Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Procesul de la Tokio

La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, bilantul Japoniei era
sumbru. Indusi in eroare de anii lungi de propaganda mincinoasa,
japonezii s-au confruntat cu traumatismul unei infrangeri de
neconceput si al unei ocupatii militare nebanuite vreodata.
Stupoarea, dezorientarea, apatia si resemnarea initiale au facut loc
curand unei condamnari violente a militarismului si
ultranationalismului anilor '30, considerate responsabile de ruina si
suferintele tarii.

Dupa cel de al doilea razboi mondial, americanii au interzis toate
organizatiile militariste si nationaliste japoneze, din randul carora
au fost arestate aproximativ 600 de persoane. Ca si la Nürnberg, la
Tokio a fost creat un tribunal interaliat, sub numele de
International Military Tribunal for the Far East (IMTFE). Tribunalul
a fost format din 11 judecatori ce reprezentau fortele invingatoare
in cel de-al doilea razboi mondial: SUA, URSS, Marea Britanie,
Franta, China, Olanda, Canada, Australia, Noua Zeelanda, India si
Filipine.

Judecarea „eroilor" Japoniei

Activitatea IMTFE s-a desfasurat in perioada 3 mai 1946-12 noiembrie
1948, data la care au fost pronuntate sentintele. Scopul: judecarea
si condamnarea criminalilor de razboi japonezi. Cei care trebuiau sa
devina eroii Japoniei au fost judecati in cel mai lung proces al
omenirii.
Tribunalul Militar International a judecat 28 de mari „criminali de
razboi", condamnand la moarte 7 inculpati. Doi inculpati au murit in
inchisoare in timpul procesului din cauze naturale (Matsuoka Yosuke
si Nagano Osami), 16 persoane au fost condamnate la inchisoare pe
viata (exceptandu-i pe Koiso, Shiratori si Umezo, care au murit in
inchisoare, ceilalti au fost eliberati in 1955), una la 20 de ani de
inchisoare si una la 7 ani de detentie.
In afara numeroaselor cazuri de puneri sub urmarire judiciara pentru
crime de razboi, o vasta epurare a atins peste 200.000 de persoane,
dintre care 180.000 de militari indepartati din functiile publice.
Aceasta nu a impiedicat revenirea unui mare numar dintre condamnati
in viata publica, la sfarsitul ocupatiei americane: 130 de „epurati"
au fost alesi in Dieta in 1952 (adica o treime din deputati), iar
trei dintre ei vor ajunge chiar prim-ministri intre 1952 si 1960,
printre care Kishi Nobusuke, fost membru al guvernului Tojo, inchis
multi ani pentru crime de razboi.
Dupa procesul de la Tokio, alte procese impotriva japonezilor au
urmat in numeroase tari ale Asiei, intre 1946-1951. Aproximativ 5.600
de japonezi au fost judecati in peste 2.200 de procese. Mai mult de
4.400 de persoane au fost condamnate la moarte. Multi
colaborationisti de diferite nationalitati, vinovati si ei de crime
de razboi, n-au fost judecati niciodata. Presedintele indonezian
Suharto, spre exemplu, a servit si el in cadrul fortelor armate
imperiale japoneze.

Condamnatii la moarte

Dintre cei sapte condamnati la moarte de judecatorii tarilor aliate,
doar unul a fost civil: baronul Hirota Koki (in fotografie - fost
ministru al afacerilor externe). Ceilalti sase au fost generali, unii
dintre acestia ocupand de-a lungul timpului si importante functii
politice: generalul Doihara Kenji (comandant al aviatiei japoneze),
generalul Itagaki Seishiro (ministru de razboi), generalul Kimura
Heitaro (comandant al fortei expeditionare din Burma), generalul
Matsui Iwane (comandantul fortelor expeditionare din Shanghai),
generalul Muto Akira (comandantul fortei expeditionare din Filipine)
si generalul Hideki Tojo (fost prim-mistru al Japoniei intre 1941 si
1944). Cei sapte condamnati au fost executati prin spanzurare, in
inchisoarea Sugamo din Ikebukuro, in 23 decembrie 1948.

Peste 80.000 de violuri!

Supravietuitori ai terorii impuse de japonezi in teritoriile ocupate
au depus marturii despre atrocitatile comise de trupele nipone. Au
fost constatate peste 80.000 de violuri care au avut ca victime
fetite cu varste de pana la sapte ani. Se crede ca aceste violuri au
facut parte dintr-un proces sistematic, soldati japonezi cautand din
casa in casa viitoare victime. Violurile se produceau de multe ori in
public, in timpul zilei, in fata membrilor familiilor celor violate.
Se afirma ca multe femei au fost violate in grup, altele au fost
retinute pentru a fi violate din nou, cu toate ca exista si practica
des intalnita in care femeile erau ucise imediat dupa viol. Alte
femei au declarat ca au fost obligate sa se prostitueze. Alte
marturii vorbesc despre faptul ca militarii japonezi au obligat
numeroase familii sa comita fapte incestuoase: fiii au fost obligati
sa-si violeze mamele, iar tatii fiicele.
Un caz aparte il constituie calugarii chinezi care isi dedicasera
viata celibatului. Acestia au fost obligati sa se culce cu femei
pentru amuzamentul japonezilor. Prizonierii de razboi erau ucisi prin
diferite metode: erau mitraliati, ucisi cu baionetele, arsi de vii,
spanzurati de limba sau decapitati, o metoda foarte populara printre
ofiterii japonezi. Femeilor li se taiau sanii, iar cele insarcinate
erau injunghiate cu baioneta. Martorii afirma ca soldatii japonezi
aruncau copii in aer si-i prindeau apoi in varfurile baionetelor.

„Briciul" - cel mai celebru condamnat

Hideki Tojo s-a nascut in Tokio, in 1884. A fost fiul generalului
locotenent Hidenori Tojo. Urmand traditia militara a familiei, Hideki
Tojo a absolvit in 1905 Academia Militara cu gradul de locotenent de
infanterie. In 1933 era deja general maior si conducea kempeitai din
Kwantung, Manciuria. In 1937 a fost seful Statului Major al armatei,
iar in perioada 1938-1940 a detinut functia de inspector general al
armatei aerului. A fost unul dintre cei mai cunoscuti membri ai
miscarii Kohoda, care sustinea cauza razboiului si a militat pentru o
alianta cu Germania nazista si Italia fascista. Hideki Tojo a fost
arestat de trupele americane la Tokyo, la 1 septembrie 1945, dupa ce
incercase sa se sinucida. Supranumit Kamisori („Briciul"), Hideki
Tojo a fost considerat de Tribunalul Militar International
responsabil pentru moartea a aproape 4 milioane de chinezi. General
in armata imperiala japoneza si prim-ministru al Japoniei in perioada
18 octombrie 1941-22 iulie 1944, Tojo a aprobat printre alte
atrocitati si experimentele biologice facute pe prizonierii de
razboi. In timpul procesului, Tojo a afirmat ca a actionat doar la
ordinele imparatului Hirohito. Multa vreme dupa condamnarea si
executarea sa, Tojo a fost considerat de o buna parte a japonezilor
un martir.

Crime si imunitate imperiala

Exista si critici care sunt aduse Tribunalului de la Tokio. O prima
acuza este aceea ca au fost judecati doar japonezii, care reprezentau
o putere invinsa, si ca alte incalcari flagrante ale legilor
razboiului in timpul desfasurarii ostilitatilor in zona Pacificului
au fost ignorate. Ori tribunalul ar fi trebuit sa judece toate
crimele impotriva pacii si umanitatii din Extremul Orient. Doua
exemple sunt mai ades aduse in discutie: bombardamentele atomice
efectuate de americani la Hiroshima si Nagasaki, precum si invadarea
de catre sovietici a Manciuriei si a unor teritorii japoneze, ambele
catalogate ca fiind crime impotriva umanitatii. Imparatul Hirohito
(in fotografie), cel care a fost comandantul suprem al fortelor
japoneze in timpul celui de-al doilea razboi mondial, a beneficiat de
imunitate si i s-a rezervat un rol central in cadrul noului regim.
Cateva crime majore, atacuri ale japonezilor cu arme biologice sau
chimice, au fost trecute sub tacere in mod deliberat, deoarece
americanii erau interesati de respectivele arme si doreau in acelasi
timp ca acest subiect sa ramana secret.

Controverse asupra crimelor de razboi

Crimele de razboi savarsite de japonezi reprezinta inca un subiect
controversat pentru istoricii lumii. In general, termenul se refera
la evenimente din perioada de afirmare a imperialismului japonez
(sfarsitul secolului al XIX-lea-mijlocul secolului XX). Marile
controverse privesc milioanele de morti si de prizonieri de razboi
sau civili condamnati de japonezi la munca fortata. „Declaratia de la
Potsdam", acceptata de guvernul japonez la sfarsitul razboiului, face
trimitere in articolul 10 la doua tipuri de crime de razboi comise de
japonezi: violarea legilor internationale (inclusiv exploatarea
prizonierilor de razboi) si obstructionarea tendintelor democratice
ale poporului japonez (a libertatilor civile din Japonia). Coreenii,
spre exemplu, considera crime de razboi toate asasinatele comise dupa
ce japonezii au ocupat Coreea, in 1910, in timp ce americanii
incadreaza in crime de razboi doar faptele legate de utilizarea
violentei si degradarea drepturilor civile din perioada 1941-1945,
adica din perioada in care SUA s-au aflat in razboi cu Japonia.
Fondul controversei nu il reprezinta discutia de ordin cronologic, ci
aceea legata de numarul total de victime. Istorici din numeroase tari
considera ca armata imperiala japoneza (in special politia militara,
kempeitai) si marina imperiala japoneza sunt responsabile pentru
moartea a mai multor milioane de civili si prizonieri de razboi. In
opinia acestora, daca germanii se fac vinovati de moartea a 6
milioane de evrei si a 20 de milioane de rusi, japonezii au cauzat
moartea a 30 de milioane de filipinezi, cambodgieni, malaezieni,
vietnamezi, indonezieni, coreeni si a 23 de milioane de chinezi! Alte
milioane de oameni au fost aduse la stadiul de sclavie in lagarele de
munca fortata.

Masacrul de la Nanking

In China, intre 1937 si 1945, au fost inregistrate 8,4 milioane de
victime din randurile non-combatantilor. Cel mai cunoscut episod din
aceasta perioada este masacrul de la Nanking, unde armata japoneza a
masacrat mai mult de 100.000 de civili, unele surse vorbind de
300.000 de victime! Dupa capturarea Shanghai-ului, in octombrie 1937,
armata japoneza a inaintat spre nord, reusind sa captureze orasul
Nanking (astazi Nanjing). Cea mai mare parte a armatei nationaliste
chineze a reusit sa paraseasca orasul inainte de venirea japonezilor.
Perioada in care s-a produs masacrul nu este foarte clar definita,
dar carnagiul s-a petrecut, se pare, pe parcursul a sase saptamani,
de la mijlocul lunii decembrie 1937, la jumatatea lunii februarie
1938. Crimele de razboi din aceasta perioada cuprind si numeroase
violuri si incendieri. In condamnarea la moarte a comandantului
armatei japoneze din Nanking, generalul Matsui Iwane, numarul
victimelor a fost estimat la aproximativ 100.000, cu toate ca
Tribunalul Militar International a cercetat moartea a mai mult de
227.000 de persoane. Cei mai multi istorici japonezi, fara a nega
evenimentul, considera ca proportiile acestuia au fost substantial
exagerate de guvernul chinez pentru a aduce prejudicii imaginii
Japoniei in cadrul comunitatii internationale. Versiunea japoneza
asupra incidentului condamna revizionismul chinez. Subiectul Nanking
continua sa ingreuneze stabilirea unor bune relatii intre China si
Japonia.

Memoria templului Yasukuni

In fiecare an, la templul shintoist Yasukuni are loc festivalul
felinarelor. In acest templu sunt comemorate sufletele soldatilor
japonezi cazuti in razboaie, precum si ale civililor care au pierit
in urma conflictelor militare. Numele lor sunt inscrise in asa-
numita „Carte a Sufletelor". In dogma religiei Shinto, mortii se
transforma in „kami", zeitati care sunt venerate de cei vii. Tocmai
de aceea, pe felinarele de hartie apar chipuri ale unor militari
japonezi, inclusiv cel al lui Hideki Tojo. Cu toate ca numele
templului se traduce prin „tara pasnica", Yasukuni reuseste sa
invenineze relatiile dintre Japonia si China, Taiwan sau Coreea de
Sud. Incidentul dateaza din anul 1978, cand 14 criminali de razboi
japonezi, declarati ca atare de Tribunalul International Militar, au
fost cinstiti in ceremonii fastuoase si declarati martiri ai
perioadei Shiowa (perioada domniei imparatului Hirohito: 1926-1989).

Ioan BOTIS/GAZETA DE MARAMURES

Reporteri fara frontiere
Doi americani taciturni
Mihai Pelin


La 28 mai 1939, sub semnatura lui Walter Duranty, a aparut in The New York Times un articol care n-a produs nici o placere autoritatilor romanesti. „Armata romana – scria laureatul premiului Pulitzer - nu este pregatita pentru razboi, nici ca instructie, nici din punctul de vedere al materialului militar, care este de diferite tipuri. Iar guvernul roman se teme nu numai de germani, dar si de unguri si de bulgari. Este indoielnic ca popularitatea dictaturii regale a lui Carol sa reziste furtunii. Prin suprimarea Garzii de Fier, un grup fascist, si-a castigat un considerabil suport, dar Garda de Fier se bucura inca de forta latenta si are, desigur, suportul ascuns al Germaniei, a carei influenta asupra Romaniei este considerabila, datorita asa-zisului tratat economic din martie trecut. Pe de alta parte, orice indicatie de sprijin rusesc ori de formare a unui pact al Marii Negre, care sa includa si Romania, ar intari spiritul nationalist, insa acesta nu poate fi considerat ca stabil”. Era ca si cum si-ar fi redactat observatiile in zilele noastre.
Walter Duranty era corespondent al NANA – Asociatia Agentiilor de presa din New York –, iar reprezentantul Directiei Presei, care il abordase la Athénée Palace, pe numele lui Sergiu Lecca, a constatat ca americanul „refuza intotdeauna sa aiba contacte oficiale si se documenteaza dupa cum ii place”. Or, sosise aici cu numai o zi inainte, la 28 mai 1939, si este greu de stiut cum a izbutit sa se documenteze asupra situatiei din Romania intr-un timp atat de scurt si sa-si si expedieze articolul peste Ocean. Cum se vede cu ochiul liber, din enumerarea dusmanilor potentiali ai Romaniei lipsea Uniunea Sovietica. Ziaristul era cunoscut pentru vizitele sale frecvente la Moscova, ca reprezentant personal al presedintelui Roosevelt, si nu era prima data cand Walter Duranty menaja cu abilitate sensibilitatile rusilor. Uneori escamotand si intentiile lor. In timpul foametei teribile din Ucraina, din anii 1932-1933, cand au pierit de inanitie sapte milioane de oameni, desi se afla in miezul evenimentelor, Walter Duranty a negat cu tarie nenorocirea care-i lovise pe supusii lui Stalin. Cu toate acestea, reportajele lui mincinoase, transmise chiar din mijlocul nenorocirii, au fost distinse cu premiul faimos Pulizer.
Modalitatea de a se documenta a lui Walter Duranty, desigur, nu a convenit autoritatilor romanesti. Dimpotriva, a creat suspiciuni care nu i-au priit. Urmarit fiind indeaproape de serviciile secrete bucurestene, s-a inteles ca americanul era interesat si de anumite obiective militare de importanta strategica pentru romani. Expulzarea lui nu a fost apreciata drept oportuna, dar nu i-a mai fost prelungit permisul de sedere in tara si, in felul acesta, i s-a facut vant peste frontiera. Inainte de acest episod, Walter Duranty mai facuse vreo trei escale la Bucuresti. Ulterior, nu a mai calcat niciodata prin Romania.
La 23 iulie 1939 au sosit cu vaporul la Constanta Joana si Robert John Griffin, autorii celei mai cunoscute carti asupra tragediei Cehoslovaciei invadata de trupele Wehrmachtului, Lost Liberty, impreuna cu Cyrus Sulzberger, fiul actionarului majoritar al cotidianului The Times. Doreau sa viziteze Delta Dunarii, litoralul maritim, Bucovina, Brasovul, Sibiul si Campulungul de Muscel, inclusiv Curtea de Arges. De asemenea, erau interesati de Castelul Peles si de colectile de arta adapostite in el. Astfel a cunoscut Cyrus Sulzberger o parte din cele noua tablouri de El Greco existente in Romania, considerate la vremea aceea drept cea mai redutabila colectie de El Greco din afara hotarelor Spaniei. Ulterior, americanul a ramas corespondent permanent al lui The New York Times pentru zona Balcanilor. Descindea la Bucuresti destul de frecvent, insa sediul sau se afla la Belgrad.
O singura data a fost luat la ochi de organele Sigurantei, in decembrie 1939, cand a dejunat in restaurantul hotelului Athénée Palace cu Margaret Bourke-White, fotoreportera fata de care Marele Stat Major nutrea unele suspiciuni. In rest, multa vreme, reportajele lui tratau subiecte neutre, inofensive sau pitoresti. De pilda, la 23 august 1939, a publicat in Evening Standard un articol despre tiganii nomazi. Abia la 19 decembrie 1939, in The New York Times de data aceasta, a tratat un subiect din categoria celor serioase: reuniunea Intelegerii Balcanice de la Belgrad, in care erau angajate Iugoslavia, Grecia, Turcia si Romania. Aflandu-se la fata locului, Cyrus Sulzberger a sesizat toate dedesubturile. In primul rand, ar fi trebuit sa se discute amenintarile sovietice impotriva Romaniei, insa s-a convenit ca tarile din intelegere sa recurga la arme numai in cazul unui atac din partea unui alt stat balcanic. Adica din partea Bulgariei, deoarece despre altceva nu se putea discuta. Reprezentantul roman a declarat ca autoritatile de la Bucuresti ar fi fost dispuse la unele concesii, in special fata de Bulgaria, dar Bulgaria revendica teritorii si de la Iugoslavia, si de la Grecia. Si totul s-a terminat in coada de peste. Ce puteau intelege cetatenii americani din ceea ce se intampla la mii de kilometri distanta este greu de stiut, in situatia cand mai toti confundau Bucuresti cu Budapesta sau Sofia si invers.
Cyrus Sulzberger a continuat sa transmita peste Ocean relatari despre evenimente care vizau Balcanii, cum ar fi intalnirea dintre Csáky István, ministrul de Externe ungar, cu Galeazzo Ciano, omologul sau de la Roma, din prima decada a lui ianuarie 1940. Insa, treptat, corespondentele lui din zona au devenit tot mai rare, iar dupa dezastrul statului iugoslav, din aprilie 1941, a fost nevoit sa plece din Belgrad, fiind rechemat in redactia lui The New York Times. Pana la ruperea relatiilor diplomatice dintre Statele Unite si Romania, survenita in decembrie 1941, nu a mai vizitat Bucurestii. In Romania a descins pentru ultima data abia la inceputul lui 1956, intr-o calatorie de documentare, vizitand intre alte asezaminte sociale, economice si culturale si Muzeul de Arta al Republicii Populare Romane, gazduit si atunci, ca si acum, in fostul Palat Regal de la Bucuresti. Bineinteles, peste tot a fost insotit de un ofiter de Securitate, recomandat drept ziarist de la Agerpres.
Cele trei tablouri de El Greco ramase in tara, ca si in 1939, au produs asupra lui o impresie deosebita si, la 21 martie 1956, a publicat un amplu articol in The New York Times, din care rezulta ca cele mai solide valori artistice romanesti ar fi fost transportate de Carol al II-lea in strainatate, cu prilejul abdicarii acestuia, impusa de Ion Antonescu si de toate partidele care contau in politica tarii. Opinie care i-a fost in mod evident indusa. Si cum sa nu-l crezi, de vreme ce ziaristul american, in septembrie 1940, se afla chiar la Bucuresti? Imediat, serviciul de spionaj de la Bucuresti a concentrat opiniile lui Cyrus L. Sulzberger intr-o ampla nota informativa, distribuita apoi diverselor departamente ale Ministerului Afacerilor Interne. In felul acesta, se arunca in spinarea lui Carol al II-lea o vinovatie care apartinea fostului rege Mihai. Simultan, complicitatea autoritatilor comuniste la raptul din 1947 era aruncata in spinarea maresalului Ion Antonescu. Asta ca sa se stie si in strainatate.
http://www.cronicaromana.ro/reporteri-fara-frontieredoi-americani-taciturni.html

Spionii germani ascundeau mesaje secrete în modelele desenate de pe hainele pe care le purtau, aceasta fiind una dintre cele mai sofisticate metode utilizate pentru a trece de cenzorii aliaţi în al doilea război mondial, potrivit unor dosare secrete britanice. Agenţii nazişti transmiteau informaţii militare secrete utilizând punctele şi liniile codului Morse încorporate în desenele de pe hainele lor. Oficialii serviciilor secrete britanice au aflat acest lucru şi au reuşit să descifreze mai multe mesaje. Faptul că oficialii britanici au descifrat codurile de pe îmbrăcămintea spionilor a fost făcut public o dată cu declasificarea unor dosare ale serviciilor secrete britanice. Dosarele britanice relevă ingeniozitatea modului în care spionii încercau să transmită note prin poştă: cerneală invizibilă, semne în relief pe hârtie şi alte tehnici, toate utilizate pentru a transmite informaţii privind mişcările de trupe, raidurile de bombardamente şi altele
http://www.azi.ro/externe.htm

Un război care nu a mai fost

Ciprian Râşăscu/Numărul Mai 2000/AKADEMIA



Motto: "Întreaga artă a războiului este bazată pe
înşelătorie" [1]
Perioada de început a celui de-al doilea război mondial
este
una dintre cele mai controversate din întreaga istorie a
umanităţii.
După 1945, propaganda comunistă a depus eforturi importante
pentru a
ne înfăţişa o Uniune Sovietică "de treabă",
văzându-şi de munca ei,
paşnică, lovită pe la spate mişeleşte de Germania lui
Hitler. La o
asemenea imagine se lucra cu toate uneltele: atât cu cele tipice
învăţământului politico-ideologic, cât şi cu cele
aparţinând
istoricilor. Printre cele subtile se numără şi intoxicarea
opiniei
publice cu documente menite a-l prezenta pe Stalin ca victimă
inocentă a atacului german, toate acestea cu riscul de a pune la
îndoială genialitatea stăpânului de la Kremlin.
Istoriografia comunistă postbelică ne spune (şi
încearcă să
demonstreze prin multiple argumente) că U.R.S.S. nu s-a
pregătit
pentru război, că Stalin nu a dorit războiul ci doar a vrut
să
conserve pacea prin tratatul Ribbentrop-Molotov. Dar se pare că
lucrurile nu au stat chiar aşa.
Soluţionarea acestei probleme este împiedicată de
lipsa
informaţiilor legate de perioada respectivă. De la tribuna
Congresului al XVI-lea al P.C.U.S., Stalin recomanda: "De câte ori
v-
am spus, faceţi ce vreţi, dar nu lăsaţi documente, nu
lăsaţi urme" [2]
Încă de la venirea la putere în Rusia, comuniştii
au încercat
să facă tot posibilul pentru a extinde graniţele U.R.S.S..
Ideea de
bază a liderilor roşii era că Republica Sovietică
Socialistă Mondială
nu putea prinde contur decât în urma unei revoluţii extinse
la
nivelul întregului glob. Iar o revoluţie nu putea avea loc
decât în
urma unui război, la fel cum Revoluţia Bolşevică fusese
catalizată de
primul război mondial. Încă din 1725, Petru cel Mare scria
la punctul
14 al testamentului său: " - Dacă amândouă (Germania
şi Franţa n.a.)
refuză oferta Rusiei - ceea ce este foarte improbabil - trebuie de
aprins conflicte şi de făcut în aşa fel, ca una să o
ruineze pe
cealaltă. Atunci Rusia, profitând de un moment decisiv, va lasa
asupra Germaniei trupele sale de avangardă" [3]
Guvernat de această idee - de aprinde un conflict mondial
pentru ca apoi U.R.S.S. să intervină pentru a "elibera
popoarele
prietene" slăbite în urma conflictului - Stalin încheie
în august
1939 pactul Ribbentrop - Molotov. Prin acesta liderul sovietic îi
dă
mână liberă lui Hitler să ia o parte din Polonia,
ştiind că Marea
Britanie şi Franţa vor declara război Germaniei. Astfel,
ecluza celui
de-al doilea război mondial fusese deschisă.
Conflictul dintre "imperialiştii occidentali" fiind aprins,
Uniunii Sovietice nu-i mai rămânea decât să
găsească o modalitate
de "eliberare". După ce, în deceniul IV al secolului XX, Stalin
înarmase foarte bine Armata Roşie a Muncitorilor şi
ţăranilor luând
pâinea de la gura ruşilor, în 1941 exista momentul prielnic
unei
lovituri ucigătoare asupra Europei.
Ca rezultat al împărţirii Poloniei pe graniţa
apuseană a
U.R.S.S. s-au format două intrânduri puternice spre Germania
în
raioanele Belostok şi Lvov. S-a creat o situaţie care permitea
desfăşurarea unei operaţiuni clasice de încercuire prin
atacurile a
două grupări mobile de învăluire. Desfăşurarea unor
asemenea manevre
a făcut nemuritoare numele unor mari conducători de oşti,
începând cu
Hannibal. Astfel, în 1941, a apărut posibilitatea de a se
repeta
Cannae împotriva Germaniei.
Dar ordinul lui G. R. Jukov (în acel moment şef al
Marelui Stat
Major) în intrândurile de la Belatok şi Lvov au fost
concentrate
grupările de şoc, centrele de transmisiuni, aerodromurile,
rezervele
strategice, spitalele, statele majore.
Din punct de vedere defensiv este un risc sinucigaş: cele
mai
bune armate, cu toate rezervele, sunt încercuite de inamic din
trei
părţi încă din timp de pace. Totuşi, Stalin ştia
că Germania nu putea
lupta pe două fronturi, fapt ce îi adusese înfrângerea
în primul
război mondial.
Din punct de vedere ofensiv concentrarea forţelor principale
pe
două flancuri (în intrânduri) este cel mai bun lucru care se
poate
întreprinde. Trupele sovietice sunt plasate mult în faţă,
fiind chiar
în interiorul Germaniei.
Lovitura cea mai importantă se preconiza dinspre
intrândul de
la Lvov: în faţă nu sunt fortificaţii, iar râurile de
traversat sunt
înguste. Conform conceptelor militare, spaţiul de la Lvov la
Berlin
este un coridor strategic. Un atac în acest loc ar fi dus trupele
sovietice în raioanele industriale ale Sileziei şi ar fi rupt
Germania de sursele de petrol. De asemenea, dădea posibilitatea
dezvoltării ofensive asupra Dresdei [4].
Jukov a înţeles că petrolul este sângele
războiului, iar în
1941 inima Germaniei bătea în România. De aceea, era
plănuită o
lovitură nimicitoare cu două armate de vânători de munte
prin Carpaţi
şi Alpii transilvani. Corpul 4 aviaţie [5], în colaborare cu
aviaţia
Armatei a IX-a urma să incendieze exploatările petroliere de la
Ploieşti. Un grup de desant aerian trebuia să fie paraşutat
la
Constanţa pentru a distruge conductele şi depozitele de petrol.
Flota
Dunării trebuia să urce în amonte pentru a-i distruge podul
de la
Cernavodă şi a izola Dobrogea.
Din fericire pentru români, lovitura sovietică
preconizată
pentru data de 6 iulie 1941 nu a mai avut loc deoarece la 22 iunie
Germania (alături de aliaţi) a executat o lovitură
preventivă. Visul
sovietic de a cuceri Europa s-a surpat, înfăptuindu-se după
1945 doar
pe jumătate.

[1] Sun Tzu, Arta războiului, Ed. Antet, Bucureşti, 1999,
I,17,11
[2] Victor Suvarov, Ziua "M", Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag.59
[3] Alexandru Ioachimescu, Istoria Imperiului Rus, Ed.
Gândirea
Românească, Bucureşti, 1992, pag. 75
[4] Victor Suvorov, op. cit., pag.252
[5] ibidem, pag.253