Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

General-erou aruncat în stradă
Generalul maior în rezervă Marian Lungu, erou al Armatei Române şi supravieţuitor al unui lagăr nazist, este la un pas de a fi aruncat în stradă împreună cu întreaga familie. Preşedintele Băsescu refuză să promulge o lege specială prin care Parlamentul a hotărât să-i asigure generalului un apartament în Bucureşti.


Camera Deputaţilor a adoptat în 29 mai 2007 o lege specială, prin care generalului în rezervă Marin Lungu i se atribuie o locuinţă cu trei camere în Bucureşti. Legea fusese adoptată şi de Senat, în aprilie 2007, Camera Deputaţilor fiind cameră decizională. Proiectul de lege a fost iniţiat de senatorii Varujan Vosganian (PNL), Dan Voiculescu (PC), Gheorghe Funar (PRM) şi Mihail Popescu (PSD). Numai că, ajunsă pe masa preşedintelui Băsescu, în loc să fie promulgată, legea a fost trimisă la Curtea Constituţională, pe motiv că "aceasta vizează o singură persoană şi, deci, nu are caracter general".


JONGLERII JURIDICE. Dar cum s-a ajuns în situaţia ca Parlamentul să adopte o lege pentru un singur om? În expunerea de motive a proiectului se arată că, între anii 1998-2005, generalul maior în rezervă Marin Lungu s-a judecat pentru locuinţa sa din Strada Costache Negri nr. 12 – un apartament cu trei camere cumpărat de la statul român în 1996, pe baza Legii 112, şi pe care, în final, l-a pierdut, în urma unei sentinţe considerate nedrepte.

Şi, într-adevăr, dosarul de retrocedare a casei în care generalul locuieşte de peste 25 de ani (după ce un alt imobil în care locuia a fost demolat pentru a se construi actualul Palat al Parlamentului – n.r.) este unul dintre acele numeroase dosare pline de jonglerii juridice, ca să nu le numim de-a dreptul mânării ordinare. De exemplu, revendicatoarea Moisescu Dana, soţia fiului unei nepoate de soră a fostului proprietar (?! – n.r.) Simonide P. Nicolae, scrie în cererea de revendicare înaintată instanţei că este singura moştenitoare, "toţi ceilalţi fiind decedaţi şi neavând copii". Minciună ordinară, pentru că la data acţiunii, iunie 1998, trăia moştenitorul cu cea mai mare cotă indiviză, de 5/8, şi anume, chiar socrul dnei Moisescu, Tănăsescu Ştefan Maximilian, deci fiul "nepoatei de soră".


PARCHETUL DĂ DIN UMERI. Ce credeţi că a răspuns Parchetul, sesizat de generalul Lungu asupra acestei "omisiuni" comise de instanţa de judecată. Iată: "Deşi, aparent (sâc!), faţă de înscrisurile ataşate de către petenţi memoriului formulat, reclamanta Moisescu Dana nu avea calitatea procesuală de a revendica singură imobilul în discuţie, deoarece socrul său, Tănăsescu Ştefan Maximilian, deţinea la data de 11.03.1999 o cotă de 5/8 din imobil, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă, prin sentinţa civilă nr. 308/11.03.1999, a dat câştig de cauză acesteia (...) Întrucât prin OUG nr 58/2003 au fost abrogate dispoziţiile art. 330 din Cpc, care reglementau instituţia recursului în anulare, Ministerul Public nu mai are în acest moment competenţa de a ataca hotărârile judecătoreşti irevocabile, vădit netemeinice".

Aşadar, Parchetul recunoaşte că hotărârea instanţei este "vădit netemeinică", dar dă din umeri a neputinţă. Nici măcar o precizare că dosarul ar trebui înaintat la CSM, la cine ar trebui să ia măsuri cu judecătorii din acest dosar care s-au dovedit fie incompetenţi, fie de rea-credinţă.


AVEREA STATULUI – LA DRACU’! Nici la sesizarea asupra faptului că, după moartea moştenitorului Tănăsescu (martie 2001 – n.r.), cele 5/8 din imobil deveneau vacante şi, deci, se cuveneau nu "soţiei fiului unei nepoate de soră", ci statului român, Parchetul nu poate face nimic: "În ceea ce priveşte sesizarea Ministerului Finanţelor Publice, pentru valorificarea cotei de 5/8 din imobil, ca succesiune vacantă după defunctul Tănăsescu Ştefan Maximilian, în temeiul art. 680 Cod Civil, aceste pretenţii trebuie analizate raportat la data decesului – 26.03.2001. Or, la acel moment, drepturile asupra imobilului nu se găseau în patrimoniul acestei persoane, atât timp cât, prin sentinţa civilă (...), acesta a fost restituit în întregime (dar ilegal – n.r.) reclamantei Moisescu Dana (...) În raport de cele expuse, nu se impune sesizarea MFP". Aşadar, o ilegalitate o acoperă pe alta, iar cât priveşte averea statului, aceasta ducă-se la dracu!


IMOBILUL ERA ŞI IPOTECAT. Reaua-credinţă a judecătorilor reiese şi din faptul că, deşi aceştia au fost informaţi că imobilul cu pricina era ipotecat la data naţionalizării, au trecut cu vederea acest lucru. Practic, dintr-o ipotecă în valoare de 850.000 lei, cu ultima rată în 1964, fostul proprietar achitase până în 1948 doar circa 200.000 de lei. Şi totuşi, instanţa, căreia i s-a prezentat actul de ipotecare, a decis retrocedarea clădirii în întregime.
Dosarul în cauză conţine şi alte "curiozităţi" (de exemplu, revendicatoarea a deschis două procese, pe aceeaşi cauză, la două instanţe diferite), dar spaţiul nu ne permite să le detaliem.


PREŞEDINTELE E SURD. Disperat că a pierdut procesul în urma unor asemenea "anomalii" juridice, la data de 2 aprilie 2005, generalul Lungu îi scrie preşedintelui Băsescu, rugându-l să-l primească într-o audienţă. "Disperat faţă de somaţia ultimativă a judecătorului executor, rog să mă ajutaţi, Domnule Preşedinte, ca să nu fiu aruncat în stradă şi onoarea de militar cu meritele mele să fie terfelită şi umilită, fapt pentru care solicit să fiu primit în audienţă la dumneavoastră la o dată ce o veţi hotărî." Nici până în ziua de azi, preşedintele Băsescu nu l-a primit pe bătrânul general măcar pentru o discuţie ca între camarazi, ca între doi foşti militari.


PRECEDENTE. În sesizarea trimisă Curţii Constituţionale, preşedintele Traian Băsescu invocă faptul că legea prin care i se atribuie generalului Lungu un apartament este neconstituţională, pentru că "are caracter individual". Aşa este, numai că preşedintele Băsescu a mai promulgat astfel de legi, dedicate unei singure persoane, fără să le considere neconstituţionale. De pildă, prin Decretul 1.131 din 14 decembrie 2005, preşedintele a promulgat Legea pentru aprobarea OUG nr. 57 din 2005, care are tot un singur articol şi prevede majorarea substanţială a salariului secretarului general al Guvernului, pe motiv că acesta nu are "o salarizare conformă cu complexitatea şi gradul de răspundere ale funcţiei ocupate". Şi atunci, cum stăm cu neconstituţionalitatea? O invocăm doar atunci când, dintr-un motiv sau altul, nu ne convine?


ÎNTREBARE
"Câţi oameni –, tineri sau bătrâni, printre care cetăţeni simpli, care au muncit cinstit o viaţă întregă, actori celebri, scriitori, artişti, alţi intelectuali sau, iată, oameni ca mine, care au slujit această ţară, inclusiv în război, oameni respectaţi peste tot în lumea asta – trebuie să mai moară, azvârliţi în stradă de această mafie a caselor naţionalizate şi retrocedate, pentru ca autorităţile statului, în frunte cu preşedintele, să se sesizeze şi să facă ceva?"
Marin Gh. Lungu, general maior (r)




Promisiuni de care s-a ales praful...

În anul 1945, în Cehoslovacia, ministrul de război al României, Constantin Vasiliu Răşcanu, impresionat de curajul copilului de nouă ani Marin Lungu îl înaintează pe acesta la gradul de caporal şi-l decorează pentru faptele sale eroice cu "Virtutea Militară de Război – Clasa a I-a (de aur)". Cu acest prilej, ministrul a spus: "Îl decorez pe acest copil pentru fapte de curaj şi eroism, pentru că informaţiile aduse merită mult, şi ţara îi va fi recunoscătoare". Cât de recunoscătoare îi este ţara lui Marin Lungu, aflat azi la un pas de a fi aruncat în stradă, se vede!




Caporal la 9 ani

Copil de trupă la Divizia 9 – Infanterie "Mărăşeşti" din Constanţa, Regimentul 40 Infanterie şi apoi Regimentul 34 Infanterie, Marin Lungu, născut la 21 ianuarie 1936, în comuna Eschibaba (Stejarul), din judeţul Tulcea, a participat la acţiunile de luptă împotriva trupelor germane şi hortyste pe teritoriul României, Ungariei şi Cehoslovaciei, ca cercetaş, neavând încă 10 ani împliniţi. Despre faptele sale eroice de pe front s-au scris două romane – "Prea mic pentru un război atât de mare", de D.R. Popescu, şi "Prizonier la 9 ani", de Ion Grecea, şi s-au turnat mai multe firme artistice. A fost decorat cu cele mai importante distincţii, inclusiv cu "Virtutea Militară de Război – Clasa I – Aur".

Arthur Tester, supranumit „Insensibilul“
În 1971, JACQUES DE LAUNAY şi ROGER GHEYSENS, au publicat la prestigioasa editură pariziană Hachette, cartea „Les grands espions de notre temps“, devenită ulterior lucrare de referinţă în literatura de specialitate. Autorii au făcut o selecţie a marilor spioni, a căror activitate, cu precădere din perioada celei de-a doua conflagraţii mondiale, a fost reconstituită pe baza unor mărturii şi documente parcimonios puse la dispoziţie, sau care „transpirau“ de sub obrocul specific arhivelor secrete, doar pe direcţii şi în ocazii bine gestionate de deţinători. Peste timp s-au adăugat noi dovezi şi, permiterea accesului la numeroase fonduri arhivistice după 1990, inclusiv ale serviciilor secrete importante (britanice, americane, franceze şi, parţial, ruseşti), au lărgit temeiul de pe care pot fi reconsiderate ierarhizările şi concluziile celor doi autori, pot fi formulate noi judecăţi de valoare cu privire la efectele faptelor comise de eroii cărţii, îndeosebi de spionii dubli. Rămâne un adevăr incontestabil: spionii au marcat şi, pe alocuri, determinat, cursul istoriei. Niciodată însă nu vom putea stabili cu certitudine măsura în care fără „faptele din umbră“ ale acestora prezentul ar fi fost mai bun sau mai rău. În plus, există suficiente argumente să admitem că, dacă nu cei mai mari, cei mai buni spioni sunt cei care n-au fost prinşi niciodată.

Din întreaga literatură axată pe problematica serviciilor secrete, îndeosebi pe operaţiunile de spionaj, rezultă că (a) mereu acestea au focalizat în zone de mare concentrare a intereselor economice, politice şi militare şi (b) au cunoscut intensificări deosebite în perioade de criză.

În trecutul său şi România a cumulat toate condiţiile de a fi fost, anterior şi pe timpul celui de al Doilea Război Mondial, o zonă de convergenţă a importante servicii secrete străine. Pe teritoriul său, o perioadă, s-a aflat epicentrul confruntării dintre serviciile secrete ale beligeranţilor, în care au prevalat acţiunile serviciilor secrete germane, pe de-o parte, şi cele ale serviciilor secrete britanice, pe de alta, ambele implicând în mod dramatic reprezentanţi ai clasei politice, mediului de afaceri, ai armatei şi serviciilor secrete autohtone. În acea conjunctură, pe teritoriul ţării noastre a activat unul dintre marii spioni, inclus în galeria lor de autorii cărţii menţionate - ARTHUR TESTER - considerat a fi un caz de referinţă (în opinia noastră şi „caz de studiu“) în privinţa spionilor dubli.

ARTHUR ALBERT TESTER s-a născut la 23 august 1895 la Stuttgart, unde tatăl său, Fred Tester, cetăţean englez, era consul al Marii Britanii. Prin mama sa, Louise Emma Kauffelin, avea ascendenţă germană. A făcut studii, mai întâi în Germania, apoi în Anglia, de actorie, drept şi economie. Vorbea fluent germană, engleză şi franceză. Pe timpul studiilor şi imediat după, a făcut multe călătorii în ţări din Europa, America şi Asia.

În prima parte a vieţii, inclusiv pe timpul Primului Război Mondial, a profesat, cu succes, actoria în Germania unde s-a căsătorit cu o nemţoaică deosebit de frumoasă, Ingeborg Alt, care i-a născut trei fete, Marghit, Mary şi Violet, precum şi un băiat, Fred. Din motive necunoscute cei doi s-au despărţit, dar, în ciuda regulilor stricte de atunci, două fete, Mary şi Violet, au fost date spre creştere şi educaţie lui Arthur Tester care dobândise o situaţie materială foarte bună. Între timp se remarcase printr-o asiduă goană după bani ce includea asumarea riscurilor, tendinţe spre grandomanie şi aventură, care-l puneau adesea în conflict cu legea.

În 1925, a abandonat actoria şi a plecat în Marea Britanie împreună cu cele două fiice şi cu importante fonduri. S-a stabilit la Londra, unde a moştenit o importantă avere, a obţinut cetăţenia britanică, a deschis un birou de avocatură şi s-a lansat într-o serie de afaceri, speculaţii comerciale şi financiare care l-au impus ca unul dintre cei mai bogaţi oameni ai societăţii londoneze. S-a recăsătorit cu Uckert Charlotte, cu care a mai avut o fată, Lilliane. Dintr-o legătură extraconjugală a mai avut un băiat, Arthur.

Succesul „inginerului“ Tester era pus pe seama bunelor sale cunoştinţe juridice şi economice asimilate în Germania, dar şi pe seama „norocului“. Cu toate acestea, încet au început să apară şi o serie de îndoieli privind sursele fondurilor pe care acesta le deţinea. Sub pretextul derulării afacerilor sale de anvergură, călătorea pe continent, îndeosebi în Germania, Franţa şi Spania.

Tester cultiva cu abilitate protipendada londoneză, oameni politici, diplomaţi şi aventurieri, cu ajutorul unei herghelii moderne, în jurul căreia organiza numeroase acţiuni mondene. Cu toate acestea nu frecventa clubul „The Link“ (Legătura) fondat în 1937 pentru răspândirea ideilor naziste din care făceau parte nume sonore (între care membri ai familiei Rotschild şi ai bancherului Astor, precum şi ambasadorul Ribbentrop) şi nu era membru al organizaţiilor de prietenie anglo-germane.

A fost descoperită o singură excepţie, legătura lui Arthur Tester cu liderul fasciştilor britanici OSWALD MOSLEY, cel care înfiinţase, în 1932, organizaţia „British Union of Fascists“ care avea peste 20.000 de membri. Tester îl finanţa pe Mosley, al cărui adjunct se pare că devenise, şi colabora la revistele fascisto-britanice „The Black Shirt“ şi „Fascist Quarterly“. Legăturile celor doi erau cunoscute de serviciile britanice, din perioada anilor ‘30 când Tester îşi deschisese biroul de avocatură, des frecventat de Mosley. De ce au fost permise?

În 1938 „bancherul Tester“ s-a deplasat în Belgia pentru a cumpăra un ziar de mare tiraj cu suma de 110.000 lire sterline, prin intermediul căruia să deruleze o campanie de atenuare a curentelor antinaziste, dar demersul său a eşuat (ulterior au fost obţinute indicii conform cărora demersul fusese iniţiat de Rosenberg, iar suma respectivă era furnizată de firma Bayer, ancorată în propaganda nazistă).

Arthur Tester a fost vehement atacat în presă pentru activităţile sale fasciste şi, pentru că European Press Agency Ltd al cărui acţionar majoritar era, primea subven- ţii de la Ministerul Propagandei Germane, faptul ca atare a antrenat interpelări în Parlament şi a intensificat cercetarea din partea Scotland Yard-ului. Toate acestea s-au soldat numai cu suspendarea agenţiei. Tot în 1938, Arthur Tester a cumpărat iahtul „Lucynda“ (unul dintre cele mai luxoase vase la vremea respectivă) dotat, între altele, cu un puternic radio-emiţător. Organiza petreceri şi croaziere de lux cu participarea multor aristocraţi britanici şi diplomaţi (între ei Viorel Tilea, reprezentantul României, care, în 1939 nota în legătură cu Tester „Aveam impresia că e spion, însă pentru că era englez, eram curtenitor cu el, dar prudent“.

În august 1939, împreună cu noua sa soţie, Charlotte Seifer, fostă balerină, şi cu fiica cea mare, Mary, îmbarcaţi pe „Lucynda“ a părăsit portul Portsmouth şi de atunci nava în cauză a dispărut pentru totdeauna din evidenţele „Lloyd’s Register“. Iachtul a fost semnalat apoi la Lisabona, Malta, Tripoli, Alexandria, Istanbul şi Neapole unde fiica sa, Mary, s-a căsătorit cu avocatul român Valeriu Ghibaldan prin intermediul căruia Tester a cumpărat pachete de acţiuni la societatea petrolieră „NAFTA română“. Dintr-un raport al SSI rezultă că „Tester a fost folosit de Abwehr pentru culegerea de informaţii în largul Spaniei, datele furnizate de acesta contribuind la scufundarea unor vase în Mediterana“.

În ultimele luni ale anului de dinaintea războiului „Lucynda“ a ancorat în portul Pireu. Atunci Atena devenise placa turnantă pe care se întretăiau traiectoriile agenţilor secreţi care împânziseră sud-estul Europei. Din perioada ateniană a vieţii lui Tester există mărturii păstrate în arhivele poliţiei şi Ministerului Afacerilor Străine din Grecia, conform cărora „la vila sa Arthur Tester primea corespondenţă şi persoane venite din România, Bulgaria şi Albania şi, săptămânal pleca în afara apelor teritoriale greceşti, cu iahtul „Lucynda“ de pe care emitea lungi mesaje codificate“. Precipitat şi misterios precum părăsise Germania şi apoi Marea Britanie, la sfârşitul verii anului 1940, Arthur Albert Tester a părăsit Grecia cu destinaţia România.

În iunie 1940, ARTHUR TESTER s-a prezentat la recepţia Hotelului Athenee Palace cu paşaport englez eliberat de Consulatul britanic din Atena. La scurt timp au sosit în România soţia şi fiica sa Lilliane, ulterior şi fiul cel mic, Arthur.

Menţionăm că Arthur Tester vizitase prima oară România în 1933 când, prin intermediul unui om de afaceri evreu Barbu Ionescu (Marcel Leiba), a cunoscut pe o anume Lola Stroe Lupescu, fiica unor comercianţi evrei. A determinat-o să divorţeze de soţul ei şi să plece la Londra unde Arthur Tester a prezentat-o ca fiind Elena Lupescu! După ce presa londoneză a făcut vâlvă pe această temă, Lola Lupescu şi-a dat seama că este victima unui escroc, a revenit la Bucureşti şi a intentat acţiune judiciară împotriva lui Tester şi a unor jurnale londoneze.

La Bucureşti s-a lansat în diverse afaceri, reuşind mai multe „lovituri“ în rândul comercianţilor şi industriaşilor evrei, ajutat de avocatul Sacha Roman, şi a cumpărat Banca de Scont şi Depozite din strada Smârdan. S-a asociat grupului financiar german (Alfred Schommer care se intitula Comisarul Reichului pentru petrol; Carl Iankel şi Edgar Lunau funcţionari ai societăţii Hamburger Amerca?? Line; dr. Guiness de la societatea Petrol-Block) urmărind cumpărarea acţiunilor societăţilor petroliere Steaua Română (cu capital englez) şi „Nafta“.

Prin intermediul Băncii de Depozite şi Scont, încredinţată în mod formal ginerelui său, Valeriu Ghibaldan, a cumpărat acţiuni la întreprinderile evreieşti „Filderman“ din Bacău, Societatea „Apretura“, Moara „Herdan“, Drogheria „Standard“, a devenit co-proprietar al fabricii de mezeluri „Kulke“ din Deva şi a cumpărat un conac în Mintia jud. Hunedoara. A cumpărat mai mulţi cai de curse la Hipodromul Băneasa pe carei punea la dispoziţia unor aristocraţi, politicieni, diplomaţi (metodă utilizată şi la Londra) context în care şi-a consolidat relaţiile cu maiorul Waldemar Gregory, subşef al SIAG - Serviciul de Informaţii al Armatei Germane, în realitate principalul reprezentant al GEHEIMDIENST (unul din principalele servicii de spionaj germane).

Concomitent a publicat în ziarele „Seara“ şi „Bucureşti“ articole prin care ataca vehement politica Marii Britanii pentru că „poartă un război nedrept împotriva Germaniei“. Apoi a adunat mai multe dintre articolele respective într-o culegere intitulată „England, quo vadis ?“ (Anglia, încotro ?) prin care acredita ideea că Anglia va pierde războiul şi America va moşteni Imperiul Britanic, sugerând că singura salvare este fascismul lui Mosley şi alianţa cu Germania.

S-a deplasat la Berlin, unde a prezentat cartea sa lui Joachim Von Ribbentrop şi Alfred Rosenberg care au aprobat publicarea în limbile germană, engleză, franceză şi română, în circa 10 milioane de exemplare (cartea a apărut doar în germană sub auspiciile editurii „Pionier Verlag-Berlin-Bukarest“, în română nu a apărut vreodată).

Întors la Bucureşti, lui Arthur Tester ambasada germană, inclusiv ministrul Von Killinger, i-au acordat o atenţie specială. La intervenţia diplomaţilor germani, Tester a scăpat de punerea în practică a deciziei autorităţilor române de internare a sa în lagărul de la Târgu-Jiu pentru numeroasele escrocherii făcute şi legăturile strânse cu vârfurile legionare (Livadaru, Victor Medrea şeful presei legionare, colonelul Zăvoianu, şeful Poliţiei Legionare a Capitalei, locotenent- colonel Lupaşcu Emanoil, fost director al uzinelor Vulcan, membru în senatul Legionar, generalii Comănescu şi Rădulescu, colonelul Ramblea). În ideea lăsării în libertate a lui Arthur Tester a intervenit personal Alexandru Roşianu, subsecretar de stat la Departamentul Afacerilor Interne, deşi acesta l-a sprijinit pe Antonescu în reprimarea rebeliunii legionare.

La 7 iunie 1941 Arthur Tester a plecat la Berlin, unde conform unui raport al Corpului Detectivilor „a fost primit în audienţă de cancelar“. Întors la Bucureşti Arthur Tester, care afirma că este „un fascist englez expulzat din Anglia“ a primit paşaport german.

Devenit important om de afaceri german în România, Arthur Tester a acţionat cu mult aplomb pentru a cultiva personalităţi politice, oameni de afaceri şi militari autohtoni în rândul cărora a început să insinueze că ar avea „misiuni exprese în favoarea Angliei“!

62 de ani de la bombardamentul atomic din Hiroshima
Luni 06 august 2007, 08:23

Hiroshima, 6 august 1945, ora 8 şi 15 minute. Bomba atomică Little Boy a fost lansată de bombardierul american Enola Gay. 57 de secunde mai târziu, un întreg oraş a fost carbonizat. Omenirea... continuare

Existau şi etnici români, nu puţini, care îşi ofereau serviciile spionajului maghiar. La 20 mai 1943, Eugen Cristescu, director al SSpI, a sesizat ministerele de Interne şi Afacerilor Străine acţiunea de spionaj maghiar a grupului "Coruţiu Iuliu". În ianuarie 1943, Poliţia oraşului Turda a arestat şi înaintat SSpI pentru cercetări pe numiţii: Coruţiu Iuliu (zis Lay), Vanea Gheorghe, Chiorean Ioan (zis Filiscaş), Muth Grigore, Albu Ştefan, Ciupe Vasile, Pălăceanu Victor, Vinte Aurel, Molnariu Augustin, Cheţan Ioan (zis Gardul), Bălan Andrei, Cacoveanu Alexandru, Cacoveanu Maria şi Perşa Petru, domiciliaţi în Turda, acuzaţi că făceau parte din Serviciul de Spionaj Maghiar, căruia îi furnizau informaţii privind siguranţa statului român. Coruţiu Iuliu, născut la 11 iulie 1921 la Cluj, cetăţean român de etnie română şi religie greco-catolică, şofer, rămas după 30 august 1940 în teritoriul cedat, s-a refugiat în România la 7 octombrie 1940, stabilindu-se iniţial la Bucureşti, apoi la Constanţa. În toamna anului 1941 a fost angajat ca agent informator al unei unităţi de grăniceri din Turda, de unde a primit o misiune care trebuia executată în teritoriul cedat. În ianuarie 1942 a fost angajat de organele române de informaţii din Turda cu misiunea de a trece peste frontieră în Ungaria şi a culege informaţii din regiunile Baia Mare şi Dej. Recent, a urmat o a treia misiune, la Dej: recrutarea unei persoane de încredere. Coruţiu nu execută misiunea, oprindu-se în comuna Deuş, judeţul Cluj, unde a rămas patru zile. A patra misiune avea în obiectiv zona Satu Mare, dar Coruţiu nu a executat-o nici pe aceasta, oprindu-se la Cluj. Acolo s-a hotărît să se angajeze, autodenunţîndu-se, în Serviciul de Spionaj Maghiar, scop în care a intrat în legătură cu şeful Poliţiei oraşului Cluj. Coruţiu a fost trimis Biroului Serviciului de Spionaj Maghiar de pe lîngă Corpul de Armată, unde a raportat că era agent de informaţii român, precizînd cu cine a lucrat, de cîte ori, cu ce misiuni a fost însărcinat şi cu ce rezultate le-a realizat. Manifestîndu-şi dorinţa de a lucra pentru Ungaria, Coruţiu Iuliu a semnat un act de angajament, după care a primit instructajul din partea ofiţerului Balász. În schimbul serviciilor prestate, lui Coruţiu i s-au făgăduit bani şi avantaje. La 3 octombrie 1942, Coruţiu a început prima misiune în România. A fost condus de Balasz la punctul de frontieră de la Feleac, de unde a trecut în România clandestin, avînd asupra sa acte false, realizate de acelaşi Balasz, din care reieşea că Iuliu Coruţiu a executat misiunea cu care a fost trimis de autorităţile române la Satu Mare. Proaspătul spion maghiar a dejucat ungurilor şi următoarele misiuni pe care le-a primit. La 18 ianuarie 1943, cu prilejul ultimei treceri în Ungaria, Coruţiu Iuliu a fost arestat de autorităţile române. Coruţiu Iuliu, Vanea Gheorghe, Chiorean Ioan şi Muth Grigore au fost trimişi în judecată. Ceilalţi membri ai grupului au fost scoşi din cauză. Conform sentinţei nr. 1.520 din 1 aprilie 1943, pronunţată de Curtea Marţială din Sibiu, Coruţiu Iuliu a fost condamnat la moarte, iar ceilalţi trei colaboratori la cîte trei ani închisoare. Dacă spionul maghiar de etnie română Coruţiu Iuliu a fost condamnat la moarte pentru spionaj, un alt român, Adorjan Tiberiu, a primit aceeaşi sentinţă pentru tentativă de spionaj, la 3 octombrie 1942. În noaptea de 12/13 martie 1943, o echipă de trei unguri (Meszaros Ştefan, Kamák Géza şi Fay Adálbert) a trecut clandestin frontiera în România prin punctul Curtici, avînd misiuni teroriste, încredinţate de Serviciul de Spionaj Maghiar. În ziua de 15 mai, cînd spionii urmăreau executarea unei operaţiuni în oraşul Arad, au fost prinşi şi arestaţi de organele de poliţie din oraş. În timp ce erau duşi la secţie, Meszaros Ştefan a provocat o ambuscadă, rănindu-l grav pe gardianul C. Haiduc şi luîndu-i arma din dotare. Apoi, toţi cei trei spioni au reuşit să fugă spre gara Curtici, intenţionînd să treacă în Ungaria. Fiind daţi în urmărire de Poliţia Arad, au fost găsiţi seara, dar cei trei nu s-au predat în urma somaţiilor. Fay Adálbert a fost împuşcat mortal, Meszáros Ştefan a fost arestat. Géza a reuşit să fugă, dar a fost găsit şi arestat în 16 mai lîngă Curtici. Cei doi arestaţi au fost înaintaţi Serviciului Special de Informaţii. În urma cercetărilor a rezultat că Meszaros Ştefan, născut la 24 aprilie 1920 la Arad, cetăţean român de etnie maghiară şi religie romano-catolică, necăsătorit, de ocupaţie frizer, a fugit în Ungaria în urma unei evadări din Penitenciarul Arad, unde ispăşea o condamnare pentru furt. Kamák Géza, 19 ani, născut la Budapesta, cetăţean şi etnic maghiar de religie romano-catolică, necăsătorit, de profesie şlefuitor şi cioplitor de metale, domiciliat în Budapesta, condamnat pentru furt, a evadat dintr-o şcoală de corecţie din Budapesta. Meszaros Ştefan şi-a oferit singur serviciile Centrului de Spionaj de la Debreţin. Misiunea grupului celor trei spioni a constat în răpirea lui Acs Iosif, fost agent maghiar, autodenunţat autorităţilor române. Cei doi arestaţi au fost înaintaţi Parchetului Curţii Marţiale Timişoara. SSpI a adus cazul la cunoştinţa ministerelor de Interne şi Afacerilor Străine, Inspectoratului General al Jandarmeriei şi Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. Ambii au fost condamnaţi la moarte.
La 8 iulie 1943, A. Barcianu, şeful Direcţiei Afaceri Politice din cadrul MAS, a cerut în regim de urgenţă Direcţiei Justiţiei Militare amînarea executării sentinţei. Răspunsul generalului I.G. Aramă, şeful Direcţiei Justiţiei Militare, sosit la 2 august 1943, prevedea că sentinţa rămînea definitivă prin respingerea recursurilor, iar în cazul respingerii cererilor de graţiere, executarea ei urma a fi amînată în conformitate cu o hotărîre a Mareşalului Antonescu. Hotărîrea nr. 61.292 /31 iulie 1942 a preşedintelui Consiliului de Miniştri dădea posibilitatea ca unii condamnaţi la moarte pentru spionaj în favoarea Ungariei să beneficieze de amînarea executării sentinţei, dar să nu poată beneficia de comutarea pedepsei capitale în muncă silnică pe viaţă. La 5 mai 1943, directorul Afacerilor Politice din cadrul Ministerului Afacerilor Străine, A. Barcianu, aducea la cunoştinţa directorului SSpI şi a ministrului Mihai Antonescu raportul Legaţiei române din Berlin privind o afacere de spionaj descoperită la Berlin de Înaltul Comandament German. În caz era implicat dr. Szábo, gazetar ungur, care între anii 1926 şi 1928 a funcţionat la Serviciul de Presă al Legaţiei ungare din Bucureşti. Mai era implicată şi domnişoara Tania Birnaco, cetăţeană germană de origine italiană, corespondenta unui ziar maghiar. Conform organelor germane de poliţie, respectiva afacere de spionaj avea ramificaţii mai întinse, de ea nefiind străini nici funcţionarii Legaţiei maghiare din Berlin. Tania Birnaco a fost eliberată la scurt timp. Deconspirarea organizaţiilor de spionaj maghiare de pe teritoriul României a reprezentat un succes important al organelor de siguranţă naţională. Serviciul Special de Informaţii, Poliţia, Jandarmeria şi Direcţia Justiţiei Militare şi-au unit eforturile, pe baza atribuţiilor pe care le avea fiecare instituţie în parte, deconspirînd şi anihilînd periculoasele organizaţii de spionaj, care aveau în atribuţii nu doar culegerea de informaţii, ci şi diferite acţiuni teroriste, constînd în sabotaj, dezinformare şi acte de terorism.
(Sfîrşit)

Organizaţia de spionaj condusă de Rozalia Moroşan a fost deconspirată la data de 2 septembrie 1941. Rozalia Moroşan a fost identificată ca agentă a serviciului de spionaj maghiar şi arestată la Bucureşti. Ea a fost recrutată direct de serviciile secrete ungare. După iniţierea informativă în Ungaria, a revenit în România, unde a recrutat agenţi şi colaboratori. Misiunea organizaţiei se concretiza în culegerea de informaţii despre concentrările care se făceau în România şi despre mobilizările armatei. Legaţia maghiară din România a furnizat organizaţiei aparate de radio pe unde scurte. Rozalia Moroşan a fost înaintată Curţii Marţiale a Comandamentului Militar al Capitalei.
Organizaţia de spionaj maghiară condusă de Szille Sigmund a fost deconspirată la 15 aprilie 1942 cu ajutorul Poliţiei germane de campanie din Bucureşti. Szille Sigmund, zis Gonda Gheorghe, a fost arestat la data de 22 mai 1942 în faţa Gării de Nord din Bucureşti, după o vizită făcută Legaţiei maghiare. În momentul arestării s-au găsit asupra sa: un revolver militar, altul cu gaze lacrimogene, un încărcător, o busolă şi o hartă a judeţului Braşov. Sigmund, născut la 27 septembrie 1906 în Budapesta, etnic maghiar de religie romano-catolică, fost marinar, avea ultimul domiciliu în Chilia Nouă. A recunoscut că a activat în serviciul de spionaj ungar încă din anul 1938, mai întîi la Galaţi, iar apoi la Sibiu, Cernăuţi, Botoşani şi Iaşi. A fost recrutat în octombrie 1938 de căpitanul de informaţii Péterdy, care i-a explicat cum este organizată armata română, l-a înmatriculat şi l-a instruit, după care l-a trimis la Galaţi cu misiunea de a constata: ce armată se află în garnizoane, ce transporturi se fac cu vapoarele, ce mişcări se fac în armată.
Sigmund şi-a procurat acte false. S-a infiltrat în cercurile intelectuale sub un nume fals, "Gonda Gheorghe", recomandîndu-se ca fiind profesor de muzică. Sub falsa identitate a reuşit să se infiltreze în diferite cercuri din Bucureşti şi din provincie, recrutîndu-şi diferiţi informatori. Legăturile sale cu Centrala de la Budapesta se realiza iniţial prin scrisori cu cerneală simpatică, iar ulterior prin aparate de radio-emisie.
A venit întîia oară în România în 1932 cu un vapor unguresc, cînd în urma unui accident a fost internat într-un spital din Chilia Nouă, unde a cunoscut-o pe Vera, asistentă medicală, cu care s-a căsătorit ulterior.
Sigmund a declarat autorităţilor române că la data de 4 mai 1942 fusese arestat la Budapesta pentru înstrăinarea unui acordeon împrumutat, pe care-l amanetase. În urma intervenţiei ofiţerului Szirty de la Serviciul de Spionaj Maghiar, a fost pus în libertate. Ulterior a plecat la Sfîntu Gheorghe, după care a trecut graniţa în România pe la Feldioara.
Informaţiile cu caracter militar pe care le culegea Szille Sigmund erau cifrate cu ajutorul unui dicţionar englez-maghiar/maghiar-englez de Biró Lajos, Willér Jószef şi F. Sándor, mai precis, cu ajutorul paginilor 201-231, pentru fiecare zi a lunii cîte o pagină. De exemplu, dacă transmiterea informaţiilor se realiza în ziua de 5 a lunii, indicativul era format pe baza unor cuvinte de la pagina 205.
Cei şase membri ai organizaţiei de spionaj conduse de Szille Sigmund au fost trimişi la judecată în faţa Curţii Marţiale Ploieşti, care, la 5 august 1942, a pronunţat următoarele sentinţe: condamnare la moarte în cazul lui Szille Sigmund, Szégedy Josef, Schäffer Eugen, Miklós Adalbert, Weisz Nicolae; muncă silnică pe viaţă în cazul inculpatei Pană Elisabeta.
Spionajul maghiar era foarte bine organizat pe teritoriul României, încă din anul 1938. Pe măsură ce situaţia politică din ţara noastră a devenit tot mai nesigură, spionajul maghiar a prins rădăcini din ce în ce mai puternice. Obiectivele acestuia loveau direct în fiinţa naţională a statului român. Ungaria, stat care avea cu România legături diplomatice la nivel de legaţie, patrona activităţile de spionaj de pe teritoriul ţării noastre chiar prin intermediul oficiilor diplomatice şi consulare.
La 26 februarie 1943, poliţia română a sesizat Ministerului Afacerilor Străine activitatea suspectă a lui dr. Forrai Péter (Lászlo), noul ataşat de presă al Ungariei la Bucureşti, pe numele său adevărat Dimacsek Tibor. Respectivul era supus ungur, născut în 1917 la Cluj. A sosit în Bucureşti la 9 februarie 1943, domiciliind pe strada Inginer Davidescu nr. 30, ca trimis al Centralei Ministerului de Externe de la Budapesta, cu misiuni speciale de propagandă şi informaţii politice, scop în care i s-ar fi pus la dispoziţie fonduri însemnate. Anterior sosirii în România, a fost la Cluj, "unde a avut misiuni speciale din partea Guvernului maghiar în Ardealul de Nord, în scop de propagandă şi procurare de informaţiuni printre elementul românesc".
Dimacsek Péter, fratele lui Tibor, avea cazier la DGP. El a fost reţinut în urma cercetărilor din 1942. Era născut la 20 iulie 1913 la Turda, supus român de origine etnică maghiară, fost comerciant şi pretins ziarist, domiciliat în Bucureşti, Str. Vînători nr. 1, ap. 17, sub numele "Fellner Ludovic Zoltán". Dimacsek Péter acţiona sub diferite nume: "Ştefănescu", "Brădişteanu", "av. dr. Petre Bîrsan". Arestat şi cercetat de poliţie, a fost înaintat Tribunalului Ilfov, care l-a condamnat la un an închisoare corecţională şi 2.000 lei amendă penală.
Din investigaţiile DGP a rezultat că Dimacsek Tibor avea legături strînse cu dr. Ferdinand Berge, ziarist şi corespondent al agenţiei "Transocean" din Bucureşti, precum şi cu diferite elemente ale unor servicii de informaţii străine, cărora le furniza diferite informaţii.

Organizaţia de spionaj condusă de Rozalia Moroşan a fost deconspirată la data de 2 septembrie 1941. Rozalia Moroşan a fost identificată ca agentă a serviciului de spionaj maghiar şi arestată la Bucureşti. Ea a fost recrutată direct de serviciile secrete ungare. După iniţierea informativă în Ungaria, a revenit în România, unde a recrutat agenţi şi colaboratori. Misiunea organizaţiei se concretiza în culegerea de informaţii despre concentrările care se făceau în România şi despre mobilizările armatei. Legaţia maghiară din România a furnizat organizaţiei aparate de radio pe unde scurte. Rozalia Moroşan a fost înaintată Curţii Marţiale a Comandamentului Militar al Capitalei.
Organizaţia de spionaj maghiară condusă de Szille Sigmund a fost deconspirată la 15 aprilie 1942 cu ajutorul Poliţiei germane de campanie din Bucureşti. Szille Sigmund, zis Gonda Gheorghe, a fost arestat la data de 22 mai 1942 în faţa Gării de Nord din Bucureşti, după o vizită făcută Legaţiei maghiare. În momentul arestării s-au găsit asupra sa: un revolver militar, altul cu gaze lacrimogene, un încărcător, o busolă şi o hartă a judeţului Braşov. Sigmund, născut la 27 septembrie 1906 în Budapesta, etnic maghiar de religie romano-catolică, fost marinar, avea ultimul domiciliu în Chilia Nouă. A recunoscut că a activat în serviciul de spionaj ungar încă din anul 1938, mai întîi la Galaţi, iar apoi la Sibiu, Cernăuţi, Botoşani şi Iaşi. A fost recrutat în octombrie 1938 de căpitanul de informaţii Péterdy, care i-a explicat cum este organizată armata română, l-a înmatriculat şi l-a instruit, după care l-a trimis la Galaţi cu misiunea de a constata: ce armată se află în garnizoane, ce transporturi se fac cu vapoarele, ce mişcări se fac în armată.
Sigmund şi-a procurat acte false. S-a infiltrat în cercurile intelectuale sub un nume fals, "Gonda Gheorghe", recomandîndu-se ca fiind profesor de muzică. Sub falsa identitate a reuşit să se infiltreze în diferite cercuri din Bucureşti şi din provincie, recrutîndu-şi diferiţi informatori. Legăturile sale cu Centrala de la Budapesta se realiza iniţial prin scrisori cu cerneală simpatică, iar ulterior prin aparate de radio-emisie.
A venit întîia oară în România în 1932 cu un vapor unguresc, cînd în urma unui accident a fost internat într-un spital din Chilia Nouă, unde a cunoscut-o pe Vera, asistentă medicală, cu care s-a căsătorit ulterior.
Sigmund a declarat autorităţilor române că la data de 4 mai 1942 fusese arestat la Budapesta pentru înstrăinarea unui acordeon împrumutat, pe care-l amanetase. În urma intervenţiei ofiţerului Szirty de la Serviciul de Spionaj Maghiar, a fost pus în libertate. Ulterior a plecat la Sfîntu Gheorghe, după care a trecut graniţa în România pe la Feldioara.
Informaţiile cu caracter militar pe care le culegea Szille Sigmund erau cifrate cu ajutorul unui dicţionar englez-maghiar/maghiar-englez de Biró Lajos, Willér Jószef şi F. Sándor, mai precis, cu ajutorul paginilor 201-231, pentru fiecare zi a lunii cîte o pagină. De exemplu, dacă transmiterea informaţiilor se realiza în ziua de 5 a lunii, indicativul era format pe baza unor cuvinte de la pagina 205.
Cei şase membri ai organizaţiei de spionaj conduse de Szille Sigmund au fost trimişi la judecată în faţa Curţii Marţiale Ploieşti, care, la 5 august 1942, a pronunţat următoarele sentinţe: condamnare la moarte în cazul lui Szille Sigmund, Szégedy Josef, Schäffer Eugen, Miklós Adalbert, Weisz Nicolae; muncă silnică pe viaţă în cazul inculpatei Pană Elisabeta.
Spionajul maghiar era foarte bine organizat pe teritoriul României, încă din anul 1938. Pe măsură ce situaţia politică din ţara noastră a devenit tot mai nesigură, spionajul maghiar a prins rădăcini din ce în ce mai puternice. Obiectivele acestuia loveau direct în fiinţa naţională a statului român. Ungaria, stat care avea cu România legături diplomatice la nivel de legaţie, patrona activităţile de spionaj de pe teritoriul ţării noastre chiar prin intermediul oficiilor diplomatice şi consulare.
La 26 februarie 1943, poliţia română a sesizat Ministerului Afacerilor Străine activitatea suspectă a lui dr. Forrai Péter (Lászlo), noul ataşat de presă al Ungariei la Bucureşti, pe numele său adevărat Dimacsek Tibor. Respectivul era supus ungur, născut în 1917 la Cluj. A sosit în Bucureşti la 9 februarie 1943, domiciliind pe strada Inginer Davidescu nr. 30, ca trimis al Centralei Ministerului de Externe de la Budapesta, cu misiuni speciale de propagandă şi informaţii politice, scop în care i s-ar fi pus la dispoziţie fonduri însemnate. Anterior sosirii în România, a fost la Cluj, "unde a avut misiuni speciale din partea Guvernului maghiar în Ardealul de Nord, în scop de propagandă şi procurare de informaţiuni printre elementul românesc".
Dimacsek Péter, fratele lui Tibor, avea cazier la DGP. El a fost reţinut în urma cercetărilor din 1942. Era născut la 20 iulie 1913 la Turda, supus român de origine etnică maghiară, fost comerciant şi pretins ziarist, domiciliat în Bucureşti, Str. Vînători nr. 1, ap. 17, sub numele "Fellner Ludovic Zoltán". Dimacsek Péter acţiona sub diferite nume: "Ştefănescu", "Brădişteanu", "av. dr. Petre Bîrsan". Arestat şi cercetat de poliţie, a fost înaintat Tribunalului Ilfov, care l-a condamnat la un an închisoare corecţională şi 2.000 lei amendă penală.
Din investigaţiile DGP a rezultat că Dimacsek Tibor avea legături strînse cu dr. Ferdinand Berge, ziarist şi corespondent al agenţiei "Transocean" din Bucureşti, precum şi cu diferite elemente ale unor servicii de informaţii străine, cărora le furniza diferite informaţii.

17 iulie 1945 – inceputul Conferintei de la Potsdam Ultima conferinta a celor Trei Mari





Inceputa la 17 iulie, Conferinta de la Potsdam a fost organizata de Puterile Aliate invingatoare in al doilea razboi mondial, in fostul palat al dinastiei Hohenzollern din apropierea Berlinului. Dupa Teheran si Ialta, aceasta a fost ultima conferinta din timpul celui de-al doilea razboi mondial a celor „Trei Mari” si a fost convocata pentru a decide noua ordine mondiala de dupa razboi. In timpul Conferintei de la Potsdam, Uniunea Sovietica a fost reprezentata de experimentatul si brutalul Stalin, Statele Unite ale Americii de noul presedinte Truman, iar Marea Britanie de Churchill, schimbat dupa noua zile de dezbateri cu Atlee, un politician fara experienta pe larg [...]

Codul spionajului horthyst
În perioada celui de-al doilea război mondial, poliţia română, alături de alte instituţii de siguranţă naţională, mergînd pe filonul informativ al S.Sp.I., a anihilat o serie de organizaţii de spionaj maghiare, foarte periculoase, care activau pe teritoriul României. Rezultatele acelei munci informative şi operative au fost raportate şi Ministerului Afacerilor Străine. Cea mai importantă organizaţie maghiară de spionaj a fost cea condusă de Márton Ánton. Informaţiile cu caracter militar culese de Márton Ánton prin observaţii proprii, deduse din conversaţii sau comunicate lui de diferiţi agenţi, erau cifrate cu ajutorul cărţii "Píszkos Fred Visszatér" (Întoarcerea mizerabilului Fred). Din această carte, de la pagina 100, rîndul 6, se extrăgeau 13 litere ale alfabetului, astfel încît acestea să nu se repete. Ele erau scrise în ordinea extragerii, apoi numerotate în ordine alfabetică cu numere de la 1 la 13. Presupunînd că literele extrase erau: s, d, o, r, v, t, i, b, m, c, z, a, l, numerotate cu cifre de la 1 la 13 în ordinea lor alfabetică, se obţinea următorul şir de numere: 10, 4, 8, 9, 12, 11, 5, 2, 7, 3, 13, 1, 6. Această serie numerică era cheia cu care Marton Ánton îşi cifra mesajele pe care le transmitea. Presupunînd că trebuia transmis mesajul: "În ziua de şase iulie a.c., la o jumătate de oră după ce am terminat legătura cu Budapesta, am fost arestat de poliţie", pentru cifrarea lui se proceda după cum urmează: pe o foaie de hîrtie, de preferinţă cadrilată, era scrisă cheia, fiecare cifră într-un pătrăţel. Apoi se haşura, începînd din rîndul corespunzător cifrei 1, cîte un pătrăţel în fiecare rînd, coborînd de la dreapta spre stînga, astfel:
Dacă mesajul era mai mare, depăşind haşurarea ultimului pătrăţel dinspre stînga, se continua haşurarea în sens invers, de la stînga la dreapta.
Mesajul care urma a fi transmis era scris sub cheie în linii orizontale, astfel încît să existe o literă sub fiecare cifră, pătrăţelele haşurate fiind sărite:
După aceea, se extrăgeau grupe de cîte cinci litere, începînd din coloanele corespunzătoare cifrei 1, continuîndu-se cu coloana corespunzătoare cifrei 2 ş.a.m.d. Se obţin, în cazul analizat, grupele de litere: orrra, aeprtea, ttsse, nimun, ufeda, eagai, atsle, aeeiz, uapad, opilt, atuso, ieudi, cmdae, teeal, uiace, dtace, uttxx. Pentru completarea ultimei grupe, în cazul în care aceasta nu se putea forma din cinci litere, se adăuga, pînă la completare, o literă oarecare, de obicei, din ultimele litere ale alfabetului, x în cazul de faţă. Aceste grupe formau mesajul, care se transmitea prin alfabetul Morse, cu ajutorul unui aparat de radio-emisie. Cel care recepţiona mesajul îl decodifica. Mai întîi, proceda la numărarea grupelor de cîte cinci litere, în cazul exemplificat, 19, număr care, împreună cu numărul telegramei, forma o grupă separată care era transmisă o dată cu mesajul. Cel care recepţiona mesajul lua această grupă separată, din care extrăgea numărul grupelor, 19 în exemplul analizat. Numărul 19 era înmulţit cu 5, numărul literelor dintr-o grupă, rezultînd numărul 95, care reprezenta, în acest caz, numărul total al literelor din mesaj. Împărţea numărul 95 la 12 - numărul literelor corespunzătoare de 13 cifre, mai puţin cifra haşurată, rezultatul împărţirii fiind 7, rest 11. 7 reprezenta numărul şirurilor complete (12 litere plus cifra haşurată), iar restul împărţirii, numărul 11, reprezenta un şir incomplet. Pe această bază se construia un careu care trebuia să includă şapte rînduri complete, adică a 13 pătrăţele fiecare rînd, respectiv un rînd incomplet. Deasupra careului se scria cheia extrasă din cartea "Piszkos Fred Visszater" (Întoarcerea mizerabilului Fred), pagina 100, rîndul 6. În careu se haşura cîte un pătrăţel din fiecare rînd orizontal, începînd din coloana corespunzătoare cifrei 1, de la dreapta la stînga, întocmai ca la cifrare. Apoi, se luau grupele de cîte cinci litere şi erau aşezate, conform ordinii în care au fost transmise, în coloane, începînd cu coloana corespunzătoare cifrei 1 şi continuînd în ordine crescătoare:
Se obţinea astfel, cu migală şi multă atenţie, decodificarea mesajului transmis. Mesajul era descifrat prin citirea pe orizontală, începînd cu rîndul 1 şi continuînd, în ordine, pînă la sfîrşit. Indicativul cu care Márton Ánton era apelat de Centrala Serviciului de Spionaj Maghiar de la Budapesta era permanent, fiind format din grupul de litere "P.I.S." şi reprezenta iniţialele tipografiei la care a fost tipărită cartea amintită. În schimb, indicativul cu care Márton trebuia să răspundă era de fiecare dată altul. Era format pe baza aceleiaşi cărţi, grupul de pagini 101-131 (cîte o pagină pentru fiecare zi a lunii). Spre exemplu, dacă transmisia se realiza în ziua de 17 a lunii, atunci indicativul de răspuns se forma din prima şi ultima literă a primului rînd de la pagina 117 a cărţii. În momentul în care Márton Ánton era în pericol de a fi descoperit de autorităţi în timpul activităţii, trebuia să dea ca semnal de avertisment indicativul cu care era apelat de centrală: "P.I.S.". Descoperirea unui asemenea cifru şi a indicativelor folosite reprezenta o realizare de importanţă maximă pentru organele de siguranţă naţională. Au fost deconspirate astfel planurile antiromâneşti ale spionajului maghiar şi evitate numeroase consecinţe periculoase. În dorinţa de a-şi constitui în România o reţea cît mai bine organizată, spionajul englez, prin intermediul legăturilor pe care le-a avut cu statul ungar, i-a solicitat acestuia, la un moment dat, să-i pună la dispoziţie o parte din reţeaua sa informativă. În acest scop, în noiembrie 1941 a venit la Timişoara Adela Visnovitz, sosind direct de la Istanbul. Pentru a-l atrage în serviciile sale, Adela i-a oferit iniţial lui Márton suma de 100.000 de lei. În discuţiile avute cu Adela Visnovitz, Márton sublinia că "adevărata misiune, mare şi principală, o are de executat în Ungaria", "că formarea organizaţiei din Timişoara şi îndemnul la omorîrea Mareşalului Antonescu, Conducătorul Statului, sînt lucruri mici faţă de însărcinarea atît de mare pe care o avea de executat în Ungaria". Adela a făcut imprudenţa să-i deconspire lui Márton adevărata sa misiune. Acesta, gîndindu-se, duplicitar, şi la periclitarea relaţiilor ungaro-germane, a trecut frontiera clandestin pe la Turnu (Arad) şi a plecat la Budapesta, unde a deconspirat-o pe Adela maiorului Szyrti. Ca urmare, Serviciul de Spionaj Maghiar a arestat-o pe Adela cînd aceasta a sosit în gara Budapesta. Concomitent, Márton Ánton, retrimis în România, a intrat în legătură directă imediată cu reprezentanţi ai poliţiei germane, de existenţa cărora la Timişoara ungurii aveau cunoştinţă. Márton a denunţat-o pe Adela, inclusiv cu scopul de a înăspri relaţiile germano-române: cum că în Banat ar activa o organizaţie de spionaj engleză care are legături cu teroriştii sîrbi. Organele germane, neputînd ajunge pe cale informativă la concluzii valabile în ce priveşte activitatea acelei presupuse organizaţii, au sesizat S.Sp.I că în Timişoara şi Banat ar activa o organizaţie teroristă anglo-sovietică, indicînd ca factori principali doar pe Adela Visnovitz şi pe Bindasz Elena, cerînd cercetarea celei din urmă. Cum S.Sp.I. avea cunoştinţă despre vizitele pe care Adela le făcuse la Timişoara şi cum din supravegherea ei de pînă atunci reieşea că era în legătură cu Márton Ánton, identificat ca agent maghiar încă din octombrie 1941, cînd venise în legătură cu rezidentul de spionaj de la legaţia maghiară, nu trece la cercetări imediate, ci comunică organelor germane că sub camuflajul pretinsei agenturi anglo-sovietice se ascundea, de fapt, o organizaţie de spionaj maghiară.

Austria isi cauta nazistii Justitia vieneza a decis, la 62 de ani de la terminarea celui de-al doilea razboi mondial, sa ofere recompense pentru gasirea a doi criminali de razboi nazisti de origine austriaca, Alois Brunner si Aribert Heim, informeaza AFP.

5 iulie 1943 - A inceput batalia de la Kursk

Cunoscuta sub denumirea sa in limba germana – „Unternehmen Zitadelle” – Operatiunea Citadela a reprezentat cea mai mare batalie de blindate din istorie, fiind si ultima actiune blitzkrieg a celui de-al doilea razboi mondial. Actiunea s-a vrut a fi o lovitura decisiva, care sa distruga elanul trupelor sovietice, permitand germanilor o contraofensiva de proportii.Dar, cunoscand intentiile si planurile inaltului comandament german, rusii au fost aceia care si-au atras inamicii in capcana. Sovieticii au pus la punct, in cel mai deplin secret, lucrari defensive de anvergura si au minat o mare suprafata de teren. Prin urmare, atunci cand germanii au atacat masiv, asaltul lor a fost rapid stopat de o aparare bine pusa la punct de catre maresalul Jukov.
Zidul de netrecut al tancurilor rusesti s-a dovedit o nuca imposibil de spart chiar si in conditiile in care nemtii beneficiau de un armament mai modern. Curand, rusii au trecut la contraatac, declansand operatiunile Kutuzov si Polkovodet, ce au marcat cedarea totala a initiativei, de catre trupele hitleriste. Batalia de la Kursk, desfasurata intre 5 iulie si 23 august 1943, constituie, alaturi de asediul Stalingradului, unul dintre momentele decisive ale marelui razboi pentru apararea patriei, dus de sovietici.
Dupa ce marile unitati de blindate germane au fost incercuite si nimicite in „punga Kursk”, cu uriase pierderi materiale (peste 1500 de tancuri) si umane (sute de mii de morti) sovietici au putut inainta pe un front larg, cucerind, la scurta vreme, orasul Kiev si avand un avantaj serios pentru victoria finala.

30 iunie 1934 – „divortul” sangeros dintre SS si SA





La jumatatea anului 1934, sub ordinele lui Ernst Röhm se aflau 400.000 de oameni inregimentati in batalioanele de asalt SA. Membrii SA erau scandalagii, badarani si incepusera sa fie stanjenitori pentru Adolf Hitler care, ajuns cancelar al Reichului, era preocupat sa ofere opiniei publice internationale imaginea unei Germanii disciplinate. Hitler era numai in teorie conducatorul SA-ului, seful suprem al SA-ului fiind de fapt Röhm, comandantul-sef care facuse din SA armata sa personala pe larg [...]

Adevarul despre Pearl Harbour

Inceputul celei de-a doua conflagratii mondiale a gasit Statele Unite, ca si in cazul precedentului razboi, neutre. Tendintele expansioniste ale Japoniei, in Pacific si in Asia, afectau insa sfera de influenta a americanilor. Cum insa opinia publica americana nu voia cu nici un chip intrarea tarii intr-un razboi pe care nu-l considera al sau, presedintele Roosevelt a fost obligat sa pastreze in continuare neutralitatea, ajutand insa cu armament si logistica puterile aliate. Motivul intrarii in razboi a aparut atunci cand, la 7 decembrie 1941, japonezii au atacat prin surprindere, fara declaratie prealabila de razboi, baza militara americana de la Pearl Harbour. Pana in ziua de astazi circumstantele acestui atac au ramas necunoscute.Tora! Tora! Tora!
In noaptea de 6 spre 7 decembrie 1941, sase port-avioane nipone se apropiasera in tacere de Hawaii, nefiind detectate de americani. La emiterea codului de atac (faimosul Tora! Tora! Tora!), 350 de avioane s-au napustit asupra bazei de la Pearl Harbour, considerata de militaristii niponi „un cutit la beregata Japoniei”. Atacul a durat mai putin de doua ore, dar pierderile americane au fost considerabile: 2335 morti, 8 vase mari de lupta scufundate, dintre care 3 distrugatoare, 188 de avioane distruse si alte 155 grav avariate.
Totusi, faptul ca cele trei port-avioane americane nu se aflau in port, si ca nu au fost atinse depozitele de combustibil si nici baza de submarine, le-a permis americanilor sa refaca puterea flotei din Pacific in mai putin de un an. A doua zi dupa acest atac, Roosevelt tinea un discurs fulminant in fata Congresului, spunand ca data atacului de la Pearl Harbour „va ramane in memoria tuturor ca unul dintre cele mai infame momente ale istoriei”.
Congresul american a declarat razboi Japoniei, de asta data in asentimentul intregului popor american. Dar cat de reale erau „socul si indignarea” ce-i cuprinsese pe politicienii americani? Au fost oare ei luati total prin surprindere, asa cum voiau sa dea de inteles? A stiut oare presedintele ca japonezii planuiesc un atac, dar n-a vrut sa-l impiedice, pentru a oferi opiniei publice un motiv sa sprijine total politica sa ulterioara si sa faca front comun in jurul sau?
Intrebari fara raspuns
In vara lui 1940, specialistii in criptografie de la Washington reusisera deja sa sparga codul diplomatic strict secret folosit de japonezi si supranumit „Purple”. Acest fapt a permis agentiilor de spionaj americane sa monitorizeze atent mesajele spre si dinspre Tokyo ale diplomatilor si atasatilor militari niponi. Totusi, desi mai multe centre de comanda ale armatei SUA au primit dispozitive pentru decodarea cifrului „Purple”, baza de la Pearl Harbour, a carei importanta era cunoscuta, nu a fost inzestrata cu un astfel de dispozitiv.
Mesajele interceptate in toamna lui 1941 sugereau clar ca japonezii planuiesc sa atace. Astfel, pe 9 octombrie 1941, consulul japonez la Honolulu primea instructiuni, din partea guvernului sau, sa „divida apele teritoriale americane din preajma Pearl Harbour in cinci sectoare si sa raporteze asupra tipului si numarului de vase de razboi aflate acolo. In plus, ministrul nipon de externe ii zorea pe negociatorii sai sa rezolve divergentele cu Statele Unite inainte de 29 noiembrie, data dupa care „lucrurile se vor petrece asa cum s-a stabilit”.
Pe 1 decembrie, dupa ce negocierile au esuat, marina americana a interceptat un mesaj transmis lui Hitler de catre ambasadorul japonez la Berlin, in care se preciza ca „razboiul va veni mai repede decat ar putea cineva sa-si imagineze.” Explicatia oficiala pentru faptul ca nimeni nu a luat masuri a fost ca „razboiul nu se poate duce pe baza de presupuneri”, dupa cum scrie analistul militar David Kahn, in revista Military History.
„Se stie clar ca decizia de a ataca baza de la Pearl Harbour nu era cunoscuta decat de cativa ofiteri superiori niponi. Ambasadorul japonez la Washington, de pilda, nu avea habar de aceasta hotarare”, afirma Kahn. Totusi, iata ce ordin transmitea pe 27 noiembrie 1941 generalul american George Marshall comandantilor bazei de la Pearl Harbour: „Atentie! Actiuni ostile, posibile in orice moment. Daca ostilitatile nu pot, repet, NU POT fi evitate, Statele Unite doresc ca Japonia sa comita prima actiuni agresive. Aceasta politica nu trebuie considerata ca o restrictionare a strategiilor noastre militare.”
Prin urmare, comandantii de la Pearl Harbour au fost neglijenti. Baza ar fi trebuit sa fie in permanenta alerta, dar la data atacului, echipajele artileriei antiaeriene nu se aflau pe pozitii si de altfel majoritatea militarilor dormeau, fiind duminica.
Tacere in Pacific
A interceptat un specialist american in telecomunicatii semnale referitoare la apropierea unei flote japoneze si le-a transmis Casei Albe, care insa le-a ignorat? Aceasta teorie a fost lansata de istoricul John Toland, in cartea sa, Infamy. El scrie ca la inceputul lui decembrie, un expert in electronica din cadrul Districtului Naval 12, din San Francisco, a identificat semnale radio de origine necunoscuta, venind din Pacific.
El a reusit sa le identifice ca apartinand unei flote nipone de mari proportii, a carei prezenta acolo constituia o surpriza pentru americani. Expertul a presupus ca flota se indreapta catre Hawaii si si-a alertat imediat superiorii ierarhici. „Este cert ca seful Biroului de Spionaj al Marinei, care era un apropiat al presedintelui Roosevelt, detinea aceasta informatie, dar nu stim daca presedintele a primit-o sau nu”, sustine Toland.
Afirmatiile sale sunt contrazise de Gordon Prange, autorul lucrarii Pearl Harbour: The Verdict of History, care considera ca, desi au existat semnale neobisnuite transmise de japonezi in zilele precedente atacului, ele veneau nu din partea flotei nipone, ci de la Tokyo catre aceasta flota, care prin urmare nu avea cum sa fie localizata.
Ca japonezii au pastrat un secret absolut asupra pozitiei flotei de atac o dovedesc chiar cuvintele lui Mitsuo Fuchida, generalul care a comandat partea aeriana a operatiunii: „Escadrilele au mentinut o tacere desavarsita in timpul misiunii. Amiralul Genda ne-a atras atentia ca tacerea radio este extrem de importanta, iar pilotii au jurat sa nu ceara ajutor prin radio nici macar daca viata le-ar fi fost periclitata de vreo defectiune a avionului, in timpul zborului.” Un ordin similar fusese dat si de seful de stat major al Marinei japoneze, amiralul Nagumo: „Incetati orice transmisiune radio. Nimeni sa nu se mai atinga de aparatele Morse.”
Ca un ultim argument, Prange noteaza: „Ar fi interesant de stiut cum de Districtul Naval 12 din San Francisco a putut intercepta niste informatii pe care Districtul Naval 14, aflat chiar in Honolulu, deci mult mai aproape de locul actiunii, le-a scapat.”
Japonezii au fost provocati sa atace?
Cu cateva luni inainte de Pearl Harbour, Roosevelt le transmisese aliatilor ca, daca vor sa fie victoriosi, e absolut necesar ca Statele Unite sa intre in razboi inainte ca Japonia sa domine apele Pacificului si Germania sa distruga Anglia. Presedintele spunea ambasadorului britanic la Washington ca „Statele Unite vor declara razboi Japoniei daca aceasta tara va ataca posesiunile americane... dar opinia publica americana nu va fi de acord cu o declaratie de razboi, in conditiile in care atacurile japoneze vizeaza doar pozitiile britanice si olandeze din Pacific.”
Nu se poate spune ca Roosevelt nu a facut totul pentru a-i provoca pe japonezi. Pe 25 iulie 1941, toate proprietatile japoneze din Statele Unite au fost inghetate iar banii din conturile cetatenilor niponi blocati in banci. Relatiile dintre cele doua tari se deteriorau treptat si Roosevelt a avansat, in cadrul negocierilor dintre parti, niste propuneri imposibil de acceptat pentru japonezi, tocmai in ideea ca acestia le vor respinge.
In plus, el a finantat fatis nationalistii chinezi, aflati in conflict cu Japonia, ajutandu-i si cu echipament militar modern. Politologul american Pat Buchanan scrie ca Roosevelt a aprobat in secret, in august 1941, trimiterea unui escadron de avioane americane, Flying Tigers, pentru a lupta in China. Oficial, acesti piloti erau „voluntari”, dar numele lor se regaseau in acelasi timp pe statele de plata ale armatei, cu salarii de cinci ori mai mari decat ale pilotilor militari obisnuiti.

Copilărie în iadul Siberiei

Soldăţelu’ lui tăticu

A fost comandant de pluton şi a stat pe front până la căderea Odessei. Acolo a sărbătorit, cu cartofi copţi şi muzica unei viori dezacordate, naşterea "soldăţelului lu’ tăticu". Cel care avea să-i poarte întregul nume, ca învăţătorul să păcălească moartea şi să existe mai departe, de-ar fi pierit în război…


Cicerone Georgescu a plecat în armată în 1928, la Regimentul de infanterie de la Câmpulung. La TTR-işti. A stat un an. În 1940 a fost mobilizat în Basarabia, pe malul Nistrului, în Moldova. Apoi, a plecat pe front...

FOC CONTINUU. "Pe mine m-a mobilizat la Batalionul de marş, pentru completarea regimentului. Şi am venit, după ce să începuse războiul, şi am prins Regimentul la Tighina. Acolo ne-a vărsat de la batalion la complectarea Regimentului. Io am nimerit la Batalionul 3, Compania a 10-a. Întâmplarea, n-am cerut eu… Am trecut Nistrul dincolo, la Tiraspol. Am stat vreo două-trei zile acolo, am văzut, era nişte magazii mari, de unde veneau soldaţii cu salamuri, cu sticle de vin (n.r. – râde), le găsea p-acolo. La două, trei zile ne-a băgat în foc." "Aţi tras cu arma?", îl întreb. Râde iar. "Cum n-am tras? Mergeam trăgând." "Şi-aţi ucis oameni?" "N-am văzut pe nimenea murind, n-am tras la ochi."


NOROCUL. În război, pământul l-a scăpat de la moarte. "Acolo am observat că pământul este cel care scapă. În prima luptă în care m-a băgat, la Rasten, m-am lipit de pământ, am făcut oleacă de groapă colea şi aşa am scăpat. Am avut un coleg, învăţător de pe la Călineşti, cu care am fost şi la recurţi, la Câmpulung, când am făcut armata, în aceeaşi companie, şi concentrările, în aceeaşi companie. Eram prieten cu el. În ultimul timp, în ultimele lupte, era încheietor de pluton. Eu – comandant de pluton. Când primeam lanterna verde, trebuia să plec la atac înainte, iar el trebuia să fie în urma noastră, ca nu cumva să rămâie vreunul. Da’ el nu pleca de lângă mine deloc. Zicea că «nu fug mă de tine, că tu ai noroc de viaţă, trăiesc cu tine!». Şi la ultima luptă, dom’le, la Dalnic, era lângă mine. N-avea o juma’ de metru. Pe mine mă strigă un ostaş «dooomnule, a rămas Pavel cu puşca mitralierăăă!». Eu dau fuga, să mă duc să-l scot p’ăla. Dacă a trecut vreo câteva secunde, cât am făcut 10-15 metri. Ăla, când a văzut că mă duc repede înspre el, s-a sculat. Ş-atunci mă întorc înapoi şi-l văd pe Drăguşin. Căzuse o ghiulea tocmai lângă el. Şi l-a tăiat la mijloc, i-a vărsat maţele. Ş-atâta am mai auzit: «Mor, mă, Cice…". Şi a şi murit, lângă mine, colea."
În 1941, după căderea Odessei, divizia în care lupta a fost demobilizată şi adusă la Câmpulung. Era Divizia a III-a din "Grupul de Armate Antonescu".


PETRECEREA. Plecase la război lăsând-şi acasă nevasta cu trei copii mici. O fetiţă i se prăpădise. Iar al cincilea copil era pe drum, trebuia să se nască. "Soldăţelul lu’ tăticu", spune el şi zâmbeşte cu sufletul. Faţa i se luminează când îşi aduce aminte. "Eram în linia întâi şi mi-a ieşit înainte băieţii de la noi, de la Jupâneşti. Militari. Era unu’, Gogu a lu’ Prunaş, care era la compania de aduna morţii, care făcea gropi. Altu’ care era bucătar, Gheorghe Ţiganu’, altu’ lăutar…, erau răspândiţi pe front. Şi, când au auzit că viu io, mi-au ieşit înainte. Şi ăla, Gogu, zice «neică, a născut nevasta matale un băiat şi i-a pus numele Cicerone!» (n.r. – bătrânul începe să râdă). Ăla, Nelu Lăutaru’, a început să cânte cu vioara «Soldăţel’ lu’ tăticu’/Cât de mult te-am aşteptat»…"

Începe să fredoneze încetişor cântecul pe care o vioară dezarcordată îl îngâna pe front, acum 66 de ani, în cinstea celui abia venit pe lume. "Bucătaru’ Gheorghe făcuse el focu’, băgase o oală de pământ, o oală mare cu cartofi. Am făcut nişte cartofi copţi…! Deh, am cinstit naşterea lu’ fi’miu."


NUMELE. Acasă, celui cinstit şi încă nevăzut i-au pus numele de Cicerone. "A scris nevastă-mea atunci scrisoare şi i-am zis că dacă face băiat îi pune numele Nicolae, dacă e fată – Maria. Eu aveam iconiţa lu’ Sfântu’ Nicolae, o purtam în buzunar, cu mine, pe front. Şi a lu’ Domn Hristos, şi m-a ajutat mult. Scrisoarea mea a întârziat pe drum. Iar maica mea a zis «moare Cici al meu pe front, nu se poate, îi puneţi numele Cicerone, să-i urmeze cineva numele!». S-au certat femeile între ele şi Cicerone a rămas numele. După ce a venit scrisoarea, nevasta a început să plângă şi, ca să o împace, la botez a zis Cicerone Nicolae. Iar, ca să împace pe toată lumea, până la urmă a mai făcut încă o fată – Maria, şi un băiat – Nicuşor."


DEPARTE. A crescut cinci copii. Pe toţi i-a ţinut în şcoli şi în facultăţi. Şi toţi au devenit dascăli, ca tatăl şi bunicul lor, chiar şi aceia care urmaseră facultăţi tehnice. "Soldăţelul lu’ tăticu" a fost profesor în Jupâneşti. A avut noroc cu el fostul comandant de pluton, căci astăzi Cicerone junior are grijă de cel care a împlinit 100 de ani ca de un copil mic…
Dar cea mai mare mândrie a bătrânului învăţător sunt acum nepoţii lui. Unul dintre ei e în Danemarca, a plecat la masterat acolo şi nu s-a mai întors. Altă nepoată e în Canada. Cicerone Georgescu n-a ieşit din ţară decât până la Odessa, când cu războiu’…



Pentru rezistenţă


După tăvălugul celui de-al doilea război mondial, a venit ghilotina roşie. La doi paşi de Jupâneşti, ultima comună din vale e Nucşoara. Cea din care oamenii s-au ridicat mai presus decât destinul unei naţii, pentru a face rezistenţa din munţi. Mişcarea a fost condusă de Toma Arnăuţoiu între anii 1949 şi 1958.
"În Nucşoara, îşi aminteşte centenarul, era un învăţător care avea doi băieţi: unul – inginer, unul – ofiţer. Era în legătură cu colonelul Arsenescu, fost ofiţer de stat major. Şi le intrase lor în cap că vin americanii, că scapă de ruşi… Au făcut o rezistenţă pân’ munţi. Cu colonelul Arsenescu. Şi-n rezistenţă au intrat şi alţi învăţători. Printre ei a fost şi un coleg de-al meu, de la Poenărei, unu’ Popescu Gheorghe, un învăţător foarte bun. Erau toţi de vârsta mea, tineri… Şi-n munţi făcuseră adăposturi prin pădure, hrube, făcuseră rost de cojoace, de haine. Avea legături cu femeile ăstea…, femeia lu’ Popescu şi cea a lu’ Constantinescu de-acolo, din Poenărei. Primea rufele, le spăla, le călca, apoi alte femei din sat trimitea să le ducă înapoi. Dar secret, nu ştia oricine. Şi erau nişte ciobani care veneau la noi, vindeau brânză de burduf. Eu aveam atunci moară. Şi Teaşă, unul dintre ciobani, m-a întrebat dacă nu dau un metric de mălai pentru rezistenţă. 15 kile, atâta are un metric, mai mult nu putea să ducă... Şi le-am dat de 2-3 ori, da’ le-am zis să nu spună din partea cui e. Nevasta îmi zicea: «Mă, potoleşte-te!». Într-o vreme convocau pe toată lumea la Coseşti, la primărie. M-am dus şi io. Şi ne întrebau de cei din munţi… Era o perioadă când, noaptea, dacă lătrau câinii, fugeam pe deal. Stăteam pitit în zăvoi trei, patru zile, nu ştia de mine decât morarul. Mi-era frică de securitate atunci. M-au şi arestat, m-au ţinut o zi întreagă acolo. Tot în legătură cu cei din munţi…"
Rezistenţa comunistă a fost asasinată. "Pe cei din munţi i-a prins că au băgat jandarmi, miliţie. Soţul Elisabetei Rizea a fost arestat. Închipuie-ţi că au avut socotelile lor! Avea dibăcia lor… Aduseseră la Nucşoara un gestionar de-al lor, avea mărfuri multe, magazinul încărcat, vindea şi pe datorie. Era comunist de-al lor. Şi, prin femeile şi ciobanii care avea legătură cu ăia, s-a dus şi i-a prins. I-a trădat cineva! L-a prins şi pe Arnăuţoiu, l-a arestat şi pe colegul meu, Popescu Gheorghe, şi pe popa Constantinescu. Şi pe nevestele lor le-a arestat. Le-a adus aici, în închisoare la Piteşti. I-a împuşcat."

Biografia aşteptării

Două uşi imense ce se deschid spre un salon. În această încăpere nu au voie să intre în celelalte 364 de zile ale anului. Este camera musafirilor, locul în care părinţii lor îi primesc pe prietenii care le calcă pragul. Acum doar paşii lor se aud pe podea. Înăuntru se află bradul luminat. Mama îi strânge pe toţi şapte în jurul ei ca să-l întâmpine împreună pe Moş Crăciun. Pe tată. Târgu Frumos, judeţul Iaşi, acum aproape 100 de ani.


Pentru Lucia Aurora Simion, care în noiembrie anul trecut a împlinit zece decenii de viaţă, tihna copilăriei a durat foarte puţin. A venit pe lume într-o Europă care nu mai putea răbda pacea. Când avea 8 ani a început primul război mondial. A crescut printre soldaţii ruşi şi români care rechiziţionaseră casele de pe strada ei. Băştinaşii erau asediaţi de spaimă. "Îmi amintesc că localnicii îi primiseră bine pe militari, dar se temeau. Vremurile erau tulburi. Uneori tata le întreba pe căpeteniile ruse care veneau la noi ca să joace poker cum se va termina totul. Vorbeau în franceză. Atunci, câte unul se oprea şi răspundea cu sinceritate: «Je ne sais pas». Nu ştiu. În rest, nu ziceau nimic despre acest subiect. Erau şi ei îngânduraţi. Nimeni nu putea nici măcar să bănuiască cine va câştiga. Am aflat că în anul 1917, când Rusia s-a retras, aceşti generali au fost executaţi chiar de ostaşii pe care-i conduceau", povesteşte Lucia Aurora Simion.


MUTILAŢI. În căminul familiei Rusch se instalase comandantul trupelor ţariste. "Era un cazac grozav şi aprig, dar un om cumsecade, care ştia să se poarte. Nu ne-a deranjat niciodată." Tatăl ei, care era droghist şi ţinea un mic laborator de preparate farmaceutice, îşi dădea aşa cum ştia mai bine obolul: "Fiindcă avea o constituţie bolnăvicioasă, nu a fost chemat pe front. Îi îngrijea însă pe răniţi într-un spital, împreună cu surorile mele. Pe mine nu mă lăsau să merg acolo, pentru că eram prea mică. Totuşi, mi-au rămas în minte grozăviile care se petreceau. Odată am văzut un om cu o mână tăiată. Era contabil. Altul avea gura sfârtecată."


În 1922, părintele ei a murit din cauza unei pneumonii. "Îl păstrez în minte ca pe o icoană. A avut un suflet bun şi ne-a crescut cu dragoste. Îi port recunoştinţă pentru tot ce-a făcut pentru noi." S-a mutat la Iaşi împreună cu mama pentru a urma cursurile Facultăţii de Ştiinţe Naturale. Şi-a încheiat studiile la vârsta de 24 de ani. S-a căsătorit cu Ştefan Simion la puţin timp după susţinerea examenului de capacitate. I se repartizase un post de profesoară în Oradea, însă a obţinut o derogare ce i-a permis să predea la Botoşani, acolo unde lucra soţul ei. "Era doctor militar". În 1936 a născut-o pe Doina. Lumea se pregătea pentru cea mai mare conflagraţie a secolului al XX-lea. "La noi apăruseră legionarii, conduşi de Corneliu Zelea Codreanu. Îi vedeam tot mai des pe străzi şi mă feream de ei. Dacă îi supărai, te omorau. Nu le păsa de nimic, te împuşcau fără să te judece. Aşa cum s-a întâmplat cu Iorga…"


EXILUL. Al doilea război mondial nu i-a cruţat. În iarna anului 1943, bărbatul ei a ajuns în infernul din URSS. Ea avea să-şi întâlnească propriul coşmar. Au urmat luni întregi de aşteptare deznădăjduită. Se întreba în fiecare zi dacă Ştefan se va mai întoarce. A fost nevoită să-şi abandoneze casa şi să plece. Exilul s-a sfârşit în satul Beharca, din apropierea Craiovei. "Am pierdut atunci tot. E îngrozitor să-ţi iei copilul, câteva bagaje şi să te urci într-un tren fără să ai habar unde vei dormi când vei ajunge, ce vei mânca, cine te va ajuta… Să-ţi laşi în urmă căminul şi să pleci spre nicăieri. Acolo se afla o comunitate militară şi, datorită unei familii binevoitoare, am reuşit să ne facem rost de o cameră în care să dormim."


FOAMETEA. Foametea bântuia întreaga ţară. "Erau zile când nu aveam pur şi simplu ce să punem în gură. Atunci, mergeam prin grădinile ţăranilor şi scormoneam pământul ca să găsim cartofi. Când era pâine, luam câte 40 sau 50. Le tăiam în felii şi le puneam la uscat pentru a le putea mânca mai târziu. Nu puteam şti când vom mai avea un asemenea noroc. Îmi amintesc că, la un moment dat, cumpărasem o căpăţână de vită care nu avea pic de carne pe ea. Când au văzut ce aveam, oamenii au început să mă întrebe de unde am luat-o, cum am reuşit să fac rost de ea. Se uitau la acea ţeastă de bou ca şi cum ar fi fost ceva extraordinar. Vă puteţi imagina ce timpuri trăiam."


PRIZONIER. Ştefan Simion a căzut prizonier lângă cotul Donului. Convoiul în care se afla a intrat într-o ambuscadă. "Se îndrepta spre mare. Nemţii care au fost capturaţi atunci au fost împuşcaţi. Pe el l-au dus în lagărul de la Oranki, la nord de Moscova. Chiar atunci se întorcea în ţară. A avut un ghinion teribil." Era atât de tulburat, încât, în noaptea în care a fost aruncat în puşcărie, nu şi-a mai putut aminti numele fiicei sale. "I-au cerut mai multe informaţii. Mi-a povestit apoi că stătea şi se gândea întruna la asta, dar nu reuşea să se concentreze. Nu mai ştia cum o cheamă pe Doina." Ea a aflat foarte târziu. Trimitea scrisori prin Crucea Roşie, în speranţa că va primi veşti. Răspunsurile nu au venit niciodată. "Ştiu că sosise în ţară divizia «Tudor Vladimirescu», din care făcea şi el parte. Am mers la gară şi am început să mă plimb pe peron, printre militari, cu o fotografie a lui Ştefan în mână, întrebând în stânga şi-n dreapta dacă îl cunoaşte cineva. Nimeni n-a putut să-mi spună nimic. Într-un târziu, s-a apropiat de mine un sanitar care mi-a zis adevărul. Vă mărturisesc că nu îmi dau nici acum seama cum am ajuns acasă. Mi se împleticeau picioarele." Peste câteva luni a primit un telefon. În receptor a auzit glasul celui pe care-l credea pierdut: "Când am realizat a cui e vocea, tot ce am putut să îngaim a fost «E Ştefan!»...." Era liber. Peste câteva zile, în poarta casei a apărut un bărbat foarte slab şi obosit, îmbrăcat în haine ruseşti. La început nu l-a recunoscut. Doar după ce s-a apropiat a înţeles că străinul era el. Se întorsese întreg, dar locul în care fusese încarcerat îi luase ceva. "Inima i se îmbolnăvise acolo. A şi murit din cauza unui stop cardiac."



La un pas de Siberia


Într-o noapte a anului 1944, la ora două, Lucia Simion a fost trezită din somn şi luată de acasă de nişte necunoscuţi.
Au escortat-o la Consulatul Sovietic. "Din cauza originii mele etnice germane aveau de gând să mă trimită în Siberia. M-au ţinut până a doua zi, la ora şase după-amiază. Ce-am văzut acolo... Cum despărţeau mamele de copii... Ce plânsete sfâşietoare erau. Mi-au pus o grămadă de întrebări şi, în cele din urmă, m-au lăsat să plec. Peste două săptămâni m-au chemat iar. De data asta îmi imaginam că s-a sfârşit, că nu mai am nici o scăpare. Am plecat resemnată, dar nici atunci nu m-au deportat. Peste câteva zile m-am întâlnit întâmplător cu politrucul care mă interogase. L-am întrebat de ce m-au lăsat în pace. M-a salvat faptul că părinţii mei erau cetăţeni ai României. A contat şi căsătoria mea cu un român. Alături de ziua când am aflat că Ştefan a fost prins, acelea au fost cele mai triste momente din viaţa mea."

Ultimii condamnati la moarte… s-au reintors dupa 60 de ani, la Timisoara
Totul a fost uitat demult. De majoritatea. Nimic nu le mai spune azi, timisorenilor, terenul arabil de la iesirea din oras, pe Calea Aradului, imediat dupa supermarket-urile din zona. Un mic monument pe care lumea il ignora de obicei, pare ca vrea sa-si spuna povestea. Povestea unui lagar ingrozitor, la doar cativa pasi de Timisoara, in care si-au pierdut viata aproape 8.000 de oameni: unguri, sarbi, nemti si rusi. La mijlocul acestei saptamani, povestea teribilului lagar, macinat de dizenterie si tifos, a reinviat… Un grup restrans de fosti prizonieri maghiari si-au reamintit de terorile Lagarului 17, de la Timisoara. Desi au trecut peste 60 de ani, batraneii nu vor putea uita niciodata dezastrul trait in lagarul timisorean, administrat in acea perioada de rusi. Scenele terifiante li s-au intiparit pentru totdeauna pe retina.
Recviem pentru nemurire…
In mare, povestea Lagarului nr. 17 e simpla. Nemtii au construit aici, pe un teren de 17 hectare, cateva baraci, in toamna lui 1940. Imediat dupa invadarea Iugoslaviei insa, in 1941, aici sunt adusi mii de prizonieri sarbi, unguri si croati si locul se transforma intr-un fel de lagar de tranzit, coordonat de nemti. Pe rand, conducerea lagarului a trecut si pe la romani si apoi, dupa “intoarcerea armelor”, in 23 august 1944, la rusi. Conducerea ruseasca a fost cea mai dezastruoasa posibila. Aici, rusii au inghesuit mii si mii de prizonieri maghiari si nemti. Pe toti ii sortau si unii aveau “sansa” sa plece in alta parte. Din cauza mizeriei de nedescris, in doar cateva luni, aveau sa moara aproape 7.000 de prizonieri unguri si 1.000 de nemti. Gropile comune erau insuficiente si pentru… morti. Cu toate astea, zeci de prizonieri au fost ingropati aici de vii. Un grup restrans de fosti prizonieri ai lagarului, dar si rude ale celor decedati aici au venit, in aceasta saptamana, din Ungaria, pentru cateva minute de reculegere. Pentru cateva cuvinte, un buchet de flori si o lumanare razleata. Desi din cele doua orase unguresti cu un numar mare de prizonieri la Timisoara, Erd si Tarnok, au venit un primar, un viceprimar si un consilier local, nicio oficialitate din orasul de pe Bega nu i-a intampinat.
Mana-n mana cu moartea
Amintirile raman vii, desi imaginile sunt de acum aproape opace. Are 82 de ani si s-a intors in Romania, dupa exact 65 de ani. A fost inchis in lagar, fara a avea vreo vina, pe cand avea doar 17 ani – exact denumirea lagarului de langa Timisoara – Lagarul 17. Krizsek Istvan, din orasul maghiar Erd, a stat doar cateva luni la Timisoara. Puteau sa fie ultimele lui zile. Moartea insa nu l-a vrut, desi a trecut razant pe langa el. “La inceputul lui ianuarie am fost adus aici, era un dezastru. Oamenii mureau pe capete, de tifos si dizenterie. Era o mizerie de nedescris. Gropile comune erau la tot pasul. Multi au fost aruncati de vii in ele. Rusii credeau ca murisera. Si eu am fost impins de cizma unui militar rus, intr-o groapa comuna. Am reusit, insa, sa ma tarasc printre zecile de cadavre din jurul meu si sa ies la lumina. Era plin peste tot de morti”. A avut zile… Si atunci cand a fost deportat in Siberia, dupa crunta experienta de la Timisoara. 48 de oameni au urcat intr-un vagon in care nu aveau loc mai mult de 15 persoane. In Siberia au mai coborat doar 18. Printre ei, si Krizsek Istvan, in acea vreme, doar un copil.
Ultima sansa!
Organizatorul vizitei maghiarilor la Timisoara a fost Kavran Istvan, unul dintre cei care si-a pierdut pe cineva drag in Lagarul 17. “Aveam 7 luni cand tatal meu a murit in lagarul de aici. Nu l-am cunoscut niciodata, doar din fotografii… Azi traiesc foarte putini dintre cei ce au supravietuit terorii si mizeriei de aici. Poate era ultima sansa pentru multi de a vedea locul in care odata si-au rugat poate moartea. Majoritatea sunt extrem de batrani, altii mult prea bolnavi pentru a mai putea pleca vreodata din Ungaria. Dupa 1989, in Erd, pe 8 ianuarie, este zi de doliu, ziua in care mii de unguri au fost adusi in lagarul de la Timisoara”, spune Kavran Istvan.
Ovidiu MARASCU
1940 – in toamna, nemtii rechizitioneaza 17 hectare de pamant si incep constructia unor baraci ce aveau sa fie mai tarziu “Lagarul 17”, in dreapta soselei Timisoara - Arad, in zona Liceului Agricol.
1941 - Germania ataca Iugoslavia pe 6 aprilie 1941. Prizonierii de pe front au fost adusi la Timisoara cu trenuri, in vagoane de marfa, fiind debarcati in incinta unei vechi cladiri. De aici erau dusi in lagar, unde erau luati in evidenta si triati.
22 iunie 1941 – imediat dupa ce Germania ataca Uniunea Sovietica si Romania intra in razboi, lagarul trece sub administratia militara romana. Din toamna acelui an au fost adusi primii prizonieri sovietici.
1942 - 1944 – soldatii sovietici din lagar sunt folositi la munca campului sau in fabricile din zona. Desi mii de prizonieri au trecut pana pe 23 august 1944 prin lagarul de la Timisoara, doar aproximativ 100 dintre ei isi gasesc aici sfarsitul.
1945 – Imediat dupa capitularea Budapestei, in lagarul de la Timisoara au fost adusi aproximativ 100.000 de prizonieri, cei mai multi din armata maghiara si o mica parte din cea germana. Lagarul din Timisoara devine suprapopulat, in primavara lui 1945 in lagar erau 30 - 35.000 de prizonieri.
Martie 1945 – in lagar izbucneste o epidemie de febra tifoida, tifos exantematic, dizenterie si diaree. Zilnic mor 150-200 de oameni, cadavrele fiind aruncate in gropi comune. Conform unor estimari, aici au murit 6-7.000 de prizonieri maghiari si 1.000 de nemti.
1946 – incepe desfiintarea lagarului si toate constructiile sunt demolate.

Fasole peste eroi

Un cimitir al soldaţilor români ucişi de ruşi în 1941, amplasat în preajma oraşului Călăraşi din Republica Moldova, a fost nivelat, iar în locul lui cresc acum fasole şi viţă-de-vie.

Nici autorităţile moldovene şi nici cele române nu au mişcat până acum un deget pentru a marca în vreun fel locul unde, la 8 iulie 1941, a fost nimicit întregul regiment 55 infanterie, peste care vremurile au adus nu onoruri militare, aşa cum ar fi trebuit, ci fasole şi viţă-de-vie. Martorii încă în viaţă ai acelui masacru, care le duceau pe atunci mâncare soldaţilor români, îşi amintesc cu durere de ziua în care armata lui Stalin i-a încercuit şi i-a împuşcat pe toţi. După 66 de ani, ei încă aud vocile celor răniţi care strigau după ajutor. În cinstea celor aproximativ 200 de ostaşi români ucişi, localnicii au numit locul unde s-a dat ultima bătălie “Dealul Eroilor”.

INDIFERENŢĂ. Anul trecut, oamenii din sat au pus mână de la mână şi au sfinţit locul. Au organizat un parastas la care au fost invitaţi oficiali de la Ambasada României din Chişinău şi preoţi ai Mitropoliei Basarabiei. Singurii care au grijă să reinstaleze o cruce în “Dealul Eroilor” ori de câte ori comuniştii din sat o taie şi-i dau foc sunt Vladimir şi Vasile Dodon, ginerii Aculinei Jumbei, care le ducea lapte cu căldarea ostaşilor români.
Aculina Jimbei, pe atunci copilă de 14 ani, îşi aminteşte că ostaşii români au făcut popas pe dealul din preajma Călăraşilor după un marş forţat din direcţia Prutului. “Au venit la noi şi ne-au rugat să le dăm ceva de mâncare. Mama le-a spus că o să mulgem vaca şi o să le duc eu o căldare cu lapte. Şi s-au urcat în acel deal. Am trecut cu căldarea printr-un lan de grâu şi am ajuns până la ei. În timp ce soldaţii beau lapte, comandantul Florea se uita prin binoclu. Şi deodată ordonă: «Toată lumea pe poziţii. Vin bolşevicii!». Mi-a pus căldarea în mână, m-a bătut pe umăr şi mi-a zis: «Fugi, fetiţo! Fugi cât de tare poţi! Noi nu vom trage până când nu vei trece lanul de grâu!». Şi nu au tras, deşi ruşii erau foarte aproape de ei”, ne-a povestit Aculina Jumbei. A doua zi, soldaţii români au fost masacraţi. Localnicii i-au îngropat pe toţi în cimitire separate, distruse însă de comunişti.

Ruşii vindeau femei pe o sticlă de ţuică

Inginerul CFR Ioan Geanău a fost martor la furtul organizat de ruşi în România în ultimii ani ai celui de-al doilea război mondial, dar şi în primele decenii ale instaurării comunismului. S-a ocupat de siguranţa trenului cu care Maiestatea Sa s-a apropiat de linia frontului.

Obligat să lucreze pentru nazişti, Ioan Geanău (103 ani) l-a văzut de aproape pe Hitler, s-a aflat lângă Antonescu şi a dialogat cu Regele şi Regina. Bolnavă, Regina Maria a făcut ultimul drum spre Bucureşti cu un tren special, de a cărui securitate tehnică s-a ocupat tot inginerul Geanău.

OGLINDA. Memoria sa, o vitrină veche înecată în parfum de început de secol. Rafturi poleite ce etalează dezordonat frânturi de istorie. Evenimente cruciale au asistat. Mărturii însemnate, ca nişte nestemate, pe care s-a aşezat încet praful inevitabil al timpului. Secvenţe disparate se întrepătrund şi creează un formidabil efect de reflecţie. Ca la un semnal, în oglinda ciobită a memoriei se derulează încet imagini diferite. Membrii Casei Regale, în impunătoare ţinute domneşti, călătoresc către linia frontului, chipul candid al Elenei Lupescu zâmbeşte din spatele unui buchet de trandafiri, bolşevici rupţi de băutură, Hitler, legionari, Zelea Codreanu. Chipuri suave, priviri dezumanizate, suferinţă şi bucurie, tristeţe şi răutate.

RUŞII FURĂ TOT. A schimbat ochi dulci cu Elena Lupescu, a fost prieten cu Celibidache, cu Ionel şi Păstorel Teodoreanu. A stat de vorbă cu George Topârceanu, dar şi cu importante personalităţi politice. Însă cea mai importantă misiune a sa a fost în timpul celui de-al doilea război mondial, când a stat câţiva ani în Germania şi a lucrat, apoi s-a întors în ţară şi a asistat la jaful organizat de sovietici, atât din România, cât şi din patria naţional-socialismului. "Ruşii cărau cam tot ce se putea lua, de la mobilă până la sticle cu vin, tablouri şi automobile. Vagoanele veneau încărcate pe linie largă până la Sighet, de unde mărfurile erau transferate în altele special pregătite", îşi aminteşte Geanău.

FEMEI DE VÂNZARE. Dintre obiectele tranzacţionate la acea vreme, pentru că se formase un fel de piaţă, o bursă neagră a valorilor de orice fel ce se dădeau în schimbul unei sticle cu ţuică, îi vin în minte bătrânului inginer pianele Steinway, nişte viori superbe, maşinile luxoase, ceasurile din aur din care şi el a cumpărat cinci bucăţi şi – o mai tristă amintire – femeile de vânzare, un "sortiment" special, la mare preţ. "Ruşii îi vânau pe inginerii români însuraţi cu rusoaice ca să le ia nevestele şi să le ducă înapoi în Rusia." Lucrătorii feroviari care aflaseră de acest lucru, printre care se afla şi Geanău – el fiind chiar unul dintre şefii mai mici –, le-au luat-o înainte ruşilor, încercând să le salveze de ruşi. "Tranzacţia o făcea un ajutor al meu. Rusoaicele erau drăguţe, civilizate, unele vorbeau româneşte." Lasă de înţeles că în condiţiile de atunci un om disperat putea să cadă foarte uşor pradă compromisului. Cei mai importanţi cumpărători ai tuturor acestor "mărfuri de tot felul", "exportate" de ruşi, erau evreii. Se cumpăra şi uşor, "răchia" românească ajungând un fel de valută – monedă de schimb deosebit de apreciată de sovietici, mari amatori de băutură.

HOŢII DE SARE. Ruşii furau din România sare pe care o cărau cu vagoanele de marfă. Erau din acelea din lemn, uşoare, cu care era transportat şi armamentul spre front. Vagoanele aveau uşi de o parte şi de alta şi deasupra un geam. "În ele erau urcaţi soldaţii – încăpeau cam 30 –, într-o parte era armamentul, dar puneau şi sare." În afară de sare, cărau cu trenurile şi automobile din Germania, tablouri, cărţi. "Am avut şi eu o carte-două, le-am cumpărat, evreii însă erau pe ei, veneau cu sticle de rachiu şi luau tot ce se putea de la ruşi. Nu puteam să fac nimic, deşi îi vedeam." Ruşii monopolizaseră ţara în acei ani cu jaful şi furturile lor.

FRONTUL REGAL. Un alt episod important legat de evenimentele la care a fost martor este drumul cu trenul spre front al familiei regale. Prin meseria pe care o avea, Geanău era obligat să meargă pe locomotiva trenurilor regale şi îi vedea de aproape pe Rege şi pe Regina Maria. "Eram la Ungheni când m-a sunat şeful de gară: «Domnule inginer, peste 20 de minute soseşte trenul regal». M-am urcat în tren, m-am prezentat acolo, la suita regală, era şi Antonescu, se duceau cu toţii pe front. Am stat cu ei două zile." Mâncarea pentru familia regală era adusă zilnic cu avionul de la Capşa. "Am stat acolo vegetând în aşteptarea veştilor de pe front. Aşteptam să scăpăm şi să ne ducem acasă. Noi, cei din personalul tehnic, nu eram consideraţi oameni din suită, dar stăteam pe lângă familia regală."

ŞEFUL SIGURANŢEI CFR. Trenul regal arăta ca orice tren, numai că avea doar vagoane-salon: unul era pentru conferinţe, în altul se servea masa, altul era dormitor şi două-trei foloseau pentru transportarea maşinilor. "Nu avea ornamente nici în interior, nici în exterior. În trenul regal eu stăteam la locomotivă alături de mecanic şi fochist, dar câteodată îl conduceam eu, mai ales pe liniile pe care le ştiam. Când venea trenul regal se făceau revizii speciale, verificări pe porţiuni mici. Locomotiva era cu aburi şi avea motor nemţesc, dar apăruseră şi automotoarele Malaxa. Datoria mea era ca trenul să circule în siguranţă, eu eram şef cu siguranţa circulaţiei în zona mea. Acest domeniu implica multe activităţi: trebuia să mă asigur că linia este în stare bună, că barierele, destul de numeroase, erau funcţionabile, astfel încât să asigure trecerea trenului fără probleme, şi că personalul era la datorie."

REGINA, BOLNAVĂ ÎN TREN. Geanău şi oamenii săi erau dirijaţi de un director. "La un moment dat am fost atenţionat că soseşte trenul regal şi că trebuie să-l însoţesc de la Paşcani şi până la Adjud. Directorul mi-a spus la telefon să am grijă ca trenul să meargă mai încet, exact cu viteza indicată, fără zgâlţâituri. Regina Maria era adusă din străinătate, unde fusese bolnavă, în anul 1938." După ce au trecut de Bacău au fost anunţaţi că pot "să-i dea bătaie", adică să mărească viteza, iar ei au înţeles că Regina Maria murise în tren. Geanău a fost foarte impresionat de acest lucru, ca şi de faptul că doliul a fost violet, culoarea preferată a Majestăţii Sale.

SALUTAT DE HITLER. Pe când se afla în Germania detaşat pentru probleme de război îşi aminteşte că, într-o zi, Hitler a trecut cu maşina prin locul unde se afla el. Stătea pe trotuar. Maşina Führerului s-a oprit acolo, nu ştie din ce cauză, şi Hitler s-a uitat pe geam. Geanău l-a văzut şi l-a salutat, iar el i-a răspuns făcându-i cu mâna. "Eram singur, el s-a uitat la mine şi mi-a răspuns. S-a oprit la o intersecţie unde erau oameni." Cu Antonescu nu a dat mâna, numai cât a venit cineva şi a făcut prezentările. "Camaradul inginer Geanău", l-a prezentat în treacăt. Impresionat a fost Geanău şi de un alt incident deosebit. "Eram student la politehnica bucureşteană şi mă aflam la Şosea. Mă plimbam cu un coleg când a sărit dintr-o maşină o pălărie de doamnă. Colegul a prins-o şi i-a dat-o lui, maşina s-a oprit între timp, şi însoţitorul a spus că e pălăria Reginei. «Să trăiţi, Majestate!», atât am spus noi, vorbind care în engleză, care în franceză, iar ea ne-a mulţumit."

INSTAURAREA MIŞCĂRII LEGIONARE. Şapte copii au trăit într-o familie de muzicieni în familia Geanău. Are în minte şi acum următoarea imagine: se ducea într-o dimineaţă pe Strada Carol din Copou şi, în faţa universităţii, Corneliu Zelea Codreanu cu o bardă în mână lovea în uşa de la intrare s-o deschidă, iar înăuntru erau nişte studenţi. "Eu i-am cunoscut atât pe Zelea Codreanu, cât şi pe tatăl şi pe nevasta lui, dar nu am avut nici un fel de legătură cu ei."



Calea largă


"Ruşii trimiteau lucrurile furate din România prin Constanţa. Eu mă ocupam efectiv de transporturi, eram la întreţinere, mă ocupam de starea liniei, de siguranţa circulaţiei, semnalizări, supravegheri şi lucrări. Nu erau acte de sabotaj, nu existau partizani, pentru că românii sunt oameni blânzi. La Sighet, la secţia unde eram eu, se făcuse linia largă, plecau liniile vagoanelor ruseşti. Ca să poată circula cum trebuie era necesar să aibă acelaşi ecartament. Atunci, eu am realizat linia încălecată – lângă linia normală, largă am adăugat linia îngustă. De la Sighet înspre Rusia erau numai linii largi până să vin eu să fac acest lucru. Când am ajuns eu în această localitate nu aveau legătură de tren."

Copilărie chinuită în Bucureştiul cotropit
Gheorghe Şoimăreanu a trăit o sută de ani în aceeaşi ţară, în acelaşi oraş, în aceeaşi casă. Deşi a văzut atâtea la viaţa lui, nimic nu i s-a părut mai greu ca atunci când Capitala fusese ocupată de nemţi în primul război mondial. A trăit pe viu cum e să fii străin în propria ţară.


Bătrânul zâmbeşte de sub tâmpla aplecată şi ne întinde mâna la salut. Mai are două degete, la dreapta. Se aşază încetişor pe canapea, să povestească istoria celor trei degete pierdute hăt! acum 90 de ani. Era în 1916 când nemţii ocupaseră Bucureştiul. El trăia în mahalaua Crângaşilor, avea nouă ani pe atunci, dar îşi aduce aminte de fiecare detaliu de parcă ar fi fost ieri.


ACCIDENTUL. Soldaţii nemţi obişnuiau să recruteze mucoşti din ăştia mici pe care îi mai puneau să descarce vagoanele cu alimente pentru ocupanţi. Într-una din zile, pe când abia ieşise din casă, la joacă, aude un "Kinder! Arbeit!"("Copil! Muncă!"). Un soldat neamţ îi chema cu arătătorul. Trei vagoane trebuiau descărcate, o nimica toată, însă de data asta nu era orice fel de marfă. Erau grenade, puşti şi mitraliere. "În vagoanele din scânduri era plin de sânge şi noroi. Noi luam puştile dintr-un tren şi le mutam în altul. Noi, copii, ne-am oprit să facem un foc, că era cam frig pe atunci. Şi unul din noi s-a dus să ia paie din vagoanele cu armament. Le-a aruncat pe foc şi «bum»!" Soldatul s-a dus, l-a pansat şi l-a lăsat în stradă. Părinţii l-au dus la spital şi patru luni a stat internat. Crede totuşi că nemţii se comportau frumos cu românii. "Ne duceam când veneau trenuri cu nemţi răniţi şi ei ne mângâiau pe cap şi ne dădeau «zucker»." A fost o zi când s-au revărsat de-a valma nemţii în Capitala copilăriei lui. Îşi aduce aminte de când începuseră oamenii să vorbească prima dată despre iminenta venire a nemţilor în Bucureşti şi despre retragerea românilor în Moldova.


Pe strada lui, oamenii nu conteneau să vorbească. Unii dintre ei au plecat din calea "cotropitorilor". "La colţ, în drepta, a doua casă… ăia erau moldoveni. O familie instărită într-o casă mare. Ăia au avut cu ce să se ducă la Iaşi şi au plecat repede, că îşi făcuseră nemţii în casa lor sediu de birouri... Noi am stat aicia, ce să facem?!", îşi aminteşte moş Gheorghe şi după un oftat ridică deodată arătătorul în tavan: "Regele s-a dus în mâna diavolului…". Tocmai şi-a adus aminte de tezaurul românesc, ce luase în acele zile calea Rusiei, şi coboară degetul pentru a aduce lămuriri: "A luat bugetul statului, tezaurul, şi ştii unde l-a dus? La ruşi! Tocmai la ăia şi-o găsit să-l ducă. Cine să-l mai ia de la ăia înapoi?". Râde fără zgomot. "Da’ Băsescu a cerut tezaurul? L-o fi cerut, da’ cine să-l mai asculte? Tezaurul nu mai e. Din ce şi-o făcut ruşii bombele ălea? Cu bani le-o făcut."


FRATELE CĂZUT LA MĂRĂŞEŞTI. Copilăria lui Gheorghe Şoimăreanu a stat sub semnul morţii. Mai întâi s-a dus tatăl. Avea doar trei ani când a rămas orfan. Părintele lui a lucrat la CFR până în una din zilele lui 1910, când o locomotivă a trecut peste el. Mama a rămas să crească singură şase copii, trei băieţi şi trei fete. În 1917 a venit, s-a dus şi fratele mai mare. Ion fusese luat de pe stradă cu arcanu’ şi dus pe front. Nu făcuse nici măcar armata. Fusese înrolat în Regimentul 40 Călugăreni, ajunsese în prima linie când a avut loc ofensiva de la Mărăşeşti.

Nu după mult timp, un tânăr străin a sosit la uşa văduvei rămase cu şaşe copii de crescut. A intrat în casă şi a început să-i povestească. Era în acelaşi batalion cu Ion, numai că el, înainte de ofensivă, s-a gândit să dezerteze, presimţind măcelul care va urma. Şi i-a zis aşa lui Ion: "Măi Ioane, hai să fugim, că io fug". "Nu fug, stau aici şi o să omor cât pot de mulţi nemţi. Ce au căutat ei aici?" După puţin timp, regimentul lui Ion a fost decimat. El a fost unul din eroii de la Mărăşeşti. "Am plâns toţi, degeaba."

Ajuns la 100 de ani, Gheorghe Şoimăreanu a trăit două războiaie, a prins cinci regimuri politice, a văzut schimbaţi patru regi, patru preşedinţi, şi după tot ce i-a trecut prin faţa ochilor albaştri în toată viaţa lui crede că cea mai cumplită perioadă din ultima sută de ani a României a fost primul război mondial, "atunci, pe timpu’ nemţilor", când germanii au ocupat Capitala. A prins foamete mare pe vremea aceea. Nu se mai găsea pâine albă. Se făcea din mălai alterat. "Mâncam o dată din aia şi toată noaptea ne scărpinam toţi de mâncărime", râde bătrânul. Exista o adevărată bişniţă cu pâine. Omul îşi aminteşte că pe stradă erau descurcăreţi care, ca nişte ciorditori din zilele noastre de celulare, te acostau pe stradă. Deschideau servieta unde ţineau ca pe cea mai de preţ marfă câteva franzele amărâte. "Cumpăraţi?"


"RĂZBOIUL DE ACUM". Îl întrebăm pe moş Gheorghe unde era când a început al doilea război mondial. "Care, ăsta care a venit acuma?" Aşa numeşte războiul din 1940, "ăsta de acuma", de parcă s-ar fi întâmplat săptămâna trecută. Ţine minte şi acum sunetul sirenelor care anunţau atacul aerian al americanilor. Când ţipa o dată alarma, lua maşina de cusut a nevestei în braţe şi, cu soţia după el, fugeau în cimitir. Se adăposteau în unul din mormintele nelocuite şi stăteau aşa, în groapă, câte trei ore. Într-una din zile, de ce s-au temut mai tare de aia nu au scăpat. Avea două case în Bucureşti Gheorghe Şoimăreanu, singura lui avere rămasă de pe urma socrului. Lucra ca şofer la o întreprindere de canalizare din Bucureşti şi, când se întorcea de la serviciu într-o zi ca oricare alta, în faţa ochilor s-a desfăşurat prăpădul. Nici nu şi-a mai recunoscut strada pe care locuia. Pe stânga şi pe dreapta erau maldăre de case distruse. O bombă a căzut pe una din casele lui cu şapte camere şi a făcut-o praf. Suflul exploziei i-a zburat celeilalte acoperişul şi a rămas sub cerul liber.


CERE DAUNE DE 63 DE ANI. Zice că era asigurat deja la o firmă ce avea Percepţia pe Popa Tatu, care imediat după atac i-a evaluat gospodăria la "câteva miliarde". Numai că "m-am luat cu războiul şi am uitat". S-a apucat
să-şi ridice din temelii casa cu şapte camere şi după aceea a venit un cutremur, nu ştie care şi nu ştie când. Dar i-a dărâmat din nou construcţia. Atunci şi-a adus aminte că trebuia să-şi ia nişte bani de la firma de asigurări. A fost la ei, dar nici în ziua de astăzi nu a văzut nici un ban. Se opreşte omul din povestit şi încearcă să se ridice de pe pat. Parcă depune acelaşi efort ca şi un culturist care ridică o halteră. "Ia să văd eu unde am pus adresa aia!" Se clatină pe picioare, îi vine ameţeala, dar nu se lasă până nu găseşte după zece minute o hârtie pe care notase nu se ştie când, cu un creion, o adresă: "Ion Ghica nr. 7". "I-am prins eu odată la mine pe nişte tineri. De la firma aia erau sigur, dar golanii şi-au schimbat denumirea acum. Mi-au zis că nu pot să mă despăgubească pentru un bombardament din 1944. Cică nu mai au arhivă, nu ştiu ce şi nu ştiu cum." "Eu i-am zis să se potolească!", ţipă de dincolo nevasta de 95 de ani. Numai că nea Gheorghe nu se lasă. Se va duce el cândva peste ei la sediu. Trebuie să-i dea "hoţii despăgubirea casei care acum 60 de ani fusese bombardată în «războiul ăsta, care a venit acum»".

31 mai 1916 - Batalia Iutlandei
Indiscutabil cea mai importanta batalie navala a primului razboi mondial, confruntarea din largul coastelor Iutlandei, dintre flota britanica si cea germana ramane un motiv de controverse pentru istorici, intrucat unii ii crediteaza pe englezi ca fiind invingatori, altii pe germani, in vreme ce majoritatea considera ca batalia s-a incheiat nedecis, oferind insa mai multe avantaje ulterioare englezilor.Abia numit la comanda flotei germane, amiralul Reinhard Scheer a planuit un atac de anvergura asupra Angliei, incercand in acelasi timp sa retina flota engleza in baza navala de la Scapa Flow. Dar britanicii au interceptat mesajele si au pornit in intampinarea flotei germane, surprinzand-o in largul coastelor Iutlandei. Batalia a avut cinci faze. Prima dintre acestea a inceput atunci cand comandantul escadrei britanice de crucisatoare, amiralul Beatty, a interceptat crucisatoarele germane, conduse de amiralul Hipper.
Mai slab echipate, navele germane au fost impinse inapoi si englezii au pornit in urmarirea lor, spre sud. A doua faza a marcat o rasturnare a situatiei, cand distrugatoarele germane au reusit sa scufunde doua crucisatoare britanice, fortandu-l pe Beatty sa fuga spre nord. Dar germanii vor avea o surpriza neplacuta atunci cand, lansati in urmarirea flotei inamice, s-au trezit sub tirul obuzelor lansate de navele amiralului Jellicoe, pe care le credeau mult prea departe spre a interveni in conflict.
Artileria grea a britanicilor l-a obligat pe Scheer sa se retraga; aceasta retragere l-a expus din nou tirului inamic, el pierzand 27 de nave si reusind sa scufunde doar doua vase britanice. Teama de a nu se expune unui potential atac cu torpile l-a determinat pe amiralul Jellicoe sa renunte la urmarire, astfel incat flota germana a scapat de la distrugere. Bilantul luptei a fost dramatic pentru ambele tabere: germanii au pierdut un crucisator de mare tonaj, un cuirasat, patru crucisatoare si cinci distrugatoare, englezii au ramas fara trei crucisatoare de mare tonaj, patru cuirasate si opt distrugatoare.
Totusi, multe dintre navele germane care nu au fost scufundate la Iutlanda au suferit avarii atat de grave, incat nu au mai putut intra ulterior in lupta, ceea ce a dus la cresterea dominatiei navale britanice.

In cimitirul din Warms, Germania, se afla monumentele inchinate soldatilor rusi, italieni si britanici, dar romanii nu aveau nimic. La liturghia arhiereasca din Alsacia au slujit episcopul Serafin, al Germaniei, Europei Centrale si de Nord si episcopul Iosif, de la Paris, pentru Europa Centrala si Meridionala.
Fundatia Romana “George Pomut” Timisoara a comemorat, in ziua de 17 mai, 90 de ani de la moartea celor 156 de soldati romani din lagarele din Germania, in primul razboi mondial si a depus o troita ortodoxa, in localitatea Warms, Germania. Este a 8-a troita depusa si sfintita in Europa de fundatie de la infiintare, din 1993. Prima troita a fost depusa in 25 octombrie 1993, de Ziua Armatei Romane, la Rakosliged, langa Budapesta, in Ungaria. De asemenea, in data de 20 mai, fundatia a depus o alta troita in cimitirul din localitatea Szoultzmatt, din Alsacia, Franta, unde isi dorm somnul de veci 800 de soldati romani cazuti tot in timpul primului razboi mondial.
Crucea a fost facuta de un mester popular din Jupanesti
“Zilele forte au fost in data de 17 mai si 20 mai. In 17 mai, la ora 15, in cimitirul central din localitatea Warms, langa Menhei, Germania, a avut loc sfintirea troitei (crucii), in memoria eroilor romani cazuti in 1917 in fostele lagare germane. Cu aceasta ocazie au fost comemorati si 90 de ani de la moartea acestor soldati. Aprobarea de la autoritatilor locale a fost obtinuta prin intermediul inginerului Rieder Richard, originar din Timisoara. Am fost intampinati de parintele paroh Ioan Popescu. El mi-a spus ca de 10 ani a incercat sa depuna o troita pentru soldatii romani din Warms si iata ca Dumnezeu le randuie si le asaza pe toate dupa voia lui. S-au uitat cu mult drag nemtii la aceasta lucrare populara facuta de mesterul popular Eugen Barbos, din Jupanesti, judetul Timis, si m-au intrebat daca este facuta de serie. Le-am raspuns cu nu, lucrarea este unicat”, a declarat preotul Stelian Borza, presedintele Fundatiei George Pomut. La eveniment a fost prezent si viceprimarul orasului Warms, doctorul Karlin Klaus si alte personalitati culturale si administrative ale localitatii. De asemenea, a fost de fata episcopul vicar Siloan Brasoveanu, de la Munchen, consulul general al Romaniei de la Munchen, Mihai Botorog, precum si enoriasi. “Cand am inceput slujba de pomenire, a pornit sa ploua, cu un simbolism, o ploaie naturala, nu o ploaie fortata si rece, si le-am spus, cum i-am mai spus si regelui Mihai de Romania, in 4 mai 2005, ca acesti stropi de ploaie nu cad intamplator, ci sunt picaturile stropilor din ochii eroilor, a lacrimilor celor care si-au vazut sfarsitul pe aceste pamanturi, departe de tara si casa, si lacrimilor mamelor acestor copii morti pe campurile de razboi”, a povestit Borza. In cimitirul din Warms, sub forma unui patrulater, se afla monumentele inchinate soldatilor rusi, italieni si britanici, dar romanii nu aveau nimic. Rusii au un monument sub forma unui patrat, cu niste basoreliefuri, italienii au un monument de 2 pe 3 metri, sub forma de cruce alamita, iar britanicii au tot un fel de cruce, dar eroii romanii nu aveau nimic. Inginerul Rieder a depus si tricolorul romanesc. Cei prezenti au fost serviti cu vin, colaci, palinca si oua rosii si li s-au oferit lumanari.
Pe viitor, cruce si pentru eroii morti in Bulgaria
Sambata seara, delegatia a plecat spre Szoultzmatt, Alsacia, unde se afla cimitirul eroilor romani cazuti in primul razboi mondial. Duminica dimineata, in 20 mai, la ora 10, a inceput liturghia arhiereasca in cimitir, unde au slujit episcopul Serafin, al Germaniei, Europei Centrale si de Nord si episcopul Iosif, de la Paris, pentru Europa Centrala si Meridionala. A fost prezent si ambasadorul Romaniei pe langa Consiliul Europei, consulul Romaniei si Garda de Onoare de la Regimentul 30, Mihai Viteazul, din Bucuresti. Au venit romani din Franta, Germania, Olanda, Belgia si Elvetia. Actiunea a fost sprijinita de preotul Vasile Iorgulescu, parohul bisericii romanesti din Strasbourg. “Troita a fost primita cu drag, desi Franta este o tara catolica si protestanta”, a spus preotul Borza. Fundatia George Pomut are in proiect sa depuna doua troite pentru comemorarea eroilor romani cazuti in Razboiul de Independenta din 1877 in Bulgaria si pe Valea Timocului. Troita din Alsacia a fost facuta cu sprijinul familiilor Stegan si Cutean, din Timisoara.
Dintre troitele depuse la mormintele eroilor romani cazuti pe campurile de lupta din Europa amintim: in 2001 a fost depusa o troita pentru Parohia Ortodoxa Romana din Paris, a urmat o noua troita pentru Biserica Ortodoxa Romana pentru Germania, Europa Centrala si de Nord, tot in memoria eroilor romani cazuti in cel de-al doilea razboi mondial. De asemenea, in 2005, preotul Borza a depus o troita la mormantul compozitorului George Enescu, din cimitirul Perlachasse, din Paris. O troita a fost depusa si la cimitirul de la Swolen, Cehia, unde sunt adunate osemintele a peste 10.000 de ostasi romani, cazuti in cel de-al doilea razboi mondial in luptele pentru eliberarea Cehoslovaciei, dar mai sunt unele morminte disparate in cateva localitati din apropiere, de care au grija elevii de scoala. Pentru acesti eroi, fundatia, cu sprijinul firmei “La Sandu”, a ridicat si o troita, de Ziua Eroilor Romani. Tot in orasul Swolen se mai afla un obelisc din granit negru, pe care scrie in limba romana: “Multumim armatei romane ca ne-a eliberat orasul!”.
In 2000, fundatia a mai depus o troita in Floresti, Basarabia, in memoria eroilor morti acolo. Anul trecut, de Ziua Armatei, preotul Borza a mai ridicat o troita in localitatea Dany-Szenkiraly, Ungaria, langa Budapesta, unde sunt inmormantati 300 de romani morti in luptele de eliberare a Ungariei, in cel de-al doilea razboi mondial, iar la 9 kilometri, in Sylsa, mai sunt 100, dar nu exista nici un semn crestin. “Visul meu este sa ajung la Cotul Donului, in Rusia, unde sunt morti zeci de mii de ostasi romani, dar si la minele din Dombas”, a spus preotul.
http://www.focusvest.ro/cultura/index.html

Nava de razboi australiana, descoperita dupa 66 de ani Fara a parasi confortabila sa locuinta din Yorkshire, arheologul birtanic Tim Akers a descoperit epava navei HMAS Sidney, scufundata in 1941, cu un echipaj de 645 de oameni la bord. Folosind fotografii luate de sateliti, - inclusiv in infrarosu, ultraviolet si cu raze X - arheologul britanic a descoperit epava, scufundata la 3,2 km adincime, sub apele Oceanului Indian. De fapt, fotografiile nu au fost de ajuns - Tim Akers foloseste un program de calculator, Merlindown, care "vede" 75 de metri in pamint si 16.000 de metri sub apa. Dupa ce a scanat o suprafata lata de 10 mile marine si lunga de 100, descoperind nu mai putin de 31 de epave, tim Akers a identificat HMAS Sidney cu ajutorul istoricului naval Andrew Lambert, profesor la Universitatea din Cambridge.