Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Cucerirea Peninsulei Kerci şi a oraşului Harkov


Iunie 1942. Armata germană secondată de armată română reia ofensiva în
sudul Frontului de Est. Obiectivele principale sunt cucerirea
Sevastopolului, „curăţarea” Peninsulei Kerci de trupele sovietice şi
pregătirea ofensivei spre Stalingrad şi Caucaz.

La ofensiva declanşată în iunie 1942, pe aripa de sud a Frontului de
Est au participat 26 de divizii româneşti: 11 spre Don până la
Stalingrad, 7 divizii în stepa Calmucă, la sud de Stalingrad, 6 în
Caucaz şi 2 în Crimeea. În preambulul declanşării ofensivei, înaintea
începerii asediului pentru cucerirea Sevastopolului, obiectivul
principal al operaţiunilor militare din Crimeea, germanii au decis să
elimine forţele sovietice din Peninsula Kerci. În acest scop, Armata
11 germană, comandată de Erich von Manstein, în compunerea căreia a
acţionat şi Corpul 7 armată român, comandat de generalul Florea
Mitrănescu, a declanşat, la 8 mai 1942, o puternică ofensivă. Până la
11 mai, Corpul 30 armată german a încercuit opt divizii sovietice,
permiţând unei brigăzi motorizate, sub comanda căreia se găsea şi
Detaşamentul motorizat „colonel Korne”, să pătrundă spre oraşul Kerci,
în spatele dispozitivului ­inamic. În acelaşi timp, la flancul stâng,
la nord, corpurile 42 armată german şi 7 armată român au executat o
presiune continuă asupra unităţilor sovietice, pentru a le împiedica
să se retragă în mod organizat din luptă. Până la 16 mai, Armata Roşie
pierduse definitiv controlul peninsulei.

Victoria rapidă obţinută de trupele germano-române în Peninsula Kerci
s-a datorat atât excelentei pregătiri asigurată de generalul von
Manstein (generalul Platon Chirnoagă aprecia că în Kerci s-a
desfăşurat o bătălie „de concepţie napoleoniană”), cât şi greşelilor
de comandament săvârşite de către sovietici. În faţa înfrângerii
evidente, Înaltul comandament sovietic a refuzat să cedeze, ordonând
ca oraşul Kerci să nu se predea şi să organizeze apărarea după modelul
Sevastopolului.

Contraofensivă sovietică

Concomitent cu acţiunile militare desfăşurate în Crimeea şi Peninsula
Kerci, au avut loc confruntări şi la sud de Harkov. Înaintea
declanşării marii ofensive spre Stalingrad şi Caucaz la sfârşitul
lunii iunie 1942, Înaltul Comandament german a decis să execute, în
mai 1942, o ofensivă la sud de Harkov, pentru a lichida trupele
sovietice aflate într-o zonă ce intra adânc în frontul german.
Anticipând acest atac, comandamentul sovietic a conceput o manevră
„dublu învăluitoare”, atât dinspre Harkov, cât şi dinspre Crimeea.
Odată cu ofensiva lui von Manstein, lovitura preconizată din Crimeea
nu a mai putut fi efectuată.

La 12 mai 1942, după o pregătire de artilerie însoţită de atacuri
aeriene de o oră, Frontul de Sud-Vest sovietic a declanşat ofensiva în
zona Harkov, urmărind, printr-o mişcare de tip „cleşte”, să învăluie
oraşul de la sud şi de la nord. În nord ofensiva a fost stopată de o
divizie blindată germană, într-una dintre cele mai mari bătălii de
tancuri din istorie. La sud de oraş forţele sovietice au pătruns în
dispozitivul german circa 50 de km, în apropierea dispozitivului
Corpului 6 armată român, comandat de generalul Corneliu Dragalina. În
urma unor încleştări deosebit de intense, trupele germano-române au
reuşit să stabilească un dispozitiv defensiv.

„Una dintre cele mai mari bătălii din istorie”

La 17 mai, Grupul de armate „Sud”, condus de mareşalul Feodor von
Bock, a trecut la contraofensivă, acţionând cu un grup blindat de la
sud la nord, pentru a ajunge în spatele forţelor sovietice aflate în
acel moment la sud-vest de Harkov. În doar o zi, după o înaintare de
50 de km, germanii au atins cursul mijlociu al Doneţului, după care,
la 23 mai, grupul blindat a făcut joncţiunea cu Armata a 6-a, care
înainta dinspre nord, interceptând căile de comunicaţie ale trupelor
sovietice care luptau în intrând. În acest context, Corpul 6 armată
român a primit ordinul să treacă la ofensivă. Iniţial, datorită
puternicei rezistenţe a inamicului, atacul a progresat lent. La 25
mai, Divizia 1 infanterie a reuşit să ocupe localitatea Lozovaia.
Ofensiva a continuat apoi spre nord şi nord-est, până la 26 mai
forţele sovietice fiind fracţionate în trei mari grupuri şi înfrânte
până la sfârşitul lunii. Imediat după bătălia de la Harkov, Corpul 6
armată a înlocuit, până la 28 iunie, unităţile Diviziei 384 infanterie
germană, pe malul de est al râului Oskol, între Doneţ şi Pristin,
urmând să participe la ofensiva spre Stalingrad şi Caucaz începând cu
iulie 1942.

Victoria obţinută la Harkov a fost un pretext pentru germani de a
lăuda aportul trupelor române. Generalul Kartzfleisch, comandantul
Corpului 11 armată, sublinia „marea vitejie a trupelor române în atac”
şi releva că „toate trupele s-au bătut cu cea mai mare bravură”.
Generalul Antonescu s-a declarat şi el mulţumit de comportarea
unităţilor româneşti, considerând că diviziile 1,2,4 şi 20 infanterie
şi „detaşamentul colonel Rotta” au participat, la sud de Harkov, „la
una dintre cele mai mari bătălii din istorie”.

https://sites.google.com/site/aliirazboimondial/rezistenta-in-statele-ocupate
Rezistenta in Franta

Rezistenţa franceză (Résistance intérieure française ori La
Résistance), este numele generic pentru toate mişcările şi clandestine
care, în timpul celui de-al doilea război mondial, au continuat lupta
împotriva Axei şi acolaboraţionişţilor francezi până la pe 22 iunie
1944 - ziua eliberării. Culegere de informaţii, sabotaj şi operaţiuni
militare împotriva trupelor de ocupaţie (în principal a celor
germane), dar şi împotriva forţelor regimului de la Vichy. Constuirea
unei vaste reţele a presei ilegale, emiterea pe unde radio a unor
emisiuni informative şi propagandistice, falsificarea de acte,
organizarea de greve şi demonstraţii, ascunderea, călăuzirea şi
scoaterea din ţară a prizonierilor de război aliaţi sau a piloţilor
aliaţi doborâţi deasupra Europei, a celor care fugeau de Service du
travail obligatoire ca şi a evreilor persecutaţi. Rezistenţa s-a
manifesta atât în oraşe cât şi în zonele rurale, în mod special după
naşterea mişcării maquis în primăvara anului 1943. Armata nevăzută a
adunat în rândurile ei oameni din toate straturile sociale şi toate
meseriile şi a fost ţinta represiunii teribile din partea RSHA (din
care făcea parte şi Gestapoul), Abwehrului, Wehrmachtului, dar şi din
partea Milice française, (poliţia aşanumitului Etat français - Regimul
de la Vichy). Deşi Rezistenţa activă şi organizată nu au reprezentat
niciodată niciodată mai mult de 2 - 3% din populaţia franceză, ea nu
ar fi putut supravieţui şi nici dezvolta fără sprijinul popular masiv,
în special în timpul "maquisului".
Istoria Rezistenţei interne este foarte diferită de cea a Franţei
libere, dar este strâns legată de aceasta din urmă. Generalul de
Gaulle, lider al Franţei libere, avea agenţii săi în ţara ocupată de
germani prin reţeaua Bureau Central de Renseignements et d'Action
(Biroul Central de Informaţii şi Acţiune prin agenţi precum Jean
Moulin, Pierre Brossolette şi Jacques Bingen. Acesta din urmă a
acceptat sarcina să unifice Rezistanţa internă, sub egida
autorităţilor de la Londra şi mai apoi a celor de la Aleger. Crearea
Conseil National de la Résistance de către Jean Moulin, pe 27 mai
1943, apoi a Forces Françaises de l'Intérieur (FFI) de către Jacques
Bingen pe 1 februarie 1944, au marcat pietrele de hotar a procesului
de unificare, care a fost uneori dificil, dar fără ceva asemănător în
resul Europei ocupate. Au existat forme ale Rezistenţei în Africa de
Nord şi în restul Imperiului colonial francez.



Rezistenta in Danemarca
După invadarea Danemarcei din 9 aprilie 1940, autorităţile germane de
ocupaţie au fost extrem diplomate , ele permis guvernului danez să
rămână în fucţie. chiar forţele de poliţie au rămas sub comanda
daneză. Viaţa de zi cu zi din ţară a rămas în linii mari la fel cu cea
de dinainte de ocupaţie. A fost insa instituită cenzura oficială, au
fost instituite interdicţii cu privire la comerţul şi legăturile cu
Aliaţii, iar guvernul danez a trebuit să accepte staţionarea de trupe
germane pe teritoriul naţional. Guvernul de la Copenhaga a descurajat
rezistenţa violentă, temându-se de represaliile germanilor. Totuşi,
odată cu trecerea timpului, din ce în ce mai mulţi danezi s-au
organizat în grupuri de rezistenţă. Când germanii au încercat să
forţeze autorităţile daneze să semneze pactul anticomintern, în
Copenhaga au izbucnit ample demonstraţii de protest. Numărul danezilor
cu simpatii naziste a fost scăzut mai înainte de izbucnirea războiului
şi a rămas la niveluri scăzute şi în timpul ocupaţiei. La alegerile
parlamentare din 1943, populaţia ţării a votat în mod covârşitor
pentru partidele tradiţionale daneze sau au introdus buletine de vot
albe în urne. Această ultimă atitudine a fost considerată ca un vot
pentru Partidul Comunist, care fusese scos în afara legii în 1941 la
ordinele germanilor. Alegerile au fost o mare dezamăgire pentru
Partidul Naţional Socialist Danez, iar împuternicitul german
("Reichsbevollmächtigter") dr. Werner Best nu a încercat niciodată să
impună un cabinet condus de liderul nazist danez Frits Clausen. În
primii ani de ocupaţie, rezistenţa activă a fost reprezentată cel mult
de producerea şi distribuirea de presă ilegală. Nivelul scăzut al
rezistenţei naziste l-au determinat pe Winston Churchill să numească
Danemarca "Hitler's Pet Canary" (canarul favorit al lui Hitler). După
invadarea Uniunii Sovietice în 1941, a fost formate primele reţele de
rezistenţă ale comuniştilor, iat în 1942 a fost formată reţeaua de
rezistenţă BOPA.
În 1942 - 1943, operaţiunile rezistenţei au devenit treptat mai
active, ajungându-se la primele acte de sabotaj. Mai multe grupuri
daneze au reuşit să ia legătura cuSOE britanic, de la care au primit
primiot provizii pe calea aerului. Numărul paraşutărilor de materiale
pentru rezistenţa daneză a fost relativ scăzut până în august 1944,
dar a crescut în ultima parte a războiului.

https://sites.google.com/site/aliirazboimondial/executii-si-masacre


Masacrul din Nanking

--------------------------------------------------------------------------------

A fost una dintre cele mai josnice crime de război comise de armata japoneză în timpul celui de-al doilea război mondial, în oraşul Nanjing şi în împrejurimi, după ce acesta a fost cucerit de niponi pe 13 decembrie 1937. Durata violenţelor nu este bine definită, dar a fost de cel puţin şase săptămâni, până în februarie 1938.Gravitatea atrocităţilor japoneze este subiect de dezbatere, variind de la afirmaţiile militarilor japonezi judecaţi în procesul de la Tribunalul militar internaţional pentru Orientul Îndepărtat, care susţineau că pierderile de vieţi omeneşti au fost de natură militară şi că „ nicio astfel de atrocitate nu a avut loc”, până la afirmaţiile chinezilor, care pretind că au fost ucişi peste 300.000 de persoane necombatante. Occidentul are tendinţa de a accepta punctul de vedere chinez. Punctul de vedere al chinezilor este susţinut de o multitudine de dovezi fotografice, care înfăţişează trupurile mutilate ale victimelor civile, în rândul cărora se aflau inclusiv copii.

Masacrul din Sook Ching

--------------------------------------------------------------------------------

Când japonezii au ocupat Singapore, autorităţile militare japoneze s-au arătat îngrijorate de numărul mare de locuitori de etnie chineză. Militarii niponi se temeau că etnicii chinezi sunt loiali ori britanicilor, ori naţionaliştilor chinezi, singaporezii avuţii fiind finanţatorii probabli ai eforturilor de război ale lui Chiang Kai-Shek. În aceste condiţii, autorităţile militare japoneze, conduse de generalul Tomoyuki Yamashita, au decis să „elimine” elementele anitinipone. Oraşul Singapore a fost împărţit în mai multe sectoare, fiecare pus sub comanda unui ofiţer japonez. În fiecare sector au fost organizate „centre de selecţie”. Scopul era adunarea şi selectarea tuturor bărbaţilor între 18 şi 50 de ani şi eliminarea celor declaraţi „antijaponezi”. Cei care treceau cu succes testul de fidelitate primeau o hârtie cu textul „examinat”, sau erau ştampilaţi cu un semn rectgular pe mână sau pe cămaşă. Cei care nu treceau „selecţia”, erau ştampilaţi cu un semn triunghiular. În apropierea centrelor de triere au fost aduse camioane care să-i transporte la locurile de execuţie pe cei declaraţi antijaponezi. Armata japoneză a ales o serie de locaţii izolate pentru a duce la îndeplinire execuţiile, corpurile victimelor fiind mai apoi aruncate în apa oceanului.


Oradour-sur-Glanedin
În ziua de 10 iunie 1944, la orele amiezii, trei companii ale diviziei Das Reich au ras de pe suprafaţa pământului, comunele Tulle şi Oradour-sur-Glanedin Franţa. Toţi civilii, bărbaţi, femei şi copii au fost măcelăriţi. Masacrele s-au executat fără vreun motiv anume. Criminalii nu au fost deferiţi justiţiei. Majoritatea şi-au găsit sfârşitul în luptele din Normandia care au urmat.

https://sites.google.com/site/aliirazboimondial/conferinte
1941. iulie ACORD DE AJUTOR ANGLO-SOVIETIC
1941 august. CARTA ATLANTICULUI.

Carta Atlanticului a fost negociată la Conferinţa Atlanticului de Primul ministru al Regatului Unit Winston Churchill şi Preşedintele Statelor Unite Franklin D. Roosevelt la bordul unor vase de război ancorate în condiţii de mare securitate în Argentia, Terranova (în Golful Placentia) şi a fost publicată ca o declaraţie comună pe 14 august 1941.

•Carta Atlanticului a stabilit liniile directoare ale politicii postbelice, în ciuda faptului că Statele Unite nu intraseră în mod oficial în luptă.
•Pe scurt, erau nouă puncte principale:
•Statele Unite şi Regatul Unit nu căutau să obţină câştiguri teritoriale;
•corectările teritoriale trebuiau făcute numai conform dorinţei popoarelor;
•se proclama dreptul la autodeterminare a popoarelor;
•scăderea barierelor comerciale;
•realizarea unei cooperări economice globale şi aplicarea unei politici sociale avansate;
•renunţarea la politica de ameninţare;
•asigurarea libertăţii de navigaţie pe mările lumii;
•realizarea dezarmării naţiunilor agresive şi a dezarmării comune postbelice;
•lupta pentru înfrângerea Germaniei şi a celorlalte puteri ale Axei.
•Carta Altanticului s-a dovedit a fi primul pas către formarea Organizaţiei Naţiunilor Unite.1942. 1 ian. DECLARAŢIA NAŢIUNILOR UNITE
1943: Conferinta de la Casablanca: Debarcarea în Sicilia.
1943. noe-dec. TEHERAN
1944. Sept. Armistiţiu de la Moscova
1944. 9-18 oct. Întâlnirea de la Moscova
1945. 4-11 febr. IALTA
1945.8 mai.Sfârşitul războiului în Europa.
1945. CONFERINŢA DE LA SAN FRANCISCO.
1945. iul-aug.POTSDAM

https://sites.google.com/site/aliirazboimondial/9-bombardamentele-atomice


La data de 6 iulie 1945, în timp ce preşedintele Statelor Unite Harry Truman se afla la Potsdam în Germania, pentru a se întâlni cu omologii săi aliaţi, : Proiectul Manhattan, efortul american de a construi bomba atomica, a detonat cu succes prima bombă atomică în (timpul unui test de la Los Alamos, New Mexico, Statele Unite ale Americii). Truman, dispus să risc cantitatea imensă de viata care ar putea fi pierdute pe ambele părţi ar trebui să aliaţii invada insulele japoneze acasă, a ordonat folosirea de noi tehnologii. Oamenii de stiinta le-a prezentat cu două astfel de arme, în timp ce uraniul militar a încercat să producă o treime.



Ţintă de selecţie



Între 10 şi 11 mai 1945, o comisie condusă de Oppenheimer a venit cu o listă de oraşe privite ca cele mai potrivite ținte potenţiale cale atacurilor atomice. În cele din urmă Comisia a ajuns la recomandarea de patru obiective: Kyoto, Hiroshima, Yokohama, şi Kokura.
Hiroshima a fost ales ca prima tinta, datorită valorilor sale militare si industriale. Ca un obiectiv militar, Hiroshima a fost o bază armată majoră, care adăpostea sediul central al Diviziei 5 japoneză şi sediul Armata 2. Acesta a fost, de asemenea, un important port din sudul Japoniei si un centru de comunicaţii. Munţii din jur, de asemenea, a contribuit la Hiroshima Hiroshima fiind printre una dintre alegerile de top pe lista scurtă de ţinte potenţiale, pentru că munţii ar putea conţine forţele distructive de o explozie atomică, în zona ţintă, creşterea nivelului de distrugere.
Secretarul american de Război Henry Stimson şi-a exprimat cu succes împotriva selecţionării de la Kyoto, ca o ţintă, argumentând că oraşul a avut loc importanţă culturală a lumii; el a avut, de asemenea, un ataşament personal la oraş ca el şi soţia sa deplasat la Kyoto privind luna de miere de mai mulţi ani prealabilă.
Înainte de bombardament, United States Army efectuat mai multe misiuni peste oraşe japoneze, care au fost compuse din foarte puţine bombardiere B-29. Scopul de astfel de zboruri au fost să poarte în jos de vigilenţa echipajului japonez de apărare anti-aeronavă, indiferent dacă tunari sau piloţii de vânătoare, astfel încât atunci când atacurile cu bombă atomică a ajuns, poate, unele dintre japonezi ar lasa paznicii lor jos.



Hiroshima


06 august 1945

Bombardier B-29 Enola Gay Superfortress de USAAF 393rd Bombardament Escadrila, comandat de colonelul Paul Tibbets a 509 Bombardament Composite Group, XX Air Force, a decolat de la Nord Domeniul de Tinian din Insulele Mariana pe 06 iunie 1945 cu codul de marfă lor nume "Little Boy". Echipajul a fost instruit ca Hiroshima a fost să fie ţinta lor principală; dacă Hiroshima nu a putut fi contactat pentru orice motiv, inclusiv vreme urâtă, Kokura sau Nagasaki a fost de a fi ales ca obiective supleant. Acestea au fost însoţite de alte două bombardiere B-29 care a efectuat instrumentaţie şi echipamente de fotografie. US Navy Capitanul William Parsons armat bomba rută, şi 30 de minute înainte de a ajunge Hiroshima doilea locotenent Morris Jeppson îndepărtat bomba dispozitive de siguranţă. Enola Gay a fost însoţită de alte două bombardiere B-29: Mare Artiste, cu instrumente stiintifice, a fost pilotat de maiorul Charles Sweeney; rău necesar, cu echipament de fotografie, a fost pilotat de către căpitanul George Marquardt.
Aproximativ 60 de minute înainte de bombardiere americane a ajuns la Hiroshima, au fost detectate de radar japoneze. Air avertismente raid au fost sunat în mai multe oraşe, inclusiv Hiroshima, dar când sa stabilit că au existat doar trei bombardiere, astfel a fost posibil să fie doar o misiune de recunoaştere, unele oraşe ridicat de alarmă. Militar japonez a stabilit că combustibilului de aviaţie a fost atât de preţioase care de interceptare nu ar fi lansat doar pentru trei bombardiere. Acest lucru ar putea fi cauzate de vizitele regulate pe care armata SUA a fost trimiterea în scopul de a face foarte japonez inferior paznicii lor.
Când a ajuns la Hiroshima bombardiere, au găsit condiţiile meteorologice pentru a fi ideal. La 0815 oră, ora locală, la o altitudine de 9855 de metri, "Little Boy" a fost lansat de către Bombardier Thomas Ferebee. 57 secunde mai târziu, la o altitudine predeterminat de 600 de metri, bomba detonată direct peste Shima Clinica Chirurgie; punctul iniţial scopul a fost Podul Aioi, dar vântul sufla-l de pe curs. Explozia a rezultat a fost măsurată la 13 kilotone de TNT, reducând-o zonă de o mila in raza total ruina. Incendii au fost pornite peste o pătraţi este suprafaţa de 11.4-kilometri în dimensiuni.Tibbets a amintit:O lumina puternica a umplut avionul. Shockwave prima ne-a lovit. Am fost unsprezece şi gama de mile şi jumătate oblic de la explozii atomice, dar avionului întreaga crăpate şi încreţite de explozie .... Ne-am întors înapoi să se uite la Hiroshima. Oraşul a fost ascuns de nor îngrozitor că ... ciupercile, teribil şi incredibil de inalte.
Yoko Ota, un scriitor japonez de la Hiroshima, la timp, nu ar putea înţelege ce sa întâmplat în oraş.Nu puteam înţelege de ce împrejurimile noastre s-au schimbat atât de mult într-o singură clipă. M-am gândit că ar fi fost ceva care nu aveau nimic de a face cu războiul, prăbuşirea de pe pământ care sa spus va avea loc la sfârşitul lumii.
Circa 70.000 până la 80.000 de persoane au fost ucise imediat, dintre care mulţi au avut, probabil, nici o idee despre ceea ce sa întâmplat. 560 de grame de uraniu 235 a avut aproximativ 10 nanosecunde de fisiune înainte de un fulger de lumina izbucni din carcasă bomba, eliberând primul val de raze gamma, care se deplasau aproape la viteza luminii. În 1 / 10, 000 de un al doilea, o explozie a doua raze gamma a fost lansat. În 3 milisecunde, o minge de foc plasmă început să se formeze. În 91 de milisecunde, partea de jos a minge de foc plasmă a început pentru a ajunge la partea de sus a mai înalte clădiri sub detonare. Curând după aceea, o undă de şoc care a călătorit la de două ori viteza sunetului a venit.Sistemul nervos uman necesar 1 / 30 dintr-o secunda la registru, şi 1 / 10 dintr-o secunda pentru a se înfiora, astfel, pentru cei care au fost aproape de detonare, sânge în creierul victimelor "au fost probabil de evaporare înainte de a putea simţi nimic.
Ei au fost cei norocosi. Multe dintre care aproximativ 70.000 au fost răniţi de o bombă a suferit soarta mult mai rău.
Mulţi dintre cei care au supravieţuit flash iniţială a devenit grav ars, chiar dacă flash a durat doar pentru o fracţiune de secundă. Mulţi oameni care au fost arse atat de rapid şi atât de grav încât, ca supravieţuitori ai spus, ele semănau cu bucăţi de viaţă de cărbune, rătăcitor fara minte cu excepţia cazului în care sa prăbuşit şi a murit. Mulţi oameni au fost salvate miraculos de coconii şoc, ziduri groase de beton, sau de apărare alte oportun împotriva razelor gamma, minge de foc, şi unda de şoc, dar multe dintre ele ar cădea victimă de otrăvire radiaţii, unii murind violent în timp ce voma afară interioara lor în timp ce altele pur şi simplu alunecat departe. În timp ce medicilor şi altor profesionişti medicale ar putea face foarte puţin pentru otrăvire radiaţii că nu ştiau nimic despre, ei ar putea face ceva chiar cu leziuni mai tradiţionale.Cele mai multe dintre spitalele din oraş au fost amplasate în zona de Hiroshima, care a fost distrus, astfel peste 90% din cadre medicale au fost ucişi în momentul de detonare. Pe deasupra, echipamente medicale, medicamente, şi majoritatea celorlalte lucruri pe care le necesare pentru a trata pacienţii lor au fost distruse. Pentru a înrăutăţi lucrurile, a fost radiaţie la niveluri periculoase chiar de zile de la explozie, astfel unii dintre cei care au scăpat rău chiar şi fără o vânătaie unice ar pierde brusc toate lor de păr şi suferă de sângerări nazale aparent de neoprit de nicăieri. Până la sfârşitul anului 1945, Hiroshima a victimelor bombă atomică ar creşte la undeva între 90.000 si 150.000.
O parte semnificativă a celor care au fost ucişi la Hiroshima au fost muncitori coreeană. Sa estimat că 10000 20.000 de coreeni alcătuit din numărul total de 70,000 de 80.000 care au murit în primele zile câteva din bombardament.
Ca Hiroshima brusc sa transformat într-o manifestare de iad pe pământ, cu o valoare estimată de 69% din oraş distrus, a fost dificil pentru oricine să creadă că "Little Boy", de fapt misfired: doar 1,38% din uraniu fissiled.
A fost necunoscut care a raportat prima veste teribila la Tokyo, dar cu siguranţă nu a venit de la Hiroshima. Unul dintre primele rapoarte militare au venit de la baza navală de la Kure, cincisprezece mile sud de Hiroshima. Din partea civil, facilităţile Tokyo a japonez Broadcasting Corporation a observat că postul Hiroshima au plecat de pe aer, şi încearcă să ajungă la staţia de telefon au eşuat. Deoarece nu formaţiuni mari de bombardiere au fost depistate, conducerea japoneze în general crezut că, în ciuda zvonurilor de o explozie oribil, indiferent de-ar fi întâmplat, probabil, nu a fost la fel de gravă ca zvonurile sugerat. Un pilot Armata a fost trimis să zboare ofiţer de stat major peste Hiroshima pentru a oferi un raport corect. În timp ce încă 160 km de la Hiroshima, ei au observat fumul gros negru de creştere de la oraş. Cum au ajuns mai aproape, nivelul de distrugere nu mai putea fi negat. "Practic toate lucrurile vii, umane şi animale, au fost literalmente uscat la moarte", a raportat o oră mai târziu japonez de radio.
Cu toate capacităţii de comunicaţii şi a distrus infrastructura în zona Hiroshima, rapoarte cu detalii exacte curgea în extrem de lent întârzierea orice fel de proces de decizie. Guvernul japonez, complet într-o stare de şoc, nu comunica cu aliaţii. Truman a ordonat iniţial o oprire de atentate asupra Japoniei, dar ca el nu a primit nici cuvinte de la Tokyo, a luat lipsa de reacţie ca un semn de aroganţă japonezi şi un semn de refuz să se predea. "În cazul în care nu acceptă acum termenii noştri, acestea pot aştepta o ploaie de ruina din aer place de care nu a fost niciodată văzut pe acest pământ", a spus el. El a mai târziu a dat undă verde să renunţe la doua armă atomice asupra Japoniei.



Nagasaki


09 august 1945

Al doilea atentat a fost planificat iniţial pentru a fi împotriva oraşul Kokura, care a găzduit un arsenal armată major, pe 11 august Programul a fost mutat de două zile la 09 august, cu toate acestea, din cauza vremii nefavorabile prognozate în moving pe 10 august bombe atomice "Fat Man" a fost încărcate pe bombardier B-29 Bockscar Superfortress, comandaţi de maiorul Charles Sweeney de USAAF 393rd escadrila, care au pilotat bombardierul Mare Artiste în timpul bombardamentelor atomice Hiroshima. Similar cu atacul Hiroshima, alte două bombardiere B-29 însoţită Bockscar; Artiste Mare, pilotat de capitanul Frederick Bock (care a zburat de obicei Bockscar, numit după el însuşi), cu instrumente ştiinţifice şi Big Stink, pilotat de locotenent-colonelul James Hopkins, Jr ., cu echipament de fotografie. Spre deosebire de atac Hiroshima, "Fat Man" a fost deja armate, atunci când bombardier a decolat din cauza complexităţii de bomba plutoniu. Această cauză Sweeney, ca acest lucru a însemnat că un mare şoc, nu prea rare, în timpul decolări, s-ar putea detona bomba în cazul în prize electrice de siguranţă a eşuat; ca istoria ar arăta, o detonare accidentală nu sa întâmplat.Ca Bockscar a început abordarea sa faţă de Japonia, de carburant ar fi preocuparea sa numai; bombardier avut o problema cu pompa de transfer cu rezervor de combustibil de rezervă lui, iar misiunea a fost considerat prea important pentru a fi amânate pur şi simplu pentru o pompă de disfuncţionalităţi.

Când Bockscar şi Marea Artiste ajuns la punctul de întâlnire, cu toate acestea, Big Stink a fost de negasit. Imposibil să-l localiza după 40 de minute, Sweeney a decis să procedeze cu misiunea fără Big Stink.

Sweeney a sperat că, în ciuda mai bine apărată de japonezi, cerul peste Kokura ar fi suficient de clar pentru ei de a desfăşura pe termen bomba. El ştia Kokura era o ţintă mult mai mare militare, când în comparaţie cu ţintă secundare, Nagasaki. Spre dezamagirea lui, Kokura a fost de 70% nor acoperit. El a fost ordonat ca bombardierului trebuie să poată identifica vizual punctul ţintă înainte de eliberarea bomba, astfel, el a făcut trei trece peste Kokura, cheltuind combustibil preţios că el a avut de mic. Toate cele trei nu rulează pentru a le oferi şansa de a identifica în mod corespunzător lor ţintă, şi Sweeney luat decizia de a merge pentru ţintă secundare, Nagasaki. Dacă ar fi avut suficient combustibil, el ar fi zburat într-o direcţie nord-vest, apoi cerc înapoi pentru o abordare răsărit pentru Nagasaki, dată fiind situaţia sa de combustibil, Sweeney a avut intriga lui navigator o linie dreaptă pentru tinta lui. Un calcul rapid a arătat că, chiar dacă fac o singură rula la Nagasaki şi cap direct la Okinawa, mai degrabă decât Iwo Jima ca iniţial planificat, au avut deja prea putin combustibil pentru a face călătoria.

Orasului Nagasaki a fost unul dintre cele mai importante porturi maritime din sudul Japoniei. Deşi nu a fost pe lista de obiective potenţial selectate de către comisia lui Oppenheimer, a fost adăugat mai târziu, datorită importanţei sale ca un important centru de producţie de război pentru nave de război, muniţie, şi alte echipamente. Acesta a fost motivul de ce foarte Sweeney sperat că Kokura ar avea vreme clare pentru atac, evitându-se astfel un atac asupra oraşului Nagasaki care a găzduit o populaţie mai mare civile.

La 0750 oră în dimineaţa zilei de 09 august, prezenţa de bombardiere americane din zona general în sudul Japoniei a provocat oraşul Nagasaki să sune alarma raid aerian, dar "toate clar", semnalul a fost dat la 0830. Cele două bombardiere ataca vizual au fost detectate la Nagasaki în 1053, dar ca şi ofiţerii de la Hiroshima staţie radar multe comandant crezut că acest zbor mici trebuie să fie într-o misiune de recunoaştere; cativa operatori staţie radar, care au invatat despre Hiroshima, cu toate acestea, ştia ce vine, şi fixate pentru impact. Ca Bockscar abordat, US Navy comandantul Frederick Ashworth, weaponeer, a aprobat cererea lui Sweeney să scadă bomba de radar, mai degrabă decât prin stabilirea contactului vizual cu punctul de vederea, ar trebui să interfereze vreme încă o dată.

La aproximativ 1100 de ore, Bombardier Capitanul Kermit Beahan la bordul Bockscar, anterior în imposibilitatea de a găsi punctul său original în vederea apropiere de centrul de Nagasaki, a găsit o pauză, în nori, direct peste un alt punct care vizează. Acest punct scopul a fost de peste Valea Urakami că găzduit districtul omonim din suburbiile Nagasaki, care a găzduit complexe industriale consacrată producţiei de război. Beahan semnalat că el a fost gata pentru a continua cu atacul.

La 1100 ore, Artiste Mare, aeronava ştiinţifice, a scăzut instrumente ataşată la trei paraşute. De asemenea, în interiorul acestui pachet a fost o scrisoare nesemnate profesorului Ryokichi Sagane, un fizician nuclear de conducere din Japonia care au imprietenit fizicienii americani nucleare înainte de război, îndemnându-l să consilieze conducerea japoneză să se predea pentru a evita alte atacuri atomice.

La 1101 oră, Beahan a lansat bomba peste Urakami. 43 secunde mai târziu, "Fat Man", bomba care conţine aproximativ 6.4 kilograme de plutoniu 239 detonat la o altitudine de 469 de metri peste punctul de la jumătatea distanţei dintre Mitsubishi Steel Works şi armele de calibru în sud şi Mitsubishi-Urakami Works Ordnance (o fabrică producătoare de torpile ), în nord. Ground Zero a fost de aproximativ trei kilometri nord-vest de punctul de plecare vizează în apropiere de centrul de Nagasaki. Explozia a rezultat a fost mult mai mare decât "Little Boy" explozie care a devastat Hiroshima trei zile mai devreme. Undeva intre 40.000 la 75.000 de persoane au fost ucise imediat, cu echivalentul explozie la detonarea de 21 kilotone de TNT, şi tot în termen de un kilometru de la Ground Zero au fost reduse la total ruina. Incendiile au început în ceea ce priveşte 3.2 km de la Ground Zero. Căldura generată de bomba a fost estimat la 3.900 de grade Celsius, iar explozia a creat vânt de până la 1005 km pe oră, în viteză. Deoarece detonare a avut loc într-o vale, centrul de Nagasaki a fost protejat de munţii şi dealurile care înconjurau Urakami, astfel, o mare parte din buna Nagasaki au fost relativ neatins de explozia iniţială. Până la sfârşitul lui 1945, taxe legate direct de moarte "Fat Man" a ajuns la 80.000.

Aproximativ 2.000 de decese de la Nagasaki au fost muncitori coreeană.

Ca Bockscar zburat spre Okinawa după bombardament, Sweeney a făcut tot ce putea pentru a economisi combustibil. El a redus viteza de elicelor sale, în timp ce el a coborât altitudine său periodic de gravitate pentru a creşte viteza său, mai degrabă decât folosind combustibil său. Când a avut în vedere Okinawa, unul dintre motoarele sale a dat afară. După ce a nu a reuşit să obţină o atenţie orice turn de control, el a tras fiecare episod acut de urgenţă unic a avut în Bockscar, iar actul său aparent ciudat avut în sfârşit atenţie pe cineva, şi a făcut o aterizare în siguranţă destul de literalmente pe ultimele picături de combustibil. Ca B-29 de aeronave a fost înconjurat de pompieri şi ambulanţe (afişare lui episoadelor acute de semnalat toate tipurile de situaţii de urgenţă), un ordin de la nivel înalt a venit de la Insula Tinian, care necesită echipajele de la Okinawa pentru a da orice Bockscar necesare pentru revenirea la o excursie Tinian.

George Weller, unul dintre primii reporteri pentru a ajunge la Nagasaki, după atac, şi certitudine primul jurnalist occidental să facă acest lucru, a întocmit un raport care a fost cenzurat si nu ar deveni publicat până în iunie 2005. În ea, el a remarcat:Uită-te la împins-in fatada de consulatul american, trei mile de centrul de explozie, sau faţa catedralei catolice, o mila în altă direcţie, rupt în jos ca turtă dulce, şi vă pot spune că atomul eliberat piese de schimb nimic în drumul său spre.

Epilog

Pe aceeaşi zi a bombardamentelor Nagasaki, Rusia a rupt pactul ei non-agresiune cu Japonia şi au invadat teritoriul japonez-chinez a avut loc de Manciuria. Şoc triplu de Hiroshima, Nagasaki, iar noul front împotriva Rusiei a împins în cele din urmă Japonia definitiv spre soluţionare pentru pace. Japonia ar trebui să alegeţi să continue războiul, cu toate acestea, Statele Unite ale Americii de aşteptat pentru a finaliza o bombă atomică treia de august târziu sau septembrie devreme, cu trei mai mult în septembrie, şi intenţionează să le utilizeze cu siguranţă au fost luate în considerare.

Amintiţi-vă că în timpul bombardamentelor Nagasaki, oamenii de ştiinţă americani a introdus un nesemnate scrisoare a profesorului Ryokichi Sagane în instrumentele care au fost lansate chiar înainte de bomba pentru a înregistra date ştiinţifice. Scrisoarea a cerut Sagane să consilieze conducerea japoneză să se predea pentru a evita alte atacuri atomice.Această scrisoare de fapt, nu sa dat să-l până la o lună mai târziu. În 1949, fizicianul american nucleare Luis Alvarez, care a fost un prieten de-al Sagane de dinainte de război sa dovedit a fi unul dintre autorii acestei scrisori, el sa întâlnit cu Sagane şi semnat scrisoarea.

https://sites.google.com/site/aliirazboimondial/armament

1939 - 1945

• Bătălia Atlanticului
  

1939

• August - Halhîn-Gol (Mongolia)
  
• Septembrie - Campania germană împotriva Poloniei
  
• Septembrie - Invadarea estului Poloniei de către trupele sovietice
  
• Decembrie - Începutul războiului fino-sovietic
  

1940

• Ianuarie - Martie - Războiul fino-sovietic
  
• Aprilie - Narvik (Norvegia)
  
• Mai - Blitzkrieg: Atacul forţelor germane împotriva Olandei, Belgiei şi Luxemburgului
  
• Mai - Iunie - Campania germană împotriva Franţei
  
• Iulie - Octombrie - Bătălia pentru Marea Britanie
  
• Iulie - Decembrie - Războiul din Africa de Nord
  
• Iulie - Dakar
  
• Decembrie - Sidi Barani
  

1941

• Ianuarie - Keren
  
• Februarie - Beda Fomm
  
• Martie - Capul Matapan
  
• Martie - Aprilie - Campania germană din Balcani: Grecia şi Iugoslavia
  
  
• Aprilie - Decembrie - Tobruk
  
• Mai - Creta
  
• Iunie - Decembrie - Operaţiunea Barbarossa
  
• Iunie - Operaţiunea Battleaxe / Africa de Nord
  
• Iunie - Defileul Halfaya
  
• Iulie - Kiev şi Smolensk
  
• Septembrie - Asediul Leningradului (ridicat în ianuarie 1944)
  
• Noiembrie - Sidi Rezegh
  
• Noiembrie - Rostov
  
• Noiembrie - Operaţiunea Crusader / Africa de Nord
  
• Noiembrie - Decembrie - Operaţiunea Taifun / Moscova
  
• 7 Decembrie - Atacul de la Pearl Harbor
  
  
• Decembrie - Ofensiva japoneză în sud-estul Asiei / Wake, Kota Baharu şi Hong Kong
  

1942

• Ianuarie - Demiansk
  
• Ianuarie - Bataan
  
• Februarie - Marea Javei
  
• Februarie - Singapore
  
• Aprilie - Gazala / Africa de Nord
  
• Mai - Peninsula Crimeea / Sevastopol
  
• Mai - Harkov
  
• Mai - Peninsula Corregidor
  
• Mai - Marea de Corali
  
• Iunie - Midway
  
• Iulie - August - Africa de Nord / El Alamein şi Alam Halfa
  
• August - Dieppe
  
• August - Insulele Solomon de Est / Guadalcanal
  
• August - Drumul Kokoda (Noua Guinee)
  
• August - Savo
  
• August - Stalingrad (încheiată în ianuarie 1943)
  
• Octombrie - Operaţiunea Torch / Debarcarea trupelor americane şi britanice în Africa de Nord
  
  
• Octombrie - El Alamein
  
• Octombrie - Santa Cruz
  
• Decembrie - Arakan (Birmania / Myanmar)
  
  
• Decembrie - Marea Barents
  

1943

• Ianuarie - Capitularea Armatei a 6-a germane la Stalingrad
  
• Februarie - Defileul Kasserine
  
• Martie - Linia Mareth
  
• Mai - Iunie - Tunusia
  
• Iunie - Debarcarea Aliaţilor în Sicilia
  
  
• Iulie - Guam
  
• Iulie - August - Operaţiunea Citadela / Orel, Kursk şi Harkov
  
• Septembrie - Valea Hukawang / Birmania
  
• Noiembrie - Tarawa
  
• Noiembrie - Bougainville
  
• Decembrie - Arakan
  
• Decembrie - Capul Nord
  

1944

• Ianuarie - Mai - Cassino
  
• Ianuarie - Anzio / Salerno
  
• Februarie - Kwajalein
  
• Aprilie - Kohima / Imphal (Birmania)
  
• Iunie - Operaţiunea Bagration
  
• 6 Iunie - Debarcarea din Normandia
  
• Iunie - Iulie - Caen
  
  
• Iunie - Marea Filipinelor
  
• Iunie - Insulele Mariane (Vănătoarea de curcani)
  
• Iunie - Saipan / Tinian
  
• August - Mortain / Falaise
  
• 23 - 30 August - România / Bucureşti, Valea Prahovei, Predeal
  
• August - Octombrie - Transilvania / Oarba de Mureş, Păuliş, Carei
  
  
• Septembrie - Arnhem
  
• Septembrie - Anvers
  
• Octombrie - Golful Leyte
  
• Noiembrie - Walcheren
  
• Decembrie - Ofensiva germană din Ardeni / Bastogne, Sainth Vith, Pădurea Bulge
  

1945

• Ianuarie - Munţii Vosgi / Belfort, Mulhouse şi Punga de la Colmar
  
• Ianuarie - Ofensiva sovietică în Prusia Orientală / Baranov
  
• Ianuarie - Februarie - Budapesta
  
  
• Februarie - Iwo Jima
  
• Martie - Linia Rinului
  
• Martie - Lacul Balaton
  
• Martie - Mai - Munţii Tatra
  
  
• Aprilie - Culoarul Argenta
  
• 16 Aprilie - 2 Mai - Berlin
  
• Aprilie - Okinawa
  
• Mai - Elephant Point (Birmania)
  
• August - Campania sovietică din Manciuria împotriva japonezilor (Armata Kantung)
  
  

https://sites.google.com/site/aliirazboimondial/

Operaţiunea Bagration

În zorii zilei de 22 iunie 1944, cu ocazia celei de a treia aniversări a invaziei germane în Rusia şi, după un scurt, dar intens bombardament, Frontul Întâi Baltic sovietic a declanşat ceea ce s-a numit „Operaţiunea Bagration”. Operaţiunea în sine a reprezentat o importantă victorie rusească. Aceasta, combinată cu victoriile Aliaţilor pe frontul de vest, a grăbit sfârşitul celui de-al Treilea Reich. Numele de cod al acestei operaţiuni a fost dat în cinstea prinţului georgian Piotr Bagration, general al armatei ţariste, mort în Bătălia de la Borodino, în încercarea de a opri armatele napoleoniene.



Pe 1 mai 1944, Stalin i-a informat pe membrii superiori ai statului major al Armatei Roşii cu privire la intenţiile sale pentru vară. Până atunci, ruşii eliberaseră deja mare parte din teritoriul Uniunii Sovietice care se aflase sub ocupaţia germană. În nord, sovieticii se apropiaseră de graniţa cu Estonia şi Letonia, în vreme ce în sud recuceriseră Ucraina şi începuseră să ameninţe Ungaria şi România. Numai în centru mai rămăsese un teritoriu semnificativ ca suprafaţă în mâinile trupelor germane.


Primul obiectiv al lui Stalin a fost acela de a elibera Belarus (Bielorusia), care se afla sub controlul Grupului de Armate Centru german. Ofensiva urma să fie lansată în iunie pentru a coincide cu debarcările Aliaţilor occidentali în Normandia. Un accent puternic urma să fie pus pe operaţiunile de diversiune. În nord, ruşii urmau să pornească un atac pentru a forţa ieşirea din război a Finlandei, aliatul Germaniei, şi pentru a împiedica Grupul de Armate Nord al germanilor să meargă în ajutorul finlandezilor. Ofensivei din Bielorusia i s-a dat numele de cod „Operaţiunea Bagration”. Germanilor trebuia să le parvină informaţia că asaltul principal al sovieticilor se va produce undeva în sud şi că va fi orientat împotriva României şi Ungariei.


De partea germană, mareşalul Ernst Busch, comandantul Grupului de Armate Centru, a devenit tot mai convins că ruşii se pregăteau pentru o ofensivă împotriva trupelor sale. Era de asemenea convins că forţele de care dispunea puteau fi încercuite în Minsk, mai ales că transferase o parte a trupelor în Grupul de Armate Ucraina Nord, unde Hitler şi câţiva generali germani credeau că va avea loc principala lovitură sovietică. Hitler a subestimat ameninţarea sovietică din faţa Grupului de Armate Centru şi a mutat o treime dintre piesele de artilerie, o jumătate dintre armele antitanc şi cam 88% dintre tancuri spre zona de sud a frontului, unde Înaltul Comandament German se aştepta la declanşarea următoarei ofensive majore sovietice.

Acest fapt a făcut ca liniile sale de apărare să fie foarte răsfirate, însă cererea sa de scurtare a acestora prin retragere spre râul Berezina a fost refuzată de Hitler. Generalul german era frustrat şi de faptul că ruşii se bucurau de superioritate aeriană, lucru care împiedica misiunile germane de recunoaştere aeriană, iar în zilele de dinaintea declanşării atacului, ruşii au oprit comunicaţiile radio între unităţi.


Prima fază a Operaţiunii Bagration a implicat participarea unui mare număr de formaţii de partizani din RSS Belarusă. Partizanii au declanşat o campanie de distrugere a căilor ferate şi a comunicaţiilor din spatele frontului german. Începând din 19 iunie, partizanii au plasat numeroase încărcături explozive pe toate liniile ferate din regiune. Deşi multe dintre ele au fost dezamorsate, explozia celor rămase a provocat destrămarea transportului de materiale militare necesare germanilor. După declanşarea atacului principal al Armatei Roşii, partizanii au participat cu succes la desăvârşirea încercuirii germanilor.

În momentul declanşării ofensivei, sovieticii concentraseră aproximativ 1.700.000 de soldaţi din trupele combatante şi cele de sprijin, aproximativ 24.000 de piese de artilerie, 4.080 de tancuri şi tunuri de asalt şi 6.334 de avioane. Germanii aveau pe această secţiune de front aproximativ 800.000 de soldaţi din trupele combatante şi cele de sprijin, 9.500 de piese de artilerie şi numai 553 de tancuri şi 839 de avioane. Grupul de Armate Centru suferea în primul rând de o lipsă acută de rezerve mobile. În rezervă se afla doar Divizia a 14-a de infanterie (nemotorizată).

În zorii zilei de 22 iunie 1944, cu ocazia celei de a treia aniversări a invaziei germane în Rusia şi, după un scurt, dar intens bombardament, Frontul Întâi Baltic sovietic a declanşat atacul la nord de Vitebsk, i-a luat pe germani prin surprindere şi, până la căderea nopţii, ruşii au reuşit să spargă frontul german pe o distanţă de 11 kilometri în adâncime.

În ziua următoare, Frontul 3 Bielorus a atacat la sud de Vitebsk, punând oraşul în pericolul de a fi izolat, în vreme ce Frontul 2 Bielorus a atacat din zona Orşa, dar în această zonă sovieticii au înregistrat doar un succes minor. Pe 24 iunie 1944, Frontul 2 Bielorus li s-a alăturat, lovind partea sudică a flancului german.


Pus în faţa acestor ameninţări, Busch a cerut permisiunea de a se retrage. Cu greu s-a înduplecat Hitler să permită Armatei a 3-a Panzer din nord s-o facă, deşi a ordonat ca o parte din ea să continue să menţină Vitebsk, care a capitulat în câteva zile. Retragerea germană a avut loc însă prea târziu. Până pe 28 iunie 1944, Armata a 3-a Panzer a fost distrusă, iar Armata a 4-a, aflată mai la sud, încerca în disperare să se întoarcă la Minsk înainte de a fi înconjurată, aşa cum se petrecuseră deja lucrurile şi cu Armata a 9-a. Pe scurt, Grupul de Armate Centru, măcinat şi de atacurile partizanilor asupra liniilor de comunicţii, era măcinat şi fragmentat în mai multe bucăţi. Violenţa atacului sovietic reiese şi din memoriile unui participant la atac:

„Oamenii păşesc peste cadavrele germanilor. Cadavrele, sute şi mii, acoperă drumul, zac în şanţuri, sub pini, în lanul verde de orz. În unele locuri, vehiculele trebuie să treacă peste corpuri, atât de des zac ele pe pământ (…) Aici a fiert un cazan al morţii, unde a fost dusă la îndeplinire răzbunarea”.


Alarmat de ceea ce se petrecea pe frontul din estul Europei, Hitler l-a înlocuit la comandă pe generalul Busch cu generalul Walter Model, care se afla la comanda Grupului de Armate Ucraina Nord. În acelaşi timp, Hitler l-a destituit şi pe Georg Lindemann, care se afla la conducerea Grupului de Armate Nord şi care voia să se retragă din cauza ameninţării crescânde ce venea din partea sudică a sectorului său. Însă adevăratul dezastru încă nu sosise.

Sovieticii au reuşit să încercuiască mare parte din Armata a 4-a şi au intrat în Minsk pe 7 iulie. Numai flancurile Grupului de Armate Centru şi-au păstrat coeziunea. Şase zile mai târziu, Frontul 1 Ucrainean şi Frontul 1 Bielorus au început să atace sectorul nordic al Grupului de Armate Ucraina Nord, intenţionând să-l separe de vecinul lui ce se lupta cu disperare.

În vreme ce Grupul de Armate Centru continua să se dezintegreze sub loviturile sovieticilor, elemente ale Frontului 3 Bielorus, condus de Ivan Cerniakovski, au ajuns la graniţa estică din 1939 a Poloniei de pe râul Bug. Acest lucru s-a petrecut pe 20 iulie, în aceeaşi zi în care a explodat o bombă în cursul unei conferinţe pe care Hitler a ţinut-o la cartierul său general de la Rastenburg, în Prusia Orientală. Trei zile mai târziu, Frontul 1 Bielorus a eliberat Lublin şi lagărul de exterminare de la Maidanek, iar fronturile ruseşti de nord au sporit presiunea prin atacuri asupra Grupului de Armate Nord. Hitler a cerut ca amândouă grupurile de Armate să rămână pe poziţii, în pofida eliberării altor oraşe din jurul lor.


Totuşi, după o înaintare de 300 de kilometri, sovieticii au început să rămână fără provizii şi înaintarea Armatei Roşii a fost încetinită. Acest lucru i-a permis generalului Model să restabilească ordinea şi chiar să pornească unele contraatacuri locale. N-a putut însă să împiedice Frontul 3 Bielorus să pornească spre nord-vest, către portul baltic al Letoniei, Riga, şi să ameninţe cu izolarea întregului Grup de Armate Nord.

Spre sfârşitul lunii iulie 1944, polonezii care locuiau la periferia estică a Varşoviei au auzit zgomotele bătăliei care se apropia de capitala Poloniei. La 29 iulie, un post de radio sovietic a lansat o chemare la arme către cetăţenii polonezi. Zgomotul luptelor pe care le auzeau polonezii la est de Vistula veneau din iureşul declanşat de contraatacurile a trei divizii germane Panzer. Era un semn clar că ofensiva sovietică şi-a pierdut din impetuozitate şi că germanii erau capabili să recupereze teren. Prin urmare, în noaptea de 31 iulie spre 1 august, ruşii au trecut în defensivă, însă nu i-au informat de acest lucru pe polonezi, care în ziua următoare au început o revoltă împotriva germanilor în capitală.


Revolta din Varşovia avea să continue până la începutul lui octombrie 1944, când germanii au zdrobit ultimele puncte de rezistenţă poloneze. În tot acest timp, forţele ruseşti de la est de Vistula au rămas nişte simpli spectatori. Varşovia avea să fie eliberată de trupele Armatei Roşii abia în luna ianuarie a anului următor. Cu toate acestea, Operaţiunea Bagration în sine a reprezentat o importantă victorie rusească. Aceasta, combinată cu victoriile Aliaţilor pe frontul de vest, a grăbit sfârşitul celui de-al Treilea Reich.


Operaţiunea Bagration, în combinaţie cu Operaţiunea Lvov-Sandomierz, lansată câteva săptămâni mai târziu în Ucraina, i-a permis Uniunii Sovietice să recucerească toate teritoriile care fuseseră pierdute la începutul războiului în această zonă a ţării, să avanseze în Prusia Răsăriteană şi să obţină controlul asupra Poloniei la est de Vistula.

Această bătălie a fost descrisă ca un triumf al teoriei sovietice a „războiului operaţional”, care presupunea o coordonare completă a tuturor mişcărilor frontului şi semnalelor de trafic pentru înşelarea inamicului cu privire la ţinta ofensivei. În ciuda mărimii forţelor implicate, comandanţii sovietici de fronturi au reuşit să-i înşele până în ultima clipă pe comandanţii germani de armate asupra principalei axe de atac.


Pierderi uriaşe

Prin comparaţie cu alte bătălii, aceasta a fost cea mai mare victorie sovietică. Armata Roşie a provocat un număr uriaş de pierderi germanilor şi a eliberat un teritoriu vast în doar două luni. Pentru a arăta lumii întregi magnitudinea victoriei, în jur de 50.000 de prizonieri germani, capturaţi în încercuirea de la Minsk, au fost obligaţi să mărşăluiască pe străzile Moscovei. Deşi prizonierii, aşezaţi în rânduri de câte 20, s-au deplasat rapid, ei au avut nevoie de trei ore pentru întregul marş.

Germanii nu şi-au mai revenit niciodată după pierderile materiale şi umane din timpul Operaţiunii Bagration. Ei au pierdut aproape o treime din efectivele de pe frontul de est, comparativ cu pierderile din timpul bătăliei de la Stalingrad, adică aproape 20 de divizii. Grupul de Armate Centru a fost distrus aproape în întregime. Au fost pierdute 2.000 de tancuri şi 57.000 de alte vehicule. În jur de 90.000 de militari germani au pierit în luptă, 250.000 au fost răniţi şi cam 120.000 au fost luaţi prizonieri. Sovieticii au pierdut 85.000 de soldaţi morţi, 110.000 de răniţi şi 8.000 de dispăruţi şi 2.957 tancuri, 2.447 piese de artilerie şi 822 avioane.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9512/33/

In istoria celui de-al Doilea Razboi Mondial, "Batalia pentru Franta"
a reprezentat perioada dintre 10 mai si 21 iunie 1940, cand Germania
nazista invadeaza si ocupa partial teritoriul francez (Republica a
3-a). Atacurile coplesitoare ale nemtilor au condus la refugierea
guvernului francez la Bordeaux (10 iunie). Parisul a fost ocupat la 14
iunie, iar la 17 iunie Philippe Pétain cere armistitiul. Hitler
accepta la 21 iunie, iar la 22 iunie este semnat "Al doilea armistitiu
de la Compiègne".

Razbunarea lui Hitler

Primul armistitiu de la Compiègne fusese semnat in 1918, cand Germania
invinsa a acceptat conditiile impuse de maresalul francez Ferdinand
Foch. In 1940, Hitler a vrut sa razbune umilinta de atunci si a
ordonat semnarea armistitiului tot la Compiègne si in acelasi vagon de
cale ferata ca in 1918. Führerul a dispus folosirea aceluiasi
mobilier. El insusi a stat pe fotoliul pe care statuse Foch. Dupa ce
actele au fost pregatite, Hitler a parasit vagonul cu gesturi
teatrale, lasandu-l pe generalul Wilhelm Keitel sa semneze
armistitiul. In acel razboi-fulger, trei cincimi din teritoriu (nordul
si vestul) reveneau Germaniei, o parte din sud Italiei, iar restul era
"Franta libera" cu guvernul stabilit la Vichy, sub comanda maresalului
Pétain.

Printre termenii duri ai documentului se stipula ca Franta (numita
"stat", nu "republica") trebuia sa plateasca ocupantilor nazisti 400
de milioane de franci pe zi. Alsacia si Lorena erau din nou anexate de
Germania, iar Corsica revenea italienilor. Dar si "Zona libera" a fost
invadata de germani, in 1942 ("Operatiunea Attila"). De mentionat ca
dupa razboi, Philippe Pétain, condamnat la moarte, a fost salvat de
Charles de Gaulle, care i-a comutat pedeapsa la inchisoare pe viata
(de Gaulle, fost protejat al lui Pétain, nu a recunoscut "guvernul de
la Vichy"). Generalul francez Charles Huntziger, cel care a semnat
armistitiul, a murit in 1941, intr-un accident de avion.

In "Batalia pentru Franta", Germania a pierdut peste 27 de mii de
oameni, iar Franta si fortele expeditionare engleze au pierdut peste
90 de mii de suflete. Celebrul "vagon al celor doua armistitii" a fost
pastrat de Hitler ca simbol al victoriei contra Frantei, dar a fost
distrus de trupele SS dupa razboi.

Razboiul chino-japonez
La 7 iulie 1937, Japonia, după ce ocupase în 1931 Manciuria, a lansat un atac nou împotriva Chinei lângă Beijing ( incidentul de la podul Marco Polo). Guvernul chinez a declarat război Japoniei, declanşându-se, astfel, al doilea război chino-japonez, care avea să devină, în scurtă vreme, o parte a războiului mondial. În decembrie 1937, capitala Nanking , a fost cucerită de japonezi, guvernul chinez refugiindu-se la Chongqing pentru tot restul războiului. Surprinşi de rezistenţa îndârjită a chinezilor, forţele japoneze au comis atrocităţi nemaintâlnite până atunci împotriva civililor şi prizonierilor de război după ocuparea Nankingului, (vezi masacrul de la Nanjing), omorând aproximativ 200.000 de persoane în mai puţin de o lună.
Atacul de la Pearl Harbor
Marina imperială japoneză a declanşat un atac surpriză la Pearl Harbor, Oahu, Hawaii, în dimineaţa duminicii de 7 decembrie 1941. Flota din Pacific a Marinei SUA şi unităţile sale de aviaţie cu baza la sol şi de aviaţie îmbarcată au suferit pierderi importante. Principalul obiectiv al atacului a fost scoaterea din luptă a Statelor Unite pentru suficient de lung timp, astfel încât Japonia să desăvârşească cucerirea unui vast imperiu şi să-şi stabilească zone tampon şi poziţii întărite uşor de apărat. Liderii americani, având puternica susţinere a opiniei publice, care considera atacul un act de trădare, au hotărât ca SUA intre în război de partea Aliaţilor.
Bătălia pentru Malaezia
A fost un conflict dintre forţele armatele ale Commonwealthului Naţiunilor (Regatul Unit, India Britanică, Australia) şi cea a Imperiului Japonez, pentru controlul asupra Statelor Federale Malaya, (8 decembrie – 31 ianuarie 1942).

Bătălia de la Singapore
A fost o luptă pentru controlul asupra puternicei poziţii întărite aliate de la Singapore, între 7 – 15 februarie 1942. Garnizoana aliată a capitulat, aceasta fiind considerată cea mai mare capitulare din istoria militară britanică. Aproximativ 80.000 de englezi, australieni şi indieni au devenit prizonieri de război, alăturându-se celor aproximativ 50.000 de soldaţi aliaţi, luaţi prizonieri după cucerirea de către japonezi a Malaeziei.
Batalia pentru Filipine
Americane din Filipine imediat după atacul de la Pearl Harbor de pe 7 decembrie 1941, pentru ca, trei zile mai târziu, forţele terestre nipone să debarce pe insule, declanşând Bătălia din Filipine. Până în ianuarie 1942, generalul american Douglas MacArthur şi preşedintele filipinez Manuel Quezon au fost forţaţi să părăsească ţara. Aceasta a fost una dintre cele mai grave înfrângeri militare ale armatei SUA, aceasta lăsând în mâinile niponilor peste 70.000 de prizonieri americani şi filipinezi. Aproximativ 10.000 dintre aceştia au pierit mai apoi în ceeea ce a devenit mai târziu cunoscut ca „marşul morţii din Bataan”. Stăpânirea japoneză a durat aproape doi ani, perioadă caracterizată prin uriaşe suferinţe ale populaţiei civile. În toată această perioadă au avut loc confruntări dintre trupele regulate japoneze şi forţele de guerilă locale. Partizanii filipinezi s-au alăturat forţelor americane conduse de generalul MacArthur, debarcate în Filipine pe 19 octombrie 1944. Campania din Filipine din 1944 – 1945 a fost un succes aliat.
-Japonia a lansat raiduri aeriene împotriva poziţiilor dupa victoria aeronavala din insulele Midway , americanii decid sa duca o campanie "non-stop" impotriva Japoniei
-sub conducerea generalului Marshall si a amiralilor King , MacArthur si Nimitz incepe Operatiunea Watchtower
-primul obiectiv al Operatiunii este insula Guadalcanal
-in aceasta zona americanii dispuneau de 3 portavioane , un cuirasat , 18 distrugatoare si 8 crucisatoare iar forta de asalt este de 19.000 de oameni fata de japonezi care dispuneau de 3 portavioane , 3 cuirasate , 16 crucisatoare si 31 de distrugatoare iar 36.000 de oameni se aflau in garnizoanele de pe insula
-batalia aeronavala se desfasoara intre 8 si 9 august 1942 iar Mikava nu reuseste sa impiedice actiunile infanteristilor lui Vandergrift care la 17 august pun in functiune aerodromurile de pe insula
-o noua batalie aeronavala incepe la 24 august in largul arhipelagului Stewart unde japonezii pierd un portavion , un crucisator si un distrugator iar portavionul american "Enterprise" este avariat
-in cursul luptei , pe insula debarca un nou contingent de soldati japonezi care dau nastere la un razboi de uzura care va dura 6 luni
-la propunerea amiralului Yamamoto , generalul Tojo evacueaza in cursul noptii de 7 spre 8 februarie 1943 , 10.330 de ofiteri si soldati de pe insula , pierzand doar un distrugator si 18 avioane
-din acest moment generalul Patch poate cucerii insula fara probleme
-in aceasta campanie americanii vor pierde 2 portavioane , 8 crucisatoare si 14 distrugatoare iar japonezii un portavion , 2 cuirasate , 4 crucisatoare , 11 distrugatoare si 6 submarine
-in primavara anului 1943 in vest MacArthur sprijinit de Flota a-3-a a amiralului Halsey inainteza din Noua Guinee spre Filipine iar in est Nimitz care dispunea de Flota a-5-a a amiralului Spruance , de 9 divizii americane si de infanteria maritima va ajunge din insulele Gilbert in Formosa prin atolurile Tarawa , Makin , Kwajalein , Majuro , Eniwetok
Guam , Tinian si Saipan-lupta se va da intre MacArthur si Nimitz pe de o parte si amiralul Yamamoto , principalul lor adversar , pe de alta parte-la 7 aprilie sub comanda generalului Yamamoto se declanseaza o actiune de bombardare a concentralilor navale si aeriene din zonele Port Moresby si Noua Guinee , actiunea soldandu-se cu un esec
-la 18 aprilie , 18 avioane de tip "P 38" decoleaza in directia insulei Bougainville pentru a intercepta si distruge escadra de 8 avioane japoneze in care se afla amiralul Yamamoto
-la 19 aprilir , japonezii descopera cadavrul amiralului iar moartea acestuia reprezinta o adevarata catastrofa in Japonia
-din mai si pana in august , americanii reusesc sa infranga trupele japoneze din insulele Aleutine
-la 22 ianuarie 1943 diviziile australiene , adaptate foarte bine la caldura reusesc sa elibereze Noua Guinee Occidentala cucerind Gona si Buna
-la 3 martie 1943 , fortele aeriene ale generalului Kenney au inregistrat o victorie importanta in zona insulelor Bismarck , distrugand 8 torpilatoare si 4 distrugatoare japoneze care incercau sa intareasca garnizoanele din Noua Guinee
-in lunile ce au urmat , armatele australo-americane au eliberat Noua Guinee , actiunea fiind incheiata definitiv pe 30 iulie 1944
-la sfarsitul anului 1943 , Flota a-5-a a lui Nimitz cucereste la 22 noiembrie atolurile Marshall si Makin
-la 23 noiembrie 1943 atolurile Kwajalein si Eniwetok capituleaza
-dupa pierderea atolului Kwajaelin , amiralul Koga primeste ordinul de a se retrage din Truk in insulele Palaos , la est de Filipine
-la 23 februarie 1944 , Nimitz bombardeaza insulele Mariane , distrugand 168 de aparate nipone si scufundand 45.000 de tone de nave
-la 12 octombrie 1944 , bombardierele "B 29" aterizeaza la Saipan , cuprinzand astfel intreaga Japonie in raza lor de actiune
-incepand din 20 octombrie 1944 va avea loc o debarcare la Leyte in centrul arhipelagului Filipinelor
-Armata a-6-a comandata de MacArthur , dupa o serie de batalii va ajunge in insula Luzon la 9 ianuarie 1945 iar in Manila la 10 februarie
-operatiunea de recucerire a Filipinelor a durat pana la 28 iunie 1945
-la 19 februarie , puscasii marini debarca pe atolul Iwo-Jima , care avea o importanta deosebita pentru japonezi , si inca din primele doua zile a debarcarii inregistreaza pierderi enorme : 1200 de morti si 4000 de raniti
-la 21 februarie avioanele-sinucigase ataca Task force 58 care ii sprijinea pe puscasii marini aflati pe atol
-la 21 februarie 32 de piloti kamikaze se napustesc asupra fortelor americane distrugand portavionul "Bismark Sea" si avariand portavionul "Saratoga"
-la 9 martie , japonezii lanseaza atacul final asupra aerodromolui de pe Iwo-Jima iar cei ce nu sunt ucisi se sinucid pe loc
-dupa 7 zile americanii cuceresc complet insula iar dupa 17 zile ei reusesc sa distruga toate fortele japoneze de pe insula
-la 1 aprilie armada lui Nimitz debarca fara probleme 50.000 de oameni in partea de centru-vest a insulei Okinawa
-la 6 aprilie apare la orizont o flota de 355 de avioane kamikaza sub comanda amiralului Ugaki
-aviatia de vanatoare reuseste sa doboare doar 248 de aparate , restul distrugand 2 transportoare , un distrugator si 19 de alte nave avariate
-in aceeasi zi la nord de Okinawa are loc ultima batalie aeronavala care se termina in avantajul americanilor
-se estimeaza ca in cursul intregii campanii duse de Japonia , 1900 de avioane kamikaze au lovit nave americane reusind sa scufunde 36 de ambarcatiuni si sa avarieze 368 dintre care cele mai multe erau portavioane
-la 19 iunie , inconjurati intr-o ultima linie de aparare la Okinawa , japonezii se sinucid in numar mare , femeile facand acelasi lucru
-la 3 mai 1945 , dupa o lunga campanie , generalul Slim intra in Rangoon , capitala Birmaniei
-in mai trupele japoneze se retrag din Birmania in Tailanda si Malayezia
-incepand din iunie 1944 avioanele "B 29" plecate de la baze din China bombardeaza centrele industriale japoneze din Manciuria iar din 22 decembrie ele bombardeaza uzinele din Japonia
-in zilele de 13 si 15 aprilie avioanele "B 29" au lansat 3054 de tone de bombe asupra orasului Tokio , distrugand 26 de km2 iar la de la 24 pana la 26 mai 6898 de tone de bombe au devastat 43 de km2
-la 26 iulie , un ultimatum redactat la Postdam de catre Truman si aprobat de Stalin este adresat Japoniei careia i se cerea capitularea neconditionata
-la 6 august 1945 , un avion superfortareata "B 29" pilotat de colonelul Tibbets survoleaza Hiroshima iar la ora 8.15 de la o altitudine de 9000 de metrii lanseaza asupra orasului o bomba de 4,5 tone , supranumita Little Boy , care este prima bomba pe baza de uraniu 235
-la 600 de metrii de sol , o explozie puternica detoneaza in aer o incarcatura echivalenta cu 13.500 de tone de trinitrotoluen
-se vor inregistra 78.150 de morti , 13.983 de disparuti si 37.425 de raniti iar pe o raza de 2,5 km2 de la epicentru toate cladirile au fost distruse facand loc unui desert atomic pe o suprafata de 11 km2
-in timp ce Armata Rosie sub comanda generalului Vasileveski intra in Manciuria , maiorul Sweeney decoleaza de pe aerodromul din Tinian la data de 9 august 1945 la ora 3.49 dimineata , avionul sau "B 29" transportand o bomba cu plutonium de 5 tone supranumita Fat Man
-puterea bombei de distrugere era de 20.000 de tone de trinitrotoluen iar obiectivele pilotului erau Kokura si Nagasaki la alegerea lui
-maiorul constata ca orasul Kokura era acoperit de nori si ajunge la Nagasaki la ora 10.58
-bomba a fost lansata de la o altitudine de 9000 de metrii si s-au inregistrat 73.884 de morti si 74.904 de raniti
-capitularea Japoniei a fost facuta publica la 15 august , decizia fiind luata de imparatul Japoniei Hiroshito impotriva tuturor opozantiilor.

https://sites.google.com/site/aliirazboimondial/razboiul-in-asia-si-pacific

Razboiul in Europa 1939-1945

https://sites.google.com/site/aliirazboimondial/razboiul-in-europa-1939-1941

Pretextul.


Campania din Polonia.

La 1 septembrie 1939 Hitler ordona punerea in aplicare a "Planului alb" : atacarea si ocuparea Poloniei. Incepe astfel al doilea razboi mon- dial. Tactica germana este aceea a "razboiului-fulger". Sunt folosite masiv aviatia si diviziile de blindate. Franta si Anglia isi respecta promisiunile fata de Polonia si declara razboi Germaniei.


Razboiul ciudat

Dar in Europa de Vest se desfasoara "razboiul ciudat"(sept. 1939 - mai 1940). In mai 1940 Hitler pune in aplicare "Planul galben".Acesta are in vedere scoaterea Frantei din razboi. Anterior sunt cucerite Belgia, Olanda si Luxemburg.Maresalul Pétain, noul conducator al Frantei, semneaza armistitiul (22 iunie 1940). In sept. 1940 alianta statelor agresoare este consolidata prin semnarea Pactului Tripartit.
Italia intra in razboi alaturi de Germania. In toamna anului 1940, Germania domina europa continentala. Hitler trebuie sa intervina in favoarea Italiei aflate in dificultate in Africa de Nord, in Grecia si Iugoslavia.


Operatiunea 'Leul de mare".


Prin operatiunea "Leul de mare" Hitler incearca sa debarce in Anglia.La 22 iunie 1941 URSS este atacata. Trupele Axei inainteaza rapid iar armata sovietica, luata prin surprindere, se retrage pana la Leningrad si Moscova. Iarna salveaza Armata Rosie de la dezastru.Războiul a izbucnit în Polonia la 1 septembrie 1939. Franţa şi Anglia şi-au onorat obligaţiile ce le aveau faţă de aliatul polonez, declarând război Germaniei două zile mai târziu (3 septembrie). Şi Australia şi Noua Zeelandă au declarat război în aceeaşi zi, dar datorită diferenţelor de fus orar, ele au fost primele care au intrat în război, nu britanicii. Canada a urmat o săptămână mai târziu (pe 10 septembrie).
Războiul ciudat a fost o fază de la începutul celui de-al doilea război mondial, marcată de forte puţine operaţiuni militare pe frontul de vest, în lunile care au urmat invadării Poloniei de Germania Nazistă, şi care a precedat Bătălia Franţei. Deşi marile puteri europene au declarat război una celeilalte, nicio parte nu s-a aventurat în lansarea unor atacuri de amploare, în perioada respectivă fiind doar câteva lupte terestre lipsite de importanţă şi câteva raiduri aeriene.În timp ce marea majoritate a efectivelor germane erau antrenate în luptele din Polonia, o forţă germană foarte mică apăra linia Siegfried, de la frontiera cu Franţa. De cealaltă parte, pe Linia Maginot, trupele franco-britanice şedeau pe poziţii, implicându-se doar în câteva hărţuieli minore. Royal Air Force a paraşutat fluturaşi de propagandă deasupra Germaniei, iar în Regatul Unit au sosit unităţi canadiene, dar, în această vreme, pe frontul de vest a fost un calm straniu timp de şapte luni. Puterile aflate în conflict s-au ciocnit în schimb în
timpul luptelor din Norvegia.

Aliati Germaniei: Italia, Finlanda, Ungaria, .
Italia

https://sites.google.com/site/aliirazboimondial/aliati-germaniei-italia-finlanda-ungaria


Armata regală italiană a fost din toate aceste motive secătuită de
resurse și relativ slabă în momentul declanșării războiului. Armata
dispunea de puține tancuri, cea mai mare cu performanțe modeste, iar
comunicațiile radio erau slab dezvoltate. Cea mai mare parte a
pieselor de artilerie datau din perioada primului război mondial.
Principalul avion de vânătoare din dotarea forțelor aeriene italiene
era Fiat CR.42, un biplan modern cu excelente calități de zbor, [9]
dar care era depășit de avioanele monoplane de ultimă generație, cu
care erau dotate flotele aeriene ale altor state. Forțele aeriene
italiene aveau în dotare aproximativ 1.760 de aparate de zbor, din
care doar cam 900 puteau fi considerate „aparate de prima linie
deluptă”.[10]Marina regală italiană nu avea în dotare nicun portavion.

În timp ce armata italiană avea puțin echipament militar modern,
autoritățile și-au dat seama de nevoia acută de creare a unor forțe
militare moderne și au întreprins pași importanți pentru modernizarea
armatei în conformitate cu doctrina militară relativ avansată
italiană. Aproximativ 40% din bugetul național a fost alocat
cheltuielilor militare. Italienii și-au dat seama într-un târziu și de
necesitatea sprijinului aerian pentru forțele lor navale, luând
decizia construirii unor portavioane Au fost construite mai multe
echipamente moderne, printre acestea numărându-se de exemplu seria de
avioane de vânătoare Fiat G.55, Macchi C.205 și Reggiane Re.2005,
dotate cu motoare Daimler-Benz.[20]capabile să facă față celor mai
moderne aparate de luptă aliate.[ Au fost construite însă doar câteva
sute de astfel de aparate de luptă. Avionul de vânătoare Fiat G55
Centauro a fost catalogat de Oberst Petersen, consilierul lui Goering,
drept „cel mai bun avion de vânătoare al Axei”. Tancul P40,[22]
echivalentul tancului american „M4 Sherman” și a celui german „Panzer
IV”, a fost proiectat în 1940, dar nu a fost construit niciun prototip
până în 1942, iar constructorii nu au fost capabili să producă această
mașină de luptă până în momentul armistițiului din 1943. Acest fapt
s-a datorat în parte lipsei unor motoare suficient de putenrice, care
să utileze noul tanc. Spre deosebire de aliați, proiectații italieni
nu s-au gândit la soluția folosirii unor modele mai vechi de motoare
de avion, care se găseau în număr suficient de mare, și care este
posibil să fi dus la o mai rapidă punere în producție a noului tip de
tanc. Numărul total de tancuri produse de italieni de-a lungul
întregului război, (aproximativ 3.500 de bucăți) a fost mai mic decât
numărul de blindate pe care Germania l-a folosit în timpul invadării
Franței.
Italienii au fost primii care au avut ideea folosirii tunurilor
autopropulsate,[26][27] ambele având roluri de sprijin al infanteriei
și luptă antitanc, iar piesele de artilerie folosite erau printre cele
mai moderne ale vremii („Cannone da 75/46 C.A. modello 34”, „Cannone
da 75/32 modello 37”, „Cannone da 90/53|90/53”, „Cannone da 47/32 M35”
și „Breda Model 35”)[16][28] Italienii foloseau de asemenea
automobilele blindate „AB 41” și „Camionetta AS 42”, care au fost
printre cele mai bune din categoria lor.

În ciuda acestor câteva echipamente moderne, adevărul este că cea mai
mare parte a echipamentelor italienilor erau depășite din punct de
vedere tehnic sau în număr insuficient. Principalul motiv al acestei
producții slabe calitativ și cantitativ a fost o economie relativ
nedezvoltate, care suferea din cauza lipsei de materii prime.

Italia avea una dintre cele mai mari armate, cel puțin pe hârtie,[29]
dar situația reală era cu totul alta. Conform estimărilor istoricilor
Bierman și Smith, armata regulată italiană putea să mobilizeze
aproximativ 200.000 de soldați la începutul războiului.[10] În ciuda
încercărilor de modernizare, cea mai mare parte a trupelor terestre
erau dotate cu arme ușoare, fără să aibă suficiente mijloace
motorizate de transport.[30][31]Pentru a menține un număr ridicat de
divizii, liderii italieni au hotărât ca ele să fie compuse din doar
două regimente, ceea făcea ca o divizie italiană să fie de mărimea
unei brigăzi britanice. Bugetul destinat armatei și în mod special
instruirii personalului a fost redus, iar cea mai mare parte a
personalului a fost antrenat direct pe front, ceea ce s-a dovedit o
soluție total ineficientă.[31] Unitățile forțelor aeriene nu au fost
intruite niciodată împreună cu forțele navale, iar majoritatea vaselor
militare au fost construite pentru acțiuni ale flotelor reunite, nu
pentru operațiuni de protejare a convoaielor, care s-au dovedit extrem
de importante în timpul războiului.[32] În afară de aceasta, lipsa
cronică de combustibil a obligat majoritatea vaselor militare italiene
să desfășoare operațiuni limitate.[33]

Forțele armate italiene s-au confruntat de asemenea și cu probleme de
comandă la cel mai înalt nivel. Mussolini și-a asumat conducerea celor
trei ministere militare din dorința de influența planificarea
militară.[34]Comando Supremo(Comandamentul suprem italian) era format
dintr-un grup restrâns de ofițeri care putea cel mult să-i informeze
pe comandanții diferitelor servicii militare cu privire la intențiile
lui Mussolini, după care acești comandanți trebuiau să le ducă la
îndeplinire prin planuri practice.[35] Ca urmare, nu exista o comandă
centralizată a operațiunilor, iar cele trei servicii militare
importante aveau tendința să lucreze independent, concentrându-se doar
asupra domeniilor lor de interes, cu o cooperare minimă cu alte
servicii.[35][36] Armata era la rândul ei divizată între două
instituții diferite: cea care era instituțional loială regelui -
„Regio Esercito” (Armata reglă italiană”) și cea care era loială lui
Mussolini. De asemenea, existau discrepanțe importante între sistemul
salarial al personalul militar de același grad din unități militare
diferite.

După cucerirea teritoriilor poloneze de către Germania, Mussolini și-a
schimbat opțiunile cu privire la participarea la război. Generalul
Archibald Wavell, comandantul forțelor britanice din Africa, avea să
prezică în mod corect că Mussolini urma să-și implice țara în război
atunci când îi va fi fost rănit orgoliul.

Există unii istorici care cred că liderul italian Benito Mussolini a
fost influențat să intre în război împotriva Aliaților de negocierile
secrete cu premierul britanic Winston Churchill, cu care a întreținut
o corespondență intensă între septembrie 1939 și iunie 1940.[37]
Ziarul Luciano Garibaldi a scris că „în acele scrisori (care au
dispărut la Lacul Como în 1945), este posibil ca Churchill să-l fi
silit pe Mussolini să intre în război pentru a duce la scăderea
pretențiilor lui Hitler și pentru a-l descuraja să continue
ostilitățile împotriva Marii Britanii, în condițiile în care Franța se
îndrepta în mod inexorabil spre înfrângere. În această lumină,
Mussolini putea să îl impulsioneze pe Hitler să atace URSS-ul,
inamicul comun atât al lui Churchill cât și al lui Mussolini”.

La început, intrarea în război a fost în mod clar o acțiune care ar
putea fi caracterizată drept oportunism politic, care a dus la lipsa
unei planificări coerente, care nu a luat în calcul posibilele
consecințe.[38] Mussolini era conștient de slăbiciunea militară și
militară a armatelor țării sale, dar se pare că el s-a așteptat din
capul locului ca participarea Italie la război să fie de mică
amploare. Această situație a dus la o slabă motivare a soldaților
italieni, care nu întrezăreau obiectivele operațiunilor militare și nu
găseau nicio justificare a atacului. Odată cu implicarea tot mai
puternică în operațiunile militare ale conflictului mondial și
insuccesele militare ale italienilor s-au succedat cu un ritm
îngrijorător, Comando Supremo a fost obligat să întreprindă pași tot
mai hotărâți spre o planificare militară profesionistă.



Finlanda.
In 1939 a avut loc un conflict intre URSS si Finlanda generate de
dorinta lui Stalin de a cuceri noi teritorii la 30 noiembrie 1939
Armata Rosie invadeaza Carelia.Trupele finlandeze conduse de maresalul
Mannerheim opun o rezistenta eroica si dupa 3 luni de lupte
incrancenate rusii obtin o victorie incompleta la 5 martie 1940
Viborgul este incercuit. Razboiul se incheie la 13 martie prin pacea
de la Moscova semnata de Rysto Ryti presedintele Consiliului de
Ministrii ai Finlandei este cedat Rusiei istmul Careliei cu Viborg si
baza navala de la Hango. In razboiul din Finlanda au luat parte 9
divizii formate din 15.000 de oameni , 324 de tunuri de tip vechi
dinainte de 1918 , 112 de tunuri antitanc si 96 de avioane finlandeze
si 45 de divizii a cate18.000 de oameni , 3000 de tancuri si 2500 de
avioane rusesti pierderile se cifreaza la 48.000 de morti si 150.000
de raniti petru URSS iar pentru Finlanda 25.000 de morti si 44.000 de
raniti din totalul de 1.200.000 angajat de URSS si 200.000 angajat de
Finlanda.
--------------------------------------------------------------------------------




Croatia

Croatia independenta este legata de numele organizatiei fascistilor
croati Ustasa (în croată ustaša înseamnă răsculat, insurgent). Aceasta
mişcare naţionalistă şi separatistă croată a fost înfinţată în 1929 de
avocatul Ante Pavelić, cu puţin timp înainte de instaurarea de către
regele Alexandru I în Iugoslavia a unui regim forte, ce accentua
dominaţia sârbă. Numele original al organizaţiei a apărut în aprilie
1931 ca Ustaša - Hrvatska Revolucionarna Organizacija sau UHRO (Ustaşa
- Organizaţia Revoluţionară Croată), în 1933 a fost redenumit Ustaša -
Hrvatski Pokret Revolucionarni (Ustaša - Mişcarea Revoluţionară
Croată), Ustaşii au fost răspunzători de asasinarea regelui Alexandru
la Marsilia în 1934. Asasinatul s-a înfăptuit cu sprijinul
autorităţilor de la Roma şi Budapesta, în strânsă colaborare cu
mişcarea de extremă dreaptă macedoneană, Vmro - Organizaţia
Revoluţionară Internă Macedoneană aflată sub tutela guvernului militar
de la Sofia, Bulgaria. Ustaşa reprezintă forţa de extremă dreapta,
şovinistă şi antisârbească, strâns legată de Partidul Dreptului din
Croaţia, condus, pe rând, de Dr. Starčević şi colonelul Kvaternik.
Ultimul este protectorul şi omul cel mai loial lui Pavelić.


Croatia în timpul războiului mondial

În timpul celui de-al doilea război mondial, după ocupaţia nazistă a
Iugoslaviei, ustaşii au obţinut crearea unui stat croat independent,
protejat de germani şi italieni. Guvernarea lui Ante Pavelić şi a
Ustaşei a durat doar 60 de luni şi este marcată de represalii
antisârbeşti, antisemite şi antirrome. Teroarea ustaşă s-a manifestat
şi împotriva croaţilor care se opuneau alianţei cu puterile Axei.
Trupele ustaşe vor fi angrenate într-un crunt război civil împotriva
partizanilor lui Iosip Broz Tito şi a cetnicilor regalişti sârbi
conduşi de colonelul Dragoljub "Draža" Mihailović. Înfrângerea de la
Stalingrad marchează începutul sfârşitului pentru regimul lui
Pavelić.Mussolini şi fascismul italian sunt înlăturaţi de la putere în
iulie1943, iar noul guvern semnează armistiţiul cu Aliaţii. Armata
germană pierde iniţiativa pe frontul de răsărit şi se apropie cu paşi
repezi de colaps. În aceste condiţii, la Zagreb se urzeşte un complot.
Vokić, ministrul apărării, Loković, ministrul de interne, şi Maček,
liderul Partidului Ţărănesc, ajung la un acord privind constituirea
unui triumvirat condus de arhiepiscopul Stepinac. Triumviratul urma să
decidă dizolvarea unităţilor militare ustaşe şi stabilirea de contacte
cu britanicii. În prealabil, Pavelić trebuia expediat, în exil, în
Elveţia. Autoritatea lui Pavelić se diminuează treptat, el controlând
în iarna anului 1943-1944, după capitularea Italiei, doar un teritoriu
de 150 km în jurul Zagrebului. Ocupaţia germană s-a extins până la
ţărmurile Dalmaţiei. De teamă, îşi exercită autoritatea prin teroare
şi nu poate stăpâni abuzurile propriei sale poliţii secrete. Pavelić
trimite emisari la cartierele generale britanic şi american, cu scopul
de a încerca salvarea statului croat, dar nu primeşte nici un răspuns.
În seara zilei de6 mai 1945, după 60 de luni de guvernare, Pavelić
părăseşte Zagrebul. Oraşul este asediat de trupele de partizani ale
lui Tito. După două zile este cucerit. Coloane masive de ustaşi,
aproape 100 000 de militari, cu neveste şi copii, înaintează spe
localitatea Bleiburg, unde ajunge la 13 mai, şi sunt încercuite de
britanici şi partizani. Britanicii le refuză dreptul de trecere. La 15
mai sunt capturaţi de partizani. Bărbaţii sunt executaţi, după o
procedură sumară, în timp ce femeile şi copiii sunt internaţi în
lagăre de concentrare. Dispărut din 6 mai 1945, Pavelic reuşeşte să
treacă Alpii în Austria. Deghizat, dispare în munţi. După o călătorie
lungă, plină de peripeţii, reuşeşte să ajungă în Argentina, unde îl
regăseşte pe vechiul camarad şi prieten fidel, Kvaternik. În 1959 se
stinge din viaţă.

1. Al III Reich



https://sites.google.com/site/aliirazboimondial/home

Termenul de al III-lea Reich "Al Treilea Reich" ( Drittes Reich in germana) este folosit ca sinonim pentru Germania Nazistă. titulatura a fost folosita pentru prima oară în 1922, ca titlu de carte, de scriitorul conservator Arthur Moeller van den Bruck. A fost adoptat de propaganda nazistă, care considera Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană ca primul reich, Imperiul German dintre anii 1871–1918 ca pe cel de-al doilea, şi propriul lor regim ca pe cel de-al treilea. Prin numerotare se sugera reîntoarcerea la vechea glorie germană, odată cu abolirea Republicii de la Weimar din 1919-1933. Propagandisti nazisti au supranumit al Treilea Reich , „Reichul milenar” (sau „Reichul de o mie de ani”), întrucât sperau ca el să dăinuiască cel puţin atâta, aidoma Sf. Imperiu Roman de Naţiune Germană. Partidul nazist (NSDAP) a combinat simbolurile tradiţionale germane cu simbolurile naziste în încercarea de a forţa percepţia că toate erau identice. Astfel, Partidul nazist a folosit termenul de „AlTreilea Reich” sau „Reichul milenar” pentru a face legătura dintre aşa-numitul trecut glorios şi viitorul, care se sugera că urma să fie de asemeni glorios. În momentele sale de glorie, cel de-al Treilea Reichcontrola cea mai mare parte a Europei. Totuşi, din cauza înfrângerilor suferite în 1944 pe frontul de răsărit din partea Uniunii Sovietice, şi pe frontul de vest din partea aliaţilor anglo-americani, în Al Doilea Război Mondial, „reichul milenar” nu a rezistat decât 12 ani, din 1933 până în1945. Datorită acestei durate scurte, unii istorici numesc Germania Nazistă şi „reichul de 12 ani”. Există dovezi că Hitler însuşi nu agrea denumirea Drittes Reich, datorită faptului că ar fi sugerat o poziţie inferioară predecesorilor săi. Drumul spre putere În urma presiunilor făcute de cancelarul de până atunci Franz von Papen, generalul Kurt von Schleicher a eşuat în încercările sale de a forma un guvern viabil. În alegerile generale libere pentru Reichstag (parlament) din 1932 Partidul nazist (NSDAP) nu a atins majoritatea absolută, ci doar cea relativă. Totuşi aceasta a ajuns pentru intrarea naziştilor în parlament. La 30 ianuarie 1933 preşedintele Germaniei Paul von Hindenburg îl numeşte cancelar peAdolf Hitler.Noul guvern a instaurat dictatura hitleristă, luând o serie de măsuri într-o succesiune rapidă (vezi Gleichschaltung pentru detalii). La 27 februarie 1933 Hermann Göring a înscenat incendierea Reichstag-ului, acţiune care a fost urmată imediat de Decretul Incendiului Reichstag-ului, care abroga dreptul "habeas corpus" precum şi alte legi şi drepturi cetăţeneşti. O consolidare mai mare a puterii a fost actul Gesetz über den Neuaufbau des Reichs (Legea pentru reconstruirea Reichului) de la 30 ianuarie1934. Acest act a schimbat Germania „Republicii de la Weimar”, care era un stat federal puternic decentralizat, într-un stat centralizat. Au fost desfiinţate parlamentele statelor federaţiei, transferând drepturile suverane ale poporului guvernului central; administraţiile statelor federale au fost puse sub controlul administraţiei centrale. Ultimul act administrativ, care a transformat practic peste noapte Germania într-o dictatură, a fost Ermächtigungsgesetz (Legea împuternicirii), emisă în martie 1934. Aceasta dădea cancelarului Germaniei aceleaşi puteri legislative ca şi cele ale Reichstag-ului, proclamând că şeful guvernului poate aproba amendamente la constituţie în mod arbitrar, şi asigurându-i cancelarului puteri speciale în caz de urgenţă, care suspendau practic toate libertăţile civile şi transformau Germania într-o ţară cu un sigur partid politic. Naziştii şi-au atins scopurile prin persecutarea şi uciderea celor consideraţi impuri, pricipalele ţinte fiind evreii, romii, martorii lui Iehova şi homosexualii. Prin legile de la Nürnberg din 1935, evreilor germani li s-a anulat cetăţenia germană şi li s-a interzis să mai ocupe funcţii în instituţiile statului. Cei mai mulţi evrei germani angajaţi şi-au pierdut slujbele, locurile lor de muncă fiind luate de şomerii consideraţi corespunzători din punct de vedere etnic-rasial („arieni”). La 9 noiembrie 1938 naziştii s-au dedat la un pogrom împotriva evreilor, acţiunea organizată pe plan naţional fiind denumită Kristallnacht (noaptea de cristal). S-a folosit acest nume deoarece numeroasele geamuri şi vitrine sparte făceau ca străzile să pară acoperite cu cristal. Actualmente pentru acest act nazist samavolnic se foloseşte denumirea Pogromnacht- noaptea pogromului. Drept consecinţă a situaţiei create, peste 200.000 de evrei au fost nevoiţi să părăsească Germania până în septembrie 1939, proprietăţile fiindu-le confiscate de statul nazist. Naziştii au iniţiat şi alte programe de exterminare a membrilor „slabi” sau „nepotriviţi” din populaţia germană. Este vorba de programul de eutanasie T-4, în timpul desfăşurării căruia au fost ucişi zeci de mii de germani handicapaţi şi bolnavi incurabili. Această măsură animalică a fost luată în cadrul eforturilor de „menţinere a purităţii rasei superioare germane” (Herrenvolk), după cum spuneau propagandiştii nazişti. Tehnicile de asasinare în masă experimentate în timpul acestei perioade au fost folosite mai târziu şi în holocaust. Tot ca urmare a legilor din 1933, peste 400.000 de persoane considerate ca având defecte genetice, o gamă care acoperea bolile începând de la cele mintale şi până la alcoolism, au fost supuse sterilizării obligatorii. Politica Economica Atunci când naziştii au ajuns la putere, cea mai presantă problemă era rataşomajului foarte ridicată, (peste 40%). Conducerea economică a statului a fost dată pentru început unui bancher foarte respectat, Hjalmar Schacht. Sub conducerea sa a fost schiţată o nouă politică economică pentru ridicarea naţiunii. Unele dintre primele măsuri luate a fost desfiinţarea sindicatelor şi impunerea controlului salariilor. Guvernul a început să crească masa monetară prin creşterea masivă adeficitului bugetar. Însă, în acelaşi timp, guvernul a impus o rată a dobânzii de maxim 4,5 %, creând o acumulare masivă în fonduri de împrumut. Situaţia a fost rezolvată prin crearea unor companii-fantomă care plăteau pentru bunuri cu obligaţiuni. Cea mai faimoasă dintre acestea a fost compania MEFO, iar obligaţiunile folosite ca monedă au devenit cunoscute drept „chitanţe mefo”. Deşi s-a promis că aceste obligaţiuni vor putea fi schimbate pe bani reali, în acest fel prăbuşirea fondurilor a fost amânată până după prăbuşirea Reichului. Aceste manevre financiare complicate au fost folosite pentru ascunderea cheltuielilor militare care încălcau Tratatul de la Versailles. În mod normal, efectele controlului preţurilor combinat cu o mare creştere a masei monetare ar fi trebuit să ducă la dezvoltarea pieţei negre, dar pedepsele foarte aspre (infractorii fiind trimişi în lagăre de concentrare sau împuşcaţi pe loc) au împiedicat apariţia fenomenului. Măsurile represive au ţinut, de asemenea, volatilitatea scăzută, reducând presiunea inflaţionistă. Noua politică economică a redus importurile pentru bunurile de larg consum şi s-a concentrat pe producţia de export. Comerţul exterior a fost redus până la aproximativ o treime din nivelul atins în 1929 pe toată durata perioadei naziste. Controlul asupra valutelor străine a fost extins, ducând la supraevaluareamărcii germane. Acestea s-au dovedit soluţii salvatoare în scăderea hotărâtoare a şomajului. Industria a rămas în cea mai mare parte nenaţionalizată, iar interesul pentru afaceri a rămas în continuare motivat de obţinerea profiturilor. Industria a fost însă obligată să folosească strict cote de aprovizionare şi resurse materiale locale. Toate aceste reglementări erau hotărâte de comitete administrative compuse din funcţionari ai statului şi reprezentanţi ai sectorului privat. Concurenţa era limitată atâta vreme cât marile companii erau organizate în comitetele administrative sus-numite în carteluri. S-au făcut naţionalizări selective ale întreprinderilor care refuzau să se supună noilor reglementări. Băncile care fuseseră naţionalizate în „Republica de la Weimar” au fost retrocedate foştilor proprietari, fiecare comitet administrativ având ca membru şi o bancă care finanţa întreaga organizaţie. La18 octombrie 1936 economia germană a trecut sub conducerea lui Hermann Göring, iar Reichstag-ul a anunţat începerea unui plan cincinal pentru a pune economia germană pe o bază necesară producţiei de război. Planul cincinal s-a terminat din punct de vedere teoretic în 1940, dar, din acest moment, Göring şi-a făcut o importantă bază a puterii din prerogativa sa de „conducător al planului cincinal”, care a condus efectiv economia şi problemele producţiei. Sub conducerea lui Fritz Todt s-a derulat şi un proiect masiv de lucrări publice, rivalizând cu New Deal-ul, atât în scop, cât şi în amploare, cea mai importantă realizare fiind reţeaua de autostrăzi. Odată ce a fost pusă pe picioare, uriaşa organizaţie pe care a creat-o Todt a fost folosită pentru construirea de buncăre, adăposturi subterane şi tranşee în toată Europa. O altă latură a noii economii germane a reprezentat-o producţia pentru o reînarmare masivă, având ca scop creşterea armatei de la un efectiv de 100.000 soldaţi până la câteva milioane. În 1942 cheltuielile de război sporite şi moartea lui Todt au dus la trecerea la completa economie de comandă, sub controlul lui Albert Speer.

Rezervele secrete de aur ale celui de-Al Treilea Reich


Rezervele de aur ale naziştilor ar putea fi dezgropate.

Istoricii s-au folosit de fotografii realizate cu ajutorul forţelor
aeriene britanice Royal Air Force, care au survolat deasupra Germaniei
în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru a descoperi un
buncăr uriaş ce conţine rezervele secrete de aur ale celui de-Al
Treilea Reich, anunţă dailymail.co.uk.

Utilizând fotografii şi rapoarte ale martorilor oculari pentru a
indica locul în care se află aurul naziştilor, autorităţile vor să
înceapă săpăturile în zonă, luna viitoare, în pădurea Leinawald, din
apropiere de Leipzig, în speranţa că va descoperi complexul subteran
pierdut.

Zvonuri legate de existanţa în subteran a acestei resurse colosale au
alimentat o adevărată vânatoare de comori, în ultimii ani, pe
teritoriul din jurul pădurii.

Istoricul local Hilmar Prosche consideră că, în ziua de azi, aurul ar
valora peste 500 milioane de lire sterline.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, trupele germane au jefuit
rezervele bancare ale ţărilor cucerite şi au dus aurul în Germania.
Victimele Holocaustului au fost, de asemenea, lipsite de orice valoare
pe care au avut-o, rămânând inclusiv fără bijuteriile din aur. Acest
aur a fost apoi topit şi turnat în lingouri purtând imprimată marca
băncii centrale germane, Reichsbank.

O mare parte din această pradă a fost folosită pentru a plăti efortul
de război, dar o parte considerabilă a rămas intactă, aflându-se în
mâinile naziştilor până la finalul războiului.

În inima celui de-Al Treilea Reich


Dictatorii trăiesc în cuiburi sacrosante. Odată cu sfîrşitul lor intempestiv şi adesea violent, citadelele devin locuri indelebile. O memorie indisolubilă care ascunde trăiri intense şi experienţe individuale uneori abstruse, alteori emfatice. Un astfel de spaţiu este Berlinul, locul în care s-au produs decizii care au schimbat viaţa Europei pentru totdeauna. Dar Berlinul e şi spaţiul vieţii şi al morţii pentru mii de oameni, e oraşul care, în cei peste şase ani de război, a suferit cele mai grele pierderi civile din Europa Occidentală. Povestea Berlinului e, dincolo de istoria politică şi diplomatică, una a vieţii cotidiene, o istorie socială compusă din neştiute poveşti personale.

Destinul berlinezului de rînd


Volumul de faţă este rodul strădaniei lui Roger Moorhouse, un istoric britanic, care a mai publicat, în trecut, un volum tot de istorie urbană, împreună cu Norman Davies. De­sigur, precedentele istoriografice pe subiectul Berlin nu sînt puţine şi nici lipsite de consistenţă. Prima lucrare care îmi vine în minte, tradusă şi la noi (Berlin: căderea – 1945, traducere din engleză de Diana Elena Puşcaşu şi Daniela Truţia, Editura Rao, Bucureşti, 2005) îi aparţine tot unui britanic, Antony Beevor, specialist de top al celui de-Al Doilea Război Mondial (căruia i-a dedicat o grandioasă monografie, aşteptată să apară în această vară). Dar Roger Moorhouse nu investighează cu obstinaţie nici bătălia Berlinului, aşa cum o face Beevor, nici tainele elitelor naziste. Pe Moordhouse îl preocupă experienţele individuale, căutările, speranţele, într-un cuvînt – destinul berlinezului de rînd.

Cea mai mare parte a locuitorilor oraşului mai trăiseră un război care se încheiase cu o scump plătită şi usturătoare înfrîngere prin Tratatul de la Versailles. Ca peste tot în lume, berlinezii au primit declanşarea războiului ca un nou coşmar. Generaţia Primului Război Mondial a retrăit războiul lui Hitler cu sentimente contrare. Nici Blietzgrieg-ul, nici victoriile subite din vara anului 1940 nu au născut, dincolo de manifestaţiile oficiale de entuziasm, un sentiment de siguranţă.


Oraşul s-a transformat în cîteva luni într-un centru operaţional, dar şi într-o ţintă predilectă pentru raidurile iniţial britanice şi apoi aliate. Cum e ca viaţa tihnită şi rutinizantă să se transforme fulgerător într-o cursă continuă pentru resurse şi pentru salvare? Să cauţi gazul pentru lampă, perdele pentru camuflaj, cartofi, banalii pantofi, culminînd cu introducerea cartelelor şi a raţiilor impuse la cărbune, alimente sau îmbrăcăminte. Rafturile goale au fost o experienţă cotidiană în cui­bul lui Hitler, cu multe decenii înainte de Ceauşescu. Probabil era mai greu să găseşti săpun, într-un magazin din Berlin, în 1941, decît într-o tutungerie din Bucureştiul anilor ’80. Şi asemănările ar putea continua dacă amintim doar că şi naziştii îi urmăreau pe cei care „doseau“ bunuri sau că banala friptură fusese înlocuită cu diferite surogate. Disperarea şi foamea berlinezilor erau atît de mari, încît atunci cînd Aliaţii au lovit, în toamna lui 1943, grădina zoologică din Berlin, locuitorii nu au pregetat să se înfrupte din crocodili, bivoli sau antilope.



Peste calmul vieţii cotidiene s-au aşternut pretutindeni limitările şi condiţionările impuse de război. De exemplu, întreruperea cu energie electrică – pentru a nu facilita orientarea piloţilor inamici în timpul raidurilor aeriene – a generat o stare de infracţionalitate nebănuită. Lotri venali şi criminali siniştri acţionau în parcuri, în gări, în mahalale, profitînd de întunericul deliberat creat de autorităţile naziste. În aceste condiţii, pînă şi o banală traversare a oraşului devenise o aventură petulantă. În nopţile dense, Paul Ogorzow, un angajat al reţelei locale de transport, membru al Partidului Nazist, a terorizat oraşul. Povestea spusă de Roger Moorhouse, care are de altfel un dar de a reconstrui istorii personale, te duce cu gîndul la Jack Spintecătorul, ucigaşul de la finalul secolului al XIX-lea din zona Londrei, ori la mai apropiatul, geografic şi temporal, Ion Rîmaru, din România anilor ’70. Cînd a fost prins în vara anului 1941, Ogorzow a recunoscut uciderea a opt femei, şase tentative de omor şi 31 de violuri. În plus, chiar şi accidentele au schimbat rata mortalităţii în oraş: în fiecare zi din anul 1940, un berlinez a murit din cauza suspendării furnizării cu curent electric.
Pentru Roger Moorhouse, Berlinul nu a fost niciodată un nucleu al naziştilor. Proteste individuale (grafitti, sloganuri anti-Hitler) sau colective (protestul din Rosenstrasse) au evocat o anumită stare de nemulţumire tăcută, mai ales din cauza intruziunii dictaturii în viaţa privată a berlinezilor. În condiţiile unei restrîngeri tot mai accentuate a economiei din cauza războiului, pauperitatea a devenit o componentă organică a vieţii de zi cu zi. Traiul berlinezilor, de la primele ore ale lui 1 septembrie 1939 şi pînă în ultimele zile dinaintea capitulării, este analizat cu mult tact de Moorhouse. Volumul devine astfel o radiografie, o cronică în care actorii de diferite profesii, vîrste trec prin experienţele războiului. Aflăm, de pildă, că un om îngheţat de frig a fost găsit pe o stradă din Berlin în ianuarie 1941, fiind primul caz de acest fel din ultimul deceniu şi o consecinţă directă a situaţiei dificile prin care treceau locuitorii citadelei.

Poveşti inepuizabile


Subiectele pe care le abordează autorul sînt cu adevărat pasionante şi reprezintă, tot­odată surse inepuizabile de poveşti: evacuarea copiilor din Berlin în zonele rurale (Kinderlandverschickung, programul fiind în realitate un experiment politico-social), acţiunile Gestapoului în Berlin, viaţa în închisori sau locuri de tortură, peisajul cimitirelor (prilej pentru autor să constate că puţini dintre cei căzuţi pe frontul de est au fost repatriaţi şi reînhumaţi acasă), chimia rezistenţei berlineze în timpul războiului (estimată la aproximativ 12.000 de suflete, dintre care, cei mai activi, au fost comuniştii şi practicanţii adunaţi în jurul unor biserici protestante), operaţiunea Valkyrie, viaţa în undergroundul berlinez, programul de construire a adăposturilor antiaeriene etc. Cum arătau buncărele în timpul unui atac, cum se murea, cum se trăia, cum s-a păstrat o anumită loialitate a berlinezilor faţă de regim (bună ori rea, e ţara mea!), cum s-a deteriorat moralul public, care au fost bolile războiului, cîţi şi de ce s-au sinucis berlinezii în război (doar în aprilie 1945 şi-au luat viaţa 4.000 de berlinezi) sînt subiecte pe care Moorhouse le vizitează. El atinge uneori teme delicate precum siluirile comise de soldaţii sovietici, arătînd că 5% dintre copiii născuţi la Berlin, în 1946, au provenit din violuri.


Dincolo de tumultul gri al războiului, viaţa berlinezilor a avut şi momente de relaxare. De pildă, radioreceptorul, banalul radio, devenit instrumentul predilect al propagandei naziste, a fost o cale a vorbelor line, a speranţelor şi a sunetelor iscusite. O piesă pe care naziştii au făcut-o prea accesibilă în 1938: celebrul radio DKE, de numai 35 de mărci, era la acel moment cel mai ieftin radioreceptor produs în lume. Cînd a izbucnit războiul, jumătate dintre casele din Reich aveau cîte un emiţător. Transmiterea jocurilor olimpice din 1936 a reprezentat un moment de satisfacţie pentru locuitori, dar şi unul de glorie al propagandei lui Goebbels. Şi să nu credeţi că naziştii nu au prins gustul muzicii. Procentul emisiunilor muzicale a crescut de la 57%, în 1933, la 70%, în 1938. Însă de această prea accesibilă piesă au profitat şi Aliaţii. BBC în limba germană era atunci concurenţa lui Goebbels, mai ales cînd crainicii postului britanic (şi, ulterior, Radio Moscova) au început să citească în emisiuni – un top listened – liste cu soldaţii germani capturaţi.



Ca orice dictator grandoman, Hitler a visat la propria eternitate. Şi-a dorit o capitală nouă, motiv pentru Albert Speer să-i imagineze cartiere noi, zgîrie-nori şi pieţe colosale (piaţa Adolf Hitler ar fi trebuit să aibă peste 50 de hectare!), cărora ar fi trebuit să le facă loc prin cele peste 60.000 de demolări. Prizonierii de război şi numeroşi muncitori aduşi din statele ocupate au lucrat la proiecte arhitectonice, ceea ce a jucat, subliniază Roger Moorhouse, un rol vital în menţinerea şi organizarea reţelei de lagăre de concentrare. Munca forţată a celor 400.000 (cam o zecime din populaţia Berlinului în 1944) de „sclavi“ (proveniţi din toată Europa, dar mai ales din URSS) ai lui Hitler se desfăşura chiar sub ochii dictatorului. Iar în această încordare a forţelor dictaturii, soarta evreilor, deveniţi cea mai vînată comunitate din Berlin, a fost şi ea hărăzită. Obligaţi să locuiască în aşezări speciale, la periferie, iudaicii au fost masaţi într-un ghetou, deşi oficial nu a existat aşa ceva în Capitala lui Hitler. Ulterior, deportările, începute în octombrie 1941, au trimis peste 55.000 de evrei berlinezi la moarte în locuri precum Łódź, Minsk, Riga, Kaunas, Terezin ş.a.
Însă mitul invincibilităţii lui Hitler s-a prăbuşit chiar la Berlin. Nu a existat nici un an de calm, poate doar 1942, bombele au căzut fără încetare, devenind o rutină a vieţii cotidiene din Capitală. Ca să ne facem o idee asupra amplitudinii bombardamentelor, subliniem că doar în cel mai sîngeros raid aerian, în prima zi a lui martie 1943, au pierit 500 de oameni şi 100.000 au rămas pe drumuri. În total, Berlinul a atras din partea Aliaţilor cea mai mare cantitate de bombe (peste 67.000 de tone!) din toată Germania. Înfrîngerea citadelei a fost de neoprit în momentul în care, în 1945, fiecare soldat german avea de luptat contra a 20 de soldaţi sovietici.

Volumul e admirabil construit şi ar merita o traducere românească, cu atît mai mult cu cît tipul acesta de scriitură, o istorie urbană care se intersectează cu istoria socială, e mai degrabă absent din preocupările elitelei noastre istoriografice.

http://www.observatorcultural.ro/In-inima-celui-de-Al-Treilea-Reich*articleID_26992-articles_details.html

Bătălii din Al doilea Război Mondial - Operaţiunea “Citadela”


După înfrângerea categorică de la Stalingrad (1), situaţia armatei germane era foarte dificilă, capacitatea de luptă a acesteia fiind grav afectată, precum şi moralul soldaţilor germani. Cu toate acestea, Adolf Hitler şi comandanţii săi militari au reuşit să găsească resurse pentru încă o mare ofensivă pe teritoriul sovietic, menită să schimbe cursul războiului în favoarea Germaniei şi să refacă prestigiul trupelor germane, serios afectat după catastrofa militară de la Stalingrad.

În vara anului 1943, Germania nazistă şi aliaţii săi mai dispuneau încă de resurse considerabile pe Frontul de Est pentru organizarea unei ofensive de proporţii, şi anume de 232 de divizii, dintre care 196 de divizii germane - 26 de tancuri şi motorizate - 15 divizii şi 6 brigăzi finlandeze, 5 divizii şi 2 brigăzi maghiare, 9 divizii româneşti, 2 divizii slovace şi o divizie spaniolă, acestea totalizând peste 5 200 000 oameni, 54 300 de tunuri, 5 850 de tancuri şi autotunuri şi 2 980 de avioane.(2)

Hitler mizează totul pe cartea atacului

Comandamentul german a proiectat o ofensivă majoră în vara anului 1943, ce urma să aibă loc în două etape. Prima etapă purta numele de cod „Citadela” (autorul acestui plan a fost şeful OKH, generalul Kurt Zeitzler) şi propunea să se desfăşoare pe direcţia Orel – Belgorod - Harkov, având ca scop executarea a două lovituri concentrice spre Kursk, pentru a încercui şi distruge forţele sovietice aflate în ieşindul de la Kursk. Operaţiunea „Citadela” fusese programată iniţial să înceapă în prima jumătate a lunii mai, din două motive. Primul se referea la faptul că în acea perioadă solul avea să fie suficient de uscat pentru a permite criculaţia nestingherită a blindatelor, iar al doilea motiv era acela că până la jumătatea lunii mai ruşii nu aveau cum să îşi refacă trupele, mai ales cele de blindate. La începutul lui mai, Hitler a decis, ignorând sfaturile cconsilierilor săi militari, să amâne operaţiunea „Citadela’ până în iunie când, spera el, capacitatea de luptă a diviziilor germane de blindate ar fi fost substanţial îmbunătăţită prin dotarea cu noi tancuri. Astfel, a fost pierdut avantajul primei lovituri, ignorându-se ideea de bază a operaţiunii „Citadela”, aceea de a ataca înainte ca inamicul să îşi refacă forţele şi să remedieze pierderile suferite în timpul iernii.(3) În a doua etapă - nume de cod „Pantera” - se urmărea dezvoltarea ofensivei în adâncimea apărării sovietice din zona frontului de Sud-Vest. Aceste planuri au fost minuţios pregătite şi li s-a acordat o mare importanţă deoarece, pentrua a ascunde marea concentrare de forţe şi de mijloace, în special de tancuri (50 de divizii, dintre care 16 de tancuri şi de motorizate), s-a decis ca deplasarea trupelor să se facă doar noaptea. Mai mult, s-a căutat să se inducă în eroare forţele sovietice, prin executarea unor manevre şi concentrări de forţe false.

Cea mai mare bătălie de tancuri din istorie - raportul de forţe

Dispozitivul masat în zona Kursk era gândit şi conceput pentru o ofensivă care, aşa cum le spunea Hitler generalilor săi „[...] trebuie să fie executată rapid şi cu succes. Ea trebuie să ne ofere iniţiativa pentru vara aceasta.” Astfel, pe latura de nord a ieşindului de la Kursk a fost mobilizată Armata a 9-a germană (comandată de generalul Modell). Aceasta făcea parte din Grupul de armate „Centru”, compusă din 3 corpuri de tancuri (6 divizii de tancuri, 2 motorizate şi 7 de infanterie). Aceasta trebuia să acţioneze ofensiv pe direcţia Orel - Kursk pentru a rupe apărarea sovieticilor pe un front de 50 de km, parte a forţelor Frontului Central, executând în acest scop lovitura principală pe direcţia căii ferate Orel - Kursk. La ambele flancuri ale acestei lovituri urma să se execute concomitent câte o lovitură secundară, cu câte 2-3 divizii de infanterie. Pe latura de vest a ieşindului de la Kursk se afla Armata a 2-a germană, aflată tot în compunerea Grupului de armate „Centru”, având în subordine 9 divizii de infanteie. Trupele acesteia trebuiau să acţioneze pe un front larg de aproximativ 200 km, pentru a imobiliza trupele sovietice de pe latura acestui ieşind. Pe latura de sud a ieşindului de la Kursk se afla Armata a 4-a de tancuri din Grupul de armate „Sud” (comandant feldmareşalul von Manstein), compusă din două grupuri de tancuri şi unul de infanterie (6 divizii de tancuri şi 3 de infanterie) precum şi Grupul operativ „Kempf”, alcătuit din două corpuri de tancuri şi unul de infanterie (5 divizii de tancuri şi 3 de infanterie). Aceste forţe trebuiau să execute lovitura principală dinspre Belgorod către Kursk, cu scopul de a rupe apărarea sovietică din zona Frontului Voronej. Flancul drept al acestor secţiuni ofensive urma să fie apărat de Corpul 42 A de armată, care se afla în apărare pe Doneţ, pe un front de 125 km. În rezervă, Comandamentul german a păstrat trei divizii: una de tancuri, una motorizată şi una de infanterie.(4)

Gruparea de forţe din zona Orel urma să fie sprijinită de Flota a 6-a aeriană, care avea în compunerea ei 900 de avioane, iar cea din zona Belgorod de Flota a 4-a aeriană, cu 960 de avioane. Între 15 martie şi 1 iulie 1943, aceste forţe au fost întărite puternic cu trupe si tehnică de luptă din Germania, Franţa şi Norvegia. În ajunul ofensivei de la Kursk, forţele germane din această zonă numărau 900 000 soldaţi, 10 000 tunuri, 2 000 de avioane şi 2 700 de tancuri.

În noaptea dinaintea începerii ofensivei, Hitler le-a transmis tuturor soldaţilor germani următorul mesaj: „Cu începere de astăzi, voi deveniţi participanţi la mari lupte ofensive, al căror rezultat poate hotărî soarta războiului... Lovitură puternică care va fi dată armatelor sovietice trebuie să le zdruncine până în temelii... şi voi trebuie să ştiţi că de succesul acestei bătălii depinde totul”.(5)

Planurile germane ignorau aspecte esenţiale ale frontului sovieto-german, raportul de forţe existent la acea dată, potenţialul uman şi material al Uniunii Sovietice şi alte detalii extrem de importante. Decisivă pentru deznodământul bătăliei a fost aflarea planurilor de atac germane de către sovietici. Spionajul sovietic a reuşit să obţină datele exacte referitoare la direcţiile loviturilor principale, grupările de forţe destinate ofensivei, efectivele şi capacităţile lor, rezervele operative şi, cel mai important, data exactă a începerii ofensivei. Comandamentul suprem sovietic a ajuns la concluzia că, în condiţiile când inamicul se pregătea de ofensivă, cel mai potrivit era să i se opună o apărare fermă, apoi să îi distrugă forţa vie şi tehnica de luptă, să-i anihileze grupările de ofensivă, urmând ca, ulterior, să se treacă la o contraofensivă hotărâtoare pe direcţiile Orel şi Belgorod, apoi Harkov, pentru a crea condiţii favorabile desfăşurării unei ofensive generale de la Smolensk până la Marea Azov. Scopul final al acestei ofensive era lichidarea capului de pod din Kuban, eliberarea centrelor carbonifere din Donbass şi a regiunilor cerealiere din Ucraina şi din stânga Niprului, precum şi a regiunilor răsăritene ale Bielorusiei.

Înaintea ofensiviei germane din vara anului 1943, pe întregul front Comandamentul sovietic dispunea de peste 6 400 000 de oameni, 28 790 de tunuri şi aruncătoare de mine, 2 170 de aruncătoare cu reacţie, 9 580 de tancuri şi autotunuri, 8 293 de avioane de luptă şi 314 nave de război. Forţele sovietice din zonele Orel, Kursk, Belgorod şi Harkov erau grupate în cadrul Fronturilor: de Vest (comandant general N.D. Sokosovsky), Briansk (comandant general M.M. Popov), Central (comandant general K. K. Rokosovki), Voronej (general M. M. Vatutin) şi de Sud-Vest (general R. I. Malinovski). În ieşindul de la Kursk se aflau însă numai trupele a două fronturi, cel Central şi cel de la Voronej, cărora le-a revenit sarcina de a-l apăra. În cadrul acestor două fronturi se găseau la această dată peste 1 300 000 oameni, aproximativ 20 000 de tunuri şi aruncătoare de mine, peste 3 600 de tancuri, precum şi aproximativ 2 000 de avioane.(6)

Frontul Central, comandat de generalul K. K.Rokosovski, ocupa pe latura de nord a ieşindului de la Kursk o fâşie largă de 306 km şi avea în compunerea sa 41 de divizii, 4 brigăzi de infanterie şi 4 corpuri de tancuri, cu un efectiv total de 711 000 oameni, peste 9 000 de tunuri şi aruncătoare de mine, 1 890 de tancuri şi autotunuri şi 1 034 de avioane. Cu aceste forţe, frontul Central trebuia să oprească ofensiva Armatei a 9 - a germane pe direcţia Orel - Kursk şi apoi să treacă la contraofensivă în cooperare cu trupele de pe fronturile Briansk şi de Vest, pentru a distruge forţele germane din zona Orel.

Frontul Voronej, comandat de generalul M.F. Vatutin, ocupa pe latura de sud a ieşindului o fâşie de 244 km şi avea în compunerea sa 35 de divizii de infanterie, 4 corpuri de tancuri şi un corp mecanizat, totalul efectivelor sovietice din această zonă fiind de 625 000 de soldaţi, 8 400 de tunuri, 1 700 de tancuri şi 800 de avioane. Trupele sovietice din această zonă aveau misiunea de a distruge ofensiva germană din zona Belgorod - Harkov, apoi să treacă la contraofensivă pentru a înlătura gruparea germană din zona Belgord - Harkov.(7)

În timp ce trupele Fronturilor Central şi Voronej desfăşurau lupte de apărare în ieşindul de la Kursk, trupele Fronturilor Briansk şi de Vest au pregătit acţiuni ofensive împotriva grupării germane din zona Orel, urmând ca acestea să fie declanşate imediat ce ofensiva trupelor germane pe direcţia Kursk ar fi eşuat, iar cele ale Frontului de Sud-Vest s-au pregătit pentru distrugerea grupării germane din zona Harkov.

Pentru întărirea celor două fronturi, dar mai ales în vederea trecerii la contraofensivă, Comandamentul suprem sovietic a creat şi a concentrat la est de Kursk Frontul de Rezervă, denumit apoi Frontul de Stepă, comandat de generalul I.S. Konev. În compunerea acestui front au intrat patru armate de arme întrunite, o armată de tancuri, două corpuri de tancuri, un corp mecanizat şi trei corpuri de cavalerie.

Deşi se aflau în defensivă, trupele sovietice din ieşindul de la Kursk dispuneau de o superioritate numerică faţă de cele germane - de 1,4 în oameni, 1,9 în artilerie, 1,3 în tancuri şi 1,6 în avioane.

Comandamentul suprem sovietic a acordat o atenţie deosebită organizării genistice a ieşindului de la Kursk. În cadrul fiecărei armate din linia întâi a frontului s-au organizat trei fâşii de apărare, iar în anumite sectoare fâşii şi poziţii intermediare. Fiecare fâşie avea două sau trei poziţii, care cuprindeau, la rândul lor, două sau trei tranşee. Adâncimea genistică a apărării fiecărui front era de 150 - 190 km. În spatele celor două fronturi se afla în curs de pregătire un aliniament de apărare executat de trupele Frontului de Stepă, precum şi un aliniament strategic de-a lungul fluviului Don, ceea ce mărea adâncimea strategică a apărării de la Kursk la 250 - 300 de km. În sectorul Frontului Central au fost săpate 4 000 de km de tranşee şi de şanţuri de comunicaţii. Au fost plasate 1 500 de mine antitanc şi 1700 de mine antipersonal pe fiecare kilometru de front. În total, în cadrul Frontului Central au fost utilitate aproape 400 000 de mine.(

În perioada de pregătire a luptelor de apărare, comandanţii de fronturi şi de armate au stabilit o strânsă legătură cu comandanţii detaşamentelor de partizani din regiunile unde se aflau dispuse trupele germane pregătite să treacă la ofensivă. Partizanii din regiunea Briansk au primit misunea să menţină cu orice preţ pădurile Briansk - ului, să dezorganizeze transporturile germane pe liniile de cale ferată Roslavi, Briansk, Orel şi Briansk - Unecea. Sovieticii estimau că ofensiva germană va începe între 3 şi 6 iulie.

În cele din urmă, în noaptea de 4/5 iulie sovieticii au obţinut informaţii exacte, din care rezulta că în dimineaţa zilei de 5 iulie ambele grupări germane de la Orel, Belgorod şi Harkov vor începe ofensiva. Ca atare, în zorii zilei de 5 iulie, Fronturile Central şi Voronej au executat un puternic atac de artilerie şi aviaţie împotriva trupelor germane. Datorită acestui atac puternic, care i-a surprins pe germani, Comandamentul german a fost nevoit să amâne începerea ofensivei cu o oră sau două.

După restabilirea legăturilor şi ordonarea dispozitivelor de luptă, germanii au trecut la ofensivă: la ora 5:30 gruparea din Orel şi la ora 6:00 cea din Belgorod. Prima grupare a executat o lovitură puternică în direcţia Olhovatka, în zona de apărare a Armatei a 13-a sovietice, comandată de generalul N.P. Puhov. Germanii au aruncat în luptă peste 500 de tancuri, dintre care 100 erau de tipul „Tiger”. În acelaşi timp cu lovitura principală de tancuri, în scopul lărgirii rupturii spre flancuri, au fost executate două lovituri secundare: una la flancul stâng, cu două divizii de infanterie spre Maloarharghelsk, şi alta la flancul drept, cu 3 divizii de infanterie, spre Ghilet.(9)

Sovieticii au reuşit să distrugă zeci de tancuri, datorită focului precis al artileriei antitanc şi al vânătorilor de tancuri. Toate încercările ulterioare ale trupelor germane de a cuceri localităţile Olhovatka şi Poniri au fost respinse, ofensiva germană din zona Orel scăzând în intensitate. Începând cu 10 iulie, Armata a 9-a germană a fost obligată să renunţe la ofensivă şi să treacă la apărare pe aliniamentul atins.

Luptele de apărare ale trupelor sovietice de pe latura de sud a ieşindului de la Kursk s-au desfăşurat în condiţii mai complexe decât cele de pe latura de nord. Încă din prima zi, Comandamentul german a aruncat în luptă toate grupările de şoc ale Armatei a 4-a de tancuri şi ale Grupului operativ Kempf, care totalizau 5 divizii de infanterie, 8 divizii de tancuri şi o divizie motorizată cu aproape 1 000 de tancuri. Lovitura a fost executată în sectorul Frontului Voronej cu forţele a două corpuri de tancuri din compunerea armatei a 4-a pe direcţia Belgorod, Oboian şi Kursk, care au rupt apărarea Armatei a 6-a gardă sovietice, comandată de generalul I.C. Cisteakov. Lovitura secundară a fost executată cu forţele a două corpuri de tancuri din compunerea Grupului operativ Kempf pe direcţia generală Korocea, care au rupt linia de apărare a Armatei a 7-a gardă, comandată de generalul M.S. Sumilov.(10)

Pe direcţia Oboian, trupele germane nu au obţinut succese hotărâtoare în prima zi de ofensivă. Pentru a întări apărarea în această direcţie, comandantul Frontului Voronej a ordonat Armatei 1 de tancuri şi Corpurilor 5 şi 2 tancuri de gardă să se desfăşoare în seara zilei de 5 iulie în spatele Armatei a 6-a de gardă, pe fâşia a doua de apărare. În ziua de 6 iulie, intensitatea luptelor a crescut semnificativ, deoarece aviaţia germană a continuat să execute lovituri puternice asupra dispozitivului de apărare sovietic. În atari condiţii, blindatele germane au reuşit, cu pierderi grele, să înainteze aproximativ 10 -18 km în adâncimea apărării sovietice. Încercările ulterioare de avansare către Kursk au fost blocate de rezistenţa acerbă a trupelor sovietice, urmate de contraofensiva acestora din urmă.(11)

Pe direcţia Korocea, în aceste două zile trupele germane au reuşit să realizeze un cap de pod pe malul de est al Doneţului, larg de 10 - 12 km, pătrunzând pe o zonă îngustă în dispozitivul de apărare sovietic, menţinut în zonă de armată a 7 - a gardă.

Analizând bilanţul primelor două zile de luptă, Comandamentul suprem sovietic a decis să întărească Frontul Voronej, în prima fază cu două corpuri de tancuri, apoi cu două armate: Armata a 5-a gardă, comandanta de generalul Jdanov şi Armata a 5-a tancuri, comandată de generalul P.A. Rotmistrov. Aceste unităţi au fost transferate de la Frontul de stepă; de asemena, s-a decis redirecţionarea Armatei a 17 - a aeriană, comandată de generalul S.I. Rusdenko, de la Frontul de Sud-Vest în sprijinul trupelor sovietice din zona Kursk.

În perioada 7 - 9 iulie, grupările de ofensivă germane au urmărit cu înverşunare să rupă apărarea trupelor Frontului Voronej pe toată adâncimea sa, desfăşurându-şi forţele principale de-a lungul şoselei Belgorod - Oboian. Din cauza opoziţiei sovietice, germanii au înaintat în intervalul menţionat anterior aprosimativ 35 km pe direcţia Oboian şi 8 - 10 km pe direcţia Korocea.

Tehnica de luptă a combatanţilor

Datorită turnurii defavorabile a ostilităţilor, Comandamentul german a decis să schimbe direcţia de pătrundere spre Kursk, mutând atacurile principale de la Oboian spre Prohorovka, la nord - est de Kursk. Ofensiva către această localitate a fost reluată în dimineaţa zilei de 11 iulie. Germanii au executat două lovituri convergente dinspre vest şi nord - vest cu forţele Armatei 4 tancuri, iar dinspre sud cu Corpul 3 tancuri din compunerea Grupului operativ Kempf. Comandamentul german dorea ca prin aceste două lovituri să încercuiască şi să distrugă forţele sovietice aflate între râurile Lipovai, Doneţ şi Doneţul de nord şi să cucerească oraşul Kursk. Pentru contracararea acestui plan, sovieticii au organizat şi executat la 12 iulie o contralovitură puternică cu forţele a trei armate: Armata a 5-a gardă, Armata a 5-a tancuri de gardă şi o bună parte din forţele Armatei 1 tancuri. Sovieticii au desfăşurat în zona aproximativ 850 de autovehicule blindate, dintre care o parte erau blindate uşoare de recunoaştere 261 T 70 A (greutate 9,2 t, blindaj 10-60 mm, tun de 45 mm, o mitralieră de 7,62 mm, viteza 45 km/h, raza operaţională 360 km, echipaj 2 persoane), 501 de tancuri medii T 34/76 A model 1940 (greutate 26 t, blindaj 15-45 mm, tun de 76,2 mm, 2 mitraliere de 7,62 mm, viteza 53 km/h, raza operaţională 300 km, echipaj 4 persoane), 35 de tancuri grele de suport a infanterie Churchill Mark IV (greutate 38,5 t, blindaj 14-102 mm, tun de 76 mm sau 95 mm, 2 mitraliere de 7,62 mm, viteza 24 km/h, raza operaţională 90 km, echipaj 5 persoane), un număr redus, necunoscut de tancuri grele KV 1 model 1941 (greutate 45 t, blindaj 90 mm, tun de 76,2 mm, 4 mitraliere de 7,62 mm, viteza 35 km/h, raza operaţională 335 km, echipaj de 5 persoane) 40 de autotunuri de asalt SU-122 (greutate 30,9 t, blindaj 45 mm, tun de 122 mm, viteza 55 km/h, raza operaţională 300 km, echipaj 4 persoane) şi SU 76 (greutate 10,2 t, blindaj 16-35 mm, tun de 76,2 mm, viteza 45 km/h, raza operaţională 320 km, echipaj 4 persoane).(12)

Forţele germane oponente au constat în 2 divizii Waffen SS, care aveau deja efectivele slăbite din zilele precedente de luptă. Leibstandarte Adolf Hitler dispunea de 67 de autovehicule blindate operaţionale, incluzând 4 tancuri grele Tiger I (greutate 56, 9 t, blindaj 25-110 mm, tun de 88 mm, 2 mitraliere de 7,92 mm, viteza 38 km/h, raza operaţională 110-195 km, echipaj 5 persoane), 7 tancuri de comandă, 4 tancuri uşoare Panzer II (greutate 7,2 t, blindaj 5-14,5 mm, tun de 20 mm, 1 mitralieră 7,92 mm, viteza 40 km/h, raza operaţională 200 km, echipaj de 3 persoane), 10 autounuri de asalt Sturmgeschütz III (greutate 23, 9 tone, blindaj 16-80 mm, tun de 75 mm, 1 mitralieră 7,92 mm, viteza 40 km/h, raza operaţională 155 km, echipaj 4 persoane) şi 20 de autotunuri antitanc Marder III (greutate 10, 3 t, blindaj 20 mm, tun de 75 mm, o mitralieră de 7,92 mm, viteza 42 km/h, raza de acţiune 190 km, echipaj 4 persoane)

A doua divizie SS a fost Das Reich, care avea în compunere 68 de autovehicule blindate apte de luptă, dintre care 1 tanc Tiger I, 8 tancuri T 34 capturate de la ruşi, 27 Sturmgeschütz III şi 12 Marder III. Adiţional acestor divizii, a fost adusă şi Divizia SS Totenkopf, dotată cu 101 autovehicule funcţionale, dintre care cele mai apreciate erau 10 tancuri Tiger 1 şi 7 tancuri de comandă, 21 Sturmgeschütze şi 11 Marder III. De menţionat că fiecare dintre cele 3 divizii SS avea în compunere tancuri medii Panzer IV (greutate 25 t, blindaj 10-80 mm, tun de 75 mm, 2 mitraliere 7,92 mm, viteza 42 km/h, raza de acţiune 200 km, echipaj 5 persoane).(13)

Atacul german a început în dimineaţa zilei de 12 iulie, prin bombardamente masive ale Luftwaffe şi ale artilerie de câmp asupra poziţiilor sovietice. Planul era ca Divizia Totenkopf să execute un atac puternic la nord de răul Psel, menit să extindă capul de pod deja organizat de germani în zonă. Diviziile Das Recih şi Leibstandarte Adolf Hitler nu au participat la atac, având ordin să ocupe poziţii defensive, până când Totenkopf anunţa succesul loviturii sus menţionate.

Atacul sovietic, menit să distrugă forţele germane ce avansau, a pornit la ora 9:15 dimineaţa.în zona apărată de Divizia Leibstandarte Adolf Hitler. A fost un eşec total, deoarece 2/3 din tancurile Armatei a 5-a tancuri de gardă au fost distruse, motiv pentru care ruşii au trecut rapid la defensivă. Bilanţul bătăliei a fost de aproximativ 30 de tancuri germane distruse şi 50 de tancuri avariate, în timp ce ruşii au pierdut aproximativ 190 de tancuri şi 140 au fost avariate. Nici una dintre părţi nu a reuşit să obţină un avantaj clar. Cu toate că a avut pierderi vizibil mai mici decât inamicul, Comandamentul german a început de la 16 iulie să îşi retragă trupele pe vechiul aliniament ocupat înainte de începerea ofensivei.

După 20 de zile de lupte grele, trupele sovietice din ieşindul de la Kursk au respins încercarea trupelor germane de a recâştiga iniţiativa strategică, iar succesele militare sovietice au creat premisa organizării unei contraofensive menită să distrugă cele două grupări de forţe germane din zonele Orel, Belgorod şi Harkov.

Ofensiva de la Kursk a fost ultima mare operaţiune militară iniţiată de germani pe Frontul de Est. La finalul acestei mari confruntări, germanii s-au aflat în imposibilitatea de a-şi reorganiza unităţile şi de a completa pierderile acestora, atât în ceea ce priveşte numărul de soldaţi, cât şi a tehnicii de luptă. Din 70 de divizii desfăşurate la începutul ofensivei, germanii au pierdut 30. La sfârşitul ofensivei, cifra morţilor, răniţilor şi dispăruţilor din cadrul armatei germane număra aproximativ 500 000 morţi, la care s-au adăugat pierderile de material de luptă, 1 500 de tancuri, 3 000 de tunuri şi peste 3 500 de avioane. De cealaltă parte, sovieticii au avut pierderi considerabil mai mari însă, spre deosebire de Germania, Uniunea Sovietică dispunea de capacităţi mult mai mari de a-şi reface trupele şi tehnica de luptă. Bătălia de la Kursk a însemnat şi falimentul definitiv al Blitzkrieg - ului. Pentru sovietici a fost o victorie extrem de importantă, din care comandanţii Armatei Roşii au avut multe de învăţat.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/batalii-al-doilea-razboi-mondial-operatiunea-citadela

La 23 august 1944 nu au existat cazuri de tradare în armata româna. Doar tentative. In timpul campaniei din Vest, tentativele s-au si concretizat în câteva cazuri. Altele au esuat în ultima clipa. Despre românii care au luptat de bunavoie în armata lui Hitler nu s-a vorbit la noi. Nici nu au ramas prea multe documente. Un istoric strain vine sa acopere aceasta lacuna. In continuarea colaborarilor sale la revista noastra (nr. 3, 4/2000), profesorul Tejchman, reputat specialist ceh în istoria României (despre care a semnat o serie de volume) si bun vorbitor al limbii române, ne-a trimis textul de fata, rezultat al cercetarilor sale în arhivele militare germane.

In Europa, România a fost cel de-al doilea mare aliat al Germaniei, în cel de-al doilea razboi mondial. Pâna în vara anului 1944, cu exceptia sasilor românii nu au servit în unitati militare germane. Situatia s-a schimbat fundamental dupa 23 august 1944, când a fost rasturnat guvernul filo-german al lui Antonescu. Noul guvern - numit de regele Mihai si condus de generalul Sanatescu - a declarat razboi Germaniei si celorlalti aliati ai ei, punând întreaga armata româna la dispozitia coalitiei antihitleriste. Pastrati ca rezerva Prima reactie a lui Hitler la evenimentele din România a fost ordinul de a fi constituit un guvern condus de unul dintre generalii români ramasi fideli aliatilor de pâna atunci. Dupa ce a fost refuzat de toti, inclusiv de generalul Ion Gheorghe, care pâna atunci fusese ministru al României la Berlin, lui Hitler nu i-a mai ramas decât sa faca apel la Garda de fier. In Germania traiau câteva sute de legionari, refugiati acolo dupa reprimarea rebeliunii din ianuarie 1941. Fusesera paziti cu grija de nemti pe toata durata razboiului. Mai întâi au fost concentrati la Rostock, unde au lucrat la Fabrica de avioane Heinkel. S-au bucurat de un regim relativ liber, dar nu au avut voie sa lupte în armata germana, sa se ocupe de politica sau sa trimita scrisori în România. Dupa ce, în decembrie 1942, conducatorul lor, Horia Sima, a fugit în Italia (Magazin istoric, nr. 1, 2/1995), peste 400 de legionari au fost trimisi în lagarele de concentrare de la Dachau, Oranienburg si Buchenwald. Bineînteles, au fost internati ca detinuti de onoare; Reichul nu avea nici un interes sa-i lichideze pe legionari. Dimpotriva, ei trebuia pastrati în rezerva, ca eventual mijloc de presiune asupra lui Antonescu. In România nimeni nu se împotrivise noului guvern. Locotenent-colonelul Gheorghe Rascanescu, decorat de hitleristi pe frontul de rasarit cu Crucea de fier, si alti câtiva comandanti militari încercasera, ce-i drept, sa opuna rezistenta, dar nu fusesera urmati de nimeni. Aceeasi soarta a avut-o si amiralul Horia Macellariu, care încercase chiar sa creeze un fel de organizatie de lupta antibolsevica si pro-germana, numita "Valurile Dunarii". Aceasta "organizatie" este însa mentionata mai degraba în propaganda nazista decât în documente, existenta ei fiind astfel pusa sub semnul întrebarii. Inca de la 24 august 1944, o zi dupa schimbarea guvernului de la Bucuresti, Horia Sima, capitanul legionarilor, a fost eliberat din lagarul de concentrare de la Oranienburg si imediat s-a întâlnit cu Hitler si Ribbentrop. Sima i-a prezentat ministrului Afacerilor Externe al Reichului un manifest, cu care intentiona sa se adreseze poporului român. Ribbentrop l-a aprobat si, împreuna cu Himmler, l-a asigurat pe Sima ca-i da mâna libera sa desfasoare orice fel de activitate ce ar fi putut contribui la producerea unei schimbari la Bucuresti. Sima s-a dus cu acest manifest la Viena si a început sa se ocupe de crearea unui nou guvern. (Dupa un timp, i s-a alaturat si Tankov, liderul fascistilor bulgari.) Foamea, factor de decizie La un post de radio de la Viena, Sima a transmis un apel catre toti românii, îndemnându-i sa refuze a da ascultare guvernului generalului Sanatescu care, chipurile, "reprezenta interesele unui rege tradator, ale camarilei lui si ale unei clici corupte de speculanti". Totodata el a cerut soldatilor români sa "refuze a fi fideli regelui tradator si celor care îl ajutau în armata, ramânând credinciosi aliantei cu Germania". Dupa trei zile, Sima a repetat apelul. Initial, el a vrut sa astepte o situatie mai favorabila pe câmpul de batalie. Inca din 30 august 1944, el i-a transmis o scrisoare lui Ribbentrop, în care îi propunea "sa fie amânata crearea guvernului national, pâna când Wehrmachtul va cuceri cel putin o parte din teritoriul României". In scrisoare el mai mentiona ca, deocamdata, urma "sa fie creata o echipa de conducere a fortelor national-legionare". Situatia de pe front nu permitea însa punerea în practica a acestei idei, deoarece nemtii nu aveau sanse sa cucereasca nici macar un metru din pamântul României. In cele din urma, la 10 decembrie 1944, a fost creat un "guvern national", condus de Horia Sima si format din opt membri, dintre care cinci faceau parte din Garda de fier. De asemenea, sosise si momentul pentru a fi cristalizate fortele armate ce urma sa sustina acest nou "guvern fara tara". Sima nu se putea însa baza decât pe cei care "îi erau la îndemâna". Din cei 400 de adepti pe care îi avea, el a vrut sa foloseasca 120 pentru sustinerea guvernului, 200 urmând sa plece la cursuri si scoli în Germania (pentru a se instrui în domeniul comunicatiilor, sabotajelor, diversiunilor. Jumatate dintre ei erau deja antrenati în cazarmile din Neukarenburg din Austria si fusesera trimisi în România ca sa organizeze actiuni de sabotaj si sa "hraneasca" propaganda anticomunista). Asadar, pentru crearea armatei noului guvern ramasesera disponibile circa 70 persoane. Din nucleul armatei trebuia sa faca parte si circa 200 de voluntari din jurul legionarului Pavel Onciu, care se pregateau sa intre în România alaturi de nemti. In cele din urma, "armata nationala" a început sa se formeze la Döllersheim, lânga Viena. Mai întâi, Sima a reusit sa obtina de la nemti promisiunea ca, dupa crearea lor, unitatile nu vor fi îndreptate împotriva celor române. Au fost recrutati voluntari dintre legionarii români, ofiterii si subofiterii armatei române care urmasera cursuri în Germania, prizonierii în majoritate provenind din Divizia 4 româna, comandata de generalul Platon Chirnoaga. Au fost înrolati si dezertori. Astfel, în ianuarie 1945, de partea cealalta a frontului trecuse plutonierul Ion Valeriu Emilian, împreuna cu 119 soldati din Detasamentul 2 cavalerie Calarasi. S-a înrolat, de asemenea, Obersturmführerul Alexandru Suga, membru al Garzii de fier (avea 30 de ani), condamnat la moarte în România în 1933 si care, dupa 23 august 1944, fugise din lagarul unde fusese internat si intrase în SS. Dupa unele documente, generalul Avramescu, comandantul Armatei 4 române, planuia sa treaca, în iarna 1944/1945, de partea cealalta a frontului, împreuna cu întreaga trupa pe care o conducea. Planul lui a fost însa deconspirat (Magazin istoric, nr. 4/1994, 5/1997). Nu toti voluntarii care s-au înrolat erau animati de "patriotism" sau nutreau sentimente anticomuniste. In multe cazuri, foamea a influentat hotarârea lor. Detasamentele de voluntari nu au fost lipsite nici de conflictele între legionari si adeptii lui Antonescu. In baza ordinului comandantului detasamentelor straine de pe lânga Comandamentul suprem al armatei, din 20 decembrie 1944, voluntarii din România intrau automat în subordinea SS (ca si cetatenii din Europa de Vest si Nord sau bulgarii, ucrainenii, bielorusii si cazacii). Dupa o scurta perioada de antrenament, sub conducerea generalului Chirnoaga, s-au format doua regimente de grenadieri, fiecare având doua detasamente (cel de-al treilea regiment se afla în curs de constituire la sfârsitul razboiului). Soldatii români, îmbracati în uniforme SS, au fost aruncati prima oara în lupta la începutul lunii martie 1945. Alaturi de 3 000 soldati din Regimentul 1, din cadrul Corpului de tancuri, condus de generalul Felix Steiner, au ocupat pozitii lânga Stettin pe Oder (o mare parte din unitatile de voluntari a fost concentrata pe ultima linie de aparare dinaintea Berlinului). Prizonieri la anglo-americani Nu au apucat sa lupte prea mult, deoarece au fost împartiti înainte de atacul final al armatei sovietice asupra Berlinului. Jumatate în cadrul unui regiment de munca, la sapat santuri, cealalta jumatate a fost "dotata" cu biciclete primind numele pompos de Panzer Zerstörer Regiment. Obligati sa se retraga, la 9 mai 1945, toti soldatii din acest regiment au fost luati prizonieri de anglo-americani. Dar chiar mai înainte, pe baza unui ordin al lui Hitler, soldatii români fusesera obligati sa predea armele si echipamentul celorlalte unitati SS. Firma Bevo din Wuppertal confectionase pentru voluntarii români doua feluri de banderole de prins la mâneca uniformei: una - cu tricolorul în partea de sus si inscriptia România, jos, alta având forma de blazon cu însemnul de stat si inscriptionarea Rumänien, în partea de sus. Nu s-au pastrat însa fotografii care sa ilustreze cazuri concrete de folosire a acestor banderole. Oficialitatile aveau nevoie de nemti In anii 1940-1945 multi cetateni români de nationalitate germana au avut posibilitatea sa slujeasca în armata germana si în SS. In România antebelica, în Transilvania si în Banat, traiau peste o jumatate de milion de sasi si de svabi. La 20 noiembrie 1940, Volskgruppe din România a primit statutul de comunitate semiautonoma. Imediat, a fost constituit Partidul Muncitoresc National-Socialist al comunitatii germane din România, conform stilului Reichului, fiind create si alte organizatii. Cei 223 000 de nemti care locuiau în partea româna a Banatului, la fel ca si cei 253 000 din Transilvania si 120 000 din restul României, constituiau o sursa ademenitoare pentru recrutare de soldati. Primele încercari s-au facut înca din 1940. Dar si atunci si mai târziu ei au întâmpinat rezistenta din partea oficialitatilor române, care aveau nevoie de nemti. Inca din perioada 1940-1941 Himmler propusese ca din România sa fie recrutati cel putin 1 000 de voluntari, sarcina neacoperita total. Cea mai mare parte a voluntarilor recrutati au fost repartizati la Divizia 2 tancuri "Das Reich". Abia în mai 1943, guvernul român a dat un ordin ce permitea tinerilor sa intre în Wehrmacht si în unitatile SS, fara a pierde cetatenia româna. Pâna la sfârsitul razboiului, în Wehrmacht au slujit 15 000 de germani din România, iar în unitatile SS - 60 000. Ei nu au purtat nici un însemn special si nu au facut parte din nici o unitate speciala. Singura unitate formata în cea mai mare parte din germani provenind din România a fost Divizia 7 vânatori de munte "Prinz Eugen" (germanii proveneau din Banatul sârbesc si din cel românesc), unitate condusa de Gruppenführerul SS (echivalentul gradului de general-colonel din Wehrmacht) Artur Phleps, german de origine din Transilvania (fost ofiter în armata austro-ungara, în timpul primului razboi mondial).

http://www.memoria.ro/?location=view_article&id=841

Cum a fost ocupată Insula Şerpilor de Armata Sovietică


Momentul şi modul în care armata sovietică a ocupat Insula Şerpilor în
luna august 1944 rămân în continuare un mister. Mai multe mărturii ale
unor militari români indică sfârşitul lunii august, însă aceste
mărturii nu cad de acord asupra datei exacte. Rămâne doar ca un studiu
în arhivele din Rusia să aducă date noi care să indice momentul exact
şi modul în care reprezentanţii autorităţilor române au fost evacuaţi
- sau luaţi prizonieri.



Cert este că ocuparea Insulei Şerpilor s-a produs concomitent cu
ocuparea insulelor de la sud de braţul Chilia din Delta Dunării şi cu
ocuparea de către sovietici a oraşului Sulina după 23 august 1944.
Toate acţiunile Armatei Roşii au fost în strânsă legătură cu
diplomaţia de la Moscova care îşi stabilise ca obiectiv înstăpânirea
pe ieşirea la Marea Neagră de pe braţul Chilia. Volumul "Insula
Şerpilor" scris de dr. Dominuţ Pădurean relatează pe larg ultimele
momente în care cea mai mare insulă din Marea Neagră s-a aflat sub
autoritate românească.

Ocuparea Sulinei

La sfârşitul lunii august 1944 Armata Roşie se afla în plină ofensivă
la gurile Dunării. Maiorul genist Silviu Şitefănescu descrie în
amintirile sale o ultimă misiune îndeplinită pe Insula Şerpilor, unde
a fost trimis pentru amenajarea amplasamentelor de artilerie: "În ziua
de 8 iunie 1944 ne-am îmbarcat cu scule, unelte şi materiale pe nava
P.T.A. (Ponton Transport Armat) 404. Noaptea la orele 24:00, însoţiţi
de remorcherul "Rândunica" am ridicat ancora cu destinaţia Insula
Şerpilor. Dimineaţa la ora 9:00 - 9:30 am ajuns pe insulă. Eram
complet izolaţi de restul lumii. Pe insulă nu aveam decât un singur
post telegrafic fără fir de la care aflam foarte puţine veşti. Am stat
aici până în ziua de 20.08.1944, când printr-o radiogramă am anunţat
că nu mai avem mâncare, dar în special apa se va termina în scurt
timp, lucru pentru care am dispus raţionalizarea ei. Pe 22 august 1944
a sosit la insulă nava P.T.A. 404 însoţită tot de remorcherul
"Rândunica" pentru a ne transfera la Sulina, la bază. Am încărcat
totul şi în seara zilei de 22.08.1944, la orele 24:00 navele au
ridicat ancora (...) În drum, dimineaţa pe la 5:00 - 5:30 am fost
atacaţi de aviaţie. La orele 9:00 - 9:30 ajungeam la Sulina".

Oraşul de la gurile Dunării era atacat intens în această perioadă de
sovietici: la 19 august portul şi oraşul Sulina au fost bombardate
intens; pe 20 august bambardamentul a fost reluat; în aceeaşi zi un
submarin sovietic a patrulat în jurul Insulei Şerpilor. În dimineaţa
zilei de 24 august - după ce România declanşase negocierile pentru
încheierea unui armistiţiu cu Uniunea Sovietică - la orizontul
portului Sulina au apărut câteva nave sovietice care au staţionat o
oră şi jumătate după care s-au retras fără a deschide focul. În ziua
următoare detaşamentul german de pe Insula Şerpilor a părăsit zona
împreună cu navele germane aflate la Sulina. În aceeaşi zi oraşul
Sulina a fost atacată de bombardiere sovietice - artileria
anti-aeriană română neripostând, conform ordinelor primite. În
dimineaţa zilei de 26 august o patrulă sovietică a intrat în contact
cu trupele române pe traseul Letea-Sulina. Sovieticii au afirmat că nu
au cunoştinţă de un armistiţiu şi nici de o linie de demarcaţie pe
care să se oprească, însă au fost informaţi că nu vor fi primiţi cu
foc ci ca trupe aliate. Oraşul Sulina a fost ocupat de un batalion
sovietic pe 26 august la orele 17:30. Pe 28 august, după ce navele
româneşti părăsiseră portul au intrat în Sulina primele nave
sovietice.

Desantul pe insulă

Comandorul Constantin Necula afirmă că: "Începând cu data de 28 august
1944 odată cu sosirea primelor nave sovietice în portul Sulina,
operaţiunea de asigurare a funcţionării farului a fost preluată de
marina sovietică care a interzis accesul navelor noastre la insulă (...)
cele câteva unităţi uşoare ale Flotei sovietice au fost aşteptate,
întâmpinate şi pilotate în portul Sulina de nave româneşti. În drumul
lor spre Sulina unităţile sovietice au debarcat şi ocupat Insula
Şerpilor cu un mic efectiv de marinari. Pe insulă nu se afla nici un
om de-al nostru. Astfel această operaţiune de ocupare cu forţa
militară de către URSS a micuţei insule româneşti s-a realizat fără
nici un foc de armă. Faţă de această răpire partea română nu a
reacţionat în nici un fel. Comandorul Ion- Dănuţ Toader susţine că pe
insulă se aflau militari români care au respectat ordinele primite, nu
au deschis foc asupra sovieticilor şi au fost capturaţi, neştiindu-se
nimic despre soarta lor ca prizonieri: "La 29 august pe insulă au
debarcat fără a lise răspunde cu foc efective sovietice (...) Personalul
românesc este făcut prizonier (deşi eram aliaţi şi nu ne-am opus
debarcării pe insulă) şi internat în lagărul intermediar de prizonieri
improvizat în clădirea spitalului din Sulina". Alte mărturii susţin că
militarii români de pe Insula Şerpilor ar fi fost doar dezarmaţi,
aduşi la Sulina şi aici puşi în libertate, de unde s-ar fi deplasat
sub comanda unui subofiţer spre Tulcea.

Comandorul Corneliu Enăchescu susţine că pe insulă nu s-ar fi aflat la
data ocupării decât personalul de deservire a farului: "În luna
octombrie, pe când eram ofiţer cu navigaţia pe distrugătorul
"Mărăşeşti" am staţionat câteva zile în portul Sulina. Am avut ocazia
împreună cu comandantul distrugătorului, locotenent comandor Ionescu
Jeanot să discut cu doi dintre cei 6 farişti de serviciu la farul
Insula Şerpilor. Unul dintre ei era fiul unui fost negustor de vinuri,
Barba Marulis, cu locuinţa pe strada a II a din Sulina. Dumnealui îmi
relata că într-o dimineaţă de august 1949 pe insulă erau de serviciu
la far 3 farişti, ceilalţi trei fiind în tura liberă la Sulina, când
au zărit un număr mare de nave militare sovietice la orizont. Două
nave s-au apropiat de insulă, iar şalupe cu motor au debarcat ofiţeri
şi soldaţi bine înarmaţi care i-au somat să se predea. Au primit
aprobarea de a-şi lua cu ei strictul necesar apoi au fost transportaţi
la Sulina fără a li se explica ceva. Speriaţi că nu vor mai avea
serviciu şi că nu vor mai primi salariu s-au plâns autorităţilor. Au
primit sfatul să păstreze tăcerea, să nu comenteze nimic dacă mai vor
să fie în libertate. Aşa a fost ocupată Insula Şerpilor". Datarea
evenimentului în 1949 poate fi o greşeală - fie de tipar, fie în
memoria martorului - Dominuţ Pădurean apreciază că este improbabil ca
evenimentele menţionate mai sus să se fi petrecut în 1949. În orice
caz, momentul ocupării Insulei Şerpilor de militarii sovietice rămâne
învăluit în mister.

Pierderea braţului Chilia

Sovieticii au făcut tot posibilul să pună mâna pe intrarea braţului
Chilia - făcând permanente presiuni pentru mutarea graniţei. Între 28
iunie - 3 iulie 1940 trupele Armatei Roşii au ocupat şi anexat
Basarabia şi Bucovina de nord - iar avântul sovieticilor a înghiţit şi
}inutul Herţa şi cinci insule de la sud de braţul Chilia. Aceste
"depăşiri" au făcut necesară o delimitare a frontierei dintre cele
două state în vara anului 1940. La 17 august 1940 V. Decanozov,
comisar adjunct al Comisariatului Afacerilor Externe al Uniunii
Sovietice i-a transmis ambasadorului român la Moscova Grigore Gafencu
dorinţa părţii sovietice ca "o comisiune mixtă să se întrunească cât
mai curând la Moscova pentru delimitarea noilor frontiere". Delegaţia
română în cadrul acestei comisii a fost condusă de generalul
Constantin Sănătescu, discuţiile purtându-se între 6 septembrie - 24
octombrie 1940 - partea română având instrucţiuni să negocieze pe baza
"liniei Molotov" aşa cum era ea trasată pe harta anexă ce însoţise
ultimatumul din 26 iunie 1940. Negocierile s-au dovedit cât se poate
de dificile, partea sovietică având un raţionament care arunca în aer
orice normă juridică internaţională: ei susţineau că românii au două
ieşiri la mare - braţele Sulina şi Sfântul Gheorghe - astfel că este
drept ca Moscova să fie stăpână pe cea de-a treia ieşire, respectiv
braţul Chilia.

Pe data de 27 septembrie 1940 Mihail Sturdza informa guvernul de la
Bucureşti că sovieticii "ne contestă graniţa stabilită la 1877 şi 1918
la gurile Dunării, încât braţul Chilia nu mai poate fi utilizat".
Delegaţia română a propus revenirea la graniţa stabilită în 1878 -
respectiv pe talvegul braţului Chilia. Generalul sovietic M. Malandin
a expus însă părţii române un raţionament fără precedent în istoria
relaţiilor internaţionale: "Aceste pretenţii ale delegaţiei sovietice
corespund ambelor părţi deoarece frontiera propusă dă posibilitatea
României, având braţul Sulina să-şi asigure complet navigaţia pe
Dunăre. România, având braţele Sulina şi Sfântul Gheorghe nu are
dreptul în general să aibă pretenţii asupra braţului Chilia. Acesta
din urmă, în baza dreptăţii, trebuie să fie dat complet URSS".
Generalul sovietic îşi încheia expunerea afirmând că "delegaţia română
va înţelege toată raţiunea cerinţelor delegaţiei sovietice şi fără a
pierde timpul de prisos va ajunge la o hotărâre justă, propusă de
delegaţia sovietică".

Plictisiţi de disputa cu delegaţia română care refuza să accepte acest
punct de vedere, sovieticii au trecut la înfăptuirea prin forţă a
dorinţelor lor. Astfel, în cursul nopţii de 25 spre 26 octombrie 1940,
la ora unu noaptea - în condiţiile în care negocierile erau în
desfăşurare - patru monitoare sovietice au debarcat trupe pe
ostroavele Dalerul Mare şi Salangic. După o luptă scurtă, militarii
români au fost copleşiţi de numărul mare al sovieticilor şi au fost
siliţi să se retragă lăsând în urmă şase morţi. Pe 26 octombrie
sovieticii şi-au continuat acţiunile în forţă şi au ocupat insulele
Tătarul Mare, Dalerul Mic şi Maican, iar pe data de 5 noiembrie au
ocupat şi insula Limba din Delta Dunării. În doar câteva zile
sovieticii au ocupat insulele care făceau ca intrarea pe braţul Chilia
din Marea Neagră să intre în mâinile Moscovei. Ministerul român de
Externe a depus un protest la Moscova faţă de această ocupare, însă
comisarul adjunct pentru afaceri străine de la Moscova, A.I. Vîşinski
şi-a exprimat speranţa că "România nu va stărui în protestul său, pe
care guvernul sovietic nu-l poate accepta". Vîşinski a continuat
spunând că ocuparea şi anexarea acestor insule din Delta Dunării nu
poate fi socotit un gest inamical din partea URSS, deoarece aceste
insule nu au nici o valoare pentru România, ele fiind însă extrem de
importante pentru URSS.

Promisiunea lui Molotov

"Armata şi guvernul sovietic nu au intenţia de a anexa nici o parte a
teritoriului român, oricare ar fi ea sau de a aduce vreo atingere
independenţei României", Viaceslav Molotov, ministrul sovietic de
externe, 25 august 1944

Frăţia sovieto-nazistă: cum s-au înarmat germanii în Rusia sovietică


La nivelul discursului public, Germania nazistă şi Uniunea Sovietică
erau cei mai mari duşmani de pe pământ. Însă timp de 11 ani, între
1922 şi 1933, Berlinul şi Moscova aveau să colaboreze extrem de strâns
într-unul dintre cele mai sensibile şi secrete domenii pentru toate
naţiunile: cercetarea militară. Izolate la sfârşitul Primului Război
Mondial, atât Germania cât şi Rusia doreau să-şi dezvolte capacităţile
militare.


Fratia sovieto-nazista



Germaniei i se interziceau astfel de activităţi prin Tratatul de la
Versailles, unde capacitatea sa militară era sever restricţionată.
Uniunea Sovietică nu avea capacităţile tehnice pentru dezvoltare şi
era izolată pe plan internaţional. În 1922 cele două ţări aveau să
uimească lumea prin semnarea Tratatului de la Rapallo, intermediat de
Turcia. Dacă tratatul dintre Germania şi URSS din aprilie era doar un
simplu tratat de cooperare, o serie de acorduri secrete au venit
ulterior să stabilească exact cadrul cooperării militare. Liderii
militari germani care aveau să-i aducă lui Hitler majoritatea
victoriilor au fost pregătiţi în Uniunea Sovietică în perioada în care
aliaţii occidentali credeau că Germania nu se va putea reînarma.

Acordul secret

Pe 11 august 1922, armata Germaniei şi Armata Roşie au semnat un acord
secret care le permitea germanilor să înfiinţeze baze militare în
Uniunea Sovietică. Documentul acoperea problemele cooperării secrete
germano-sovietice în domeniul dezvoltării blindatelor, aviaţiei şi
armelor chimice. Acordul sovieto-german din 11 august 1922 stabilea
principiile acestei cooperări: dezvoltarea tehnologiilor militare
avansate, cooperarea în domeniul studiilor teoretice, stabilirea unor
programe de pregătire independente de terţi, dezvoltarea şi testarea
tactică a sistemelor de armament interzise prin Tratatul de la
Versailles (blindatele şi aviaţia); dezvoltarea şi educarea cadrelor
militare specializate în toate domeniile militare; dezvoltarea unor
noi strategii şi tactici bazate pe noile sisteme de armament. Seriile
de pregătire a militarilor germani în URSS nu trebuiau să stea mai
mult de un an pe teritoriul sovietic.

Bazele germane stabilite în URSS urmau să fie folosite pentru
eforturile de cercetare şi testare, pregătirea tactică, evaluarea
pregătirii în domeniile interzise de Tratatul de la Versailles. În
schimbul acestor privilegii germanii urmau să permită ofiţerilor
Armatei Roşii să facă exerciţii împreună cu ofiţerii lor în cadrul
aplicaţiilor din URSS, de asemenea urmând să ofere şi toate
informaţiile legate de descoperirile din tehnologia militară. În anul
1924 armata germană a deschis la Moscova un birou pentru coordonarea
activităţilor din Uniunea Sovietică. Treptat, mai multe capacităţi
industriale au fost transferate în Uniunea Sovietică pentru
construirea de prototipuri pentru tancuri, avioane şi submarine.
Cooperarea germano-sovietică ar fi trebuit să fie benefică pentru
ambele părţi, însă germanii au ştiut cum să profite la maxim de
oportunităţile oferite.

Dezvăluirea

Cooperarea secretă în domeniul militar a fost expusă în public pentru
prima oară în anul 1926. În condiţiile în care Reichswehr (armata
germană din perioada republicii de la Weimar) importa în secret
muniţii şi arme interzise din Uniunea Sovietică, social-democraţii
germani aflaţi la guvernare au realizat că Moscova se folosea de
această rută pentru înarmarea organizaţiilor comuniste clandestine. În
toamna anului 1926 social-democraţii germani au protestat public faţă
de aceste importuri secrete. Pe 2 decembrie 1926 ziarul britanic
Manchester Guardian a publicat un articol în care afirma că în cadrul
Reichswehr există o aşanumită Sondergruppe R (Gripa specială R)
destinată colaborării militare secrete cu Uniunea Sovietică. Acest
articol a provocat o adevărată furtună mediatică. Pe 16 decembrie 1926
comuniştii germani au declanşat o campanie de presă în care au respins
toate acuzaţiile social-democraţilor. Până la urmă întreaga afacere a
fost muşamalizată, însă semnalul de alarmă fusese deja tras.



Conspirativitate deplină

Cercetările militare germane secrete din Uniunea Sovietică şi
programele de pregătire solicitau o organizare extrem de eficientă.
Companiile civile şi militare germane au colaborat extrem de eficient
pentru a realiza o conspirativitate totală. Mai mult decât atât,
germanii au aplicat un sistem de contabilitate dublă extrem de
eficient.

Astfel era ţinută o contabilitate publică destinată Consiliului de
Control Aliat care verifica respectarea prevederilor Tratatului de la
Versailles, ca şi parlamentarilor. Operaţiunile financiare secrete
fdin cadrul proiectului comun cu sovieticii erau înregistrate în aşa
numitul "Registru Albastru" care putea fi consultat doar de un număr
restrâns de militari şi oameni politici. Datorită faptului că rubla
sovietică nu era monedă convertibilă iar marca germană a suferit
perioade de inflaţie acută a fost stabilit la nivel politic o rată de
schimb fixă pentru întreaga perioadă în care proiectul de cooperare a
fost pus în aplicare: o ruplă pentru 2,16 mărci. Se estimează că
Germania a cheltuit aproximativ 10 milioane de mărci anual - o sumă
totală de peste 100 milioane. Din aceşti bani, cei mai mulţi au fost
cheltuiţi pentru cercetările de aviaţie.

Când trebuiau să plece în Uniunea Sovietică, ofiţerii germani primeau
paşapoarte cu nume false emise de Ministerul de Externe. Pentru o
acoperire suplimentară aceşti ofiţeri călătoreau de obicei singuri.
Germanii erau extrem de atenţi în cadrul acestei operaţiuni: existau
inclusiv instrucţiuni pentru modul în care trebuiau să se îmbrace
ofiţerii transferaţi pentru pregătire în URSS. Participanţii la
programele de pregătire în URSS erau trecuţi în rezervă, astfel încât
să nu figureze ca ofiţeri activi. Această practică a "rotirii"
ofiţerilor a permis pregătirea unui număr mult mai mare de cadre decât
permitea de fapt Tratatul de la Versailles. În cazul în care un ofiţer
german murea în URSS ca urmare a unui accident în timpul
antrenamentelor cadavrul său era repatriat în secret într-un container
care în scripte figura ca conţinând piese metalice. În drum spre
Uniunea Sovietică ofiţerii germani treceau prin Letonia, la graniţa cu
URSS fiind aşteptaţi , numele lor false fiind trimise în avans pentru
a elimina orice fel de confuzii. După încheierea programului de
pregătire ofiţerii germani se întorceau acasă prin Leningrad, de unde
se îmbarcau pe una din puţinele nave de pasageri existente. Sovieticii
nu au avut astfel de probleme: organizaţia care se ocupa de contactele
cu germanii nici măcar nu exista din punct de vedere oficial, iar
Moscova nu trebuia să dea nimănui socoteală de modul în care îşi
cheltuia banii.

Bazele germane din URSS

Şcoala de tancuri germană din Kazan a avut numele de cod Kama şi a
început să fie construită în 1926. În 1929 şcoala pentru ofiţeri de
blindate "Kama" era funcţională, fiind dotată cu şase tancuri de 23 de
tone (înarmate cu tunuri de 75 mm) şi trei tancuri de 12 tone, dotate
cu tunuri de 37 mm. Sovieticii au contribuit cu 12 tancuri de tip
Carden-Lloyd cumpărate de la britanici. Şcoala a fost condusă de
generalul german von Lutz, printre profesori numărându-se şi părintele
doctrinei Blitzkrieg-ului, Heinz Guderian. În cadrul acestei şcoli nu
erau purtate uniforme, ofiţerii germani participând la cursuri
îmbrăcaţi în haine civile. În timpul aplicaţiilor practice, germanii
purtau uniforme sovietice, însă fără însemne. În ceea ce priveşte
aviaţia, între anii 1921-1924 germanii au construit o fabrică pentru
asamblarea de aeronave la Lipeţk. Curusrile au fost demarate în anul
1925 şi au durat până în anul 1933. O fabrică Junkers a fost ridicată
la Fili, în apropierea Moscovei. Producţia prevăzută pentru această
uzină era de 300 de avioane pe an - cifră care n-a fost atinsă
niciodată. Specialiştii germani s-au plâns permanent de faptul că
ruşii furau tot ce le pica sub mână. La şcoala de aviaţiei de la
Lipeţk germanii au dus 60 de aparate de zbor pe care le-au folosit la
antrenamente. În vara anului 1931 au fost organizate aplicaţii de mare
anvergură care mimau adevărate bătălii aeriene. Spre deosebire de
şcoala pentru tanchişti din Kazan, şcoala de aviaţie de la Lipeţk nu
avea un program foarte bine stabilit, punându-se accent pe imaginaţie,
inovaţie şi experimente. Până în anul 1933 peste 1.200 de piloţi
germani au fost antrenaţi la Lipeţk. Germanii au efectuat inclusiv
cercetări pentru dezvoltarea armelor chimice, la baza cu numele de cod
Tomka, la Podosinky, în regiunea Samara de pe Volga. Au fost efectuate
inclusiv aplicaţii practice pe scară largă în anul 1926. Pe lângă
toate aceste baze de antrenament şi cercetare a fost înfiinţată la
Moscova şi o şcoală pentru ofiţeri de stat-major, printre absolvenţii
căreia s-au numărat viitorii mareşali nazişti Keitel, Mannstein şi
Model.

Neîncredere reciprocă

Pe toată perioada acestei cooperări sovieticii au lăudat permanent
tehnologia germană. Ofiţerii Moscovei au aflat majoritatea detaliilor
referitoare la cercetările germane. Au fost extrem de impresionaţi de
faptul că mitralierele grele germane puteau să fie transformate în
mitraliere anti-aeriene în mai puţin de 30 de secunde. Tunul
anti-aerian german de 75 mm îşi trimitea proiectilele la o distanţă
dublă faţă de cea realizată de piesele de artilerie sovietice, iar
elementele optice fabricate de Siemens şi Zeiss erau de o calitate
mult superioară.

Spre dezamăgirea sovieticilor însă, ori de câte ori aveau o cerere mai
specială, germanii găseau de fiecare dată scuze pentru neîndeplinirea
ei. Adeseori sovieticii aveau sentimentul că germanii ascundeau
anumite descoperiri sau concluzii. Pe de altă parte Moscova nu a
arătat niciodată germanilor tancul lor T-34, cel mai bun tanc
proiectat înainte de izbucnirea războiului. Germanii erau de foarte
multe ori nemulţumiţi de stagiile petrecute alături de sovietici,
deoarece le erau furate bunuri comune pentru ei (săpunuri, stilouri,
pastă de dinţi, unelte, dulciuri) care însă lipseau în totalitate din
Uniunea Sovietică.

Alianța Celor Trei Mari

La începutul celui de-al doilea război mondial, nu exista noțiunea de
„Cei trei mari”, cu referire la tabăra Aliaților. Nu exista de fapt
nici măcar o alianță.

La început, Marea Britanie s-a opus singură Germaniei. Nici după
invazia germană a Uniunii Sovietice lucrurile nu stăteau prea bine.
Atunci, senatorul Truman – cel care avea să devină președinte –
declara că „Daca vedem că Germania câștigă, atunci trebuie să ajutăm
Rusia, și dacă Rusia câștigă, atunci trebuie să ajutăm Germania, și
astfel să-i lăsăm să se omoare între ei, deși nu aș vrea în niciun caz
să-l văd pe Hitler victorios”. Între timp, Churchill se străduia să-și
lase deoparte antipatia profundă pe care o simțea față de regimul
comunist din Rusia sovietică, intuind în acesta un posibil viitor
aliat. De asemenea, el își dădea seama că Marea Britanie nu mai putea
rezista singură și că era dependentă de Statele Unite.

Primele semne ale conturării viitoarei echipe de trei apar în vara lui
1941 odată cu declarația comună făcută de Roosevelt și Churchill cu
privire la Carta Atlanticului. Dar la acel moment, ajutorul pe care
americanii îl ofereau englezilor – prin acordul Lend-Lease – nu era
neapărat o dovadă a generozității americane față de un aliat nevoiaș,
ci o promovare a intereselor naționale. Ulterior, lui Stalin i se va
sugera organizarea unei întâlniri la nivel înalt la Moscova, pentru a
discuta problema acordării de ajutoare materiale și financiare. Atacul
japonez de la Pearl Harbor i-a adus pe americani în război, iar
consolidarea Alianței Celor Trei Mari se apropia cu pași repezi.

Prima întâlnire dintre cei trei are loc la Teheran la sfârșitul anului
1943. Roosevelt și Stalin s-au înțeles bine după ce au discutat la
prima întâlnire din capitala iraniană. Pe lângă discuțiile oficiale,
cei trei au vorbit și separat, doi câte doi și pe la spatele celui
de-al treilea aliat. Roosevelt l-a avertizat pe Stalin că ar fi mai
bine să nu menționeze problema Indiei în prezența lui Churchill,
sugerând că problema ar putea fi rezolvată după război și altfel decât
urmăreau britanicii. Iar când premierul britanic s-a întâlnit cu
Stalin, a subliniat importanța Mediteranei pentru Marea Britanie
(adică pentru imperiu; Roosevelt considera că Marea Britanie va trebui
să renunțe la imperiul colonial după război). În ciuda aparențelor, se
părea că discuțiile în trei erau mult mai puțin utile decât
aranjamentele separate în doi.

Principalele puncte de contradicție între Cei Trei erau Polonia și
Germania. Deși acceptau Linia Curzon (stabilită la sfârșitul Primului
Război Mondial) ca granița estică a Poloniei, Aliații occidentali nu
erau deloc mulțumiți cu ideea ca granița de vest să fie stabilită pe
linia Oder-Neisse, subliniind că asta presupunea strămutarea a
milioane de germani. De asemenea, Churchill și Roosevelt nu agreau
faptul că sovieticii nu le permit să se intereseze de problemele
Europei Centrale și Estice, și considerau reparațiile pe care Stalin
le cerea din partea Germaniei ca fiind excesive. În plus, erau
nemulțumiți de comportamentul Armatei Roșii, problemă în care s-au
arătat totuși mai înțelegători având în vedere experiențele rușilor cu
armata germană în momentul invaziei. Mai mult decât atât, Roosevelt,
dar mai Churchill s-au alarmat când partea sovietică a dat semne că e
interesată de evoluțiile din Franța, Italia și zona Mediteranei.


Întâlnirea de la Yalta (considerată cea mai importantă dintre toate)
reprezintă punctul de apogeu al alianței Celor Trei Mari. Este
momentul în care cei trei sunt reprezentați în mod clar ca liderii
celor trei mari puteri Aliate care negociază soarta lumii postbelice.
La Postdam lucrurile au stat altfel, iar declinul alianței era
evident. În plus, Roosevelt murise, fiind înlocuit de Truman, iar
Churchill își pierduse poziția în urma alegerilor din iulie, fiind
înlocuit de Attlee.

Războiul se terminase în Europa, însă problemele nu fuseseră rezolvate
– situația Germaniei nu fusese stabilită, iar aliații Occidentali erau
nemulțumiți de situația din Europa Centrală și de Est, privință în
care Stalin era însă de neclintit. Procesul de comunizare a acestor
state fusese declanșat odată cu înaintarea Armatei Roșii și era clar
că sovieticii nu vor renunța la niciun stat.

Nici în problema războiului contra Japoniei Cei Trei nu se mai
înțelegeau, sovieticii nedorind să fie excluși din Japonia, în ciuda
faptului că încă nu declaraseră război acestei țări. Urmează apoi
demonstrația de forță a americanilor – bomba atomică, care n-a putut
decât să-l neliniștească cumplit pe Stalin.

În cele din urmă, până la sfârșitul anului 1945 Alianța se prăbușește,
iar în martie 1946, Churchill ține faimosul discurs de la Westminster
College, în Fulton, Missouri, în care vorbește de Cortina de Fier.

Cum i-a ajutat Suedia pe nazişti să cucerească Norvegia în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial


O nouă carte dezvăluie cum autorităţile suedeze au ajutat armata nazistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial să învingă armata germană, informează Daily Mail.

Potrivit cărţii „Blodsporet”, Suedia a permis germanilor să folosească sistemul de căi ferate pentru a transporta militari şi arme pentru bătălia de la Narvik din 1940. Jurnalistul Espen Eidum a petrecut trei ani în Norvegia, căutând în arhive documente care să explice cum au reuşit naziştii să câştige o luptă care se anunţa pierdută şi în urma căreia au ocupat întreaga ţară.

Autorul povesteşte cum liderul nazist, Adolf Hitler, a cerut personal permisiunea de a folosi căile ferate pentru a trimite trei trenuri cu “ajutoare medicale”, iar liderii suedezi şi-au minţit vecinii spunând că nu au aprobat cererea germanilor. Acest fapt a condus la pierderea bătăliei atât de partea Norgvegiei, cât şi de partea Marii Britanii, care trimisese trupe pentru ajutor, Hitler trimiţând, de fapt, militari înarmaţi.

“Pentru fiecare presupus medic sau asistent, în trenuri erau 17 infanterişti. Un raport trimis de autorităţile suedeze în Berlin, care au urmărit debarcarea oamenilor din trenuri, arată că, în principiu, ei ştiau de intenţiile lui Hitler şi că vagoanele erau folosite pentru a aduce noi trupe de luptă”, a spus Eidum.

Pe lângă militari, în trenuri au mai fost aduse şi mitraliere puternice, muniţie şi echipamente de alimentare.

În aceeaşi carte, jurnalistul a publicat şi o scrisoare trimisă de prim-ministrul norvegian de atunci, Johan Nygaardsvold, în care îi cerea trimisului său la Stockholm să-i transmită premierului suedez, Per Albin Hansson, furia sa. “Nu e nimic, nimic ce urăsc atât de tare cum urăsc abandonul sălbatic al Suediei”, i-a scris norvegianul, potrivit cărţii.

Planul MARSHALL

Pe 5 iunie 1947, într-un discurs rostit în Aula Universităţii Harvard, secretarul de stat american George Marshall a anunţat lansarea unui vast program de asistenţă economică destinat refacerii economiilor ţărilor europene, cu scopul de a stăvili extinderea comunismului, fenomen pe care el îl considera legat de problemele economice.

La 19 iunie 1947, miniştrii de externe francez, Georges Bidault, şi britanic, Ernest Bevin, au semnat un comunicat prin care au invitat 22 de state europene să trimită reprezentanţi la Paris pentru a schiţa un plan de reconstrucţie europeană. Etichetând Planul Marshall drept „imperialism economic american”, Moscova a interzis ţărilor satelite să participe la Conferinţa de la Paris. Sovieticii considerau că acceptarea planului ar fi condus la desprinderea de URSS a ţărilor din sfera sa de influenţă şi la pierderea avantajelor politice şi strategice dobândite de Kremlin în Europa Centrală şi de Est la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Planul Marshall a reprezentat extensia în domeniul economic a Doctrinei Truman.

În 5 iunie 1947, secretarul de stat George C.Marshall a ţinut o prelegere la Universitatea Harvard în care a conturat ceea ce urma să devină Planul Marshall. Europa, devastată de război, tocmai trecuse printr-una din iernile cele mai dificile din istoria sa. Naţiunile Europei se confruntau cu inflaţia ridicată, iar guvernele social-democrate se opuneau adaptării măsurilor draconice de redresare economică sugerate de economiştii liberalismului clasic. Ceva trebuia făcut, atât din raţiuni umanitare cât şi în vederea stopării răspândirii ideilor comuniste.

Statele Unite au oferit un ajutor de până la 20 bilioane de dolari, cu condiţia ca naţiunile europene să se organizeze pentru a redacta un plan raţional privind utilizarea acestei sume. Pentru prima dată, acestea trebuiau să acţioneze ca o singură unitate economică, să colaboreze. Marshall a oferit de asemenea un ajutor Uniunii Sovietice şi statelor socialiste din Europa de Est, dar Stalin a etichetat programul drept un truc şi a refuzat să participe. Foarte probabil, acest refuz al lui Stalin a făcut posibilă acceptarea planului de către Congresul American.

Trebuie menţionat că planul Marshall a fost şi în beneficiul economiei americane. Banii urmau să fie folosiţi pentru a cumpăra bunuri din Statele Unite, care urmau să fie transportate peste Atlantic cu vase comerciale americane. Planul a funcţionat; până în 1953 SUA a transferat circa 13 bilioane, iar Europa s-a refăcut din punct de vedere economic. Mai mult, planul a inclus şi Germania de Vest, care a fost astfel reintegrată în comunitatea ţărilor europene. În afară de contribuţia sa la refacerea Europei, planul Marshall a condus la redactarea planului Schuman, care la rândul său a generat Euratom, apoi Comunitatea Cărbunelui şi a Fierului şi Piaţa Comună, trasând direcţia pentru ceea ce urma să devină Uniunea Europeană.

Sub multe aspecte, planul Marshall a satisfăcut şi pe cei care doreau o politică externă a SUA generoasă şi idealistă, şi pe cei care promovau un realpolitik (o politică externă realistă).

Iniţiatorul Planului

George Marshall s-a născut în decembrie 1880, în familia unui prosper om de afaceri din Pennsylvania. De mic însă a arătat înclinaţii spre o carieră militară. Astfel, George a urmat cursurile Institutului Militar din Virginia, pe care le-a absolvit în 1901. Ca tânăr ofiţer a participat la primul război mondial, unde s-a remarcat graţie calităţilor lui. După război a îndeplinit diverse misiuni în China şi în SUA. În 1939, preşedintele Franklin Delano Roosevelt l-a numit şef al Marelui Stat Major cu gradul de general. În perioada celui de-al doilea război mondial s-a remarcat în special ca membru al comisiei care a supervizat studiile asupra bombei atomice. În 1945 şi-a încetat cariera militară, intrând în serviciul diplomatic. A deţinut funcţii importante în administraţia de la Washington: secretar de stat (1947-1949), ministru al Apărării în timpul războiului din Coreea (1950-1951). Nemulţumit de evoluţia evenimentelor, în septembrie 1951 şi-a prezentat demisia şi s-a retras din viaţa publică. Peste doi ani (1953), a primit Premiul Nobel pentru Pace. A încetat din viaţă în 1959, la Washington.

Neînţelegeri între foştii aliaţi

Neîncrederea sporită dintre marile puteri şi-a pus decisiv amprenta în anii 1946-1948 asupra statelor din centrul şi estul Europei. Simbolic, războiul rece este declarat de Churchill în 1946. Anul următor, SUA au lansat Planul Marshall. Atrăgător pentru toate statele din zonă, ţările trecute la regimuri de democraţie populară au refuzat participarea la reconstrucţia Europei datorită Moscovei.

În timp ce în Europa Centrală şi de Est partidele comuniste îşi consolidau poziţiile de putere, pe plan internaţional, suspiciunile şi neînţelegerile dintre Aliaţi au crescut.

Marile puteri aliate în timpul războiului, SUA, Marea Britanie şi URSS, au început din 1945 să aibă numeroase divergenţe privind organizarea postbelică a lumii. Neîncrederea dintre ele, estompată până atunci datorită intereselor comune, a crescut pe măsură ce dezacordurile s-au înmulţit. Pe de alta parte, metodele folosite de URSS în statele ocupate de Armata Roşie au început să dezvăluie occidentalilor înţelesul sovietic al cuvântului “democraţie”. Iar lansarea celor două bombe atomice asupra Japoniei i-a întărit lui Stalin convingerea că era necesară o zonă cât mai întinsă înspre estul Europei şi în Asia pentru a proteja “patria comunismului”.

Reacţia sovietică
Statele occidentale au fost în totalitate de acord cu propunerea americană. De cealaltă parte a baricadei, în URSS, reacţiile au fost confuze. La 16 iunie, oficiosul sovietic Pravda califica Planul Marshall ca un “amestec în treburile interne ale altor state”, dar peste numai două zile, ministrul sovietic de Externe, Viaceslav Molotov, accepta propunerea omologilor săi britanic şi francez de a discuta despre prevederile Planului. În discuţiile purtate la Paris, şefii diplomaţiilor franceză şi britanică au susţinut un program de reconstrucţie economică coordonat, care să includă şi Germania. Molotov nu s-a opus ideii de reconstrucţie a Germaniei, dar a fost mult mai interesat de despăgubirile pe care aceasta urma să le acorde URSS. Molotov a negociat ferm şi nu a fost dispus la concesii, deşi Stalin nu luase încă decizia finală privind Planul Marshall. Hotărârea a fost luată în timpul discuţiilor care continuau la Paris. La 1 iulie, Molotov a primit o scrisoare de la Stalin, după care a refuzat net propunerile omologilor săi şi a părăsit lucrările conferinţei. Explicaţia oferită a fost că propunerile Planului Marshall duc la “pierderea independenţei economice şi erau incompatibile cu păstrarea suveranităţii naţionale”

Presiunile Moscovei asupra sateliţilor săi

Statele din Europa Centrală şi de Sud-Est s-au arătat entuziasmate de propunerile americane. Cehoslovacia a anunţat că trimite un reprezentant la Paris pentru a discuta despre participarea la Planul Marshall. Ministrul de Externe al Poloniei l-a informat pe ambasadorul american la Belgrad că guvernul său va trimite o delegaţie la Paris. Ungaria şi-a manifestat şi ea dorinţa de participare la programul american de reconstrucţie a Europei. Dorinţele lor au fost zădărnicite de intervenţia Moscovei. Ea a solicitat tuturor guvernelor din sfera sa de influenţă să-şi retragă acordurile de participare la discuţiile pe marginea Planului Marshall, proiectate a se desfăşura la Paris. Asupra primului ministru şi ministrului de Externe al Cehoslovaciei, chemaţi la Moscova pentru a discuta această situaţie, Stalin proferează printre alte ameninţări şi pe aceea de reziliere a acordului de colaborare între Cehoslovacia şi URSS din 1943. În consecinţă, la 9 iulie guvernele Bulgariei şi Iugoslaviei au anunţat neparticiparea la Conferinţa de la Paris; acelaşi lucru l-au făcut Cehoslovacia şi Ungaria, iar la 11 iulie, România şi Polonia

„Nu cred că trebuie să vă atrag atenţia, domnilor, că situaţia mondială este foarte gravă. Acest lucru este evident pentru toţi oamenii cu putere de judecată. Dar cred că una din dificultăţi este că problema este atât de complexă, încât numeroasele relatări prezentate publicului prin intermediul presei şi radio-ului împiedică formarea unei imagini clare asupra situaţiei. În plus, locuitorii ţării noastre se află departe de acele zone ale lumii, prin urmare este dificil pentru ei să înţeleagă sărăcia şi corolarele acesteia, reacţiile unei populaţii ce suferă de multă vreme, respectiv efectele acestor reacţii asupra guvernelor lor şi modul în care acesta se leagă de efortul nostru de a promova pacea în lume (...) Adevărul este că necesităţile Europei în ceea ce priveşte importul de hrană şi alte bunuri de consum pentru următorii trei-patru ani depăşesc cu mult capacităţile ei de a plăti pentru aceste produse străine. Prin urmare, ea trebuie să primească un ajutor sau se va confrunta cu o deteriorare foarte gravă a situaţiei economice, sociale şi politice. Remediul este distrugerea cercului vicios şi redarea încrederii popoarelor europene în viitorul economic al ţărilor lor cât şi al Europei întregi (…)

Este deja evident că, înainte ca Guvernul Statelor Unite să îşi continue ajutorul pentru ameliorarea situaţiei şi încercările Europei de a-şi reveni, trebuie să existe o oarecare înţelegere între statele Europene. Aceasta este o problemă a Europei. Iniţiativa, în opinia mea, trebuie să vină din partea Europei. Rolul acestei ţări (SUA – n.n.) este de a oferi un ajutor prietenesc pentru schiţarea unui program european, în măsura în care acest lucru este convenabil (practic) şi pentru noi. Programul trebuie să fie comun, acceptat de mai multe state, dacă nu de toate ţările Europei” - George Marshall.

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9464/8/

In perioada Bataliei pentru Berlin (16 aprilie 1945 - 2 mai 1945), cand soarta celui de-al Treilea Reich era deja pecetluita, liderii fortelor aeriene naziste au decis sa foloseasca, in disperare de cauza, programul "Leonidas". Prin aceasta actiune, bombe cu om la bord urmau sa fie lansate spre tintele strategice ale inamicului. Erau actiuni de tip kamikaze, asemanatoare celor japoneze, dar pilotii "Leonidas" aveau posibilitatea de a se parasuta cu putin inainte de lovirea obiectivului.

Andrei MURARU - În inima celui de-Al Treilea Reich

Dictatorii trăiesc în cuiburi sacrosante. Odată cu sfîrşitul lor intempestiv şi adesea violent, citadelele devin locuri indelebile. O memorie indisolubilă care ascunde trăiri intense şi experienţe individuale uneori abstruse, alteori emfatice. Un astfel de spaţiu este Berlinul, locul în care s-au produs decizii care au schimbat viaţa Europei pentru totdeauna. Dar Berlinul e şi spaţiul vieţii şi al morţii pentru mii de oameni, e oraşul care, în cei peste şase ani de război, a suferit cele mai grele pierderi civile din Europa Occidentală. Povestea Berlinului e, dincolo de istoria politică şi diplomatică, una a vieţii cotidiene, o istorie socială compusă din neştiute poveşti personale.
Destinul berlinezului de rînd


Volumul de faţă este rodul strădaniei lui Roger Moorhouse, un istoric britanic, care a mai publicat, în trecut, un volum tot de istorie urbană, împreună cu Norman Davies. De­sigur, precedentele istoriografice pe subiectul Berlin nu sînt puţine şi nici lipsite de consistenţă. Prima lucrare care îmi vine în minte, tradusă şi la noi (Berlin: căderea – 1945, traducere din engleză de Diana Elena Puşcaşu şi Daniela Truţia, Editura Rao, Bucureşti, 2005) îi aparţine tot unui britanic, Antony Beevor, specialist de top al celui de-Al Doilea Război Mondial (căruia i-a dedicat o grandioasă monografie, aşteptată să apară în această vară). Dar Roger Moorhouse nu investighează cu obstinaţie nici bătălia Berlinului, aşa cum o face Beevor, nici tainele elitelor naziste. Pe Moordhouse îl preocupă experienţele individuale, căutările, speranţele, într-un cuvînt – destinul berlinezului de rînd.

Cea mai mare parte a locuitorilor oraşului mai trăiseră un război care se încheiase cu o scump plătită şi usturătoare înfrîngere prin Tratatul de la Versailles. Ca peste tot în lume, berlinezii au primit declanşarea războiului ca un nou coşmar. Generaţia Primului Război Mondial a retrăit războiul lui Hitler cu sentimente contrare. Nici Blietzgrieg-ul, nici victoriile subite din vara anului 1940 nu au născut, dincolo de manifestaţiile oficiale de entuziasm, un sentiment de siguranţă.


Oraşul s-a transformat în cîteva luni într-un centru operaţional, dar şi într-o ţintă predilectă pentru raidurile iniţial britanice şi apoi aliate. Cum e ca viaţa tihnită şi rutinizantă să se transforme fulgerător într-o cursă continuă pentru resurse şi pentru salvare? Să cauţi gazul pentru lampă, perdele pentru camuflaj, cartofi, banalii pantofi, culminînd cu introducerea cartelelor şi a raţiilor impuse la cărbune, alimente sau îmbrăcăminte. Rafturile goale au fost o experienţă cotidiană în cui­bul lui Hitler, cu multe decenii înainte de Ceauşescu. Probabil era mai greu să găseşti săpun, într-un magazin din Berlin, în 1941, decît într-o tutungerie din Bucureştiul anilor ’80. Şi asemănările ar putea continua dacă amintim doar că şi naziştii îi urmăreau pe cei care „doseau“ bunuri sau că banala friptură fusese înlocuită cu diferite surogate. Disperarea şi foamea berlinezilor erau atît de mari, încît atunci cînd Aliaţii au lovit, în toamna lui 1943, grădina zoologică din Berlin, locuitorii nu au pregetat să se înfrupte din crocodili, bivoli sau antilope.



Peste calmul vieţii cotidiene s-au aşternut pretutindeni limitările şi condiţionările impuse de război. De exemplu, întreruperea cu energie electrică – pentru a nu facilita orientarea piloţilor inamici în timpul raidurilor aeriene – a generat o stare de infracţionalitate nebănuită. Lotri venali şi criminali siniştri acţionau în parcuri, în gări, în mahalale, profitînd de întunericul deliberat creat de autorităţile naziste. În aceste condiţii, pînă şi o banală traversare a oraşului devenise o aventură petulantă. În nopţile dense, Paul Ogorzow, un angajat al reţelei locale de transport, membru al Partidului Nazist, a terorizat oraşul. Povestea spusă de Roger Moorhouse, care are de altfel un dar de a reconstrui istorii personale, te duce cu gîndul la Jack Spintecătorul, ucigaşul de la finalul secolului al XIX-lea din zona Londrei, ori la mai apropiatul, geografic şi temporal, Ion Rîmaru, din România anilor ’70. Cînd a fost prins în vara anului 1941, Ogorzow a recunoscut uciderea a opt femei, şase tentative de omor şi 31 de violuri. În plus, chiar şi accidentele au schimbat rata mortalităţii în oraş: în fiecare zi din anul 1940, un berlinez a murit din cauza suspendării furnizării cu curent electric.
Pentru Roger Moorhouse, Berlinul nu a fost niciodată un nucleu al naziştilor. Proteste individuale (grafitti, sloganuri anti-Hitler) sau colective (protestul din Rosenstrasse) au evocat o anumită stare de nemulţumire tăcută, mai ales din cauza intruziunii dictaturii în viaţa privată a berlinezilor. În condiţiile unei restrîngeri tot mai accentuate a economiei din cauza războiului, pauperitatea a devenit o componentă organică a vieţii de zi cu zi. Traiul berlinezilor, de la primele ore ale lui 1 septembrie 1939 şi pînă în ultimele zile dinaintea capitulării, este analizat cu mult tact de Moorhouse. Volumul devine astfel o radiografie, o cronică în care actorii de diferite profesii, vîrste trec prin experienţele războiului. Aflăm, de pildă, că un om îngheţat de frig a fost găsit pe o stradă din Berlin în ianuarie 1941, fiind primul caz de acest fel din ultimul deceniu şi o consecinţă directă a situaţiei dificile prin care treceau locuitorii citadelei.

Poveşti inepuizabile


Subiectele pe care le abordează autorul sînt cu adevărat pasionante şi reprezintă, tot­odată surse inepuizabile de poveşti: evacuarea copiilor din Berlin în zonele rurale (Kinderlandverschickung, programul fiind în realitate un experiment politico-social), acţiunile Gestapoului în Berlin, viaţa în închisori sau locuri de tortură, peisajul cimitirelor (prilej pentru autor să constate că puţini dintre cei căzuţi pe frontul de est au fost repatriaţi şi reînhumaţi acasă), chimia rezistenţei berlineze în timpul războiului (estimată la aproximativ 12.000 de suflete, dintre care, cei mai activi, au fost comuniştii şi practicanţii adunaţi în jurul unor biserici protestante), operaţiunea Valkyrie, viaţa în undergroundul berlinez, programul de construire a adăposturilor antiaeriene etc. Cum arătau buncărele în timpul unui atac, cum se murea, cum se trăia, cum s-a păstrat o anumită loialitate a berlinezilor faţă de regim (bună ori rea, e ţara mea!), cum s-a deteriorat moralul public, care au fost bolile războiului, cîţi şi de ce s-au sinucis berlinezii în război (doar în aprilie 1945 şi-au luat viaţa 4.000 de berlinezi) sînt subiecte pe care Moorhouse le vizitează. El atinge uneori teme delicate precum siluirile comise de soldaţii sovietici, arătînd că 5% dintre copiii născuţi la Berlin, în 1946, au provenit din violuri.


Dincolo de tumultul gri al războiului, viaţa berlinezilor a avut şi momente de relaxare. De pildă, radioreceptorul, banalul radio, devenit instrumentul predilect al propagandei naziste, a fost o cale a vorbelor line, a speranţelor şi a sunetelor iscusite. O piesă pe care naziştii au făcut-o prea accesibilă în 1938: celebrul radio DKE, de numai 35 de mărci, era la acel moment cel mai ieftin radioreceptor produs în lume. Cînd a izbucnit războiul, jumătate dintre casele din Reich aveau cîte un emiţător. Transmiterea jocurilor olimpice din 1936 a reprezentat un moment de satisfacţie pentru locuitori, dar şi unul de glorie al propagandei lui Goebbels. Şi să nu credeţi că naziştii nu au prins gustul muzicii. Procentul emisiunilor muzicale a crescut de la 57%, în 1933, la 70%, în 1938. Însă de această prea accesibilă piesă au profitat şi Aliaţii. BBC în limba germană era atunci concurenţa lui Goebbels, mai ales cînd crainicii postului britanic (şi, ulterior, Radio Moscova) au început să citească în emisiuni – un top listened – liste cu soldaţii germani capturaţi.



Ca orice dictator grandoman, Hitler a visat la propria eternitate. Şi-a dorit o capitală nouă, motiv pentru Albert Speer să-i imagineze cartiere noi, zgîrie-nori şi pieţe colosale (piaţa Adolf Hitler ar fi trebuit să aibă peste 50 de hectare!), cărora ar fi trebuit să le facă loc prin cele peste 60.000 de demolări. Prizonierii de război şi numeroşi muncitori aduşi din statele ocupate au lucrat la proiecte arhitectonice, ceea ce a jucat, subliniază Roger Moorhouse, un rol vital în menţinerea şi organizarea reţelei de lagăre de concentrare. Munca forţată a celor 400.000 (cam o zecime din populaţia Berlinului în 1944) de „sclavi“ (proveniţi din toată Europa, dar mai ales din URSS) ai lui Hitler se desfăşura chiar sub ochii dictatorului. Iar în această încordare a forţelor dictaturii, soarta evreilor, deveniţi cea mai vînată comunitate din Berlin, a fost şi ea hărăzită. Obligaţi să locuiască în aşezări speciale, la periferie, iudaicii au fost masaţi într-un ghetou, deşi oficial nu a existat aşa ceva în Capitala lui Hitler. Ulterior, deportările, începute în octombrie 1941, au trimis peste 55.000 de evrei berlinezi la moarte în locuri precum Łódź, Minsk, Riga, Kaunas, Terezin ş.a.
Însă mitul invincibilităţii lui Hitler s-a prăbuşit chiar la Berlin. Nu a existat nici un an de calm, poate doar 1942, bombele au căzut fără încetare, devenind o rutină a vieţii cotidiene din Capitală. Ca să ne facem o idee asupra amplitudinii bombardamentelor, subliniem că doar în cel mai sîngeros raid aerian, în prima zi a lui martie 1943, au pierit 500 de oameni şi 100.000 au rămas pe drumuri. În total, Berlinul a atras din partea Aliaţilor cea mai mare cantitate de bombe (peste 67.000 de tone!) din toată Germania. Înfrîngerea citadelei a fost de neoprit în momentul în care, în 1945, fiecare soldat german avea de luptat contra a 20 de soldaţi sovietici.

Volumul e admirabil construit şi ar merita o traducere românească, cu atît mai mult cu cît tipul acesta de scriitură, o istorie urbană care se intersectează cu istoria socială, e mai degrabă absent din preocupările elitelei noastre istoriografice.




Roger Moorhouse
Berlin at War. Life and Death in Hitler’s Capital, 1939-1945
Vintage Books, London, 2011, 432 p.