zag şi clătinat, am reuşit să ne
depărtăm de obiectiv, cu un avion cu numai 2 ½ motoare funcţionale. La
aproximativ 200 de mile de rafinării, ne-am dat seama că nu eram în
stare să zburăm pe deasupra Mediteranei cu un avion avariat, serios
deteriorat. Am decis să găsim un drum de ţară de întoarcere. Subiectul
principal al discuţiei noastre a fost reperarea unui bun loc de
aterizare. Toată lumea îl bătea la cap în acest sens pe navigatorul
nostru, locotenentul Norman Whalen. Îmi pun toţi banii jos dacă nu era
cel mai bun în meseria sa! În final, el a fost nevoit să-i spună
colonelului: «Uite ce e, gagiilor, dacă m-aţi lăsa numai câteva clipe
liniştit, poate că aş putea găsi un teren propice!» Şi l-am lăsat în
pace. Whalen mai ghida şi navigaţia a altor două avioane avariate,
care ne succedau, toţi trei fiind acoperiţi de avionul locotenentului
Royden Le Brecht, intact şi nevătămat.

Am trecut pe deasupra unui aerodrom inamic, la 1.500 de picioare, iar
bateriile FLAK-ului au deschis, evident, focul asupra noastră. Nu ştiu
care dintre noi a fost mai surprins de apariţia celuilalt. Am trecut
însă mai departe, fără nicio atingere sau vătămare.

Foto: Prinţesa Ecaterina Caragea, alături de pilotul american Richard
Britt, la o emisiune televizată, pe NBC, în 1955; Britt se prăbuşise
cu avionul său pe domeniul prinţesei, la 1 august 1943

Pentru a putea lua altitudine în vederea survolării unui lanţ muntos,
am început să ne debarasăm de orice era mobil, deplasabil. Am aruncat
aşadar peste bord un rezervor suplimentar de benzină, două butelii de
oxigen, măşti da gaze, muniţie, echipament radiofonic şi orice putea
fi dezasamblat de o şurubelniţă. Nu am gustat remarca umoristică a lui
Le Brecht: «Ce dracu’ faceţi aici, tipilor? Redecoraţi?»

Am ajuns în final la altitudinea de 6.600 picioare, însă aveam nevoie
de 7.000 pentru a putea survola lanţul muntos. Ne-am încumetat totuşi.
Croindu-ne drum prin canioane şi prăpăstii, executând şi unele manevre
norocoase, însă foarte riscante, am reuşit, până la urmă, să răzbim.
Avionul şonticăia acum cu 130 de mile la oră, iar noi ştiam că se
putea opri la 125 de mile. Totuşi, el continua să zboare iar noi să
tragem tare şi să sperăm. Aveam de ales între a pune avionul pe sol
sau a continua să zburăm deasupra apelor internaţionale până la cel
mai apropiat teren de aterizare aliat. Colonelul şi cu mine am
realizat că exista riscul ca avionul să se prăbuşească cu zgomot în
apă, însă veneam de prea departe ca să ne mai îngrijorăm acum, la
final de misiune reuşită, de acest aspect. Şi după ce am ajuns la
coastă, Whalen ne-a dat un ETA de 2150 pentru aerodromul selectat. Şi
am aterizat în mai puţin de un minut. Exact la 14 ore şi 40 de minute
de când părăsisem Africa, avionul nostru a aterizat. A fost,
într-adevăr, o aterizare forţată, însă nimeni nu a fost rănit şi
primul lucru pe care l-am făcut după ce am coborât din avion a fost să
mă reped la navigator şi să-l pup. Pe bune, l-am pupat!”

Disparitia comorilor interzise

O data cu prabusirea Germaniei, conducatorii fascisti au incercat sa ascunda o cantitate de aur in valoare de 7,5 miliarde de dolari si mii de capodopere inestimabile furate
Cea mai mare parte a tezaurului nu s-a recuperat niciodata, desi - in mod surprinzator - unele piese au fost descoperite intr-un orasel din Texas in 1990.

TEZAURUL ARTISTIC AL EUROPEI

Descoperirea surprinzatoare de la mina Kaiseroda a atras dupa sine vizita comandantului suprem al Fortelor Aliate, Dwight Eisenhower, si a patru dintre generalii sai, printre care si George Patton. Impulsivul ofiter, amintindu-si de momentul cand a za­rit pentru prima oara nepretuitele pic­turi in ulei, scria: „Cele pe care le-am vazut valorau> dupa parerea mea, 2,50 dolari si erau de genul pe care il gasesti prin barurile din America." AItii au avut insa o perspectiva diferita, caci co­lectia includea capodopere de Renoir, Tizian, Rafael, Rembrandt, Durer, Van Dyck si Manet (sus). Dar chiar si aceste repere artistice erau puse in um­bra de cea mai valoroasa opera din pa­trimoniul Germaniei, celebrul cap vechi de 3 000 de ani al frumoasei re­gine a Egiptului antic Nefertiti. Multe alte valori au mai fost gasite in minele din imprejurimi.
Capii nazisti acumulasera comori uria$e de artd de la cetftleni particulari, precum si din muzeele tarilor cucerite. Multe lucrari se pare ca au fost distru­se in timpul razboiului, dar altele, nu putine la numar, le-au fost inapoiate proprietarilor de drept, prin eforturile sustinute ale echipelor curatoriale de­semnate sa lucreze cu departamentele de Stat si al Apararii ale Statelor Uni­te. Cu toate acestea, mii nu au fost ga­site niciodata, si o evidenta realizata recent la Munchen indica circa 400 de tablouri europene disparute.
Furtul tezaurelor nationale de arta apartinand inamicului infrant consti­tuie o tema bine cunoscuta in decursul istoriei, consemnata Inca din analele ar­matelor asiriene, egiptene, grecesti si romane si continuand cu campaniile napoleoniene si cuceririle coloniale bri­tanice. Impunatorii pilastri de porfir rosu ai moscheei Hagia, Sophia din Is­tanbul, de exemplu, au fost furati din Persepolisul persanilor de carte cuceri­torii romani. Cei patru cai faimosi ca­brati pe acoperisul catedralei San Mar­co de la Venelia, care mai tarziu au fost demontati pentru a fi protejali impotri­va poluarii, reprezentau prada de razboi adusa din vechiul Constantinopol.
In 1907, Convenlia de la Haga cu privire la Razboiul pe Uscat permitea in mod expres „salvarea comorilor de arta de pe toate zonele de lupta", dar oficialii nazisti rapaci au mers mult mai departe, confiscand obiecte de arta in valoare de milioane de dolari de la Gari­le subjugate.
Unele dintre acestea au fost expuse in muzeele germane, dar altele au fost depozitate in mod secret sau etalate in casele opulente ale membrilor anturajului lui Hitler, iubitori de lux.
Printre unitatile speciale insarcinate cu operatiunile de confiscare se numa­ra si extrem de eficienta Bildende Kunst (Arte Frumoase), care numara 350 de librari, arhivari si istorici de arta. Sarcina lor era de a inregistra si cataloga prada inestimabila, a o impa­cheta cu grija pentru a nu se deteriora la transport si, nu de putine ori, a-i gasi ascunzatori sigure in perioada de declin a celui de-A1 Treilea Reich. In opinia expertilor, este foarte posibil ca unele lucrari disparute sa nu mai poa­ta fi recuperate vreodata, pentru ca mare parte din documenta4ia despre depozitele secrete s-a pierdut sau a fost distrusa in ultimele zile ale celui de-AI Doilea Razboi Mondial.

SUTE DE OBUZE NEEXPLODATE din al Doilea Război Mondial, descoperite într-un oraş din Polonia

Rezistența franceză


După ce tancurile lui Guderian au traversat fluviul Meuse, pe 13 mai
1940, Franța a fost supusă de germani în doar patru săptămâni.
Englezii au putut să se retragă dincolo de Canalul Mânecii, însă
francezii au fost forțați să se retragă: dezastrul nu a fost doar al
armatei, ci și al populației civile – 10 milioane de refugiați au
fugit din fața armatei invadatoare. Era cel mai mare exod de populație
din Europa în câteva secole.

Pe 16 iunie, noul șef al statului, Mareșalul Pétain, cerea
armistițiul, decizie care a adus ușurarea multor francezi. Mareșalul,
în vârstă de 84 de ani, înconjurat de mitul victoriei de la Verdun din
Primul Război Mondial, a fost văzut atunci ca omul care a salvat
Franța de un coșmar. A ajuns să fie comparat cu Ioana d'Arc, iar
portretul lui a fost atârnat în multe biserici. Nu avea să treacă însă
mult timp până când Pétain va fi hulit pentru politica de
colaboraționism cu naziștii.

Potrivit armistițiului, Franța era împărțită în 2 zone, iar Pétain
și-a stabilit guvernul în zona neocupată, la Vichy, oraș balnear ales
pentru că numeroasele hotele de aici îi puteau găzdui pe miniștri. De
acolo, regimul de la Vichy a lansat o ofensivă împotriva tuturor
elementelor republicane din Franța, într-o mișcare de renaștere a
naționalismului extremist cunoscut ca Revoluția Națională. Era, în
cuvintele lui Charles Maurras – teoreticianul acestei Franțe de
extremă dreaptă, „triumful adevăratei Franțe” în fața socialiștilor,
comuniștilor, evreilor, francmasonilor, precum și în fața tradițiilor
democratice și parlamentare, acuzate că ar fi precipitat înfrângerea
Franței și că ar fi condus țara către catastrofă.
Franța regimului de la Vichy a căutat să-și găsească locul într-o
Europă a nazismului care, credeau unii, era iminentă, asta dacă nu
devenise deja o realitate. Prin intermediul premierilor Pierre Laval
și Darlan, regimul a căutat o înțelegere cu ocupantul german, iar
Pétain însuși a recunoscut că a fost vorba de colaboraționism. La
început, s-au căutat aranjamente reciproce și obținerea de beneficii,
însă s-a ajuns la acceptarea – sau chiar anticiparea – cererilor
germane. Punctul culminant al acestei politici a fost acțiunea noii
Miliții – asemănătoare cu Gestapo-ul nazist – care i-a persecutat pe
evreii francezi și i-a urmărit și ucis pe membrii Rezistenței, în
colaborare cu poliția germană.

De partea cealaltă, Rezistența franceză respingea armistițiul,
colaboraționismul, politica extremistă a regimului de la Vichy și, nu
în ultimul rând, statutul mitic și popularitatea lui Pétain, lucru nu
tocmai ușor având în vedere că nimeni nu putea uita că Pétain – cel
care colabora acum cu germanii – îi învinsese pe aceștia în bătălia de
la Verdun. Rezistența franceză nu a luptat doar pentru eliberarea
țării, ci și pentru mințile și inimile francezilor. Mulți membri ai
Rezistenței aveau să declare mai târziu că, cel puțin în primii doi
ani, cea mai grea misiune a lor a fost înfrângerea „Pétainismului”, a
încrederii și sprijinului de care se bucura Mareșalul. Sarcina a fost
mai ușoară după noiembrie 1942, când germanii ocupă întreaga țară, iar
Pétain a rămas la conducerea a ceea ce se transformase într-un regim
supus Berlinului. Cu toate acestea, simpatizanții lui Pétain nu au
dispărut complet. Există și astăzi francezi care nu acceptă
demitizarea lui Pétain și condamnarea acestuia drept colaboraționist.

Nașterea Rezistenței

Diferența dintre cele două zone, ocupată și neocupată, a fost prima
variabilă semnificativă în istoria Rezistenței. Prezența germanilor în
nord și în vest a fost atât un imbold, cât și un factor limitativ
pentru Rezistență. În schimb, absența germanilor din sud a fost un
factor vital – aici, rezistența anti-Vichy a cunoscut o mult mai bună
organizare și o bogăție a publicațiilor clandestine.

S-a înregistrat de asemenea o diferență între zonele urbane și cele
rurale. Inițial, mișcarea de rezistență a fost prin excelență una
urbană. În primul rând, pentru că aici germanii erau mult mai
prezenți; apoi, toate facilitățile pentru tipărirea ziarelor și
manifestelor se aflau în orașe. De asemenea, la oraș erau mult mai
pronunțate tradițiile politicii revoluționare, ale liberalismului din
licee și centre universitare. Însă pe măsură ce tot mai mulți francezi
au început să resimtă povara Ocupației, iar mulți au fost deportați în
Germania pentru a asigura forța de muncă a Reich-ului, din ce în ce
mai mulți membri ai Rezistenței s-au retras către zonele rurale ale
Franței, iar comunitățile țărănești au devenit vitale pentru
supraviețuirea membrilor Rezistenței în 1943-1944.

În plan militar, Rezistența a depins permanent de armele și munițiile
trimise de Aliați. Însă Aliații aveau propriile idei cu privire la
importanța strategică a fiecărei regiuni franceze în parte, și în
funcție de asta alegeau ce grupuri ale Rezistenței să înarmeze. Spre
exemplu, grupurile formate din comuniști sau cele care erau departe de
principalele artere de comunicații aveau șanse puține să primească
provizii.

Toate aceste variabile au afectat natura și forța Rezistenței, și
pentru a înțelege mai bine acest fenomen este nevoie de o analiză a
elementelor de clasă, profesie și personalitate a membrilor Mișcării.

Apariția Mișcării de Rezistență

Primii membri neoficiali ai Rezistenței au fost cei care au refuzat să
accepte Armistițiul drept sfârșitul războiului pentru Franța. Îi putem
numi pe De Gaulle, aflat la Londra, sau pe cei aflați în Franța:
Edmond Michelet, Jean-Moulin, Henri Frenay, Bertie Albrecht, Lucie
Aubrac ș.a. E vorba de indivizi izolați care au încercat să găsească
modalități de a continua conflictul în pofida situației dezastruoase.
Acestora li s-au adăugat dușmanii ideologici ai nazismului:
comuniștii, socialiștii, catolicii de stânga și protestanții. Toți
aceștia simțeau că trebuie să facă ceva pentru a-și marca opoziția
față de inerția guvernului, care-i sfătuia pe francezi să-și vadă de
viețile lor și să lase deciziile importante în mâna lui Pétain și
Laval.

Până la mijlocul anului 1941, indivizii izolați au început să formeze
mici grupuri și rețele ale Rezistenței. Cel mai dezvoltat dintre
acestea a fost Mișcarea Francezilor Liberi, condusă de generalul de
Gaulle din Marea Britanie, care putea beneficia de sprijinul BBC
pentru a recruta voluntari din Franța și pentru a stabili o legături
simbolică între cei care continuau războiul în numele Franței libere.
Însă Mișcarea lui de Gaulle, deși foarte importantă, a fost diferită
de ce s-a întâmplat de fapt pe continent, în Franța ocupată. Aici,
mișcările de Rezistență s-au dezvoltat treptat, iar unele grupuri nici
nu știau de inițiativa generalului aflat de partea cealaltă a
Canalului Mânecii. Alături de grupurile de Rezistență au acționat și
rețelele secrete care transmiteau englezilor informații despre
germani.

În primii doi ani de ocupație, Gestapo-ul nu s-a făcut simțit în egală
măsură în toate regiunile Franței. Nici politicile represive ale
regimului de la Vichy nu erau resimțite la fel în toată Franța, cu o
singură excepție: populația evreiască. Aceasta era persecutată nu doar
de germani, ci și prin legislația impusă de guvernul de la Vichy. De
aceea, rezistența evreilor s-a afirmat foarte greu, și abia după ce au
început deportările – în vara lui 1942 – mișcarea de Rezistență în
ansamblu a început să-și dea seama de sălbăticia antisemitismului
german și de măsura în care guvernul de la Vichy colabora cu naziștii
în privința arestării și persecutării evreilor.

De-a lungul procesului de conturare și dezvoltare a Rezistenței, mulți
oameni au ajuns să se implice aproape din întâmplare: găseau un
pamflet clandestin în cutia de scrisori, făceau o favoare unui prieten
arestat transmițând un mesaj, ascundeau pe cineva care se ascundea de
Gestapo, vedeau un vecin arestat etc. Căile prin care oamenii au ajuns
în Rezistență au fost foarte variate, la fel și modalitățile prin care
oamenii își puneau talentele și aptitudinile în slujba acestei
mișcări.

Activitatea Rezistenței

Înainte de război, francezii aveau cea mai bogată presă politică din
Europa. După înfrângerea care a atras suprimarea libertății de
exprimare, atât de către cenzorii germani, cât și de către guvernul de
la Vichy, a fost necesar ca Rezistența să-și creeze propria rețea de
presă. Și a reușit să facă asta într-o manieră remarcabilă.
Publicațiile clandestine își procurau informațiile de la BBC, de la
radioul elvețian, de la Moscova sau de la radiourile africane care au
fost înființate de generalul de Gaulle. Au fost publicate broșuri,
pamflete, ziare, chiar și romane și colecții de poezii sau eseuri,
acestea demonstrând vitalitatea mișcării de Rezistență.

Nu toți membrii rezistenței acționau în clandestinitate. Mulți au
rămas la slujbele lor, folosindu-se de acestea pentru a descoperi
informații importante, pentru a proteja activitățile Rezistenței și
pentru a-i sabota pe germani. E important de ținut minte că nu doar
germanii erau ținta operațiunilor Rezistenței, ci și francezii
considerați a fi colaboraționiști. Aceste acțiuni împotriva
cetățenilor francezi au fost atacate foarte dur de regimul de la Vichy
și, după 1943, au fost catalogate drept acțiuni teroriste.

Unitate și diversitate

Existând atât de multe grupuri răsfirate pe tot teritoriul Franței, o
mișcare de Rezistență unificată nu era posibilă. Însă în 1942-1943, de
Gaulle – cu ajutorul lui Jean Polin, PierreBrosselette, Christian
Pineau și alții care au condus negocierile între Rezistență și Londra,
a reușit să unifice într-o mare măsură grupurile separate de
Rezistență într-o mișcare cât de cât unită cu un program unitar.
Comuniștii au rămas, oficial, în afara acestei Rezistente Unite
(Mouvments Unis de la Resistance), păstrându-și propria conducere și
linie de acțiune, însă a existat întotdeauna o colaborare între cele
două grupuri.

Semnificația Rezistenței

În esență, Rezistența a fost o reafirmare a independenței și
individualității Franței, precum și o luptă pentru recâștigarea
libertății și, mai ales, a integrității naționale. În termeni
militari, ea ar fi putut să realizeze mai multe dacă ar fi fost
integrată mai eficient planurilor și strategiilor Aliaților. După cum
a demonstrat agentul SOE Harry Ree la fabrica Peugeot de la
Montbeliard, sabotajul efectuat de Rezistență putea fi mult mai
eficient și mai econom în materie de resurse decât bombardamentele
aleatorii precum cel de la Rennes, din 9 martie 1944, în urma căruia
au murit 300 de civili, iar ținta militară abia a fost atinsă.
Rezistența a contribuit foarte mult la eliberarea a 2/3 din teritoriul
Franței, iar ambuscadele și sabotajele organizate au afectat
retragerea și regruparea armatei germane după debarcarea Aliaților.

Alternativa ar fi fost colaboraționismul sau politica de așteptare –
ceea ce francezii numesc „attentisme”, a amâna o decizie până la
clarificarea unei situații. Colaboraționismul ar fi condus în cele din
urmă la războiul împotriva Aliaților, iar attentisme-ul la eșecul unei
națiuni întregi de a câștiga respectul celor care, în alte părți,
continuau să lupte împotriva Germaniei. Datorită Mișcării de
Rezistență, Franța a putut să-și redobândească – într-o anumită măsură
– statutul în lumea postbelică.

Vorbind ulterior despre alegerea făcută, mulți membri ai Rezistenței
îl parafrazează pe Albert Camus, el însuși participant la Mișcare,
care spunea: „Ce altceva am fi putut face? Nu puteam fi de cealaltă
parte a lagărelor de concentrare.”

Cum a fost târâtă România în război

• România a fost forţată să se alăture Germaniei de ostilitatea arătată de URSS şi de Ungaria.
  
  
  Mărturii ce ne permit o retrospectivă legată de ceea ce s-a întâmplat cu peste şase decenii în urmă ni le-au oferit amintirile generalului G. Magherescu, fostul şef de cabinet al mareşalului Antonescu, „omul-cheie" care-i întocmea în fiecare zi dosarul cu toate informaţiile şi hărţile ce reflectau mersul războiului. Amintirile lui sunt redate într-o convorbire „fluviu" de peste 500 de pagini, avută, după război, la Palma de Mallorca, cu Iosif Constantin Drăgan. Citite azi, ele ne fac să înţelegem mai bine istoria celui de-al doilea război mondial şi implicarea României în desfăşurarea lui. Ne vom limita azi la a rezuma situaţiile comentate de Magherescu, privind conjunctura internaţională nefastă care a implicat România în vâltoarea unui război nimicitor pentru o mare parte din omenire.
  
  Justificare
  
  Justificarea intrării noastre în război - spunea Magherescu- apare mai limpede (...) în lumina documentelor publicate. Ziarul maghiar „Kritica" - de atunci- publica un memoriu al fostului ministru de război al Ungariei din 1941, în care se arată următoarele: „Dacă vom întârzia cu intrarea în război alături de Germania, cu toate forţele militare şi puterea economică, în acest caz vom fi nevoiţi să renunţăm pe vecie la viitoarele pretenţii teritoriale asupra României, putând primejdui tot ceea ce am obţinut până acum (adică prin Diktatul de la Viena)".
  
  De aici rezultă - afirmă Magherescu - că Ungaria nu era mulţumită de Diktatul de la Viena şi avea pretenţii asupra întregii Transilvanii. Prin Diktat, Hitler nemulţumise nu numai România, ci şi Ungaria. Apoi, din documentul respectiv rezultă că Ungaria se angaja total şi fără reticenţe alături de Hitler, din simplu oportunism politic, fără a avea nici un motiv de a ataca Rusia. Total diferită faţă de România, care pierduse un sfert din teritoriul ei, smuls sub ameninţarea forţei. Armata era umilită, se crease o tensiune permanentă la noile frontiere, România stătea sub ameninţarea invaziei. Ungaria nu pierduse nici o parte din teritoriu , ba câştigase o frontieră comună cu Rusia... Întrebarea firească - o pune Magherescu: ce s-ar fi întâmplat dacă România nu se angaja alături de Germania? Se angajase, deşi din Axă făcea parte şi Ungaria. Contradicţiile reprezintă un aspect caracteristic războiului de coaliţie, când, între aliaţi se remarcă numai interese divergente.
  
  Concluzia
  
  Şi acum iată concluzia lui G. Magherescu: „Mareşalul luase conducerea ţării în condiţii catastrofale: graniţele prăbuşite de jur împrejur; provinciile de Est şi Nord, pierdute fără luptă; Ardealul, pierdut pe jumătate, tot fără luptă. În interior, legionarii produseseră un început de anarhie. Problema refugiaţilor, economia zdruncinată, finanţele dezorganizate, populaţia demoralizată, Coroana compromisă, armata umilită, insuficient instruită şi prost dotată. În exterior, vechile alianţe părăsite, noile alianţe abia începând să funcţioneze... Nici un om politic din istoria ţării nu fusese pus în faţa unor probleme atât de grele şi complexe, cele mai importante legate de pierderile teritoriale, practic părând de nerezolvat. Nimic nu mai rămăsese din România Mare!".
  
  Iar pentru că în timpul războiului nu au lipsit excesele şi acţiunile profund inumane, mareşalul Antonescu a plătit cu viaţa.
  

Cum i-au păcălit englezii pe germani în vara lui 1943


În noaptea de 9-10 iulie a început una dintre cele mai importante
operațiuni din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Invazia
Siciliei – sau Operațiunea Husky – avea să ducă la pierderea primului
teritoriu european al Axei și a servit drept bază pentru viitoarea
invazie a Italiei, precum și ca teren de pregătire pentru soldații
care, 11 luni mai târziu, au ajuns pe plajele Normandiei.

Însă Operațiunea Husky își datorează succesul unei alte operațiuni,
mult mai puțin cunoscute. Operațiunea „Mincemeat” (în traducere
liberă, „carne tocată”) a fost una dintre cele mai complexe operațiuni
de înșelăciune din timpul războiului. A fost, de fapt, o foarte mare
farsă făcută de Aliați inamicilor pentru a-i păcăli cu privire la
ținta invaziei de pe continent.

Pentru a asigura succesul invaziei din Sicilia, Aliații știau că
trebuie să-i păcălească cumva pe nemți, astfel că au pus la punct
Operațiunea Barclay. Țelul era de a oferi germanilor informații false
cu privire la ținta invaziei anglo-americane de pe continent pentru ca
aceștia să-și concentreze atenția și resursele în altă direcție. S-a
recurs la mișcarea unor divizii, la transmiterea unor mesaje radio
false, la recrutarea unor interpreți greci, precum și la
achiziționarea unor hărți grecești. Toate aceste mișcări indicau că
Aliații plănuiesc o invazie prin Balcani. La acestea se adaugă și
Operațiunea Mincemeat, o extraordinară farsă a Aliaților ce le-a
oferit nemților ultima piesă din puzzle-ul ce le arăta că atacul va
veni dinspre Balcani.

Pe scurt, Operațiunea Mincemeat presupunea lăsarea în apele
Mediteranei, în apropiere de coastele Spaniei, a unui cadavru – un
presupus ofițer britanic mort în urma unui accident aviatic – împreună
cu o servietă cu documente false din care să reiasă că Aliații urmau
să inavdeze Grecia și Sardinia și că nu au planuri privind Sicilia.
Planul, pus foarte bine la punct, a avut succes. Germanii au căzut în
capcană și și-au concentrat mare parte din resurse pentru apărarea
Greciei.

Odată câștigată lupta pe frontul din Nordul Africii, aliații puteau
ataca fie prin Italia, fie prin Balcani, pentru a-i prinde pe germani
între armata sovietică în Est și forțele Aliate în Vest. Sicilia
reprezenta un punct strategic foarte important căci controlul ei
însemna redeschiderea Mediteranei pentru navele Aliate și
achiziționarea unei baze pentru invazia pe continent. Germanii erau și
ei conștienți de importanța insulei și erau aproape convinși că
aceasta va fi ținta invaziei Aliate. Chiar și Churchill declara că
oricine ar fi sigur că Sicilia va fi ținta invaziei.

Cum au ajuns englezii la ideea operațiunii... și rolul jucat de
creatorul lui James Bond

Cu toate acestea, Aliații trebuiau să încerce cumva să-i păcălească pe
nemți. Concentrarea masivă de resurse pentru Operațiunea Husky avea să
fie detectată de inamici, avertizându-i astfel că urmează o ofensivă
majoră. Dar dacă îi puteau păcăli cu privire la ținta atacului, atunci
germanii ar fi fost obligați să-și disperseze forțele.

Cu câteva luni înainte de vara lui 1943, un ofițer RAF, Charles
Cholmondeley, din cadrul MI6, a venit cu o sugestie. Să arunce din
avion cadavrul unui om atașat de o parașută defectă, în Franța,
împreună cu radio. Ideea era ca germanii să creadă că Aliații nu știu
că stația radio a fost capturată și să se prefacă că sunt agenți
Aliați pentru a face rost de informații. La rândul lor, englezii urmau
să le ofere informații false. Planul nu a fost însă acceptat, dar
ideea a fost preluată ulterior de departamentul MI5 ce se ocupa de
agenții dubli. Cholmondeley lucra la acest departament, precum și Ewen
Montagu. Ei aveau să fie cei care au pus la punct Operațiunea
Mincemeat.

Potrivit istoricului Ben Macintyre, care a scris o carte despre
această operațiune, Cholmondeley s-ar fi inspirat dintr-un memo din
1939 scris de nimeni altul decât Ian Fleming, cel care, după război,
avea să se inspire din cariera sa de agent de informații pentru a da
naștere personajului James Bond. La rândul său, Fleming s-ar fi
inspirat se pare dintr-un roman polițist din anii '30.

Montagu și Cholmondeley au transformat ideea lui Cholmondeley într-un
plan funcțional, înlocuind radioul cu documente. S-a renunțat la ideea
de a planta documentele pe un cadavru cu o parașută defectă deoarece
germanii știau că aliații nu ar fi trimis niciodată documente secrete
pe o rută ce traversa teritoriul inamic. Însă victima unui accident
aviatic pe mare părea mult mai credibilă. Se putea astfel explica de
ce omul era mort de câteva zile și cum de transporta docmente secrete.
Cadavrul avea să fie lăsat în apropiere de coasta Spaniei, țară
oficial neutră, dar care colabora cu Abwehrul. Englezii erau siguri că
autoritățile spaniole vor verifica orice cadavru găsit și că le vor
permite germanilor să examineze obiectele găsite.

Ideea de a planta documente false pentru a fi găsite de inamic nu era
nouă. Englezii au folosit tactica și în Primul Război Mondial. De
asemenea, ea fusese folosită cu succes cu un an înainte, în Nordul
Africii. Înainte de bătălia de la Alam Halfa, un cadavru a fost plasat
într-o mașină aparent trimisă în recunoaștere, explodată pe terenul
minat aflat în apropierea unei divizii germane. Germanii au găsit
alături de cadavru o hartă pe care erau reprezentate terenurile minate
inexistente ale englezilor. Ei au căzut în capcană și Rommel și-a
trimis tancurile pe o altă rută, pentru a evita minele britanice,
ajungând însă într- zonă în care nisipul era atât de moale încât
tancurile au rămas blocate.

Cum pregătești un cadavru și o identitate, sau „The man who never was”

Englezii au apelat la serviciile unui foarte cunoscut patolog, Sir
Bernard Spilsbury, pentru a vedea de ce tip de cadavru au nevoie: un
om care să pară că a murit pe mare din cauza hipotermiei sau înecului
și care a plutit apoi pentru câteva zile. S-a pus apoi problema
găsirii unui cadavru potrivit, în secret și preferabil fără a da
explicații, spre exemplu, familiei decedatului. În cele din urmă s-a
făcut rost de un cadavru de la o morgă din Londra: cadavrul unui
bărbat de 34 de ani, originar din Țara Galilor, pe nume Glyndwr
Michael. Acesta murise în urma unei intoxicări cu otravă de șobolani.
În cazul său, cauza reală a morții nu putea fi detectată ulterior.

A urmat apoi crearea unei identități pentru cel mort. Din Glyndwr
Michael el a devenit William Martin, ofițer de Marină, născut în 1907.
I s-a acordat gradul de Maior, ceea ce însemna că ar fi putut fi
însărcinat cu livrarea unor documente secrete, însă nu atât de
important încât să fie cunoscut de nemți.

I s-a creat și o logodnică pe nume „Pam”; exista și o fotografie cu
ea, pusă în portofelul lui Martin. Au mai fost adăugate două scrisori
de dragoste, o chitanță datată 19 aprilie 1943, de la un cunoscut
magazin de bijuterii londonez, pentru un inel de logodnă. Potrivit
chitanței, pe inel fuseseră gravate următoarele: „to Pam from WM
14.4.43”. S-au fabricat și o scrisoare aparent trimisă de tatăl
decedatului, o scrisoare de la avocatul familiei și una de la un
funcționar de la bancă prin care i se cerea lui Martin achitarea unei
datorii. Martin a mai primit și o cruce, un medalion cu Sf.
Christopher, un creion, un set de chei, un bilet folosit de autobuz,
bilete la teatru, o notă de plată de la un hotel, precum și o chitanță
de la un magazin pentru cumpărarea unei cămăși (aici englezii au făcut
o greșeală: potrivit chitanței, plata se făcuse cash, iar ofițerii nu
plăteau niciodată cash la respectivul magazin; din fericire, germanii
nu și-au dat seama de eroare). Potrivit datelor de pe bilete și de pe
nota de la hotel, Martin părăsise Londra pe 24 aprilie, iar dacă
corpul lui avea să fie găsit pe 30 aprilie, s-ar fi ajuns la concluzia
că el plecase din Anglia cu câteva zile înainte și să prăbușise cu
avionul în Mediterana.

În același timp în care era creată identitatea falsă a celui care avea
să-i păcălească pe nemți au fost produse și documentele. S-a insistat
asupra faptului că documentele trebuie să provină din cele mai înalte
cercuri ale conducerii militare britanice pentru a nu exista
suspiciunea că autorii sunt prost informații. Principalul document a
fost o scrisoare personală de la „Archie Nye” (Sir Archibald Nye, al
doilea om în conducerea Statului Major Imperial) către „My dear Alex”
(Generalul Sir Harold Alexander), comandantul grupului de armată 18
din Algeria și Tunisia. Pentru a nu părea ciudat, în scrisoare nu se
vorbea doar despre problema frontului european. Spre exemplu, „Nye”
scria despre acordarea (nedorită de partea britanică) a medaliilor
Purple Heart de către americani soldaților britanici care luptau
împreună cu ei, precum și despre desemnarea unui nou comandant al
unității cunoscute sub numele de Guards Brigade. În privința
planurilor Aliate în Mediterana, scrisoarea se referea la Operațiunea
Husky ca fiind invazia Greciei prin Egipt și Libia a unei armate
conduse de Generalul Henry Maitland Wilson. De asemenea, era menționat
un al doilea atac, Operațiunea Brimstone, care avea ca țintă aparentă
Sicilia. Asta însemna că armata condusă lui Alexander din Tunisia avea
să invadeze de fapt Sardinia. „Nye” adăuga că „avem o șansă destul de
bună să-i facem să creadă [n.a. – pe germani] că ne îndreptăm spre
Sicilia.”.

O a doua scrisoare din servietă era adresată de Amiralul Louis
Mountbatten Amiralului Sir Andrew Cunningham, comandantul Flotei din
Mediterana. În această scrisoare a fost introdusă o glumă despre
„sardine”, în ideea că germanii vor vedea aici o referință la plănuita
invazie din Sardinia.

Pentru a se asigura că servieta va rămâne lângă cadavru în apă, ea
trebuia cumva legată. Și pentru că ar fi fost ciudat ca servieta să-i
fie legată de mână în timpul zborului, aceasta a fost până la urmă
legată de cureaua paltonului.

Germanii mușcă momeala

În dimineața de 30 aprilie, la 9.30, cadavrul a fost găsit de un
pescar local și dus la Huelva. Informația a ajuns repede și la agentul
Abwehr din oraș, Adolf Clauss. Trei zile mai târziu, atașatul britanic
din Spania a raportat descoperirea cadavrului, acesta fiind predat
vice-consulului britanic pentru a fi înmormântat. Vice-consulul a
cerut și o autopsie, iar medicul legist a stabilit că omul era încă
viu când a ajuns în apă și a murit înecat. Englezii au pus ulterior
numele lui Martin pe lista de victime ce a apărut în The Times pe 4
iunie, în caz că germanii se gândeau să verifice. Coincidența a făcut
ca pe aceeași listă să apară atunci numele altor doi ofițeri morți în
accidente aviatice, făcând astfel povestea lui Martin mult mai
credibilă.

Ulterior, au fost trimise la Atașatul britanic din Spania mesaje
privind hârtiile pe care le transporta Martin. S-a dat ordin ca
documentele respective să fie găsite cât mai repede și, dacă se aflau
în mâinile spaniolilor, să fie recuperate imediat, fără a da însă
impresia că este vorba de ceva atât de important. Servieta cu hârtiile
ajunsese în mâinile Marinei Spaniole, care a predat-o Statului Major.
De acolo, ele au dispărut pentru scurtă vreme.

Maiorul Karl-Erich Kuhlenthal, cel mai important agent Abwehr din
Spania, s-a implicat personal în localizarea servietei. Informațiile
privind misterioasa servietă au ajuns până la sediul central al
Abwehr, în Germania, iar Wilhelm Canaris, șeful organizației, l-a
rugat pe Kuhlenthal să intervină personal și să-i convingă pe spanioli
să-i dea documentele. În cele din urmă, un ofițer spaniol a dat de ele
și le-a dat nemților. Desfăcând plicurile cu grijă, pentru ca ulterior
englezii să nu-și dea seama că ele au fost deschise, nemții au copiat
documentele și le-au trimis la Berlin.

Pe 13 mai, documentele reintrau în posesia britanicilor, cu o
asigurare din partea spaniolilor că nu lipsea nimic. Specialiștii
britanici au analizat plicurile și au putut confirma că acestea
fuseseră deschise. Imediat după aceea i s-a transmis un mesaj lui
Churchill, aflat atunci în S.U.A.: „Mincemeat Swallowed Whole." Nemții
căzuseră în capcană.

Convinși de veridicitatea documentelor, germanii au trimis soldați în
Grecia, Sardinia și Corsica pentru a-și întâri capacitatea defensivă
acolo. Pentru comanda armatei din Grecia a fost adus renumitul general
Erwin Rommel, cel care le făcuse destul de multe probleme Aliaților pe
frontul din Africa de Nord. Trei divizii de tancuri au fost mutate în
Grecia, una din Franța, alta de pe Frontul de Est (reducând astfel
forța de atac împotriva rușilor la Kursk). Totuși, germanii nu și-au
retras toți soldații din Sicilia, dar capacitatea lor de apărare a
fost substanțial redusă.

Surpriza a venit pe în noaptea de 9-10 iulie, când Aliații au invadat
insula. În ciuda celor mai recente manevre ale Aliaților, nemții
rămăseseră convinși că atacul principal va veni prin Sardinia sau
Grecia și nu au adus întâriri pe frontul din Sicilia decât atunci când
era prea târziu.

Succesul Operațiunii Mincemeat i-a făcut pe germani să nu mai aibă
încredere în documentele valoroase pe care le-au găsit ulterior, chiar
și atunci când descoperirea nu era o manevră a Aliaților. Sper
exemplu, la două zile de la debarcarea din Normndia, germanii au
descoperit documente secrete (valide!) privind viitoarele ținte
militare din regiune, însă Hitler – convins că nu era vorba decât de o
altă farsă a Aliaților – a ignorat informațiile.

Operaţiunile de comando ale unui as al spionajului american în România


La numai câteva zile după lovitura de stat (sau de palat) de la 23
august 1944, în urma căreia România ieşea din război, întorcând armele
contra fostului aliat german, câmpul de aviaţie Popeşti-Leordeni
cunoştea o agitaţie neobişnuită. În timp ce trupele hitleriste se
găseau încă pe teritoriul ţării, iar ruşii se aflau la porţile
Bucureştilor, o formaţie de cvadrimotoare americane de tip Fortăreţe
zburătoare (B-17) ducea la bun sfârşit o acţiune de rară îndrăzneală:
evacuarea aviatorilor SUA (peste o mie) căzuţi prizonieri în bătăliile
anterioare de pe cerul românesc. Reuşita acestei operaţiuni,
declanşată în strânsă cooperare cu partea română, a indispus vizibil
pe sovietici, care ar fi dorit să-şi aroge meritul „eliberării“
aviatorilor americani, tot aşa cum aveau să pretindă că i-au
„eliberat“ pe români, deşi aceştia o făcuseră ei singuri. Dacă
acţiunea a izbutit, poate, peste aşteptări, aceasta se datorează, în
bună măsură, legăturii dintre noile autorităţi române şi conducerea
„US Air Force“, impecabil asigurată de unul din tinerii ofiţeri ai
structurilor militare informative americane OSS (Office of Strategic
Services), aflat sub acoperire la Istanbul. Numele său? Frank G.
Wisner. Repatrierea cu succes, de sub nasul nemţilor şi al ruşilor, a
prizonierilor americani din România avea să-i deschidă larg calea unei
strălucite cariere în riscanta şi delicata profesiune de spion, a doua
ca vechime din istoria omenirii. Prima consecinţă: a fost imediat
mutat de la Istanbul la Bucureşti.

Vlăstar al unei familii avute, stăpână pe o bună parte a orăşelului
Laurel (Mississippi), unde s-a născut (în 1909), Frank Gardiner Wisner
a urmat studii de drept la Universitatea din Virginia. Aici s-a
remarcat prin calităţile sale sportive, care i-ar fi putut permite să
ajungă un atlet de frunte dacă nu ar fi suferit de un diabet ereditar.
După absolvire, a lucrat o vreme pentru o firmă de avocatură de pe
Wall Street, dar s-a plictisit repede, astfel încât cu şase luni
înainte de atacul japonez de la Pearl Harbor (7 decembrie 1941) a
decis să se înroleze în rândurile flotei militare americane, unde va
fi repartizat la oficiul de cenzură. Nici această funcţie nu îl
mulţumeşte şi reuşeşte să obţină transferul la organizaţia centrală de
spionaj OSS, nou înfiinţată după intrarea Americii în război. Aici îşi
va afla, în fine, adevărata vocaţie.

Ploaie de bombe la Ploieşti şi Bucureşti

În iunie 1944 este numit la rezidentura de spionaj a SUA din Istanbul,
atribuţiile sale secrete incluzând şi recuperarea pe orice căi a
prizonierilor americani din zona balcanică. Grosul acestor prizonieri,
proveniţi din rândul forţelor aeriene, se găsea în România, unde, de
la un anumit moment încolo, aviaţia americană s-a dovedit deosebit de
activă. Un prim raid aerian – împotriva Ploieştilor – efectuat de 12
bombardiere B-24 („Liberator“), cu baza de pornire în Egipt, a fost
semnalat la 12 iunie 1942, soldându-se însă cu rezultate practic nule.
De aceea, probabil, istoriografia americană nici nu face caz în jurul
său. În schimb, cel de-al doilea raid, vizând acelaşi obiectiv, zona
petroliferă Ploieşti, care a avut loc la mai mult de un an distanţă
(la 1 august 1943) şi care a pornit de la baza aeriană Benghazi din
Libia, fiind cunoscut sub numele de cod „Tidal Wave“(Vulturul
nimicitor), a provocat pagube însemnate rafinăriilor din Valea
Prahovei, dar maşinăria de război germană nu a avut de suferit prea
mult, datorită rezervelor de carburant pregătite din vreme.

Aviaţia americană a întâmpinat rezistenţa înverşunată a artileriei
antiaeriene şi a avioanelor de vânătoare germane şi române (Ploieştii
fiind consideraţi, din acest punct de vedere, centrul cel mai bine
protejat de pe continentul european, imediat după Berlin). Pierderile
înregistrate s-au situat cam la 40 la sută din efectivele iniţiale (de
menţionat că unele bombardiere s-au pierdut pe drum, atât la ducere
cât şi la întoarcere), în lucrările americane de specialitate episodul
fiind cunoscut ca „Dumineca neagră“ („Black Sunday“). După o pauză de
opt luni, în care răstimp nemţii credeau că americanii au renunţat să
mai bombardeze Ploieştii, atacurile au fost reluate, cu forţă sporită,
în serie, între 5 aprilie şi 19 august 1944 („Bătălia Ploieştilor“).
De data aceasta drumurile parcurse de aviaţia atacatoare erau mult
scurtate, baza de pornire nu mai era la Benghazi în Africa, ci la
Foggia în Italia, pagubele produse rafinăriilor fiind mult mai mari,
iar pierderile în rândurile populaţiei din cele mai dureroase.

Devastator a fost şi raidul din 4 aprilie 1944 împotriva Bucureştilor.
A fost grav avariată Gara de Nord, a fost distrusă în bună parte Calea
Griviţei, de la gară în sus, au fost serios lovite mai multe clădiri
din Centrul Capitalei. Au murit atunci nu mai puţin de 2.942 de
români, iar 2.162 au fost răniţi. Tragică a fost soarta a mai multor
sute de moldoveni retraşi din faţa urgiei sovietice, care se aflau în
Gara de Nord în vagoane de cale ferată, aşteptând să plece spre
locurile unde urmau să fie reaşezaţi. Şi la Bucureşti, raidurile
ucigătoare au continuat, deosebit de distrugător, fiind cel din 7 mai,
când asupra oraşului s-a abătut o ploaie copleşitoare de bombe
incendiare. Presa vremii a descris în termenii cei mai sugestivi
Bucureştii sub bombe, reportajele din „Universul“ semnate de I.
Dumitru, un remarcabil gazetar din acea perioadă, pe nedrept dat azi
uitării, având valoarea unui document istoric. Una din clădirile
avariate atunci a fost cea a cinematografului „Excelsior“, din
apropierea Pieţei Palatului, unde rula filmul „Cine a ucis pe Moş
Crăciun“ („Qui a tué le Père Noël?“), al regizorului francez
Christian-Jaque. În ciuda avariilor, a rămas neatins afişul filmului,
pe care, ca răspuns la întrebarea din titlu, o mână anonimă a scris
„Americanii“. Românii au ştiut să-şi păstreze un amar simţ al umorului
chiar şi în momente atât de dureroase.

Sarcina imediată, recuperarea prizonierilor americani...

Frank Wisner nu a rămas, poate, indiferent faţă de cele văzute la
Bucureşti, unde a sosit, sub acoperirea de membru al misiunii militare
americane, imediat după 23 august, mai ales că la aceste distrugeri
s-au adăugat acum şi cele provocate, în chip de represalii, de aviaţia
germană. Pe de altă parte, el a remarcat omenia cu care autorităţile
româneşti, ca şi populaţia au tratat pe prizonierii americani. Este şi
ceea ce se nota în micul ghid distribuit aviatorilor înaintea
zborurilor despre poporul român, în special ţăranii, care „sunt
cinstiţi, prietenoşi, buni şi ospitalieri cu străinii. Ei îi iubesc pe
francezi, englezi şi americani şi se tem de ruşi“. Despre tratamentul
bun de care au beneficiat au vorbit chiar prizonierii în scrisorile
trimise acasă, ca şi în declaraţiile făcute după eliberare. Grăitoare
sunt şi imaginile din filmul documentar „Cavalerii cerului. Război
deasupra României“al tânărului cineast american de origine română
Nicholas Dimăncescu, dispărut tragic la începutul carierei.

Prizonierii au beneficiat de condiţii de cazare şi hrană mai mult
decât mulţumitoare, inclusiv în staţiuni ca Sinaia şi Timişul de Jos,
puteau juca şah, ping-pong sau volei, primeau pachete nu numai prin
intermediul Crucii Roşii, ci şi direct, din partea unor doamne din
înalta protipendadă românească. Printre acestea deosebit de activă a
fost prinţesa Ecaterina Caradja (Caragea), poreclită de aviatorii
americani „Îngerul Ploieştilor“, unul din aceştia, Richard W. Britt,
dedicându-i multe decenii mai târziu (1988), o carte emoţionantă.

La 27 august 1944, ca urmare a înţelegerii perfectate cu partea
română, ofiţerul cu gradul cel mai înalt dintre foştii prizonieri
(eliberaţi, între timp), locotenent colonelul James Gunn era
transportat, aşa cum ceruse, la Foggia, în strâmtul compartiment
rezervat, de regulă, aparaturii radio al unui avion de vânătoare cu un
singur loc „Messerschmitt – 109“, de către asul aviaţei române,
căpitanul Constantin „Bâzu“ Cantacuzino (vărul Ecaterinei Caradja).
Sosirea pilotului român şi a „pasagerului“ său a fost salutată cu
urale, autorităţile de resort ale aviaţiei militare americane trecând,
fără răgaz, la întocmirea unor planuri pentru: a) neutralizarea bazei
aeriene de la Băneasa, de unde avioanele germane bombardau fără
întrerupere Bucureştii, fiind distruse şi aşa numita Casă Nouă a
Palatului Regal (unde fusese arestat Antonescu), precum şi Teatrul
Naţional şi serios avariat Palatul Telefoanelor, pe atunci edificiul
cel mai înalt al Capitalei; şi b) evacuarea prizonierilor americani.
La acest din urmă punct intră în scenă şi ofiţerul OSS Frank Wisner.

Operaţiunea de recuperare a prizonierilor a decurs cu precizia unui
metronom. Câte o „Fortăreaţă zburătoare“ (B-17) din formaţia de 55 de
aparate, care (însoţită de avioane de vânătoare) decolase din Italia,
ateriza pe câmpul aerian de la Popeşti-Leordeni (capacitatea acestuia
atâta permitea) şi, după ce îmbarca, în spaţiul din interior, special
reamenajat în acest scop, un loc de 20 de „pasageri“ (mai mulţi nu
încăpeau), îşi lua înapoi zborul, locul de pe pistă urmând a fi luat
de un altul din aceşti giganţi ai văzduhului. În scurt răstimp, au
fost repatriaţi 1.117 foşti prizonieri americani, plus vreo 30 de
englezi (Bucureştii au fost bombardaţi, în scopuri care urmăreau mai
mult demoralizarea populaţiei, de avioane britanice, dar numai în
timpul nopţii, în vreme ce raidurile americane erau efectuate doar
ziua) şi alţi câţiva de alte naţionalităţi.

... Şi cea de perspectivă: spionarea aliatului sovietic

Misiunea lui Wisner de a veghea la buna desfăşurare a acestei
complicate operaţiuni lua astfel sfârşit, dar acum el primea alta,
ultrasecretă, aceea de a monitoriza cu atenţie, pentru a descifra care
le sunt intenţiile, acţiunile trupelor sovietice de ocupaţie, ca şi
ale marionetelor lor locale. În acest sens, dispunând de fonduri
substanţiale, reuşeşte să-şi creeze o reţea informativă, inclusiv la
nivelul anumitor eşaloane ale partidului comunist, ba chiar să
penetreze, după cât se pare, şi rândurile ocupanţilor. Cele aflate îl
neliniştesc profund, dându-şi seama că ruşii nu numai că nu au de gând
să se retragă din România, nu numai că sprijină pe toate căile
minisculul dar tot mai agresivul partid comunist să pună mâna pe
putere, dar urmăresc să-şi extindă dominaţia asupra întregii Europe
răsăritene şi chiar mai departe. Pe de altă parte, nu putea ignora
nici hoţiile, jafurile („Davai cias!“) şi violurile necurmate comise
de ocupanţii ruşi în România „eliberată“. Repetatele sale semnale de
alarmă, trimise Centralei rămân, însă, fără ecou. Mai mult, deşi
prieten, şeful OSS, generalul William Donovan îi atrage atenţia să se
abţină de la orice acţiuni care ar putea fi intrepretate ca indicând
„ostilitate faţă de Rusia“.

Vizibil ofuscat, Wisner răspunde că manifestă grijă maximă să nu apară
că ţine partea guvernului român împotriva ruşilor şi a comuniştilor
locali. Adevărul este că se implică tot mai mult în politica internă
românească. Ştirile care îi parvin din partea surselor sale
informative, ca şi prin intermediul strânselor sale relaţii cu elita
politică şi mondenă bucureşteană, inclusiv cu cercurile cele mai
înalte ale Palatului Regal (unde avea porţi larg deschise), îi
întăresc suspiciunile că pericolul comunizării României şi a estului
european în ansamblu e tot mai aproape. Frustrările resimţite ca
urmare a conştiinţei unei asemenea realităţi, dar şi impulsurile
specifice tinereţii îl împing într-un vârtej al plăcerilor şi
distracţiilor care suscită anumite ridicări din sprâncene din partea
micii comunităţi americane ce începea să se constituie la Bucureşti.
Una din colaboratoarele misiunii americane, Beverly Bowie, avea să
publice (în 1947) romanul cu cheie „Operation Bughouse“ („Operaţiunea
Casa de nebuni“) în care Wisner este prezentat, sub numele
comandorului Dowe, ca un agent OSS paranoic, care imploră Washingtonul
să declare război Uniunii Sovietice.

Comunizarea României, „cel mai mare şoc moral“

Fapt este că Wisner – în ciuda unor excese în viaţa personală – nu era
deloc paranoic când era vorba de URSS şi de ceea ce făcea în România.
La începutul lui ianuarie 1945, la ordinul lui Stalin, toţi românii de
etnie germană, bărbaţii cu vârste între 17 şi 45 de ani, iar femeile
între 18 şi 30 de ani, au fost trimişi la muncă forţată în URSS.
Aceste criterii de vârstă nu au fost însă respectate, înregistrându-se
nenumărate abuzuri. Etnicii germani, ai căror strămoşi se stabiliseră
cu secole în urmă în ţara noastră, au fost smulşi cu brutalitate din
casele lor şi deportaţi în Uniunea Sovietică în vagoane pentru vite.
Tânărul ofiţer OSS a fost martor ocular al unor scene sfâşietoare,
care au lăsat urme adânci asupra sa. La scurtă vreme după aceea, sub
protecţia tancurilor sovietice, comuniştii preluau, în mod inexorabil
frâiele puterii, instalarea la 6 martie 1945, a guvernului Petru Groza
pecetluind o stare de fapt. Căderea ţării sub jugul comunist va fi
pentru rezidentul OSS, cum avea să afirme el însuşi mai târziu, „cel
mai mare şoc moral“ al vieţii sale. Profund dezgustat că nu s-a dat
curs sesizărilor sale tot mai presante trimise Washingtonului, Wisner
îşi cere transferul. Sfârşitul lunii martie, când războiul era pe
terminate, îl va găsi ca ofiţer de informaţii în oraşul german
Wiesbaden, proaspăt capturat de americani.

Se încheia pentru traseul profesional al lui Frank Wisner (dar şi
pentru istoria vechii Românii) un capitol extrem de important.
Ascensiunea lui de aici va începe şi, în timp, va căpăta proporţii de
legendă, chiar dacă misiunea pe care singur şi-a asumat-o, de a scăpa
pe români de comunism, nu a reuşit şi, în condiţiile date, nu putea
reuşi. În ciuda eşecului, i-a rămas consolarea că în perioada redusă,
de numai şase luni, când el a condus rezidenţa, prezenţa OSS în
România a fost din cele mai active. Este ceea ce reiese cu prisosinţă
atât din studiul „The OSS in Romania, 1944-1945: An Intelligence
Operation in the Early Cold War“ („OSS în România, 1944-1945:
Operaţiune informativă în anii de început ai războiului rece“),
apărută în 1994, pe baza unor documente americane declasificate, în
publicaţia britanică de specialitate online „Inteligence and National
Security“, sub semnătura lui Eduard Mark, cât şi din volumul
cercetătorului american Evan Thomas, apărut un an mai târziu, „The
Very Best Man: The Daring Early Years of the CIA“ („Oamenii cu adevăr
cei mai buni: îndrăzneţii ani de început ai CIA“). Sunt lucrări de
cert interes pentru istoria recentă a ţării noastre, a căror traducere
s-ar impune.

În schimb, cum se întâmplă, de regulă, cu „luptătorii din umbră“,
iconografia disponibilă e mult mai săracă în ce-l priveşte pe Wisner,
cu atât mai preţioase fiind imaginile incluse într-un documentar
(despre regele Mihai) din extrem de interesantul serial Tv „War
Stories“ („Poveşti de război“), semnat de colonelul (r) Oliver North,
el însuşi fost agent (celebru) al serviciilor speciale americane.

După operaţiunea „Paperclip“, întoarcerea la viaţa civilă

La Wiesbaden, Frank Wisner nu va rămâne cu braţele încrucişate, ci îşi
va aduce partea de contribuţie la operaţiunea „Paperclip“ (Agrafa de
birou) vizând racolarea – în împrejurările sfârşitului de război -a
unor savanţi germani de top pentru a lucra în SUA. Cu ajutorul unor
asemenea savanţi, în frunte cu Wernher von Braun, America a putut
demara programul de construire a rachetelor cu rază lungă de acţiune
şi a navei spaţiale „Apollo“ care, pentru prima dată în istorie, a
permis unui om să pună piciorul pe Lună. Ofiţerul de informaţii
americane nu avea însă să rămână prea mult timp în partea Germaniei
aflată sub ocupaţia aliaţilor anglo-americani.

La 20 septembrie 1945, la scurtă vreme după încheierea operaţiunilor
militare şi pe frontul Pacificului, prin capitularea Japoniei,
preşedintele Harry Truman decidea, printr-un Ordin Executiv,
desfiinţarea Oficiului Serviciilor Strategice, socotind, ca şi
majoritatea membrilor Congresului american, de altminteri, că acest
organism de spionaj, înfiinţat în iunie 1942, de predecesorul său
Roosevelt, ca urmare a necesităţii impuse de război, nu-şi mai avea
rostul în timp de pace. În plus, nu prea îl simpatiza pe şeful OSS,
generalul Donovan, pentru care are, în jurnalul său, cuvinte deloc
măgulitoare. Atribuţiile OSS, sever limitate, au fost preluate parte
de către Departamentul de Stat – şi anume serviciile de analiză şi
documentare – parte către Departamentul de Război – serviciile
operative, acestea din urmă primind numele „Strategic Services Unit“
(SSU), similar cu cel al desfiinţatului Oficiu. Datorită excesului său
de zel profesional, Wisner nu era privit cu ochi buni de conducerea
nou numită a SSU şi s-a văzut în situţia de a se întoarce, în iarna
lui 1946, la cabinetul de avocatură de unde plecase. Într-o situaţie
similară se afla şi fostul agent de frunte al OSS, Allen Dulles, care,
din postul său sub acoperire din Elveţia, condusese cu măiestrie, în
timpul războiului, reţeaua informativă americană din Vestul Europei.
Cei doi se cunoşteau bine, ambii regretau activitatea din trecutul
recent a OSS, aveau în sânge munca informativă şi ardeau de nerăbdare
să revină în arena spionajului de anvergură

Din nou, combatant în războiul umbrelor

Realităţile aveau să le fie în curând favorabile. Politica URSS
devenea tot mai agresivă. Războiul rece lua în tot mai mare măsură –
şi pentru multe decenii – locul celui cald. Încă în martie 1946, în
faimosul său discurs de la Fulton (SUA), Winston Churchill declara că
de la Stettin pe ţărmul Balticii şi până la Trieste, la Adriatica, „o
cortină de fier s-a aşezat de-a curmezişul Europei“şi enumera
Bucureştii printre capitalele captive „sferei de influenţă sovietice“.

Fostul premier britanic uita „un mic amănunt“, că prin „acordul de
procentaje“, propus chiar de el lui Stalin, la Moscova, în octombrie
1944, România s-a pomenit aruncată în braţele colosului sovietic. Iar
termenul „cortina de fier“ nu strălucea în privinţa originalităţii: îl
folosise înaintea lui... Goebbels.

Cu patru zile mai devreme decât cuvântarea de la Fulton, diplomatul
american George Kennan, într-o depeşe trimisă de la Moscova, unde se
afla la post şi cunoscută în istoria diplomaţiei ca „Telegrama cea
lungă“, avertiza că URSS nu crede cu sinceritate în posibilitatea unei
coexistenţe paşnice de durată cu lumea capitalistă şi că scopul ei
neclintit este promovarea cauzei comuniste. Un an şi ceva mai târziu,
tot el în articolul considerat astăzi clasic „Sursele conduitei
sovietice“, publicat în numărul din iulie 1947 al revistei „Foreign
Affairs“ şi semnat cu iniţiala X, sublinia necesitatea ca politica
expansionistă a regimului de la Moscova să fie „îngrădită“
(„contained“) în regiunile de importanţă strategică vitală pentru
Statele Unite. Argumentele prezentate în aceste două documente
fundamentale ale războiului rece au stat la baza aşa numitei „doctrine
Truman“ şi a „politicii de îngrădire“ („containment“) ca
materializarea directă a ei.

Răspunderi de seamă: coordonarea tuturor operaţiunilor clandestine

Acestea sunt condiţiile în care, în septembrie 1947, lua fiinţă
„Central Intelligence Agency“ – Agenţia Centrală de Informaţii, a
cărei siglă, CIA, a devenit celebră în întreaga lume. Deşi era prima
organizaţie civilă de spionaj din istoria Americii, primii doi
directori ai săi au fost militari: contra-amiralul Roscoe
Hillenhoetter şi generalul Walter Bedell Smith, abia cel de-al
treilea, Allen Dulles, fiind civil (a ocupat postul între 1953 şi
1961).

Wisner, bunul prieten al acestuia din urmă, bine înţeles, jubila,
văzând că acum meseria de spion este la preţ şi în vreme de pace. La
început a preferat oferta secretarului de stat Dean Acheson de a
răspunde de Oficiul Teritoriilor Ocupate (Office of Occupied
Territories), care formal era subordonat Departamentului de Stat, dar
al cărui atribuţii erau de natură pur informativă. S-a apucat imediat
de treabă, dar nu avea să rămână mult timp în postul încredinţat,
pentru că, în 1948, se creează un nou organism care, sub denumirea
inofensivă Oficiul Coordonării Politice („Office of Policy
Coordination“) avea, ca şi organizaţia separată Oficiul Proiectelor
Speciale („Office of Special Projects“ – OSP), un scop precis: de a
pune la cale operaţiuni clandestine împotriva imperiului sovietic. Se
aveau în vedere „propaganda războiului economic, acţiunile preventive
directe, inclusiv sabotajul, antisabotajul, procedeele de distrugere
şi evacuare, subversiunea împotriva statelor ostile, inclusiv ajutorul
acordat grupurilor de rezistenţă clandestine, sprijin pentru
elementele locale anticomuniste din ţările ameninţate ale lumii
libere“. Eforturile în această direcţie urmau să fie camuflate cu
maximă grijă, astfel încât dacă informaţii despre o asemenea
activitate ajungeau la cunoştinţa publicului, autorităţile
guvernamentale „să poată declina orice răspundere“. Şeful noului
organism a fost desemnat Frank Wisner, în faţa căruia se deschidea cel
mai fructuos capitol din întreaga sa carieră. Practic, el ajungea unul
din cele mai influente personaje din CIA.

Ceea ce îşi propune în noua sa capacitate de conducător al OPC este să
constituie din rândurile fugarilor din URSS şi ale emigranţilor
anticomunişti, inclusiv (dacă nu mai ales) din ţările răsăritene
ocupate de Armata Roşie, un fel de „coloane a cincea“ antisovietică, o
încrengătură de formaţiuni paramilitare cu scopuri subversive. Numele
de cod al acestei operaţiuni este „Bloodstone“ (Piatra sângelui) cu
trimitere la legenda că piatra pe care s-a scurs sângele lui Christos
în momentul crucificării poate conferi invizibilitate posesorului.

Agenţi nazişti şi legionari români pentru „armata invizibilă“

Una din principalele persoane recrutate pentru „armata invizibilă“ a
CIA a fost generalul de brigadă german Reinhard Gehlen, fostul şef al
structurilor informative ale Wehrmacht-ului pe Frontul de Răsărit, pe
care Wisner îl contactase încă în 1945, pe când se afla în Germania.

Arhiva cu grijă strânsă în virtutea atribuţiilor sale şi pusă la
adăpost, din vreme, a constituit pentru el un atu extrem de preţios,
permiţându-i să se salveze, împreună cu o parte a structurilor în
subordine. Acestea au constituit nucleul aşa numite „Organizaţii
Gehlen“, care a început să desfăşoare o intensă activitate
informativă, sub directa monitorizare a lui Wisner. Organizaţia a
stabilit legături strânse cu filiera „Odessa“, creată de faimosul
comandant SS Otto Skorzeny (cel care l-a eliberat în 1943 din
captivitate pe Mussolini) în vederea scoaterii clandestine din ţară a
unor ofiţeri nazişti şi implementării lor în America Latină şi
Orientul Mijlociu, unde, între altele, au devenit surse de nădejde
pentru CIA. Ulterior, Gehlen avea să ajungă şeful serviciului de
informaţii, nou înfiinţate, al Germaniei occidentale, poziţie pe care
a ocupat-o mai bine de 10 ani, până când a fost nevoit să se retragă.

Un alt recrut de seamă a fost ex-ofiţerul Serviciului de Siguranţă
(„Sicherheitdienst“) al Reich-ului Otto Albrecht von Bolschwing, cel
care l-a trecut pe Horia Sima peste graniţa României, îmbrăcat în
uniformă de soldat german, după ruptura sângeroasă, intervenită în
ianuarie 1941 între Antonescu şi căpetenia legionară română. Von
Bolschwing, care, cu ajutorul şi al lui Wisner, se stabilise, între
timp, în SUA, a păstrat contactul cu legionarii aflaţi în exil. Rolul
său în acţiunile de pregătire, sub îndrumarea Oficiului de Coordonare
Politică, respectiv a lui Wisner, a echipelor de legionari ce urmau a
fi paraşutaţi în România, este neîndoios.

Aceste acţiuni erau parte a unei operaţiuni mai largi, care includea
refugiaţi nu numai din România, ci din toate ţările răsăritene aflate
sub dominaţie sovietică, şi care beneficia de aprobări la nivelul cel
mai înalt. În cazul legionarilor români instruirea a avut loc pe
teritoriul Germaniei occidentale şi al Franţei, precum şi al altor
câteva ţări vest europene. Între toamna lui 1952 şi vara lui 1953
(când la Bucureşti s-a desfăşurat Festivalul Internaţional al
Tineretului şi Studenţilor) au fost paraşutaţi în România mai multe
echipe de legionari. Datorită, mai ales, unor trădări, operaţiunea a
luat sfârşit în mod tragic, echipele au fost descoperite iar membrii
lor judecaţi şi executaţi, după acest eşec, acţiunile de paraşutare
fiind sistate.

Un caz mai aparte al programului „Bloodstone“ îl constituie cel al
fostului preşedinte al Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini din
România, Valeriu (Viorel) Trifa, scos clandestin din România, în 1941
(împreună cu lotul Horia Sima), căruia organizaţia lui Wisner i-a
facilitat, în 1950, intrarea în SUA, iar mai târziu dobândirea
cetăţeniei americane. El a ajuns arhiepiscop al românilor ortodocşi
din America de Nord, iar, în 1956, a fost invitat de vice-preşedintele
(pe atunci) al SUA, Richard Nixon, să rostească rugăciunea de
deschidere a lucrărilor Senatului american. În urma acuzaţiilor de
fascism care i-au fost, mai apoi, aduse, a părăsit de bună voie
Statele Unite, stabilindu-se (în 1984) în Portugalia, unde a şi murit
trei ani mai târziu.

Răsturnarea regimurilor ostile din Iran şi Guatemala

„Armata invizibilă“ al cărei comandant suprem era Wisner, a fost
strâns implicată în două cunoscute lovituri de stat, în Iran (1953) şi
în Guatemala (1954). În prima din aceste ţări se afla la putere omul
politic Mohammed Mossadegh (Mossadik, care precedase la naţionalizarea
industriei petroliere aflate sub controlul companiei britanice
„Anglo-Iranian Oil“. Măsura a stârnit reacţia puternică a guvernului
britanic (prim ministru era din nou Winston Churchill), ca şi a
autorităţilor americane, care se temeau de influenţa crescândă a
partidului comunist local, Tudeh, deşi Mossadegh se opunea
socialismului. În aprilie 1953, Wisner a obţinut din partea noului
director al CIA, bunul său prieten Allen Dulles, aprobarea unor
fonduri speciale pentru răsturnarea premierului iranian. Pregătită în
strânsă legătură cu MI6, spionajul britanic, operaţiunea „Ajax“, care
a luat forma unor mişcări violente de stradă, s-a încheiat cu succes,
Mossadegh fiind înlăturat de la putere.

Scenariul s-a repetat, în linii mari, şi în Guatemala, unde guvernul
preşedintelui Jacobo Arbenz a naţionalizat pământurile necultivate
deţinute de compania britanică „United Fruit“. Afirmând că există
pericolul preluării puterii de către comunişti şi că „nu se poate
permite ca URSS să stabilească un cap de pod“ în America Centrală, CIA
a pus la punct, sub conducere nemijlocită a lui Wisner, o campanie
(operaţiunea „Success“) de răsturnare a lui Arbenz, inclusiv prin
finanţarea unei armate de rebeli. Preşedintele a fost nevoit să-şi
anunţe la radio demisia.

În contul acţiunilor clandestine coordonate de Wisner trebuie trecut
şi tunelul subteran săpat între Berlinul occidental şi cel răsăritean,
care a permis, o vreme, interceptarea comunicaţiilor comandamentului
sovietic, ceea ce a provocat mult sânge rău la Kremlin.

O acţiune cu bătaie lungă: manipularea mass-media

În 1948, Wisner a demarat operaţiunea „Mockingbird“ (Pasărea
cântătoare), un plan cu bătaie lungă de influenţare şi manipulare a
mass-media din America şi din ţări străine. Totul a îmbrăcat, la
început, aspectul unor reuniuni cu caracter monden. La vila sa din
Georgetown, districtul „fashionable“ al Washingtonului, el a instituit
practica unor supeuri prelungite de sfârşit de săptămână, aşa-numitele
„Sunday Night Suppers“, la care erau invitaţi, împreună cu soţiile,
oamenii politici de vază, proprietari de ziare, gazetari cu influenţă
ş.a. Se bea şi se mânca zdravăn, se dansa până spre ziuă (Wisner era
un dansator desăvârşit), se mai şi bârfea, dar mai ales se purtau
(între domni) discuţii politice aprige. Subiectul? Cum să fie ţinută
în frâu expansiunea comunistă şi, în acest sens, necesitatea creării
unui puternic curent de opinie în America şi în restul lumii. Sub
aparenţa lor frivol-mondenă, aceste reuniuni ale „petrecăreţilor din
Georgetown“ („The Georgetown set“) ascundeau o subtilă operaţiune de
captare a bunăvoinţei şi de susţinere din partea unor condeieri cu
mare capacitate de influenţare asupra populaţiei.

Treptat Wisner şi-a creat o reţea de relaţii care includea gazetari de
frunte ai principalelor publicaţii americane. El a asemuit această
reţea cu „un puternic instrument muzical care poate cânta la dorinţă
orice melodie, iar America va juca aşa cum i se cântă“ (concret se
referea la tonomatele construite de firma de specialitate Wurlitzer,
foarte populare în America epocii). După melodiile „alese“ de Wisner
au jucat, dacă se poate spune aşa, o pleiadă de ziarişti de mare
reputaţie, între care fraţii Joseph şi Stewart Alsop („New York Herald
Tribune“), James Reston („New York Times“), Ben Bradlee („Washington
Post“), ca şi proprietari de publicaţii de calibrul unui Henry Luce
(„Time“ şi „Life“). În schimbul colaborării celor în cauză, CIA le
punea adesea la dispoziţie, în chip de „bonus“, informaţii inedite pe
care să le folosească după necesităţi.

Potrivit istoricului Hugh Wilford, autorul volumului „The Mighty
Wurlizer: How the CIA Played America“ („Puternicul tonomat Wurlizer:
Cum a jucat America după cum i-a cântat CIA“), la un moment dat în
această acţiune de propagandă erau angrenate 3000 de persoane.

„Aici postul de radio Europa Liberă“

Nici Hollywood-ul nu a fost neglijat. Un exemplu: la iniţiativa lui
Wisner CIA a finanţat celebrul desen animat „Ferma animalelor“
(„Animal Farm“) după şi mai celebra fabulă a lui George Orwell. Pe
aceiaşi linie se înscrie şi înfiinţarea în 1950, ca urmare a ideii lui
George Kennan, preluată cu entuziasm de Wisner, a postului de radio
„Europa Liberă“ („Free Europe“)ale cărei transmisiuni iniţial în limba
cehă, apoi şi în bulgară, poloneză, română şi ungară, au avut o
contribuţie imensă la întreţinerea moralului popoarelor din spatele
cortinei de fier.

Printre cei care au asigurat, în primii ani, conducerea emisiunilor în
limba română s-au numărat personalităţi cunoscute pentru opiniile lor
democratice, ca Mihai Fărcăşanu, fost preşedinte al Tineretului
Naţional Liberal, dar şi altele cu vederi net opuse, ca Al. Gregorian,
fost director al publicaţiei de extremă dreapta „Sfarmă-Piatră“. E
clar că aceasta nu s-ar fi putut întâmpla fără acceptul „marelui şef“.
Directorul cel mai longeviv (în două reprize, 1955-1958 şi 1965-1981)
şi mai cunoscut a fost însă – ulterior – Noel Bernard. Până în 1972,
CIA a finanţat direct „Europa Liberă“, după aceea finanţarea fiind
preluată de Congresul SUA.

În fine, doar lista acţiunilor în care a fost implicat Wisner e
departe de a se epuiza, acest as al serviciilor de informaţii
americane a pus umărul şi la finanţarea „Grupului de la Bilderberg“,
astfel numit după hotelul din Olanda, unde a avut loc, în 1954, prima
reuniune a acestei organizaţii globaliste, alcătuite din vârfuri ale
marii finanţe şi industriei internaţionale şi din reprezentanţi
politici din diferite ţări, care dezbat, în cea mai desăvârşită
discreţie, problemele economice mondiale şi, în general, marile
sfidări aflate în faţa lumii de azi.

Acuzaţiile nefondate ale directorului FBI

Aceste succese au stârnit gelozia profesională a directorului
„Biroului Federal de Investigaţii“ (FBI) J. Edgar Hoover. El a descris
Oficiul Coordonării Politice drept „banda de ciudaţi a lui Wisner“ şi
a început să sape, pentru găsirea de amănunte compromiţătoare, în
trecutul celui pe care îl socotea un rival ce se amestecă în treburi
care îi depăşesc atribuţiile. El a insistat, astfel, asupra legăturii
sentimentale pe care Wisner a avut-o, cât s-a aflat în România, cu
prinţesa Alexandra „Tanda“ Caradja, tânăra şi frivola soţie a
industriaşului Bragadiru, proprietarul fabricii de bere cu acelaşi
nume şi fiică a Ecaterinei Caradja, „Îngerul de la Ploieşti“,
susţinând că „Tanda“ este agent sovietic. Acuzaţie care nu se
sprijinea pe nicio dovadă şi care a rămas fără efect. Iubita lui
Wisner părăsise ţara în 1948, stabilindu-se la Paris, unde a trăit
până în 1997 şi a întreţinut, ani de-a rândul, corespondenţă cu
chipeşul ofiţer american de odinioară. În 1952, ea reuşise, cu
ajutorul serviciului secret francez, să-şi scoată mama din ţară.
Ecaterina Caradja s-a stabilit mai întâi în Franţa, iar apoi în
America, unde s-a întâlnit cu mulţi dintre foştii aviatori prizonieri,
care o adorau. „Îngerul de la Ploieşti“ s-a întors în România după
decembrie 1989 şi a murit – venerabilă centenară – în 1993.

Un document de preţ, cuvântarea secretă a lui Hruşciov

În august 1952, „Oficiul american al Coordonării Politice“ şi „Oficiul
Operaţiunilor Speciale“ au fuzionat pentru a forma „Directoratul
Planurilor“ („Directorate of Plans“ - DPP). În fruntea noii
organizaţii a fost numit Wisner, adjunctul său fiind Richard Helms
(viitorul director al CIA în perioada 1966-1973). În urma acestei
fuziuni, cel care debutase pe scena spionajului internaţional în
România de la sfârşitul verii, începutul toamnei 1944 dispunea de 75
la sută din bugetul CIA şi 60 la sută din personalul său. Era apogeul
unei cariere fabuloase.

Ultima reuşită de seamă a acestei cariere este consemnată în 1956,
când Wisner face rost, prin mijloace specifice, de o copie a
discursului secret rostit de Nikita Hruşciov la Congresul al XX-lea al
PCUS, în care erau denunţate abuzurile stalinismului şi se promitea o
schimbare a politicii de represiune de până atunci, inclusiv
eliberarea deţinuţilor politici. Textul discursului a fost publicat în
premieră în paginile cotidianului „New York Times“ (unul din marile
ziare incluse în programul „Mockingbird/Wurlitzer“) şi reluat în
întreaga presă a lumii libere.

Cuvântarea secretă a ajuns prompt, în ciuda opreliştilor existente, şi
la cunoştinţa popoarelor răsăritene. Politica destalinizării promovată
de Hruşciov a dat naştere în rândurile acestor popoare speranţei
într-o mai mare libertate de mişcare faţă de Kremlin. În Polonia şi
Germania răsăriteană au şi avut loc acţiuni în acest sens. Reacţiile
cele mai puternice s-au înregistrat în Ungaria.

A doua mare dezamăgire: înăbuşirea revoluţiei din Ungaria

Premierul maghiar Imre Naghy a înlăturat controlul partidului asupra
mass-media, a încurajat discuţiile asupra necesităţii unor reforme
politice şi economice imediate, a deschis porţile închisorilor, unde
erau deţinuţi adversarii regimului, a promis alegeri libere şi a decis
retragerea Ungariei din Tratatul de la Varşovia. Hruşciov şi tovarăşii
săi din conducerea de la Kremlin s-au speriat de revoluţia ungară pe
care, aidoma ucenicului vrăjitor, au declanşat-o fără ca aceasta să fi
fost în intenţia lor. În 4 noiembrie 1956, tancurile sovietice au
primit ordin să intervină, revoluţia fiind brutal înăbuşită. 2500 de
luptători pentru libertate au pierit şi aproape 200.000 de oameni
şi-au părăsit ţara.

Pentru Wisner, care se implicase direct în emisiunile incendiare ale
Europei libere în limba ungară, făcând, pe drept sau pe nedrept, pe
insurgenţii unguri să creadă că America le-ar putea veni în ajutor, a
fost o lovitură devastatoare. El avea să declare prietenei sale Clare
Boothe Luce, ambasadoare Americii în Italia: „Toţi oamenii aceştia
sunt ucişi şi noi nu facem nimic, pur şi simplu ignorăm ce se
întâmplă“.

În realitate, America nu era pregătită, ca şi restul Occidentului,
pentru o intervenţie militară, înţelegerile tacite de la Ialta de
împărţire a lumii în sfere de influenţă erau încă respectate şi, mai
ales, exista riscul unui război nuclear catastrofal. De aceea, reacţia
ei nu a depăşit forma unor proteste verbale.

Căderea nervoasă şi sinuciderea

La dezamăgirea suferită de Wisner în România, cu mai bine de un
deceniu în urmă şi pe care nu a uitat-o niciodată, se adăoga acum una
poate şi mai puternică. Psihicul său, deja supus, în virtutea a înseşi
meseriei practicate, unor teribile presiuni, nu a mai rezistat. În
decembrie 1956 a avut o cădere nervoasă. „Era teribil de deprimat faţă
de ce se petrecea în lume... simţea că pierdem războiul rece“, declara
mai târziu Avis Bohlen, fiica prietenului său apropiat Charles E.
Bohlen, fost ambasador american la Moscova, ea însăşi ajunsă, între
timp, o distinsă diplomată. A fost internat la un institut de
psihiatrie de lângă Baltimore, unde a fost supus, între altele, unui
tratament cu electroşocuri.

Tratamentul a dat doar rezultate parţiale şi la externare (în 1958),
nu s-a mai simţit în stare să-şi reia vechea funcţie în fruntea
Directoratului Planurilor. În consecinţă, a fost numit ca şef al
biroului CIA din Marea Britanie, post pe care l-a luat în primire în
septembrie 1959, păstrându-l până în aprilie 1962, când a fost
rechemat în Centrală. Patru luni mai târziu a decis să se pensioneze.
Starea de deprimare psihică s-a menţinut însă şi în ziua de 29
octombrie 1965 s-a sinucis cu una din puştile de vânătoare ale fiului
său. Avea 54 de ani.

Cât a fost în serviciile secrete nu a existat acţiune mai importantă a
spionajului american în care să nu fi fost nemijlocit amestecat, în
măsură mai mică sau mai mare, ceea ce este extraordinar. A fost
înmormântat în Cimitirul Naţional Arlington, din Washington, cu
onoruri militare, potrivit rangului său de comandor naval în timpul
războiului

La ceremonia funerară a fost de faţă întreaga conducere a CIA, în
frunte cu noul director de atunci, vice-amiralul William F. Rabor Jr.,
care, în cuvântul său de adio, a omagiat activitatea clandestină a
dispărutului, care îl situează „printre pionierii ce şi-au asumat
această răspundere nu întotdeauna de invidiat... de a-şi sluji din
umbră ţara“.

Un caz tipic al războiului rece

Astăzi, văzute prin prisma „corectitudinii politice“, multe din
acţiunile iniţiate şi metodele folosite de Wisner par discutabile.
Trecerea timpului a adus o privire mai critică asupra activităţii
sale. I se reproşează recrutarea unor savanţi şi militari ori chiar
agenţi secreţi nazişti, ca şi a unor membrii ai fostelor formaţiuni de
extremă dreapta din ţările est-europene. Reproşuri la care unul din
colaboratorii săi importanţi în operaţiunea „Piatra Sângelui“ a ţinut
să reamintească faptul că şeful acestei operaţiuni „a fost pregătit să
se folosească oricând de oricine, singura condiţie fiind ca acel
cineva să fie anticomunist“.

Privind retrospectiv, a făcut bine sau a făcut rău Wisner utilizând
serviciile oamenilor de ştiinţă germani care au slujit nazismul şi cu
al căror ajutor America a câştigat cursa spre Lună? A făcut bine sau
rău acceptând târgul oferit de Gehlen de a pune la dispoziţia
Americii, în schimbul libertăţii, excepţionalele sale informaţii
despre URSS şi Armata Roşie adunate în timpul războiului din Răsărit,
informaţii de vitală însemnătate?

Răspunsul la asemenea întrebări şi altele similare nu e uşor de dat.
Lucrurile trebuie privite nu cu ochii de acum, ci cu ochii de atunci.
Adevărul este că arsenalul moral al serviciilor secrete (toate, fără
excepţie!) operează cu alte instrumente şi principii, mai ales în
momente de grea cumpănă, decât cele ale unei ideale societăţi
democratice.

Cu puternicele ei contraste, cu luminile şi umbrele ei incontestabile,
viaţa plină de riscuri a lui Frank Wisner, activitatea sa care nu o
dată a depăşit graniţa dintre ceea ce este şi ceea ce nu este permis
din punct de vedere etic, constituie, în definitiv, un caz şi un
exemplu tipic pentru perioada atât de zbuciumată a războiului rece,
astăzi, rămas – să sperăm pentru totdeauna – de domeniul trecutului

FOTO COLOR: Femeile-soldaţi din armata SUA, în timpul celui de-al II-lea RĂZBOI MONDIAL

FOTO INEDITE: Imaginile care prevesteau DEZASTRUL din cel de-al II-lea RĂZBOI MONDIAL

FOTO: Cum arăta ORAŞUL SECRET unde au fost construite primele BOMBE ATOMICE!