Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Calibani si canibalism

La ordinul lui Antonescu, un ofiter superior a facut un raport despre caz, intitulat Gruparea partizanilor canibali si care a ajuns in arhiva SSI (Serviciul Special de Informatii), iar o copie

in arhiva personala a lui Antonescu. La 23 august '44 rusii au pus mina pe aceste arhive.




Pe la inceputul lui octombrie 1941 trupele romane au ocupat Odessa si aveau sa ramina aici peste doi ani, cind a inceput retragerea. Cucerirea nu a fost o treaba usoara, caci, alaturi de trupele sovietice, romanii aveau de suportat si actiunile partizanilor bolsevici. In aceasta perioada a ofensivei in Transnistria romanii au pierdut circa 17.000 de militari ucisi si vreo 50.000 raniti si dati disparuti. Dupa ce au cucerit orasul si l-au jefuit sistematic (de ce sa ne ascundem dupa degetul... istoriei, asa s-a intimplat: au fost luate pina si tramvaiele si liniile de tramvai din Odessa, aduse in Romania si instalate la Galati si Braila), romanii au suportat consecinte: si mai tirziu, dar chiar si in acele zile. La 22 octombrie '41 partizanii din oras au aruncat in aer cladirea comandamentului militar roman. Au murit in deflagratie 17 ofiteri, in frunte cu Ion Glogoveanu, comandantul militar al orasului, 46 de soldati si subofiteri romani, precum si 4 ofiteri germani de marina. Si cum mintea Calibanilor de secol XX era incapabila sa sesizeze ca raul facut nu duce decit la alt rau, maresalul Ion Antonescu a dat ordin de represalii. Trupele romane au masacrat, drept pedeapsa, 5000 de locuitori ai Odessei, in majoritate evrei, oameni absolut nevinovati, luati la intimplare. Insisi nazistii au trebuit sa intervina, ca sa mai tempereze elanul criminal al comandantilor romani. Acesta este adevarul istoric, nu are rost sa-l opacizam; ii desfid pe cei care gasesc mereu motivatii-scuze de natura ideologica, patriotica, bla-bla-bla...

Imaginea Odessei din mintea mea se confunda cu cea din filme si literatura. De pilda, cu secvente din clasicul film Crucisatorul Potemkin, care au fost filmate in acest oras (scena celebra a landoului cu un copil

, care cade pe scari, de exemplu). Revin cu placere, din cind in cind, la ciclul Povestiri din Odessa de Isaak Babel, scriitor nascut in mahalaua Moldovanka a Odessei, unde convietuiau saracii orasului - moldoveni-basarabeni si evrei. Babel insusi avea sa moara in martie 1941 nu cu voia destinului sau biologic, ci sub teroarea istoriei. Imi inflameaza inchipuirea si catacombele orasului, care se intindeau pe zeci de kilometri, impinzind tot subsolul orasului. In aceste hrube nesfirsite, in anii de ocupatie romaneasca, s-a petrecut o intimplare care depaseste cu mult imaginatia lui Eugène Sue sau a lui Victor Hugo, cind povesteste in Mizerabilii incercarile prin care trece Jean Valjean in catacombele Parisului.


In aceste artere subterane s-au ascuns partizani bolsevici: ziua dormeau bine merci, iar noaptea ieseau prin gurile de iesire ale canalelor in oras, omorau patrulele, luau prizonieri, provocau incendii. Locuitorii orasului nu erau terorizati numai de imaginea sinistra a evreilor spinzurati de felinare de catre autoritatile romanesti, ci acum si de actiunile teroriste de noapte ale partizanilor. Se vorbeste, probabil exagerat, ca ar fi fost cincisprezece mii

de indivizi. Totusi, incet-incet, armata romana

a reusit sa lichideze aceste grupuri de partizani. Pe unii i-au ucis, altii s-au predat de buna voie, fiindca in catacombe existau depozite de armament si de bauturi alcoolice (sampanie, coniac armenesc), dar alimente ioc. Au si scapat destui.


Insa un grup de doisprezece oameni, condus de politrucul Alexandr Soldatenko, nu a vrut sa se predea cu nici un chip. Toti erau mankurtizati de ideologia comunista, posedind acea inocenta brutala, animalica, pe care o intilnim la personajele lui Andrei Platonov sau la shakespeareanul Caliban. Pe scurt, n-au vrut sa se predea si s-au zidit in subteran. „Za Stalina!" urlau, adica „Pentru Stalin!", si s-au zidit. Aveau mortar, caramizi, caci organizarea rezistentei incepuse de mult. Ce-i de facut? Sa-i arunci in aer, era pericol sa se prabuseasca subteranele. Cineva a venit cu ideea sa pompeze gaze

toxice printr-o gaura, dar maresalul Antonescu a refuzat: „Lasa-i sa moara acolo, daca asa au decis". Au trecut citeva saptamini si de dincolo de zid se auzea incet: "Poc!" ca pocnetul unui dop de sampanie. „Beau sampanie bolsevicii, petrec", rideau soldatii de paza. Dupa doua-trei zile iar se auzea „poc". Dupa o perioada mai indelungata nu s-au mai auzit nici aceste bufnituri, nici nimic. S-a dat ordin si s-a spart zidul. Au gasit trei-patru rusi in viata, daca dementa atroce de care dadeau dovada mai poate fi socotita „viata". Ce se intimplase? Din spusele celor ramasi, care racneau ca nebunii „Za Stalina", a reiesit ca, din cauza foamei, majoritatea membrilor grupului a fost ucisa si mincata de tovarasii lor. Primul devorat a fost chiar Soldatenko.


La ordinul lui Antonescu, un ofiter superior a facut un raport despre caz, intitulat Gruparea partizanilor canibali si care a ajuns in arhiva SSI (Serviciul Special de Informatii), iar o copie in arhiva personala a lui Antonescu. La 23 august '44 rusii au pus mina pe aceste arhive. Dupa '89 istoricul Gheorghe Buzatu a gasit in arhivele Kremlinului arhiva personala a lui Antonecu (documentele au fost traduse de susiscalitul in vol. Lotul Antonescu in ancheta SMERS, Polirom, 2006), dar raportul despre canibali nu a mai fost gasit.

VIDEO Cum a ajuns baza secretă a lui Hitler pe mâna americanilor


http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/video-cum-ajuns-baza-secreta-lui-hitler-mana-americanilor

"Historia" vă prezintă un nou film documentar despre cel de-al Doilea Război Mondial. De această dată vom aborda o temă controversată: baza secretă de arme a lui Hitler de la Peenemunde.


În cel mai deplin secret, la baza militară de la Peenemunde, oamenii de ştiinţă germani munceau la crearea şi dezvoltarea unor „super-arme", ce trebuiau să aducă victoria Germaniei naziste în cel de-al Doilea Război Mondial. Aici au fost inventate şi testate celebrele rachete ce au îngrozit populaţia Londrei în anii războiului.
Iată şi vizita lui Himmler din 1944 la Peenemunde

Între acestea amintim racheta V-1 care a fost prima rachetă operaţională cu reacţie ce a fost testată la Peenemunde. Putea să transporte o bombă de 850 de kilograme şi avea o autonomie de zbor de 200 de kilometri, fiind lansată cu ajutorul unor dispozitive fixe aflate la sol sau direct din bombardiere.
Adevăratul succes a venit din partea rachetei balistice V-2, ce avea o încărcătură explozivă de 975 de kilograme şi o arie de acţiune de 320 de kilometri. V-2 lovea ţinta cu o viteză de aproape 4.000 km/h.
Cum au ajuns studiile naziste de la Peenemunde pe mâinile americanilor

Azi nu mai este un secret că aceste arme stau la baza programului spaţial american, precum şi a rachetelor continentale de azi.
Pierderea războiului era iminentă pentru Germania, încă de la începutul anului 1945. Propaganda nazistă, una dintre cele mai eficiente în ceea ce priveşte manipularea maselor, încuraja populaţia vorbind de „armele minune” care vor distruge armatele aliaţilor, inclusiv de celebrele rachete V2, care ar fi făcut imposibilă apropierea oricăror avioane de Berlin.
Totuşi, în diferite cercuri, existau oameni suficient de realişti, care să aibă în vedere anumite planuri pentru eventualitatea pierderii războiului În fabrica de rachete din Peenemunde, directorul tehnic Wernher von Braun a intuit iminenţa capitulării, datorită ordinelor contradictorii primite de la ofiţerii superiori SS. În cadrul unei întâlniri secrete cu apropiaţii săi, el a avansat ideea că superioritatea tehnologică a germanilor poate fi o „carte-blanche” pentru oamenii de ştiinţă. Negociind diferitele resurse tehnologice şi ştiinţifice, aceştia vor putea beneficia de un tratament privilegiat din partea aliaţilor, după pierderea războiului.
În viziunea sa, ei puteau să aleagă cui să se predea – URSS-ului, Angliei sau SUA – şi au ales SUA. În eventualitatea unui atac asupra fabricii din Peenemunde, 14 tone de documentaţie au fost ascunse în minele din munţi. Toată această documentaţie a fost predată ulterior serviciilor secrete ale SUA.
Victoria forţelor aliaţilor în Europa s-a proclamat pe 7 mai 1945, odată cu capitularea armatei germane.
La scurt timp după aceea, Magnus von Braun, fratele profesorului dr. Wernher von Braun, a fost trimis să contacteze autorităţile americane şi să le informeze că mulţi mare dintre cercetătorii şi tehnicienii de la staţia de rachete Peenemunde, care fugiseră după învingerea Germaniei, trăiau în sătucurile împrăştiate în munţii Alpi şi erau dispuşi să se predea armatei SUA. Astfel a juns un fost nazist să pună piatra de temelie a programului spaţial american, beneficiind de experienţa fabricări şi utilizări rachetelor V2.



Alte arme secrete ale lui Hitler, cu care acesta încerca să câştige războiul


Panzerkampfwagen VIII Maus trebuia să fie cel mai mare şi mai puternic tanc din istorie. Cu dimensiunile de 10,1 metri lungime, 3,67 metri lăţime, 3,66 metri înalţime vehicolul blindat abia dacă atingea 13 km/h şi necesita mult combustibil pentru a se putea deplasa. Până la sfârşitul războiului existau doar 9 bucăţi.
Messerschmidt 262 a fost primul avion cu reacţie operaţional din dotarea unei armate. S-a dovedit a fi cel mai mare vânător însă limitat din pricina lipsei de kerosen a stat mai mult la sol decât în aer.
Perla marinei militare germane din timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost Bismarck a cărui construcţie a durat din 1936 până în mai 1941.
Spre deosebire de submarinele nemtesti de dinaintea lui, U-21 folosea sistemul SONAR, care ii permitea sa tinteasca navele inamice fara folosirea periscopului, evitand, astfel, deconspirarea.

Martorii secreţi ai fabricării bombelor atomice (Video)
Te-ai întrebat vreodată cine sunt acei oameni care şi-au riscat viaţa pentru a captura mii de explozii atomice orbitoare, imagini ale unor mingi de foc uriaşe acoperite de temuţii nori în formă de ciupercă? Sunt "fotografii atomici" - cei care au documentat fiecare test nuclear făcut de armata Americii. Nimeni nu a ştiut de existenţa lor până acum câţiva ani, când guvernul american a decis să facă publice filmele cu detonarea bombelor atomice, scrie The New York Times.

Experimentul e pe cale să înceapă. Aparatul de fotografiat tremură uşor în mâna lui. Devine din ce în ce mai agitat. Un zgomot asurzitor izbucneşte şi imediat este aruncat de o forţă invizibilă într-un şanţ. Încearcă să se ridice, dar este dărâmat din nou de o lovitură incredibilă. În mijlocul acestei lupte, el trebuie să facă fotografii. Reuşeşte cumva să prindă nişte imagini uimitoare. Are pe fim explozia unei bombe atomice.
Mii de oamenii au fotografiat şi au filmat exploziile bombelor nucleare testate de armata SUA de-a lungul anilor, dar publicul nu a ştiut mult timp de existenţa lor. Abia în 1997 guvernul a făcut publice 100 de astfel de fimuleţe, din totalul celor 6.500 de pelicule secrete pe această temă.

Oamenii de ştiinţă care au construit bombele atomice în timpul Războiului Rece au devenit imediat celebri. Dar fotografii şi cameramanii care au documentat detonarea acestor bombe au rămas, vreme îndelungată, nişte nişte necunoscuţi.
Cartea "How to Photograph an Atomic Bomb" („Cum să fotografiezi o bombă atomică"), scrisă de Peter Kuran şi publicată în 2006, descrie activitatea secretă a acestor curajoşi, pe care îi ridică la rangul de patrioţi nerecunoscuţi.
După ce a declanşat era nucleară şi a aruncat două bombe atomice asupra Japoniei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, America a încercat să-şi dezvolte arsenalul nuclear. Noile modele create trebuiau să fie testate pentru a vedea dacă funcţionează corespunzător.
Astfel, între 1946 şi 1962, au fost detonate peste 200 de bombe atomice. Unitatea secretă de oameni care se ocupau cu filmarea acestor experimente, înfiinţată în 1947 de armata americană, a fost cunoscută sub numele de Laboratorul „Lookout Mountain". Sediul acestei unităţii se afla în Hollywood, la doar câteva minute de bulevardul principal, Sunset Boulevard.
George Yoshitake, unul dintre foştii cameramani atomici care a lucrat acolo, îşi reaminteşte că vecinii erau foarte suspicioşi pentru că luminile nu se stingeau toată noaptea.
Istoricii de film spun că unitatea a testat multe tehnologii pe care Holywood-ul le-a descoperit mult mai târziu, cum ar fi modele performante de lentile, dar şi tehnici moderne de realizare a filmelor şi a proiecţiilor.
Cameramanii erau trimişi în deşertul din Nevada sau în Pacificul de sud pentru a documenta testele guvernamentale. Ei trebuiau să se stea cât mai aproape de explozie, câteodată la doar trei kilometri de locul detonării.
„Trebuia să avem două camere pregătite înainte de detonare, o precauţie în caz că explozia ne-ar fi distrus filmul", povesteşte cameramanul Douglas Wood, acum în vârstă de 75 de ani.
Înregistrările realizate de aceşti oameni au ajutat cercetătorii să estimeze dimensiunile exploziei nucleare şi să stabilească puterea distructivă a acestor arme.
Yoshitake îşi aminteşte cu groază efectul pe care l- a avut o explozie asupra unor porci aflaţi în apropiere, animale a căror piele se aseamănă cu cea umană. „Unii încă mai guiţau, puteai simţi mirosul de carne arsă. Ţi se făcea rău imediat şi mă gândeam că dacă în locul lor ar fi fost nişte oamenii ar fi trecut prin chinuri teribile înainte să moară", spune el.
La prima explozie a unei bombe cu hidrogen, cameramanii nu au avut voie să facă fotografii. Trebuiau doar să se uite la experiment, care era de sute de ori mai puternic decât o explozie atomică. Scopul acestei vizionări era de a-i obişnui cu nivelul de violenţă al imaginilor.
„Strălucirea purpurie din cer era atât de stranie, umplea tot cerul şi noi nici măcar nu eram aproape de ea, stăteam la vreo 30 de kilometrii de explozie", povesteşte Yoshitake.
El spune că, din cauza radiaţilor la care erau expuşi, mulţi au făcut cancer şi au murit în câţiva ani.
Yoshitake, crede că publicarea filmelor atomice a fost o evoluţie pentru că astfel publicul a înţeles cât de importantă şi puternică e ameninţarea nucleară.
El spune că e un lucru bun că oamenii pot vedea puterea pe care o au aceste arme. Dar nu poate să înteleagă de ce conducătorii marilor puteri din lume continuă să păstreze şi să producă aceste bombe letale deşi ştiu care sunt efectele lor.
„Chiar avem nevoie de aceste bombe?", se întreabă fostul cameraman atomic.
Efectul Hollywood
Mari companii producătoare de film de la Hollywood au preluat imaginile din arhivele armatei, mai ales cele despre testele nucleare din Pacific şi Nevada, şi au început să lucreze la producţii proprii. Iniţial, filmele realizate de aceste companii au fost o sursă vitală pentru oamenii de ştiinţă care investigau natura armelor nucleare şi puterea lor de distrugere. Iar unele filme au fost folosite ca tutoriale pentru memebrii Congresului American.
Astăzi, aceste pelicule sunt instrumente de lobby folosite de cei care luptă împotriva armelor atomice. Imagini de arhivă ale unor explozii atomice au fost folosite în două documentare recent realizate, "Countdown to Zero" şi "Nuclear Tipping Point". Ambele filme susţin că ameninţarea terorismului atomic este tot mai mare şi cer consolidarea garanţiilor nucleare şi eliminarea arsenalului global.
Oficialii de la Washington au văzut multe filme care prezentau aceste teste. Iar membrii Congresului, care controlează fondurile alocate testelor atomice, au avut parte de proiecţii speciale. Liderii experimentelor îşi dădeau toată silinţa pentru a-i impresiona pe parlamentari pentru a primi mai multe fonduri, spune Charles P. Demos, un angajat al Departamentul de Energie, care se ocupă de programul de arme nucleare al Americii.
În 1963, marile puteri ale lumii au semnat un tratat prin care cădeau de acord să realizeze toate testele nucleare în subteran. Această măsură a fost aplicată pentru a încheia spectacolul aerian şi pentru a nu mai pune în risc sănătatea oamenilor.
În 1997, secretarul de stat pe probleme de energie, Hazel R. O'Leary, care se subordona preşedintelui din acel moment, Bill Clinton, a propus ca filmele testelor nuclare să fie declasificate. O'Leary a numit arhiva acestor filme „o colecţie de comori" şi a promis să le facă publice după ce vor fi modificate pentru a nu se pune în pericol siguranţa naţională.
Filmele trebuiau modificate pentru că specialiştii nucleari erau de părere că forma şi dimensiunea unei arme, în special a unei bombe cu hidrogen, ar fi putut dezvălui secretele de design. Astfel, bomba ar fi putut fi reprodusă de oricine. Obiectivul departamentului a fost să facă publice până la 20 de filme pe lună, astefl încât în 5-6 ani întreaga arhivă să fie publică.
Programul prin care filmele atomice erau făcute publice a fost suspendat în 2001, din pricina creşterii exponenţiale a numărului celor care militau împotriva armelor nucleare, ca efect al atacurilor teroriste de la 11 septembrie.
Pâna astăzi, au fost făcute publice peste 100 de filme din arhiva controlată de armată. Majoritatea filmelor pot fi văzute pe YouTube sau pe pagina departamentului: http://www.nv.doe.gov/library/films/testfilms.aspx

Cum i-au omenit românii pe prizonierii ...
În octombrie se împlinesc 66 de ani de la încetarea asaltului aviatic al americanilor asupra ţării noastre. Bombardamentele au început în aprilie 1944 şi, apoi, timp de şase luni, au pisat oraşele noastre. Ele au vizat obiective precum Gara de Nord din Bucureşti şi toate străzile adiacente ori altele, similare, din Turnu Severin, Braşov.
Valuri de 700-800 de avioane
Avioanele americane veneau în valuri, valuri de pe aeroporturile militare din Bari (Italia). Aveam 13 ani atunci şi noi, copiii satu­lui, priveam miraţi la „specta­colul" de pe cer, unde la 8.000 de metri altitudine, pluteau sute de cru­ciuliţe argintii într-o formaţie echidistantă perfectă, ale celor 700-800 de avioane din fiecare val, care emiteau un puternic şi sinistru uruit, ge­nerat de apa­ratele cu patru motoare fiecare. Fiecare asalt lăsa în urma lui distrugeri neînchipuite, sute de morţi şi răniţi şi răspândea o jale cumplită, de proporţii naţionale. Cu toate acestea, odată intrate deasupra teritoriului României, sutele de avioane erau întâm­ pi­nate cu curaj de artileria antiae­riană, dar şi de nişte bravi eroi, piloţi de vânătoare, care doborau numeroase aparate inamice. Din avioanele americane ava­riate se aruncau în gol piloţii şi alţi mem­bri ai personalului de bord. Paraşutiştii pluteau în încer­carea de a se salva.
„Am fost recuperaţi de ţărani foarte cumsecade"
Cei mai mulţi americani s-au sal­vat prin căderea în mâinile ina­micului care-i aştepta, li­te­ral­mente, cu braţele deschise! Au mărtu­ri­sit-o chiar ei prin scriso­rile expediate acasă, în SUA, din prizonieratul lor în România. Iată extrase din câteva scrisori. „Când am ate­ri­zat", îi scria ­sergen­tul Floyd W. Cline tatălui său, „am fost recu­peraţi de ţă­rani foarte cumse­cade care ne-au pansat rănile, nu prea în­sem­nate, şi ne-au dat mâncare şi apă". Locotenentul Robert W. Cress îi scria şi el tatălui său din Hillsbor, Illinois: „Când am aterizat (cu paraşuta - n.r.) am fost încon­jurat de ţărani care au fost foarte prietenoşi. Am fost trataţi mai mult ca oaspeţi decât ca prizonieri. A doua zi, la ple­carea mea, mi-au urat noroc şi m-au invitat să-i revăd când se va isprăvi războiul".
„Cel mai bun prânz de când am plecat din Statele Unite"
Locotenentul Frank H. Weston îi scria mamei sale din Miami, Florida: „Am aterizat într-un lan de grâu şi o mulţime de ţă­rani s-au apropiat de mine surâ­zând şi spuneau: «Ameri­can?! Ame­ricanii şi românii sunt buni ca­marazi». Ne-au mai spus că vom fi foarte bine trataţi, să nu ne fie frică. Pe urmă ne-au dus într-o casă mare, unde am fost invitaţi la masă. A fost cel mai bun prânz de când am plecat din Statele Unite". Sau rân­durile locote­nen­tului Jak­son F. Dunn, care îi scria soţiei sale din Carolina de Sud: „Am petrecut prima noapte într-un sat, unde m-au hrănit ţăranii. Mai prinseseră şapte americani şi eram toţi obiectul unei mari curiozităţi din partea ţăranilor. Ne-au adus tot felul de bunătăţi şi au încercat să ne ofere cât mai mult confort. Ceea ce mă miră mai mult este că, deşi suntem în mod legal în război cu acest popor, totuşi nu ne poartă pică. Chiar jandarmul care m-a prins a sosit cu un aer foarte jovial, m-a salutat şi mi-a spus: «ca­marade».
Mi-a strâns mâna într-un fel foarte prietenesc, ca şi cum am fi fost parteneri de afaceri, şi a mărturisit că-i pare nespus de rău că trebuie să mă perche­ziţioneze". Dar omenia românilor au sim­­ţit-o americanii chiar şi pe bolta cerească. Astfel, după ce i-a fost distrus avionul şi a sărit cu para­şuta, locotenentul Ge­rald Ardin din Oregon poves­teşte: „În timp ce pluteam spre pământ, un avion de luptă românesc se învâr­tea în jurul meu şi mişca aripile ca şi cum ar fi zis: «Hello! Mare noroc!»". Desigur, în final se cuvine să spun că toţi aceşti prizonieri americani au fost duşi într-un lagăr special amenajat pentru ei la Timişul de Sus, unde au avut confortul unor oameni trimişi la odihnă şi în refacere. Cât despre sursa acestor scri­sori, o datorez regretatului Mihai Pelin, un excepţional scriitor şi publicist întâlnit, în 1990, la Institutul de Cercetări din Veneţia. Iar scrisorile reproduse se află, cred, în arhiva militară de la Bucureşti, copiate în timpul războiului de cenzura militară, înainte de a fi expediate spre destinatari.

Contribuţia Reţelei belgiene "Cometa" la înfrîngerea nazismului (1)






Acţiunile desfăşurate în timpul celui de al II-lea război mondial de patrioţii belgieni au fost omagiate de Dwight David Eisenhower (fost comandant suprem al armatelor aliate debarcate în Vestul Europei în perioada 1944-1945 şi, ulterior, preşedinte al SUA între anii 1953 şi 1961), cunoscutul om politic american subliniind că acei civili belgieni, care, în numele umanităţii, şi-au riscat viaţa în timpul ocupaţiei germane, "pot fi mîndri pentru faptul că au contribuit, prin eroismul lor, la eliberarea ţării".
De asemenea, Winston Churchil (prim-ministru al Regatului Unit al Marii Britanii, în timpul marii conflagraţii mondiale), aprecia, într-un discurs, contribuţia celor 5.000 de agenţi belgieni, care au furnizat aliaţilor 80% din totalul informaţiilor cu caracter militar din zona de interes, inclusiv o hartă, ce a permis bombardarea a numeroase obiective aparţinînd sistemului german de apărare antiaeriană. Agenţii respectivi, aflaţi în slujba Serviciilor de Informaţii belgiene, au fost grupaţi în mai multe reţele, dintre care menţionăm: "Clarence-Cleveland", răspîndită pe întreg teritoriul belgian (1.500 de agenţi), "Mill" (700 de agenţi), avînd misiunea de a furniza Londrei date despre mişcarea trupelor germane pe căile ferate, "Luc", cea mai activă dintre reţele, dispunînd de 12 emiţătoare prin care se putea comunica direct cu Londra, "Zero", "Athos", "Socrate", "Samoyčd" ş.a.
Aşadar, informaţiile culese de agenţi erau transmise, prin intermediul Serviciilor Speciale din Belgia, Guvernului englez. În rapoartele întocmite de aceştia, figurau date preţioase referitoare la: mişcările şi concentrările de trupe inamice, localizarea şi modul de funcţionare a instituţiilor care le serveau, amplasarea instalaţiilor radar, activităţile industriale desfăşurate de tabăra duşmană etc. Reţelele de spionaj belgiene au procurat, de asemenea, informaţii valoroase despre acţiunile unor colaboraţionişti şi agenţi dubli.
Din cuprinsul acestui material, cititorii vor putea afla cîteva dintre acţiunile Reţelei de evacuare "Cometa", desfăşurate în nord-vestul Europei, graţie cărora sute de aviatori şi de civili din rîndul aliaţilor, capturaţi de nemţi, s-au putut reîntoarce în Anglia, de unde şi-au continuat lupta. Din septembrie 1939 pînă la debarcarea trupelor aliate în Normandia, în iunie 1944, membrii acestei reţele - călăuze şi agenţi de legătură, în marea lor majoritate, tineri sub 25 de ani - au reuşit să asigure repatrierea a 770 de aviatori. În acelaşi interval, reţeaua a pierdut 216 oameni, aceştia fiind împuşcaţi, sau omorîţi în lagăre. Alţi 700 de membri au fost încarceraţi şi torturaţi în închisorile germane.
Vom prezenta, în cele ce urmează, mărturiile pilotului de vînătoare W.E. Armstrong, care a servit în cadrul Royal Air Force, în perioada 1941-1945, şi care, pentru faptele sale de eroism, a fost decorat cu medalia "Flying Cross". El povesteşte că înfiinţarea Reţelei "Cometa" s-a datorat curajului şi entuziasmului unei tinere belgiene, Andrée de Jongh, care locuia în împrejurimile Bruxellesului. Atît ea, cît şi sora ei fuseseră crescute de tatăl lor, un director de şcoală, în cultul unei infirmiere din Anglia, pe nume Edith Cavell, care a fost condamnată la moarte de un tribunal militar german, în 1915, deoarece ajutase cîţiva ostaşi din rîndul aliaţilor să evadeze. În urma acestei întîmplări, Andrée jurase că, dacă Belgia se va afla, la un moment dat, într-o situaţie de război, îi va urma exemplul lui Edith Cavell. În mai 1940, cînd ţara sa a fost invadată de trupele hitleriste, tînăra avea 24 de ani. Timp de 7 luni, ea s-a ocupat de îngrijirea răniţilor belgieni şi englezi, într-un spital din Bruges. Nemţii exercitau o supraveghere atît de severă, încît orice tentativă de evadare era sortită eşecului. Andrée s-a întors la Bruxelles, unde, ca peste tot, în marile oraşe din Belgia, se aflau sute de ostaşi ai forţelor aliate, iar Poliţia germană îşi înteţise raziile, arestînd un număr tot mai mare din rîndul acestora şi al localnicilor care le ofereau găzduire. Situaţia devenise deosebit de gravă, astfel că se impunea găsirea imediată a unei modalităţi care să facă posibilă întoarcerea militarilor în Anglia.
http://www.romare.ro/?cmd=displaystory&story_id=3817&format=html

Episodul 14 din seria "Al Doilea Război Mondial, asa cum l-au văzut nemţii": Războiul de la Cercul Polar
http://www.adevarul.ro/international/Episodul-Razboi-Mondial-Razboiul-Cercul_0_332967230.html
De acestă dată, trupele Werchmahtului vor fi angajate într-o luptă dură cu un adversar imbatabil: vremea.
La 21 septembrie 1940, Adolf Hitler l-a însărcinat pe generalul Nikolaus von Falkenhorst cu elaborarea unui plan complet pentru desfăşurarea unei operaţiuni militare de ocupare a Norvegiei şi Danemarcei. În martie 1940 s-au intensificat semnalele unui atac iminent al britanicilor pe Coasta Norvegiei, Hitler grăbind operaţiunile de ocupare a celor două ţări nordice.
Data atacului asupra Norvegiei şi Danemarcei a fost stabilită pentru 9 aprilie, atunci fiind programată cea mai amplă acţiune de desant a armtei germane din Al Doilea Război Mondial: operaţiunea Weser. Dacă ocuparea Danemarcei s-a făcut fără prea mari probleme, nu acelaşi lucru s-a întâmplat în Norvegia.
Pentru aliaţi, frustrarea a fost deosebit de mare; cu doar o zi înainte de atacul Germaniei asupra celpor două ţari, Marea Britanie şi Franţa începuseră minarea apelor din apropierea coastelor Norvegiei.

Unde se ascund criminalii de război

Numai în Statele Unite sunt peste 1.000 de criminali de război, estimează autorităţile americane.
La fel ca oamenii torturaţi, călăii lor fug din ţările în care a avut loc conflictul. Deghizaţi, ei ajung în America de Nord şi Europa. Autorităţile britanice, de exemplu, au vizat în ultimii patru ani peste 500 de suspecţi, scrie Foreign Policy.
• Refugiata etiopiană Edgegayehu Tayem, care lucrează ca ospătar la un hotel din Atlanta, Georgia, l-a văzut într-o zi, la lift, pe fostul om care a supervizat bătaia ei cu un cablu de plastic.
• Eugenio de Sosa Chabau, torturat de 14 ori în Cuba de către un bărbat numit "El Enfermero" (Infirmierul, n.r), a reuşit să scape şi a fugit în Florida. La 21 de ani după torturi, mergând să îşi viziteze mătuşa la un spital din Miami, l-a văzut pe „El Enfermero" acolo - acum purta uniforma albă a unui asistent medical adevărat
• După ce a fost acuzat de masacru în 1994, un general Haitian, Jean-Claude Duperval, a fost găsit în DisneyWorld, unde se ocupa cu bărcuţele destinate turiştilor
• În Marea Britanie, Italia, Franţa, foşti criminali de război din Rwanda au fost găsiţi lucrând ca doctori, preoţi, sau chiar în structurile guvernamentale. Acum trei ani, un interogator al unui centru de tortură din Argentina a fost găsit în Virginia. Avea un anticariat.
De ce s-a ajuns aici:
Multe state au închis ochii când a venit vorba de condamnarea criminalilor de război, răspunsul lor a fost unul anemic. Curţile de judecată din Europa, care i-au găsit pe foştii torţionar, nu i-au repatriat pentru că se tem că aceştia nu vor beneficia de un proces corect. Fostul premier somalez Mohamed Ali Samantar stă în Virginia, dar nu poate fi trimis înapoi pentru că în Somalia nu există un sistem judiciar funcţionabil.

Slovenia: A fost descoperită o groapă comună cu 700 de cadavre
http://www.adevarul.ro/international/europa/Slovenia-descoperia-groapa-comuna-cadavre_0_332366764.html

Investigatorii din Slovenia au descoperit un mormânt comun care conţine 700 de persoane ucise imediat după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial.

Groapa comună a fost descoperită într-o pădure din Slovenia, aflată în apropierea graniţei cu Austria. Se pare că trupurile aparţin unor colaboratori ai naziştilor şi totodată unor civili masacraţi de comuniştii de la acea vreme, potrivit The Telegraph.

Groapa este largă de trei metri şi lungă de 21 şi reprezintă o descoperire importantă, întrucât arată metodele folosite de comuniştii din Iugoslavia după căderea naziştilor, pentru eliminarea tuturor celor care ar fi avut legături cu fasciştii.

"Unele persoane au fost legate şi executate în genunchi. Cu toate acestea, am descoperit dovezi care arată faptul că unele execuţii au fost făcute cu toporul" a declarat Marko Strovs, reprezentantul Comisiei pentru Gropile Comune din Slovenia.

VIDEO Cum a apărut temuta tactică germană "Blitzkrieg"

Strategia care a spulberat Polonia, Olanda, Belgia, Franţa şi Rusia în Al Doilea Război Mondial a fost pusă la punct de generalul german Heinz Guderian.
Tactica cunoscută ca „doctrina Blitzkrieg" (războiul-fulger) presupune viteză şi cooperare între tancuri, infanterie motorizată şi aviaţie, alături de un sistem eficient de comunicaţii.
Născut în Kulm, în vestul Prusiei, în 1888, Heinz Guderian a intrat în armată la vârsta de 19 ani, după ce urmase mai multe şcoli militare în 1901-1907. În Primul Război Mondial a fost ofiţer, având ocazia să aibă o vedere de ansamblu asupra condiţiilor de luptă. După război a devenit maior şi a fost numit supervizor al tacticilor infanteriei motorizate staţionate în Berlin, devenind conştient de puterea lor.
După ce a adunat ideile unor teoreticieni străluciţi în materie de strategie militară, precum englezul J.F.C. Fuller sau francezul Charles de Gaulle, Guderian a venit cu ideea susţinerii tancurilor de către infanterie, şi nu invers, aşa cum era strategia militară clasică. Aceste idei fuseseră puse în practică, parţial, în Primul Război Mondial, în luptele Germaniei cu Rusia şi Marea Britanie.



În octombrie 1935, Guderian a fost numit comandantul uneia din cele trei divizii Panzer nou-create, pentru ca în 1938 să fie promovat general.
În 1936-1937 a scris renumita lucrare "Achtung! Panzer!", în care a definitivat concepţia lui teoretică despre rolul tancurilor şi a avioanelor în război. El pleda pentru susţinerea reciprocă a avioanelor, a tancurilor şi a infanteriei motorizate, plus un rol decisiv al comunicaţiilor: a ordonat ca fiecare tanc din Germania să aibă echipament radio şi vizual pentru o mai rapidă comunicare.
Forţa pe care Guderian a dat-o Panzerelor germane s-a observat poate cel mai bine în Franţa, atunci când a condus personal atacul din Pădurea Ardeni, ocazie cu care a primit numele de "Heinz cel grăbit".
A comandat apoi Panzerele, în 1941, în Operaţiunea Barbarossa, adică invazia Uniunii Sovietice. După mai multe diferenţe de opinie cu Hitler, a fost demis din funcţiile de conducere.
Guderian a fost prins de americani în 1945 şi a murit în 1954, la vârsta de 66 de ani.
Cum se desfăşura o operaţiune-fulger
După ce a preluat puterea în 1934, Adolf Hitler a ignorant constrângerile militare impuse Germaniei prin Tratatul de la Versailles, a organizat forţe armate terestre şi aeriene şi după ce a aflat de ideile lui Guderian şi a văzut câteva exerciţii în acest sens, a spus că "asta vreau".
Germanii alegeau un punct central al apărării inamice, asupra căruia mobilizau toate forţele: terestre, mecanizate, aeriene, pentru a crea o breşă. Odată realizat acest lucru, comandanţii le spuneau subalternilor ce vor de la ei, iar aceştia erau liberi să aleagă ce metodă vor. Această metodă de comandă era mult mai rapidă decât a adversarilor, care se regrupau mai lent.
Germanii atacau centrele de comunicaţii pentru a instaura haosul decizional în tabăra adversarilor şi apoi atacau „periferiile" armatei inamice. Urma infanteria, care distrugea ultimele centre de rezistenţă.
Punctele slabe ale Blitzkrieg-ului erau terenul accidentat, montan sau împădurit, noroiul şi zăpada, care împiedicau tancurile germane să înainteze la viteză maximă.
Invenţia unui ziarist?
Părerile istoricilor sunt împărţite. Deşi majoritatea cred în Blietzkrieg, mulţi spun că el nu este invenţia germanilor, ci a fost preluat din experienţele militare anterioare. În sprijinul acestor afirmaţii stă faptul că armata germană nu a folosit în niciun document militar numnele de "Blitzkrieg".
Dar de unde a apărut cuvântul? În septembrie 1939, la invazia Poloniei, un reporter al "Times" a folosit, se pare, termenul pentru a descrie atacul Germaniei.

Naziştii, păcăliţi că pot transforma nisipul în aur!
Conform unei cărţi recent apărută, naziştii credeau în mitul alchimiei: transformarea pietrelor, a nisipului şi pământul în aur. Heinrich Himmler, lider al trupelor SS ale lui Hitler, ar fi fost convins de cineva ca preţiosul metal poate fi obţinut astfel, pentru a fi vândut ulterior şi a se procura arme în vederea consolidarii Celui de-al Treilea Reich, relatează cotidianul britanic Daily Mail.
Ca atare, naziştii au pus bazele unei unităţi militare secrete în lagarul de concentrare Dachau înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, desemnându-l responsabil de opearţiuni pe Karl Malchus, alchimist, cel care l-a făcut pe Himmler sa creadă ca poate transforma nisipul, pietrele şi chiar parafina în aur.
Este posibil ca Malchus să fi lucrat pentru serviciile de spionaj britanice în 1938, atunci când l-a păcălit pe Himmler, potrivit lui Halmut Werner, autor al cărţii "Alchimistul lui Hitler: Încercările Secrete de Fabricare a Aurului în Dachau". "Trăise în Anglia până în primele luni ale anului, iar la revenirea în Germania l-a contactat pe Himmler referitor la talentele sale unice, totul fiind, fireşte, o uriaşă cacealma. Malchus a obţinut ce a vrut, Himmler instalandu-l în Dachau, nu ca prizonier, ci ca tehnician a cărui activitate putea fi desfăşurată în secret".
Toţi cei implicaţi în cercetările din Dachau erau perchezitionaţi pentru ca nu cumva să strecoare aur în unitate, despre care sa pretindă mai târziu că a fost obţinut în urma procedeelor alchimice. Dar Malchus şi-a ascuns bile de aur în ţigări, pe care i le prezenta lui Himmler ca pe rezultatul experimentelor sale.
A durat ceva vreme înainte ca liderul nazist să îşi dea seama că totul a fost înscenat. Malchaus a fost reţinut ca prizonier în Dachau timp de mai multe luni, iar la eliberare a fost ameninţat cu moartea în caz ca va vorbi despre relaţia sa cu şeful SS. A încercat o cariera alchimică în Germania post-belică, dar a decedat la începutul anilor '50, fără a cunoaşte succesul mult dorit

Mărturii zguduitoare despre crimele de la Katyn (3)






La începutul lunii mai 1945, lăzile se găseau în depozitul de cale ferată al Gării din Dresda. Cînd, şi aici, a început să se audă bubuitul tunurilor sovietice, responsabilul magaziei le-a dat foc, din toate documentele mai rămînînd doar cîteva fotocopii. Crima, însă, nu se oprea aici. În scopul tăinuirii ei, în acelaşi an, care marca sfîrşitul războiului, s-a trecut la uciderea sau reducerea la tăcere a martorilor.
Guvernul polonez îl însărcinase pe procurorul Roman Martini, din Cracovia, să strîngă material probator despre Katyn. Se credea că prizonierii fuseseră împuşcaţi de nemţi. Numai că, dat fiind caracterul ambiguu al mărturiilor adunate de Martini, apăruseră serioase îndoieli asupra veridicităţii acestei presupuneri. Situaţia a fost sesizată, deîndată, şi de NKVD, astfel că, pe 28 martie, procurorul era găsit asasinat, în propriul apartament. Cu toate acestea, dosarul a fost clasat, evenimentul fiind considerat o simplă crimă, comisă în scop de jaf. Printr-o coincidenţă, deloc întîmplătoare, Roman Martini dispărea exact în momentul în care, la Nürnberg, se ridicau primele semne de întrebare în jurul "cazului Katyn". Procurorul sovietic, aducînd, în sprijinul rechizitoriului său, probele "aranjate" de Nikolai Burdenko, se străduia să pună în sarcina naziştilor uciderea celor 925 de ofiţeri polonezi, ale căror cadavre fuseseră deshumate, pînă atunci, în pădurea de lîngă satul Gnezdovo. Puţin mai tîrziu, lista victimelor a crescut la 11.000 de oameni, cifră care l-a uluit chiar şi pe acuzatorul sovietic. S-au căutat 3-5 martori sovietici şi 2 experţi medicali, care să susţină învinuirile. Adjunctul acuzatorului, Iuri Prokovski, a prezentat, atunci, noile concluzii, formulate pe baza aceloraşi documente ale Comisiei Burdenko. Însă, judecătorii nu s-au lăsat convinşi de argumentele părţii sovietice, ei admiţînd, la cererea apărării, prezentarea unui număr sporit de martori germani. În aceste condiţii, înaltele oficialităţi sovietice au trecut la contraatac. Prezentăm un extras din Minuta, întocmită, la Moscova, de către Comisia specială, condusă de Andrei Vîşinski, prim-locţiitor al Comisarului Poporului pentru Afacerile Externe al URSS: "21 martie 1946. Încheiat în prezenţa următorilor: Vîşinski, Merkulov, Abakunov, Gorşonin, Ricikov şi Lavrov. Ca urmare a informaţiilor prezentate de Vîşinski asupra cursului luat de proces, Comisia a decis să pregătească materialul în problema Katyn, stabilindu-se următoarele: 1. Se vor căuta martori bulgari. În acest scop, va fi trimis, în Bulgaria, un reprezentant de-al nostru (răspunde Abakunov). 2. Se vor căuta 3-5 martori sovietici şi 2 experţi medicali - Prozorovski, Semenevski, Smolianov (răspunde Merkulov). 3. Se vor căuta martori polonezi şi se vor pregăti probele pe care aceştia urmează să le prezinte (răspunde Gorşonin, împreună cu Saviţki). 4. Se vor pregăti hîrtii autentice găsite asupra cadavrelor, precum şi rapoartele încheiate în urma examinării medicale a acestora (răspunde Merkulov). 5. De realizat un film documentar despre Katyn (răspunde Vîşinski). 6. Pentru alegerea martorilor germani care au luat parte la provocarea de la Katyn, răspunde Merkulov. Întocmit de I. Lavrov".
Se observă, aşadar, la ce impresionantă mobilizare de mijloace şi metode s-a recurs pentru a lega ochii justiţiei. Cu toate acestea, misiunile trasate de Comisie n-au fost duse la bun sfîrşit, cu excepţia celor de care au răspuns Abakunov şi Merkulov, aceştia reuşind să "prelucreze" şi să aducă în instanţă o parte dintre martorii solicitaţi de Vîşinski.
Citeste mai mult...

Dupa grele deliberari desfasurate sub o permanenta presiune venita de la cabinetul lui Ribbentrop din Viena, cum ca dumnealui nu mai are nici timp, nici rabdare sa astepte din cauza "capriciilor constitutionale" ale regelui, Consiliul de Coroana a adoptat in jurul orei 4 dimineata, hotararea de acceptare a "arbitrajului" germano-italian, pe care a comunicat-o imediat, telefonic la Viena. In aceeasi zi 30 august 1940, la Viena se fac se fac toate preparativele pentru semnarea actului de acceptare. Partea romana conditioneaza semnarea de un angajament clar, oficial al celor doua puteri ale Axei privind garantarea apararii granitelor in care a ramas statul roman dupa aceste cedari teritoriale. Drept urmare, la ora 13, delegatia romana primeste doua acte oficiale, identice, semnate de von Ribbentrop si respectiv, contele Ciano, care cuprind garantia Germaniei si Italiei in acest sens: "In numele si din ordinul german (italian) am onoarea a comunica Excelentei Voastre ca Germania si Italia asuma cu incepere din ziua de azi garantia de inviolabilitate si integritate a Statului Roman". Ceremonia acceptarii si semnarii diktatului a avut loc in salonul de aur al Palatului Belvedere din Viena, programata a nu dura mai mult de o ora (13.30 - 14,30). Pe cele opt scaune din jurul mesei rotunde au luat loc: von Ribbentrop, contele Ciano; Manoilescu si Csáki in calitate de reprezentanti ai Romaniei, respectiv - Ungariei, contele Teleki si Vaier Pop, ca observatori, precum si inca doua persoane din partea germana si italiana. Ribbentrop deschide sedinta salutandu-i pe toti oficialii prezenti, apoi se da citire hotararii de arbitraj, al carei text, insotit de cate o harta, se imparte tuturor celor de la masa. (in momentul cand Manoilescu vede pe harta chipul schilodit al Romaniei, este puternic socat de enorma nedreptate ce ni s-a facut prin aceasta solutie insuportabila; a fost nevoie de interventia urgenta a medicilor pentru a-1 scoate pe ministrul roman din starea de lesin). Sub stricta supraveghere a lui Ribbentrop, sedinta s-a desfasurat telegrafic, neacordandu-le reprezentantilor Romaniei prilejul de a rosti macar un cuvant de protest. Dupa cum marturiseste Manoilescu, "Totul apare ca o piesa scrisa dinainte, in care

nici o singura vorba si nici un singur gest nu se poate schimba... Adaug ca noi nu am prezentat aici nici o propunere teritoriala si nici o harta pentru nici o ipoteza". In realitate, acest protocol, alcatuit din sapte puncte, care a fost semnat in 30 august, 1940, impreuna cu anexele sale, fusese stabilit de Hitler inca din 27 august 1940. Din toate punctele de vedere, acest act este un dictat, iar ceea ce s-a petrecut in 30 august 1940, la Viena, s-a vrut sa fie un arbitraj, dar n-a fost decat un simulacru prost regizat, nu din nepricepere, cat din rea-vointa, a celor doua guverne ale Axei, incitate fara intrerupere si tot mai insistent, de catre gruparile revizioniste si iredentiste maghiare, in special dupa instaurarea regimului horthyst in Ungaria (1920). Prin acest act samavolnic s-a rupt din trupul Romaniei si s-a incorporat Ungariei partea de nord-vest a Transilvaniei, in suprafata de 43.492 kmp, cu 2.667.000 de locuitori, din care 50,2% romani, 37% unguri, 5,7% evrei si 2,8% germani. In conformitate cu textul dictatului, trupele romane trebuiau sa evacueze acest teritoriu in termen de 14 zile, pentru a fi predat Ungariei. Tot acolo (la pct. 2) se preciza ca "evacuarea si ocupatia sa se desfasoare in perfecta liniste si ordine". Lucrurile nu s-au petrecut asa. In timp ce trupele maghiare au trecut la ocuparea teritoriului cedat, intre 5-13 sept. 1940 si in lunile urmatoare, noile autoritati, carora li s-au adaugat extremisti unguri locali, au declansat o salbatica teroare impotriva populatiei romanesti, cu scopul de a face ca romanii sa dispara de pe acest teritoriu. Ocupantii au savarsit o serie de masacre, asasinate, schingiuiri, batai si violuri, devastari si distrugeri de bunuri, in special biserici, case parohiale si alte edificii ale romanilor; exproprieri si expulzarea in masa a taranilor colonizati in satele intemeiate in perioada interbelica, in judetele Bihor, Satu Mare si Salaj; alungarea preotilor, cadrelor didactice si altor categorii de romani, socotiti indezirabili pentru statul maghiar. Din cauza masurilor represive exercitate de autoritatile horthyste si de extremistii unguri in cei patru ani de ocupatie, au fost nevoiti sa-si paraseasca locurile natale, casa si toata agoniseala de-o viata, peste 500.000 de romani din Ardealul de nord. Masacrele salbatice, ca cele de la Ip, Treznea (v.), Nusfalau, Huedin etc.

au ingrozit lumea, cu atat mai mult cu cat toti cei ucisi in mod bestial, intre ei fiind multi copii, n-au avut nici un fel de aparare si nici o vina, decat aceea ca erau romani. Perioada de ocupatie horthysta in Ardealul cedat a fost marcata de o incrancenata politica de maghiarizare fortata a romanilor prin metode si manifestari violente, care au rivalizat cu cele din Evul Mediu: fortarea trecerii romanilor la religiile romano-catolica sau protestanta, desfasurarea in limba maghiara a slujbelor religioase din bisericile romanilor, incheierea acestor slujbe prin intonarea imnului maghiar, distrugerea multor biserici, case parohiale, troite, monumente istorice etc. apartinatoare romanilor, si vanzarea la licitatie a materialelor rezultate; profanarea cimitirelor romanesti, unele din ele distruse total si arate, in altele mutilate crucile sau inlocuite inscriptiile romanesti, punandu-se in locul lor nume maghiare de persoane; profanarea monumentelor eroilor romani cazuti in primul razboi mondial si imprastierea osemintelor celor ingropati acolo, asa cum s-a intamplat, de ex. in judetul Trei Scaune. In scopul infaptuirii politicii de maghiarizare s-a trecut la desfiintarea in multe localitati a scolilor romanesti si la alungarea dascalilor romani; s-a interzis folosirea limbii romane in localuri si locuri publice; cei care indrazneau sa vorbeasca romaneste erau batuti, arestati si maltratati. In institutiile statului, au fost inlocuiti abuziv functionarii romani, cu exceptia celor care cunosteau limba maghiara si acceptau sa treaca la religia romano-catolica si sa-si declare nationalitatea maghiara. Pentru reducerea numarului de romani din Ardealul cedat, multi au fost deportati in Germania si Ungaria; de pilda, in primavara anului 1944 au fost transportati in Germania aproximativ 25.000 de romani, pentru a fi incadrati in detasamente de munca sau de lupta. In vara aceluiasi an, romanii intre 18 si 60 de ani au fost mobilizati in detasamente de lucru sau in unitati de lupta si trimisi pe front in speranta ca vor fi ucisi. In multe locuri, actele de violenta au continuat si dupa 25 oct. 1944, chiar si in perioada nov. 1944 _ mai 1945, cand acest teritoriu s-a aflat sub administratie militara sovietica.

Cele mai bine păzite secrete ale celui de-Al Doilea...
„Dominaţia germană este necesară în scopul asigurării Germaniei cu livrările poloneze de produse agricole şi cărbune. În ce priveşte Ungaria şi România, ele aparţin indiscutabil spaţiului vital al Germaniei” de Adolf Hitler
Cartea care face obiectul acestei recenzii a apărut la editura Random House din New York City sub titlul „Roosevelt’s Secret War-FDR and World War Espionage” de Joseph E. Persico.
Despre această carte fostul ministru de Externe american, Colin Powell, spunea următoarele: „Exact când se credea că nu mai este nimic de aflat despre preşedintele Franklin Roosevelt, Joe Persico a descoperit un domeniu complet nou: implicarea lui Roosevelt în spionajul celui de-Al Doilea Război Mondial. Am început citirea acestei cărţi pentru că autorul ei era un amic şi un colaborator, dar, odată începută lectura nu am mai putut să o pun deoparte.”
Atacul de la Pearl Harbour n-a fost o surpriză
Aceasta este a noua carte publicată de Persico până acum şi se bucură de un mare succes la publicul de toate orientările, pentru că aduce la lumină multe aspecte inedite despre Franklin Delano Roosevelt (FDR) şi vremea sa. De exemplu, autorul demolează legenda insuflată americanilor că atacul Japoniei contra portului Pearl Harbour ar fi fost o surpriză pentru Casa Albă.
La pagina 151 autorul arată că pe lângă Roosevelt, şi directorul FBI, Edgar Hoover, avea în mână probe solide care indicau pregătirile japonezilor de atacare a bazei navale americane de la Pearl Harbour. Sursa acestor documente solide era un spion dublu, Dusko Popov, faţă de care Hoover avea o repulsie viscerală, sentiment care în combinaţie cu o manipulare superficială a documentelor furnizate de spion au condus la un act criminal: netransmiterea de către FBI a acestor informaţii către Roosevelt sau către orice alt ministru din guvernul SUA. Dar acest incident nu îl exonerează pe FDR de răspundere pentru cei 2.403 americani ucişi şi 1.178 de răniţi la Pearl Harbour.
Independent de informaţiile deţinute în secret de FBI, Roosevelt citea la ora aceea telegramele cifrate trimise de guvernul Japoniei către ambasadorii japonezi la Washington şi Berlin, pentru că Marina Militară a SUA reuşise să spargă codul japonez de comunicaţii externe ale Japoniei.
Pe toată durata războiului mondial, preşedintele american a citit constant corespondenţa ambasadorului japonez la Berlin, generalul Oshima, cu şefii săi de la Tokio. Hitler se confesa frecvent generalului Oshima pe care îl simpatiza, în detrimentul celorlalţi ambasadori acreditaţi la Berlin de aliaţii Germaniei. În acest mod, la Casa Albă s-a aflat de­spre decizia lui Hitler de a ataca URSS pe când „Planul Barbarossa“ nici nu era finalizat încă.
Autorul cărţii demonstrează convingător că FDR a păstrat secret iminentul atac japonez contra bazei de la Pearl Harbour deoarece el avea nevoie de un asemenea act de război pentru a scoate America din starea de izolaţionism şi de ostilitate făţişă contra războiului care izbucnise în Europa la 1 septembrie 1939.
Dezastrul de la Pearl Harbour a ridicat pe americani în picioare ca pe un singur om! Restul este istorie.
În luna mai 1942, Adolf Berle, un jurist din cercul intim al lui FDR, a notat în jurnalul său personal următoarele gânduri exprimate de preşedintele SUA după ce luaseră prânzul împreună: „FDR zice că nu s-ar supăra prea tare dacă ruşii ar lua un teritoriu semnificativ de mare; ei ar putea avea republicile baltice, estul Poloniei şi poate Bucovina şi Basarabia” (pag.195).
Aceste concesii teritoriale reprezintă o contradicţie flagrantă a principiului de autodeterminare a naţiunilor exprimat public anterior de preşedintele SUA prin Declaraţia Cartei Atlanticului. La 10 iunie 1940, Roosevelt declara public: „America va oferi opozanţilor forţei brute resursele materiale ale acestei naţiuni”. Cuvinte frumoase, dar ignorate de nazişti, care aveau sub arme 6,8 milioane de soldaţi faţă de 504.000, cât aveau americanii atunci, adică mai puţin decât armata Elveţiei!
Ar fi dus-o mai bine România sub nemţi?
Un alt aspect secret dezvăluit de această carte este conţinutul exact al negocierilor subterane de pace dintre URSS şi Germania nazistă din timpul războiului. Prinţul Wied, ambasadorul lui Hitler în Suedia, a trimis o propunere de pace la Moscova în perioada bătăliei pentru Stalingrad, iar von Papen, ambasador în Turcia, a transmis şi el o propunere rusească de pace lui Hitler în luna mai 1943.
Esenţa propunerilor sovietice era: „Germania putea să preia jumătate din ţările baltice din nord-estul Prusiei; Polonia să fie împărţită conform graniţelor din 1939; URSS să ceară întreaga coastă până la Marea Neagră, inclusiv Gurile Dunării, şi să continue aşa până la Constantinopol şi Salonic, precum şi un port la Marea Adriatică” (pag. 326).
Liderii nazişti au primit, analizat şi dezbătut propunerile lui Stalin şi este fascinant de citit rezultatul acestora: „Ribbentrop şi Goebbels au fost în favoarea acceptării acestor propuneri, în timp ce Himmler şi Hitler au fost contra. Chiar şi învins la Stalingrad, Hitler s-a autoconvins că rezervele ruse sunt epuizate şi frontul de Est se va stabiliza” (pag. 327). Acceptarea acestor condiţii de pace propuse de Stalin ar fi însemnat pentru România rămânerea ei în sfera de influenţă germană în loc de colonie comunistă sovietică. Întrebarea firească care se naşte este următoarea: sub germani, România ar fi dus-o mai bine decât sub sovietici sau mai rău? Un indiciu relevant în acest sens îl oferă Austria, care a reuşit să rămână liberă de ocupaţia URSS.

Informat pe 17 pagini de spionii lui despre aceste negocieri sovieto-germane, Roosevelt, deşi avea dovada că Stalin era gata să trădeze aliaţii lui din Occident, a rămas calm. După întâlnirea cu Stalin, la Teheran, liderul american credea ferm nu numai că poate colabora cu Stalin, dar că poate avea şi încredere în el. În plus, retragerea constantă a Germaniei din URSS sub loviturile celor 360 de divizii militare ale Armatei Roşii l-a convins pe Roosevelt că sovieticii preferau distrugerea lui Hitler decât să negocieze cu el. Calcul care s-a dovedit corect.
Sovietici infiltraţi cu zecile în spionajul american
La 13 iunie 1942 este înfiinţat Oficiul Serviciilor Strategice (OSS), pentru spionajul extern al SUA. Primul director al OSS a fost William J. „Wild Bill” Donovan (1883-1959), un avocat care fusese coleg de facultate la Universitatea Harvard cu FDR. El luptase cu distincţie în Europa în Primul Război Mondial şi fusese decorat cu Medalia de Onoare a Congresului, iar în anul 1924 fusese şeful lui Edgar Hoover la Ministerul Justiţiei. OSS era perceput de către şefii spionajului militar american drept o „adunătură de bogătaşi, fotbalişti, playboy, hoţi de buzunare şi spărgători de case” (pag. 424).
Decodificarea corespondenţei spionilor sovietici după încheierea Războiului Rece şi mai ales după disoluţia URSS a scos la iveală faptul că numărul agenţilor sovietici infiltraţi în OSS era de ordinul zecilor! (pag. 295). În acest context, autorul cărţii oferă spre ilustrare exemplul lui Duncan Lee, avocat cu studii la Oxford şi Harvard, pe care Donovan îl recrutează şi îl aduce în OSS în funcţia de asistent al directorului OSS, având biroul său situat chiar în secretariatul lui Donovan. Tot ce se întâmpla la OSS era cunoscut lui Duncan Lee. Timp de doi ani, orice document trimis de OSS Casei Albe şi viceversa a fost copiat de Duncan Lee şi trimis Moscovei prin curierii sovietici din Washington. (A fost demascat după război de unul dintre curierii sovietici.)
84.000 de mesaje decriptate lunar
Preşedintele Roosevelt este descris în această carte ca un om duplicitar. Avea înclinaţii pentru acţiuni melodramatice, pentru spioni, mai degrabă decât pentru spionajul electronic (pag. 61). Din biroul său de la Casa Albă a acţionat ca un autentic şef de reţea de spioni încă înaintea intrării SUA în război, recrutând în acest scop colaboratori apropiaţi, prieteni de familie foarte bogaţi ca Vincent Astor şi chiar pe fiul său, James Roosevelt, căpitan în Corpul de Infanterie Marină.
Sunt interesante de menţionat şi metodele de lucru ale lui FDR. În prezenţa sa nu permitea nimănui să aibă în faţă un carnet de însemnări. Mesajele pe care le expedia de la Casa Albă plecau prin cifrul Armatei de Uscat, iar de primit, ele veneau prin cifrul Marinei Militare a SUA. Lectura sa primordială era corespondenţa cifrată dintre ambasadorul Japoniei în SUA şi ministrul de Externe japonez, Zosuke Matsuoka, lectură devenită posibilă ca urmare a spargerii de către SUA a codului „Purple” folosit de japonezi.
Pe malul celălalt al Oceanului Atlantic, Winston Churchill citea cu prioritate telegramele cifrate ale naziştilor trimise de maşina de criptare „Enigma”, căreia britanicii, cu ajutorul polonezilor, reuşiseră să îi spargă codul. La sfârşitul războiului, numărul celor angajaţi în acest efort gigantic de decriptare ajunsese la 10.000 de analişti care trebuiau să descifreze 84.000 de mesaje lunar.
Americanii au împărtăşit britanicilor secretul decriptării codului japonez „Purple”, dar englezii nu au reciprocat prin dezvăluirea codului german „Enigma”. Motivul era acela că în mapele cu telegrame descifrate trimise zilnic lui Churchill se aflau nu numai secrete germane, ci şi mesaje descifrate de englezi din codul american pe care îl spărsese de mulţi ani. „Spionarea americanilor de către englezi se perpetua din perioada Primului Război Mondial şi era un aspect pe care Churchill nu putea să rişte să îl descopere prietenul său Roosevelt” (pag. 109).
Băncile elveţiene şi aurul furat de nemţi
Un capitol inedit din această carte tratează duplicitatea bancherilor Elveţiei în tranzacţiile lor cu aurul furat de nazişti. La 10 iulie 1944, Donovan îl informează pe liderul de la Casa Albă că un înalt demnitar german aflat în solda OSS raportează că, deşi anglo-americanii negociază cu conducerea Elveţiei oprirea tranzacţiilor cu aur german, preşedintele Băncii Naţionale a Elveţiei, un anume Weber, făcea în secret tranzacţii de transfer de aur german în valoare de 40 de milioane de franci elveţieni lunar.
Practic aceste operaţiuni echivalau cu spălarea de bani. Unii furnizori de material de război ai Germaniei refuzau plata în aur deoarece bănuiau corect că naziştii furaseră aurul respectiv. Dar acceptau să fie plătiţi în franci elveţieni. Germanii jefuiseră aurul din băncile centrale ale Franţei, Belgiei, Olandei şi ale altor ţări ocupate de ei.
Ambasadorul Irlandei în Italia informa pe şefii săi de la Dublin în telegrame interceptate de OSS că „evreii din Roma au fost somaţi să furnizeze Germaniei 50 de kg de aur în 24 de ore. Altfel, 200 de tineri evrei vor fi trimişi ostatici în Germania” (pag. 317). Ambasadorul irlandez mai dezvăluia faptul că Vaticanul se oferise să-i ajute pe evrei să plătească aurul respectiv în cazul că evreii nu puteau să strângă atâta aur în 24 de ore.
Din corespondenţa guvernului japonez cu ambasadorul lor la Berlin, Roosevelt a aflat că la Tokio se luase decizia trimiterii în Germania a două tone de aur cu prima ocazie şi că Marina Militară a Japoniei luase deja măsurile necesare transportului lui în Germania. Naziştii au intrat în anul 1940 cu 200 de milioane de dolari în monede de aur, iar în timpul războiului achiziţionaseră aur în valoare de 909 milioane de dolari (pag. 318).
Elveţienii se disculpau arătând cu degetul spre alte ţări neutre care lucrau de zor cu naziştii. Spania lui Franco livra Germaniei 90% din necesarul ei de tungsten, iar Suedia vindea naziştilor mari cantităţi de rulmenţi, în condiţiile în care fabricile germane de rulmenţi erau sistematic bombardate de aviaţia britanică. În plus, acele fabrici de rulmenţi de la Schweinfurt erau reconstruite de tehnicieni suedezi, întrucât 60% din rulmenţii fabricaţi acolo erau de la o filială suedeză a concernului suedez Svenska Kullager Fabriken (SKF).
La aceste ţări mai trebuie adăugate Portugalia care livra Germaniei wolfram şi Turcia care le vindea naziştilor minereul de crom. În consecinţă, decizia lui Roosevelt a fost de a cumpăra în totalitate aceste mărfuri strategice de către SUA, pentru a preveni căderea lor în mâinile naziştilor (pag. 321).
În războiul secret dus de Roosevelt contra Japoniei, un ajutor nesperat a venit din partea Vaticanului. Marii comandanţi din flota Japoniei erau catolici şi, prin ei, Vaticanul era informat de unele acţiuni iminente. Exemplu este următoarea telegramă de la Vatican: „Japonezii au lansat la apă un nou bastiment de război având la bord nouă dintre cele mai mari tunuri din lume. Nava de război este sub comanda amiralului Zanuchi, un catolic” (pag. 399).
Paharele lui Churchill
În încheiere, voi menţiona poate cel mai interesant secret al acestei cărţi: de ce evreii germani n-au fost primiţi la imigrare în SUA în cea mai grea perioadă a istoriei lor, Holocaustul din cel de-Al Doilea Război Mondial. Încă din anul 1938, Edgar Hoover, directorul FBI, îl avertiza constant pe Roosevelt că naziştii au plantat în SUA agenţi secreţi printre zecile de mii de evrei care imigraseră disperaţi din Germania. „Această posibilitate a croit politica preşedintelui Roosevelt care nu urmărea atât să ajute refugiaţii la imigrare în SUA, cât să ţină spionii în afara ţării” (pag. 215)
Cu toate aceste prevederi draconice, Hoover şi agenţii lui nu au reuşit să prevină furtul de către spionii străini al bombei atomice americane. Deosebirea este că aceia care au copiat bomba atomică americană au fost sovieticii, nu naziştii. Autorul cărţii are şi detalii picante. Astfel, la 22 decembrie 1941, Winston Churchill vizitează capitala SUA şi este cazat la Casa Albă.
Acolo, valetul american al Casei Albe, Alonzo Fields este instruit de Churchill asupra nevoilor sale: „Înaintea micului dejun trebuie să am în camera mea un pahar cu sherry, înaintea prânzului, două pahare de whisky scoţian, la cină, şampanie franţuzească, iar înaintea culcării, coniac vechi de 90 de ani” (pag. 157).

Act prin care Romaniei i-au fost impuse, sub amenintarea cu forta, importante cedari teritoriale. Profitand de izolarea politica si militara a Romaniei, in anul 1940, si incurajate de cedarea fara lupta a Basarabiei, nordului Bucovinei si tinutului Herta catre U.R.S.S., autoritatile horthyste de la Budapesta au declansat o adevarata isterie razboinica impotriva Romaniei in vederea ocuparii Transilvaniei. Hitler si echipa sa din fruntea Reichului german simpatizau cu pretentiile teritoriale ale Ungariei fata de Romania, dar nu erau nicicum de acord cu un razboi intre cele doua tari, pentru a nu fi periclitate pretioasele rezerve de petrol din teritoriul romanesc, necesare in razboiul pe care-l pregateau impotriva Uniunii Sovietice. La 15 iulie 1940, führerul Germaniei ii adreseaza o scrisoare regelui Carol al II-lea, prin care ii cere pe un ton ultimativ sa faca concesii teritoriale Ungariei si Bulgariei, adaugand ca, daca Romania nu se va incadra integral in "noua ordine", atunci sfarsitul va fi, posibil, chiar in foarte scurt timp, "distrugerea Romaniei". In scrisoarea de raspuns, trimisa lui Hitler, regele Carol al II-lea afirma ca Romaniei i se cere un sacrificiu nejustificat de mare si nedrept, in favoarea celor doua state vecine, care vin cu pretentii asupra Transilvaniei, respectiv asupra Cadrilaterului; si ca aceste pretentii vin la foarte scurt timp dupa ce, la sfatul guvernului german, Romania cedase Uniunii Sovietice, fara lupta, Basarabia, nordul Bucovinei si tinutul Herta. Suveranul Romaniei afirma limpede ca tara nu mai poate accepta un asemenea sacrificiu, chiar si cu riscul unui "razboi in care nu am tine seama nici macar de sansele posibile de succes". In scrisoare se face observatia ca, daca Germania doreste neaparat sa instaureze ordinea in Europa Orientala si in Balcani, atunci sa faca acest lucru cu participarea simultana a tuturor statelor din aceasta zona si nu doar prin mutilarea Romaniei. Ea nu poate fi invinuita ca element de instabilitate aici, atata timp cat se stie ca Marea Unire de la 1918 nu s-a facut prin forta armata, ci prin vointa unanima, legitima si pasnica a tuturor romanilor, care au dorit sa-si desavarseasca unitatea statala. Mai mult, regele scoate in evidenta faptul ca aceasta noua cedare ar crea "o situatie interna tulbure, de pe urma careia s-ar grabi sa profite vecinii Romaniei, cei mai puternici si mai putin susceptibili de a fi controlati..., ceea ce ar pune in pericol existenta tarii mele". Cu toate acestea, Hitler forteaza lucrurile si obliga cele doua guverne, roman si maghiar, sa rezolve prin intelegere intre ele pretentiile Ungariei asupra Transilvaniei. In acest sens s-au desfasurat la Turnu Severin, in perioada 16-24 aug. 1940, tratativele romano-maghiare. Delegatia maghiara a pretins alipirea la Ungaria a unui teritoriu ce reprezenta mai mult de jumatate din suprafata Transilvaniei, adica, 69.000 km2, cu o populatie de 3,9 milioane locuitori, dintre care 2,2 milioane erau romani, 1,2 milioane maghiari si 500.000 germani. Delegatia romana a sustinut principiul schimbului de populatie, cu rectificari minore de frontiera in favoarea Ungariei.

Balerina care a schimbat Al Doilea Război Mondial

O frumoasă balerină de origine rusă, care lucra ca spion pentru nazişti, a reuşit să întoarcă soarta primului conflict major din cadrul celui de-al Doilea Război Mondial, scrie The Telegraph.


Marina Lie - cunoscută şi sub numele de Marina Goubonina, Marie Alexevna şi Luise Lohmann - a furat planurile de luptă ale britanicilor, într-un moment în care campania din Norvegia părea câştigată de trupele aliate.

Înfrângerea a dus la demisia lui Neville Chamberlain şi numirea în funcţia de premier a lui Winston Churchill. Evenimentele au avut loc în mai 1940. Trupele generalului german Eduard Dietl (foto 1) erau atacate de cele ale lui Sir Claude Auchinleck (foto 2), în apropiere de Narvik (Norvegia). Dietl pregătea deja planurile de retragere spre graniţa suedeză, pentru a jace joncţiunea cu restul trupelor sale.

După înfrângere, britanicii l-au numit premier pe Churchill

În acel moment, arată documentele din Arhivele Naţionale britanice, Marina Lie a ajuns la baza lui Auchinleck, din apropiere de Tromso. Se pare că ea a reuşit să pună mâna pe planurile sale de luptă, iar, pe baza acestora, Dietl a reuşit să îşi rearanjeze apărarea şi, în cele din urmă, să obţină o preţioasă victorie.

Schimbarea bruscă de situaţie a fost jenantă pentru premierul Neville Chamberlain, iar locul acestuia a fost luat de Winston Churchill.

O femeie frumoasă şi abilă

Documentele publicate de Arhivele Naţionale o identifică pe Lie drept un "posibil agent german". Aceasta a fost observată în august 1941 la Madrid. Descrierea ei este una atentă: "păr blond, adunat la spate într-un coc. Singurul machiaj este un strat subţire de ruj; bine îmbrăcată, inele la ambele mâini şi cercei albaştri cu email". Aceste informaţii veneau de la Gerth van Wijk, un agent german capturat de MI5, Serviciul de Securitate Internă al Marii Britanii.

Însă informaţii despre faptele din 1940 ale Marinei Lie vin de la un alt prizonier, coleg cu Wijk, pe nume von Finkestein. În timpul campaniei din Norvegia, acesta din urmă a fost răpit de MI6, Serviciul de Securitate Externă al Marii Britanii. Von Finkestein este cel care a văzut-o pe Lie venind la Tromso, unde s-a întâlnit cu Sir Claude Auchinleck.

Descrierea lui von Finkestein a fost următoarea: "blondă, înaltă, figură frumoasă, rafinată şi delicată". Wijk a adăugat că este aceeaşi femeie pe care el a întâlnit-o în Madrid. "Dacă este aceeaşi, atunci este extrem de periculoasă", a spus el. MI5 nu avea însă o fotografie care să stabilească dacă femeia văzută de von Finkestein este aceeaşi cu cea văzută de Mijk la Madrid. Von Finkestein a spus că a aruncat în mare singura fotografie pe care o avea, alături cu paşaportul său, atunci când a fost capturat de MI6.

Apropiată a lui Stalin, apoi spion nazist

Chiar dacă alţi agenţi germani capturaţi de serviciile de securitate au confirmat povestea compusă din spusele lui Wijk şi von Finkestein, confirmarea a venit abia în 1945, când Serviciul de Securitate din Franţa a oferit o descriere completă a Marinei Lie. Într-o notă din 24 iulie 1945, s-a arătat că agentul nazist avea "o vârsta de circa 40 de ani, 1,74 metri, talie suplă, păr blond natural, ochi albaştri", adăugând "picioarele foarte frumoase". Ea vorbea cinci limbi: rusă, germană, spaniolă, franceză, norvegiană şi engleză.

Raportul a arătat că, mai întâi, Marina Lie a lucrat ca profesoară de balet în Moscova. L-a cunoscut personal pe Stalin şi era în contact cu mai mulţi oficiali de rang înalt din URSS. S-a căsătorit cu un comunist norvegian, iar apoi a acceptat propunerea propagandei ruse de a prezenta dansul rusesc în faţa europenilor. La Londra, s-a împrietenit cu un spaniol, pentru ca apoi să îşi părăsească soţul şi să plece în Norvegia.

Acolo, şi-a abandonat viziunile comuniste şi a fost de acord să lucreze pentru spionajul german. După misiunea din Norvegia, s-a retras în Spania, unde a dus o viaţă de lux. A murit la vârsta de 74 de ani, în 1976, la Barcelona.

VIDEO Şi aliaţii au folosit torpile umane în Al Doilea Război Mondial!
http://www.historia.ro/exclusiv_web/stiati/articol/video-aliatii-au-folosit-torpile-umane-al-doilea-razboi-mondial
Istoricul Marian Ştefănescu consideră că efortul Germaniei naziste de a pune la îndoială supremaţia engleză pe mare prin atacul convoaielor aliate a fost de la început sortit eşecului, mai mult atacurile navelor germane au fost în general temerare şi riscante. Pentru a înlătura pericolul pe care îl reprezenta cuirasatul german Tirpitz, aliaţii au folosit inclusiv torpile umane pentru a-l scufunda.


„După ce Franţa şi Marea Britanie au declarat război Germaniei ca urmare a invadării Poloniei de către trupele celui de-al Treilea Reich, singurele acţiuni de luptă puternice între cele două părti s-au desfăşurat pe apă în aşa numita „Bătălie a Atlanticului”.
Germanii au folosit cele mai puternice nave pe care le deţineau: cuirasatele Bismark şi Tirpitz, pentru a pune la îndoiala supremaţia flotei engleze pe oceanele lumii. Dacă soarta navei Bismark este bine cunoscută, cuirasatul fiind scufundat de marina engleza la 27 mai 1940, mai puţin ştiută este povestea cuirasatului Tirpitz.
Tirpitz ameninţa comunicaţiile între aliaţii occidentali si URSS, convoaiele aliate care traversau Atlanticul de Nord erau în mare pericol pentru că baza cuirasatul german era în fiordurile norvegiene.
Nava germană a fost urmărită şi atacată de către forţele aliate cu toate mijloacele posibile până când a fost scfundată pe 12 noiembrie 1944. Pentru a scufunda Tirpitz, aliaţii au folosit inclusiv “torpile umane”, au bombardat-o aerian şi au reuşit să o scufunde după zece astfel de atacuri. În timp ce nava se scfunda marinarii germane cântau: Deutschland, DEUTSCHLAND ueber alles! (Germania peste toate)”, a declarat profesorul Marian Ştefănescu.

Mărturii zguduitoare despre crimele de la Katyn (2)

Despre primele înhumări şi deshumări ale cadavrelor de la Katyn s-au dat amănunte în "Les Nouvelles de Moscou", nr. 33 din august 1989, unde sînt relatate mărturiile unor localnici. Cum nemţii ajunseseră, deja, pe Volga, în momentul descoperirii cadavrelor militarilor polonezi îngropaţi, pe ei nu părea să-i intereseze prea mult subiectul.
Numai cînd situaţia frontului s-a schimbat, după încercuirea Armatei lui Friedrich Paulus, s-au gîndit la această situaţie. Astfel, la 13 aprilie 1943, postul de radio german transmitea că, în pădurea de lîngă Smolensk, se află mormintele a 10.000 de ofiţeri polonezi, împuşcaţi de sovietici, în primăvara anului 1940, ştirea fiind urmată de o impresionantă campanie de presă, iniţiată de oamenii lui Joseph Goebbels, care s-au deplasat la Katyn, făcînd parte din comisii alcătuite şi din polonezi. S-au făcut fotografii, s-au examinat cadavrele, s-au luat declaraţii.
Puterile aliate au încercat să limiteze repercusiunile politice ale crizei provocate de dezvăluirile privitoare la "afacerea Katyn", purtîndu-se, pe această temă, o întreagă corespondenţă între Stalin şi Churchill. După 25 aprilie, cînd sovieticii au întrerupt relaţiile cu echipa "New York Times", a fost lansată ipoteza că, de fapt, ruşii şi polonezii au fost păcăliţi de nemţi cu scopul de a crea disensiuni în tabăra aliaţilor.
Comisia Internaţională de Experţi şi Comisia Crucii Roşii poloneze, pe baza unor probe de necontestat, exhumînd şi examinînd cadavrele în perioada aprilie-iunie 1943, au ajuns la concluzia că Pădurea Katyn a fost locul perfect, timp îndelungat, pentru împuşcarea cetăţenilor sovietici şi polonezi.
În urma excavaţiilor, au fost găsite trupuri care fuseseră îngropate în urmă cu 15 ani. Au fost identificate rămăşiţele unor prizonieri polonezi, majoritatea provenind de la Kozielsk. În buzunarele celor 4.200 de victime s-au găsit sute de acte sovietice, datate aprilie 1940, şi 3.184 de hîrtii, din 6 mai 1940. Asupra unor cadavre s-au descoperit mici obiecte de toaletă şi chiar bijuterii, trăgîndu-se concluzia că prizonierii de război au fost executaţi în foarte mare grabă. Notiţele şi însemnările găsite la Katyn, scrise cu cerneală, s-au şters, păstrîndu-se mai bine cele în creion. Adam Solski, una dintre victime, preciza în carnetul său: "8 aprilie, ora 3,30 dimineaţa - trenul a plecat din Staţia Kozielsk spre Vest. Ora 9, 45 - Staţia Iaşnia. 8 aprilie 1940 - de la orele 12, pornim către Smolensk, pe o linie secundară de cale ferată. 9 aprilie - ne pregătim să ieşim din cuşti. Sîntem duşi în camioane, spre un loc necunoscut. Ce va urma oare? Ziua începe ciudat. Ne-au cărat în dube. E groaznic! Ne-au dus într-o pădure. Pare a fi o reşedinţă de vară, la ţară. Sîntem percheziţionaţi cu multă atenţie. Gardienii s-au arătat interesaţi de verigheta mea. Mi-au luat ceasul, care arăta ora 20,30, cureaua, briceagul şi toate rublele" - se spunea în ziarul "New York Times", la pag. 38. Faţă de astfel de probe, dezminţirea dată de sovietici, la 15 aprilie 1943, din ordinul lui Stalin, este deosebit de cinică. Agenţia TASS declara, tot atunci, că dacă prizonierii polonezi au fost găsiţi morţi, înseamnă că autorii au fost nemţii care mint, aruncînd vina pe sovietici. Pentru probarea versiunii proprii, după eliberarea Smolensk-ului, între 16 şi 23 ianuarie 1944, încep noi excavaţii, oamenii din Comisia lui Nikolai Burdenko dezgropînd 925 de cadavre, după care au concluzionat că polonezii au fost împuşcaţi de nazişti. Această afirmaţie a stîrnit proteste, chiar din primele momente. Un raport pentru Camera Reprezentanţilor din SUA prezenta dovezi, între anii 1951-1952, în legătură cu trădarea lui Burdenko. El spunea unui apropiat al său că scopul Comisiei era să arunce vina pe nazişti, adică de a înlocui adevărul cu minciuna. Probele adunate de comisiile care l-au precedat pe Burdenko au fost duse la Cracovia, unde un grup de experţi în medicină şi chimie le-a studiat, apoi le-a împachetat în 14 lăzi şi, în ianuarie 1945, cînd ofensiva sovietică se apropia de oraş, le-a trimis spre Vest cu două camioane. Anchetatorii au reuşit, totuşi, să afle modul stupid în care au dispărut probele doveditoare ale crimei, fără a mai fi vreodată cunoscute.

Pactul Ribbentrop - Molotov

http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=11009

Mai cunoscut sub numele de Pactul Ribbentrop – Molotov, dupa numele principalilor doi semnatari, ministrii de externe german si sovietic, Pactul Hitler – Stalin a fost semnat la 23 august 1939. Pactul Ribbentrop – Molotov prevedea ca Germania si URSS sa nu se atace una pe cealalta sau sa sustina o a treia putere care ar ataca-o pe una dintre ele. Pactul a fost o surpriza pentru contemporani, pentru ca era semnat de doi temuti oponenti ideologici.



In vara anului 1939, Hitler a inceput sa dea primele semne de nerabdare; daca voia sa atace Polonia, trebuia sa stie care va fi pozitia lui Stalin. Abia la jumatatea lunii august Molotov a primit instructiuni sa stea de vorba cu ambasadorul german la Moscova si sa-i prezinte o lista de intrebari, pentru a stabili exact care era oferta germana. Presiuni asupra Japoniei ca sa nu ameninte Siberia? Un tratat de neagresiune? Un pact asupra tarilor baltice? O intelegere cu privire la Polonia? Intre timp, Hitler a ajuns sa se grabeasca atat de tare, incat, desi ii displacea profund acest lucru, a fost dispus sa cedeze la fiecare dintre ceste puncte.
Ca raspuns la intrebarile lui Molotov, ambasadorul german von der Schulenburg la- informat ca Hitler era dispus sa-l trimita imediat la Moscova pe ministrul lui de externe, Joachim von Ribbentrop, si sa-l imputerniceasca sa discute rezolvarea tuturor problemelor importante.
„Nevrand sa-si arate cartile inainte de a sti exact ce i se oferea, Stalin a sporit presiunea asupra lui Hitler cu inca o treapta. Molotov a fost instruit sa exprime apreciere pentru entuziasmul lui Ribbentrop, dar in acelasi timp sa declare ca era necesar un acord de principiu inainte de a se stabili rostul unei vizite. Hitler a fost invitat sa formuleze o propunere precisa, care sa includa un protocol secret asupra chestiunilor teritoriale specifice. Mai mult ca sigur ca pana si obtuzul Ribbentrop intelesese scopul cererii lui Molotov. Daca s-ar fi aflat ceva despre propunere, toata lumea ar fi stiut ca era vorba de un proiect avansat de germani; mainile lui Stalin ramaneau curate, iar esecul negocierilor putea fi explicat prin refuzul sovieticilor de a accepta expansionismul german”, arata Henry Kissinger.
Intre timp, agitatia lui Hitler ajunsese la cote paroxistice. Decizia de invadare a Poloniei trebuia luata in cateva zile. Pe 20 august 1939, el i-a scris direct lui Stalin. Pe 21 august, Stalin i-a raspuns la scrisoare liderului nazist, exprimandu-si speranta ca „Pactul de neagresiune germano-sovietic va marca o cotitura decisiva pentru imbunatatirea relatiilor politice dintre tarile noastre.” Urmarea a fost ca Ribbentrop a fost invitat sa efectueze o vizita de patruzeci si opt de ore la Moscova.

La 23 august 1939, Ribbentrop a ajuns la Moscova. Sovieticii nu i-au acordat nici macar o ora din momentul sosirii pana l-au chemat la o intalnire cu Stalin. Liderul sovietic nu s-a aratat foarte interesat de un tratat de neagresiune si nici din cale-afara de miscat de declaratiile de prietenie rostite protocolar de Ribbentrop. Punctul central al preocuparilor sale a fost protocolul secret de impartire a Europei de Est.

Ribbentrop a propus ca Polonia sa fie impartita in sfere de influenta de-a lungul grantei din 1914, principala diferenta fiind aceea ca Varsovia avea sa ramana germanilor. Nu s-a decis daca Polonia avea sa pastreze o spoiala de independenta sau germania si Uniunea Sovietica aveau sa anexeze toate cuceririle. Cat despre tarile baltice, Ribbentrop a propus ca Finlanda si Estonia sa intre in sfera de influenta a sovieticilor (oferindu-i lui Stalin mult ravnita zona-tampon in jurul Leningradului), Lituania sa revina Germaniei, iar Letonia sa fie impartita.
Documentele existente atesta ca, in anii 1934-1936, Stalin sprijinea ideea unei apropieri si chiar a realizarii unui acord cu Hitler. O cale pentru netezirea relatiilor bilaterale mai stranse a fost oferita de existenta ca stat a Poloniei. Polonia renascuse, in urma primului razboi mondial, dupa mai bine de 100 de ani de ocupație ruso-austro-germana. Din punct de vedere geografic, Polonia devenise stat tampon intre Rusia si Germania. Initiatorul unei apropieri germano-sovietice a fost ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop.

Propunerile lui, acceptate de Hitler, au avut ecou la Moscova. Ca urmare, puterile occidentale au fost criticate aspru si etichetate drept „instigatoare la si profitoare de razboi”. Apropierea sovieto-germana din 1939 era urmarea unei conjuncturi favorabile statelor totalitare. Pentru Stalin, orientarea spre Hitler nu a fost determinata de doctrina, ci de considerente de circumstanta. Stalin se vedea in postura de realizator al vechiului Imperiu Rus, fapt care i-a umplut toata viata.
Duplicitatea a fost caracteristica dominanta a tratativelor sovieto-germane; sovieticii tratau si cu Franta si Anglia – o masura de prevedere pentru a evita izolarea in fata unei eventuale agresiuni germane. Pe de alta parte, diplomatia nazista tatona constant posibilitatea unei intelegeri separate cu Marea Britanie si o reusita ar fi contracarat esecul lui Ribbentrop la Moscova.

Cand Stalin a cerut toata Letonia, Ribbentrop i-a trimis o telegrama fulger lui Hitler, care a acceptat, la fel cum avea sa o faca si cand Stalin avea sa pretinda Basarabia de la romani. Momentul semnarii pactului a fost descris de istoricul Paul Johnson astfel: „Macelarii Europei, ametiti de bautura, isi jucau rolurile, imbratisandu-se cu tandrete si clatinandu-se pe picioare. In intregime, ei se infatisau ca un grup de gangsteri rivali, care avusesera si inainte de impartit ceva, si acum puteau sa o ia de la capat, fiind profesionisti ai acelorasi afaceri.”
Regimurile instaurate in Rusia si in Germania erau, in general, antidemocratice si erau ostile si regimurilor democratice din Occident, in particular. O alta cauza a apropierii dintre cele doua regimuri totalitare este insusi Tratatul de pace de la Versailles, atat Germania, cat si Rusia considerandu-se victime ale tratatului. In aceste conditii, nemaivorbind de atractia greu explicabila dintre Hitler si Stalin, semnarea unui pact de neagresiune intre cele doua mari forte ale lumii a devenit posibila.

Dupa semnarea pactului, Ribbentrop s-a intors imbatat de succes la Berlin, unde Hitler euforic l-a intampinat ca pe un „al doilea Bismarck”. Nu trecusera decat trei zile de la scrisoarea lui Hitler catre Stalin pana la incheierea unei revolutii diplomatice.

Luand act de expansionismul german de dupa Anschluss, Stalin spera sa evite o confruntare cu Germania nazista. In schimb, pactul ii garanta lui Hitler mana libera pentru cucerirea Poloniei. In eventualitatea unei interventii a Marii Britanii si Frantei, pactul permitea Germaniei sa evite un razboi pe doua fronturi.
Mult mai important decat actul oficial a fost protocolul secret. Acesta impartea Europa de Est si Europa Centrala intr-o sfera de influenta sovietica si una germana, in cadrul carora fiecare dintre cele doua puteri era libera sa actioneze militar fara a fi sactionata de cealalta putere. Uniunea Sovietica a negat existenta protocolului secret, care a fost completat cu alte doua protocoale secrete, care stabileau granitele dintre sferele de influenta germana si sovietica. Inca din ziua semnarii, protocolul a fost piedica ideologica pentru comunisti care s-au autodefinit drept antifascisti. Pactul a incetat sa fie valabil in momentul in care Hitler l-a surprins pe Stalin declantand Operatiunea Barbarossa, invadarea Uniunii Sovietice.

Consecintele Pactului Ribbentrop-Molotov au fost practic continuate de acordul semnat de Churchill, Roosevelt si Stalin, care a propus la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, in 1945, o noua reimpartire a sferelor de influenta in Europa, vestul urmand a se afla sub influenta Staleor Unite ale Americii, iar estul sub influenta Uniunii Sovietice. Multi istorici au sustinut ca, daca acest pact nu ar fi fost semnat, cel de-al doilea razboi mondial ar fi fost incheiat mult mai curand sau poate chiar nu ar fi avut loc.



Joachim von Ribbentrop

Omul politic german Joachim von Ribbentrop s-a nascut in 1893, la Wesel, in Renania. Ofiter de cavalerie in primul razboi mondial, apoi comerciant, a aderat la nazism in 1932. Cunoasterea de catre el a mai multor tari straine l-a impresionat favorabil pe Hitler, care i-a incredintat numeroase misiuni neoficiale in Franta, Marea Britanie si Japonia, in perioada 1935-1936.

Numit ambasador la Londra, in 1936, a fost rechemat la Berlin pentru a i se incredinta ministerul de externe, la 4 februarie 1938. A fost un executor fidel al politicii agresive duse de Hitler, semnand Pactul de otel (22 mai 1939) cu Italia si pactul de neagresiune cu sovieticii (23 august 1939), care a lasat mana libera invadarii Poloniei, declansand al doilea razboi mondial.
Odata cu atacarea URSS de catre germani, influenta lui Ribbentrop a scazut. Dupa razboi a fost judecat la Nürnberg, condamnat la moarte si executat.



Viaceslav Mihailovici Skriabin

Molotov a fost pseudonimul pentru Viaceslav Mihailovici Skriabin, important om politic sovietic, nascut in 1890, la Kubarka, Viatka. A detinut functia de presedinte al Consiliului comisarilor poporului (prim-ministru) intre 1930 si 1941, a supravegheat indeplinirea primelor planuri cincinale si i-a fost foarte fidel lui Stalin.

In 1939 si-a asumat si ministerul afacerilor externe. In timpul celui de-al doilea razboi mondial a fost vicepresedinte sub Stalin la conducerea guvernului si Consiliului suprem de aparare si a participat la conferintele aliatilor de la Teheran, Ialta si Potsdam.

In ultimii ani ai lui Stalin pozitia sa s-a deteriorat si in 1949 a fost inlocuit la ministerul afacerilor externe de catre Visinski. La moartea lui Stalin a revenit in functia ministeriala (1953). Opunandu-se destalinizarii si unei politici pasnice, a fost principalul exponent al asa-numitului „grup antipartid” care s-a opus lui Hrusciov. Demis de la ministerul de externe (1856), a fost exclus din PCUS in 1961. In 1984 a fost readms in partid. A murit in 1896, la Moscova.

Germania datorează BNR peste 18 miliarde de euro, din 1939
http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/germania-datoreaza-bnr-18-miliarde-euro-1939

Statul german datorează României 18 miliarde de euro în urma unui contract încheiat în 23 martie 1939 prin care Bucureştiul se obliga să livreze Berlinului diverse mărfuri, informează Adevărul.ro
România şi Germania au încheiat în 23 martie 1939 un contract de Clearing, prin care prima se obliga să livreze celei de a doua diverse mărfuri, pentru care plătea cu 10% mai mult decât valoarea medie a preţurilor mondiale.
Contractul prevedea că Germania trebuia să plătească în mărci germane imperiale către BNR, care achita apoi în lei româneşti către exportatori.
Plăţile au mers bine până în 1943, când Germania a început să întârzie livrarea banilor. Astfel, în iunie 1944, BNR a înştiinţat Banca Reglementelor Internationale de la Basel că Germania avea restanţe la contractul de Clearing de 545 milioane RM (Reichsmark – mărci imperiale germane). Germania a continuat însă să acumuleze datorii către România, astfel că s-a ajuns în final la o restanţă de 1,3 miliarde RM.
În ciuda restanţelor la plată, România a continuat să livreze mărfuri Germaniei chiar şi după 23 august 1944, când a trecut de partea Aliaţilor în Al Doilea Război Mondial.
Germania nu şi-a plătit nici astăzi datoria care ajunge la 18,8 miliarde de euro.

Măcelul de la Wolchow
http://www.adevarul.ro/documentare-_al_doilea_razboi_mondial/Episodul_11_din_seria_-Al_doilea_razboi_mondial-asa_cum_l-au_vazut_nemtii-_Macelul_de_la_Wolhow_0_320368507.html
La 18 decembrie 1940, Hitler a aprobat prin Directiva 21 Planul „Barbarossa" de invadare a URSS. Directiva 21 trasa şi misiunile „aliaţilor". Astfel, forţele destinate invaziei erau împărţite în trei grupuri de armată, ­precizându-se obiectivul strategic al fiecăruia.
Grupul de armate „Nord", condus de Wilhelm von Leeb, declanşa ofensiva din Prusia Orientală prin statele baltice spre Leningrad. Grupul de armate „Centru", sub comanda lui Feodr von Bock, îşi concentra atacul principal pe direcţia Minsk, Smolensk, Moscova.
Grupul de armate „Sud", comandat de Gerd von Rundstedt, desfăşura ofensiva la sud de mlaştinile Pripiatului până la Marea Neagră, pe direcţia Nipru şi Kiev. Înaintând spre Leningrad, Grupul de armate „Nord" va încercui oraşul trecând peste râul Wolchow.
Pe cursul acestui râu se va da una dintre cele mai sângeroase bătălii din istoria celui de-Al Doilea Război Mondial.

Lagărele sovietice, Paradisul pe pământ!
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/lagarele-sovietice-paradisul-pamant
O broşură de propagandă publicată în 1946 prezenta idilic prizoneriatul din URSS, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Tipărită la Biblioteca Relaţiilor Româno-Ruse, scrisă de Valeriu Câmpeanu şi intitulată „Prizonier la ruşi. Note din lagăr”, broşura relateazăcă lagărele sovietice erau locuri în care prizonierii citeau cărţi, stăteau la plajă şi făceau burtă fiindcă mâncau prea mult şi prea bine. Mai mult: asistentele ruse ar fi făcut orice să-i îngrijească cât mai bine pe bolnavii de tifos.
Era minunat în lagărele ruseşti, lasă să se înţeleagă autorul, care a fost luat prizonier în iarna lui 1941-1942. Atât de frumos încât la Spitalul Special al NKVD nr. 2989, din localitatea Kameshkovo, regiunea Vladimir a Federaţiei Ruse, şi-au găsit sfîrşitul mii de prizonieri români, germani, unguri, italieni etc. Din numărul total de 3.176 de prizonieri de război decedaţi şi înhumaţi pe teritoriul administrat de acest spital, românii se aflau pe locul doi ca număr de victime după cei germani.

Germania a ajuns să-şi decoreze foştii inamici
Un veteran britanic a fost decorat pentru activitatea împotriva celui de-al treilea Reich

Acţiunea sa din timpul războiului a permis aliaţilor scoaterea Danemarcei de sub influenţa nazistă. În mai 1945 „Operaţiunea Eclipsa” a dus la capturarea unei mari garnizoane germane şi a tuturor naziştilor din Danemarca. Succesul „Operaţiunii Eclipsa” a însemnat capturarea de către Aliaţii Occidentali a unor importante trupe naziste de pe coasta Mării Baltice, URSS putând porni ulterior spre Europa Centrală.

Maiorul Tony Hibbert a fost decorat de către Germania cu Marele Sigiliu din Kiel. Decorarea a fost făcută acasă la maior, la Cornwall, de către consulul Germaniei în Devon şi Cornwall, Angela Spatz, care a afirmat că maiorul „cu siguranţă a salvat multe vieţi de ambele părţi”.

Maiorul Hibbert, acum în vârstă de 92 de ani, a afirmat că această decoraţie este cel mai important lucru pe care l-a primit în întreaga sa viaţă, fiind şi primul englez care primeşte o astfel de decoraţie. Onoarea a fost cu atât mai mare cu cât lupta dusă în acel moment a fost chiar împotriva Germaniei.

Cum se comportau soldaţii sovietici cu popoarele eliberate
De când lumea, soldatul este reputat pentru detestabilele lui moravuri, incluzând jaful, violul, crima, separat sau la un loc. Beţia victoriei, proaspăta amintire a rigorilor disciplinei, până atunci îndurate, a camarazilor căzuţi, clocotitoarea fuziune între instinctul de conservare şi cel vital trezesc fiara în cel încurajat de împrejurări să dispună după plac de semenul său dezarmat.
În România celui de al doilea război mondial, soldatul german a circulat ca aliat – se vorbea de „frăţia de arme”, în cinstea căreia se şi imprimase o seri de timbre filatelice. Prin parcurile publice câte un soldat neamţ, în impecabilă ţinută, întovărăşea sentimental vreo bonă împingând la căruţ, la cofetăria Nestor ofiţeri înmănuşaţi consumau, fiecare, câte un platou de prăjituri, pe când îşi împărtăşeau impresiile negative despre Valahia şi locuitorii ei. Acasă, totul era cartelat. Sosit ca eliberator, soldatul sovietic primise severe ordine să se poarte ca în afişele propagandistice unde, survolat de zboruri de albi porumbei, ridica în braţe prunci dolofani – ai celor tocmai eliberaţi.
Cum mai întotdeauna se întâmplă, realitatea diferea de modelul oficial în cancelarii conceput. Soldatul sovietic respecta ordinul primit câtă vreme n-avea încotro şi până nu se îmbăta. Iar ca să nu se îmbete, nimeni nu-l putea împiedica. În căutare de alcooluri tari nu cunoştea odihna, îi plăceau ceasurile de mână, care încă nu se fabricau în uriaşa sa patrie. Descărca cu uşurinţă arma din dotare – un obicei rămas de pe front -, ucidea cu profesionismul supravieţuitorului. Situaţie în care a lăsat în memoria colectivă românească amintiri dintre cele mai amare.
Pe soldatul sovietic disciplinat şi deschis la inimă (dar mereu cu „mandolina” în braţe) l-am cunoscut în primele zile de după triumfala lui trecere prin Bucureşti, la Ciorogârla, unde, în ferma lui Pamfil Şeicaru, locuiam într-o căsuţă de lângă conac. În acela se instalase un cartier general sovietic, condus de un colonel ras în cap şi cu aer mai degrabă de german, Novikov pe numele său. Ins corect, bun vorbitor de limbă germană. Ostaşii erau ucrainieni, cei mai mulţi de-abia ieşiţi din adolescenţă, băieţi şi fete – acestea mai mature. În uniforme decolorate de soare, îşi odihneau oasele, înainte să pornească spre Berlin – în mai multe rânduri le-am indicat cu mâna direcţia.
Erau paşnici, seara ne pofteau să asistăm la film, li se rulau în aer liber, pe cearceafuri transformate în ecrane. Am urmărit, astfel, aventurile lui Nastratin Hogea, într-o producţie central-asiatică. În parcul fermei, pe o alee întunecoasă, , mama a dat nas în nas cu un soldat care a oprit-o. Când a văzut că insul duce mâna la buzunar, mama n-a ţipat. Soldatul i-a întins un pumn de biscuiţi, scoşi dintr-un şorţ. Novikov ne-a înştiinţat însă că, după plecarea cu trupele sale – în nou nouţe camioane americane Internaţional – vor sosi trupe, pe cai mărunţei în căruţe şi care, din asiatice ţinuturi, viteji din cei cu ochii traşi în sus. Am înţeles avertismentul şi grabnic ne-am întors în Capitală. Era la începutul lunii septembrie 1944...
La Bucureşti, peste zi nu prea se produceau incidente, noaptea, însă, adesea, iar în spaima colectivă, întotdeauna. Într-o recentă apariţie în librării (Zbor către libertate) de Pia Pillat Edwards, narând una din rarisimele evadări din comunism pe calea aerului, prezenţa soldatului rus/sovietic se confundă cu aceea a morţii. Povestitoarea însăşi scapă de viol şi moarte datorită împrejurării, şi ea la fel de neobişnuită, că atacatorii încep să se bată între ei. Dar autoarea mărturisea că editorul britanic al cărţii pretinsese ca memoriile să decurgă în negru-alb.
Ţin minte starea de indecizie a tatei, prin ’47, când, primind în zori un telefon de la registratura unui hotel de pe Calea Griviţei, cum că într-o cameră cineva se sinucisese, lăsând numărul nostru de telefon – al nostru şi al lui Vladimir Streinu – era chemat la faţa locului. Mai periculoasă decât tentativa de sinucidere – care eşuase – se arăta expediţia...
Dar am şi o amintire personală, tot de pe atunci. Invitat la un ceai, la cea mai frumoasă şi greu abordabilă fată din Cotroceni, pe numele ei Maia, adusesem cu mine patefonul şi discurile cu muzică de dans. Era iarnă ţeapănă, băusem cu măsură, dar când am ieşit în gerul sticlos, la şase/şapte străzi de casă, cu patefonul sub un braţ şi discurile sub celălalt, mi s-au înmuiat brusc genunchii. Paradoxal, cele două obiecte mă ajutau să-mi ţin un şi aşa precar echilibru. Cădea pe spate, pe gheţuş, mă ridicam, fără să dau drumul nici patefonului, nici discurilor. Câţiva paşi mai în spate, o ceată de soldaţi sovietici, beţi morţi, întâmpinau, cu sudălmi, cele mai mari greutăţi să stea în picioare: cădeau, se ridicau, din nou lunecau.
Nu aveam ceas pe mână, dar asta putea fi la fel de rău, o circumstanţă agravantă. Pe când, încălţat în pantofi de seară, cu talpă subţire, simţeam până în inimă gerul, din urmă mă ajungea un iz de spirt, cu un halo de căldură. Tot căzând şi ridicându-se, ruşii m-au ajuns din urmă, ne-am încrucişat, ţinându-se de aceiaşi parte a unui grilaj, vremea stătuse pe loc, apoi ei au cotit. N-au fost, prin urmare, chiar aşa de primejdioşi cum îi preceda reputaţia.
În cartea Piei Pillat Edwards s-ar vedea, deci, doar latura lor neagră. Ori, poate, nebuni după muzică, aşa cum ruşii sunt, şi văzându-mă cu patefon, m-au lăsat în pace. Însă mai am o amintire. La etajul casei noastre locuia, în calitate de chiriaşi – timpurile se înăspriseră, veniturile familiei Cioculescu diminuaseră – perechea Bonyhadi. Andrei Bonyhadi era un evreu de origine maghiară, bărbat frumos, înalt, distins, elegant, poate trecut de patruzeci de ani, soţia lui, româncă, nepoată de episcop, după spusele-i, şchiopăta de un picior. Dl. Bonyhadi se ocupa de afaceri, părăsea frecvent capitala, cu toate că, evreu fiind, îi era interzis. Dar nu avea de ce să se teamă din partea noastră. În ziua când Italia a ieşit din război, într-o criză de euforie, am alergat pe scări, să-l anunţ – m-a primit cu stinghereală.
După 23 august ’44 Andrei Bonyhadi călătorea mai ales în Ungaria, de unde-şi adusese singurul membru al familiei care scăpase nemăcelărit, Şoni, un băiat de vreo doisprezece ani, pe care, de altfel, intenţiona să-l înfieze. Şoni fusese ocrotit, se pare, de biserica catolică, poate însuşi dl. Bonyhadi era catolic. Dar devenise comunist. Ştiind că tata era naţional-ţărănist, mă întreba pe mine: „- Ce vrea Maniu, acesta?” Acum conducea o firmă de import-export şi achiziţionase, la capătul străzii, într-un bloc care tocmai se construia, un apartament, se pregătea să se mute în noua locuinţă.
Era tot iarnă, eram grav bolnav, cu interdicţia de a părăsi patul, când, în puterea nopţii am simţit în toată casa o foială cu totul neobişnuită, îi auzeam paşii lui Şoni urcând şi coborând în trombă scările. Foarte alarmaţi, ai mei m-au lămurit: venind din centrul oraşului, perechea Bonyhadi fusese acostată în poarta casei, de un grup de soldaţi sovietici. Un tip încă mai înalt decât Bonyhadi îi pusese pistolul în tâmplă, cerându-i ceasul. Soţia ţipase, rusul trăsese.
Andrei Bonyhadi fusese aduse pe scări, cu creieri scurgându-i-se pe trepte, horcăind, fusese luat cu salvarea, operat. Decedase, în zori.
„- Ruşii tăi, pe care atâta îi iubeai”, se căina văduva. Dar nu pentru multă vreme. Cineva, de faţă aflător i-a atras atenţia că e cazul să-şi ţină gura. Şi, într-adevăr, în ziare a apărut informaţia că Andrei Bonyhadi fusese asasinat de o ceată de legionari, îmbrăcaţi în veşminte de ostaş sovietic. I s-au făcut funeralii oficiale, sicriul i-a fost învelit într-un drapel roşu. Văduvei i s-a găsit un post important în ministerul de externe. Se mută în apartamentul în care soţul ei n-a mai avut şansa să locuiască.
„- Ah! Se văita ea, lăcrămând, de câte ori venea vorba de oribilele momente prin care trecuse, şi ce bărbat frumos era ticălosul de rus”. Care va fi făcut rost de ceas într-o altă împrejurare. Şoni a dispărut din Bucureşti, sper să fi fost mai norocos pe urmă...
Desigur soldatul rus ocrotea copiii şi văduvele, chiar când acestea îşi datorau statutul prestaţiei lor. Pe front sau în spatele lui. Aşa e la război, mi se va spune, aşa e soldatescul pretutindeni, de când e lumea. De aceea, poate, de-a lungul a zeci de ani mi-am pus consecvent – şi fără o clipă de şovăire – semnătura sub inevitabila lozincă „Luptăm pentru pace!”, fie că pretindeam, fie că ofeream ceva. Iar dacă cel de al treilea război mondial n-a mai avut loc în parte mi se datorează, meritul ar trebui să-mi fie recunoscut, a fost contribuţia mea la destinul mapamondului. O dată ce acea ce-mi doream eu n-a contat.
Cum era – sau nu – de prevăzut, din vârful obeliscului, unde suferea de răul înălţimilor, soldatul rus şi-a luat într-o zi zborul. Sic tranzit...