Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Noi victorii ale coalitiei antifasciste in Europa.
Capitularea Italiei si Germaniei



-in cursul anului 1943 s-a impus uriasa superioritate
a resurselor economice , tehnico-militare si morale ale celor 3 mari
puteri : SUA , Anglia si URSS
-pe frontul de est initiativa trece de partea trupelor sovietice care
incepand din iulie 1943 au obtinut victorii dupa victorii si au eliberat
o mare parte din teritoriul ocupat de hitleristi

-la jumatatea lunii septembrie 1943 germanii isi retrag trupele din
Caucaz
-la 22 septembrie generalul Rokossovski atinge Niprul si la 29 decembrie
ajunge la Konev
-la octombrie Tolbuhin in fruntea Frontului 4 ucrainian , elibereaza
Melitopolul , apoi Crimeea
-Vatutin comandant Frontul intai ucrainian lanseaza atacul , infruntand
cu cele 47 de divizii ale sale 37 de divizii germane si reusind din 3
pana la 6 noiembrie 1943 sa incercuiasca Kievul si sa ia 41.000 de
prizonieri
-Smolenskul este eliberat la 25 septembrie , dupa ce trupele generalului
Eremenko trec in mod succesiv intre 20 august si 14 septembrie de cele 3
linii de aparare germane
-la 29 ianuarie 1944 calea ferata dintre Moscova si Leningrad este
restituia in functiune
-de la Leningra la Cherson frontul german a cedat
-in sud , Jukov lanseaza o ofensiva de primavara care incepe la 15
martie 1944 : Konev recucereste orasul Uman , Malinovski elibereaza
Odessa iar Tolbuhin Sevastopolul


http://www.e-scoala.ro/istorie/capitager.html

În primăvara lui 1941, la mai bine de două decenii, Timişoara retrăia emoţiile de după primul război mondial








Acum
mai mulţi ani citeam într-o revistă-cronică a anului 1941 câteva
rânduri despre bombardamentele iugoslave asupra garnizoanelor germane
din vestul ţării, din 6 aprilie, ca reacţie la atacul trupelor lui
Hitler. Am tras de acest capăt de aţă şi am dat peste un ghem…
emoţional, întins pe durata a două luni. După cum anunţă „ştiriştii”,
întreaga poveste în câteva momente. Şi tot ca la televiziune, să lărgim
cadrul: ne aflăm într-o Românie amputată de marile pierderi teritoriale
din 1940, o ţară a restriştilor, a refugiaţilor, şi care se pregătea
pentru războiul din est, în care era implicată din 22 iunie 1941.
Proteste formale
Despre starea de tensiune creată de iminentul atac german asupra
vecinilor noştri aflăm din „Biruinţa” din 4 aprilie: „Nu mai poate fi
nici o îndoială asupra ţelurilor de războiu ale Jugoslaviei, pe care le
urmăreşte nu numai împotriva puterilor Axei, dar şi faţă de ţările
vecine, ca România şi Bulgaria, cu care Belgradul a dorit să fie
întotdeauna în relaţiuni bune”. Iată şi descrierea raidurilor iugoslave
(„Curierul Banatului”, 9 aprilie): „Preşedinţia consiliului de miniştri
comunică: deşi guvernul român nu a făcut nici un act de angajare a
României în ostilităţile începute cu Jugoslavia, totuşi teritoriul
românesc a fost bombardat. Eri (6 aprilie, n.n.) la ora 14 un avion de
bombardament bimotor jugoslav au aruncat bombe asupra Aradului. Una din
bombe a căzut asupra unei ferme rănind 5 persoane, din care două au
murit la spital. Tot eri la ora 14,30 două avioane trimotoare jugoslave
au aruncat bombe asupra oraşului Timişoara. Unul a aruncat şapte bombe
din care numai două au explodat, fără pagube şi victime. Celălalt a
aruncat cinci bombe spărgând geamurile la câteva vagoane şi deplasând o
cisternă de apă, fără a face victime. Guvernul român a adresat
protestul său formal guvernului jugoslav.”; „Stamora-Moraviţa. În
cursul zilei de 6 aprilie au trecut mai multe escadrile de avioane
germane spre Vârşeţ-Belgrad, oraşe care au fost în aceeaşi zi puternic
bombardate. Deasupra comunei Stamora s'a încins o luptă aeriană între 2
avioane jugoslave şi 3 germane. Ultimele au părăsit lupta, iar cele
două avioane şi-au continuat drumul spre România. Seara podul c.f.r.
dintre Stamora şi Votin a fost aruncat în aer.”; „Deta. Trei avioane
jugoslave şi'au făcut apariţia în ziua de 6 deasupra aeroportului
încercând să'l bombardeze. Din avioane s'a aruncat o singură bombă, dar
n'a explodat. Germanii au deschis foc de artilerie. Două avioane au
fugit, iar unul s'a prăbuşit cu un pilot şi un soldat, cari s'au
carbonizat. Căpitanul sârb aflat în avion s'a aruncat cu paraşuta, dar
s'a aprins şi aceasta, aşa că căpitanul şi-a găsit moartea. Avionul era
de tip englezesc.”; „Orşova. Duminică 6 aprilie dimineaţa la ora 4 a
început bombardamentul artileriei germane depe malul românesc al
Dunării, la care a răspuns artileria jugoslavă bombardând oraşul
Orşova, unde au omorât un om şi au cauzat stricăciuni”. Avioane
iugoslave au aruncat 6 bombe asupra staţiei şi uzinei electrice din
Oraviţa, fără să existe victime.

„Prisonierii”
Ca la orice confruntare armată, apar şi prizonieri. În articolul
„Prisonieri sârbi la Timişoara” („Dacia”, 24 aprilie) se scria: „Încă
de la începutul ostilităţilor germano-iugoslave au trecut prin
Timişoara grupuri mai mici mai mari de prisonieri sârbi, majoritatea
fiind duşi la Săcălaz, unde s'a amenajat un mare lagăr pentru
colectarea lor. După victoria armatelor germane în Iugoslavia,
convoaele de prisonieri sârbi, în trecere prin Timişoara, au sporit tot
mai mult. Pentru a se putea face faţă numărului mare de prisonieri în
trecere prin Timişoara, autorităţile militare au amenajat un alt lagăr,
pe calea Buziaşului, în faţa vămii comunale. Printre iugoslavii
capturaţi se găsesc prisonieri de toate naţionalităţile: sârbi,
germani, români, unguri, croaţi. După unele svonuri, autorităţile
militare germane vor face o triere a acestora, menţinând în captivitate
numai prisonierii de origine sârbească şi trimiţând la vetrele lor pe
germani, pe români, pe unguri şi pe croaţi”. În prima zi de Paşti (4
mai), secţia timişoreană a Crucii Roşii împarte daruri prizonierilor:
alimente, ţigări, haine etc. şi îi identifică pe cei de origine română
- 425 la Timişoara şi 1 112 la Săcălaz: „Tuturor celor identificaţi li
s'a împărţit tricolorul român, pentru a fi recunoscuţi şi pentru ca
românii din cele două tabere de prisonieri să se cunoască între ei”.
800 de pachete împarte şi Natalia Pop, directorul Liceului „Carmen
Sylva”, aduse de elevii timişoreni, unele chiar şi sârbilor. Trierea
este anunţată în „Dacia” din 10 mai: „Joi, 8 Mai, autorităţile militare
române din Timişoara au primit primul lot de prisonieri de origine
etnică română din fosta armată jugoslavă, conform înţelegerii cu
misiunea militară germană. Oraşul Timişoara, frumos pavoazat cu acest
prilej cu drapele româneşti şi germane cu svastică, a primit
sărbătoreşte pe fraţii noştri de sânge. Primul transport de prisonieri
de origine etnică română, luaţi în primire de armata noastră, a defilat
joi la amiazi pe străzile Timişorii, mergând la locurile lor de cazare
dela Ghiroda şi Remetea cu muzica militară şi cu o companie de onoare
din Reg. 5 vânători. Pe Bulevardul Regele Ferdinand o mare mulţime de
români a aşteptat cu flori şi cu urale pe fraţii noştri, cărora o
soartă vitregă le-a hărăzit să lupte sub steag străin. După ce a
parcurs câteva străzi din Cetate, coloana de prisonieri a făcut un
popas în faţa Comandamentului Corpului de Armată, unde, în acordurile
muzicii militare, s'a făcut o impresionantă manifestaţie pentru
România, pentru M.S. Regele Mihai I şi pentru Conducătorul Statului, d.
general Ion Antonescu. Mulţimea din faţa Comandamentului a aclamat
îndelung şi pe d. general Corneliu Dragalina - absent din localitate -
şi pe d. general Emanoil Bârzotescu care se afla în balconul
Comandamentului, încadrat de un grup de ofiţeri superiori dela Corpul
de Armată, Divizie şi Tribunalul Militar”. Traseul parcurs: „Bulevardul
Eroilor de la Tisa - Politechnică - Bulevardul Regele Ferdinand -
Strada Alba Iulia - Piaţa Libertăţii - Piaţa Sf. Gheorghe - Bulevardul
Regina Maria”. Zile la rând, ziarele au publicat un apel pentru
ajutorarea cu hrană a prizonierilor: „Ofrandele se primesc pe adresa
Biroul Informaţiilor, aflat în localul Comandamentului Diviziei din
Piaţa Libertăţii, telefon 34-01”. De asemenea, a fost publicată lista
prizonierilor.
Au urmat emoţionantele vizite ale autorităţilor în tabere. Duminică,
18 mai, generalii Corneliu Dragalina (1887-1949), comandantul Corpului
VI de Armată, Emanoil Bârzotescu (1888-1968), comandantul Diviziei I
Infanterie, preotul Adam Fiştea, reprezentantul autorizat al românilor
din Banatul de Vest, au fost la Remetea şi Ghiroda, împreună cu
artiştii de la Teatrul Naţional şi Opera Română. Au fost întâmpinaţi cu
Imnul Regal, s-au intonat „Deşteaptă-te române!” şi „Pe al nostru steag
e scris unire” şi s-a pornit „Hora Unirii”, în frunte cu generalul
Dragalina („Pe braţul stâng fiecare prisonier purta tricolorul român,
iar capelele sârbeşti au fost înlocuite cu capele donate de armata
noastră”). La Moşniţa merg generalul Dragalina, prefectul, colonel
Alexandru Nasta (1891-1962), primarul Timişoarei, Eugen Pop,
intelectuali timişoreni, fiind primiţi de călăreţi înfăşuraţi în
tricolor; iarăşi s-a jucat „Hora Unirii”.

Întoarcerea
Presa vremii consemnează şi manifestările prilejuite de întoarcerea
românilor în Banatul de Vest, la sfârşitul lunii mai: „Vineri 30 l.c.
dimineaţa, au sosit la Timişoara cei 1 800 de prizonieri cantonaţi la
Remetea, Bucovăţ, Ghiroda şi Moşniţa. Ceaiul l-au luat la Regimentul
din localitate, după care, încolonaţi, au fost conduşi în Grădina
cinematografului «Capitol» unde a fost organizată festivitatea. După
terminarea programului, a avut loc o foarte reuşită defilare a
coloanelor de prizonieri, în frunte cu ofiţerii lor şi ofiţerii Români.
Defilarea a avut loc pe Bulevardul Regele Ferdinand I [...]” („Dacia”,
1 iunie); „Prizonierii români din fosta armată iugoslavă vor părăsi
mâine Timişoara, plecând la căminurile lor. Plecarea din gara Domniţa
Elena e fixată pentru ora 7 dimineaţa. Înainte de plecare, în grădina
«Capitol» s'a ţinut azi la 9,30 o adunare de adio. Au luat cuvântul
dnii primar al municipiului, părintele Fiştea, inginer Ardeleanu,
sublocotenent prizonier Molcuţiu, generalul Bârzotescu şi colonelul
Henblein. După adunarea de la «Capitol» românii din fosta armată
iugoslavă au defilat în faţa dlor general Bârzotescu şi col. Henblein,
pe Bulevardul Ferdinand”; „O garnitură de 53 vagoane a dus la vetrele
lor pe cei 2 400 români ajunşi în prinsoare. Salutul frăţesc de
despărţire temporară a fost dat de d. general Corneliu Dragalina,
comandantul iubit al regiunii noastre şi un ocrotitor neobosit al
fraţilor români din prinsoare. Momentul despărţirii a fost plin de
duioşie. Lacrimile bucuriei se prelingeau pe feţele celor ce plecau. La
orele 11 a.m. trenul părăseşte gara Timişoara…” („Biruinţa”). Colonelul
Henblein era comandantul trupelor germane din oraş.
Cu câteva zile mai devreme, generalul Dragalina participase la Turnu
Severin la festivităţile prilejuite de repatrierea celor 2 500 de
etnici români care au trecut Dunărea; ei fuseseră în lagărul de la
Odaia (Turnu Măgurele).


Întâlnire cu Antonescu
„Pe la 8.30 seara a venit colonelul Mişu Marinescu să-mi spuie ce-a
făcut şi ce-a văzut la Timişoara, de unde s-a întors azi după-masă, la
ora 6. El a găsit acolo o atmosferă de război. Toată lumea ştia că
trupele noastre vor ocupa Torontalul de îndată ce Hitler va ataca
Iugoslavia, care atac se va produce dintr-o zi în alta. La Timişoara,
el a întâlnit delegaţi ai diferitelor ministere, care pregătesc
măsurile necesare referitoare la administrarea Torontalului. [...]
Marinescu mai spune că frontiera noastră din lungul Torontalului este
înţesată de trupe româneşti, în timp ce ungurii concentrează trupe
imense la frontiera Croaţiei. În Timişoara el a văzut convoiuri întregi
de germani refugiaţi din Serbia care se îndreptau spre Ungaria şi
Germania“ - nota în „Jurnal politic“ un membru marcant al Partidului
Naţional Ţărănesc, Ioan Hudiţă. A doua zi, fruntaşul P.N.Ţ. va fi
primit de Ion Antonescu, căruia îi va înmâna un memoriu. Iată şi
reacţia: „Referindu-se la pasagiile din memoriul nostru, în care vorbim
de prietenia noastră veche cu sârbii, Antonescu găseşte că noi greşim,
întrucât ei nu ne-au fost «chiar atât de prieteni», întrucât în 1919 ei
au făcut la Paris tot felul de intrigi în contra noastră, revendicând
«fără pic de dreptate» întregul Banat şi protestând violent când
Aliaţii le-au dat numai o parte din el, Torontalul. «Cu toate că am
făcut parte atâţia ani din tot felul de alianţe cu ei, a spus
Antonescu, Mica Înţelegere sau Uniunea Balcanică, iugoslavii au
persecutat tot timpul elementul românesc nu numai din Torontal, dar şi
pe cel din Valea Timocului şi Macedonia; domnul Maniu probabil că nu
ştie că, de când am aderat la Pactul Tripartit, bunii noştri prieteni
iugoslavi au concentrat forţe puternice în tot lungul frontierei cu
noi»“.


http://www.banaterra.eu/romana/primavara-lui-1941-la-mai-bine-de-doua-decenii-timisoara-retraia-emotiile-de-dupa-primul-razboi

Justiţia italiană dă câştig de cauză unor victime ale nazismului care cer despăgubiri Germaniei


La peste 60 de ani de la căderea regimului nazist, Germania este
pusă într-o situaţie dificilă de victime ale acestuia din Italia şi
Grecia care cer indemnizaţii, caz care ar putea ajunge la Curtea
Internaţională de Justiţie, transmite AFP.

Curtea de Casaţie italiană a pronunţat miercuri două decizii împotriva Germaniei.

Într-unul dintre ele, Curtea italiană a apreciat că munca forţată la
care au fost obligaţi prizonierii italieni în timpul nazismului a fost
o "crimă împotriva umanităţii" şi că Germania nu poate invoca
imunitatea de stat pentru a evita să plătească despăgubiri acestor
"sclavi ai lui Hitler". Iar aceasta, cu toate că este vorba despre
prizonieri de război, în mod normal excluşi de la despăgubiri.

Berlinul a anunţat vineri că va studia decizia instanţei italiene şi că
îşi rezervă posibilitatea unei acţiuni în justiţie împotriva Italiei.

Potrivit cotidianului Sueddeutsche Zeitung, opţiunea unei plângeri la
Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga este luată în calcul şi
Germania crede în şansele sale de câştig, în timp ce avocatul italian
al celor 12 reclamanţi vrea câte 100 de milioane de euro pentru fiecare
victimă.

Curtea de Casaţie italiană s-a pronunţat miercuri împotriva Germaniei
în încă un dosar, la fel de incomod pentru Berlin, care se referă la
revendicări ale supravieţuitorilor unuia dintre cele mai grave masacre
comise în Grecia în timpul nazismului, masacrul de la Distomo. În 10
iunie 1944, o coloană a SS-ului a ucis 218 săteni, printre care mulţi
copii, şi a ars acest sat din apropiere de Delphes.

Un tribunal grec a condamnat în 1997 Germania la plata a circa 9,5
miliarde de drahme (28,6 milioane de euro) către două familii din
Distomo, dar Curtea Supremă elenă a dat înapoi în 2002, declinându-şi
competenţa în acest caz. Victimele din Grecia s-au îndreptat atunci
spre Germania, mergând până la Curtea Federală Germană şi Curtea
Constituţională, însă fără succes.


Apoi, bazându-se pe dreptul european, au încercat să determine o
instanţă italiană să pună sechestru pe bunuri imobiliare germane.
Justiţia italiană a deschis calea spre aceasta în 2007, dar Germania
s-a adresat Curţii de Casaţie italiene, care a acordat miercuri câştig
de cauză reclamanţilor.

Afacerea Distomo a provocat deja dificultăţi diplomatice între Germania
şi Grecia, tensiunile riscă să crească, apreciază Sueddeutsche Zeitung.

"Suntem în contact cu Guvernul italian în acest dosar", a declarat
purtătorul de cuvânt al Ministerului german de Externe, Martin Jaeger.
Potrivit lui, dreptul internaţional nu permite confiscarea de bunuri
aparţinând statelor străine.

Germania refuză să plătească despăgubirile, considerând chestiunea
victimelor naziste reglată prin acorduri bilaterale, cu Grecia în 1960
şi cu Italia în 1961. Jaeger a reamintit că 40 de milioane de mărci
germane (70 de euro în prezent) au fost plătiţi atunci Italiei. În
plus, 1,89 milioane de euro au fost plătiţi începând din 2000 unui
număr de 3.395 de italieni de către Fundaţia de indemnizare a
victimelor muncii forţate.

Germania a plătit "considerabil în ultimele decenii", a spus Jaeger.
"Trebuie să respectăm principiul imunităţii statelor, altfel
consecinţele sunt imprevizibile", a spus el.

În aceeaşi idee, Sueddeutsche Zeitung subliniază că algerienii ar putea
cere despăgubiri Franţei, supravieţuitorii bombardamentului de
la Dresda Marii Britanii, iar Serbia "nu ar mai avea viitor", având în
vedere cât de multe ar fi cererile.

http://www.realitatea.net/justitia-italiana-da-castig-de-cauza-unor-victime-ale-nazismului-care-cer-despagubiri-germaniei_295002.html

Sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial si "victimele sale uitate"


Procesul de asumare a trecutului si vinei pentru Holocaust de
catre Germania secolului XXI este un fapt de necontestat, ce se apropie
cu pasi siguri de sfarsit. Astazi, la 11 ani de la caderea cortinei de
fier, un nou proces, acela de "normalizare a Germaniei" si a
mentalitatilor poporului german - si el una dintre victimele
aberatiilor istoriei carora i-a fost martor secolul trecut -, incepe sa
se contureze si sa fie salutat de un numar din ce in ce mai mare de
istorici occidentali si chiar de reprezentanti ai comunitatii evreiesti
berlineze. O dovada in acest sens poate fi considerata si un recent
articol publicat saptamana trecuta de cotidianul britanic "The
Guardian", care, sub titlul "Victimele uitate", infatiseaza o imagine
realista asupra istoriei ultimei conflagratii mondiale. "Multe s-au
scris despre suferintele provocate de nazisti in timpul celui de-al
doilea razboi mondial. Dar cine isi aminteste de cele doua milioane de
germani care au murit dupa incheierea ostilitatilor?". Asa prezinta
ziarul britanic, intr-un scurt sapou, textul redactat din Berlin de
corespondentul sau special Jason Cowley, pe care il redam selectiv in
randurile de mai jos.

"Razboiul anihilarii totalitare"
"In fiecare an, in numar din ce in ce mai mic, oameni din fosta Uniune
Sovietica, in majoritate batrani, fac o calatorie lunga pentru a ajunge
in Parcul Treptow, situat in estul Berlinului. Aici se ridica un
monument inchinat sovieticilor cazuti in al doilea razboi mondial si in
special celor aproximativ 300.000 de soldati sovietici cazuti in
batalia pentru Berlin din primavara lui 1945(...) Monumentul este o
fantezie eroica in stilul realismului socialist: un "soldat
necunoscut", suit pe un piedestal de 10 metri, vegheaza peisajul plat
si monoton din fata lui. Intr-o mana tine un copil speriat, iar in
cealalta, amenintator, o sabie, in timp ce la picioarele sale zace o
zvastica franta. Cripta memoriala din interiorul piedestalului este
confectionata din marmura Cancelariei Reich-ului lui Hitler. Intr-o
dimineata friguroasa de iarna, recent, am intalnit o batrana, continua
Cowley. Mi-a spus ca fratele ei fusese ucis in ultimele saptamani ale
razboiului, in timp ce apara ceea ce ea numea "orasul pierdut"
Konigsberg, vechea capitala a Prusiei Estice, care astazi, sub numele
de Kaliningrad, este problematica enclava ruseasca de la Marea Baltica.
Avea denumirea ei pentru statuia din parc: "Monumentul violatorului
necunoscut", il numea ea, ca o rememorare a atrocitatilor suferite de
femeile germane in ultimele luni a ceea ce devenise, asa cum Hitler
anticipase, un "razboi al anihilarii totale". "Normalizarea Germaniei"
In randurile care urmeaza, Cowley, recenzand pe scurt ultima aparitie a
scriitorului german Gunter Grass, "Mersul crabului", aminteste pe scurt
de cea mai mare tragedie navala din istoria lumii - scufundarea, in
ianuarie 1945, la vest de Danzig (astazi portul polonez Gdansk), a
vasului german "Wilhelm Gustloff" de catre un submarin sovietic, drama
in care si-au pierdut viata circa 6.000 de civili germani (cifra de
patru ori mai mare decat numarul victimelor mult mai mediatizatei
tragedii a "Titanicului"), refugiati din fata grozaviilor frontului de
est. "Faptul ca Grass, un simbol al stangii si critic de-o viata al
revizionismului german, s-a reintors in acest moment cu un subiect atat
de sensibil a provocat o animata dezbatere in Germania. In cele din
urma, Grass este cel care, in timpul sarbatorilor reunificarii din
1990, a spus: "Cine se gandeste la Germania in acest moment nu trebuie
sa uite Auschwitz-ul". De aceea, "Mersul crabului" nu este perceputa
numai ca o elegie pentru cei 6.000 de morti ai "Titanicului german", ci
si ca un semn a ceea ce "Die Welt" numeste "normalizarea Germaniei".
Aceasta asa-numita normalizare este un proces complex si anevoios, dar,
in esenta, inseamna ca nici o intelegere a perioadei naziste si a
urmarilor ei nu poate fi completa fara acceptarea suferintelor la care
a fost supusa Germania. Similar, fara normalizare, nu este posibila o
contextualizare a nazismului si compararea cu, sa spunem, comunismul
sovietic si alte regimuri tiranice. Pana acum, cel putin dupa
rebeliunile de stanga ale anilor 1960, accentul a fost pus pe crimele
si raul unic al celui de-al Treilea Reich, pe Holocaust si pe
culpabilizarea Germaniei. "Normalizarea inseamna redeschiderea
capitolelor intregii istorii a acelui timp, si asta include si ceea ce
s-a intamplat in fosta RDG, unde germanii au ucis germani, si ceea ce
s-a intamplat in Dresda, Prusia Estica, si asa mai departe", spune
Walter Rotschild, rabin nascut in Marea Britanie, care acum este unul
dintre personalitatile proeminente ale comunitatii evreiesti berlineze.
"Evreii s-au aflat mult timp in postura de victime; dar cred ca este
timpul sa recunoastem ca si germanii au fost victime; de asemenea, este
timpul ca evreii sa spuna: "Da, va simtim durerea, intelegem". Cea mai mare deplasare de persoane din istoria Europei
"Una din marile tragedii nescrise ale celui de-al doilea razboi mondial
este expulzarea imediat dupa conflict a unui numar de 13-14 milioane de
germani de pe pamanturile natale din Pomerania, Prusia Estica si
Silezia, pe masura ce granitele Poloniei si ale Uniunii Sovietice erau
mutate spre vest. "Epurarea etnica" la care au fost supusi acesti
germani, precum si cei din Regiunea Sudeta, s-a soldat cu moartea a
doua milioane de persoane si ceea ce reprezinta inca cea mai mare
miscare de refugiati din istoria Europei. Cu toate acestea, ramane
putin cunoscuta in afara Germaniei", scrie Cowley, facand in continuare
un apel catre normalizarea perceptiei asupra tragediilor razboiului in
propria sa tara - Regatul Unit.

http://www.adevarul.ro/articole/2002/sfarsitul-celui-de-al-doilea-razboi-mondial-si-victimele-sale-uitate.html

Oraş evacuat pentru dezamorsarea bombelor din al Doilea Război Mondial
O parte din oraşul Brest, aflat în vestul Franţei, fiind şi cel mai
vestic port continental francez din Oceanul Atlantic, a fost evacuat
duminică dimineaţa pentru a permite căutarea şi neutralizarea
proiectilelor neexplodate datând din al Doilea Război Mondial. Mai
exact, circa 16.000 de locuitori au fost nevoiţi să părăsească oraşul
Brest, care a fost unul dintre porturile cel mai intens bombardate de
Aliaţi la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Încă de
dimineaţă, de la ora locală 07.00, a fost declanşat sistemul de
avertizare, iar poliţiştii şi jandarmii au început să patruleze
străzile, sunând la intrarea caselor pentru a se asigura că toţi
locuitorii au părăsit perimetrul de securitate. Operaţiunea a vizat
îndeosebi zona din jurul platoului Capucinilor, un teren retrocedat
oraşului de către Ministerul Apărării, unde este concentrată 10 la sută
din populaţia oraşului. Operaţiunile de căutare au fost programate să
dureze în jur de 8-10 ore, urmând să se concentreze asupra a 15 obiecte
metalice, bombe sau fragmente de proiectile, localizate cu ajutorul
detectoarelor de metale. O a doua operaţiune este programată pentru
data de 15 august, când urmează să fie neutralizate alte 83 de obuze.
Întrucât localnicii au fost avertizaţi cu privire la această operaţiune
încă de la jumătatea lunii iulie, numeroşi oameni din Brest au ales să
plece de acasă încă de sâmbătă, pentru a-şi petrece noaptea la
cunoscuţi. Sediul primăriei a fost deschis de dimineaţă pentru a-i
găzdui pe locuitorii care nu au avut unde să se ducă. Mai mult, ca
urmare a includerii unei părţi din centrul oraşului în perimetrul de
securitate, târgul de duminică a fost anulat, cinematograful a fost
închis, iar bisericile din zonă nu au mai oficiat slujbe. Operaţiunea
de neutralizare a bombelor a fost necesară din cauza numărului mare de
proiectile neexplodate încă din oraşul Brest. Circa 30.000 de
proiectile au fost lansate de către forţele aliate asupra oraşului în
vara anului 1944, dar 10% dintre acestea nu au explodat până acum. În
timpul ofensivei, jumătate dintre clădiri au fost distruse, înainte ca
forţele germane să se predea. Ultima operaţiune de deminare a avut loc
în luna martie, când a fost dezamorsată o bombă americană de 250 de
kilograme descoperită în portul comercial, şi care a implicat evacuarea
a 3.000 de locuitori.

Samuraiul care a bombardat America\

Intrarea Statelor Unite ale Americii in cel de-al
doilea razboi mondial s-a facut in urma controversatului atac de la
Pearl Harbour, socotit atunci de majoritatea absoluta a americanilor o
agresiune „incalificabila” dar considerata astazi de tot mai multi
istorici, care au studiat documentele secrete ale vremii, un „atac
anuntat” si intr-un fel dorit de presedintele Franklin Roosevelt, drept
cassus belli absolut necesar. Totusi, acesta nu a fost singurul atac
indreptat impotriva unui teritoriu american de catre japonezi. In
septembrie 1942, un temerar aviator nipon a atacat America la ea acasa,
bombardand o regiune din statul Oregon – abia dupa mai bine de sase
decenii se va produce un act similar si la fel de socant, prin
atentatele de la 11 septembrie 2001.


O misiune de-a dreptul sinucigasa
Numele
de Nobuo Fujita va este probabil cu totul necunoscut. Dar acest aviator
japonez a ajuns acolo unde nimeni altcineva din Axa, nici macar Hitler,
Mussolini sau Toko, nu indraznise sa spere macar, in al doilea razboi
mondial: deasupra Americii, la bordul unui bombardier. Isprava sa a
fost una dintre cele mai extravagante aventuri din timpul conflagratiei
mondiale. Nascut in 1911, intr-o familie de samurai cu o vechime de cel
putin patru sute de ani, Nobuo Fujita s-a inrolat in Marina japoneza in
1932. Fascinat de zbor, el a devenit ofiter de aviatie in Marina, apoi
a facut parte dintr-o escadrila de elita, ai carei membri proveneau cu
totii din ordinul samurailor. De o indrazneala de care stramosii sai ar
fi fost mandri, el s-a oferit voluntar pentru cele mai dificile
misiuni. La bordul avionului sau, Yokosuka E14Y, a survolat, noaptea,
in cel mai deplin secret, orasele Sidney, Melbourne si Auckland, in
misiuni de recunoastere. Dar misiunea care-l va face temut va avea loc,
asa cum am amintit, in septembrie 1942. Misiunea consta in incendierea
padurilor din Oregon, care ar fi declansat un dezastru pentru americani.
Era
o operatiune de-a dreptul sinucigasa – pornita de pe un submarin
japonez, de pe care Fujita a decolat – si totodata o riposta fata de
bombardarea capitalei Tokyo de catre avionul B-25 condus de Jimmy
Doolittle, in aprilie acelasi an. Planul, bazat pe folosirea agresiva a
avioanelor lansate de pe submarine – japonezii au fost singura forta
implicata in coflict care a aplicat aceasta metoda – a fost pus la cale
de insusi Fujita si erau pregatite 41 de submersibile in vederea
misiunilor indreptate impotriva teritoriului continental al SUA. Planul
l-a cucerit pe printul Takamatsu, fratele mai mic al imparatului
Hirohito si, desi Fujita sugerase bombardarea canalului Panama, ceea ce
ar fi produs pagube mai mari americanilor, Consiliul de Coroana a decis
ca un atac asupra Americii ar fi fost o lovitura de imagine mult mai
puternica. Printul insusi l-a instiintat pe ofiter: „Fujita, te vom
trimite sa bombardezi continentul american”. Iar acesta a raspuns, plin
de vigoare martiala, laconic: „Hai!” („Am inteles!”).
Invazia care nu a mai avut loc
In
zorii acelei zile, Fujita a salutat Soarele rasarind pe cerul senin –
un semn bun, in traditia japoneza si a strigat „Banzai!” (expresie care
s-ar traduce „sa traiesti zece mii de ani” – urare adresata
imparatului), urcandu-se apoi in bombardierul I-25, alaturi de
copilotul sau, Shoji Okuda, care-si va pierde mai tarziu viata, in
ultimii ani ai razboiului. Coasta americana se afla la circa 150 km si
Fujita a zburat foarte jos, deasupra marii, spre a nu fi detectat de
radar. Ajuns la granita dintre statele California si Oregon, printre
norii de ceata, el s-a ridicat, la cateva sute de metri si a inceput sa
lanseze prima dintre cele sase bombe incendiare, cantarind 76 kg,
asupra padurii. Regiunea a devenit instantaneu un infern de foc.
Locuitorii din cel mai apropiat orasel, Brookings, au intrat in panica,
fiind convinsi ca a inceput invazia japoneza. A fost data alarma si
toata lumea, inclusiv armata si FBI se asteptau ca din moment in moment
escadrile intregi de avioane japoneze sa intunece cerul.
Dar
nu s-a intamplat nimic iar ploaia abundenta, cazuta in noaptea
urmatoare, a stins incendiile. Pe 29 septembrie, Fujita a atacat din
nou, cu acelasi rezultat. Esecul misiunii a dus la anularea, de catre
Inaltul Comandament Japonez, a altor misiuni de acest gen. In 1944,
ofiterul, care a incercat zadarnic sa-si convinga superiorii ca un atac
asupra Canalului Panama ar putea fi decisiv, in economia razboiului, a
fost mutat ca instructor de zbor pentru pilotii kamikadze. Dupa razboi,
el a renuntat la cariera militara, devenind comerciant. In 1962, a
primit o invitatie din partea locuitorilor din Brookings, spre a-i
vizita, dar s-a temut ca este o capcana si ca va fi judecat pentru
crime de razboi. Nu a acceptat sa plece decat dupa ce guvernul nipon a
obtinut garantii de la Casa Alba, ca Fujita nu va pati nimic. Totusi,
acesta si-a luat sabia de samurai, hotarat ca, in cazul in care va fi
acuzat, sa-si faca seppuku.
Securea razboiului, ingropata cu o sabie!
Dar
gazdele l-au primit intr-un adevarat triumf si, impresionat de
manifestarile de simpatie, Fujita a hotarat sa-si depuna sabia, veche
de sute de ani, in cladirea primariei locale, ca semn al ingroparii, o
data pentru totdeauna, a securii razboiului dintre cele doua tari. De
atunci, el a revenit in mai multe randuri la Brookings, care a devenit
a doua sa casa. In 1985, el a invitat trei tinere studente din oraselul
american sa-i faca o vizita in Japonia. In timpul vizitei sale la
liceul din Brookings, in 1985, el a avut placuta surpriza sa primeasca
o scrisoare din partea presedintelui de atunci, Ronald Reagan, care-si
exprima admiratia pentru „curajul si generozitatea” fostului militar.
Iar in 1997, cand la venerabila varsta de 86 de ani a murit, din cauza
unui cancer pulmonar, ultima sa dorinta a fost ca o parte din cenusa
lui sa fie adusa in Statele Unite. Si, intr-adevar, fiica sa cea mica,
Yoriko, a depus o cutie metalica, adapostind ramasitele pamantesti ale
temerarului aviator chiar in craterul lasat de una dintre bombele
aruncate de acesta asupra Americii, in urma cu 55 de ani.

Este oficial. Familia premierului japonez a folosit prizonieri de război ca muncitori în minele sale
Guvernul
Japoniei a dezvăluit o serie de documente care confirmă faptul că
familia premierului nipon a folosit prizonieri de război ca muncitori
în minele sale de cărbune, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Până în prezent mai ieşiseră la iveală astfel de documente, dar este
pentru prima oară când Guvernul confirmă oficial. Folosirea
prizonierilor ca muncitori nu era ilegală în Japonia în timpul
războiului, dar relele tratamente aplicate acestora au fost criticate
frecvent şi contravin Convenţiei de la Geneva, pe care Japonia a
semnat-o, dar nu a respectat-o în timpul războiului. Documentele,
datate în 1946, arată că în minele familiei Ato au muncit 101
britanici, 197 australieni şi doi olandezi. În timpul războiului au mai
fost forţaţi să muncească,

Monopoly, arma secretă în cel de-Al Doilea Război Mondial



În
timpul celui de-al Doilea Război Mondial, serviciile secrete britanice
au pus la cale un plan pentru a-i ajuta pe soldaţii trupelor aliate
capturaţi în Germania să primească "uneltele" necesare evadarii.
Potrivit Ziarului Financiar, soluţia au găsit-o în cutiile de Monopoly.Ideea
iniţială nu părea complicată. Serviciile secrete doreau să găsească o
modalitate prin care să se introducă în inchisori obiecte folositoare
unei evadari, în secret. Totul a pornit de la hărţi şi de la
serie de coincidenţe. Cu hărţi nu prea puteai face contrabandă pentru
erau sensibile la apă şi făceau zgomot când erau împăturite.Mai
mult, oficialii din trupele aliate se temeau că hărţile din hartie vor
atrage atenţia trupelor germane, aşa că le-au confecţionat din mătase. În
1941, s-a produc prima ediţie specială a Monopoly. În aceste cutii era
păstrat un spaţiu îngust si necunoscut, unde se puteau strecura cu
migală hărţile.
Monopoly, ediţia specială din 1941 (Sursă: luckypuppyoddfacts.com)Acest plan ar fi ajutat 35.000 de prizonieri să evadeze din închisorile germane. citeşte toată ştirea »

Rusia îi interzice pe europenii care neagă "eliberarea" de către armata roşie
Est-europenii care cred că ţările lor au fost ocupate după război

vor fi interzişi în Rusia, conform unor noi propuneri legislative.Dmitri
Medvedev, preşedintele rus, a creat o comisie de 38 de parlamentari şi
ofiţeri de informaţii care va identifica "revizioniştii " străini ce
"defăimează prestigiul internaţional al Federaţiei Ruse".Iniţiativa
calificată ca "orwelliană" de criticii săi vine cu puţin timp înainte
ca parlamentul să legifereze alt act controverst ce scoate în afara
legii "reabilitarea nazismului".Legea a atras critici tocmai
prin ceea ce defineşte ca reabilitare a nazismului, anume toţi cei care
"diminuează" rolul Uniunii Sovietice în război sau critică în orice
fel, infracţiuni considerate la fel de grave ca glorificarea lui Hitler.Cine
contravine legii, despre care se susţine că ar fi similară legii
germană de negare a holocaustului, riscă cinci ani de închisoare.Statele
străine ai căror oficiali se fac vinovaţi de noile crime vor suferi şi
ele sancţiuni. Actul dă Rusiei posibilitatea să expulzeze ambasadori
sau să întrerupă relaţiile diplomatice cu statele vinovate sau să
impună blocade de comunicaţii şi transport.Se presupune că
legislaţia are în vizor în primul rând ţări precum Letonia, Lituania şi
Estonia, care mai degrabă susţin că au fost ocupate, nu eliberate de
Uniunea Sovietică.Iniţiatorul legii, Serghei Şoigu, deja a
declarat că ar putea fi folosit actul pentru interzicerea oficialilor
estonieni, iar un parlamentar rus susţinea că statele baltice merită a
fi pedepsite pentru asemenea opinii.În acelaşi timp, fostul
deputat de opoziţie Vladimir Rîjkov aprecia că "fostul KGB va decide
din nou ce este sovietic şi ce nu", iar acest act ar putea contribui la
reabilitarea lui Stalin. citeşte toată ştirea »

Diplomaţii germani la Bucureşti după 23 august 1944
Pe 23 august 1944 se încheiau oficial relaţiile de amiciţie dintre
România şi Germania după ce România a ieşit din coaliţia Axei
Berlin-Roma-Tokyo şi s-a alăturat coaliţiei Naţiunilor Unite. Această
mişcare a fost condusă de regele Mihai I în jurul căruia s-au strîns
clasa politică, armata şi societatea românească. Timp de 3 ani, între
1941 şi 1944, armata română a luptat pe frontul de est împotriva
Uniunii Sovietice într-un război legitim de recuperare a Basarabiei şi
Bucovinei de Nord, teritorii răpite de aceasta în vara anului 1940.
Părăsirea taberei Axei a însemnat capturarea a 130.000 de militari
români de către sovietici şi deportarea lor în Siberia de unde mulţi nu
s-au mai întors acasă niciodată.



Momentul destituirii şi arestării mareşalului Ion Antonescu,
aliatul lui Hitler, a însemnat bulversarea vechii ordini. România a
căutat să reducă cît mai mult posibil urmările negative pentru ea şi
pentru fosta aliată ale acestei schimbări de strategie. Germania avea
un plan pentru a preveni eventualele defecţiuni. Planul Margareta 1
fusese pus în practică împotriva regimului regentului Ungariei, Miklos
Horthy, în primăvara anului 1944. Trupele germane au intrat în Ungaria,
au impus un regim al partidului fascist al “Crucilor cu săgeţi” şi a
început deportarea evreilor din Ungaria şi Transilvania de Nord.
României îi era rezervat planul Margareta 2 prin care regimul lui
Antonescu ar fi fost înlocuit cu cel al Gărzii de Fier în cazul în care
conduătorul român ar fi încercat să iasă din Axă.

Cele două armate au trecut la operaţiuni militare una împotriva
celeilalte şi această bulversare nu a rămas fără urmări asupra
membrilor corpului diplomatic german de la Bucureşti. Cea mai puternică
imagine a fost aceea a sinuciderii ambasadorului german, Manfred von
Killinger, ofiţer de marină şi reprezentant al Reichului în România din
1941.

Colonelul Traian Borcescu, adjunctul lui Eugen Cristescu la conducerea
Serviciului Special de Informaţii îşi amintea în 1994 într-un interviu
acordat Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română cum a
fost însărcinat cu misiunea de a evacua personalul legaţiei germane din
Bucureşti:

“Primesc de la prim-ministrul generalul Sănătescu ordinul ca
împreună cu colonelul Cristea, numit prefect al Poliţiei Capitalei, să
evacuăm Legaţia germană în care se aflau, în afară de personalul
Legaţiei şi al persoanelor refugiate acolo, vreo 300-350 de persoane.
În numele guvernului român, am intrat amândoi în clădire şi ne-am
adresat lui Killinger spunîndu-i că localul Legaţiei urmează să fie
predat Uniunii Sovietice prin ambasadorul Suediei, care girează
interesele germane pe teritoriul României. Întregul personal aflat în
Legaţie urma să fie mutat în internatul Liceului “Mihai Viteazul”,
prevăzut cu tot confortul. Au fost asiguraţi că acolo vor fi cazaţi cu
aceleaşi drepturi de extrateritorialitate ca şi în vechiul local al
Legaţiei, în plus cu o aprovizionare asigurată: serviciu medical,
presă. Termenul de evacuare a fost de 3-4 ore.”




Colonelul Borcescu a fost martorul evenimentului uluitor al morţii
ambasadorului Killinger şi a secretarei acestuia Ella Petersen. El nu a
putut face nimic pentru a împiedica acest act, deşi primise ordine
stricte de la guvern pentru a-l preda viu pe Killinger sovieticilor:

“Nouă ni s-au formulat diferite cereri care le-au fost satisfăcute.
Între timp, Killinger se desprinde de noi şi merge spre fundul sălii,
scuzîndu-se că are de dat dispoziţii de păstrare a calmului şi de
ordine, femeile şi copiii începuseră să plîngă. Cam după cîteva
secunde, Killinger trage un glonte de revolver în capul secretarei sale
Ella Petersen şi se pregătea să-şi tragă şi lui în cap un glonte.
Fugind spre el pentru a-l împiedica, îl văd cum cade împuşcat lîngă
secretara sa. “Nu trebuie să vă impacientaţi!”, a spus Karl Clodius,
reprezentantul economic al Germaniei la Bucureşti, “un căpitan de vas
nu-şi poate părăsi vasul în clipa când se scufundă!” Trecând cele 4 ore
necesare pentru împachetare, a început evacuarea. A sosit ambasadorul
Suediei căruia i-am făcut cunoscute ordinul guvernului şi venirea lui
Emil Bodnăraş (membru al partidului comunist, ulterior ministru al
apărării, al transporturilor şi unul dintre cei mai influenti membri ai
elitei comuniste din România – n.r.) cu o echipă a gărzilor patriotice.
Am predat localul cu tot conţinutul, inclusiv valori, armament, arhivă,
plus cheile respective.”




Predaţi autorităţilor sovietice, diplomaţii germani au împărtăşit
soarta tuturor celor captivi. Abia după război, în 1967, relaţiile
româno-.germane au revenit la normal după ce România a recunoscut
existenţa RFG.

(Steliu Lambru)


http://www.rri.ro/arh-art.shtml?lang=2&sec=40&art=22323

O pagina neagra din istoria existentei noastre!
http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=44078

A trecut neobservata o data trista din pagina cernita a istoriei
Romaniei. La 15 iulie 1940, Adolf Hitler, cancelarul Germaniei, a
trimis o scrisoare regelui Carol al II-lea, in care, pe un ton
ultimativ, agresiv si nepoliticos, pretindea si impunea satisfacerea
cererilor teritoriale ale Ungariei si ale Bulgariei. Astfel, "daca
Romania nu se supune «noii ordini», sfarsitul va fi, mai devreme sau
mai tarziu, posibil, chiar distrugerea Romaniei!". La 30 august 1940,
Romaniei ii era impus Dictatul de la Viena, rapt rusinos si abuziv, in
urma caruia pierdeam nordul Ardealului dat Ungariei horthyste. Era
vremea in care Romania era hartanita si jefuita teritorial la
dispozitia marilor, hulpavelor puteri europene, si in Est, si in Vest,
si in Nord, si in Sud! Multi "prieteni" am mai avut si noi in aceasta
zbuciumata istorie!

Mai iuti ca moartea
Am vazut cu totii filme de actiune in care eroul
principal – de pilda faimosul Rambo – se lupta, de unul singur, cu o
intreaga armata, reusind, ca printr-un miracol ca, dupa ce a lichidat
zeci sau chiar sute de soldati inamici, sa scape nevatamat si sa se
intoarca triumfator acasa. Asemenea „stahanovisti ai razboiului
modern”, daca ii putem numi astfel, par niste personaje ireale,
existente doar in imaginatia imbibata de patriotism a vreunui scenarist
de la Hollywood. De fapt, oameni de acest gen chiar au existat in
realitate si in randurile ce urmeaza va propunem sa faceti cunostinta
cu cativa dintre ei.


Masca mortii albe
Simo
Hayha este un nume care cu siguranta nu va spune aproape nimic. Acest
tanar finlandez ar fi ramas probabil intr-un vesnic anonimat daca n-ar
fi existat invadarea tarii sale de catre URSS, in 1939. Unul dintre
numerosii patrioti tacuti, care nu se bat cu caramida in piept atunci
cand e vorba de apararea patriei, Simo si-a luat pusca, a imbracat
haine groase, de culoare alba, si-a pus pe fata o cagula de asemenea
alba si s-a pierdut in adancul padurii, pornind la vanatoare de rusi,
prin nameti de 2 metri inaltime si la minus 30 grade sub zero. Cand
soldatii rusi au inceput sa cada din senin, impuscati pe capete,
comandamentul sovietic a crezut ca in spatele acestei actiuni se afla
un intreg comando finlandez si au trimis o trupa de asalt, spre a-l
scoate din lupta. Simo i-a ucis pe toti soldatii din trupele speciale,
cu pusca sa cu luneta. Soveticii au trimis alti luptatori, lunetisti ca
si el. Finlandezul, care avea avantajul ca stia la perfectie locurile
si ascunzisurile din padure, i-a lichidat, de asemenea.
In
cursul a 100 zile, Simo Hayha a ucis 542 de soldati rusi cu pusca sa si
alti 150 cu o arma semi-automata. Inspaimantati, sovieticii si-au dat
in sfarsit seama ca au de-a face cu un singur om si l-au poreclit
„Moartea alba”. Spre a-l rapune, au bombardat padurea, fara nici un
rezultat insa. Abia pe 6 martie 1940, in cursul unui schimb de focuri,
Simo a fost impuscat in falca, de un glonte dum-dum. Considerat mort de
rusi, el a fost insa salvat de camarazii sai, partizani finlandezi si,
desi nu mai avea jumatate din fata, a reusit sa supravietuiasca. Dupa
mai multe operatii, i s-a redat un aspect relativ normal si a trait
pana la o varsta venerabila, murind de batranete, in 2002.
Soldatul imun la gloante
In
1999, intre India si Pakistan s-a desfasurat un conflict de frontiera
in cadrul caruia a avut loc un episod curios. Yogendra Singh Yadav, un
soldat indian dintr-un regiment de garda, a primit misiunea ca, alaturi
de plutonul sau, sa captureze trei cuiburi de mitraliera inamice,
aflate pe varful unui deal. Yadav s-a oferit sa urce primul dealul,
foarte abrupt si, ajuns aproape de varf, sa arunce franghii camarazilor
sai, spre a-l urma. A inceput ascensiunea, tarandu-se printre colturile
de stanca si avandu-i pe ceilalti soldati in spatele sau. Dar, de pe un
deal invecinat, pakistanezii au deschis focul asupra lor.
Jumatate
din pluton a fost rapus in cateva minute. Yadav, desi lovit de trei
gloante, a continuat urcusul si, ajuns in fata primului buncar a
aruncat inauntru o grenada, distrugandu-l. S-a napustit apoi asupra
celui de-al doilea buncar si i-a ucis pe cei patru ocupanti ai sai cu
baioneta armei. Al treilea buncar a fost cucerit de camarazii lui de
pluton, ramasi in viata. Pentru eroismul sau, soldatul, care in cursul
luptei a fost atins de 15 gloante, a fost decorat cu Param Vir Chakra,
cea mai inalta distinctie militara indiana, oferita pentru fapte de
vitejie considerate „imposibile”. Ea nu a fost acordata decat de 21 de
ori si 15 dintre militarii rasplatiti astfel au primit-o post-mortem...
Jack cel nebun...
Sa
pretinzi, in plin secol XX, ca „orice ofiter care porneste la lupta
fara sabie este echipat necorespunzator” poate suna ca o nebunie. Si
totusi, capitanul englez Jack Malcolm Thorpe Fleming Churchill,
poreclit „Jack Nebunul” a facut din lupta cu sabia, in cel de-al doilea
razboi mondial, o adevarata misiune de credinta. Individul nu era, in
mod cert, in toate mintile. El s-a oferit voluntar sa lupte pe front,
convins ca „ne vom distra grozav”. Dupa debarcarea in Normandia,
Churchill si compania sa au primit misiunea de a captura o fortificatie
germana, numita codificat „Punctul 622”.
Toti
camarazii sai au fost ucisi sau raniti grav. Singurul scapat nevatamat
a fost Jack, care, cu ajutorul sabiei sale, a macelarit soldatii
germani din buncar, cucerind fortificatia. Intr-o alta lupta nu va mai
fi insa la fel de norocos: luat prizonier, a fost trimis intr-un lagar
de concentrare. A evadat, dar a fost prins. A evadat din nou, din alt
lagar, si a mers pe jos 150 km, ajungand in cele din urma la liniile
Aliate. Unde a cerut sa fie iarasi trimis pe front, doar ca intre timp,
razboiul se terminase. „Daca n-ar fi fost ticalosii de yankei am fi
putut continua distractia asta inca pe putin zece ani”, a exclamat el,
cu naduf, la auzul vestii ca Germania capitulase.
La vanatoare de curcani
Nascut
intr-o familie de fermieri saraci din Tennesse, Alvin York si-a
petrecut tineretea muncind din greu pamantul. In 1917, cand America a
intrat in razboi, el a fost trimis pe frontul din Europa. Alaturi de un
pluton format din 17 oameni, i s-a incredintat misiunea de a lua cu
asalt un post fortificat german, ce strajuia o cale ferata de
importanta strategica. Mitraliorii germani i-au depistat insa si au
revarsat asupra lor un puhoi de foc. Noua soldati americani au fost
ucisi pe loc iar ceilalti, ingroziti de tirul nimicitor, s-au retras.
Alvin York a fost singurul care a continuat sa se strecoare spre cuibul
de mitraliere si sa traga, in rastimpuri, spre inamic.
„Cand
eram pusti, mergeam adesea cu tata in muntii din Tennesse, sa vanam
curcani salbatici. Acum, parca eram la vanatoare, doar ca tintele erau
mult mai mari. Nici n-aveam cum sa le gresesc”, va marturisi el mai
tarziu. Si intr-adevar, a ucis astfel aproape 20 de soldati germani.
Crezand ca au de-a face cu o forta de tragatori de elita, soldatii
inamici s-au predat, aruncand armele si iesind pe rand din cazemata de
beton. York le-a cerut sa se alinieze si i-a condus spre liniile
Aliate: cand au vazut grupul de aproape 50 de soldati, superiorii lui
York au crezut mai intai ca au de-a face cu un contraatac german, pana
sa inteleaga ce se intamplase de fapt...
„Micutul” cu inima mare
Cand
Audie Murphie, un tanar american de doar 1,58 inaltime si 50 kg
greutate, a vrut sa se inroleze la puscasii marini, i s-a ras in nas si
a fost trimis acasa. Si-a incercat norocul si la aviatie, cu acelasi
rezultat. A fost, cu chiu, cu vai, acceptat in trupele de uscat, cu
asigurarea ca va fi cel mult bucatar, daca va reusi sa faca fata
instructiei. Insa omuletul a insistat ca vrea sa lupte in prima linie
si pana la urma i s-a facut pe plac. In timpul invaziei din Italia, a
fost avansat caporal, pentru uimitoarea sa precizie de tragere. Apoi,
in 1944, a fost trimis in sudul Frantei, unde a scos singur din lupta
trei cuiburi de mitraliera dusmane, primit medalia „Serviciul
Credincios” si fiind avansat comandant de pluton. Vor urma o multime de
lupte, in care „Micutul”, cum i se spunea, va dovedi o vitejie iesita
din comun. In total, a primit 33 de distinctii militare americane, plus
cinci franceze si una belgiana, la loc de cinste aflandu-se Medalia de
Onoare. Dupa razboi a devenit actor si si-a jucat propriul rol in
filmul „Pana in iad si inapoi”.

Nazistii au fost la un pas de a construi un avion care ar fi schimbat soarta razboiului
Inginerii nazisti au fost periculos de aproape de construirea unui
avion ultra-rapid si nedetectabuil pe radar, care ar fi avut toate
sansele sa schimbe deznodamantul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Un
prototip al lui Horten Ho- 229 a facut, de altfel, un zbor de testare
incununat de succes, chiar inainte de Craciunul anului 1944, dar pentru
nazisti era deja prea tarziu, ei nemaiavand timpul necesar pentru a
perfectiona designul sau a incepe productia in serie a acestor avioane
revolutionare de vanatoare, relateaza "The Telegraph" in editia
electronica de miercuri.
Vazand ca bombardierele lor lasau de dorit in materie de
manevrabilitate si viteza, nazistii au decis sa proiecteze un nou tip
de avion de vanatoare, care sa schimbe, in favoarea lor, soarta
razboiului. In 1943, Hermann Goering, aflat in fruntea Luftwaffe, a
cerut ca proiectantii sa creeze un bombardier care sa intruneasca
asa-numitele conditii "1000, 1000, 1000" - sa poata transporta peste
1000 de kilograme si sa poata zbura peste 1000 de kilometri cu o viteza
de 1000 de kilometri pe ora. Doi frati, Reimar si Walter Horten, ambii
piloti, au propus designul unei "aripi zburatoare", despre care erau
convinsi ca va ajuta la indeplinirea conditiilor pretinse de Goering.
Noul avion de vanatoare urma sa fie actionat de un motor BMW 003 si sa
fie construit din materiale menite sa-l faca invizibil pe radar. Metoda
folosita de fratii Horten a fost, in mare, aceeasi cu cea utilizata in
final de Statele Unite la inceputul anilor 1980 pentru construirea
primelor sale avioane stealth, numite F-117A Nighthawk. Dat fiind insa
ca, pana acum, expertii se indoiau ca Horten Ho 2-29 chiar ar fi putut
functiona ca un avion stealth, ei au decis sa-l reproduca fidel.
Constructia replicii a fost executata de compania Northrop-Grumman,
care a cheltuit in acest scop 154.000 de lire sterline. Desi aparatul
de zbor nu ar fi fost complet invizibil pentru tipul de radar folosit
in razboi, el ar fi fost totusi destul de performant si de rapid pentru
a ajunge la Londra inainte de a putea fi oprit de avioanele britanice
de vanatoare Spitfire. "Daca germanii ar fi avut timp sa dezvolte acest
tip de avion, el ar fi avut toate sansele sa aiba un impact puternic",
a declarat Peter Murton, expert in aeronautica.

Rusia înapoiază Austriei arhive furate în al Doilea Război Mondial
Rusia a predat marţi Austriei, prin intermediul ministrului de Externe, Serghei Lavrov, mai multe tone de arhive care au fost furate de trupele sovietice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Potrivit lui Lavrov, această restituire a fost un bun prilej de a dovedi relaţiile bune care există între cele două ţări. Omologul său austriac a declarat că acesta este un cadou magnific pentru Austria şi începutul unei cooperări viitoare.

Procesul de la Nürnberg
De curand un post privat de televiziune a prezentat celebrul film de acum 40 de ani, Procesul de la Nürnberg in regia lui Stanley Kramer, cu Spencer Tracy, Marlene Diertrich, Richard Widmark etc., film de mare efect atunci cand a fost lansat pe ecrane si care prezentat si pe ecranele romanesti nu ne-a lasat catusi de putin indiferenti. Erau aceia, daca nu gresesc, anii ’60, sfarsitul lor, iar filmele din Occident care intrau pe piata noastra erau din ce in ce mai multe si aveau imensa cautare. E drepr, reluarea filmului acum a fost facuta la o ora imposibila, cand nu se uita nimeni la televizor, dimineata, considerandu-se ca o asemenea pelicula nu mai are pe cine sa intereseze. Pe unul ca mine, dar evident eu nu sunt un etalon, m-a interesat, mai ales dupa ce am retinut o replica din film teribila, care m-a pus pe ganduri. Despre ce este vorba? Marlene Dietrich, sotia in film a unui mare general al Wehrmacht-ului, condamnat pentru crime, dar care-l detestase pe caporalul Hitler tot timpul, incearca sa-l convinga pe judecator, Spencer Tracy, ca Germania are un trecut si o istorie nobila si nu se confunda cu banda sangeroasa de monstri care a condus-o timp de 12 ani. Va sfarsi prin a-l convinge, dar nu aceasta este problema. In acea berarie intra la un moment un gazetar american, se apropie de masa celor doi si incepe sa se planga. De ce se plangea? De faptul ca nu prea are ce sa scrie deoarece in America foarte putini mai sunt interesati de ce se intampla atunci in orasul german, mai precis nu dadeau doi bani pe proces. Cand am vazut pentru prima data filmul, mult inainte de 1990, nu am dat atentie respectivei replici, acum insa a sunat ca un gong in mintea mea sensibilizata. Daca atunci americanii care oricum luptasera in Europa pentru eliberarea acesteia de nazism nu mai erau interesati de proces si de pedepsirea vinovatilor, sa ne mai miram ca la noi, putin dupa evenimentele din decembrie 89, s-au auzit destule voci care au inceput sa sfideze ideea unui proces al comunismului si au persiflat cat au putut toate eforturile facute de societatea civila in acest sens? Ca sa nu mai vorbim de starea de spririt din prezent... Este ciudat ce slaba este memoria multora si cum ne detasam foarte repede de suferintele parintilor si bunicilor nostri. Istoricul Neagu Djuvara, intrebat odata asupra unui fapt care nu are cum sa nu munceasca mintea celui de buna credinta, de ce americanii nu i-au lovit pe rusi atata vreme cat aveau monopolul armei atomice si stiau foarte bine ce orori se intampla in spatele Cortinei de Fier, a dat un raspuns corect. SUA insemna democratie, iar presedintele de atunci, Truman, nu era de capul lui ca sa declare razboi rusilor. Americanii din L.A. pana in Chicago putin se sinchiseau de suferintele noastre si nu aveau chef sa-si mai puna pielea in saramura inca o data, dupa ce putin mai inainte platisera un greu de tribut de sange. Oricum se lansasera in razboiul Coreii care presupunea alte victime. Fara comentarii...

Rusia a declasificat informatii despre agentul sovietic care a furnizat Moscovei ziua si ora la care urma sa fie declansata operatiunea Barbarossa
Serviciul rus de Informatii Externe a declasificat arhivele despre unul dintre cei mai proeminenti ofiteri de informatii sovietici in Germania Nazista, Willy Leman, informeaza Pravda.ru. Leman, poreclit Breitenbach, a fost singurul agent pe care Uniunea Sovietica il avea in Gestapo.

El a avertizat Moscova despre intentiile Germaniei de a lansa un atac impotriva Uniunii Sovietice, informeaza RIA Novosti.

Documentele, pe care Leman le-a furnizat agentilor sovietici incepand cu 1941, spuneau ca Germania Nazista se pregatea sa atace Uniunea Sovietica. "Pe 19 iunie 1941, Breitenbach a raportat data si ora inceputului razboiului", a spus un inalt oficial din cadrul Serviciului rus de Informatii Externe.

Leman s-a nascut in 1884 in Leipzig. In 1911 el a inceput sa lucreze la politia din Berlin si a fost mai tarziu transferat la departamentul de contra-informatii. In timpul Primului Razboi Mondial s-a dovedit un foarte bun ofiter de contra-informatii.

Colaborarea sa cu Serviciul de Informatii Externe al Uniunii Sovietice a inceput in 1929.
Pe 19 iunie 1941, Leman a spus ca trupelor germane le-a fost ordonat sa lanseze atacul impotriva Uniunii Sovietice pe 22 iunie la ora 3.00 dimineata. Informatia a ajuns la Moscova in aceeasi zi. Leman a fost descoperit in decembrie 1942 si a fost executat prin impuscare. Data exacta a mortii sale ramane necunoscuta. Sotiei sale i s-a spus ca a murit intr-un accident feroviar.

Serviciul rus de Informatii Externe intentioneaza sa foloseasca materialele declasificate despre soarta lui Willy Leman in lupta impotriva falsificarii istoriei.

Acuzata pentru declansarea celui de-al doilea Razboi Mondial, Polonia cere explicatii Rusiei

Polonia a cerut joi o explicatie Rusiei, dupa ce pe site-ul Ministerului Apararii de la Moscova, a aparut un articol in care Polonia este considerata partial responsabila pentru izbucnirea celui de-al Doiela Razboi Mondial. Articolul de 18 pagini redactat de un colonel rus acuza Polonia ca a provocat cel de-al Doilea Razbi Mondial prin refuzul sau de a nu raspunde cererilor lui Adolf Hitler. "Cerire Germaniei erau destul de modeste - de a include orasul liber Danzig (Gdansk) in cel de-al Treilea Reich si de a permite construirea unui drum si a unei cai ferate care sa lege orasul Königsberg (Prusia orientala) de restul Germaniei. (...) Este greu sa spui ca aceste doua cereri erau lipsite de fundament", scria colonelul Serghei Kovalev, directorul serviciului de cercetare stiintifica pentru istoria militara din nord-vestul Rusiei in cadrul Ministerului Apararii.

Ministerul Apararii a refuzat sa comenteze articolul intitulat "Inventii si falsificari cu privire la Uniunea Sovietica inainte si dupa inceputul celui de-al Doilea Razboi Mondial", publicat pe site-ul ministerului.

Purtatorul de cuvint al Ministerului polonez de Externe, Piotr Paszkowski, a declarat ca in Rusia apar uneori interpretari neobisnuite ale istoriei. "De aceasta data insa, a aparut pe site-ul oficial al Ministerului rus al Apararii si ii vom cere explicatii in acest sens ambasadorului rus in Polonia", a declarat purtatorul de cuvint. Masacrarea politistilor polonezi de catre Uniunea Sovietica la Katyn ramine un alt subiect de divergenta intre cele doua state, care impiedica eforturile pentru imbunatatirea relatiilor economice si politice. La 19 mai, presedintele rus Dmitri Medvedev a anuntat ca intentioneaza sa creeze o comisie impotriva falsificarii istoriei, care vizeaza, printre altele, combaterea criticilor privind rolul URSS in cel de-al Doilea Razboi Mondial. Aceasta initiativa a provocat teama mai multor istorici ca toate criticile la adresa fostului dictator Stalin vor fi cenzurate.

Batalia Angliei - marea cacealma a lui Hitler?
Izbucnirea, la 1 septembrie 1939, a celui de-al doilea razboi mondial, a constituit deznodamantul asteptat al conflictului ce mocnea, de mai bine de doua decenii, intre aliatii traditionali occidentali si Germania nazista. Dorintele revansarde ale lui Hitler s-au concretizat, pana la un punct; dar cucerirea unei bune parti a Europei, prin „razboiul fulger” propovaduit de Guderian si alti tacticieni germani a fost urmata de un sir de esecuri pentru masinaria de razboi nazista. Inceputul sfarsitului pentru Hitler l-a constituit, in opinia majoritatii istoricilor, batalia Angliei. Pentru altii, aceasta n-a constituit decat o diversiune prin care Hitler a urmarit – si a reusit – sa-l pacaleasca pe Stalin.

Victimele din Al Doilea Război Mondial, pe internet
Numele a 1,9 milioane de polonezi morţi între 1939 şi 1945, în urma represaliilor naziste şi sovietice, vor fi postate pe internet, la adresa www.stratyosobowe.pl, a anunţat istoricul Andrzej Kunert.



„Lista va putea fi consultată în zilele următoare. Va fi însoţită de un mesaj adresat internauţilor, prin care aceştia vor fi rugaţi să aducă precizări pentru cazurile pe care le cunosc”, a declarat Kunert, unul dintre coordonatorii acestui proiect finanţat de Ministerul Culturii şi de Institutul Memoriei Naţionale din Polonia.
Acest proiect a fost demarat în 2006 de o organizaţie non-guvernamentală din Polonia, iar la finalul anului trecut a fost încredinţat fundaţiei „Reconciliere între polonezi şi germani”. Coordonatorii proiectului cred că totalul numelor care vor apărea pe listă se va ridica la 3,5 milioane, fiindcă vor avea acces şi la arhivele germane.

Franţa - în pat cu naziştii



Patrick Buisson, directorul canalului Histoire şi consilier al lui Nicolas Sarkozy, descrie frenezia sexuală franco-germană din perioada ocupaţiei, ridicată la rangul de “epocă de aur” a lupanarelor franceze.
Revenind la subiectul polemic şi îndelung trecut sub tăcere al aşa-zisei „colaborări la orizontală” din timpul regimului de la Vichy, jurnalistul şi politologul francez Patrick Buisson produce, în al doilea volum al dipticului său „1940-1945: Les années érotiques”, un best-seller al sociologiei prostituţiei belice, descriind statistic şi filozofic înflorirea comerţului cu trupuri şi suflete dincolo de imaginea clasicizată a Franţei suferinde, chinuite şi animate de lupta de rezistenţă în faţa invadatorilor nazişti.

După ce, anul trecut, stârnea o aprinsă controversă cu volumul „1940-1945: années érotiques - Vichy ou les infortunes de la vertu”, Buisson revine în „De la Grande Prostituée à la revanche des mâles” (apărut în Franţa săptămâna trecută) la teoria sa că, după armistiţiul din iunie 1940, superioritatea militară germană i-a aruncat pe francezii umiliţi într-o stare de „şoc erotic”. Nevoiţi să se adapteze la o viaţă în imediata proximitate a inamicului, atât francezii, cât şi nemţii s-au folosit de sex ca de o armă şi totodată ca de un mijloc de supravieţuire. Autorul insistă că iernile friguroase şi interdicţia de a ieşi din casă între 11 seara şi 5 dimineaţa au fost nişte stimulente serioase ale activităţii sexuale, un rezultat direct fiind explozia demografică înregistrată în 1942, în ciuda faptului că peste două milioane de francezi se aflau departe, în prizonierat.

Cartea lui Buisson explorează fără pudoare una dintre marile surse de ruşine naţională ale Franţei: departe de a fi condamnate la dragoste cu sila de invadatorii care le şantajau prin dificultăţi economice (după cum au susţinut vreme îndelungată istoriile oficiale), mii de franţuzoaice s-au îndrăgostit de soldaţi şi de ofiţeri nemţi, autorul invocând statistici în care se estimează că 200.000 de copii s-au născut în timpul războiului de pe urma strânselor relaţii franco-germane.

Bordelurile care fuseseră la un pas de interdicţie înainte de război au cunoscut o înflorire fără precedent după ce a început ocupaţia nazistă. În mod inevitabil, multe femei şi-au pus speranţele de supravieţuire în mâinile nemţilor, iar Buisson avansează o estimare de 100.000 de „prostituate de ocazie” care lucrau în Paris - de aproape şase ori mai multe decât înainte de război. Ulterior, lupanarele au devenit o industrie prosperă pentru toată lumea, mai ales după ce regimul colaboraţionist de la Vichy a început să le impoziteze încasările. Afacerile mai erau monitorizate şi de observatori nazişti, care impuneau controale medicale săptămânale foarte stricte pentru a evita eventualitatea vreunei nefericite maladii în rândurile soldaţilor.

Nu numai clasele sociale inferioare s-au lăsat „vrăjite” de farmecul invadatorilor: nenumărate membre ale elitei artistice şi literare s-au arătat „deosebit de sensibile la puterea de seducţie a inamicului”, subliniază autorul. Pe lista „colaboraţionistelor” se regăsesc nume mari precum Coco Chanel, Mistinguett, diva varieteului parizian, scriitoarea Collette şi populara actriţă Arletty, cunoscută mai ales pentru filmul „Les Enfants du Paradis”. Ulterior, Arletty şi-a motivat idila cu un căpitan din Luftwaffe spunând: „Am inimă de franţuzoaică, dar trupul meu e internaţional”.

Maşinile de decodat mesaje au scurtat durata celui de‑al Doilea Război Mondial


O echipă de voluntari britanici a construit replica unei maşini britanice de decodat mesaje, care putea să descifreze pînă la 3.000 de mesaje trimise de maşinile naziste Enigma în fiecare zi, în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial, informează dailymail.co.uk.

Maşina de decodat, alcătuită din benzi argintii şi sîrme roşiatice, seamănă cu o veche centrală telefonică.

Degete lungi

Cum v-aţi înţeles cu curvele, hoaţele şi criminalele?
R.M.: La Ghencea nimerisem într-un lot de "ploscare", cum le spunea hoaţelor din poşete şi buzunare, prin tramvaie. Se uitau fix la mâinile mele şi una a spus: "Da' ce degete lungi ai! Fă, dacă aveam io mâinile şi deştele tale nu eram aci, eram milionară!". M-au adoptat pe motiv că am dotări bune de hoaţă şi m-au învăţat să şutesc.

În felul ăsta ne-am împrietenit, pe motiv că eu, o doctoriţă, mă cobor la meseria lor. Politicele nu aveau drept la pernă, la o pătură mai curată, mi-au adus ele. Când veneau procurorii să le ancheteze în baracă, trebuia să stăm toate în poziţie de drepţi. Mă plictiseam aşa de tare că i-am şutit unui procuror portofelul în timp ce vorbea cu una.

Avea numai acte, aşa că i l-am dat înapoi spunându-i cu reproş: "Ce-i asta?! Bani n-aveţi?". Omul a rămas înmărmurit. Mişcarea asta a avut un efect, am putut să o văd pe mama. Au adus-o special să-mi explice că nu e bine ce fac, să nu mă apuc de furat când o să ieşim.



Muncă forţată aţi făcut?
R.M.: La Târgşor m-au întrebat ce ştiu să fac. Am zis exact: "Nu ştiu să fac nimic, sunt doctoriţă!". Aveam edeme pe tot corpul, de la lipsa de proteine. M-au pus să descarc şi să încarc baloţi de postav, în fiecare noapte 1.500 de kg la descărcat, 1.000 la încărcat. Nu făceam norma şi îmi tăiau din pâine. Stăteam trei într-un pat, era aglomerat şi lucram în trei schimburi. Baloţii veneau numai noaptea. Nu prea puteam să dorm. Nu ştiu ce logică aveau schimburile astea de puşcărie, dar din fericire m-au mutat în lagărul de la Bragadiru la sapă şi copilit roşii, adică să smulgem frunzele care nu le lăsau să se coacă. De acolo m-au dus la Domneşti şi la Mislea. Aici păpuşile mi-au schimbat soarta.


Păpuşa Tito

Cum vine asta?
R.M.: Mă împrietenisem la Bragadiru cu o profesoară care luase trei ani din cauza unor păpuşi. O chema Florica Niculescu, preda la o şcoală generală. Atunci era conflictul cu Tito. Au venit nişte inspectori idioţi şi i-au spus că trebuie să facă păpuşi caraghioase cu Tito, să înveţe copiii ce urât e duşmanul şi banditul. Ea le-a spus: "Domnilor, copiii iubesc păpuşile, or să-l ia în braţe şi vor spune nani-nani, Titolică".

A încasat administrativ trei ani pentru asta. Miliţienii care ne controlau la norme erau nişte analfabeţi, ne cereau imposibilul. Eu am furat regulamentul de normare de la unul din ei, Florica l-a studiat, se pricepea la calcule. Şi-a dat seama că erau norme diferite pentru plivit buruieni, săpat cules. I-am spus a doua zi miliţianului că-i căzuse ăla din buzunar. Ne-am dus la comandant, era unul mai civilizat, i-am explicat cum stătea treaba şi a pus-o pe Florica normatoare. Ea s-a liberat mai repede, i-am luat eu locul. Îmi spunea colonelul comandant: "Dacă nu faci norma, moartea-i cât capra pe tine!". Pe colonelul ăsta, Apostol, l-am văzut mai târziu, ajunsese vânzător la Romarta, la costume. M-a luat cu: "Săru' mâna, doamna doctor".

N-am înţeles treaba cu capra, dar norma ieşea, îi mai păcăleam la calcule. Cum ziceam, am ajuns la Domneşti... De acolo, la Mislea. Acolo m-am dat croitoreasă, ca să nu mă bage iar la baloţi. Am exagerat, am spus că mama a fost croitoreasă la Paris, că a avut cabinetul "Chez Fifi" şi că eu ştiu din familie croitorie de lux. La Mislea mi s-a spus şi condamnarea, cinci ani pentru complicitate la crime de război. Mi-era frică, nu ştiam să croiesc. M-a învăţat o fată care chiar era croitoreasă să cer tiparele şi să tai după ele. Asta, la costume, a mers, lucram pentru Romarta. A venit însă o comandă de pijamale, am făcut-o praf. Nu ştiam că faţa trebuie croită mai adânc. Riscam să mă bage la sabotaj. Am avut noroc în ghinion, ăla care recepţiona marfa a fost milos, s-a uitat la mine şi nu a respins comanda. Imediat a ieşit un mare scandal, s-a descoperit că miliţiencele furaseră la greu din metraj.

Directoarea o băgase pe mânecă. Mi-am adus aminte de păpuşa Tito şi de faptul că eu ştiam să fac păpuşi cu cap din săpun, hârtie şi făină. I-am dat ideea să facem păpuşi din resturile rămase de la costume şi să acoperim aşa paguba. A prins ideea şi ne-a făcut un atelier, numai pentru politice, de făcut păpuşi. Ne specializasem: eu făceam capetele, una doar picioare, alta, Norica Caton, rochiţe cu volane. Două-trei luni a mers foarte bine. Am trimis şi fiicei mele, care stătea la foştii socri, prin cineva care se elibera, o păpuşă. Iar fără vreo logică, m-au luat brusc de acolo şi m-au dus tot la Mislea, la "marele secret". Aici era adusă şi mama.


Marele secret

Izolare totală?
R.M.: Erau doar politice, neveste de demnitari sau "mari duşmani". Nu ne dădeau voie nici să scoatem hârdăul cu mâncare pe culoar, nu ieşea nici musca din celulă. Când venea mâncarea trebuia să stăm cu nasu-n geam, să nu vedem cine o aduce, era un regulament tâmpit. Aveam în schimb, closet şi chiuvetă în celulă. Erau acolo nevasta mareşalui Antonescu, nevasta lui Codreanu, nevasta lui Gheorghe Brătianu, doamna Mihalache, doamna Moţa. Eram 14 deţinute. Madam Antonescu era mare fumătoare. Eu păstrasem pentru ziua mea, de 10 mai, o ţigară şutită de la gardieni de dinainte de a ajunge la secret şi un băţ de chibrit. I-am spus doamnei mareşal că sunt dispusă să împărţim ţigara. Ea avea patul chiar lângă closet, stătea toată ziua lipită de uşa lui. S-a uitat la mine şi a zis că nu vrea. Atunci i-am zis că i-o dau pe toată, s-a dus şi a fumat-o imperturbabilă. Am zis:

"A dracului, o ardea buza, dar nu voia să se coboare să o împartă cu o pârlită de doctoriţă!". Era o femeie acră şi distantă.

Aţi găsit toate nevestele de demnitari acolo?
R.M.: Nu. Eram 14 şi la un moment dat s-a deschis uşa şi au apărut două cucoane. Una a spus, destul de arogant: "Eu sunt doamna Madgearu!". Era nevasta lui Virgil Madgearu. Cealaltă, o femeie foarte fină, la vreo 60 de ani, se uita dezorientată. Erau 14 paturi şi noi acum eram 16, nu ştia unde să stea. I-am spus mamei mele: "Miki dragă, vin să dorm cu tine, o las pe asta nouă la mine-n pat!". Femeia a zis "merci", graseind, am crezut că e o snoabă.

Nu era aşa. Era Helene Brătianu, nevasta lui George Brătianu, şi era chiar jumătate franţuzoaică. Am dormit cu mama câteva noapţi, nu prea puteam să suport. Nu aveam saltea, doar un grătar de fier. Mama se mişca în somn, mă loveam de grătar. Mă uitasem, Helene Brătianu dormea dreaptă ca o scândură, nu se mişca. M-am mutat cu ea în pat. Tante Helene ştia să povestească senzaţional romane poliţiste. În fiecare noapte mă adormea cu ele, ca pe un copil căruia-i spui basme. La un moment dat mi-a spus: "Rodica dragă, eu îmi termin plămânii să-ţi povestesc romane poliţiste şi tu adormi ca o nesimţită, înainte de final!".

După calculele mele, asta se întâmpla la sfârşitul lui 1953... ştia că soţul ei fusese ucis la Sighet cu puţin timp în urmă?
R.M.: Ştia. Habar n-am cum aflase, dar ştia că murise după bătăile date de gardieni. Nici una dintre cele aflate la "marele secret" nu ştia ce condamnare are, doar eu şi cu mama ştiam că avem cinci ani. Doamna Antonescu a întrebat un procuror, care venise să vadă cum stăm, ce condamnare are sau de ce e acuzată. I s-a spus: "Ce, te crezi vinovată şi vrei condamnare?!".

Acolo erau soţiile unor foşti mari rivali politici. Doamnei Madgearu, de exemplu, îi fusese omorât soţul de către legionari... Se mai certau între ele din motive politice?
R.M.: Niciodată. Erau politicoase între ele, chiar dacă aveau o anumită răceală. Mai ieşeau de la altele discuţii. Doamna Codreanu visa nu ştiu ce noaptea şi îi povestea doamnei Moţa, care interpreta visul. Helene Brătianu, care ura ocultismele, spunea nemulţumită: "E, voila!".

Cum v-aţi liberat?
R.M.: De la Mislea m-au dus iar la Jilava. După vreo lună, mi-au spus că mă duc la proces, că se rejudecă. Acolo mi-am văzut fata, pe Ioana, care împlinise 3 ani. Era crescută cu greutate de foştii mei socri, prost îmbrăcată şi palidă. În sală, era cu soacra mea. În timp ce mă audiau, copilul a sărit de la soacră din braţe şi a răcnit: "Tu eşti mami?! Îmi placi!". Până şi judecătorul a fost impresionat şi m-a achitat. A fost rău că m-au mai ţinut o săptămână la Jilava, aproape că am cedat nervos. Ştiam că-s achitată, dar nu mă liberau. Am scăpat după 27 de săptămâni de puşcărie, în decembrie 1954.

De la tatăl dvs. mai aveaţi veşti? Aţi reluat legătura?
R.M.: Sporadic, prin diverşi intermediari. Am aflat că era protejat de autorităţile americane şi că îşi deschisese un cabinet de neurologie şi psihiatrie. A murit în 1987, se recăsătorise. E ciudat că prin 1975 m-am trezit cu unii de la BRCE, cum era atunci, să le semnez o procură să se ocupe ei de moştenirea tatei. Probabil, ştiind că e în vârstă, se aşteptau să moară şi voiau să umfle nişte valută. Nu am semnat nimic, oricum moştenirea a luat-o fiul din prima căsătorie al nevestei lui de acolo. Am aflat că a murit abia după 1990, un tânăr care locuia la New York i-a găsit adresa şi a obţinut o copie a certificatului de deces. A murit de pneumonie, la 90 de ani, şi a fost incinerat.

Cum a dus-o masacrul de la Katyn pe Rodica Marta în puşcărie
http://www.jurnalul.ro/stire-special/cum-a-dus-o-masacrul-de-la-katyn-pe-rodica-marta-in-puscarie-503204.htmlDoctorul Alexandru Birkle era un medic legist care îşi vedea de treabă în Bucureşti. A fost trimis de autorităţile lui Antonescu să studieze crimele făcute de sovietici la Katyn, unde au fost ucişi 15.000 de prizonieri de război polonezi.




Doctorul Birkle a mai cercetat gropi comune din Basarabia, unde a găsit similarităţi cu execuţia în masă a polonezilor. Asta a schimbat atât destinul său, cât şi pe cel al familiei sale.

Doctorul a devenit un fugar, trăind în semiclandestinitate de teama braţului lung al KGB, iar soţia, Olimpia, şi fiica, Rodica, au ajuns "criminale de război" în puşcăriile româneşti. Am stat de vorbă cu doamna Rodica Marta, fata doctorului Birkle, şi soţul ei, domnul Liviu Marta. Nu am crezut că o să aflu atâtea informaţii de senzaţie despre crimele sovietice, vestita explozie a comandamentului român de la Odessa sau caracterul nevestelor de demnitari interbelici. Doamna Marta a fost un interlocutor de excepţie, vorbind fără patimă, cu umor chiar despre întâmplările prin care a trecut.

Jurnalul Naţional: O iau cu originile familiei... Ce fel de nume e Birkle?
Rodica Marta: Tata era pe jumătate polonez, jumătate rus. Numele e polonez. Cât timp o parte din Polonia era ocupată de ţari, rudele bunicului meu patern se amestecaseră cu revoluţionarii, voiau o Polonie independentă. De asta au fost deportaţi în Siberia. Tata ştia din familie limbile poloneză şi rusă, învăţase şi nemţeşte. Cred că asta a contat în desemnarea lui în comisia internaţională care a studiat masacrul de la Katyn. Putea să se înţeleagă cu localnicii şi cu ofiţerii germani.

Bunicul meu s-a refugiat în România din Imperiul ţarist când avea 15 ani, fiindcă fratele lui mai mare, student la Sankt-Petersburg în matematici, era căutat de Poliţie pentru "organizaţie subversivă poloneză". Au venit amândoi aici, iar bunicul meu a fost trimis la Viena la o şcoală de arte şi meserii, să înveţe să facă mobilă de lux. La Bucureşti a avut mare succes cu meseria asta, câştiga foarte bine.

Ţin minte, de când eram copil, că aduna la el o grămadă de polonezi, să le dea de băut şi de mâncat. La început erau politicoşi, aveau un aer aristocratic, după ceva băutură, şampanie amestecată cu votcă făcută în casă (apă fiartă cu alcool dublu rafinat şi arome) se declanşau. Cântau de se zguduia casa, dansau. Era unul cu o voce de tenor extraordinară, vibrau geamurile. Tata se depărtase de polonezi, avea mai mult prieteni români.

Cum de s-a făcut Alexandru Birkle tocmai legist?
R.M.: În facultate îl avusese profesor pe Mina Minovici. Fusese iniţial repartizat medic la ţară, unde nu i-a plăcut. S-au scos la concurs două posturi de legist în Bucureşti, au fost angajaţi el şi Nicu Minovici, nepotul profesorului. Îi plăcea meseria, era foarte riguros şi din cauza asta a avut multe necazuri. Primele au fost cu legionarii, fiindcă a expertizat cadavrele demnitarilor, magistraţilor şi poliţiştilor ucişi de aceştia la Jilava, în 1940. Era necăjit fiindcă acolo îi omorâseră şi un prieten, primul procuror al Curţii de Casaţie, Radu Pascu.

Ăsta era un bărbat foarte frumos, cu o nevastă urâtă foc, cu monoclu, dar foarte deşteaptă. Cred că fusese implicat în condamnarea unor legionari. După rebeliune au fost folosite expertizele lui în condamnarea ucigaşilor. Legionarii ne trimiteau acasă bileţele de ameninţare, scrise cu cerneală verde, de genul "mâine nu o să mai exişti".


Cadavre lipite

Cum l-au selectat în Comisia internaţională care a mers la Katyn?
R.M.: Era foarte apreciat profesional, făcea contra-expertize pentru tribunal, practic avea ultimul cuvânt în ceea ce privea datele medico-legale. Era corect şi ştia multe limbi. Mi-a povestit că a văzut acolo că morţii erau îngropaţi ca sardelele, în zece straturi. Era un tip de sol nisipos care conservase bine cadavrele.

Tata mi-a spus că îi împuşcaseră în ceafă, după ce i-au pus în genunchi. Cei tineri erau legaţi cu mâinile la spate, cei bătrâni nu. Deasupra cadavrelor puseseră pini şi după vârsta pomilor s-a stabilit exact când au fost plantaţi. Pe tata îl impresionase zgomotul pe care îl făcea un cadavru când era dezlipit de cel de sub el. Erau saponificaţi, îi despărţeau cu toporişca. În acelaşi an a fost să expertizeze alte gropi comune la Tătarca, în Basarabia şi la Viniţa, în Ucraina, unde sovieticii omorâseră civili necorespunzători politic.

La Tătarca erau vreo 500 de basarabeni, civili, ucişi între 1940 şi 1941. Familiile ştiau că i-au deportat în Siberia. şi la Katyn, şi la Tătarca ruşii lucraseră neglijent, uitaseră în buzunarele oamenilor acte şi scrisori. Era acelaşi tip de glonţ, acelaşi tip de împunsătură de baionetă ca la Katyn. Liviu, cred că şi tatăl tău a fost la Viniţa...

Liviu Marta: Da, tatăl meu, Constantin Marta, era medic militar şef la Odessa ocupată de români, avea grad de colonel. A fost şi el cu doctorul Birkle la groapa de la Viniţa...


Scăpat din explozie

Scuze că trec de la una la alta! A fost acolo şi când a sărit în aer comandamentul român, în 1941?
L.M.: A fost unul dintre cei 6 supravieţuitori din clădire. Era medicul-şef al comandamentului generalului Glogojanu, care a murit în explozie. Au scăpat el, doi farmacişti, secretarul lui tata, un aghiotant al generalului şi un furier. A avut zile. În armată, servicul sanitar era un fel de cenuşăreasă. Lui, farmaciştilor şi secretarului lui li s-a repartizat un birou amărât la etajul 4 al clădirii care fusese sediul NKVD din Odessa. El a vrut să nu fie cu vedere la Parcul Sevcenco, de unde venea zgomot, să aibă geamurile spre curtea interioară. Asta i-a salvat. Clădirea era intactă, cu mobiler şi chiar cu dosarele securiştilor sovietici.

A venit o rusoaică, săraca, să le spună că imobilul a fost minat în retragere. Geniştii români şi nemţi au controlat şi nu au găsit nimic. Pe rusoaică au închis-o la subsol ca provocatoare şi ea striga întruna că o să sară în aer clădirea. A murit şi ea în explozie. Tata şi cei din biroul lui au scăpat ca prin minune, rămânând suspendaţi. Se pare că explozia îi era destinată chiar lui Antonescu, care voia să facă o vizită pe front, dar se răzgândise în ultimul moment.

Tata a căzut, s-a ales cu nouă fracturi. Chiar şi aşa, a cerut să fie evacuat întâi aghiotantul lui Glogojanu, un învăţător din Ghimbav, care avea fractură de coloană. Abia după ceva timp a fost dus la Iaşi la spital. La Odessa, el fusese încartiruit la profesorul dermatolog Groski, un medic de acolo.

Se împrieteniseră până la evacuarea la Iaşi. A avut grijă de tata, îi aducea compot la spital. L-am cunoscut şi eu în 1943, când tata revenise la Odessa şi eu m-am dus să-l vizitez. Groski păstrase cartea de vizită a tatei pe uşă vreme de doi ani, după explozie, ca să nu îi rechiziţioneze camera pentru cine ştie ce ofiţeri nemţi sau români. Era îngrijorat că se întorc ruşii şi că o să fie deportat sau împuşcat. Tata era foarte mândru că e medic, provenea dintr-o familie moldovenească săracă, cu 17 copii, a făcut studiile cu bursă şi muncind te miri ce ca să poată supravieţui.




Evadarea

Când a început prigoana declanşată de comunişti împotriva familiei Birkle?
R.M.: Ruşii l-au căutat pe tata în noiembrie 1944. El citea mult presa internaţională, văzuse că pe doctorul bulgar de la Katyn, Markov, îl arestaseră, că ruşii neagă vehement că au avut o implicare în masacru. Se aştepta să vină NKVD-ul să-l ia. Stăteam pe Strada Căderea Bastiliei, într-o casă cu porţi mari, grele.

Într-o noapte, au oprit nişte maşini militare şi au coborât soldaţi ruşi însoţiţi de nişte tălmaci români. Au bătut, au sunat. Pretextau că sunt de la Aeroportul Băneasa, că a avut loc un accident de avion şi au nevoie de un medic. Noi aveam o bucătăreasă rusoaică îngrozitor de beţivă, dar foarte simpatică, şi asta le-a spus pe limba lor că Birkle e "doctor de morţi", să-l lase în pace. I-a ţinut de vorbă, timp în care tata s-a îmbrăcat şi a sărit gardul prin spate înspre nişte ruine de la bombardamentele din aprilie 1944, apoi a luat-o pe Strada Grigore Alexandrescu. Poarta era rezistentă, până au apucat ruşii să o spargă, el era departe.

Culmea, fiind noaptea, s-a dus la o secţie de Poliţie din apropiere, de unde l-a sunat pe unul dintre şefii jandarmilor, un prieten, colonelul Miulescu. Pe atunci comuniştii încă nu puseseră mâna pe Poliţie şi Jandarmerie, iar tata, ca medic legist al Capitalei, îi cunoştea pe şefii de acolo. Cât timp era în secţia de Poliţie ăia tocmai primiseră un telefon cum că doctorul Birkle e dat în urmărire. A stat ascuns la Miulescu o vreme, apoi a tot schimbat gazdele, vreme de doi ani. Erau riscuri, am dat bani grei celor care-l ţineau.

Ţin minte că era la un moment dat la un plutonier acasă, care făcea instrucţie cu el. Erau înţeleşi ca tata să se bage într-un dulap dacă apar străini. Plutonierul îi dădea alarme false şi săracul tata tot intra-ieşea din dulap. Cât timp s-a ascuns era foarte stresat - ajunsese la 40 de kilograme. După ce a scăpat de ruşi în 1944, pe mine şi pe mama ne-au arestat, ne-au ţinut o săptămână la poliţia din cartier, unde toţi erau drăguţi, chiar solidari cu noi. Ca să nu se sperie tata, personalul din casă fusese instruit de mama să spună la telefon că suntem în vacanţă la Braşov, dacă suna el.

După o săptămână au schimbat tactica, ne-au dat drumul, ba chiar au dat o ordonanţă de neurmărire a doctorului Birkle, sperând că o să iasă la suprafaţă şi îl vor prinde. A rămas ascuns vreme de doi ani. Ţineam legătura cu el prin rude şi prieteni. După mult timp a venit într-o noapte acasă, după ce s-a asigurat că nu e nimeni care supraveghează zona. Părea pierdut, hăituit, avea o privire cenuşie. Atunci ne-am decis să-l scoatem din ţară. Existau în Bucureşti, în 1946, reţele clandestine care scoteau oameni din ţară, falsificatori foarte buni.

Am reuşit să cumpăr un paşaport aranjat, cu alt nume la care s-a aplicat poza lui. A reuşit să iasă spre Ungaria, având asupra lui şi o cantitate de bijuterii de familie. A ajuns în Elveţia. În ţară a fost condamnat în contumacie la 20 de ani pentru crime de război, am revizuit sentinţa abia în 1992.

După ce a fugit, aţi ţinut legătura?
R.M.: Noi aveam un prieten, generalul Stroia, care avea o poziţie bună, nu se legau comuniştii de el. Tata îi scria sub pseudonimul Gem. Rosenthal şi Felicia Stroia mi le dădea.

Aşa am aflat că tata plecase din Elveţia în Argentina. O ducea rău, nu avea nici o diplomă cu el, făcea afaceri mici cu piese auto, ceva. A avut noroc să se întâlnească cu principesa Ileana, sora lui Carol al II-lea, cea care avea să devină călugăriţă sub numele de maica Alexandra. Ea îl cunoştea şi l-a ajutat să îşi recapete identitatea. Felicia Stroia avea două nepoate italience, contesele Pivacinni, prinse aici de regimul comunist. La un moment dat au putut să se repatrieze. Îmi spuseseră că pot scoate din ţară diplomele tatei, prin curier diplomatic italian.

Le-am dat actele, care s-au pierdut, nu au ajuns la tata, el s-a supărat foarte tare pe mine. În 1952 ajunsese în SUA...




Dacă nu mă înşel, tot atunci v-au arestat, împreună cu mama dumneavoastră...
R.M.: Tata, ajuns la Washinghton, a făcut declaraţii despre Katyn. Ruşii negau că ar fi avut vreo implicare. Eu terminasem medicina şi eram doctor pediatru la Canalul Dunăre - Marea Neagră. Aveam 26 de ani. M-au arestat pe mine acolo şi pe mama la Bucureşti. Eram măritată cu primul meu soţ, tot medic, care-l operase de un ulcer perforat pe şeful Securităţii de la Canal. Ăsta m-a avertizat că o să fiu arestată, m-a sfătuit chiar să mă ascund. Nu am vrut, ştiam că nu făcusem nimic, dar am sunat-o pe mama, să-i spun şi ei. Ea s-a mutat la o prietenă, dar când a auzit că pe mine m-au luat s-a predat şi ea.

Sunt la Sighet, la muzeu, pozele noastre de la arestare. Eu fusesem luată de la muncă, eram neglijentă. Ea, săraca, se dusese să se predea fardată, cu cercei şi perle la gât. M-au ţinut câtva timp în anchetă la Constanţa, ea era la Bucureşti. Am stat o lună şi ceva la Constanţa, îmi era frică fiindcă era în arest epidemie de tifos, exantematic.

Aveam un anchetator, evreu cred, care nici nu vorbea bine româneşte, nu pricepeam ce vrea de la mine. Nu mi se comunica de ce sunt acuzată. Mai târziu m-au adus la Bucureşti, la Ministerul de Interne, fosta clădire a CC al PCR. Stăteam singură în celulă şi mi s-a părut că o aud pe mama urlând. După ce am ieşit, mi-a confirmat că a fost şi ea în aceeaşi clădire. Erau brutali la anchete. La un moment dat au băgat în celula din beci unde mă aflam o doamnă, Lili Schmerz, profesoară de bridge, nu am mai auzit nimic de ea de atunci. Ne luau la anchetă, veneam amândouă bătute măr, după care ne lăsau zile-n şir să stăm degeaba.

Atunci, ea m-a învăţat să joc bridge. Am făcut foamea ca să facem cărţile din sferturile de pâine care ne veneau la raţie.

Eu încercam să mai trişez, să modific găurile făcute-n pâine pentru fiecare semn, să mai dosesc o carte. Avea o memorie fantastică, ştia tot ce e în joc şi mă prindea.


"Pişă-te, fă!"

Cum s-au decis când să vă aducă la Bucureşti?
R.B.: Habar n-am. Dar pot să vă spun cum m-au adus. M-au băgat în aceeaşi dubă cu aşa-numiţii sabotori ai Canalului, inginerii şi economiştii pe care dăduse vina Dej că sunt costuri prea mari, lotul lui Vasilescu-Colorado. Cei mai mulţi dintre ei au fost condamnaţi la moarte. Îi cunoşteam, lucrasem în acelaşi loc. Ei stăteau în spate, eu lângă şofer.

Duba a oprit într-o pădurice unde se auzeau împuşcături. Securistul care stătea cu arma pregătită, în spate, l-a întrebat pe şofer: "Întâi ea sau ei?". Am zis că ne împuşcă-n cap şi am spus plină de curaj: "Eu prima!". Am coborât cu ăla cu arma după mine, şi mi-a zis: "Marş în spatele maşinii!". Am presupus că nu voiau să le pătez maşina cu sânge şi nu m-am mişcat. Atunci, securistul, nervos, a urlat: "Pişă-te odată dracului, fă!". Am înţeles că era pauza de urinat şi pe drum şoferul mi-a spus că au oprit acolo fiindcă era un poligon înţesat cu oamenii lor şi nu aveam şanse să evadăm.

Prin ce puşcării aţi trecut?
R.B.: După minister, am ajuns la Jilava, unde era cumplit. Totul era umed, simţeai apa-n oase. Pica apa din bolta celulei, chiar picătura chinezească. Politicele mai tinere se adaptau la detenţie, cele mai bătrâne ajungeau să se umilească, să toarne chiar. Cred că era un şoc prea mare pentru ele, după o viaţă-ntreagă trăită bine să ajungă în situaţia asta.

De la Jilava m-au dus în lagărul de muncă de la Ghencea. Nimeni nu îmi spunea de ce sunt acolo, dacă sunt condamnată. Cele mai vechi mă sfătuiseră să nici nu întreb, fiindcă aşa aş fi recunoscut indirect că sunt vinovată de ceva. De la Ghencea m-au dus la Târgşor, unde erau cele mai multe de drept comun, chiar vietaşe. Era una care omorâse copilul din prima căsătorie a bărbatului ei, după care îl gătise şi-l servise la cină soţului. Aveau ateliere de croit, unde criminalele lucrau cu nişte cuţite mari, de tăiat cupoanele de stofă. Nu era plăcut să le vezi cu alea-n mână. După ce se luau la ceartă ieşeau nişte bătăi de mama focului.

Bunul nazist din Nanjing


Astazi, in Germania, are loc premiera unui film despre viata unui membru al partidului nazist responsabil cu salvarea a mii de vieti omenesti in timpul masacrului din Nanjing. Desi in ochii poporului chinez John Rabe a ramas un adevarat erou, povestea lui nu este foarte cunoscuta in restul lumii.
In anul 1937, razboiul chino-japonez era in plina desfasurare. Trupele japoneze dadusera navala in capitala de pe atunci a Chinei, Nanjing, executand oamenii fara mila, violand fetele si femeile locale, intr-o orgie a violentei ce a durat sase saptamani. Aceasta perioada a ramas cunoscuta in istorie sub denumirea de "Violul Nanjing-ului". In Ajunul Craciunului, omul de afaceri John Rabe a facut o vizita la morga capitalei. Grozaviile regasite acolo au fost mai tarziu descrise in amanunt in paginile jurnalului sau. "Am vrut sa vad aceste atrocitati cu propriii mei ochi, ca sa pot vorbi despre ele din punctul de vedere al unui martor ocular, nu doar din auzite", nota el. "Nu e normal sa stai indiferent in fata unor asemenea acte de cruzime". Desi stia ca ii este propria viata in pericol, Rabe a preferat sa ramana in China decat sa se salveze, intorcandu-se in tara-i de bastina. In Nanjing, impreuna cu o mana de vest-europeni, a pus bazele unei asa-numite "zone de siguranta". Se spune ca datorita acestei "zone" s-au salvat peste 200.000 de vieti omenesti, in timpul unuia dintre cele mai sangeroase episoade ale invaziei japoneze. Cum Germania si Japonia erau aliati, John Rabe s-a folosit de orice avantaj pe care i-l oferea apartenenta lui la partidul nazist pentru a proteja civilii - inclusiv adapostind 650 de refugiati in propria-i casa. Actiunile altruiste ale acestui neasteptat si nestiut erou au ajuns cunoscute abia spre sfarsitul anilor '90, cand jurnalele lui au fost publicate in Germania. Iar acum, viata curajosului si inimosului barbat a fost transpusa pe pelicula, simplu intitulata "John Rabe". Din pacate, acest film biografic ar putea starni noi tensiuni intre cele doua natiuni asiatice. Exista, totodata, speranta ca povestea lui Rabe ar putea ajuta, cumva, la vindecarea mai vechilor rani.
Adevarat document istoric
Evenimentele sangeroase din 1937 au lasat uriase cicatrice psihologice asupra poporului chinez, acesta considerand ca, pana in prezent, japonezii nu au facut indeajuns de multe lucruri pentru a se revansa - daca putem spune asa - pentru "trecutul lor militar". Numarul chinezilor ucisi in timpul atacului de la Nanjing s-a ridicat la 300.000. Exista cativa politicieni japonezi care declara ca cifra mentionata mai sus este mult exagerata. Ba chiar unii neaga ca acest teribil eveniment ar fi avut loc. William Kirby, seful Departamentului de Studiere a Poporului Chinez de la Universitatea Harvard e de parere ca numarul victimelor nu e problema majora. "Avem de a face cu un masacru de proportii uriase asupra unei populatii civile, desfasurat de-a lungul a sase saptamani de iad... Desi Nanjing-ul a fost cucerit, ingenuncheat, japonezii au continuat sa-i terorizeze locuitorii. Aceste fapte sunt incontestabile", declara Kirby. In opinia lui, jurnalele lui Rabe sunt o marturie extrem de puternica a celor intamplate zi de zi in acele vremuri. Asta, mai ales pentru ca autorul acestui document a fost o persoana neutra, fara afinitate fata de vreunul dintre cele doua popoare implicate in conflict.
Florian Gallenberger, regizorul filmului, marturiseste: "La inceputul razboiului, Rabe credea ca aliatii germano-japonezi vor adopta un comportament just si disciplinat - iar cand s-a dovedit exact contrariul, a ramas interzis. Si a simtit ca era cazul sa ia atitudine. Dupa ce si-a petrecut 30 de ani in China, punctul de vedere a lui John Rabe in legatura cu modul de actionare al Germaniei Socialiste era unul extrem de naiv: la un moment dat chiar i-a adresat o scrisoare lui Hitler, in care ii cerea acestuia sa intervina si sa puna capat carnagiului din Nanjing.
Se asteapta ca "John Rabe" sa fie vizionat intr-un numar mare in China. Nu se stie sigur, insa, daca filmul va fi difuzat in Japonia. Producatorii peliculei spera ca totusi prezenta starului japonez Teruyuki Kagawa e un motiv indeajuns de puternic pentru ca filmul sa nu fie interzis acolo.