Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Anul 1944, unul foarte greu pentru Poliţia de Frontieră din vestul României
l Muncă informativă sub presiunea evenimentelor internaţionale provocate de cel de-al Doilea Război Mondial
Pe timp de pace şi de linişte între două state, viaţa locuitorilor din zona de frontieră poate să prospere. În timpuri tulburi, însă, aceştia au de pătimit. Nici viaţa unui poliţist de frontieră nu e deloc uşoară, nici măcar pe timp de pace, fiindcă oricând se găsesc indivizi care, pentru a trece frontiera, sunt în stare să şi ucidă. Anul 1944 a fost unul greu pentru agentul de poliţie Nicolae Cuibus, din cadrul Detaşamentului de Poliţie de Frontieră Cenad. Dovadă sunt rapoartele sale întocmite către Chestura Poliţiei Municipiului Timişoara, aflate în momentul de faţă în custodia Arhivelor Statului Timiş, dar şi ordinele venite de la superiori.
La începutul lunii aprilie 1944, Ungaria făcea concentrări în masă, la oaste fiind solicitaţi oameni şi până la vârsta de 52 de ani. Populaţia civilă nu mai putea călători cu trenurile, acestea servind exclusiv pentru transporturile militare. Pe 3 aprilie, în comuna Apátfalva din Ungaria, autorităţile au rechiziţionat locuinţe pentru încartiruirea soldaţilor germani. „Soldaţii germani sosiţi în comunele din apropierea frontierei au început să ridice aparatele de radio, dela toţi evreii - raporta N. Cuibus. Azi pe la orele 10,30, au trecut deasupra comunei noastre spre Ungaria circa 180-200 avioane, la înălţimea de circa 5 000 metri, după trecerea lor Postul de Jandarmi din localitate a fost informat că pe izlazul comunal s-ar afla două bombe aruncate de către aceste avioane. Ducându se la faţa locului, au găsit două rezervoare de benzină goale, format bombă/balon, în lungime de circa 2 metri, capacitatea circa 50 litri. Pe aceste rezervoare sunt diferite indicaţiuni pentru folosirea lor, având inscripţionate pe ele «Ohio», diferite numere, din care se poate constata că avioanele sunt de provenienţă americană.
La circa 30 m după trecerea acestor avioane pe teritoriul unguresc s-au auzit mai multe bubuituri, din cari se deduce că ar fi fost bombardate localităţi din Ungaria”.
Pe 10 aprilie 1944, N. Cuibus scria: „Din informaţiile primite din sursă sigură, referitor la evenimentele din Ungaria, raportăm următoarele: bombardarea Budapestei de către avioane anglo-americane. Printre altele, şi Spitalul Szent Laszlo, unde au fost omorâţi 130 de copii bolnavi.
Evreilor din Ungaria li s-a ordonat că trebuie să poarte pe haine în mod vizibil steaua lui David. Toţi militarii, poliţiştii şi funcţionarii de origine evrei nu au voie să poarte uniforma ungară.
Cu ocazia înmormântării unui muncitor de la fabrica de armament «Kapel», membri ai fostului partid social democrat din Budapesta, în prezent dizolvat, au condus mortul la cimitir cu steagul roşu cu secera şi ciocanul, aceşti membri au fost înaintaţi justiţiei militare.
În Debrecen, în faţa Hotelului «Bika», un muncitor ungur a adunat în jurul său mai mulţi cetăţeni, în faţa cărora s-a exprimat că nu mai vrea să lucreze pentru germani şi mai puţin pentru unguri, ci de aci înainte va lucra numai pentru Anglo-Americani şi pentru Rusia Sovietică”.
Potrivit notei sale informative nr. 51/8 mai 1944, N. Cuibus era destul de necăjit datorită situaţiei din localitate. „În comuna Cenadul Mare şi Cenadul Vechiu - scria el -, sunt 1 300 de refugiaţi din diferite părţi ale ţării, ca: Moldova, Basarabia, Bucovina şi parte din Muntenia. Există două cantine, una în Cenadul Mare şi alta în Cenadul Vechiu, amândouă întreţinute de către ambele primării. La aceste două cantine se serveşte de 3 ori pe zi masa în mod gratuit, dimineaţa se serveşte o cană cu lapte cu o bucată de pâine, la amiază şi seara câte un fel de mâncare şi pâine.
La ambele cantine se serveşte masa de trei ori pe zi la circa câte trei sute patru sute de oameni, femei, copii şi bărbaţi de diferite vârste.
O parte dintre refugiaţi ca funcţionari, pensionari, nu iau masa la cantină, ci mănâncă acasă sau la restaurante, în schimb se duc şi îşi ridică porţia de pâine pentru ei şi familiile lor, de fapt atât funcţionarii, cât şi pensionarii nu ar trebui să beneficieze de pâine şi mâncare dela cantină, întrucât aceştia la refugiu au primit salariul, respectiv pensia pe timp de 3 luni.
Între refugiaţi, majoritatea dintre ei foşti servitori, muncitori de fabrici şi plugari. Li se oferă de către gospodarii din localitate câte 300-500 lei pe zi pentru a munci la muncile agricole, însă majoritatea dintre ei refuză de a se angaja la lucru, spunând că Statul este obligat ca să-i întreţină odată ce i-a evacuat”.
Nemulţumit era N. Cuibus şi din cauza comportamentului femeilor refugiate: „Majoritatea femeilor, mai ales cele tinere, se ocupă cu prostituţia clandestină, corupând pe minori şi tineretul băştinaş, pe care îi infectează cu diferite boli venerice. Toate cârciumile sunt pline de femei refugiate, care beau şi chefuiesc, altele pe banii lor, iar altele prin amăgirea tineretului localnic, pe care după ce i-a ameţit cu alcool îi despoaie de bani şi îi şi molipsesc cu diferite boli venerice. Ar fi de dorit ca toate femeile refugiate, de la vârsta de 14 ani în sus, să fie supuse unei vizite medicale de către Autorităţi prin medici de Circumscripţie, în urma unei vizite s-ar constata că circa 60-70% din aceste femei sunt bolnave de diferite boli venerice, cari ca urmare ar trebui izolate în spitale pentru a nu distruge sănătatea tineretului.
S-a întâmplat în sectorul nostru pe stradă şi în curţile cantinelor, în timpul zilei şi seara în timpul când erau la masă, pe coridoare şi closeturi să aibă contacturi sexuale fără nici o jenă, ca câinii”.
Pe 14 mai, Chestura Timişoara trimitea confidenţial şi personal, sub semnătura chestorului Mihai Marin şi a lui Gheorghe Nistor, şeful Biroului Poliţiei de Siguranţă, către şeful Detaşamentului de Poliţie de Frontieră Cenad, o misivă în care, printre altele, se scria: „...activitatea informativă este aproape inexistentă“ şi asta „având în vedere situaţia internaţională, precum şi repercusiunile pe care le pot aduce evenimentele internaţionale“. În acest context, şefii Poliţiei mai scriau: „Vă rugăm a proceda de îndată la organizarea unei reţele de informaţii, pentru a se cunoaşte din timp orice iniţiativă a minoritarilor din raza Dvs. precum şi a membrilor diferitelor partide politice desfiinţate sau organizaţiilor subversive, pentru a se putea aviza asupra măsurilor ce urmează a se lua şi a se raporta autorităţilor noastre superioare situaţia din sectorul nostru. Informaţiile cu caracter urgent vor fi raportate pe cea mai scurtă cale”.
Pe 27 mai, N. Cuibus le raporta superiorilor că, potrivit informaţiilor unui cetăţean român de etnie maghiară, întors de la muncile agricole din Ungaria, „...toţi evreii din Ungaria, din comunele rurale, până la vârsta de 55 ani, au fost ridicaţi şi internaţi în lagăre de concentrare/ghetouri/, spunând că la Oradia Mare este un mare ghetou, unde au fost duşi majoritatea din evrei din comunele din regiunea frontierei noastre... La oraşe, toate prăvăliile foste în proprietatea evreilor au fost închise, iar după câtva timp majoritatea au fost deschise sub firme ungureşti/arieni/. Odată cu închiderea magazinelor evreieşti, populaţia majoritară a constatat că 70% din comerţul Ungariei era în mâna evreilor”.
Situaţia se precipită tot mai mult. Chestura cere pe 28 mai efectuarea de razii în trenuri. Două săptămâni mai târziu, N. Cuibus raportează în scris că în perioada 1-15 iunie nu s-a reţinut sau arestat nicio persoană suspectă.
Inspectoratul Regional de Poliţie Timişoara nu este însă mulţumit de calitatea informaţiilor culese de la diverşi informatori şi cere verificarea riguroasă a acestora, dar şi a garanţiei morale a informatorilor.
Populaţia de origine etnică germană din Cenad nu a văzut cu ochi buni prezenţa refugiaţilor în localitate. Astfel, într-o notă informativă din 27 mai 1944, N. Cuibus avea să scrie: „... s-a răspândit zvonul printre ei (germanii, n.n.) că toată populaţia germană din Banat va fi dusă în Germania şi în locul lor vor rămâne cei ce s-au refugiat din diverse părţi ale ţării”. Zvonul a indus printre cenăzenii şvabi ura faţă de noii-veniţi, astfel că au început să le provoace acestora tot felul de neplăceri. O parte dintre proprietari le spuneau refugiaţilor, cităm „De ce nu aţi rămas sub ruşi şi ce căutaţi aici?“. Unele neînţelegeri erau rezolvate de către primărie, altele de către jandarmi. „Majoritatea proprietarilor germani, atunci când autorităţile i-au plasat pe refugiaţi, au scos mobilierul din camerele rechiziţionate, spunându-le la refugiaţi că dacă le trebuia mobilă de ce nu şi-au adus, lăsându-i în camere chiar şi fără paturi”., mai scria Cuibus. Pe de altă parte, propaganda lui Hitler nu amuţise nici ea, mai cu seamă că armata germană se găsea într-o poziţie deloc roză. N. Cuibus va raporta Chesturii Poliţiei din Timişoara că nouă tineri germani din Cenad au părăsit localitatea clandestin şi au plecat să se înroleze în armata germană. Nici nu e de mirare, fiindcă unii învăţători germani din România, „... dorind a creşte copiii în spirit naţional-socialist le spun acestora că nu există Dumnezeu, ci numai prin Hitler, poporul german va avea un viitor mai bun”., raporta N. Cuibus pe 23 iunie 1944. Această situaţie din şcoli, unde religia era omisă dintre materiile de predare, nu convenea însă nici bătrânilor şvabi.
Problema evreiască se accentuează. Pe 25 iunie, N. Cuibus le raportează superiorilor: „... în Ungaria, toţi Evreii, adunaţi din plasa Macău, şi care au fost strânşi într-un ghetou în oraşul Macău, în săptămâna trecută, au fost îmbarcaţi în 42 de vagoane, câte 80 de persoane într-un vagon, iar vagoanele au fost plumbuite şi expediate direcţia Germania, bărbaţi, femei şi copii.
Se spune că şi evreii din oraşul Seghedin vor fi îmbarcaţi în curând şi expediaţi în Germania.
Cu ocazia îmbarcării evreilor din Macău, s-a produs un scandal între evreii săraci şi cei bogaţi, cei săraci învinovăţind pe cei bogaţi că numai ei sunt de vină că astăzi sunt persecutaţi şi expediaţi în Germania, întrucât făceau propagandă Anglo-Americană şi la ei s-au descoperit de către autorităţi instalaţiuni de radio transmisie, în urma scandalului şi bătăilor au rămas cca 40 de morţi dintre evreii bogaţi”.
Pe 3 iulie, Seghedinul este bombardat de aliaţi. Tot atunci, din avioane s-au aruncat fluturaşi cu texte în limba maghiară, având următorul conţinut: „Agricultori mari şi mici, anul acesta nu veţi treiera, iar în anul 1945 veţi muri de foame”. Primpretorul plasei Macău i-a sfătuit pe ţărani că, atunci când treieră, să fie atenţi deoarece aviaţia inamică a lansat bombe incendiare în lanurile de grâu. De asemenea, a aruncat un praf cenuşiu, „... care praf intrând în fântâni şi pe iarbă otrăveşte vitele şi populaţia care întrebuinţează apă de băut”. Informatorii, sosiţi din Ungaria susţin că etnicii germani din Ungaria sunt duşi în Germania spre a fi înrolaţi în armata germană şi spre a fi duşi pe front. De asemenea, statul maghiar continuă rechiziţiile, ceea ce irită populaţia: „Masa de jos a populaţiei maghiare se exprimă că mai bine ar fi fost dacă ar fi ocupaţi de ruşi”.
La Cenad, N. Cuibus este în continuare foarte nemulţumit. Atitudinea incorectă a refugiaţilor se reflectă şi în nota sa informativă nr. 248 din 22 iulie 1944. Bărbaţii din Cenad fiind mobilizaţi sau concentraţi, se resimte negativ lipsa forţei de muncă. Recolta de grâu este foarte bună, însă ţăranii nu au reuşit să-şi vândă nici măcar grânele din vara lui 1943 şi ar vinde şi sub preţul maximal, dat fiind faptul că trebuie să-şi achite impozitele, iar o altă sursă de bani nu există. Scrie N. Cuibus: „S-a oferit unor refugiaţi pe zi hrană şi 50 kg de grâu pentru a merge la cositul grâului, cu toate acestea au refuzat”. Culmea, însă, prin localitate se zvonea că Primăria a dat dispoziţie ca la treierat „... să se ia pentru refugiaţi 4 kg de la 100 kg de la fiecare proprietar”.
Agentul de poliţie N. Cuibus nu se mulţumeşte însă doar cu munca de birou, ci se duce şi printre refugiaţi, la cantină, să vadă la concret starea de spirit. „... fără să fiu recunoscut de ei, am asistat când vociferau unii dintre ei că Primăria îşi bate joc de ei, că nu sunt mulţumiţi cu mâncarea, pâinea ce li se dă este puţină, erau un fel de revoluţionari, exprimându-se unii dintre ei că mai bine i-ar duce înapoi de unde au venit că ruşii nu s-ar purta aşa de rău cu ei şi s-ar bucura de o ospitalitate mai bună ca aici“. În cele din urmă, va intra în vorbă cu un student, însărcinat cu conducerea cantinei, căruia îi va spune despre scopul vizitei sale. La care acesta îi va explica faptul că „... din nefericire, sunt între refugiaţi foarte mulţi derbedei, care şi la locul lor de obârşie erau oameni fără căpătâi, vagabonzi şi persoane cărora nu le place şi nu le-a plăcut munca şi astăzi fac propagandă contra Statului”. Mai scria Cuibus în raport: „... am pus întrebarea la 2 persoane de ce nu caută să meargă la munca câmpului, întrucât aceste două comune sunt bogate şi majoritatea bărbaţilor sunt plecaţi la datoria pentru patrie şi este mare nevoie de braţe de lucru, totodată sunt bine plătiţi cu câte 300-500 de lei pe zi şi mâncare, una dintre femei mi-a răspuns că ea nu pentru asta s-a refugiat ca să fie servitoare la nemţi, unguri şi sârbi, spunând că statul este obligat ca să-i întreţină”. Evident că acest aspect nu era generalizat, fiindcă agentul de poliţie avea să scrie ceva mai jos: „O parte dintre refugiaţi sunt oameni cumsecade, muncitori, după venirea lor în acest sector, au căutat ca să se plaseze la lucru, la diferiţi gospodari, iar restul, pleava care nu vrea să muncească, umblând vagabonzi, făcând propagandă contra Statului. Presupunem că toţi refugiaţii de ambele sexe, care ar putea să-şi câştige existenţa prin munca lor cinstită, fără ca să fie o povară în sarcina statului şi a Primăriilor, să fie adunaţi şi internaţi în lagărele de muncă, pentru a se împiedica propaganda comunistă contra Statului, precum şi întinderea bolilor venerice între tineret”.
Data de 23 august 1944 va întrerupe şirul notelor informative ale lui N. Cuibus. Dosarele nu mai conţin decât o mulţime de ordine scrise primite de la superiori. Chestura solicită efectuarea de razii intense „...pentru a descoperi soldaţi germani rămaşi pe teritoriu şi ascunşi de către populaţia minoritară”. (30 septembrie 1944). Pe 19 octombrie 1944, Chestura Timişoara cere imperios „... cercetări serioase şi fără nici un menajament pentru descoperirea tuturor elementelor care s-au dedat la devastări sau acte de teroare împotriva populaţiei româneşti, pe timpul scurtei ocupaţii inamice”. Pe 10 decembrie 1944, se cere scoaterea din vitrinele prăvăliilor a cartoanelor cu inscripţia „Nici o brazdă românească nu se uită“, fiindcă, scria Chestura, „... cum această maximă priveşte şi Bucovina şi Basarabia, poate da loc la comentarii nedorite“. Totodată, trebuiau scoase din vânzare şi toate hărţile în care România cuprindea între hotarele sale Basarabia şi Bucovina de Nord. Comandamentul Sovietic de la Timişoara îşi luase în serios misiunea.

http://www.agenda.ro/2007/20-07/senza1.html

Operatiunea Mercur





La 23 martie 1941, generalul grec Tsolakoglu, seful armatei din Epir, a fost nevoit sa capituleze in fata ofensivei naziste si regele George al III-lea al Greciei a fost nevoit sa se refugieze in Creta pe larg [...]

Compania aeriana nationala a Olandei, mijlocul de transport al nazistilor?
Ziarul Gandul | 09 mai 2007
Cum au reusit atatia nazisti sa ajunga in America de Sud imediat dupa infrangerea nazismului? Simplu, cu ajutorul companiei aeriene nationale din Olanda - KLM. Cel putin, asa reiese din documente recent descoperite, potrivit The Times. Royal Dutch Airlines ar fi jucat un rol activ in a-i face scapati pe criminalii de razboi din mainile Aliatilor si va trebui sa dea seama acum in fata justitiei pentru aceasta complicitate. Dar, mai bine mai tarziu decat niciodata. Inca de atunci, din anii 40, compania olandeza (infloritoare in vremurile interbelice) a negat vehement o asemenea implicare. Acum, 60 de ani mai tarziu, KLM este o companie la fel de puternica in Europa, dar istoria a ajuns-o din urma.
Cotidianele olandeze au scris despre un misterios Herr Frick, care ii ajuta pe nazistii de vaza sa treaca granita in Elvetia si de aici, sa zboare cu KLM-ul in locuri caldute din Argentina. Si nu unul, doi. Cateva sute de nazisti s-au evaporat in acest fel. Din documentele descoperite in Elvetia, reiese destul de clar ca acest Herr Frick era un oficial al KLM, care a intervenit pe langa autoritatile elvetiene pentru a lasa nazistii sa treaca granita, chiar fara documentele necesare. "Documentele lasa impresia puternica ca cei de la KLM au fost intens implicati in transportarea nazistilor", spune Marc Dierikx, istoric olandez in probleme de aviatie, citat de The Times. Cativa nazisti celebri pe care i-ar fi transportat KLM ar fi Joseph Mengele, doctorul de la Auschwitz ce primise porecla "Ingerul mortii" sau Adolf Eichmann, care a asistat la mortile a milioane de oameni in lagarele mortii. Criminalii de razboi nu puteau sa obtina in fapt hartiile oficiale date de Aliati pentru a parasi Germania. Cei mai bine plasati si-au facut insa rost de identitati false, iar KLM stia. Compania a insistat, totusi, ca datoria sa nu era sa faca politie cu pasagerii, insa ceea ce documentele atesta este ca KLM a jucat un rol activ pe langa politia elvetiana in favoarea nazistilor, spune Sander Rietveld, jurnalist olandez. Curand, compania olandeza va face obiecul unei investigatii, mai ales ca si familia regala olandeza ar putea fi implicata in controversa. Fostul print Bernhard, tatal Reginei Beatrix, a facut parte din conducerea companiei in anii postbelici.

Europa sărbătoreşte 62 de ani de la încheierea celui de al Doilea Război Mondial Astăzi se împlinesc 62 de ani de la înfrîngerea Germaniei în cea mai sângeroasă conflagraţie din istoria omenirii: cel de-al Doilea Război Mondial. După aproape 6 ani de măcel care au făcut circa 50 de milioane de victime, armele au tăcut în Europa.

Aliaţii occidentali au decis să celebreze Ziua Victoriei la 8 mai, deoarece aceasta coincidea cu data de naştere a preşedintelui american, Harry Truman. În schimb, Uniunea Sovietică a ales să sărbătorească acelaşi triumf la data de 9 mai.

Victoria a venit la numai câteva zile după moartea iniţiatorului acestui monstruos conflict. Asediat în buncărul său de armatele sovietice care încercuiseră Berlinul, liderul celui de-al Treilea Reich, Adolf Hitler, şi-a pus capăt zilelor cu ajutorul unei fiole de cianură, la 30 aprilie 1945.

Succesorul său, amiralul Karl Dönitz a predat Berlinul Armatei Roşii două zile mai tîrziu. În aceeaşi zi, forţele germane din Italia au semnat capitularea în faţa feldmareşalului britanic Alexander. A urmat predarea trupelor din nordul Germaniei, Danemarcei şi Olandei, la 4 mai.

În data de 7 mai, şeful Statului Major al Armatei germane, Alfred Jodl, semna, la Reims, în Franţa, capitularea necondiţionată a tuturor celorlalte unităţi care mai rezistau în faţa înaintării aliaţilor. Ultimele rezistenţe ale forţelor celui de-al Treilea Reich au încetat la 11 mai, în urma eliberării capitalei Cehoslovaciei, Praga. Mai prudenţi în ofensivă şi mai grijulii cu vieţile propriilor subordonaţi decât colegii lor sovietici, generalii anglo-americani nu au putut culege adevăratul trofeu al acestei gigantice încleştări - Berlinul- care a fost cucerit de Armata Roşie.


Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial

Filarmonica din Berlin, acuzată de relaţii cu nazismul
O nouă carte vrea să facă lumină asupra perioadei 1933-1945 din istoria uneia dintre cele mai prestigioase orchestre din lume Investigaţii asupra trecutului unei orchestre filarmonice de renume. O carte semnată de Misha Aster, care urmează să fie publicată lunile viitoare, va cerceta îndeosebi relaţiile dintre dirijorul său, Wilhelm Furtwängler, şi liderii nazişti. Orchestra are, de asemenea, în vedere deschiderea unei expoziţii şi realizarea unui film care să elucideze o perioadă controversată din istoria sa.






Orchestra filarmonică din Berlin, una dintre cele mai renumite din lume, a anunţat recent că vrea să facă lumină asupra atitudinii acestei instituţii în timpul nazismului. "Până acum, nu s-a făcut cu adevărat lumină asupra istoriei Orchestrei filarmonice din perioada nazistă", a declarat directoarea executivă a orchestrei, Pamela Rosenberg. O carte de Mischa Aster despre viaţa Orchestrei filarmonice din Berlin în perioada 1933-1945 şi în special despre relaţiile dintre şeful său, Wilhelm Furtwängler, şi nazişti va fi publicată în curând. Profitând de anunţul despre lucrarea istorică, Rosenberg a anunţat că orchestra berlineză are o stagiune bogată, oferind spectatorilor din capitala germană 93 de concerte. Furtwängler a fost şeful orchestrei berlineze începând din 1922 până în 1945 şi din nou din 1952 până la moartea sa, în 1954. Rămas în Germania după 1933, muzicianul a fost folosit ca instrument de propagandă de către regimul hitlerist. Atitudinea sa faţă de evrei e controversată: pe de o parte, îi glorifica pe artiştii evrei, cum ar fi Artur Schnabel, pe de altă parte, a fost acuzat că ar fi susţinut, de exemplu, boicotul mărfurilor evreieşti. Wilhelm Furtwängler a condus atât orchestra filarmonicii, cât şi pe cea a operei berlineze. În 1945, după capitularea celui de-al Treilea Reich, aliaţii i-au interzis să dirijeze, dar a fost rapid reabilitat la intervenţia unor celebri muzicieni evrei, cum ar fi Yehudi Menuhin. A fost înlocuit la pupitrul orchestrei de românul Sergiu Celibidache, care-i fusese elev. Un muzician controversat
Dirijorul Wilhelm Furtwängler ( foto - născut în 1886 şi decedat în 1954) a fost un muzician de mare talent. Relaţiile cu Adolf Hitler şi atitudinea sa faţă de nazişti a dat ocazie la numeroase polemici. Cu toate că a refuzat cu obstinaţie să facă salutul nazist şi a demisionat de la conducerea operei berlineze, în 1936, pentru că nu a fost lăsat să dirijeze o premieră, Furtwängler a fost relativ bine tratat de nazişti. Concertele sale erau transmise la radio pentru a susţine moralul trupelor.

26 aprilie 1937 - Bombardarea orasului Guernica
Una dintre cele mai barbare actiuni militare desfasurate in secolul XX, bombardarea orasului basc Guernica, de catre avioanele germane ale „Legiunii Condor” si italiene ale „Aviazione Legionaria”, a dus la distrugerea din temelii a acestei localitati si la numeroase victime umane. Din punct de vedere strategic, Guernica reprezenta un punct vital atat pentru fortele republicane, care-l controlau, cat si pentru nationalistii lui Franco, dar nu era inzestrat cu aparare antiaeriana si nici franchistii nu-l considerau un obiectiv militar – de altfel aici nu avusesera loc conflicte armate, inca de la inceputul razboiului.Atacul a fost cu atat mai inuman cu cat s-a produs lunea, zi traditionala de targ in Guernica, atragand in pietele orasului sute de oameni din regiune. Istoricii de pretutindeni recunosc ca ordinul dat comandantului Legiunii Condor, Wolfram Freiherr von Richtofen a venit personal de la Franco... Dupa disparitia dictatorului spaniol, in anul 1980, s-a descoperit in arhive planul de lupta, semnat de von Richofen, care viza distrugerea podului si soselei de la est de Guernica, pentru a bloca retragerea republicanilor; acest lucru implica, desigur, ca orasul propriu-zis sa fie crutat.
Totusi, cele 29 de avioane germane si italiene implicate in raid au dovedit un condamnabil exces de zel, aruncand tone de bombe incendiare asupra Guernicai. Ca urmare, in dupa-amiaza zilei de 26 aprilie, in decurs de doar cinci ore, oraselul de 5000 de locuitori a fost distrus aproape in totalitate. Ironia sortii, tocmai podul, obiectivul principal vizat de raid, a scapat cu avarii minore... Dupa trei zile, fortele nationaliste conduse de generalul Emilio Mola au patruns nestingherite in Guernica, gasind un oras pustiu; se apreciaza ca raidul a facut cateva sute de victime, in marea majoritate femei, batrani si copii, fiind, in opinia istoricilor, un act deliberat de teroare, menit sa submineze moralul republicanilor.

Spovedania unui spion sovietic







Surprinderea generalului Ioan Şerb în flagrant delict de trădare a grabit infiintarea UM110, un serviciu care sa contracareze activitatile age ... [ citeste ]

Lagărul de prizonieri din Timişoara - o istorie care se cere cercetată şi scrisă
http://www.agenda.ro/2007/17-07/senza1.html
l Aici şi-au găsit sfârşitul militari de diferite naţionalităţi din armatele sârbă, sovietică, maghiară şi germană
Pentru cei mai mulţi dintre noi, triunghiul format de casa situată între cele două autobaze din spatele complexului „real”, Centrul de Azilanţi, imobilul în care s-a aflat Casa Agronomului (str. Aurora nr. şi monumentul amplasat pe şoseaua Timişoara - Arad, imediat după „Selgros”, nu există nicio legătură. Nimic nu mai pare să amintească de locuri şi întâmplări din anii ultimului război. Acum, pentru majoritatea timişorenilor reprezintă doar un loc pentru cumpărături. Ne vom întoarce cu mai bine de şase decenii în urmă, atunci când, în această zonă, pe o suprafaţă rechiziţionată de 17 ha de formă trapezoidală, aparţinând familiei Kopony, s-a aflat lagărul de prizonieri nr. 17. Casa dintre autobaze, de fapt un conac aparţinând familiei Kopony, a găzduit comandamentul lagărului, iar pe locul unde s-a aflat mult timp Casa Agronomului atunci funcţiona mănăstirea Marienheim, aparţinând Ordinului călugăriţelor Notre-Dame, şi o parte a infirmeriei lagărului. În cele ce urmează, vom prezenta un succint istoric al lagărului, pe baza informaţiilor strânse şi puse cu amabilitate la dispoziţie de dl col. (r.) Ioan Rado, fost consilier judeţean, cel care a avut iniţiativa şi a depus toate eforturile pentru ridicarea monumentului, sfinţit în 26 octombrie 2000 în prezenţa conducerii C.J.T. şi a oficialităţilor judeţului Csongrád. Domnia-sa are o dublă calitate: martor ocular, fiind copil în anii războiului (nici acum nu poate uita imaginea din greaua iarnă 1941/1942 a 6-7 deţinuţi sovietici îngheţaţi, desculţi, stivuiţi într-o căruţă); om care a avut acces la mărturiile publicate de foştii prizonieri maghiari, a primit scrisori din Franţa şi Austria din partea unor supravieţuitori şi care speră că arhivele militare de la Piteşti vor aduce noi informaţii (se pare că sovieticii au dus arhiva lor în Rusia).
Lagărul a fost ridicat în toamna anului 1940, în dreapta şoselei Timişoara - Arad, în zona Liceului Agricol, după planurile celebrei organizaţii de construcţii militare germane Todt (după numele conducătorului, dr. Fritz Todt), cu mână de lucru locală, din Dumbrăviţa şi localităţi învecinate. Lagărul administrat de Wermacht era înconjurat de două rânduri de sârmă ghimpată, cu un spaţiu de 3 metri între ele, iar la colţuri se aflau foişoare, dotate cu mitraliere. Barăcile erau din lemn, se sprijineau pe suporţi din cărămidă şi puteau adăposti 5–6 000 de oameni. Numărul acestora şi dispunerea lor diferă de la o sursă la alta, estimându-se în jur 50 de barăci, cu o lungime de cca 100 m şi o lăţime de 10 m, pentru cazarea prizonierilor, bucătărie, infirmerie, magazii etc.
În urma atacării Iugoslaviei de către Germania în data de 6 aprilie 1941, pe măsura înaintării şi capturării prizonierilor, aceştia au fost aduşi la Timişoara cu trenuri, în vagoane de marfă, fiind debarcaţi în incinta fostei Manutanţe Militare (azi „Bega-Pam”). De aici erau duşi în lagăr unde erau luaţi în evidenţă şi triaţi. Din ziarele epocii ştim că prizonieri au fost duşi şi în taberele de la cărămidăria de pe Calea Buziaşului, în apropierea vămii, şi la Săcălaz, în scurt timp separându-se prizonierii de origine română din armata iugoslavă. Ei au fost apoi eliberaţi şi s-au întors în Iugoslavia. Un martor ocular, dl Petru Botiş, fost administrator al domeniului regal Banloc, pe atunci student la Agronomie (în cadrul Politehnicii), îşi aminteşte de lungul şir al coloanei de prizonieri sârbi, în uniforme gri, care se scurgea pe Bd. Mihai Viteazul. Fiind un lagăr de tranzit, zeci de mii de prizonieri sârbi au fost din nou aduşi la manutanţă, îmbarcaţi în trenuri de marfă şi trimişi în Germania, cât mai departe de Iugoslavia (acest tranzit a fost recunoscut de mareşalul Ion Antonescu într-o discuţie din aprilie 1941 cu ambasadorul S.U.A. - informaţie furnizată de istoricul bucureştean Cătălin Fudulu). În timpul acestor tranzitări, au existat şi decese, se pare de ordinul zecilor, cauzate de răni, boli, iar unii au fost împuşcaţi în timp ce încercau să evadeze. Noaptea se auzeau focuri de armă ale santinelelor, menite să descurajeze evadările.
După atacarea de către Germania a Uniunii Sovietice şi intrarea României în război (22 iunie 1941), lagărul a trecut sub administraţia militară română, el fiind condus de colonelul Cavaropol. Din toamna acelui an au fost aduşi prizonieri sovietici. Administraţia şi paza militară au avut o atitudine umană şi civilizată, fiind create condiţii de viaţă suportabile. Mai târziu, în perioada 1942-1944, la solicitarea unor fabrici şi a unor proprietari de terenuri agricole, soldaţii sovietici au fost folosiţi la muncă, având astfel condiţii mai bune de hrană şi bucurându-se de o relativă libertate (decizia de utilizare a sovieticilor la muncile agricole a aparţinut colonelui I. Stănculescu, comandantul lagărelor de prizonieri, ne-a informat dl Fudulu). Astfel, ei au lucrat la Fabrica de Furnir Deta, pe domeniul Banloc (unii au evadat şi au trecut graniţa pe la Gaiu Mic, intrând în rândurile partizanilor lui Tito). Datorită acestor măsuri, deşi până la 23 august 1944 în lagăr s-au aflat mii de prizonieri, numărul celor decedaţi s-a situat sub 100, unii din cauza rănilor de pe front sau a unor boli incurabile. Conform unei mărturii, în ianuarie 1945, pe locul unde au fost înhumaţi în morminte individuale prizonieri din armatele iugoslavă şi sovietică, s-au găsit 75 de cruci din lemn.
Din lucrarea „Apărarea Patriotică contra teroarei fasciste” (1945), editată de Comitetul Regional din Banat al Apărării Patriotice şi scrisă în stilul noilor vremi, aflăm: „După 23 August, lagărul din Timişoara a fost unul dintre acelea care nu au fost desfiinţate, în contradicţie cu armistiţiul. Viaţa prizonierilor nu s'a schimbat cu nimic. (…) Muncitorimea, cetăţenii, patrioţii cinstiţi au fost mobilizaţi şi la începutul lunei Septembrie 1944 o delegaţie a Apărării Patriotice a adus în acest lagăr 6 căruţe cu alimente, medicamente, ţigări şi bani. Predarea acestor daruri s’a făcut într’un cadru festiv, rostindu-se mai multe discursuri şi arătându-se pentru prima dată soldaţilor ruşi solidaritatea poporului român”. O altă etapă, mult mai dramatică, începe după ocuparea Timişoarei de Armata Roşie şi preluarea administraţiei lagărului de către Frontul 3 Ucrainean. Iniţial, conducerea a aparţinut maiorului NKVD Vasili Chirilovici Barbaşin (soţia lui, medic, conducea serviciul sanitar din lagăr), iar după mutarea lui, maiorului Efim Nikolaevici Vaulin, care anterior fusese comisarul politic al lagărului. Pe măsura înaintării în Ungaria, tot mai mulţi militari din armata maghiară s-au predat, mulţi dintre ei ajungând la Timişoara. După prăbuşirea apărării maghiaro-germane din decembrie 1944 şi căderea Budapestei, au fost luaţi cca 100 000 de prizonieri, cei mai mulţi din armata maghiară şi o mică parte din cea germană. Lagărul din Timişoara a devenit suprapopulat, în fiecare baracă fiind cazaţi în condiţii improprii 800-1 000 prizonieri, pentru ca în primăvara anului 1945 să fie în lagăr 30-35 000 oameni. Germanii erau mai puţini, ei fiind adăpostiţi în câteva barăci.
La 1 ianuarie 1945, în lagăr a fost înfiinţată Divizia 1 maghiară de voluntari, cu un efectiv de 5 500 de militari, care urma să plece pe front, după instruire, echipare şi înarmare, pentru a lupta împotriva germanilor. După revista de front, în sunetul fanfarei, ei au fost îmbarcaţi în trenuri, trezindu-se cu surprindere la… Focşani. De aici au fost transferaţi în garnituri sovietice şi duşi în lagăre din Rusia. Din cauza precarităţii condiţiilor igienico-sanitare, a hranei slabe, lipsa apei potabile, în martie 1945 a izbucnit o epidemie de febră tifoidă, tifos exantematic, dizenterie şi diaree. Zilnic se înregistrau 150-200 de decese, cadavrele fiind înhumate pe teritoriul lagărului, în gropi comune cu o lungime de 8-10 m şi lăţime de 2 m, în rânduri între care se arunca var. Conform estimărilor, în total au murit 6-7 000 de prizonieri din armata maghiară şi 1 000 din armata germană. În detaşamentele de muncă ale armatei maghiare se aflau şi români din Ardealul de Nord, de peste 45 de ani, folosiţi pentru săpatul tranşeelor etc. Cca 500 dintre ei au căzut prizonieri, unii găsindu-şi aici sfârşitul; eliberarea lor s-a făcut la intervenţia lui Petru Groza. Printre ei s-a aflat şi fratele dlui Botiş, Traian, închis la Timişoara în decembrie 1944 şi răpus de tifos în martie 1945, ale cărui rămăşiţe n-au mai putut fi găsite (întâmplarea a făcut ca dl Botiş să participe la construirea Liceului Agricol, ocazie cu care s-au găsit oscioare ale celor morţi în lagăr; ele erau luate de turiştii maghiari, germani care avuseseră rude moarte la Timişoara). În spatele lagărului, pe str. Aurora, în cadrul Şcolii de Menaj a Ordinului călugăriţelor Notre-Dame, a funcţionat un mic spital, aici fiind internaţi mai ales cei bolnavi de dizenterie; prizonierii care au murit aici au fost înmormântaţi în grădina care înconjura construcţiile. Dl Rado ne-a declarat că lagărul nu şi-a pierdut caracterul de tranzit, cei apţi fiind duşi şi îmbarcaţi la Manutanţa Militară pentru a fi transportaţi în Uniunea Sovietică. La sfârşitul anului 1945 nu mai erau prizonieri în lagăr, iar în 1946 a început desfiinţarea lui, prin demolarea construcţiilor şi a gardului de sârmă ghimpată. În anul următor, printr-un proces-verbal din 29 iulie, reprezentantul Cercului Militar Teritorial, căpitanul Vasile Popescu, a predat terenul pe care s-a aflat lagărul proprietarului de drept, familia Kopony. Ulterior, aici au funcţionat unităţi militare sovietice şi române. Mănăstirea surorilor Notre-Dame, construită în 1910 (aici iniţial era un sanatoriu, iar apoi Şcoala de Menaj), a fost naţionalizată în 1948, când mai erau 14 surori. Ea a fost retrocedată în ultimii ani. Dl László Böcskei, vicar general al Episcopiei romano-catolice, ne-a vorbit despre un episod emoţionant de la inaugurarea monumentului. Atunci a dat citire unei scrisori primite de la un supravieţuitor din Ungaria, în care acesta, închis între 25 decembrie 1944-25 aprilie 1945, ţinea să mulţumească pentru omenia localnicilor, amintind de Irina Meszaros din Dumbrăviţa care zilnic împărţea mâncare la 100 de deţinuţi. La puţine momente, cineva din asistenţă a făcut un pas în faţă spunând, cu lacrimi în ochi, că el este autorul scrisorii.


Salvată printr-o minune
După cum ne-a spus dna Gabriela Murgu (fostă Kopony), bunicul său Wilhelm Kopony (1868-1939), sas din Râşnov, fost senator în Imperiul Austro-Maghiar şi în România, a venit în Banat în 1908, protestând împotriva politicii de maghiarizare; din cauza pronunţiei, şi-a schimbat şi numele din Copony în Kopony. A cumpărat 140 ha, în actuala zonă a Liceului Agricol, şi conacul de aproape 600 mp, în care din 1941 s-au instalat comandamentele lagărului. Familia a fost înghesuită într una din cele 10 camere ale casei. În timpul bombardamentelor, în pivniţa casei se adăposteau locuitorii zonei. Eckhardt Kopony, tatăl doamnei Murgu, a fost înrolat în 1939 în armata română, iar între 1943-1950 a fost închis în Rusia, fiind dat dispărut. Tocmai de aceea, casa şi terenurile nu au fost expropriate, aparţinând unei văduve şi orfani de război, în ciuda faptului că erau de origine germană. Terenul s-a pierdut, dar casa, construită la sfârşitul secolului al XIX-lea, a fost salvată miraculos în 1981, în urma unei scrisori adresate lui Nicolae Ceauşescu, rămânând un vestigiu al unor alte vremuri.

Soldati romani ingropati in stepa

Peste 1.200 de romani si-au gasit sfarsitul la capatul lumii, in stepa din Kazahstan, fiind luati prizonieri in timpul celui de-al doilea razboi mondial si inchisi in lagarul Spassk 99. La 8.000 de kilometri departare de mormantul lor, 1.200 de soldati sunt plansi de rudele din Romania.

Am supravietuit la Stalingrad pentru ca ase o fost sufletul meu
http://www.presa-alternativa.ro/?do=view&id=1194
Alexandru Gruia din Turdas a luptat, in timpul celui de-al doilea razboi modnial, in Crimeea si la Stalingrad.
Batranul de 92 de ani povesteste cum a strabatut mii de kilometri pe jos cu arma in mana pana in sudul Crimeii. A luptat trei ani in cea mai cumplita batalie a lumii moderne – al doilea razboi mondial. Apoi s-a intors in satul Turdas, din judetul Hunedoara, pentru a reinnoda firul unui destin, frant atunci cand vocea maresalulul Antonescu a urlat din difuzoare la 22 iunie 1941: "Ostasi romani, va ordon treceti Prutul!"

Intre 1941 si 1944 a luptat pe frontul de est, cel mai mult in Crimeea. Batranul isi aminteste cum cum Craciunul din 1942 l-a petrecut intr-un colhoz fara usi, fara ferestre. "Erau -35 de grade, mi-am pierdut toate unghiile de la picioare, dormeam invelit intr-o foaie de cort si o patura roasa; ingheta pisatul in sura aia". In 43 s-a imbolnavit si a fost trimis la spital la Viena prin Lublin. In timpul convalescentei s-a intors pe Dunare pana la Caracal, iar de acolo la Tarnaveni si din nou pe front.

Dupa razboi s-a casatorit si a avut slujbe. Spune batranul Gruia, "Nu slujba era treaba, cand gatam slujba trabuia sa fug iute acasa ca colo aveam treaba". Treaba este acolo unde e legata de casa, de acareturi, de pamant, e "treaba" serioasa. Slujba e ceva care iti aduce niste bani, nu e "treaba".

PA: Cat de proaspata v-a ramas in memorie experienta celui de-al doilea razboi mondial?

Alexandru Gruia: Noaptea nu dorm aproape deloc. Stau intins in pat si revad cu ochii deschisi pozitiile batalionului meu in asalturile din razboiul Crimeii. Visez bataliile la care am particpat, de la Odesa si de la Stalingrad si ma mir cum m-a ajutat Dumnezeu sa razbesc. Sara eram oameni normali ascunsi in transee sau in corturi. Iar a doua zi te
trezeai cu el, camaradul de langa tine, cu care ai vorbit si ai luptat poate luni de zile, nebun. Sau il vedeai cum a incaruntit de tot in numai cateva ore. Cum am putut rezista toti anii aceia de razboi? Sa iti astepti in fiecare secunda, in fiecare minut moartea. E mai cumplit decat atunci cand iti pierzi un copil sau mama. Ma gandeam ca in fiecare moment ar putea veni un glont sa ma loveasca si sa crap acolo nestiut de nimeni.

PA: Care a fost viata dumenavoastra de pana la razboi?
A.G.: M-am nascut in 1915. Am facut sapte clase in sat, apoi trei ani la jandarmi. M-am eliberat la 1 aprilie 1940 si peste numai opt zile am fost concentrat si dus in Basarabia. Cand aceasta regiune a fost cedata rusilor, m-am intors la Roman. Razboiul a inceput in luna iunie, in noaptea de sambata spre duminica. Vineri am primit ordinul de chemare pentru a pleca pe front, luni am fost concentrat, iar marti am plecat in razboi. Nu a fost o pornire revolutionara. Am executat doar ordinul. Am trecut in Basarabia pe la Targu Frumos. Din Tighina am trecut la Tiraspol. Podul de pe Nistru a fost aruncat in aer si refacut din barci. In martie 1942, am ajuns in Crimeea, mergand numai pe jos. Nu am urcat o data intr-un tren sau in vreo masina. Intre martie si octombrie 1942 am luptat la Bakhisaray si Kerci.

PA: Ati trait experiente extreme?
A.G.: Pe front ne dadeau tigari foarte fine, germane. Ne spuneau sa fumam ca sa nu mai simtim duhoarea de cadavre care se descompuneau langa noi. Uneori treceau zile pana inceta focul si puteam sa ii ingropam pe cei cazuti.
In seara de 20 iulie 1942, eram in apropiere de Feodosiya, o localitate aproape de mare. Seara ne aduceau mancare. Bucataria se afla intr-o caruta trasa de cai. Or trecut peste un rau care a fost minat si or sarit in aer - oameni, cai, bucatarie. Am stat sase zile in padure fara mancare, fara apa. Am supt roua de pe frunze. Dupa o saptamana, am reusit sa-i respingem pe rusi, ne-am pus in miscare si am gasit o fantana pe camp. Ofiterii nu ne-au lasat sa bem apa pentru ca ziceau ca e otravita. Am rabdat si atunci, ca in tot razboiul. Apoi, pe 25 iulie, in timpul luptelor, s-a auzit urletul unui capitan: «Fratilor, ingropati-ma in pamant ca nu mi-a mai ramas niciun soldat in companie.
Atacul a durat de la 5 dimineata pana la 8 seara. M-am intors pe firul unui parau, tarandu-ma pe burta cu sacul de merinde gaurit, masca de gaze, foaia de cort sparta in spate si acoperit cu vestonul atins de gloante. Din plutonul de 44 de oameni, ne-am intors numai 13.


PA: Cum ati ajuns la Stalingrad?
A.G.: Prin 1942, generalul Badescu a sosit in Crimeea. A coborat dintr-o masina eleganta, gri. A adunat toata divizia, s-a uitat la noi cat eram de slabi si amarati si ne-a zis cu glas tare: «Baieti, vom merge la Stalingrad si vom lua o caramida din ruinele orasului. Ati inteles baieti?» Nimeni nu a zis nimic. «Baieti, ati inteles», a urlat el. Nimeni nu a spus o vorba. Atunci a ordonat sa iasa din fiecare pluton cate doi soldati la raport. Capitanul m-a strigat: Gruia, iesi!. Am crezut ca ne impusca, ca ne omoara pe toti cei care ne-or scos la raport. I-a intrebat pe fiecare in parte daca a inteles ce misiune i s-a incredintat. Tacere de mormant. Cand a ajuns la al patrulea soldat, acesta a spus tare: «Domnule general, uite caramida, asta am luat-o din ruinele Odesei. Ca asa ne-ati spus acum cateva luni - ca vom lua o caramida din ruinele Odesei si ne trimiteti acasa. Uitati aici caramida». si soldatul a scos din buzunar o piatra rosie. Generalul s-a urcat in masina si a plecat. Nici buna ziua nu o mai dat. Dar ordinul o fost ordin si a trebuit sa plecam la Stalingrad.

PA: Cat de cumplita a fost retragerea?
A.G.: In 1943, dupa ce am fost invinsi la Stalingrad, ne retrageam din calea rusilor. A doua zi de Craciun am ajuns intr-un grajd mare fara geamuri. Am dormit pe jos, intr-o mocirla in care se vedeau urme de copite de vaca inghetate. Am pus o patura pe jos, m-am infasurat intr-o foaie de cort si am dormit. Dimineata cand m-am dus afara a inghetat urina in zapada. Imediat, fara sa mancam, fara sa bem apa, am fost nevoiti sa plecam in mars pentru ca rusii erau pe urmele noastre. Iarna, peste boneta imi inveleam capul cu una dintre cele doua camasi pe care le aveam. Asa ca, din octombrie si pana in aprilie nu mai schimbam camasa. Eram plini de paduchi si de mizerie, cu pielea toata mancata. In ianuarie 1944 ne-am refugiat intr-un loc unde erau numai soldati romani. O rusoaica din sat mi-a spus urland in lacrimi ca are 18 oameni in casa, batrani si copii morti de foame. M-am dus la maior si i-am povestit. Mi-a spus: «Camarade Gruia, ia o galeata de mancare si cinci paini si da-le-o». Plangeau de fericire cand m-au vazut. Atunci rusoaica s-a apropiat de mine si mi-a spus: Doamne, Doamne, ajuta-i sa mearga acasa la tata si la mama, la surori si la frati, Doamne ajuta-i. si m-a ajutat"

PA: La ce va gandeati in momentele de acalmie?
A.G.: Cat o sa mai supravietuiesc. Traiam cu spaima de moarte mereu… Ma asteptam sa imi vina randul…

PA: Cat de mult v-a marcat razboiul?
A.G.: Cand am venit acasa din spital, in 1945, eram ca un salbatic. Incremeneam la masa cu lingura in mana. Nu mai aveam uitatura normala. Imi zicea femeia sa mananc frumos. Dar eu eram iarasi ca pe front, un soldat. Ganditi-va ca noi nu mancam cu saptamanile. Nu puteam taia painea cu baioneta. Erau luni in sir minus 40 de grade afara. Ma gandesc noaptea cum am putut rezista. Ca altul, iasa azi prin curte si zice ca ii frig la nici zero grade. si acum mai simt frigurile acelea cumplite. Nu pot dormi noptea mai mult de un ceas sau doua. Imi amortesc picioarele, ma ia frigul pe la spate, pe la gat. Ma iau durerile peste tot.

PA: V-ati gandit sa dezertati?
A.G.: Nu. Ce sa fi facut, sa fi stat ascuns in paduri? Erai sub comanda ofiterilor si trebuia sa mergi sa te bati unde ziceau ei. Ai fost concentrat pe front, trebuia sa lupti. Unii or mai dezertat. Or stat vagabonzi, infometati prin paduri. Astazi am pensie de veteran de razboi un milion si de stat primesc 4,2 milioane pensie. Toti banii ii dau la copii.

PA: Cum ati rezistat in razboi?
A.G.: Uite ca am rezistat prin gerurile acelea mari, prin gloante, printre straini… La veston aveam un mic caiet de rugaciuni - "Ramai cu mine Dumnezeule" se numea. Este singurul lucru pe care l-am purtat tot razboiul… Hainele le-am mai schimbat, armamentul la fel…

PA: Cum s-a sfarsit razboiul pentru dumneavoastra?
A.G.: In noaptea de 15 februarie 1944 am inghetat si ne-au dus la spital. Doua saptamani nu am putut pune piciorul in pamant. M-am intors pe front, dar luptele erau mult mai slabe. In noaptea de Vinerea Mare, in 1944, am trecut din Rusia pe la Cetatea Alba. Cand m-am intors in tara am sarutat pamantul.

PA: Cum ati trait dupa razboi?
A.G.: Am fost deconcentrat in 1945 la 1 iulie. Dupa 23 august 1944 nu am luptat alaturi de rusi. Nu m-au mai solicitat. M-am intors in sat si m-am casatorit. Am lucrat in primarie si la colectiv. M-am imprumutat de patru ori la banca si am avut serviciu 29 de ani. In 1977 am inceput sa inalt casele in care traiesc acum. Am muncit patru ani pana sa le termin. Pentru toate astea sunt respectat in sat. Nu am facut rau la nimeni. Nici la aia care au fost contra mea. Nimeni nu m-o blestemat, nimeni nu m-o injurat. Asa a fost sufletul meu.

ISTORIE
Iunie 1940: nordul Bucovinei, Basarabia si Herta sunt cedate URSS fara ca armata romana sa traga un foc de arma.
22 iunie 1941: Romania intra in razboi alaturi de Germania. Armata romana trece Prutul.
16 iulie 1941: eliberarea Chisinaului.
25 iulie 1941: eliberarea nordului Bucovinei si a Basarabiei care redevin parte a Romaniei.
18 august-16 octombrie 1941: Odesa a fost cucerita de romani cu pretul a 17.000 de morti si 63 de mii de raniti.
Iarna 1941-1942: ofensiva Moscovei. Incepe un razboi de uzura.
Vara 1942: se dau lupte crancene pe Don, Harkov, Stepa Calmuca, Caucaz si in Crimeea.
19 noiembrie 1942: incepe contraofensiva sovietica la Stalingrad. Armata romana a inregistrat 150.000 de morti, raniti, bolnavi si prizonieri. La acea data luptau in URSS, Ucraina si Transinistria 450 de mii de soldati romani.
1943: armata romana se afla in retragere.
12 aprilie 1944: Rusia comunica conditiile armistitiului: cedarea Basarabiei si a nordului Bucovinei.
August 1944: ofensiva Rusiei in Moldova.
23 august: intoarcerea armelor impotriva Germaniei.

Multumiri bunului nostru prieten, Calin Gruia.

Experimentul Philadelphia
Timp de mai bine de sase decenii, sute de lucrari aparute în întreaga lume au abordat unul dintre cele mai controversate experimente efectuate de catre armata americana în timpul celui de-al II-lea razboi mondial, mai precis în anul 1943, cînd se presupune ca o nava a armatei americane a fost teleportata pe o distanta de 600 de kilometri ca urmare a unui experiment ultrasecret numit Proiectul Rainbow (Curcubeul), cunoscut publicului sub numele de Experimentul Philadelphia. La baza acestui experiment au stat lucrarile savantilor Albert Einstein si Nicola Tesla care tratau complexul "continuu spatiu-timp". Din punct de vedere istoric, lucrarile la acest proiect au demarat la începutul anului 1930, la Universitatea din Chicago, unde a fost initiat un proiect prin care se studia posibilitatea de a face un corp invizibil cu ajutorul electricitatii. Proiectul a fost mutat ulterior în 1939 la Institutul de Studii Aprofundate din Princeton, care se afla în apropiere de Philadelphia. Conform legendei, reusita cercetarilor desfasurate acolo consta în faptul ca s-a realizat invizibilitatea pentru mici obiecte. Datorita conjuncturii internationale aflate sub semnul celui de-al II-lea razboi mondial, rezultatele acestor experiente au fost predate guvernului Statelor Unite, care a cerut armatei sa le adapteze la tehnica militara a timpului. Albert Eistein a fost cooptat în cadrul proiectului, iar Nicola Tesla s-a retras fiind convins ca noua descoperire nu va fi folosita spre binele omenirii. La cîtiva ani dupa Experimentul Philadelphia, Eistein declara facînd referire la proiectele Rainbow si Manhattan: "Daca as fi stiut la ce va duce descoperirea mea m-as fi facut ceasornicar". Cert este ca în anul 1943, dupa refuzul de a participa la proiectele secrete mentionate anterior ale armatei americane, savantul Nicola Tesla a fost efectiv izolat de lumea stiintifica, urmarit permanent de catre FBI si va sfîrsi murind în conditii mai mult decît suspecte, întreaga sa arhiva disparînd în mod misterior, nemaifiind gasita nici pîna astazi. Ca o ciudatenie, de cîte ori FBI-ul încerca sa faca presiuni asupra sa, savantul, folosindu-se de un dispozitiv electronic pe care îl detinea în apartamentul hotelului unde locuia (unde de altfel va fi si gasit mort), provoca mici cutremure locale de 3-4 grade, speriind autoritatile. Pornindu-se de la realizarea invizibilitatii si teleportarea unor obiecte si animale mici, s-a ajuns în final la experimentul în care a fost folosit distrugatorul de escorta USS Eldridge. Odiseea experimentului este arhicunoscuta, fiind prezentata în numeroase lucrari ulterioare evenimentului. Rezultatele acestui experiment sînt foarte controversate, ca si experimentul în sine, care este negat în totalitate de catre Pentagon, dar cercetarile în mod sigur nu s-au oprit în acel stadiu, avîndu-se în vedere evolutia stiintei si tehnicii. În continuare vom prezenta un incident petrecut în anul 1994, ce pare a avea o legatura cel putin partiala cu evenimentele prezentate anterior. Unele date aparute în presa în luna octombrie 1994 anuntau pe spatii largi desfasurarea exercitiilor navale din Marea Neagra codificate cu numele "Sea Partener '94", cu participarea a 10 nave militare din Bulgaria, Grecia, Italia, România, Rusia, SUA, Turcia si Ucraina. Aplicatia în cauza va pune în evidenta faptul ca în prezent se afla în experimentare, daca nu chiar în exploatare la trupe, metode "de manipulare a spatiului si timpului". Planificate sa înceapa la 22 octombrie, exercitiile au fost amînate cu 24 de ore din cauza conditiilor meteo extrem de nefavorabile. Manevrele încep la 23 octombrie, ora 10, partea româna participînd cu distrugatorul "Marasesti", exercitiul continuînd si pe 24 octombrie. Tema exercitiului de lupta era "executarea de foc cu tunurile de 76 mm asupra unei tinte maritime" lansate de la bordul fregatei americane "Doyle", de unde de fapt era condusa întreaga aplicatie. Observarea rezultatelor tragerilor s-a facut dintr-un elicopter de lupta decolat de pe fregata "Doyle" si direct de catre participanti. Fiecare nava trebuia sa traga asupra tintei ce marca inamicul timp de 8 minute. Elementul surpriza al întregului exercitiu tactic a fost uluitor. Nici unul dintre tragatori nu a lovit tinta. Mai mult chiar, corveta bulgareasca "Restelnîi" se apropie, contrar regulilor stabilite, si executa focul de la o distanta de numai 3 mile fata de tinta, distanta mult inferioara celei regulamentare. Surpriza ia proportii pentru toti participantii - desigur mai putin pentru americani - atunci cînd constata ca daca se puteau astepta la bruiajul radiolocatorului de descoperire a tintei si de dirijare a focului, nu se poate explica faptul ca tinta nu este lovita nici macar cînd este încadrata "la vedere" prin intermediul mijloacelor de ochire optice si optoelectronice. Este absolut evident ca daca americanii au venit cu fregata "Doyle" pregatiti sa-si testeze mijloacele si capacitatile de aparare pasiva a tintei asupra focului, nu mai putin pregatiti au venit si rusii pentru a-si testa mijloacele de contracarare a bruiajului radiolocatoarelor de dirijare a focului. Oricum, din perspectiva analizata intereseaza nu atît faptul ca bruiajul radar al dirijarii focului a functionat sau nu, ci faptul ca dirijarea "la vedere", si prin mijloace optice a focului asupra tintei nu a avut nici un fel de efect pentru nici unul dintre tragatori. Explicatia rezida în faptul ca tinta se gasea de fapt într-o alta plasare spatiala decît cea care aparea vizibila în mod virtual. Faptul este demonstrat de observatia ca neputîndu-si dirija focul prin radar (acesta era complet bruiat si ineficient în situatia data), distrugatorul "Marasesti", caruia i-a venit rîndul la tragere dupa fregata rusa "Bezucoruznenîi", executa într-un rastimp de 8 minute 37 de lovituri. Dar, dupa numai primele 2 salve, conducatorul focului de pe "Marasesti", locotenentul Marian Pitea, corecteaza la vedere traiectoria, tragînd grupat, dar la o distanta de 6 cabluri stînga fata de tinta (o mila marina=1851,85 metri; 1 cablu=185,2 metri), ratînd din nou tinta. Desigur ca duelul principalilor protagonisti ai exercitiului s-a derulat între fregata americana "Doyle" si fregata rusa "Bezucoruznenîi". Date fiind miza, cît si importanta exerctiului, este sigur ca rusii au venit dotati cu tot echipamentul electronic de ultima ora (oare?) de care dispuneau, pe de o parte pentru a-si testa propria tehnica de razboi electronic, iar pe de alta pentru a o testa pe cea americana prin determinarea tuturor parametrilor de lucru ai aparaturii puse în joc. Si totusi, asa se face ca dupa scurgerea celor 8 minute regulamentare nici rusii (ca si ceilalti 6 participanti) n-au obtinut nici un rezultat. Singurii care au lovit tinta în conditii foarte bune au fost americanii. Dar, contrar regulilor impuse, vazînd ca nu au lovit tinta dupa cele 8 minute regulamentare, rusii nu se retrag de pe linia de foc si, încercînd probabil sa colecteze cît mai multe informatii posibile, continua tragerea timp de înca 30 de minute cu tot armamentul de bord, cele peste 150 de salve trase neatingînd în final nici macar o data tinta. Este evident desigur ca, pe parcursul celor 30 de minute scurse în afara timpului regulamentar legal ordonat, rusii au cautat sa-si dirijeze focul atît prin vizare telemetrica si radar a tintei, prin vizare la vedere, cît si prin modalitati combinate. Si desigur - daca au avut în rezerva - si cu alte mijloace care le-au stat eventual la dispozitie (vizare laser, infrarosii). Fara însa nici un rezultat. Dupa cum se stie, în materie de invizibilitate a tintelor navale si aeriene au fost obtinute o serie întreaga de realizari în ceea ce priveste invizibilitatea în spectrul electromagnetic (tehnologia Stealth - pentru tinte terestre, nave maritime si aeriene). De asemenea, sînt cunoscute realizarile în ceea ce priveste materialele absorbante si vopselele antiradar. Tehnologiile bruiajului activ sînt deja arhicunoscute chiar si în ceea ce priveste bruiajul activ de baraj sau prin impulsuri electromagnetice de foarte mare putere tintite asupra radarului inamic. Or, cu toate aceste tehnici cunoscute, care la rîndul lor pot fi contracarate cu alte mijloace, cum ar fi telemetrele laser si cele cu raze infrarosii, nici unul dintre participantii la exercitiul pomenit nu a putut atinge tinta, toate proiectilele trimise fiind rateuri. Cauza în sine a fenomenului descris a ramas un mister si la 10 ani de la eveniment. Specialistii participanti la exercitiu au încercat cîteva explicatii posibile, astfel: proiectilele nu au reusit sa strapunga zona unui spatiu, "zid" de protectie din jurul tintei; tinta nu se afla în locul unde era vizata cînd s-a tras asupra ei (alta amplasare spatiala); tinta nu se afla în locatia spatiala de foc la momentul respectiv (avînd alta amplasare temporala). Învatatura care se desprinde din cazul de mai sus este aceea ca tinta avea o alta amplasare spatio-temporala, focul executîndu-se asupra unei tinte virtuale. Evident ca este foarte posibil ca efectul în cauza sa fie o perfectionare sau o varianta a Experimentului Philadelphia aplicata în prezent în tehnologia militara americana. Mai multe carti referitoare la Experimentul Rainbow au aparut în ultimul timp în Statele Unite, încercîndu-se sa se faca o legatura între acest experiment si un altul dezvoltat în anii '60-'70 de catre armata americana, cunoscut sub numele de Proiectul Montauk. Concluziile unui mare numar de savanti si specialisti militari, atît occidentali, cît si est-europeni, converg spre ideea ca experimentul descris, desi negat de catre Pentagon, a avut loc si este perfectionat în continuare în zilele noastre.

Omul care a declansat cel de-al doilea razboi mondial
Considerat cea mai cumplita conflagratie din toate timpurile, al doilea razboi mondial a constituit un punct de cotitura in istoria omenirii, infrangerea Germaniei naziste dand nastere unei lumi bipolare. Desi aproape toata lumea e familiarizata cu evolutia sangerosului conflict, putini stiu astazi modalitatea socanta in care el s-a declansat, debutul razboiului fiind rodul unei inscenari uimitoare, puse la cale de serviciile secrete naziste.Diplomatia „pumnului in gura”
In august 1939, fortele germane erau deja masate la granita cu Polonia, pregatite sa invadeze aceasta tara. Europa era inca bantuita de amintirea ororilor primului razboi mondial si prin urmare, guvernele marilor tari europene au evitat sa raspunda provocarii reprezentate de tot mai agresiva masina de propaganda nazista prin forta.
Politicienii versati ai Frantei si Marii Britanii, precum Daladier sau Chamberlain, au cautat sa satisfaca pofta neostoita a lui Hitler pentru „spatiu vital”, inchizand ochii la anexiunile teritoriale pe care dictatorul le-a facut pe seama statelor vecine, prin ceea ce inspirat s-a numit „diplomatia pumnului in gura”. Dar in momentul in care Hitler a pus ochii pe Polonia, politica impaciuitoare, defetista, a marilor puteri, s-a schimbat, dand nastere unui avertisment pe care dictatorul german nu-l mai putea ignora: o invazie asupra Poloniei va atrage automat riposta ferma a aliatilor ei occidentali.
„Directiva finala”
In seara zilei de 31 august, pe cand tensiunile se apropiau de punctul culminant, la postul de radio din localitatea germana Gleiwitz ascultatorii au putut auzi un anunt socant, in clipa in care programul muzical al serii s-a intrerupt si o voce incarcata de ura, vorbind in poloneza, a pornit o diatriba vehementa impotriva germanilor. Necunoscutul i-a indemnat pe polonezi sa ia armele si sa ucida orice german care ar incerca sa se impotriveasca. Cand ofiterii Gestapoului au sosit la fata locului, ei au gasit trupul ciuruit de gloante al unuia dintre presupusii atacatori polonezi.
In acea noapte, s-au semnalat numeroase incidente de-a lungul frontierei, incidente in care polonezii au atacat pozitiile germane. Ca raspuns, Adolf Hitler a semnat, la primele ore ale diminetii, faimoasa „directiva finala”, ordonand atacarea Poloniei. Astfel, la ora 5 dimineata a zilei de 1 septembrie 1939, incepea al doilea razboi mondial. Hitler nutrea o ura patologica impotriva polonezilor, pe care-i considera „untermensch” (rasa inferioara) si dorea exterminarea lor totala; de altfel, in lunile precedente izbucnirii razboiului, el tinuse numeroase discursuri violente la adresa polonezilor, pretinzand ca minoritatea germana din Polonia era supusa unor crunte persecutii din partea acestora.
Totodata, nazistii isi doreau cu ardoare o portiune ingusta de teren, cunoscuta sub denumirea de „Coridorul Polonez”, care despartea fizic Germania in doua parti. Regiunea fusese incredintata de catre Liga Natiunilor Poloniei, dupa primul razboi mondial, pentru ca aceasta tara sa aiba acces la mare. Hitler intentiona sa invadeze zona, ca si intreaga Polonie, de altfel, dar stia ca nu o poate face fara o motivatie suficient de bine aleasa.
Oaia imbracata in lup
Cel ce a venit cu ideea salvatoare a fost comandantul trupelor SS, Heinrich Himmler, care i-a incredintat misiunea ce va da nastere razboiului unui ofiter din trupele sale, pe nume Alfred Naujocks. Cu cateva ore inainte de „atacul” asupra statiei de radio de la Gleiwitz, Alfred Naujocks s-a strecurat, impreuna cu un comando SS, in umbra turnului de emisie, inalt de aproape o suta de metri.
La cateva minute dupa aceea, cativa agenti SS au adus un detinut german, condamnat la moarte, aflat in stare de inconstienta, pe care l-au imbracat in uniforma militara poloneza si l-au aruncat in fata intrarii in statia de radio. Naujocks l-a executat pe „polonez” cu sange rece, si soldatii din subordinea sa (echipati, de asemenea, in uniforme poloneze) au tras, la randul lor, cateva rafale in prizonierul ce purta numele de cod „coletul”.
Cand acesta a fost ciuruit de gloante, nemtii au dat buzna in sediul radioului, in jurul orei 20:00, au intrerupt semnalul si apoi au pus in functiune transmitatorul de urgenta. Unul dintre ei, care stia perfect poloneza, a citit un discurs dinainte pregatit, indemnandu-i pe polonezi sa invadeze Germania. La finalul transmisiunii, cei din grupul lui Naujocks au mai tras cateva rafale, pentru ca toti ascultatorii sa inteleaga ca nu era deloc o gluma, si s-au indepartat in graba. In cursul acelei nopti, incidente similare au avut loc de-a lungul granitei germano-polone, „coletele” fiind de fiecare data echipate in uniforme poloneze, pentru a sprijini ideea unei invazii masive din partea Poloniei. Zilele urmatoare, cadavrele presupusilor agresori au fost prezentate presei, ca o dovada a „infamiei comise de polonezi”.
Hitler s-a adresat, cu prefacuta indignare, armatei germane: „Statul polonez a refuzat calea dialogului, a refuzat sa aiba cu noi relatiile pasnice pe care eu le-am dorit, si a apelat la arme. Germanii din Polonia sunt persecutati si alungati din casele lor. O serie de violari ale frontierei, intolerabile pentru o mare putere, dovedesc ca Polonia nu doreste sa mai respecte frontiera cu Reichul. Pentru a pune capat acestei nebunii, nu am alta solutie decat sa raspund fortei cu forta. Armata germana va lupta de acum inainte pentru onoare si pentru mentinerea drepturilor vitale ale tarii noastre. Sper ca fiecare soldat, credincios traditiilor seculare ale armatei germane, sa fie constient de faptul ca este un reprezentant al Germaniei Mari, national-socialiste. Traiasca poporul si Reichul german!”
O marturie socanta
Simultan cu germanii, sovieticii au atacat Polonia dinspre est, fideli pactului secret semnat de catre ministri de externe ai Germaniei si URSS, Ribentropp, respectiv Molotov. La mai putin de o saptamana de la atac, Coridorul Polonez era cucerit de nemti, intr-o luna, capitala Varsovia cadea, de asemenea, in mainile armatei lui Hitler.
Adevarul despre episodul bizar care a constituit pretextul declansarii razboiului ar fi ramas poate necunoscut daca nu, in noiembrie 1944, Alfred Naujocks nu dezerta din armata, predandu-se Aliatilor. El a petrecut in detentie urmatoarele lunii, pana la finele conflagratiei si a depus marturie in fata Tribunalului de la Nurnberg, despre evenimentele din 1939.
„Pe 10 august 1939, mi s-a ordonat sa simulez un atac asupra statiei de radio de langa Gleiwitz, langa granita cu Polonia, si sa fac in asa fel incat sa para ca este vorba despre o agresiune poloneza. Dovada atacului era necesara pentru a intoxica presa occidentala si a servi propagandei naziste. Mi s-a ordonat sa iau legatura cu un ofiter de la Directia Penitenciare, Müller, pentru a-mi procura „coletul” pe care sa-l las langa statia radio. Cand acesta ne-a fost predat, era viu, caci respira, desi se afla in stare de inconstienta. L-am executat si, conform planului, am difuzat discursul, am tras cateva rafale de arma si apoi am plecat.”
Dupa terminarea procesului, Alfred Naujocks a fost acuzat ca ar fi participat la scoaterea din tara a unor ofiteri SS, pentru ca acestia sa nu mai poata fi judecati, dar vina sa nu a putut fi niciodata dovedita. Din vanzarea povestii ziarelor de scandal si unui producator de filme (episodul a fost ecranizat), Naujocks s-a imbogatit, devenind un prosper om de afaceri la Hamburg, unde a si murit, in 1960.

Germania, - prin organizatia internatională pentru emigrare (OIM) a despăgubit 80.000 de persoane supuse la muncă obligatorie în perioada Germaniei naziste, 1766 victime ale experientelor medicale si 15.550 persoane cu bunuri confiscate sau jefuite sub regimul hitlerist. Finantarea a fost făcută de industria si guvernul german (fiecare cu o sumă de 2,56 miliarde Euro). Operatiunea a fost începută în cursul anului 2006. Victimile sau în caz de deces mostenitorii, s-au aflat în 80 diverse tări, în număr mai important aflându-se în Australia, Canada, SUA, ex-Jugoslavia si România. Raportul final al OIM va fi publicat la sfârsitul lunii iunie 2007 (L'Express - 8 febr.2007).

15 martie 1944 - Distrugerea manastirii Monte Cassino
Orice razboi implica, pe langa jertfele in randul combatantilor, si numeroase pagube si victime colaterale, produse cu mai multa sau mai putina buna-stiinta de catre taberele adverse. Este si cazul distrugerii manastirii Monte Cassino, de catre bombardamentele Aliatilor, in timpul celui de-al doilea razboi mondial.Desi stravechiul edificiu religios, ridicat in anul 524 de Sfantul Benedict, nu adapostea trupe germane, care se fortificasera in jurul manastirii, avioanele americane au aruncat, incepand cu 15 februarie 1944, o ploaie de bombe asupra zidurilor sale. Pe 15 martie, in cadrul operatiunii „Diadem”, s-a dat asaltul final: o mie de tone de bombe au fost lansate asupra manastirii, care a fost transformata intr-un morman de ruine.
Nici un zid nu a mai ramas in picioare. A fost un act de o barbarie culturala totalmente gratuita, cu atat mai mult cu cat comandantul trupelor germane, maresalul Albert Kesselring, ii informase pe Aliati, sub cuvant de onoare, ca in manastire nu se afla nici un soldat al sau, informatie confirmata de serviciile de spionaj americane. De altfel, nici un german nu a fost ucis in timpul raidului, caruia i-au cazut victime doar civili italieni ce se refugiasera in manastire, convinsi ca Aliatii nu vor indrazni sa atace lacasul sfant...
Dar distrugerea manastirii nu a schimbat cu nimic lucrurile, dimpotriva, i-a ajutat pe germani, caci craterele uriase produse de bombele Aliate au impiedicat blindatele acestora sa se apropie de pozitiile germane. Abia pe 18 mai 1944 a cedat ultima rezistenta germana la Monte Cassino, pentru ca o luna mai tarziu, Aliatii sa intre in Roma.
Dupa razboi, americanii au cautat sa justifice bombardarea manastirii Monte Cassino prin faptul ca, desi nu era ocupata de nemti, ar fi putut constitui un punct strategic important pentru acestia. Dupa bombardament, secretarul Papei Pius XII, cardinalul Maglione a declarat unui diplomat american acreditat la Vatican ca gestul fusese „o greseala colosala... o mostra de stupiditate”.

Cand razboiul nu ucide, ci da viata
Chiar daca simpla pronuntie a cuvintelor "al doilea razboi mondial" te trimite cu gandul la cruzime, teroare si moarte, pentru unii tocmai conflictul a fost cel care le-a dat viata.

Fecioara neprihănită de pe Volga
Faptul că un tribunal românesc a ajuns la concluzia că Maresalul Antonescu n-a fost criminal de război a stîrnit mînia moscovitului. Adică, cum? Ei, rusii, au insistat să se facă un tribunal international care să-i judece pe criminalii de război, ei s-au dovedit a fi cei mai nemilosi judecători, dînd cele mai grele sentinte, si iată că apar unii care le pun la îndoială competenta. Ivan uită un lucru. Maresalul a fost trădat de regele său care l-a predat comunistilor, iar acestia l-au dat pe mîna rusilor. L-au tinut prizonier; cu un regim si mai dur, rusii au avut tot timpul ca să-l judece la ei acasă, fără să le conteste cineva autoritatea, sau puteau să-l traducă în fata tribunalului de la Nürnberg. Dar n-au făcut-o. Nu din spirit umanitar, ci pentru că s-ar fi făcut de rîsul lumii. Din probele care ar fi fost aduse, ar fi reiesit că ei au fost criminalii si nu Antonescu. Pentru că ei au atacat România în 1940. Si s-ar mai fi pus pe tapet un fapt foarte rusinos din istoria Moscovei, dovedindu-se că România a fost victima Pactului Ribbentrop-Molotov, una dintre cele mai murdare întelegeri pe baza căreia 2 mari tîlhari, Hitler si Stalin, urmau să-si împartă lumea. În fond, un urias care-si întindea stăpînirile pe două continente, de la Baltica la Oceanul Atlantic a dat năvală ca să răsluiască două provincii românesti, a ocupat Tările Baltice si a atacat Finlanda, Nu-i ajungea pămîntul. Dar si mai acuzator era faptul că a înfipt cutitul pe la spate Poloniei, cînd aceasta se lupta cu colosul german. Comunistii si nazistii dovedeau că au acelasi apetit cuceritor. În ceea ce priveste România, rusii nu se multumiseră cu cucerirea Basarabiei si a Bucovinei de nord. Ei s-au înteles cu ungurii să cucerească si restul României. Orasul Iasi ar fi trebuit să ajungă o capitală a unei republici moldovenesti care se întindea pînă la Carpati. Scopul urmărit de Stalin era simplu: să ajungă la cîmpurile petrolifere românesti. Fără benzina noastră tancurile germane nu s-ar fi putut misca. Stalin se pregătise de război temeinic. Povestea potrivit căreia Măreata Uniune Sovietică a fost surprinsă de atacul tîlhăresc al nazistilor, este contrazisă de planurile cincinale făurite de CC al PCUS. Ca să nu mai vorbim că la congresele Partidului Comunist al URSS s-a spus de fiecare dată că Moscova va trebui să se pregătească să elibereze lumea de sub jugul capitalist. Trebuia să se profite de un conflict dintre tările capitaliste si, cînd acestea erau epuizate, Armata Rosie nu avea decît să defileze triumfător de la Minsk pînă la Oceanul Atlantic. Ultimul cincinal era proiectat pentru terminarea pregătirilor militare ale Rusiei. Asta însemna anul 1942-1943. O coincidentă semnificativă: cînd Hitler i-a anuntat pe generalii săi că trebuie să se pregătească de război, acestia i-au răspuns că Germania va fi pregătită din punct de vedere militar abia în 1942-1943! Planurile făcute de congresele partidului mergeau strună; graba lui Hitler a împiedicat realizarea lor. Cei 2 mari rivali, Germania nazistă si Rusia comunistă, din moment ce trebuia să se bată una cu alta, aveau nevoie de o granită comună. Solutia a fost oferită de Hitler cînd a atacat Polonia. Rusia a împărtit frăteste Polonia cu Germania si astfel au ajuns să aibă o granită comună. Mai inteligent decît Hitler, si ca diplomat, si ca militar, Stalin l-a împins pe neamt spre vestul Europei, o gafă uriasă, Germania trebuind să lupte si în acest război pe două fronturi. Ocupînd Danemarca, Norvegia si înfrîngîndu-i pe aliati în mai-iunie 1940, Hitler s-a aflat în fata unei dileme: să atace insula de peste Canalul Mînecii, sau să-i ierte pe englezi în speranta că, fiind si ei tot de neam germanic, vor cădea la întelegere cu germanii. Hitler nu făcuse un plan pentru invadarea Angliei unde, după cum însemna Matila Ghyka, pe insulă nu se aflau mai mult de zece tancuri. Dar Churchill a respins ideea unor tratative cu Germania, desi Hitler mai declarase că pentru el războiul a luat sfîrsit si, ca dovadă a intentiilor sale pasnice, a demobilizat 35 de divizii si s-a dat soldatilor o puzderie de permisii. La 2 iulie 1940, germanii fac un plan pentru invadarea Angliei, numit „Leul de mare“. Un plan care avea să mascheze pregătirile pe care Hitler le va face ca să atace URSS. Ce l-a determinat pe Hitler să plănuiască atacarea Rusiei? Victor Suvorov, un spion militar sovietic care a fugit în Anglia, scria că Stalin a făcut o singură greseală politică: agresarea României si ocuparea celor două provincii românesti. Stalin a făcut acest lucru fără să-l prevină pe aliatul său si a ocupat o parte din Bucovina, desi Hitler nu fusese de acord. Hitler a înteles că Stalin va face ce doreste fără să-l mai consulte. Asta însemna apropierea trupelor sovietice de Ploiesti, iar pierderea petrolului românesc ar fi constituit un adevărat dezastru pentru Germania. La 21 iulie 1940, Hitler îi destăinuia lui Halder, comandantul armatelor germane, că va trebui să atace Rusia. La 29 iulie, îl punea în temă si pe generalul Jodl, seful Statului Major al armatei germane. Dar pînă la declansarea unui conflict era necesar ca armata germană să se afle la o distantă cît mai mică de Ploiesti. Hitler mai stia că Rusia si Ungaria plănuiesc cucerirea României, asa că, la presiunea URSS-ului s-a organizat Diktatul de la Viena, de la sfîrsitul lunii august 1940. Fată de protestele reprezentantului României Mihail Manoilescu, Ribbentrop i-a arătat acestuia că numai acceptarea Diktatului va salva ce se mai poate salva din România. Agresiunea sovietică a mai grăbit si desfăsurarea de trupe germane în România sub formă de asistentă militară. În urma semnării Diktatului, Germania a declarat că va garanta granitele actuale ale României.
Fapt care i-a scandalizat pe rusi, pentru că ei voiau să mai obtină niste teritorii românesti si, chiar după izbucnirea conflictului dintre rusi si nemti, Molotov mai cersea la Berlin măcar Bucovina de sud. Lui Ivan nu-i ajungea continentul urias de la Baltica la Pacific! O declaratie a lui Hitler ne arată că el a înteles strategia urmărită de rusi. La o întîlnire cu Mussolini, în 4 octombrie 1940, Hitler îi spunea dictatorului italian că Stalin este foarte nemultumit, deoarece Germania nu si-a epuizat fortele în Vest. Asadar, Stalin a fost acela care i-a arătat directia în care trebuia să atace Hitler. Propaganda sovietică a făcut spume la microfoane ca să demonstreze lumii că nimfa imaculată moscovită a fost violată sălbatic de niste barbari de nazisti. România, victimă la rîndul ei a imperialismului sovietic, la 26 iunie 1940, a fost prezentată ca un agresor odios, pentru că, ocupînd Basarabia si Bucovina, armatele sovietice n-au făcut altceva decît să-i elibereze de sub jugul capitalistilor români pe bietii locuitori ai celor două provincii. Desi nici un român nu le ceruse rusilor să fie eliberati, mai ales că ei stiau ce o să pătimească; un milion si jumătate de români din cele două provincii au fost strămutati cu forta în Siberia. Propaganda rusească a avut efect, mai ales că nimeni, după încheierea ostilitătilor, n-a mai avut curajul să le ceară rusilor să părăsească teritoriile cucerite. Culmea este că si românii, chiar si astăzi, cum o face Ion Iliescu, consideră că România a atacat măreata tară a socialismului victorios. În aceste conditii, nu le era greu rusilor, în 1945, să-l facă pe Antonescu criminal de război, dar, prudenti, l-au trimis românilor ca să-l judece ei. Ca să justifice ocuparea României, rusii s-au prezentat ca niste eliberatori ai unei tări aflate sub jugul fascist. Si, ca acuzatia lor să capete greutate, i-au acuzat pe români că au ucis 400.000 de evrei, cifră scoasă din burtă, pe care a crezut-o numai Hannah Arendt, fără să se întrebe cine si cînd a avut prilejul să numere victimele făcute de români. Si ar fi avut la îndemînă, ca să afle adevărul, pe rabinii din România, pe seful comunitătii evreiesti din România, dar nici pe rusi si nici pe Arendt nu-i interesa aflarea adevărul. Asadar, Ivan, ca să sensibilizeze lumea, a invocat Holocaustul, dar asta nu-i scuză pe rusi, care au ucis 11.000 de ofiteri polonezi la Katyn, i-au lăsat pe nemti să-i măcelărească pe răsculatii din Varsovia, desi trupele lor se aflau la 50 de km de Capitala Poloniei. Iar această crimă a fost săvîrsită cu sînge rece, pentru ca politrucii rusi să nu se împiedice de niste patrioti care ar fi revendicat niste drepturi pentru sacrificiile făcute pe altarul luptei contra hidrei fasciste, Moscova preferînd să trateze numai cu comunistii polonezi. E o nerusinare să-i faci pe altii criminali de război cînd cele mai multe crime, în cel de-al II-lea război mondial, le-au făcut rusii. Nu-si mai amintesc de mutarea granitelor unor tări, de înrobirea lor, de jefuirea lor? Dar cei 7 milioane de germani care au fost împinsi spre vest, dincolo de Oder? Dar crimele comise de rusi contra propriilor soldati în timpul luptelor? Cînd rusii porneau la atac, încurajati si de vodca îngurgitată, ei nu mai aveau decît o singură optiune, să meargă înainte chiar dacă erau secerati de mitralierele inamice, pentru că orice miscare de recul însemna împuscarea lor de către unitătile speciale aflate în spate. Cînd ai dat pe cel mai mare criminal din Istorie, pe Stalin, care între anii 1925-1939 a ucis circa 30 sau 40 de milioane de locuitori ai URSS-ului, este bine să ocolesti cuvîntul crimă, pentru că te poate arăta toată lumea cu degetul. Dar rusul nu se sfieste să te mintă, senin, în fată. Asa a făcut-o în toată istoria Rusiei, mai ales că forta era de partea lui. Pe Sfînta Elena, Napoleon îi spunea doctorului O’Meara că adevărul despre campania din Rusia nu poate fi aflat de la rusi, ci eventual de la un neamt sau englez care s-a întîmplat să fie martor ocular al evenimentelor. Păcat că Dumnezeu ne-a asezat alături de un neam cotropitor, timp de două secole trupele rusesti devastînd Principatele Române, iar apoi România. Măcar acum, după atîtea suferinte, ne-am fi asteptat la putină decentă din partea unor politruci moscoviti. Pentru că, altfel, nu poti să nu-i iubesti pe cei care au oferit lumii o literatură extraodinară si o muzică pe care numai stepa fără margini o putea inspira.
http://www.romare.ro/revro/curent/basarabia.htm

Glontul care face istoria

Atacul de la Pearl Harbour a reprezentat unul dintre cele mai perfide actiuni din istoria omenirii, constituind insa motivul perfect, asteptat de presedintele american Roosevelt, pentru a determina Congresul sa decida in sfarsit intrarea in razboi.Atacul, nu atat de surprinzator pentru guvernantii americani pe cat vor sa ne convinga unii istorici, a generat un val de ura fara precedent impotriva japonezilor. Dar un incident singular, aparent nesemnificativ, a determinat executivul american sa ia o masura absurda - internarea in lagare de concentrare a zeci de mii de cetateni americani de origine nipona.
Am auzit cu totii despre macabrele locuri unde au pierit, milioane de oameni in timpul celui de al doilea razboi mondial. Putini stiu insa ca si pe teritoriul american au existat lagare de concentrare. Si mai putini cunosc motivul pentru care ele au fost infiintate. Pentru a afla intreaga poveste, trebuie sa ne intoarcem in timp, in dimineata zilei de 7 decembrie 1941. Atunci a avut loc atacarea bazei militare americane din Hawaii, de la Pearl Harbour.
Printre aviatorii niponi aflati in primele randuri ale agresorilor se numara si locotenentul Shigenori Nishikaichi care, la bordul avionului sau de vanatoare Zero, fusese insarcinat cu escorta unei escadrile de bombardiere. La un moment dat, aparent de nicaieri a aparut o formatie de noua aparate americane de vanatoare P-36 AS care a incercat sa se infiltreze intre aeronavele inamice.
Curand, insa, americanii au fost coplesiti de numarul mare de avioane inamice, nu inainte de a dobori cateva dintre acestea. Printre aparatele lovite s-a numarat si cel al lui Nishikaichi, care, atins de un glont in rezervor, a inceput sa piarda combustibil. Acel banal glont va declansa un lant de eveniment ce vor face in final ca Statele Unite sa interneze, pentru tot restul razboiului, in lagare de concentrare aproape o suta de mii de oameni de origine nipona, in ciuda faptului ca erau cetateni americani.
Submarinele nu au mai ajuns
Pilotul japonez a incercat sa se indrepte cu toata viteza catre portavionul de unde se ridicase, cu mai putin de trei ore inainte dar si-a dat curand seama ca nu va putea ajunge acolo, din cauza pierderilor mari de combustibil. Pentru a nu risca sa se prabuseasca in ocean, el a decis sa respecte ordinul dat de comandanti, pentru situatii de urgenta, anume sa aterizeze pe una dintre insulitele nelocuite din arhipeleagul Hawaii, Niihau si sa astepte pe coasta nordica a acestuia sosirea submarinelor de recuperare.
Dar, apropiindu-se de acest mic petic de pamant, a avut surpriza sa vada ca serviciile nipone de spionaj se inselasera considerand ca insula este pustie. Cu doar un an inainte, regele Kamehameha al V-lea o vanduse unei bogate familii de fermieri americani, pe nume Robinson, ai carei membri se ocupau cu cresterea vitelor, oilor si cu apicultura, ajutati fiind de bastinasi adusi aici de pe principala insula a arhipeleagului. Nishikaichi a cautat un loc mai retras pentru a ateriza, dar nu a reusit sa redreseze avionul si acesta s-a infipt cu botul in pamant. Pilotul a scapat insa cu doar cateva rani minore dar a fost observat de un localnic, hawaianul Howard Kaleohano, care s-a grabit sa-l scoata din epava aparatului, pentru a-i da primul ajutor. Kaleohano, care nu avea habar despre atacul de la Pearl Harbour, i-a luat totusi pilotului arma din dotare si documentele personale si a incercat sa afle ce se intamplase. Dar pilotul vorbea foarte stricat engleza si atunci Kaleohano s-a grabit sa-l cheme pe un vecin, care se nascuse in Japonia.
Dupa ce a schimbat cu aviatorul cateva cuvinte, vecinul a ramas fara grai, de parca ar fi primit o veste ingrozitoare, si a refuzat sa mai ia parte la discutie, plecand precipitat din casa lui Kaleohano. Acesta nu si-a dat seama ce anume putuse sa-i sperie prietenul intr-un asemenea hal si a apelat la un alt locuitor al insulei, Yoshio Harada care, desi nascut in Hawaii si cetatean american, era de origine nipona si stia la perfectie japoneza, ca si sotia sa, Irene.
Nishikaichi le-a destainuit celor doi adevarul despre atacul asupra insulei Oahu si a cerut sa-i fie inapoiate arma si actele, solicitare respinsa insa. De teama, Harada nu a comunicat celorlalti insulari dramaticele noutati. Localnicii l-au inconjurat pe aviatorul japonez cu multa simpatie si ospitalitate, iar acesta s-a ospatat pe cinste, convins ca submarinul de salvare trebuie sa soseasca din moment in moment. De fapt, submarinele japoneze tocmai primisera ordin sa se intoarca in Pacific si sa intercepteze orice vas american iesit in cale.
O masura absurda
La caderea serii insa, locuitorii insulei au aflat de la radio despre atac si l-au arestat pe Nishikaichi, asteptand sosirea autoritatilor americane, pentru a-l preda acestora. Pana ca militarii americani sa soseasca, Nishikaichi a reusit insa sa-i convinga pe sotii Harada sa-i dea drumul, apeland la coarda sensibila a originilor stramosesti comune, la datoria fata de imparat, considerat de japonezi o persoana sacra. Cei doi au cedat si, punand mana pe pistolul japonezului si pe inca o pusca, l-au eliberat si s-au indreptat spre epava avionului, pentru a incerca sa ia legatura prin radio cu comandamentul japonez.
Observandu-i, Kaleohano si-a dat imediat seama ce se intamplase si a dat alarma. Taberele erau de-acum bine delimitate - de-o parte sotii Harada si Nishikaichi, de cealalta restul locuitorilor insulei, ramasi fideli autoritatilor americane. Kaleohano a aprins un foc pe cel mai inalt punct al insulei, atragand atentia autoritatilor, astfel incat un reprezentant al familiei Robinson a primit acceptul de a merge sa vada ce se intamplase. In noaptea de 12 decembrie, Nishikaichi si Harada au reusit sa captureze si sa ia ostatici mai multi locuitori, solicitand predarea lui Kaleohano, care insa plecase sa ceara ajutor.
Profitand de un moment de neatentie al paznicilor sai, unul dintre ostatici, Ben Kanahele, s-a repezit sa smulga pusca din mainile lui Harada, dar pilotul japonez l-a impuscat de trei ori, cu pistolul, fara sa-l poata ucide. Kanahele, care avea un fizic impresionant, s-a aruncat asupra lui si l-a izbit de un zid, in vreme ce sotia sa, de asemenea ostatica, a luat o piatra si a inceput sa-l izbeasca orbeste pe aviator, in cap, pana ce Kanahele a putut lua un cutit si sa-l ucida cu el.
Vazand ca partida e pierduta, Yoshio Harada a indreptat teava pustii spre gat si s-a sinucis. Irene Harada a fost arestata, primind multi ani de inchisoare, in vreme ce pentru eroismul sau, Ben Kanahele, care nu a ramas cu sechele, din cauza ranilor suferite, a fost medaliat in august 1945, prin citatie prezidentiala. Incidentul de pe insula Niihau a determinat insa Marina Statelor Unite sa intocmeasca un raport in care se vorbea despre „probabilitatea ca unii cetateni americani de origine japoneza, considerati anterior fideli Statelor Unite, sa ajute Japonia”.
A fost motivul pentru care zeci de mii de oameni care nu aveau alta vina decat ca proveneau din familii japoneze au fost arestati si trimisi in lagare de concentrare. „Este una dintre cele mai rusinoase masuri luate vreodata de Washington, combarabila, prin absurdul sau, cu deciziile lui Hitler de a ucide toti evreii si rasele considerate inferioare. Din cauza unui incident izolat, in numele securitatii nationale, Roosevelt a decis sa arunce in lagare peste 120.000 de cetateni americani de origine nipona”, recunoaste istoricul si cercetatorul american Jason Bellows.

Misterioasele „foo-fighters”
Dan D. Farcas
In episodul precedent am mentionat cateva cazuri de OZN-uri intalnite de aviatori in cel de-al doilea razboi mondial. Mai reproducem in continuare alte doua din aceeasi categorie. In noaptea de 10 august 1944 un bombardier american B-29, avand baza la Kharagapur, India si comandat de capitanul Alvah M. Reida, se intorcea dintr-o misiune asupra insulei Sumatra. La un moment dat, la circa 500 de metri,

O istorie sumară a Aviaţiei Române Revista Agero - Istorie. Cu numeroase ilustraţii
După 23 August 1944 sovieticii au obligat aviaţia militară română, care lupta acum alături de ei pe Frontul de Vest, să şteargă de pe toate avioanele crucea, râmânănd doar, până în ziua de astăzi, cocarda tricoloră. Guvernele care s-au succedat după 1989 la putere nu s-au preocupat de repunerea pe toate avioanele militare româneşti a crucii cu braţele în formă de "M", ceea ce reprezintă încă o ... Liviu Vălenaş, Germania >>

OZN-uri in al doilea razboi mondialGeneralul maior rus Boris Surikov, specialist de varf in rachete si arme nucleare, a fost una dintre personalitatile proeminente ale Statului Major al armatei sovietice, apoi mult timp expert la conferintele de dezarmare de la Geneva. Surikov a declarat, in 1994, unor producatori britanici TV ca in 1944, la o data nespecificata, zbura spre Romania, impreuna cu comandantul navei, maiorul Bajenov, la bordul unui avion sovietic de 14,5 tone, in misiune de bombardament. Erau la o altitudine de cinci mii de metri, deasupra Ukrainei de sud-vest, cand au zarit, venind spre ei, din fata, un obiect solid, de forma eliptica. Cei doi citisera in ziare despre noile arme germane dar ceea ce vedeau nu semana cu nimic cunoscut. Bombardierul a inceput sa se scuture din ce in ce mai tare, presiunea uleiului a crescut alarmant, iar in preajma geamului se simtea o incarcatura electrostatica puternica. Desi la un moment dat obiectul paruse ca a trecut de ei, aripile continuau sa scanteieze de o multime de descarcari electrice. Maiorul Bajenov a apreciat ca aparatul era pe punctul de a lua foc, dupa care bombele vor exploda in mod iminent, drept pentru care a luat decizia sa arunce la intamplare incarcatura de proiectile deasupra unui camp din Ukraina. La intoarcere, de frica curtii martiale, au raportat bombardarea cu succes a unei rafinarii de titei din Romania.
Surikov a descris misteriosul aparat de zbor ca fiind asemanator ca forma dar cam de doua ori mai mare decat o naveta spatiala actuala. Aerul parca devenise luminos in jurul sau, “ca un rasarit de Soare localizat”. In nici un caz nu putea fi confundat cu explozia unui obuz antiaerian. Surikov mai spunea ca a discutat intamplarea cu mai multi oameni de stiinta, ajungand la concluzia ca nu este exclus ca ceea ce a vazut sa fi fost creatia unei civilizatii mult superioare celei pamantene, civilizatie interesata de noi si care stapaneste legi si tehnologii care ii permit sa atinga viteze inimaginabil de mari si sa zboare foarte departe.
Intamplari asemanatoare cu cea de mai sus au fost raportate de pe toate fronturile celui de-al doilea razboi mondial. Redam mai jos, spre ilustrare, alte trei cazuri.
La 14 martie 1942, capitanul englez Joel Fischer, avand peste 770 de ore de zbor si 46 tinte doborate la activ, efectua un zbor de recunoastere, pe un avion cu un singur loc. El s-a intalnit cu un obiect pe care l-a descris in raportul scris facut dupa aterizare in felul urmator: “nava straina parea metalica si avea forma unui fuselaj de avion, lung de aproape 100 de metri si cu diametrul de circa 15 metri; la extremitatea din fata se observau un fel de antene. Nu avea aripi sau motoare exterioare vizibile si zbura perfect orizontal. Am urmarit-o cateva minute, dupa care a luat o pozitie verticala si a disparut brusc in inaltimi”.
In noaptea de 25 martie 1942, maiorul Sobinski, polonez inrolat in aviatia engleza, comanda un bombardier strategic, care se intorcea din misiune dupa ce isi imprastiase incarcatura ucigasa deasupra orasului Essen. Zburau la o altitudine de 5000 de metri, inca deasupra Germaniei, cand s-a apropiat de ei o aeronava. Mitraliorul din turela a raportat, speriat, ca aparatul “nu pare sa fie avion, are o forma greu de identificat si este luminos”. Primul gand a fost ca se afla confruntati cu o arma secreta germana, in consecinta comandantul a dat ordin mitraliorului sa deschida focul. Cand au ajuns la distanta de 150 de metri, cel putin zece mitraliere au improscat inamicul cu proiectile de 12,7 mm, acestuia parea insa ca nici nu-i pasa, zburand paralel cu bombardierul timp de un sfert de ora, vreme in care tevile mitralierelor au ajuns la incandescenta si s-au decalibrat. Dupa aceasta, obiectul
s-a inaltat brusc si a disparut din campul vizual.
In 14 octombrie 1943, conform declaratiei unui martor ocular, pe nume Hilary Evans, avioane americane, efectuau un bombardament asupra zonei industriale a orasului Schweinfurt din Germania. In timpul ultimului raid, mai multi membri ai echipajului au observat un mare numar de discuri argintii luminoase in fata lor. Pareau groase de 2,5 centimetri si cu diametrul de 7,5 centimetri. Un bombardier B-17 n-a mai fost in masura sa le evite si a intrat in ele. Spre marea sa mirare, nu s-a produs nici o ciocnire si nici o deteriorare a avionului. Presupunerea initiala – ca ar fi fost folii de aluminiu imprastiate pentru derutarea radarelor – a fost infirmata.

Vanatoare de comori

O echipa internationala cauta in Golful Messinian din Grecia aur nazist in valoare de doua miliarde de dolari. Informatia privind comoara provine de la un coleg de celula al principalului conducator nazist din Grecia celui de al doilea razboi mondial.

Tamas Andras, capturat de rusi in cel de-Al Doilea Razboi Mondial, va fi repatriat in Ungaria la sfarsitul saptamanii
Ultimul prizonier de razboi din Rusia se intoarce acasa

O echipa de medici pregateste minutios drumul spre casa, batranul de 75 de ani necesitand conditii speciale, dupa 55 de ani de captivitate

Igor Guzenko avea 26 de ani când a ajuns în Canada împreuna cu sotia sa, Svetlana, si cu bebelusul lor. Era în anul 1943. Sub umbrela de functionar diplomatic, acest agent GRU era de fapt specialist în cripto-decriptaj la rezidenta Serviciilor speciale sovietice din ambasada moscovita de la Ottawa.

De la început, Guzenko a fost sedus de viata pe care urma s-o traiasca într-o tara care nu corespundea în niciun fel propagandei pe care si el o facea. De fapt, în Canada, oamenii aveau un aer multumit, erau veseli, traiau în conditii foarte bune si, mai ales, erau liberi, marturie a acestui fapt fiind presa pe care tânarul o devora. Uimit de descoperirea sa, nu evita sa vorbeasca prietenilor si colegilor despre toate acestea. Si, într-o dupa-amiaza din luna septembrie 1944, Igor primeste un ordin de rechemare la Moscova. Spre norocul lui, superiorii sai au intervenit, sustinând ca nu pot sa renunte la tânarul agent, tocmai când URSS reusise o importanta performanta în domeniul spionajului atomic. Mai ales ca ambasada de la Ottawa era coplesita de mesaje si de alte rapoarte trimise la Centru. Dar Guzenko luase deja o decizie - obsedat de teama ca o noua rechemare va sosi cât de curând -, una radicala: sa dezerteze în Occident.
În întreg serviciul de spionaj, functionarul de la cifrare este cel care cripteaza si decripteaza mesajele primite sau trimise de Rezidenta sovietica din Canada. Cu exceptia identitatii agentilor, acest functionar este la curent cu toate secretele serviciului si cu toate operatiunile în curs. Aceasta omniscienta este de altfel la originea unuia dintre cosmarurile lui Guzenko. El a spus deseori ca, în mod regulat, în acei ani ai paranoiei staliniste, functionari de la cifrare aflati la post în strainatate au fost chemati la Moscova si ucisi pentru ca stiau prea multe si deveneau un pericol pentru întreg sistemul.
La începutul verii anului 1945, Igor a citit rapoartele unui agent pe care nu-l cunostea decât dupa numele de cod, Alex, rapoarte în care dadea informatii extraordinar de precise despre programul american nuclear. În naivitatea sa, Guzenko a avut o miscare geniala. A vrut sa dezerteze, dar se temea, pentru ca razboiul nu se terminase, ceea ce însemna ca URSS si Canada erau înca aliate.
Nu risca oare, dându-se de buna voie pe mâna autoritatilor canadiene, sa fie trimis sovieticilor? Nu si daca va aduce proba duplicitatii rusilor! Zi dupa zi, tânarul functionar de la cifrare începe sa deturneze mesajele pe care le coda si le decoda.
În seara zilei de 5 septembrie 1945, cu o geanta plina cu mesaje schimbate între rezidenta din Ottawa si Moscova, Igor îsi paraseste domiciliul, cu gândul de a nu se mai întoarce vreodata.

Incredibil preludiu al defectarii: Guzenko colinda redactiile mai multor ziare si îsi spune povestea. Dar niciun redactor-sef nu-l ia în serios, iar patronul de la Ottawa Journal, cotidianul preferat al lui Igor, îl da pe usa afara. Rusul îsi reitereaza oferta Ministerului de Externe si Ministerului Justitiei - aceeasi reactie, nimeni nu este dispus sa creada în aventura sa rocambuleasca si este sfatuit sa se întoarca la ambasada, unde functiona. O dezamagire teribila! Guzenko întelege ca daca defectarea sa îi lasa indiferenti pe canadieni, pe sovietici îi va irita. Ei îsi vor recupera documentele, indiferent prin ce modalitate. Fugarul îsi ia familia si se ascunde la un vecin de palier, în timp ce apartamentul sau era sigilat de cei de la ambasada. Întelegând destul de târziu ca se întâmplau lucruri stranii, politia canadiana a intervenit. O sansa neasteptata pentru transfug: William Stephenson, unul dintre responsabilii canadieni de la M16, cunoscut sub numele de cod “Intrepid”, era în trecere prin Ottawa. El va estima la justa lor valoare informatiile aduse de Guzenko. De atunci, rusul a fost luat în serios de interlocutorii sai. Stephenson a fost o figura legendara, a condus BSC (British Security Coordination), cu sediul la New York si a coordonat serviciile secrete britanice.

Criza dintre Canda si URSS a urmat imediat. Informatiile aduse de Guzenko sunt considerabile: sute de documente ale spionajului atomic, organigrame ale spionajului sovietic din America de Nord si organigrama retelei dirijata de colonelul Nicolai Zabatin, activ dupa 1942, retea care cuprindea si 19 agenti GRU. Odata cu “debriefing”-ul sau, Igor a dezvaluit si existenta a doi agenti GRU infiltrati în serviciile secrete britanice, amândoi având acelasi nume de cod: Elli. Daca primul a fost usor de identificat - era vorba de Kathleen Willsher, grefier la Înalta Curte britanica -, al doilea, pe care Guzenko îl numea “spion teribil plasat în serviciile secrete britanice”, a colaborat în contra-spionajul englez multi ani. Acest Elli nr. 2 deruta însa pe toata lumea, pseudonimul sau fiind atribuit si lui sir Roger Hollis, director al M15, care a fost acuzat de sir William Stephenson de a fi o cârtita sovietica. Zvonul a aparut si, câtiva ani mai târziu. Alti colegi l-au suspectat pe sir Roger de a fi al cincilea om implicat în afacerea Philby .

În 1981, tot Guzenko va fi cel care va risipi misterul: Elli era Leo Long, student la Trinity College. El a ocupat în timpul razboiului un post foarte dificil, care-i înlesnea accesul la documente ultra. Dupa razboi, va deveni director-adjunct al unui serviciu de spionaj. Marturiile lui Ignor au fost argumentele care au dus la arestarea lui Alex, în realitate savantul atomist englez Alan Nunn May. Congresul american va vota la 1 august 1946 legea Mac-Mahon care impunea secretul absolut asupra industriei militare. Cei care ar fi încercat sa o încalce primeau o singura pedeapsa: moartea! Efectul acestei legi a fost, printre altele, interzicerea accesului Marii Britanii la informatiile de ultima ora privind proiectul atomic. Vaduvit de cercetarile americane, guvernul englez a decis, în ianuarie 1947, sa construiasca propria-i bomba atomica.
La 27 martie 1981, cu o cagula pe cap, ca sa nu fie recunoscut si ca sa scape de posibilele represalii sovietice, Igor a dat ultimul interviu în fata camerelor televiziunilor canadiene si a declarat ca nicio actiune n-a fost întreprinsa contra prezentei tradatorilor în cele mai înalte esaloane din ierarhia serviciilor secrete britanice. Interviul a fost prilejul unor tardive dezvaluiri sau o modalitate prin care Igor facea rost de zeci de mii de dolari?, se întreba presa vremii. Specialistii au estimat ca rusul, care a trecut printr-o perioada de alcoolism, prin anii ‘50, nu mai poate fi considerat o sursa credibila.
În iunie 1982, Guzenko a decedat, undeva lânga Toronto, la vârsta de 63 de ani. Disparitia sa este anuntata în Times din 2 iulie 1982: “Moartea a fost la fel de misterioasa ca si viata lui”. Cuplul Guzenko a avut 10 copii.
Defectarea lui Guzenko si aventurile sale rocambolesti care l-au însotit au influentat viata a doua categorii de oameni: a functionarilor sovietici de la cifrare - care aveau posturile cel mai putin dorite din ambasada, caci erau tot timpul supravegheati, închisi în sediu, ieseau în oras foarte rar si numai în grup - si a jurnalistilor de la Ottawa Journal - care au ratat lovitura secolului - fiind acum obligati la mai multa abilitate.

http://www.independent-al.ro/content/blogcategory/50/76/