Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Scris de Admin 12.01.06 14:45

Rezumarea primului mesaj :

Al Doilea Razboi Mondial
http://www.clopotel.ro/enciclopedia/Razboaie_Al_Doilea_Razboi_Mondial-435.html

Scris de Admin 28.01.08 20:38

La 28 februarie 1945, Înaltul Comandamentul Sovietic a ordonat ca în toate aeroporturile din România, începând cu ora 18.00, să se interzică decolarea oricărui avion românesc, iar patrulele româneşti de apărare antiaeriană de pe aeroporturi să fie înlocuite cu militari sovietici. Mareşalul Rodion Malinovski a sosit în Bucureşti la 28 februarie 1945 şi s-a întâlnit cu generalul Iosif Teodorescu, comandantul militar al Bucureştiului, cu care a discutat probleme legate de dislocarea trupelor române în Capitală. Mai multe unităţi ale NKVD au fost aduse în Bucureşti, ridicând în total numărul acestora la şase batalioane ce se aflau organizate în Regimentele 2 şi 6 Vânători şi repartizate în diferite clădiri din oraş. Pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti vor fi instalate posturi de control ale Armatei Roşii cu misiunea de a interzice accesul militarilor români în Bucureşti.

Începând cu noaptea de 5 spre 6 martie 1945, unităţile române care asigurau paza principalelor instituţii de stat, guvernamentale, au fost introduse în post fără armament şi muniţie. Comuniştii realizau, astfel, o demonstraţie de forţă aprobată de către Moscova care a ordonat trupelor sovietice din România să o sprijine. Regele Mihai I va renunţa la gândul abdicării şi va accepta numirea lui dr. Petru Groza ca prim-ministru al României, precum şi constituirea unui guvern în care comuniştii aveau cuvântul hotărâtor, ca urmare a promisiunilor făcute de sovietici că vor permite reinstalarea administraţiei româneşti în nord-estul Transilvaniei şi vor fi mai înţelegători în aplicarea Convenţiei de armistiţiu.

Echipa OSS de la Bucureşti a interceptat, la 7 martie 1945, un document important din care rezulta că patru agenţi sovietici (generalul Fedor Zurcov, din statul major politic al lui Malinovski, Ilia Zurcov de la secţia de educaţie comunistă a Comandamentului - sosit la Bucureşti la 6 martie -, Nicolae Afcev - ataşat special pe lângă Ana Pauker - şi Sulam Berezinsky - trimis special al lui Stalin ca observator pentru problemele româneşti) s-au întâlnit la Bucureşti cu patru demnitari comunişti (Ana Pauker, Constantin Doncea, Constantin Pârvulescu şi Vasile Prosenko) pentru a discuta un plan de comunizare a României pe trei ani. Acesta prevedea: 1) abdicarea şi exilul regelui Mihai; 2) înlocuirea armatei prin trupe române pregătite de sovietici din prizonierii de război români; 3) înlocuirea poliţiei printr-o miliţie cetăţenească şi o forţă NKVD; 4) pauperizarea maselor rurale pentru a deschide drum colectivizării agriculturii; 5) distrugerea partidelor ţără- nesc şi liberal prin mijloace violente însoţ ite de lichidarea băncilor în care predominau liberalii; 6) lichidarea treptată a firmelor care făceau afaceri cu angloamericanii şi 7) eliminarea tuturor străinilor cu excepţia cetăţenilor din URSS şi statele din orbita sa. Guvernul de la Washington a considerat sursa acestor informaţii ca fiind „untried“ (netestată) şi ca atare nu a fost luată prea mult în considerare de către forurile superioare americane, având în vedere că politica despre România fusese „prestabilită“.

Printre primele măsuri luate de guvernul Groza, imediat după 6 martie 1945, s-a aflat şi preluarea aparatului de ordine şi informaţii, în forma existentă, cu perspectiva imperioasă a schimbării compoziţ iei, structurii şi activităţii acestuia. Numeroase cadre vechi, socotite compromise, au fost înlăturate din activitate, iar unii chiar arestaţi. Obiectivul central al acestor măsuri l-a constiuit transformarea aparatului Ministerului de Interne într-un instrument pentru „înfrângerea reacţiunii“ şi care să slujească nemijlocit „regimul democrat popular“, în curs de edificare. La 23 martie 1945 a fost legiferată reforma agrară şi la 21 aprilie, acelaşi an, guvernul a emis Legea nr. 312, pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau crime de război, legiferând fără echivoc imixtiunea practicilor sovietice în sistemul judiciar român. Noul act normativ înfiinţa instituţia Tribunalului Poporului şi introducea instituţia „acuzatorilor publici“, numiţi de Consiliul de Miniştri şi nicidecum de puterea judecătorească, ceea ce permitea o judecare sumară a proceselor, nefiind necesare prea multe probe, şi reducea motivele de recurs doar la „greşita compunere a instanţei şi greşita aplicare a legii“. Legea nr. 312/1945 elimina practic controlul judiciar, atribuind puterii executive, în speţă Consiliului de Miniştri, competenţe în materie de sesizare a acuzatorilor publici şi emiterea mandatelor de arestare pentru persoanele ce urmau a fi judecate de Tribunalul Poporului. În paralel cu reprimarea legionarilor se trecuse, mai ales după 12 septembrie 1944, la capturarea militarilor germani rămaşi în urma retragerii Wehrmacht-ului, dizolvarea organizaţiilor „de tip fascist“, restituirea bunurilor de provenienţă sovietică aduse „prin jaf“ în ţară înainte de 23 august 1944, repatrierea cetăţenilor sovietici, identificarea şi prinderea criminalilor de război, deportarea în URSS a etnicilor germani precum şi internarea în lagăre, iar mai apoi dislocarea din localităţile de domiciliu şi fixarea de domicilii obligatorii în diferite judeţ e din sud-estul ţării. Procentul etnicilor germani care au fost supuşi măsurilor de deportare, în sud-estul ţării, a reprezentat 2% din populaţia de naţionalitate germană existentă în România în acea perioadă. Dintre cei 46.540 etnici germani deportaţi în URSS s-au reîntors aproximativ 40.000. Circa 1.200 au decedat în timpul deportă rii, iar restul celor care nu s-au mai întors în România, s-au stabilit în Germania.

Legea nr. 312/1945 elimina practic controlul judiciar, atribuind Consiliului de Miniştri competenţe în emiterea mandatelor de arestare pentru persoanele ce urmau a fi judecate de Tribunalul Poporului
Guvernul Groza a emis, la 19 martie 1945, Legea nr. 186 în urma căreia au fost trecuţi în rezervă: 70 generali, 1.878 ofiţeri, 4.081 subofiţeri şi 1.139 maiştri militari. „Greva regală“ şi simpatia de care s-a bucurat în cadrul armatei, încă de la început, a determinat Biroul Politic al CC al PCR, ca în şedinţa din 25 septembrie 1945, să ia hotărârea de a epura cel puţin jumătate din corpul ofiţeresc. Prevalându-se de reducerile militare impuse de Tratatul de Pace, guvernul a pus în aplicare, la 18 august 1947, Legea nr. 293, prin care au fost propuşi pentru a fi trecuţi în rezervă, în mod eşalonat, peste 100 generali ai armatei române. În baza acestei legi, în perioada septembrie 1947-martie 1948, au fost trecuţi în rezervă 83 generali, 1.991 ofiţeri, 1.547 subofiţeri şi 253 maiştrii militari, în total 3.874 cadre militare care „s-au dovedit ostile politicii partidului şi guvernului democrat“. Au fost trecute în rezervă, în perioada 1945-1947, 32.368 cadre militare, din care 12.003 ofiţeri, 17.948 subofiţeri şi 2.417 maiştri militari, ceea ce înseamnă că cel puţin 2/3 din cadrele militare existente în activitate la 9 mai 1945 au fost îndepărtate din armată, marea majoritate pe criterii politice. Putem concluziona că armata română s-a transformat în mai puţin de trei ani într-un instrument docil al noii puteri politice din România, uşor de manipulat în viitoarele acţiuni politice ale PCR. Pentru anii 1945 şi 1946 obiectivele aveau să fie numai politice, urmărind distrugerea partidelor care reprezentau democraţia liberală. Acţiunea împotriva structurii economice individualiste se va desfăşura în perioada de după 30 decembrie 1947.

Scris de Admin 28.01.08 20:36

La mijlocul lunii noiembrie 1944, trei noi divizii sovietice au fost aduse în România şi încartiruite în „zona industrială“, urmând a se constitui într-un puternic factor de presiune asupra autorităţilor române şi a anticomuniştilor.

Totodată, guvernul român a fost obligat să reducă efectivele poliţiei din Bucureşti la 7.000 de oameni şi a jandarmeriei de pe întregul teritoriu la 14.000 de militari. Efectivele celor trei divizii româ neşti, rămase în ţară, au fost plafonate la 3.500 de oameni fiecare.

În cursul zilei de 2 decembrie 1944, având în vedere puternicele presiuni ale FND şi lipsa de sprijin politic din partea PNŢ şi PNL, care îl considerau pe premier ca fiind un om „slab şi şovăitor“, generalul Constantin Sănătescu şi-a înaintat demisia. Regele Mihai I a încredinţat mandatul, formării guvernului, generalului Nicolae Rădescu. La 6 decembrie 1944 un nou guvern de coaliţie, condus de generalul Nicolae Rădescu, a depus jurământul. Raportul de forţe între PNŢ, PNL şi FND a rămas acelaşi (din 34 miniştri, 10 reprezentau FND). Sfârşitul anului 1944, năştea pe lângă speranţele şi încrederea că războiul va lua sfârşit, multă teamă şi îngrijorare legată de viitorul politic al României şi implicit al sistemului politic parlamentar şi al monarhiei constituţionale.

Anul Nou 1945 avea să înceapă sub semnul speranţei de mai bine, în ciuda neajunsurilor şi nenorocirilor cauzate de război, de ocupaţia sovietică şi de faptul că PCR şi aliaţii săi politici îşi doreau cu orice preţ puterea. Evenimentele desfăşurate în cursul lunilor noiembrie-decembrie 1944, născuseră în sufletele oamenilor politici români, respectiv Iuliu Maniu, teama că România fusese abandonată URSSului.

Forţele democratice angajate în apărarea democraţiei şi indepenenţei politice a României nu aveau să primească de la anglo-americani decât ceea ce se cheamă „lip-service“ (vorbe goale).
„Vin americanii!“, a fost expresia care a sintetizat o atitudine politică şi o stare de spirit“, notează istoricul Florin Constantiniu, cu referire la dramaticele evenimente ale anilor 1944-1947. O întrebare care va primi răspuns, pe măsură ce noi documente din arhivele sovietice vor intra în circuitul ştiinţific, este aceea legată de politica URSS faţă de spaţiul est-european, şi anume dacă a existat, încă din 1944-1945, intenţia comunizării acestei lumi după un plan de comunizare, în mai multe etape, urmat şi realizat de partidele comuniste sub directa şi stricta supraveghere a Moscovei sau Stalin a reac- ţionat la contexte politico-militare specifice şi abia în a doua jumătate a anului 1947 - în replică la Planul Marshall - a decis să impună modelul sovietic ţărilor din zona de hegemonie sovietică. Forţele democratice angajate în apărarea democraţiei şi independenţei politice a României nu aveau să primească de la anglo-americani decât ceea ce se cheamă „lip-service“ (vorbe goale) În perioada anterioară evenimentelor din februarie-martie 1945, Moscova avea să dispună de trei mijloace speciale în exercitarea de presiuni asupra autorităţilor române: a) îndeplinirea obligaţiilor impuse României prin Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944; b) în acest cadru, epurarea aparatului de stat şi pedepsirea criminalilor de război şi a fasciştilor; c) reintegrarea nord-estului Transilvaniei în statul român. Profitând de o serie de tulburări ce s-au ivit în nord-vestul Transilvaniei eliberate de sub ocupaţia hortystă, guvernul de la Moscova a expulzat, în noiembrie 1944, administraţia româ- nească din nord-estul Transilvaniei, instituind un regim de ocupaţie militară. În zilele crizei din februarie-martie 1945 se va exercita un adevărat şantaj asupra guvernului român şi a regelui Mihai I, vizând retrocedarea acestui teritoriu, în schimbul formării guvernului Groza, un şantaj cu atât mai eficace, cu cât articolul din Convenţia de armistiţiu care declara nul „arbitrajul“ de la Viena, specifica la iniţiativa Marii Britanii că Transilvania „sau cea mai mare parte a ei“ urma să revină României.

La începutul anului 1945 Kremlinul se dovedea a fi precaut în a se manifesta pe scena politică din România, în sensul de a-şi impune voinţa şi de a sprijini în mod direct PCR
La începutul anului 1945 Kremlinul se dovedea a fi precaut în a se manifesta pe scena politică din România, în sensul de a-şi impune voinţa şi de a sprijini în mod direct PCR, aşteptând întâlnirea Celor trei Mari din Crimeea. Conferinţa de la Yalta (4-11 februarie 1945) desfăşurată în condiţiile înaintării Armatei Roşii în Europa, nu lăsa decât o singură posibilitate: războiul sau negocierea. Cei trei Mari vor cădea de acord asupra următoarelor puncte: 1) dezmembrarea Germaniei; 2) despăgubiri de război pe care Germania urma să le plătească, de ordinul a 20 de miliarde dolari, din care jumătate Uniunii Sovietice; 3) demilitarizarea şi denazificarea Germaniei, dizolvarea cartelurilor din această ţară precum şi pedepsirea criminalilor de război. Unul dintre documentele Conferinţei de la Yalta care vizează România este „Declaraţia asupra Europei eliberate“ în care se prevede coordonarea politicii celor trei puteri şi acţiuni comune pentru rezolvarea problemelor politice ale Europei eliberate precum şi dreptul popoarelor de a-şi stabili forma de guvernământ prin alegeri libere.

Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a întors de la Moscova, la 16 ianuarie 1945, în postura de secretar general al PCR, acceptat de către Stalin în defavoarea Anei Pauker, avea să afirme, după întoarcerea de la Moscova, că viitorul României depindea de hotărârea de a urma „linia unei sincere prietenii faţă de popoarele Uniunii Sovietice“. PCR se pregătea pentru asaltul final al puterii. Scenariul de răsturnare elaborat de PCR prevedea manifestaţii de stradă şi ocuparea de prefecturi şi primării, creând astfel o stare de instabilitate şi confuzie şi care va deschide drumul spre putere al comuniştilor, încredinţată însă de factorul constituţional, adică de rege. În sala cinematografului „Aro“ din Bucureşti, generalul Nicolae Rădescu avea să rostească un fulminant discurs, la 11 februarie 1945, împotriva FND, respectiv a PCR, asigurând auditoriul că va apăra „cu orice preţ liniştea şi ordinea în ţară, nu cu gândul de a asupri pe cineva, ci numai din convingerea că este singura cale de urmat“.

Serviciile de resort din Prefectura Poliţiei Capitalei sintetizau într-un raport, din 14 februarie 1945, diversele ştiri cu caracter alarmant care au circulat cu ocazia adunării populare a FND, din 12 februarie 1945, şi care evidenţiază dramatismul situaţiei: toate formaţiunile FND au fost în stare de alarmă, iar formaţiunile de luptă au primit arme; elementele de încredere ale FND au venit înarmate la întrunirea din Piaţa Naţiunii şi, în cazul unor incidente, au fost pregătite să reac- ţioneze prin arme de foc; echipele de şoc se pregăteau în seara zilei de 13 februarie să ocupe instituţiile mai importante ale statului etc. Finalul raportului era îngrijoră tor pentru guvernanţi: „După manifestaţie, în momentul când se va întuneca, se va trece la acţiunea de răsturnare a guvernului“. Noul prim-ministru se dovedea a fi mult mai energic şi dur decât predecesorul său, cerând ca „întotdeauna la acţiuni de forţă să se răspundă cu forţă“.

Un raport sinteză al Misiunii Militare a Statelor Unite, datat 21 decembrie 1944, care utiliza şi informaţiile echipei de agenţi ai OSS, aprecia, în perspectiva momentului 6 martie 1945 că soarta guvernului Rădescu precum şi a celor care vor veni va depinde de abilitatea de a ajunge la o înţelegere loială cu Rusia şi de a stăpâni haosul existent în economie, transporturi şi finanţele ţării. În opinia ofiţerilor de informaţii americani, orice criză politică în România ameninţă să se transforme într-o criză a statului implicând problema dacă sau nu România va rămâne o naţiune independentă. Informaţiile şi analizele pe care OSS-ul le-a înaintat la Washington, în perioada de până la 6 martie 1945, au fost considerate a fi neconcludente în ceea ce priveşte descifrarea intenţiilor Uniunii Sovietice asupra României. Sprijinirea de către URSS a PCR a fost apreciată ca relativ întemeiată datorită antirusismului tradiţional, acum exacerbat în condiţii de ocupaţie, iar pe de altă parte teama cercurilor politice româneşti faţă de comunizarea României şi implicit a centrului şi sud-estului Europei, au fost privite ca exagerate şi tinzând să provoace un showdown URSS - puterile occidentale.

Ofiţerii de informaţii americani considerau că orice criză politică din România se va transforma într-o criză a statului şi va pune sub semnul întrebării dacă România va rămâne sau nu o naţiune independentă
Criza politică s-a amplificat în urma manifestaţiei FND din 24 februarie 1945. În baza notelor informative ale Serviciului Special de Informaţii (SSI) întocmite pe bază de „informaţii verificate“, factorii de conducere erau avertizaţi că în dimineaţa zilei de 24 februarie 1945 au fost împărţite în Bucureşti 45.000 de arme automate de provenienţă rusă, fiecare având o rezervă de 200 cartuşe. SSI-ul mai obţinuse informaţ ia că la fabrica de pâine „Sănătatea“ au fost distribuite arme lucrătorilor de către organele NKVD cu recomandaţia de a fi păstrate în bună stare şi a nu face uz de ele, decât în cazul când se vor primi ordine.

Ceea ce afirmase Gheorghe Gheorghiu-Dej, la 21 februarie 1945, în şedinţa Consiliului de Miniştri, se demonstra că se doreşte a fi transpus în realitate: „Soluţia este demisia Dvs. şi noi o vom obţine. Vom ridica poporul şi vom arăta noi ce înseamnă voinţa poporului“.

Reprezentanţii SUA şi ai Marii Britanii în Comisia Aliată de Control au cerut generalului Vinogradov o acţiune concertată pentru „a se evita un război civil“ precum şi publicarea unei declaraţii privind menţinerea unui guvern de coaliţie conform celor convenite la Yalta. La 27 februarie 1945, A.I. Vîşinski a sosit la Bucureşti pentru a realiza instalarea lui Petru Groza ca premier. Sovieticii doreau ca acest post să nu fie ocupat de către Barbu Ştirbey, sau chiar de dr. Nicolae Lupu, precum şi instalarea unor oameni de încredere la Apărare şi Interne, astfel încât să se asigure dominaţia comunistă la nivel guvernamental. Insistând asupra faptului că „România rămâne spatele Armatei Roşii“, Andrei I. Vîşinski a cerut demiterea guvernului Rădescu şi crearea unui guvern capabil să asigure ordinea şi îndeplinirea loială a condiţiilor Convenţiei de armistiţiu.

Un argument în plus pentru URSS, în a impune guvernul Groza, l-a constituit şi faptul că serviciile secrete sovietice aveau cunoştinţă despre un posibil „23 august“ în sens invers. Acest posibil „23 august“ era o idee a lui Horia Sima, comandantul Mişcării Legionare, care l-a influenţat pe Hitler să creadă că o puternică ofensivă a Wehrmacht-ului (Operaţia „Frühlingserwachen“), combinată cu o revoltă a armatei române de pe front (respectiv Armata 4 română de sub comanda generalului Gheorghe Avramescu) precum şi a trupelor din interior, a legionarilor şi Grupului Etnic German, ar putea duce la o nouă bătălie la Câmpiile Catalaunice (înfrângerea lui Attila de către trupele galoromane ale lui Aetius în 451). Foarte probabil că Înaltul Comandament Sovietic, preocupat de pregătirile de ofensivă germane (Operaţia „Frühlingserwachen“), ce s-a declanşat la 6 martie 1945, a dorit eliminarea oricăror surprize prin instituirea unui control total asupra României. În cursul anului 1945 generalul Susaikov a informat pe reprezentanţii militari ai SUA şi Marii Britanii - generalul Schuyler şi vicemareşalul Stevenson - că guvernul Groza fusese impus la cererea Mareşalului Rodion I. Malinovski, care se temea de tulburări, în spatele frontului.

Scris de Admin 28.01.08 20:35

În cursul zilei de 12 octombrie 1944 are loc constituirea Consiliului FND care hotărăşte dizolvarea BND şi cere preluarea puterii de către FND. „Ritmul vieţii politice s-a precipitat. A intervenit brusc, în armistiţiul şi în colaborarea dintre partide, un element nou, şi anume apelul de stradă“, scria Nicolae Carandino în ziarul „Dreptatea“, referindu-se la evenimentele petrecute în ultimele zile. Lucreţiu Pătrăşcanu va declara, la 13 octombrie, în şedinţa Consiliului de Miniştri: „Am demisionat din Bloc, nu din guvern. În Bloc reprezint partidul, iar în guvern partidul m-a delegat ca reprezentant“. Mari manifestaţii ale FND au loc la Bucureşti, Craiova, Petroşani, Timişoara, Arad, Sibiu, Constanţa sub lozinca „Guvernul trebuie să fie expresia FND, un guvern din popor, pentru popor“, ceea ce releva faptul că lupta pentru putere se intensifica. „Să curăţim din calea noastră pe oricine se împotriveşte!“, declara, la Călăraşi, profesorul Vlădescu- Răcoasa, cu prilejul unui miting FND. La 28 octombrie 1944 începea „asaltul prefecturilor“ de către comunişti şi acoliţii acestora. Criza de guvern declanşată prin demisiile lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi Constantin Titel-Petrescu, avea să ia sfârşit la 5 noiembrie prin constituirea unui guvern „politic“ prezidat de generalul Constantin Sănătescu, preferat în locul generalului Nicolae Rădescu, de către sovietici.

Un rol determinant în accelerarea crizei de guvern din România şi respectiv a procesului de sovietizare l-au jucat şi hotărârile Conferinţei de la Moscova (9-11 octombrie 1944). Politicienii britanici au concluzionat, după Conferinţa de la Teheran, că Roosevelt constituia o enigmă aproape tot atât de mare ca şi ursul rus. în condiţiile în care guvernul de la Londra nu putea oferi sovieticilor tentaţii economice importante, pentru a împiedica sovietizarea sud-estului Europei, premierul Churchill era „nerăbdător să-şi pună diplomaţia personală la încercare“. Dialogul premierului britanic cu cei de la Casa Albă şi Departamentul de Stat, privitoare la o împărţire a sferelor de influenţă în Europa de sud-est, s-a dovedit extrem de dificil. Cu ocazia publicării, în 1953, a propriului raport privind întâlnirea de la Moscova (Conferinţa „Tostoi“), premierul britanic şi-a justificat vizita ca pe „o încercare de a ţine inamicul pe loc, datorită în bună parte întârzierii cu care americanii îşi «dădeau seama de creşterea influenţei comuniştilor, de dinainte şi după marşul victorios al puternicelor armate comandate direct de la Kremlin»“.

Procesul de sovietizare s-a datorat recunoaşterii URSS-ului ca partener de alianţă şi ca o mare putere, ceea ce a însemnat şi o recunoaştere concomitentă a doctrinei politice şi militare sovietice
Cu ocazia conferinţei de la Moscova, din octombrie 1944, la propunerea primului ministru britanic, Stalin va fi de acord cu procentajele privind delimitarea zonelor de influenţă în sud-estul Europei: URSS - 90% (România şi Bulgaria), Marea Britanie - 90% (Grecia), Iugoslavia urmând a cădea sub influenţa ambelor puteri în mod egal (50%). Procesul de sovietizare s-a datorat recunoaşterii URSS-ului ca partener de alianţă şi ca o mare putere, ceea ce a însemnat şi o recunoaştere concomitentă a doctrinei politice şi militare sovietice, a practicilor şi compromisurilor ce decurgeau de aici: zone de influenţă precum şi impunerea regimului comunist în aceste zone.

Organele de informaţii şi siguranţă româneşti au trebuit să se adapteze noii situaţii operative, confruntându-se cu situaţia extrem de labilă, creată de puternicele manifestaţii pentru schimbarea prin forţă a conducerilor întreprinderilor şi instituţiilor administraţiei de stat, de asaltul primăriilor şi prefecturilor, de tentativele de intrare în forţă pe moşii etc., precum şi cu Articolul 15 din Convenţia de Armistiţiu, care cerea „epurarea aparatului de stat“. Pe parcursul perioadei ce va urma până la 6 martie 1945 şi după aceea, printr-o adevărată avalanşă de reorganizări, restructurări, epurări, elaborări şi reelaborări de legi, ordine şi instrucţiuni, o serie de instituţii, abilitate prin lege să vegheze la siguranţa statului şi la liniştea cetăţenilor, aveau să ajungă să asigure cu prioritate securitatea unui regim politic ce se dovedea din ce în ce mai străin de aspiraţiile şi interesele poporului român. Modul în care a fost tratat fostul director al SSI-ului, Eugen Cristescu, de către noii guvernanţi, în speţă liderii naţional- ţărănişti Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, au nemulţumit şi derutat pe majoritatea ofiţerilor din SSI, Poliţie şi Siguranţă. Toţi aceştia aveau sentimentul că urmau să fie sacrificaţi de către partidele democratice care încercau să arunce lest, în intenţia de a se dezvinovăţi de o pretinsă colaborare cu regimul Antonescu, care le era din ce în ce mai zgomotos imputată de comunişti şi de organele de presă aflate la dispoziţia lui.

Organele de informaţii şi siguranţă româneşti au trebuit să se adapteze noii situaţii operative, confruntându-se cu situaţia creată de articolul 15 din Convenţia de Armistiţiu, care cerea „epurarea aparatului de stat“
După publicarea în Monitorul Oficial, la 19 septembrie 1944, a Decretului-Lege pentru purificarea corpului funcţionarilor publici, a urmat o susţinută campanie de presă a forţelor de stânga faţă de aceştia, cerându-se cu insistenţă destituirea şi anchetarea acestora. Extrem de ciudat şi neplăcut este faptul că în această campanie de presă „s-au amestecat nu o dată, cu prestaţii confuze, şi gazetele ţărăniste şi liberale“. O parte din cei epuraţi, până la 6 martie 1945, aveau să fie reprimiţi în serviciu, în timpul guvernării Groza, de către ministrul de Interne comunist, Teohari Georgescu. Aceşti ofiţeri vor fi implicaţi în supravegherea informativă a partidelor politice democratice, în represiunile premergătoare alegerilor din 19 noiembrie 1946 şi în capcana de la Tămădău (1947). „Cu o abilitate diabolică - consemna istoricul Mihai Pelin - , au fost speculate teama oamenilor înaintea zilei de mâine, resentimentele lor faţă de politica ezitantă a partidelor democratice, până când mulţi ofiţeri din Siguranţă şi din Poliţie, spre a-şi salva libertatea, s-au trezit în situaţia paradoxală de a contribui la instalarea în România a unui regim faţă de care, structural, nu aveau nici o afinitate“.

Al doilea guvern Sănătescu a depus jurământul la 6 noiembrie 1944 şi s-a menţinut la putere vreme de 28 de zile. În cel de al doilea guvern Sănătescu, raportul de forţe era de opt titulari ai PNŢ şi PNL, faţă de şapte ai FND. Viaţa politică internă va fi în continuare agitată, marcată de lupta PCR pentru putere. Sinteza informativă a Serviciului Special de Informaţii (SSI), din 23 noiembrie 1944, aprecia că neînţelegerile existente în guvern vor atrage noi conflicte cu Comisia de armistiţiu şi cu Comandamentul Sovietic, creându-se o stare de nelinişte şi nesiguranţă, improprie oricărei activităţi normale.

Noua lege a epuraţiei şi modalităţile de efectuare a epuraţiei în magistratură au dat loc la o adevărată luptă, în cursul căreia unitatea guvernamentală a fost de mai multe ori primejduită. Nu exista un consens în ceea ce priveşte: definirea responsabililor de război şi măsurile ce urmau a fi luate împotriva lor; măsurile privative de libertate în contra legionarilor şi altor elemente de dreapta, socotite primejdioase noii ordini publice; fixarea noului nivel al salariilor publice şi particulare; abrogarea legiuirilor rasiale; măsurile economice şi financiare impuse de respectarea armistiţiului. „Ţelurile imediate - se apreciază în raportul amintit - urmărite de către Soviete în România par încă confuze, din cauza celor două curente dominante, ce se observă în conducerea Partidului Comunist: pe de o parte, e politica imprimată de domnul Lucreţiu Pătrăşcanu, căutând să obţină cât mai multe concesii din partea partidelor burgheze, dar animată de o dorinţă de colaborare şi având intenţiunea de a nu produce o ruptură; pe de altă parte, politica intransigentă, condusă de metode revoluţionare şi reprezentată de doamna Ana Pauker şi de domnul Vasile Luca, care caută, prin cereri excesive şi prin întreţinerea unei atmosfere de agitaţie permanentă, să producă nemulţumirile Comandamentului Sovietic şi să evidenţieze inutilitatea oricărei colaborări cu partidele burgheze“.

„Imaginea vie a Palatului Regal distrus, pe care fâlfâie drapelul, simbolul naţiei, este plasticizarea situaţiei grea politică în care se află ţara“ (Raport SSI)
„Asaltul puterii“ va continua şi în perioada celui de-al doilea mandat al generalului Constantin Sănătescu. PCR îşi intensifică agitaţiile şi presează obţinerea Ministerului de Interne şi a celui de Război. Conducerea sovietică a apreciat situaţia politică din România ca fiind instabilă şi ţinând cont de faptul că „obiectivul strategic“ era asigurarea stabilităţ ii spatelui frontului Armatei Roşii, în fapt fiind vorba de un sprijin dat PCR pentru preluarea puterii, a concluzionat că era necesară reorganizarea celui de-al doilea cabinet Sănătescu. În acest scop a fost întreprinsă prima călătorie a lui Andrei I. Vîşinski, la Bucureşti, în noiembrie-decembrie 1944. „Actul istoric de la 23 august - se aprecia într-o notă informativă din decembrie 1944 - a dezlănţuit, cum era de altfel de aşteptat, o mare satisfacţie în toată ţara, pentru că de acest act era legată ideea că, pentru România, a încetat războiul şi va începe o epocă de pace şi de libertate. În acest moment, de totală relaxare a poporului român, afundat în atâtea suferinţe din cauza greutăţilor războiului şi a privaţiunilor materiale şi morale inerente participării noastre la ostilităţile împotriva Rusiei, guvernul generalului Sănătescu, alcătuit numai pentru a încheia armistiţiul, nu a putut stăpâni situaţia, din primele zile ale alcătuirii, nu numai împotriva dictaturii defuncte, ci chiar şi împotriva unor membri ai guvernului, pentru că colaboraseră şi în guvernul dictaturii. Deşi ar fi fost normal ca guvernul Sănătescu să procedeze energic, în primul rând, la înlocuirea conducătorilor aparatului de siguranţă (Siguranţa Generală, Prefectura de Poliţie şi Serviciul Secret) prin oameni invulnerabili şi de încredere ai Coroanei, totuşi, situaţia a continuat a plana în confuz, din care cauză procesul de destrămare a autorităţii statului şi de anarhizare a maselor populare s-a dezvoltat în mod liber“. SSI-ul aprecia că partidele istorice nu au dovedit spirit de adaptare la noua situaţie, învederând o totală inactivitate şi lipsă de dinamism, iar sindicalizarea funcţionarilor publici a constituit încă un element de slăbire a autorităţii centrale a statului. Analiştii SSI apreciau că în opinia publică există convingerea că nici formula Rădescu nu va dura şi că „imaginea vie a Palatului Regal distrus, pe care fâlfâie drapelul, simbolul naţiei, este plasticizarea situaţiei grea politică în care se află ţara“.

Scris de Admin 28.01.08 20:34

Căderea unei lumi

http://www.interesulpublic.ro/istorie_18/căderea-unei-lumi-(1)_9324

În comunicatul pentru ţară citit de către regele Mihai I, la radio, în seara de 23 august 1944, se vorbea despre începutul unei noi ere în care „dictatura a luat sfârşit şi cu ea încetează toate asupririle“, iar „Naţiunile Unite ne-au garantat independenţa ţării şi neamestecul în treburile noastre interne“. Acest deziderat al neamestecului în treburile interne avea să se dovedească, foarte curând, iluzoriu, mai ales în toamna anului 1944 şi în prima parte a anului 1945. „Acest război nu este ca în trecut; cel care ocupă un teritoriu îşi impune propriu sistem social. Îşi poate impune propriul sistem numai acela a cărui forţă armată are de a face aceasta. Altfel nu se poate“, afirma Stalin, în cursul anului 1944, într-o întrevedere cu liderul comunist iugoslav, M. Djilas.

Democraţiile populare au fost impuse în Europa Centrală şi de Est printr-un amestec de forţă şi înşelătorie, în care serviciile secrete sovietice (NKGB/MGB) au jucat un rol principal. Uniunea Sovietică a avut un rol decisiv, de sursă şi agent, prin intermediul forţelor sale militare şi poliţieneşti, pentru comuniştii aflaţi în solda Kremlinului în schimbarea prin forţă a regimului social din România. În majoritatea statelor est-europene, evoluţia politică a urmat acelaşi model, respectiv realizarea de coaliţii mai mult sau mai puţin reale, care includeau un număr de partide ne-fasciste, dar lăsau serviciile de securitate şi principalele pârghii ale puterii în mâinile comuniştilor. Istoricul Hugh Seton-Watson a surprins, într-un studiu din anii ‘50, trăsăturile de bază ale instaurării comunismului în ţările Europei de Est: a) suprimarea tuturor partidelor politice necontrolate direct ori deplin de către comuniştii locali; b) tratarea ca trădătoare a atitudinii de admiraţie manifestată de unii cetăţeni faţă de politica Occidentului ori a prieteniei cu cetăţenii din ţările apusene; c) obligativitatea pentru noile guverne impuse de Kremlin după 1944 de a face „copii la indigo“ după instituţiile şi administraţia Moscovei; d) „procesele“ au fost declanşate şi supravegheate numai de către persoane alese, educate şi controlate direct şi exclusiv de către sovietici; e) introducerea/ aplicarea politicilor economice, sociale, culturale ori instituţionale proprii URSS-ului - colectivizarea, industrializarea rapidă, mobilizarea forţei de muncă etc. Joseph Rotschild aprecia, cu referire la procesul de sovietizare, că „probabil nu a existat niciodată un plan stalinist uniform şi rigid pentru a-l fi impus ca pe o formă de prăjitură fiecărui stat şi societate din Europa Central-Estică, desconsiderând diversele instituţii, complexităţi şi istorii naţionale“. Averell Harriman sugera, în aprilie 1945, că Stalin căuta o cale de rafinare a celor trei variante politice pe care le avea: a) prelungirea alianţei existente într-o continuă cooperare cu SUA şi Marea Britanie; b) stabilirea unei zone de strânsă securitate sovietică în Europa Centrală şi de Est; c) penetrarea societăţilor vest-europene (şi a altora) şi subminarea guvernelor lor prin intermediul partidelor comuniste locale.

Acordul din 12 iunie 1944, ocuparea României de către armatele sovietice precum şi semnarea Convenţiei de Armistiţiu (12 septembrie 1944) au jucat un rol important în demararea procesului de sovietizare a României. Realizarea Blocului Naţional Democrat (BND), format din PCR, PNL, PNŢ şi PSD la 20 iunie 1944, precum şi constituirea unui guvern al BND, au permis ca PCR, aflat în ilegalitate, să ajungă în prim-planul scenei şi vieţii politice româneşti. PCR a primit astfel o recunoaştere din partea partenerilor săi a calităţii de forţă politică legal îndreptăţită să participe la acţiunea de restabilire a regimului democratic în România şi la opera de guvernare postbelică a ţării, în condiţiile în care Aliaţii Occidentali, sfătuiseră partidele istorice şi Palatul Regal în acest sens.

Acordul din 12 iunie 1944, ocuparea României de către armatele sovietice precum şi semnarea Convenţiei de Armistiţiu (12 septembrie 1944) au jucat un rol important în demararea procesului de sovietizare a României
În declaraţia CC al PCR din 24 august 1944, publicată în ziarul „România Liberă“ se precizează că „politica sa de bloc naţional ca şi aceea de front naţional patriotic nu a răpit şi nu răpeşte independenţ a sa organizatorică, ideologică şi politică, el păstrându-şi deplina libertate în rezolvarea problemelor de bază ale României de azi şi de mâine...“. Era un sumbru avertisment pentru întreaga societate şi clasa politică românească. Referindu-se la acele triste zile de după 23 august 1944, Pamfil Şeicaru scria: „I-am văzut intrând. Agăţaţi de tancurile ruseşti, ciorchini de comunişti cu pumnii ridicaţi urlă ca scoşi din minţi: „Moarte fasciştilor! Moarte trădătorilor democraţiei! Trăiască Rusia Sovietică!“ Pe străzi, oamenii privesc ca la o grădină zoologică. Comuniş tii venetici aclamă trupele ruseşti şi le aruncă flori. Românii încep să priceapă la ce trebuie să se aştepte. În privirile întunecate ale oamenilor simpli din cartierele periferice am văzut lacrimi. Numai catastrofele naţionale dezvăluie sensul exact al cuvântului patrie. Ceea ce nu era altceva decât retorică oficială până mai ieri, capătă acum un sens profund. Cuvintele goale se încarcă de o emoţionantă semnificaţie. Vom cunoaşte groaznica învăţătură a înfrângerii“.

La 31 august 1944, prin Decret Regal se revenea la Constituţia din 1923, care prevedea exercitarea puterilor în stat în cadrul monarhiei constituţionale şi garantarea egalităţii în drepturi a cetă- ţenilor, precum şi a libertăţii cuvântului, presei, întrunirilor etc. Partidul Comunist Român va deveni un fervent destabilizator al vieţii politice, fiind instruit, apărat şi încurajat de autorităţile politice şi militare sovietice. Obiectivul strategiei sale era acapararea puterii. Tactica pe care o vor utiliza va ilustra perfect periodizarea propusă de Hugh Seton-Watson: a) coaliţia reală; b) coaliţia fictivă şi c) regimul monolitic. Viaţa politică românească va fi cuprinsă de o accentuată stare de confuzie şi incertitudine, iar PCR va desfăşura în lupta pentru putere o acţiune pe două planuri: în sânul puterii nou constituite, prin miniştrii comunişti din guvernele ce aveau să se succeadă până la 6 martie 1945 şi care aveau să promoveze o politică de obstrucţionare cvasi permanentă, împiedicând pe cât se putea opera de guvernare, iar din afara puterii, prin practicarea unei politici proprii de alianţe, constituindu-şi instrumente cu ajutorul cărora a acţionat în vederea destrămării organizatorice a adversarilor politici şi destabilizarea politică şi socială a ţării, pentru a o face neguvernabilă.

Începutul luptei pentru putere şi de destabilizare a societăţii româneşti, este marcat de crearea, la 1 septembrie 1944, a „Comisiei de organizare a mişcării sindicale unite din România“, formată din şase reprezentanţi ai PCR şi şase ai PSD, pentru organizarea de sindicate unice în întreprinderi, având la bază principiile marxist-leniniste şi ale internaţionalismului proletar. La 20 septembrie 1944 în şedinţa Consiliului de Miniştri, Lucreţiu Pătrăşcanu va depune un proiect de lege cu privire la arestarea şi judecarea „celor care poartă răspunderea morală şi materială a dezastrului ţării“. Mai mult decât atât, Zaharia Boilă scria, la 20 septembrie 1944, în ziarul „Dreptatea“, organul de presă al PNŢ: „Popoarele mari ale lumii se pregătesc să aducă în faţa justiţiei pe criminalii acestui război pe cei care au păcătuit împotriva umanităţii. Oare cei ce au primejduit şi primejduiesc existenţa noastră naţională merită altă soartă ?“.

Instrumentul politic principal utilizat în lupta pentru putere de către PCR avea să fie Frontul Naţional Democrat (FND), coaliţie propusă „tuturor forţelor democratice“
Climatul politic devenea din ce în ce mai dificil. Presa reflecta prin conţinutul materialelor publicate această situaţie politică. Instrumentul politic principal utilizat în lupta pentru putere de către PCR avea să fie Frontul Naţional Democrat (FND), coaliţie propusă „tuturor forţelor democratice“ printr-un proiect de platformă publicat la 26 septembrie 1944 şi care avea în componenţă PCR, PSD, Sindicatele Unite, Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor. Noua formulă a FND era menită „să înece“ PNL şi PNŢ într-o alianţă controlată de comunişti. Preocupat să nu fie despărţit dinspre stânga de comunişti, PSD-ul lui Constantin Titel- Petrescu a urmat obedient linia comuniştilor. La 8 octombrie are loc un mare miting al FND pe stadionul ANEF, care prilejuieşte un atac deschis la adresa guvernului BND. În cuvântarea sa, Lucreţiu Pătrăşcanu susţine că BND este „un instrument politic cu totul insuficient“. Într-o notă informativă, din 10 octombrie 1944, a serviciilor de resort informative se sublinia: „Este de relevat că, deşi partidele de stânga au manifestat în alte ocazii dorinţa ca domnii Mihai Ralea şi Gheorghe Tătărescu să participe la acţiunea de guvernare, totuşi nici un reprezentant - sub orice formă - al acestor doi nu a luat cuvântul la întrunirea menţionată şi numele ambilor, nici măcar al domnului Ralea, nu au fost pronunţate. Cercurile naţional-ţărăniste şi liberale, în primele comentarii ce le-au făcut asupra întrunirii, au subliniat, de asemenea, că nici o pancartă şi nici un orator nu au amintit despre Coroană, dar că, în schimb, abundau pancartele cu portretele lui Lenin şi Stalin“.

Scris de Admin 28.01.08 20:29

A existat oare un „dosar al capitulării necondiţionate“? A fost el îngropat într-un seif al aliaţilor în timpul războiului şi clasificat ca ultra strict secret şi ultra confidenţial?
Conferinţa de la Casablanca fusese prilejul pentru ca preşedintele Roosevelt să lanseze conceptul „capitulării necondiţionate“. La 15 septembrie 1943, în cursul întrevederii de la Quebec, cu premierul Churchill, se adoptă „Planul Morgenthau“, a cărui denumire provenea de la numele iniţiatorului, H. J. Morgenthau, secretar de stat la finanţe în guvernul SUA. „Planul Morgenthau“ aducea precizări de ordin economic la conceptul capitulării necondiţionate şi viza excluderea Germaniei postbelice de pe piaţa economică mondială. Germania urma să fie dezmembrată şi transformată într-o ţară eminamente agrară şi de crescători de vite. Conform „Planului Morgenthau“, regiunile Ruhr şi Saar urmau să fie golite de industrie, sărăcite şi controlate astfel încât niciodată să nu mai poată să devină o zonă industrială. Obiectivele industriale şi echipamentele existente în zonă urmau a fi demontate şi îndepărtate, sau distruse împreună cu minele adiacente. Secretarul de stat pentru apărare, Henry Stimson, a obiectat arătând că industria germană „nu trebuie distrusă, ci interna- ţionalizată, ori şi mai bine, transferată unui consorţiu european“. În final s-a hotărât ca industria germană să fie preluată de către englezi ceea ce a atras acordul necondiţionat al lui Churchill la acest plan. O dovadă a celui mai perfect cinism, de care au dat dovadă iniţiatorii planului, o reprezintă propunerea lui H. J. Morgenthau privind criminalii de război germani care ar fi trebuit să fie împuşcaţi pe loc, fără judecată, imediat după identificare.

Preşedintele Roosevelt va toasta pentru propunerea lui Stalin, ce viza executarea a 50.000 de ofiţeri superiori germani
La Teheran, preşedintele F. D. Roosevelt va toasta pentru propunerea lui Stalin, ce viza executarea a 50.000 de ofiţeri superiori germani, „pentru transformarea acestei ţări într-un stat eminamente agrar“ şi va afirma despre sine că „este sionist şi că în această calitate a rostit toastul“. La obiecţiunea lui Churchill că parlamentul englez nu va tolera o astfel de execuţie în masă, Roosevelt propune să se execute doar 49.000, ceea ce nu-l va împiedica pe Churchill „să închine un toast în cinstea lui Stalin, pe care premierul britanic era încredinţ at că istoria îl va consemna sub numele de «cel mare»“. Secretarul de stat Cordel Hull şi ministrul Stimson protestaseră împotriva propunerii lui Morgenthau, ceea ce determinase neincluderea lor în delegaţia americană de la Quebec. Marea Britanie a acceptat planul Morgenthau, în schimbul acordării unui credit de 5 miliarde de dolari în cadrul land-lease-ului. Replica lui Cordel Hull, la aflarea rezultatului Conferinţei de la Quebec, exprimă profunda îngrijorare ce a cuprins pe oamenii politici şi militari ai vremii: „Dumnezeule, ce se întâmplă cu aceşti oameni ?“.

Faţă de un asemenea viitor este lesne de înţeles sporirea combativităţii armatei germane în ciuda bombardamentelor desfă- şurate zi şi noapte, care topeau sub covoarele de bombe lansate localităţile şi oraşele germane. Generalul Eisenhower, informat de aceste lucruri, va cere ca Londra şi Washingtonul să-şi modifice poziţia, lucru ce nu se va întâmpla. Secretarul de stat Cordell Hull va cere, la 25 ianuarie 1944, acordul guvernului sovietic, prin intermediul ambasadorului A. Harriman, privind reconsiderarea conceptului „capitulării necondiţionate“ în ceea ce priveşte „situaţia fiecărei ţări în parte, de la caz la caz, fără a abandona sau clarifica public condiţia capitulării necondiţionate“.

„Se poate să fie necesară aplicarea principiului capitulării necondiţionate Germaniei şi Japoniei, dar vom obţine mai bune rezultate în ţările mici ale Axei dacă vom renunţa la el expres şi deschis sau chiar tacit“, telegrafia Anthony Eden, de la Londra, la 17 martie 1944. Preşedintele Roosevelt a refuzat o asemenea soluţie şi a respins memorandumul lui Cordell Hull, din 25 martie 1944, privind o anumită „flexibilitate“ faţă de ţările satelit ale Axei.

În privinţa reacţiei eşaloanelor militare superioare ale Wehrmacht-ului putem observa că esenţa conceptului „capitulării necondiţionate“ fusese înţeleasă. Militari de prestigiu, precum generalul von Falkenhausen sau feldmareşalul von Kluge, acceptau idea unor tratative de armistiţiu şi apoi a unei opoziţii împotriva lui Hitler, dar nu puteau accepta ideea capitulării necondiţ ionate. Generalul-colonel Alfred Jodl îi informa, în noiembrie 1943, pe Gauleiterii celui de al III-lea Reich că „tot ce li se oferă de inamic este numai capitularea necondiţ ionată care este, domnilor, sfârşitul naţiunii noastre, sfârşitul Germaniei“.

A avut oare vreun sens acest concept al „capitulării necondiţionate“? Fără îndoială a fost un element al strategiei ce avea să ducă la victoria din mai 1945 precum şi la urmările ei: divizarea planetară şi crearea unui bipolarism în arena relaţiilor internaţionale. Trebuie subliniat că factorii de decizie ai celui de al III-lea Reich fuseseră informaţi, încă din 6 februarie 1942, cu planurile şi intenţ iile strategice ale Aliaţilor, datorită activităţ ii de spionaj a bancherului baron Waldemar von Oppenheim (agentul A-2.408), respectiv decizia de a face din Europa „centrul de gravitaţie al efortului de război anglo-american“.

Scris de Admin 28.01.08 20:28

Secretele „capitulării necondiţionate“

http://www.interesulpublic.ro/istorie_18/secretele-capitulării-neconditionate_9665

În ultimele două luni ale anului 1942, scena relaţiilor internaţionale fusese dominată de presiunile guvernului sovietic cu privire la deschiderea celui de-al doilea front în Europa, de problema franceză în contextul organizării şi desfăşurării operaţiei „Torch“, dar mai ales de organizarea conferinţei interaliate de la Casablanca.

În aprilie 1942, Stalin reluase cu ocazia turneului diplomatic al lui Molotov, la Londra şi Washington, discuţiile privind viitorul postbelic al ţărilor est-europene. În ciuda „cedării“ din cadrul discuţiilor privind încheierea Tratatului politic anglo-sovietic, din 26 mai 1942, Molotov va redeschide, la Washington, seria de negocieri privind epoca postbelică. Preşedintele Roosevelt i-a prezentat lui Molotov alternativa americană la ideile sovietice: un aranjament de securitate colectivă patronat de cele patru puteri (SUA, URSS, Marea Britanie şi China) ceea ce „avea să ofere Uniunii Sovietice o securitate mai bună decât tradiţ ionalul echilibru al puterii“. În ceea ce priveşte chestiunile coloniale, URSS-ul era invitat să facă parte dintr-un viitor consiliu de administraţie internaţional pentru toate fostele colonii care urmau „să fie luate naţiunilor slabe“. Propunerea americană îi reamintea lui Molotov de acelaşi mod în care fusese tratată Uniunea Sovietică, în noiembrie 1940 la Berlin, respectiv perspectiva ţinuturilor exotice din sud. Ministrul de Externe sovietic a reiterat cererile privind recunoaşterea frontierelor existente la 22 iunie 1941, a influenţei sovietice asupra Bulgariei, României şi Finlandei, a unor drepturi speciale în strâmtori şi „nu şi-a permis să se lase abătut de la urmărirea hotărâtă a obiectivelor sovietice imediate, aflate la îndemâna armatei sovietice“.

Stalin înţelesese că negocierile viitoare asupra sferelor de influenţă vor depinde, iremediabil, de poziţiile militare
Analizând rezultatele turneului lui Molotov, Stalin a înţeles că Aliaţii Occidentali, în principal Statele Unite, amânau o reglementare politică pentru perioada postbelică şi ca atare s-a decis să amâne discuţiile politice şi să obţină cât mai multă pradă, fie şi numai pentru a folosi acest câştig ca monedă de schimb la o conferinţă de pace, fiind conştient de „vechea zicală conform căreia posesia înseamnă nouăzeci la sută din lege“. Arthur Schlesinger Jr. a susţinut, referitor la atitudinile lui Roosevelt, că acesta pregătea o poziţie de retragere în cazul deteriorării relaţiilor sovieto-americane, concretizată în formula o mare armată, o reţea de baze dincolo de ocean, planuri pentru pregătirea militară obligatorie pe vreme de pace şi monopolul anglo-american asupra bombei nucleare. Referindu-se la recent încheiatul tratat politic anglo-sovietic, din 26 mai 1942, revista „Time“ scria următoarele: „Cât de mult se datora încheierea pactului de către Marea Britanie opiniei recente a Partidului Conservator că, într-o lume în care Statele Unite deveneau pe zi ce trece tot mai puternice, un pact cu Rusia era o mişcare înţeleaptă, pentru păstrarea importanţei Europei în lumea de mâine?“. Deschiderea unui al doilea front în Europa era cerută de Stalin, încă din august 1942, iar la sfârşitul anului devenise, pentru armata sovietică, mai mult decât o necesitate, în ciuda victoriei de la Stalingrad. După încheierea vizitei lui Churchill la Moscova (august 1942), Stalin a înţeles că negocierile viitoare asupra sferelor de influenţă vor depinde, iremediabil, de poziţiile militare.

Informat că statele majore anglo-americane nu acordau atenţie unei debarcări în Europa de Vest, Stalin, neliniştit, scria la 27 noiembrie 1942 lui Churchill: „Am citit cu multă atenţie comunicarea că dvs. şi americanii nu slăbiţi pregătirile de-a lungul coastei voastre de sud-est şi de sud în scopul de a imobiliza forţe germane în Pasul Calais. (...) Sper că aceasta nu înseamnă renunţarea la promisiunea făcută de dvs., la Moscova, de a organiza al doilea front în Europa Occidentală în primăvara anului 1943“. Churchill replica: „Nu sunt în măsură să răspund la această întrebare decât împreună cu preşedintele Statelor Unite“. Într-o asemenea conjuctură politico-diplomatică, o întâlnire la nivel înalt, între cei trei mari, devenise o necesitate primordială. La 14 decembrie 1942, Churchill şi Roosevelt au hotărât ca întâlnirea interaliată să se desfăşoare la Casablanca, la 15 ianuarie 1943 (Conferinţa „Symbol“).

La 12 ianuarie 1943, premierul Churchill părăsea Londra pe calea aerului şi avea să sosească pe 13 ianuarie la Casablanca. Din componenţa delegaţiei britanice făceau parte feldmareşalul sir Allan Brooke, şeful Statului Major Imperial, lordul Louis Mountbatten - comandantul forţelor aeronavale combinate, sir Charles Portal - mareşal al aerului, generalul John Dill, generalul Hastings Ismay şi amiralul Dudley Pound - şeful Statului major naval. Ministrul de externe Anthony Eden a rămas la Londra, având în vedere că nici Cordell Hull, omologul lui american, nu făcea parte din delegaţie. În probleme speciale puteau fi consultaţi generalul Alexander, mareşalul aerului Tedder şi amiralul Cunningham. Harold MacMillan a fost inclus şi el în delegaţie. Preşedintele Roosevelt a sosit la Casablanca pe 14 ianuarie 1943. Delegaţia americană avea următoarea componenţă: cei trei şefi de state majore - generalul Marshall, amiralul King şi generalul Arnold, Harry Hopkins, locotenent-colonelul Elliot Roosevelt, Averell Harriman, ambasadorul SUA la Moscova. Robert Murphy, reprezentantul SUA în Africa de Nord şi Occidentală. Generalii Eisenhower, Spaatz şi Patton, care urmau a fi consultaţi în probleme militare, s-au alăturat delegaţiei la Casablanca.Comportamentul preşedintelui Roosevelt va fi influenţat decisiv, în cursul Conferinţei de la Casablanca şi al războiului, de convingerea că pentru a câştiga ceva, trebuie să fie menţinută o unitate „cu unul dintre aliaţi, neglijând în aparenţă, pe celălalt“.

Hotărârile Conferinţei de la Casablanca vor fi influenţate şi de starea de sănătate a celor doi lideri occidentali
Hotărârile Conferinţei de la Casablanca vor fi influenţate şi de starea de sănătate a celor doi lideri occidentali. O serie de studii ştiinţifice şi medicale au concluzionat că Winston S. Churchill manifesta forme de arteroscleroză, boală ce se manifestă treptat, nu dintr-o dată. La 27 decembrie 1941, Winston Churchill, aflat la Casa Albă, suferă primul atac de anghină pectorală. Lordul Moran, medicul lui personal, a ascuns opiniei publice internaţionale, dar mai ales celei britanice în primul rând, acest lucru. Premierul britanic va face numeroase crize depresive, manifestate prin melancolie şi deprimare. În octombrie 1942 starea de sănătate a lui Churchill se deteriorase. Anthony Eden nota, la 8 octombrie 1942, în jurnalul său, că Max Beaverbrook, coleg de guvern, „se îngrijorează de sănătatea lui Winston, pe care-l găseşte frânt şi care nu mai este acelaşi om“. Această sănătate, mai mult decât şubredă, este considerată ca fiind sursa principală a piruetelor politice faţă de Stalin şi comunism, a indeciziilor şi ezită rilor sale, precum şi inconsistenţa atitudinilor lui Churchill. „Nu pot - scria lordul Halifax - să nu fiu impresionat de schimbarea radicală a lui Winston Churchill faţă de Rusia. Când Anthony Eden îi propunea să se înţeleagă şi să colaboreze cu Stalin, Churchill îl numea porc şi câine râios. Acum, umblă el însuşi, cu insistenţă, pe lângă preşedintele Roosevelt, pentru a-i facilita prietenia cu Stalin“. După conferinţa de la Casablanca va suferi un atac de arteroscleroză şi senilitate, prezentat ca fiind o pneumonie. Conferinţa de la Teheran din noiembrie 1943 îl va epuiza pe premierul britanic. „Churchill e obosit, epuizat, frânt. Are absenţe de memorie din ce în ce mai dese. Churchill este conştient şi din ce în ce mai preocupat de starea sa fizică. Tensiunea arterială i s-a urcat vertiginos. Churchill îşi dă seama şi fără ajutorul meu, că funia s-a strâns la par. Se pare că Teheranul l-a doborâ t“, adnota Lordul Moran în jurnalul său.

„Oricum, contrar tuturor aparenţelor, Churchill îşi face toate planurile contând în mod absolut pe cuvântul dat de Stalin“ (Lordul Moran)
„În toate călătoriile primului ministru, martor privilegiat al întâlnirilor excepţionale cu oameni care au făurit istoria în acele ore dificile, Lordul Moran a împărtăşit tulburările şi triumfurile pacientului său. A văzut cum se năşteau toate deciziile sale, a primit confidenţele şi secretele acestuia. Când îi lua pulsul nu măsura numai efectele eforturilor sale sau ale emoţiilor în circulaţia sanguină a unei fiinţe, el palpa cu degetele o întreagă Anglie în război, o Anglie rând pe rând rănită, înroşită, morocănoasă, renăscâ nd“, scriau Pierre Accoce şi dr. Pierre Rentchwick cu referire la avatarurile meseriei de medic al unor pacienţi a căror existenţă se subordonează unor „înalte raţiuni de stat“. În timpul întâlnirii, de la Kremlin din octombrie 1944, Churchill era bolnav şi dominat, în acelaşi timp, de personalitatea lui Stalin, dorindu-şi prietenia lui. „Ce pot însemna - notează Lordul Moran - promisiunile lui Stalin pentru primul ministru? Are el încredere în Stalin? Partea proastă este că atunci când primul ministru îşi bagă ceva în cap şi lasă frâu liber imaginaţiei, nu se mai deranjează să vadă dacă ideea sa se poate încadra în realitate şi e conformă faptelor, realităţilor. Oricum, contrar tuturor aparenţelor, Churchill îşi face toate planurile contând în mod absolut pe cuvântul dat de Stalin. Sunt, totuşi momente când primul ministru îşi dă seama că el nu obţine nimic, în schimb, de la Stalin. Cu toate acestea, el nu vrea altceva decât prietenia lui Stalin. I-am spus, azi dimineaţă, că Rusia va fi stăpână şi va face ce vrea, în Europa, după război. El mi-a răspuns, ca şi când ar fi fost numai pe jumătate convins de ceea ce afirmam: «Oh, eu nu cred acest lucru. Când acest coleg - Stalin - va dispă rea, nu ştim ce se va întâmpla. S-ar putea să urmeze o perioadă plină de necazuri»“. Winston Spencer Churchill a fost, la Casablanca precum şi în tot cursul războiului, un om bolnav, un muribund care avea să decidă împreună cu preşedintele Roosevelt soarta a milioane de oameni.

Franklin Delano Roosevelt, preşedintele SUA, a fost la fel de bolnav şi lipsit de luciditate şi voinţă în momente-cheie precum Churchill
Franklin Delano Roosevelt, preşedintele SUA, a fost la fel de bolnav şi lipsit de luciditate şi voinţă în momentele cheie precum Churchill. „Cu mult înainte de Yalta, scrisul lui Roosevelt era groaznic. Aproape că nu l-ai fi deosebit de scrisul unui om bolnav de maladia lui Parkinson, sau de scrisul unui bolnav cu insuficienţă de circulaţie a sângelui la creier. Ne putem întreba dacă preşedintele nu ar fi făcut mai bine să nu se ducă la Yalta şi dacă Churchill şi Stalin nu au profitat de boala lui Roosevelt“, notează dr. Eliasberg, în 1953, în memoriile sale. În octombrie 1943, Cordell Hull observa: „Întors de la Quebec la Washington, Roosevelt nu realiza natura gravă a raportului din 15 septembrie 1943, pe care îl aprobase printr-un OK şi îl semnase“. Documentul în chestiune era nici mai mult nici mai puţin decât faimosul plan Morgenthau, ce prevedea transformarea Germaniei în ţară de ciobani. Câteva zile mai târziu, ministrul de război Stimson vorbeşte şi el cu preşedintele Roosevelt despre faimosul raport şi-i citeşte câteva pagini, cu concluzia abjectă: „Aşteptăm cu nerăbdare să convertim Germania într-o ţară în primul rând agricolă şi pastorală...“. „Ascultând toate acestea - mărturiseşte ministrul Stimson - preşedintele a răspuns că este înmărmurit de ceea ce-i aud urechile, dar mai ales de faptul că el aprobase şi semnase un astfel de document“. În drumul spre Yalta, dosarele pregătite temeinic şi excelent de către Departamentul de Stat nici nu au fost măcar deschise, cu atât mai puţin s-a ştiut de conţinutul lor. Dar cea mai mare greşeală făcută de preşedintele Roosevelt a fost proclamarea doctrinei „capitulării necondiţionate“ la Casablanca.

În cursul zilei de 23 ianuarie 1943 a avut loc un dejun la care au luat parte premierul Churchill, preşedintele Roosevelt, Harry Hopkins şi fiul preşedintelui, Elliot Roosevelt. Cu această ocazie au avut loc discuţii generate de ideea „capitulării necondiţionate“. Preşedintele Roosevelt i-a informat pe cei prezenţi despre intenţia SUA de a se „debarasa o dată pentru totdeauna de nazism şi de militarismul prusac, precum şi de extravaganţa şi dezastruoasele idei de a considera poporul german rasa cea mai pură“. Conferinţa de la Casablanca va lua sfârşit, la 24 ianuarie 1943, printr-o reuniune de presă, unde preşedintele Roosevelt a abordat problema capitulării necondiţionate. „Vom continua lupta până la capitularea necondiţionată a Germaniei, Italiei şi Japoniei“. Vestea se răspândeşte în toate colţurile lumii, fiind preluată de toate agenţiile de presă şi radiodifuziune. Ministrul nazist al propagandei, dr. Joseph Goebbels, va replica, ascunzându-şi cu greu satisfacţia, că: „Nu vom capitula niciodată“. Declaraţia pe care preşedintele SUA a făcut-o a fost argumentul pe care conducerea nazistă îl căuta de multă vreme, pentru a da un nou impuls şi vigoare efortului de război, material şi spiritual, al poporului german. Inspiratorii conceptului „capitulării necondiţionate“ nu făceau nicio deosebire între poporul german şi nazişti. S-a vorbit, în anii războiului, despre faptul că această formulă a fost opera lui Roosevelt, iar premierul britanic a afirmat că nu ştia nimic.

La 20 ianuarie 1943, Churchill telegrafia cabinetului de război al Marii Britanii, cerând părerea în legătură cu acest concept. Cabinetul de război a exprimat temeri şi rezerve asupra conceptului. Churchill era în principiu de acord, dar considera momentul anunţării inoportun din punct de vedere politic. În ceea ce-l priveşte pe preşedintele Roosevelt, el a fost reprezentantul „elitei puterii“ care dorea continuarea războiului până la nimicirea totală a Germaniei şi pedepsirea poporului german, indiferent dacă forţele interne antinaziste ar fi reuşit doborârea regimului şi ar fi procedat la preliminarii în vederea păcii. Ideea că el ar fi venit nepregătit la conferinţa de presă este infirmată de consilierul prezidenţial Harry Hopkins, care recunoaşte că „preşedintele îşi consulta notele în timpul expunerii, iar fotografiile făcute cu acest prilej îl arată pe Roosevelt aranjându-şi cu grijă documentele pe care, de altfel, le pregătise conştiincios în vederea prezentării lor în faţa ziariştilor“.

A existat oare un „dosar al capitulării necondiţionate“? A fost el îngropat într-un seif al aliaţilor în timpul războiului şi clasificat ca ultra strict secret şi ultra confidenţial? Opinia publică mondială, precum şi beligeranţii, nu au cunoscut decât efectele acestui dosar, nu tocmai benefice având în vedere că el a generat o prelungire în timp a războiului cu tot cortegiul lui de suferinţe şi distrugeri. Analizând planul Morgenthau şi clauza „capitulării necondiţionate“ vom putea înţelege ce a însemnat „dosarul capitulării necondiţionate“.

Scris de Admin 28.01.08 20:26

După plecarea emisarului american, Mihail Gorbaciov s-a consultat cu principalii colaboratori din domeniul politicii externe. Consilierul personal al lui Gorbaciov pentru Europa de Est, Gheorghi Şahnazarov, l-a sfătuit să sprijine planul lui Kissinger. După tatonările de taină de la Moscova, Statele Unite au venit în întâmpinarea reformelor sovietice printr-o serie de propuneri, prezentate oficial la 30 mai 1989, în cuvântarea preşedintelui George Bush în sala Rheingold din Mainz. Preşedintele Statelor Unite a oferit liderului sovietic o soluţie de încetare a Războiului Rece, a divizării Europei şi a divizării Germaniei. Administraţia americană se angaja să ţină cont de „interesele legitime de securitate“ ale Uniunii Sovietice, să ridice restricţiile existente la exporturile de tehnologie în URSS şi să conlucreze mai strâns în planul protecţiei mediului înconjură tor. Casa Albă cerea însă crearea unui sistem pluripartid şi alegeri libere în zona de influenţă sovietică, adică respectarea acelor angajamente pe care Stalin le luase la Yalta în februarie 1945 dar nu le-a respectat niciodată.

Propunerea americană venea, astfel, în întâmpinarea a ceea ce era „noua gândire politică“ sovietică în planul relaţiilor internaţionale. În viziunea istoricului Martin McCauley, principalele componente ale acesteia erau: 1) confruntarea dintre superputeri este neproductivă, de vreme ce orice avantaj tangibil câştigat de una dintre părţi o stimulează pe cealaltă să-l anuleze şi să-şi îmbunătăţească performanţ ele în domeniu; 2) puterea militară nu garantează securitatea, care poate fi atinsă doar prin mijloace politice şi prin căutarea unor soluţii comune; 3) securitatea unui stat nu poate fi sporită dacă aceasta se face în detrimental unui alt stat; 4) conflictul dintre superputeri în lumea a treia a adus Moscovei puţine avantaje tangibile, dar a contribuit la creşterea tensiunii dintre acestea; Rusia şi America ar trebui să-şi conjuge eforturile pentru a rezolva problemele lumii a treia împreună; 5) toate statele sunt interdependente, în consecin- ţă securitatea fiecărui stat depinde de relaţiile cu celelalte, de interacţiunile acestora; 6) valorile universale comune, cum sunt drepturile omului, nefolosirea forţei în rezolvarea problemelor politice, democra- ţia şi libertatea conştiinţei ar trebui să constituie fundamentul şi inspiraţia actelor decizionale de politică externă; 7) abordarea prin prisma ideologiei de clasă a strategiei de politică externă ar trebui abandonată în favoarea intereselor comune ale omenirii; Cool

Uniunea Sovietică este un stat normal, care nu are ca obiectiv stăpânirea lumii, ci îşi doreşte să se afle în relaţii de strânsă cooperare cu toate celelalte state. Mihail Gorbaciov îşi afirmase noile principii şi metode de politică externă, cu ocazia unei conferinţe ţinute, în mai 1986, în faţa funcţionarilor superiori din Ministerul de Externe al URSS: „În prezent trebuie să învăţăm cât se poate de repede a transpune ideile şi orientările în acţiuni concrete şi s-o facem având mereu în minte - atât în lucrurile mari cât şi în cele mici - obiectivele mometului şi perspectivele strategice. (...) Este neapărat necesar a evalua cu precizie situaţia şi a stabili planuri concrete. Trebuie acordată mai multă atenţie elaborărilor, previziunii evenimentelor, trebuie sesizată orice posibilitate de creştere a eficacităţii, facultăţii de manevră raţională şi a dinamismului global al politicii noastre externe“, declarase Mihail Gorbaciov.

„Trebuie acordată mai multă atenţie elaborărilor, previziunii evenimentelor, trebuie sesizată orice posibilitate de creştere a eficacităţii, facultăţii de manevră raţională şi a dinamismului global al politicii noastre externe“ (Mihail Gorbaciov)
În efortul de transpunere în practică a „noii gândiri politice“ sovietice în planul relaţiilor internaţionale, şi nu numai, aparatul KGB avea să joace un rol extrem de important. La 25 septembrie 1987, Filip Bobkov, primul-adjunct al preşedintelui KGB, avea să rezume într-un discurs rolul KGB în desfăşurarea procesului de perestroikă: „Scopul nostru final este să asigură m dezvoltarea perestroikăi prin mijloace cekiste, să apărăm revoluţia în noile condiţii, aşa cum cekiştii au făcut-o şi după glorioasele zile din octombrie“. Dintr-o astfel de perspectivă, pot fi înţelese şi dorinţa lui Filip Bobkov de-a se publica parţial arhivele de care dispunea KGB, astfel încât PCUS să poată fi ajutat la „formarea unei opinii publice sănătoase“, iar pe de altă parte, „societatea va înţelege mai bine acţiunile noastre (ale conducerii de partid şi a KGB - n.n.), muncitorii se vor convinge că ele sunt necesare“. Filip Bobkov este considerat de către sovietologi ca fiind mentorul discret şi popular al intelighenţiei moscovite, „creierul“ din conducerea organelor KGB şi cel care avea să joace un rol foarte important în organizarea şi controlarea „mişcărilor informale“ din fosta URSS, precum şi din spaţiul ex-sovietic.

Eforturile aparatului KGB, în ceea ce priveşte „perestroika“ şi „glasnost“-ul, s-au făcut simţite încă de la sfârşitul anului 1987, când ofiţerii KGB au raportat faptul că „apare ceva asemănător unei opoziţii“ în sânul societăţii sovietice. Viktor Cebrikov, preşedintele KGB, va cere perfec- ţionarea muncii cu reţelele de agenţi şi utilizarea mijloacelor de informare în asigurarea victoriei „perestroikăi“. La 22 ianuarie 1988, Filip Bobkov va raporta: „Am intrat într-o etapă decisivă a perestroikăi, toate planurile noastre încep să capete o formă concretă...Avem acum un program de acţiune pentru viitor...“. La 14 octombrie 1988, conducerea KGB a ordonat: „Fiecare ofiţer trebuie să stăpânească arta de a lucra cu masele...

Fiecare ofiţer trebuie să ştie să poarte un dialog în atmosfera cea mai politizată cu putinţă, fără a cădea în confruntare şi filosofie inutilă. (...)
Cekiştii trebuie să facă mult mai des referiri la valorile umane comune, să pună accentul pe apărarea drepturilor omului, pe nonviolenţă, pe dreptate socială“. Apariţ ia Fronturilor Populare este rezultatul întrunirii, în martie 1988, într-o vilă de la periferia Moscovei, a unui mic grup de experţi şi de responsabili ai PCUS care vor pune la punct o politică naţională coerentă. La 6 martie 1988, juristul Boris Kuraşvili, un apropiat al lui Alexandr Iakovlev, va publica în „Nouvelles de Moscou“ un articol intitulat „Trebuie să formăm fronturi naţionale?“. „Fiecare ofiţer trebuie să stăpânească arta de a lucra cu masele“ (Ordinul preşedintelui KGB) Unul dintre iniţiatorii Frontului Popular din Azerbaidjan, Hikmet Hadjizadeh, avea să mărturisească: „Înţelesesem că, singure, republicile baltice nu ar fi creat niciodată această breşă: deci exista încuviinţarea de sus şi acest fapt ne-a hotărât. Speranţa că vom profita de breşă a pus stăpânire pe noi“. Modul în care Alexandr Iakovlev a reuşit să adoarmă vigilenţa membrilor Biroului Politic, alarmaţi de rapoartele KGB, privind situaţia din Lituania, a îndreptăţit-o pe Francoise Thom să concluzioneze că, în fond, perestroika „a fost mai curând o lovitură de stat în interiorul conducerii politice sovietice, desfăşurată cu încetinitorul, rămasă multă vreme într-o stare larvară, care s-a manifestat vizibil din ce în ce mai des în 1990-1991, pentru a culmina cu puciul din august 1991“.

Slăbirea influenţei politice a PCUS şi a URSS asupra statelor-satelit socialiste (Republica Populară Polonă, Republica Socialistă Cehoslovacă, Republica Democrată Germană şi Republica Populară Ungară) a permis punerea în aplicare a unei serii de reforme politice menite a contribui la naşterea pluralismului în viaţa politică locală, precum şi a pluripartidismului.

„Masa Rotundă“ din Polonia, de la începutul anului 1989, a permis intrarea în legalitate, la 17 aprilie 1989, a Sindicatului „Solidaritatea“ urmată de pierderea de către Partidul Muncitoresc Unit Polonez, la 18 iunie 1989, a rolului de conducător politic al Poloniei. Partidul Muncitoresc Socialist Ungar (comunist), sub conducerea lui Grósz Károly, a acceptat calea reformelor politice şi economice, după model polonez, declarând, la 19 mai 1989, că PMSU vrea „să rezolve problemele socialismului nu pe căi administrative, ci pe căi democratice, în cadrul unui sistem multipartidist“. „Masa Rotundă“ din Ungaria a contribuit la descătuşarea energiilor naţiunii maghiare şi la o reorientare a politicii interne şi externe ungare către modelul politic al democraţiilor occidentale. Evenimentele desfăşurate la Praga, Budapesta şi în Berlinul de Est, în toamna anului 1989, au contribuit din plin la înlăturarea socialismului, ca model de dezvoltare politico-economico- socială, din viaţa acestor popoare. Căderea Zidului Berlinului (9 noiembrie 1989) a întărit convingerea că eroziunea lagărului socialist este un proces ireversibil. La 10 noiembrie 1989, a părăsit scena puterii Todor Jivkov, cu ocazia unei Plenare a CC al Partidului Comunist Bulgar, fiind înlocuit de către Petăr Mladenov, care a declarat că doreşte crearea unui „stat socialist modern şi al justiţiei“. În perioada 17 - 20 noiembrie 1989, 300.000 de locuitori ai oraşului Praga au manifestat în Piaţa Centrală a oraşului, cerând reforme democratice. „Revoluţia de catifea“ de la Praga a condus, cu sprijinul mulţimii ieşite în stradă, la anularea rolului politic al Partidului Comunist Cehoslovac. Totul s-a realizat sub atenta supraveghere a politicienilor de la Moscova şi a ofiţerilor KGB, de cele mai multe ori chiar cu concursul lor. În ultimul interviu pe care l-a acordat televiziunii vest-germane, la 10 octombrie 1991, la Moscova, Erich Honecker avea să declare: „După părerea mea este o greşeală grosolană să presupui că cei care la Leipzig proclamau în cor «Noi suntem poporul!» şi în alte părţi se arătau activi au provocat schimbarea pe care a cunoscut-o Germania răsăriteană. Este necesară revizuirea ideii care există în legătură cu acest episod al Istoriei“. Opinia publică internaţională a fost informată, prin intermediul ziarului parizian „Libre Journal“, din septembrie-octombrie 1990, de existenţa unei „antene“ ultra-secrete a KGB, codificată „Linci“ („Fulgerul“), care acţionase în RDG, de la mijlocul anilor ‘80, independent de sediul KGB de la Karlshorst şi fără vreo legătură cu STASI. Unitatea „Linci“ aparţinea Departamentului 4 (RFG, RDG şi Austria), din Direcţia Principală I a KGB-ului din Moscova, aflat sub comanda generalului Anatoli Novicov, şi avea drept misiune „restructurarea peisajului politic est-german, conform strategiei Kremlinului, în vederea reunificării“.

„Destituirea mea ca şef al partidului şi al statului este rezultatul unei manevre de mare anvergură ai cărei instigatori continuă să rămână în umbră“ (Erich Honecker)
Uriaşele demonstraţii de masă din RDG, cu caracter anticomunist şi antisovietic, ce însumau câte 100.000 de oameni, compromiterea unor lideri politici est-germani, precum Hans Modrow, demolarea Zidului Berlinului, şi nu numai, sunt, după cum confirmă istoricii germani Ralf Georg Reuth şi Andreas Bonte în lucrarea „Das Komplot“ (München, 1993), opera unităţii „Linci“ a KGB. „Destituirea mea ca şef al partidului şi al statului este rezultatul unei manevre de mare anvergură ai cărei instigatori continuă să rămână în umbră. Cei care astăzi se laudă cu această acţiune nu sunt altceva decât plevuş ca. Ne aflăm în prezenţa unor schimbă ri extrem de importante care nu au apărut de pe o zi pe alta, ci au fost planificate de multă vreme la scară europeană şi chiar mondială. (...) Reunificarea Germaniei trebuie să fie considerată ca o contribuţ ie la construirea «Casei europene» şi, dată fiind situaţia actuală, lucrul acesta nu putea fi atins decât printr-o transformare a sistemului politic din RDG“, afirma Erich Honecker, la 21 noiembrie 1990, cu prilejul unui interviu referitor la politica „Casei europene comune“ a lui Mihail Gorbaciov. Nemulţumirile şi destăinuirile foştilor lideri politico-militari est-germani provin din faptul că cererile foştilor ofiţeri şi agenţi HVA, care se temeau de persecuţii după reunificare, au fost întâmpinate cu o atitudine rezervată de către sovietici. „A fost - mărturisea generalul Markus Wolf - ultima trădare (de către sovietici - n.n.) a prietenilor lor est-germani, a căror activitate de peste patru decenii contribuise la întărirea influenţei sovietice în Europa“.

„Statele membre ale NATO vor continua aplicarea de restricţii în relaţiile lor cu România“ (Raportul Departamentului Securităţii Statului din 1 decembrie 1989)
În cursul zilei de 1 decembrie 1989, şeful Departamentului Securităţii Statului, generalul-colonel Iulian Vlad, a înaintat un raport olograf către preşedintele Republicii Socialiste România, Nicolae Ceauşescu, în care îl informa cu privire la întâlnirea dintre preşedinţii Bush şi Gorbaciov care urma să se desfăşoare în largul coastelor Maltei. „În cadrul noilor convorbiri la nivel înalt dintre SUA şi URSS, organizate la iniţiativa sovieticilor, cele două părţi vor aborda cu prioritate probleme privind redefinirea sferelor de influenţă şi elaborarea unei noi strategii comune care să le asigure, în continuare, un rol dominant în toate problemele internaţionale“, raporta şeful DSS. Informaţiile de care dispunea DSS, prin exploatarea mai multor linii de muncă informativă, duceau la concluzia că „Bush va releva că statele membre ale NATO vor continua aplicarea de restricţii în relaţiile lor cu România şi va solicita ca şi URSS să procedeze în mod similar, mai ales prin reducerea livrărilor sovietice de ţiţei, gaz metan şi minereu de fier“. Centrul de Informaţii Externe (CIE) de la Bucureşti aprecia că „la întâlnirea dintre Bush şi Gorbaciov ar urma să se discute şi problema exercitării de noi presiuni coordonate asupra acelor ţări socialiste care nu au trecut la aplicarea de «reforme reale», fiind avute în vedere îndeosebi R.P. Chineză, Cuba şi România“.

Aleksander Bessmertnâh, fost ambasador al URSS la Washington şi mai apoi ministru de Externe al URSS, avea să-şi amintească: „Dacă n-ar fi fost Malta, Uniunea Sovietică n-ar fi renunţat niciodată aşa de uşor la controlul asupra Europei Ră- săritene şi a ţărilor baltice“. Preşedintele Nicolae Ceauşescu avea să fie înlăturat la 22 decembrie 1989, ca urmare a evenimentelor petrecute între 17 şi 22 decembrie 1989, astfel încât ultima rezistenţă la procesele de „perestroika“ şi „glasnost“ dispărea. Lev Nevrozov, în lucrarea „The Kremlin and the Western Politico-Cultural Establishment“, avea să afirme: „În partida sa de şah pentru dobândirea dominaţiei mondiale, Kremlinul şi-a sacrificat stăpânirea asupra Europei de Est, a efectuat un schimb de piese pentru a-şi asigura o mai bună penetrare a economiei şi tehnologiei Europei Occidentale“.

Scris de Admin 28.01.08 20:25

Anatoli Goliţin, un defector sovietic şi un specialist în materie de dezinformare strategică a KGB, avertiza încă din 1984 că mai întâi va avea loc o „liberalizare“ în Europa de Est, apoi retragerea unuia sau mai multor state din Tratatul de la Varşovia pentru a mina structurile actuale ale NATO şi pentru a le înlocui cu un sistem european de securitate colectivă. Principalul ţel va fi acela de a răsturna în mod ireversibil echilibrul mondial al puterilor. „Cele mai recente transformări nu ar trebui interpretate ca dizolvare a imperiului, ci ca o strădanie a imperiului de a se adapta mai bine la sistemul mondial. Adaptarea constă în evoluţia de la un imperiu formal la unul informal şi se bazează pe logica diviziunii muncii şi a forţelor «naturale» ale pieţelor nu pe obligaţie. Această formă nouă de stat colonial limitează şi erodează în oarecare măsură structurile puterii care au apărut de curând în Europa de Est“, afirma cercetătoarea poloneză Jadwiga Staniszkis. Referindu-se la evenimentele care au schimbat destinul popoarelor Uniunii Sovietice şi ale celor din Europa Centrală şi de Est, Serghei A. Karaganov, directoradjunct al Institutului European al Academiei de ştiinţe a URSS, declara: „Sistemul confruntării blocurilor din era Războiului Rece nu numai că a început să prezinte fisuri, ca în anii precedenţi, ci de fapt a început să se prăbuşească. Acel sistem era în cel mai înalt grad nefavorabil Uniunii Sovietice în sensul că URSS s-a trezit într-o postură de opoziţie faţă de statele cu o economie preponderent sănătoasă. Confruntarea a rezultat în reducerea accesului URSS la descoperirile ştiinţifice, tehnice şi culturale ale celor mai dezvoltate ţări. Mai rău chiar, a întărit poziţia grupurilor şi structurilor sociale şi politice conservatoare în interiorul societăţii sovietice.

Într-adevăr, confruntarea Est-Vest a întârziat reforme absolute necesare procesului de democratizare, ducând la stagnarea şi la criza pe care URSS încearcă acum să le învingă“.

„Cele mai recente transformări nu ar trebui interpretate ca dizolvare a imperiului, ci ca o strădanie a imperiului de a se adapta mai bine la sistemul mondial“ (Jadwiga Staniszkis)
La 16 ianuarie 1989, Henry Kissinger, fost secretar de stat al Statelor Unite, aflat la Moscova într-o vizită particulară, a abordat problematica relaţiilor dintre SUA şi URSS într-o conversaţie cu Alexandr Iakovlev, principalul consilier al lui Mihail Gorbaciov în procesul de restructurare al Uniunii Sovietice. Consilierul secretarului general al PCUS, Alexandr Iakovlev, i-a comunicat emisarului american că Mihail Gorbaciov şi reformatorii sovietici aveau nevoie de o recunoaştere din partea Occidentului şi de încurajări, precum şi de anumite concesii reciproce pentru a-şi putea susţine programul de reforme din ţară. Henry Kissinger a făcut, totodată, o propunere surpriză: organizarea unor întâ lniri şi negocieri între liderii SUA şi URSS pentru a se ajunge la realizarea unor înţelegeri, unele formale, altele informale, vizavi de limitele celor două mari puteri în promovarea intereselor în Europa de Est. „Se vor stabili astfel anumite limite în legătură cu ceea ce poate face Uniunea Sovietică pentru a-şi apăra interesele din Europa de Est; în schimb, Occidentul se va angaja să nu facă nimic ce ar putea accelera schimbările din Est, mai ales, dacă astfel de acţiuni ar putea fi considerate de Kremlin ca o ameninţare la adresa securităţii sale“, consemnau jurnaliştii Michael R. Beschloss şi Strobe Talbott cu referire la dialogul dintre cele două „eminenţ e cenuşii“ ale relaţiilor internaţionale.

Alexandr Iakovlev i-a confirmat lui Henry Kissinger că Uniunea Sovietică este gata să participe la discuţii detaliate cu administraţia Bush pentru monitorizarea proceselor de schimbare din Europa şi a reducerii la minimum a efectului distructiv al acestora asupra relaţiilor din Est şi Vest. Fostul secretar de stat american a insistat asupra necesităţii de a se păstra echilibrul de forţe, accentuând asupra faptului că, totuşi, opinia publică americană nu va permite niciodată Administraţiei de la Casa Albă să accepte „în mod explicit necesitatea ca Europa Răsăriteană să rămână sub dominaţia sovietică“.

Mihail Gorbaciov a acceptat existenţa unui canal secret de legătură cu Casa Albă pentru negocieri în ceea ce priveşte sferele de influenţă ale SUA şi URSS
În cursul zilei de 18 ianuarie 1989, Henry Kissinger s-a întâlnit cu Mihail Gorbaciov. Kissinger i-a expus liderului sovietic propunerea sa referitoare la o înţelegere în privinţa Europei Răsăritene. Mihail Gorbaciov era convins că preşedintele Bush, folosindu-l pe Kissinger ca intermediar, încerca să-l păcălească şi să-l facă să dezvăluie cât de mult erau dispuşi sovieticii să renunţe la controlul asupra Europei de Est. „Kissinger îi răspunse că nu are niciun fel de «agendă ascunsă»; ideea îi aparţinuse în mare măsură, deşi preşedintele ales îşi manifestase interesul pentru ea şi îl autorizase să vadă care va fi reacţia lui Gorbaciov. Liniştit, Gorbaciov îi spuse că ideea merita să fie urmărită. Dacă se va crea un canal pentru negocieri în această problemă, Kissinger îl va avea ca partener pe vechiul său prieten, Dobrâ nin; Kissinger se simţea suficient de încurajat ca să creadă că planul lui ar fi putut avea şanse“, consemnau jurnaliştii Michael R. Beschloss şi Strobe Talbott.

Scris de Admin 28.01.08 20:24

url=http://www.interesulpublic.ro/istorie_18/secretele-capitulării-neconditionate_9665]http://www.interesulpublic.ro/istorie_18/secretele-capitulării-neconditionate_9665[/url]

Autor: Constantin CORNEANU

Lovitura aplicată KGB-ului de către contraspionajul francez (DST), în aprilie 1983, prin operaţiunea „FAREWELL“, avea să zdruncine, la modul cel mai serios, activitatea de spionaj sovietic în Franţa. Documentele furnizate DST-ului de către ofiţerul KGB Vladimir Ipolitovici Vetrov (nume de cod „FAREWELL“ în dosarele DST), fost membru al rezidenţei sovietice de la Paris între anii 1965 - 1970, referitoare la activităţile de spionaj tehnico-ştiinţific, au permis desfăşurarea acţiunii „FAREWELL“, de serviciul de securitate internă al Franţei (DST), în perioada 1981 - februarie 1982. La 5 aprilie 1983, 47 de ofiţeri de informaţii sovietici din Franţa au fost expulzaţi, realizåndu-se, astfel, lichidarea reţelei de informaţii tehnico-ştiinţifice a KGB (Linia X), ceea ce a avut efecte negative pentru economia şi cercetarea productivă sovietică. Prin intermediul ofiţerilor din Linia X a KGB, Uniunea Sovietică şi-a procurat din Occident, la sfârşitul anilor ‘70, 30.000 de aparate perfecţionate şi 400.000 de documente care vizau cercetarea tehnico-ştiinţifică. Între 1979-1981, 5.000 de arme sovietice au beneficiat în fiecare an de furtul de tehnologie occidentală. Achiziţionarea tehnologiei occidentale a permis Uniunii Sovietice să economisească 6,5 miliarde de franci francezi între 1976 şi 1980, echivalentul muncii pe care ar fi trebuit s-o presteze 100.000 de cercetători sovietici într-un an. Toate armele sovietice au fost construite, în grade diferite, cu tehnologie „importată“ cu ajutorul ofiţerilor Liniei X.

Prognozele realizate de Secţia Prognoze din Direcţia principală I a KGB relevau totala catastrofă economică şi politică a Uniunii Sovietice
Programul administraţiei Reagan, intitulat „Iniţiativa de Apărare Strategică (Războiul stelelor)“, anunţat la 23 martie 1983, va accentua sufocarea economică a Uniunii Sovietice şi va provoca o nouă mare dezbatere strategică într-un moment în care progresul armamentelor convenţionale deschidea noi perspective strategiei clasice, de care sovieticii erau interesaţi şi ei îndeaproape. În aceste condiţii, liderii de la Moscova au înţeles că era nevoie de o cotitură hotărâtoare în politica internă şi externă a Imperiului. Încă din anii ‘70 o eminentă comisie de experţi ai KGB-ului a ajuns la concluzia că dacă evoluţia Uniunii Sovietice continua conform programului, atitudinilor, mentalităţilor şi prejudecăţilor existente, baza economică prin care se dorea dominarea lumii avea să se prăbu- şească. Secretarul general al CC al PCUS, Iuri Vladimirovici Andropov, fost preşedinte al KGB, a ajuns la conştiinţa necesităţii unei reforme complete a sistemului şi putem vorbi de faptul că el este părintele „perestroikăi“. Prognozele realizate de generalul Mihail Liubimov, şeful Secţiei Prognoze din Direcţia principală I a KGB (Primul Directorat Suprem, astăzi Serviciul de Informaţii Externe al Federa- ţiei Ruse), vizând totala catastrofă economică şi politică a URSS au întărit credinţa că era nevoie de ceva nou şi hotărâtor atât în arena relaţiilor internaţionale, cât şi în interior.

Prognozele KGB au întărit credinţa că era nevoie de ceva nou şi hotărâtor atât în arena relaţiilor internaţionale, cât şi în interior
Venirea la putere, la 11 martie 1985, a lui Mihail Gorbaciov a însemnat o nouă etapă în istoria URSS, a Europei de Est şi respectiv în sfera relaţiilor internaţionale. Numirea lui Mihail S. Gorbaciov în funcţia de secretar general al CC al PCUS a fost rodul unei înţelegeri, extrem de discretă în epocă, între Andrei A. Gromâko, ministrul Afacerilor Externe al URSS şi unul din veteranii PCUS, şi „grupul“ care îl susţinea pe „Mişa“ Gorbaciov. „Înţelegerea“ fusese pregătită temeinic la sfârşitul anului 1984, de către reprezentanţi ai MAE sovietic şi persoane apropiate lui Mihail Gorbaciov, precum Evghenii Primakov (directorul Institutului pentru Orientalistică al Academiei de ştiinţe a URSS), Alexandr Iakovlev (fost ambasador al URSS în Canada şi director al Institutului de Economie Mondială şi Relaţii Internaţionale al Academiei de Ştiinţe a URSS) şi Vladimir A. Kriucikov (locţiitor al preşedintelui KGB). Un rol extrem de important în perfectarea acestei întâlniri îl va juca Anatolii Gromâko, directorul Institutului pentru Africa al Academiei de Ştiinţe a URSS, fiul şefului diplomaţiei sovietice. Putem înţelege, astfel, faptul că venirea lui Mihail S. Gorbaciov nu a fost rodul unei întâmplări, mai mult sau mai puţin miraculoase, ci rezultatul unui program, unei „forţe“ care viza reformarea sistemului. Unul dintre cei mai importanţi transfugi ai KGB-ului, Oleg Gordievski, mărturiseşte cu referire la persoana lui M. Gorbaciov şi a noii sale politici: „Am sentimentul că i se datorează o oarecare recunoaştere, dar nu prea multă, deoarece cele întâmplate n-au fost lucrul pe care şi l-a dorit sau spre care a ţintit el. Gorbaciov a creat o mişcare în sensul schimbării, dar această schimbare a prins atâta avânt, încât i-a scăpat de sub control. El a început cu ideea de uskorenie, adică de accelerare, de grăbire a progresului industrial şi tehnologic, pentru că îşi dăduse seama de faptul că prăpastia dintre Uniunea Sovietică şi Occident se adâncise atât de mult, încât, dacă nu se întreprindea ceva, Rusia ar fi sfârşit prin a se depărta într-atât, încât să trebuiască să se supună“. Programul politic lansat de Mihail Gorbaciov, respectiv „perestroika“ (reorganizare) şi „glasnosti“ (transparenţă şi democratizare), aveau să ducă în final, vizavi de NATO şi Occident, la ceea ce spunea directorul Institutului din Statele Unite şi Canada al URSS, politologul rus Gheorghi Arbatov (ofiţer acoperit al Direcţiei Principale I a KGB, cu numele de cod VASILI), în 1989, unui general american, în timpul unei vizite la Bonn: „O să facem un lucru nemaipomenit, o să vă lipsim de duşmanul vostru!“.

Venirea lui Mihail S. Gorbaciov la putere este rezultatul unui program, unei „forţe“ care viza reformarea sistemului
Discursurile preşedintelui Ronald Reagan şi ale secretarului de stat George Schultz, rostite la moartea secretarului general Iuri Vladimirovici Andropov, aveau să-l şocheze pe Strobe Talbott, corespondentul diplomatic al revistei „Time“, care le-a definit ca fiind „extraordinar de conciliante“. La nivelul CIA, la începuturile „perioadei Gorbaciov“, nu exista un consens cu privire la modalitatea de interpretare a evenimentelor din URSS. În CIA exista un conflict între Robert Gates şi Mel Goodman, şeful de divizie de la SOVA (Biroul de analiză al CIA pentru URSS), deoarece Mel Goodman susţinea că în URSS au loc schimbări reale, în timp ce Robert Gates era acuzat de politizarea informaţiilor şi de faptul că încearcă să suprime părerile aflate în dezacord cu linia dură pe care o promova. „Când Gorbaciov a apărut la orizont, CIA a spus că «numai gura e de el», că era doar o încercare a sovieticilor de a ne trage pe sfoară. Când această părere a început să pară tot mai absurdă, CIA a schimbat tonul: Gorbaciov chiar voia schimbarea, dar URSS avea un sistem bine înrădăcinat şi care funcţiona în general, dar care nu putea fi schimbat... Când schimbările din URSS au devenit evidente, linia adoptată de CIA a fost că schimbările nu vor marca o diferenţă importantă faţă de trecut“, concluziona George Schultz, făcând referire la analizele şi interpretările factorilor de decizie politică, militară şi informaţională de la Washington.

„O să facem un lucru nemaipomenit, o să vă lipsim de duşmanul vostru!“ (agentul VASILI)
Robert Gates, fost director CIA, referindu- se la „perestroika“, afirma: „Am avut încredere în eforturile făcute de Gorbaciov în primii doi ani şi jumătate petrecuţi la conducere pentru implementarea reformei, dar... am prevăzut cu precizie că încercarea de a restructura sistemul economic centralizat de stat nu va avea succes... începând cu 1987, agenţia a furnizat detalii precise despre eşecul reformei lui Gorbaciov şi despre criza economică tot mai mare din Uniunea Sovietică. Neîncrederea agenţiei în politica economică a lui Gorbaciov s-a reflectat, în decembrie 1987, într-un raport în care se spunea: „Prevederile reformei constituie măsuri incomplete care lasă la locul lor stâlpii reformei planificate socialiste centralizate...“. Acelaşi studiu pronostica cu acurateţe efectele negative provocate economiei de către reformele inadecvate ale lui Gorbaciov“. Pe 12 mai 1989, preşedintele George Bush analizând relaţiile sovieto-americane, în conformitate cu o Directivă de Securitate Naţională, de la fondul secret, NSD-23, a concluzionat că politica îngră- dirii s-a dovedit plină de succes: „Deşi sperăm să depăşim politica îngrădirii, trebuie să spunem că ne aflăm de abia la începutul unui nou drum. Ne vom confrunta cu multe pericole şi incertitudini. Nu trebuie să uităm că URSS dispune acum de o capacitate militară impresionantă“.

Scris de Admin 28.01.08 20:24

Principiul dominoului

http://www.interesulpublic.ro/istorie_18/principiul-dominoului-(1)_10259

Anul 1989 a marcat o cotitură în istoria omenirii prin faptul că la aniversarea a 200 de ani de la izbucnirea Marii Revoluţii Franceze de la 1789, o altă revoluţie a marcat în variate forme, „de catifea“ sau sângeroase, destră marea glacisul strategic al Uniunii Sovietice, având drept rezultat eliberarea Europei Centrale şi de Est de sub ocupaţia directă şi brutală a Armatei Roşii precum şi înlăturarea regimului social-economic şi politic generat de ideologia comunistă. Anul 1989 nu a fost un an al ideilor, ci al „stărilor de spirit“. 1989 a fost anul în care oamenii erau gata să se lase împuşcaţi pentru revendicările lor.

Gândirea vizionară a lui Marx şi Engels ce reuşise să se transpună în fapte abia în secolul XX, cel sărac în idei, secolul simplificărilor ucigătoare, îşi demonstrase falimentul. În 1989 avea să se petreacă inimaginabilul. El rămâne un an misterios când s-au întâmplat lucruri învecinate cu miracolele. Cunoscută fiind reputaţ ia sovieticilor, mai degrabă a ruşilor, de mari jucători de şah, este greu de acceptat, într-o analiză serioasă asupra celor întâmplate, a faptului că totul a fost numai şi numai un miracol. La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial exista un vid geopolitic, iar echilibrul puterii fusese distrus astfel încât un tratat de pace, cuprinză tor, a rămas imposibil de formulat. Miopia conducerii sovietice legate de grija faţă de menţinerea neîngrădită a unui sistem dictatorial în 1947-1948 ca şi miopia din 1945-1946 a conducerii americane, care a dorit să folosească principiile liberale în toată lumea, au făcut ca procesul de împă rţire a lumii să devină definitiv. De-a lungul perioadei Războiului Rece, confruntarea dintre cele două sisteme social-economice şi politice a cunoscut variate intensităţi. Servicile de informaţii au fost implicate într-un război foarte dur, nutrind speranţa înfrângerii adversarului şi a prăbuşirii sistemului inamic. Articolul lui George Kennan devenit celebru şi publicat, în iulie 1947, în revista „Foreign Affairs“ sub titlul „Sursele comportamentului sovietic“, semnat „X“, dispreţuia elaborarea unui ţel diplomatic precis. „Ceea ce a schiţat el a fost visul american vechi de când lumea, al unei păci realizate prin convertirea adversarului, deşi într-un limbaj mai elevat şi mult mai ascuţit în percepţie decât al oricărui contemporan“, concluziona fostul secretar de stat, Henry Kissinger, într-o analiză făcută asupra politicii de îndiguire a SUA.

1989 a fost anul în care oamenii erau gata să se lase împuşcaţi pentru revendicările lor
George Kennan credea că mai devreme sau mai târziu, printr-o luptă sau alta a puterii, sistemul sovietic avea să fie transformat fundamental, astfel încât dacă ar fi apărut „vreodată ceva care să sfărâme unitatea şi eficacitatea partidului ca instrument politic, Rusia sovietică putea fi schimbată peste noapte din una dintre cele mai puternice, în una dintre cele mai slabe şi mai demne de milă societăţi“. Walter Lippmann, purtătorul de cuvânt al „realiştilor“, una din şcolile de gândire în domeniul politicii externe americane, susţinea că politica de stăvilire conducea la supraextindere psihologică şi geopolitică. Lippmann cerea ca politica externă a SUA să fie călăuzită de analizarea intereselor americane, în fiecare caz în parte, şi nu de principii generale, presupuse a fi universal valabile. Scopul trebuia să fie restabilirea echilibrului puterii în Europa, care fusese distrusă de război, mai puţin înlăturarea comunismului din lume. Politica de stăvilire implica divizarea pe timp nedefinit a Europei, în condiţiile în care adevăratul interes al SUA trebuia să fie alungarea puterii sovietice din centrul continentului european. „O politică veritabilă - scria W. Lippmann - ar avea, prin urmare, ca obiectiv primordial stabilirea unor reglementări care să conducă la evacuarea Europei... Puterea americană trebuie să fie disponibilă nu pentru a-i «stăvili» pe ruşi în puncte disparate, ci pentru a ţine sub control întreaga maşină militară rusească şi pentru a exercita o presiune sporită în sprijinul unei strategii diplomatice care are ca obiectiv concret o reglementare care înseamnă retragere“. Retragerea visată de Walter Lippmann avea să se petreacă în miraculosul an 1989 şi în anii ‘90.

Dezmembrarea Uniunii Sovietice şi retragerea strategică, de 1.400 km, a trupelor sovietice din Europa Centrală şi de Est avea să surprindă lumea occidentală în postura unui spectator stupefiat de cele ce se întâmplau. Această „mişcare strategică“ a URSS a determinat izbucnirea valului de revoluţii din 1989, care au dus la modificarea echilibrului de putere, la dispariţia bipolarităţii şi la apariţia de noi centre de putere. Jean-Francois Deniau, om politic şi diplomat francez, afirma că Uniunea Sovietică îşi propusese drept scop acela de „a pleca pentru a rămâne“. Noua linie de politică externă inaugurată la Kremlin s-a născut din aplicarea la politica internaţională a strategiei ideologului comunist italian, Antonio Gramsci, respectiv a şantajului nu prin forţă, ci prin slăbiciune - în parte reală, în parte simulată - pentru a se asigura, astfel, ajutorul şi simpatiile occidentale.

Jean-Francois Deniau, om politic şi diplomat francez, afirma că Uniunea Sovietică îşi propusese drept scop acela de „a pleca pentru a rămâne“
Convulsiile sociale existente în lagărul socialist, respectiv revolta muncitorilor din 1953 din Berlinul de Est, revoluţia de la Budapesta din 1956, „Primăvara de la Praga“ din 1968, naşterea mişcării „Carta ‘77“ de la Praga, precum şi dorinţa de-a se pune capăt contradicţiilor „schizofrenice“ între integrarea economică a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi fragmentarea sa în domeniul politic, ca urmare a „Raportului Tindemans“ (decembrie 1975), au fost percepute ca o veritabilă provocare strategică pentru Uniunea Sovietică. Intervenţia sovietică din Afganistan (decembrie 1979) avea să accentueze drama Imperiului sovietic şi putem vorbi de începutul sfârşitului. Crizele de care avea să fie cuprinsă Uniunea Sovietică, atât pe arena internaţională, cât şi în viaţa internă, aveau loc în condiţiile unei sărăcii zilnice generale, în lipsurile şi disperarea tuturor. La sfârşitul anilor ‘80, Uniunea Sovietică nu mai ocupa un loc doi incontestabil în ierarhia economică mondială. Economia sovietică nu rămânea doar în urma cursei tehnologice, dar devenise, de asemenea, incredibil de risipitoare. O sumă de analize economice, făcute la nivelul anului 1987, arătau că economiile de tip sovietic consumă de două ori până la trei ori mai multă energie/unitate de producţie decât economiile bazate pe economia de piaţă din Europa de Vest. Risipa economică rezultată, starea de înapoiere industrială şi tehnologică demodată, au avut un impact advers asupra capacităţii de participare a URSS la comerţul mondial. Din ce în ce mai mult, ea exporta cu precădere materii prime şi minereuri, ca marea parte a lumii a treia, incapabilă să concureze cu exportatorii de frunte ai bunurilor manufacturate. Raportul anual GATT, pe anul 1985, arăta că URSS venea de pe locul 11, în 1973, pe locul 15, la exportul de bunuri manufacturate, fiind întrecută, în anii dintre aceste două momente, de Taiwan, Coreea de Sud, Hong Kong şi Elveţia. În interior, nu fusese pusă în practică nicio reformă majoră. Sistemul devenea din ce în ce mai corupt, în beneficiul nomenclaturii şi al mafioţilor, care făceau în mod aproape deschis legea în republicile din Caucaz şi Asia Centrală şi îşi extindeau reţelele în întreaga Uniune Sovietică. Problemele naţionalităţilor erau din ce în ce mai evidente. Popoarele - de altfel, în ansamblul lor, bine educate - căpătaseră de-a lungul deceniilor o deosebită abilitate în arta supravieţuirii în condiţiile cele mai dificile. Planificarea centralizată impunea raţionalizarea. Industriile legate de armament şi de cercetare spaţială continuau să aibă prioritate absolută.

În ultimii ani de existenţă, Uniunea Sovietică a exportat arme şi echipamente militare în valoare de aproape 56,7 miliarde de ruble, iar ajutoarele militare acordate de aceasta în ultimii cinci ani (1986-1991) au însumat 8,5 miliarde ruble. Cele mai importante ţări care s-au bucurat de ajutorul „frăţesc“ al URSS-ului au fost ţările „socialiste şi prietene“, respectiv Cuba - 15,5 miliarde ruble, Mongolia - 9,5 miliarde ruble, Vietnam - 0,1 miliarde, Polonia - 4 miliarde şi Coreea de Nord - 2,2 miliarde. Unele ţări în curs de dezvoltare se numără şi ele printre naţiunile debitoare: India datorează 8,9 miliarde ruble, Siria - 6,7 miliarde, Irak - 3,8 miliarde, Afganistan - 3 miliarde, Etiopia - 2,9 miliarde, Algeria - 2,5 miliarde, Angola - 2 miliarde, RPD Yemen - 1,8 miliarde, Libia - 1,7 miliarde, Egipt - 1,7 miliarde şi Nicaragua - 0,9 miliarde. Se poate concluziona că URSS a suferit pierderi enorme în cadrul acestor tranzacţii de comerţ exterior (42 miliarde ruble). O sumă de alte informaţii secrete şi analize socio-economice, precum şi alte categorii de informaţii scoteau în evidenţă faptul că sistemul socialist, respectiv URSS, era la un pas de dezastru, de colaps economic. La începutul anilor ‘80, cifra cheltuielilor de înarmare ajunsese la circa 20 - 25% din PIB-ul URSS, ceea ce a împiedicat înscrirea Uniunii Sovietice pe spirala dezvoltării postindustriale. Ponderea producţiei bunurilor de consum s-a redus considerabil în volumul total al produc- ţiei industriale sovietice. Spre exemplu, în 1928, aceasta reprezenta 60,5%, în 1940 doar 39%, în anul 1960 era de 27,5%, iar în 1980 ajunsese la 26,2%. În anul 1987 scăzuse la 24,9%. Ritmul de decădere al vieţii cetăţenilor sovietici era uluitor în ceea ce priveşte viaţa de zi cu zi.

Scris de Admin 28.01.08 20:20

Totalul pierderilor directe este astfel pentru România de 44.150.000 lei.

7 milioane de tone de petrol pentru Germania şi aliaţii săi...
Dacă la aceasta se adaugă faptul că Oel-Paktul nu a fost respectat nici în privinţ a materiilor prime exportate de Germania, care intrau în fabricaţia armamentului produs în România - fiindcă în timp ce Româ nia a menţinut preţurile petrolului mergâ nd la diferenţe care n-au trecut niciodată de 20%, germanii pentru materiile prime exportate în România şi intrând în producţ ia de armament a României, au ridicat preţurile pentru unele până la 275% - înseamnă că valoarea pierderilor Româ- niei a fost sporită considerabil.

Dacă se ţine cont de faptul că Germania a ridicat preţurile până la 200% la majoritatea materiilor prime şi semifabricatelor care intrau în producţia de armament - deşi acestea ajungeau să ocupe în exportul german pentru România un volum excepţional, în timp ce România a exportat pe preţuri reduse, antebelice, petrolul său, care reprezintă 87% din exportul pentru Germania - situaţia contra prestaţiilor Germaniei este cu atât mai redusă.

România a continuat totuşi, şi în aceste condiţii, să exporte cantităţi de petrol care trec de 7.000.000 tone pentru Germania şi aliaţii săi - peste 5.000.000 tone numai pentru Germania - a exportat mari cantităţi de cereale şi produse alimentare sau animale, continuând să finanţeze toate aceste exporturi.

Nu trebuie uitat, pe de altă parte, că în 1940-1941 România a avut pe teritoriul său circa 500.000 de soldaţi germani, care, aprovizionându-se pe loc din România, au ridicat alături de societăţile germane, care făceau cumpărături neregulate, considerabil preţurile, grevând puternic asupra echilibrului economic.

Nevoile de finanţare ale acestora au obligat Banca Naţională să-şi mărească emisiunea cu peste 34 miliarde, dintre care 21.600.000 lei numai în intervalul de la ianuarie până în noiembrie 1941, adică în timpul şi din cauza prezenţei acestor trupe.

Aşadar, pe lângă pierderile directe suferite de pe urma sistemului de executare a Oel-Paktului şi a raporturilor de comerţ exterior dintre România şi Germania, România şi-a agravat criza sa economică din cauza prezenţei trupelor germane, făcută cu emisiuni excepţionale având caracter inflamatoriu, ca şi datorită activităţii neregulate a societăţilor germane care au achiziţionat mărfuri şi alimente pe preţuri superioare celor fixate de autorităţile române, răsturnând stabilitatea preţurilor şi a monedei.

Prin urmare, echilibrul prestaţiunilor germane şi române era grav alterat, Româ nia exportând petrol şi alimente dar primind în schimb numai armament, deci în imposibilitatea de a absorbi de pe piaţă moneda, din lipsă de mărfuri de import, deşi se ajunsese la un adevărat monopol al comerţului exterior al României.

Dacă considerăm, pe de altă parte, că România - angajată în război alături de Germania şi dând la cererea Germaniei şi urmând legile de onoare ale războiului, o contribuţie atât de mare de efective dotate cu material, a trebuit şi trebuie să cheltuiască pentru echipare, pentru instrucţie, pentru întreţinerea în timpul instrucţiei şi pentru transporturile acestor trupe, sume excepţionale faţă de potenţialul economic al României, toate acestea au condus la un rezultat de altfel previzibil în aceste condiţii de desfăşurare a relaţiilor bilaterale: epuizarea tuturor mijloacelor economice, având în vedere faptul că nevoile războiului înghiţiseră toate rezervele economice şi financiare ale ţării.

Materiile prime importate din Germania intrând ele însele toate în producţia de armament şi de material de război, în loc să meargă pe piaţă, pentru ca să poată intra în circuitul economic al producţiei, al circulaţiei şi al absorbirii monetare, producţ ia economică internă fiind ea însăţi destinată aceloraşi nevoi ale armatei (începând cu lâna necesară echipamentului şi continuând cu blocarea întregii producţ iuni de textile, încălţăminte, mijloace de transport etc.), toate acestea conduc la concluzia că statul însuşi crea, prin comerţ ul său exterior şi prin efortul de război excepţional, o suprimare a economiei private şi a producţiei, mergând până la epuizarea oricăror rezerve. Ca exemplu, şeful diplomaţiei române, în „Instrucţiunile pentru negocierile de la Berlin“, se referea la „echipamentele produse pentru armată, care depăşeau 1 milion, în momentul intrării în război (22 iunie 1942). Producţia internă pentru acestea şi rechiziţiile au continuat şi au alimentat unităţile româ- neşti aflate în răsărit de atunci şi până azi, totuşi, azi, armata română se găseşte sleită complet de orice fel de echipament, pentru condiţiunile grele în care au fost puse armatele noastre să lupte în răsărit au făcut ca acest echipament să fie distrus continuu“.

Înfrângeri catastrofale pe Frontul de Est
Eşecul de proporţii al forţelor Axei la Stalingrad şi în Caucaz din iarna 1942/ 1943, soldat cu catastrofa Armatelor 3 şi 4 Române, a provocat serioase tensiuni politico- diplomatice şi militare între Bucureşti şi Berlin. Mareşalul Antonescu s-a adresat personal lui Adolf Hitler, ca şi feldmare- şalului Erich von Manstein, comandantul armatelor Axei de la Vest de Stalingrad (Grupul de Armate „B“).

O nouă rundă de negocieri Antonescu- Hitler s-a desfăşurat tot la „Wolfschanze“, la 10-12 ianuarie 1943, şi sub presiunea evenimentelor militare de pe Frontul de Est, ca şi după evadarea temporară a lui Horia Sima din lagărul de concentrare de la Berkenbrück. Cu toate acestea, aspectele cu caracter economic şi financiar nu au fost ignorate. Mareşalul a fost însoţit de Mihai Antonescu şi generalii Gh. Dobre şi Ilie Şteflea, ministrul Economiei Naţionale şi, respectiv, şeful Marelui Stat Major român.

Mihai Antonescu, titularul Externelor şi vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, şi-a informat colegii de cabinet asupra vizitei la Cartierul General german din 10-12 ianuarie 1943. În temeiul convenţiilor de credit româno-germane din 17 ianuarie şi 17 august 1942, Mihai Antonescu, după negocieri cu Carl Clodius şi Joachim von Ribbentrop, a obţinut semnarea unui nou protocol de plăţi.

Avantajele obţinute de partea română erau explicabile în baza furnizărilor anterioare de produse petroliere, pe care Germania nu reuşise să le „acopere“ cu livrări de armament în cantităţi şi la o valoare egale. Dezechilibrul survenit, a specificat Mihai Antonescu în şedinţa Guvernului, ameninţa cu o inflaţie gravă, ce putea determina prăbuşirea sistemului economic al României, ceea ce nu era nici în intenţia şi nici în interesul celui de-al III-lea Reich (Gh. Buzatu).

Trebuie să reţinem că tratativele economice şi financiare germano-române s-au purtat în baza unui memorandum, datat 9 ianuarie 1943, adresat de Ion Antonescu lui Adolf Hitler, dar elaborat de Mihai Antonescu şi prezentat, tot de el, lui Joachim von Ribbentrop şi Carl Clodius. Documentul, se reţine din preambul, îşi propunea să trateze toate problemele, prezente şi viitoare, referitoare la războiul comun împotriva bolşevismului. Se consemna că, în urma războiului alături de Germania, România a dezrobit „pământurile nedrept ocupate prin agresiunea sovietică“, fapt remarcabil, dar obţinut prin „sleirea“ capacităţii sale militare.

În perspectivă, sprijinul Germaniei pentru România devenea foarte important şi Bucureştii se străduiau să evite situaţia de „umilire la pace şi în reorganizarea de mâine a continentului“. Mareşalul însă avea deplină încredere în „cuvântul leal“ al Führerului şi, în acest spirit, compartimentul secund al memorandumului insista asupra jertfelor româneşti în conflictul mondial: pierderi în oameni, armament, respectarea angajamentelor economice cu Germania, în acest ultim sens expunându- se detaliat şi alarmant rolul şi condiţiile industriei române de petrol.

Hitler, după ce studiase memorandumul primit, a elogiat colaborarea germano-română, inclusiv în domeniul economic; era - a pretins Mihai Antonescu, în şedinţa de cabinet - prima oară când despre efortul economic al României se vorbea la un asemenea nivel şi „întovărăşind recunoaş terea de recunoştinţă“.

Hermann Neubacher - „ambasadorul petrolului“
Desfăşurarea în continuare a ostilităţilor generale şi dificultăţile tot mai mari ale Axei au determinat ca Berlinul să intervină frecvent la Bucureşti, cu insistenţe ca Româ nia să-şi intensifice eforturile pe toate planurile, inclusiv cel economic. Astfel, la 30 martie 1943, Mihai Antonescu l-a primit la Preşedinţia Consiliului de Miniştri pe faimosul „ambasador al petrolului“ Hermann Neubacher, însoţit de mai mulţi consilieri germani. Aceştia veniseră, va relata Antonescu în nota asupra convorbirii, să ceară din nou bani pentru misiunile terestră şi aeriană din România, dar îndeosebi „au formulat noi cereri de petrol, solicitând ca să dăm din rezervele de petrol ale aviaţiei şi armatei“. Reproducem răspunsul demnitarului român: „I-am spus dlui ministru Neubacher că acest lucru devine imposibil, mai ales sub amenin- ţarea bombardamentului rafinăriilor, care ar ajunge să paralizeze complet producţia noastră de petrol şi, odată cu ea, nu numai activitatea întreprinderilor legate de combustibilul lichid, dar şi apărarea naţională“.

În perioada care a urmat, problema petrolului avea să revină adesea la ordinea zilei în evoluţia raporturilor dintre Berlin şi Bucureşti. În acest sens, Mareşalul Antonescu însuşi s-a adresat în repetate rânduri lui Hitler. În 1943-1944, aspectele economice (şi, în principal, problema petrolului) au persistat pe agenda fiecăreia dintre ultimele întrevederi Hitler- Antonescu. Până în ultimul moment al funcţionării relaţiilor din cadrul Axei, acordurile economice ale României cu Germania şi aplicarea lor s-au aflat în atenţia guvernanţilor de la Bucureşti.

Scris de Admin 28.01.08 20:20

La 11 februarie 1942, Mareşalul Antonescu s-a deplasat la Cartierul General al lui Adolf Hitler de la Rastenburg - Prusia Orientală (Wolfsschanze - Bârlogul lupilor), unde a avut două întrevederi totalizând 4 ore cu Führerul. A fost un prilej pentru examinarea evenimentelor militare şi politico-diplomatice la scara mapamondului, context în care Ion Antonescu a precizat hotărât: „Nu acceptăm ca definitiv Arbitrajul de la Viena“. Ambele minute, germană şi româ nă, atestă că, deşi au predominat aspectele militar-strategice, problemele economice nu au fost neglijate. Este lesne de bănuit că pe primul loc s-a aflat livrarea produselor petroliere româneşti către ţările Axei: 3,9 milioane tone dintr-o producţie de 5,3 milioane tone.

Întâlniri de taină în „Bârlogul lupilor“
La 12 februarie 1942, Ion Antonescu s-a întâlnit separat cu Joachim von Ribbentrop, în centrul discuţiilor situându- se problema petrolului.

De o mare importanţă a fost memorandumul prezentat de Ion Antonescu lui Hitler, datat 11 februarie 1942. Cum era şi de aşteptat, Mareşalul reînnoia asigurările de „adeziune“ a României la cauza Germaniei pe viitor, ceea ce nu trebuia să conducă la neglijarea contribuţiilor anterioare, pe care semnatarul documentului le-a categorisit în 11 domenii (militarstrategic, jertfe financiare şi alimentare, pregătirea şi trimiterea unor forţe pe front, declanşarea agresiunii antisovietice etc.).

1942 a fost anul marii ofensive de vară a trupelor germane şi aliate (române, ungare etc.) în sud-estul URSS, pe direcţiile Stalingrad şi Caucaz. În septembrie 1942, în toiul ofensivelor trupelor Axei spre Stalingrad ori în Africa de Nord, Mareşalul Antonescu l-a asigurat pe feldmareşalul Keitel în privinţa eforturilor făcute pentru a asigura produsele petroliere necesare Germaniei şi Italiei, cărora le expediase în anii 1940-1942 peste 6,4 milioane tone. Pe de altă parte, în „Instrucţiunile pentru negocierile de la Berlin“, trimise de către şeful diplomaţiei româneşti, Mihai Antonescu, la 21 decembrie 1942, acesta face un scurt rezumat al poziţiei pe care o exprimase cu ocazia vizitei la Marele Cartier General german, respectiv evidenţierea situaţiei economice şi financiare grave ce rezulta pentru România din continuarea colaborării româno-germane: „Cu prilejul vizitei la Marele Cartier General, la 22 septembrie, am arătat în special dlui von Ribbentrop - cerând şi sprijinul Fuhrerului de principiu - situaţia economică şi financiară gravă ce rezulta pentru România:
- Din excedentul neacoperit pe trecut;
- Din continuarea exporturilor masive de petrol finanţate de România;
- Din finanţarea nevoilor armatei germane de aici, fără ca România să primească echivalentul acestei contribuţiuni excepţionale a efortului de producţie, de export, de finanţare prin acoperirea emisiunilor sale printr-un import de mărfuri, deşi Germania a ajuns un adevărat monopol al comerţului nostru exterior“.

Revolta lui Mihai Antonescu este îndreptăţ ită şi canalizată către îndepărtarea - puţin probabilă - a efectelor unor acorduri economice pornite prost şi continuate în aceeaşi notă pe tot parcursul războiului: „Dacă însă România continuă finanţarea producţiei de petrol intensivă şi finanţarea exportului de petrol, de produse alimentare sau animale în folosul Germaniei, pentru ca în schimb să nu primească decât material de război care merge pe front şi se pierde, însemnează că România pentru tot exportul său destinat Germaniei şi aliaţilor săi (83% din comerţul său exterior, din care 87% petrol) n-are niciun echivalent sau echilibru economic în producţia şi circulaţia mărfurilor la interior.

Petrolul românesc - vândut la un preţ prea mic
Pe de altă parte, România îşi epuizează rezervele de petrol printr-o exploatare excesivă şi - conform Oel-Paktului - vinde produsele sale petrolifere la un preţ foarte scăzut, cu colosale pierderi pentru economia naţională, în afară de faptul că prin finanţarea acestui export se slăbeşte economia naţională cu tot atâtea mijloace economice şi financiare, fără ca în schimb să primească ceva şi fără să aibă putinţa de a absorbi de pe piaţă moneda“.

În „Nota asupra raporturilor economice româno-germane de la 1 octombrie 1940 la 1 octombrie 1942“ se sintetizează raporturile economice româno-germane: „Relaţia dintre importul de armament şi exportul de petrol, destul de complicată prin variatele aspecte pe care le prezintă, se situează în centrul relaţiilor economice româno-germane. Analiza acestei probleme se desface pe patru planuri diferite şi independente, cu concluziuni care, numai aşa, pot fi cumulate fără pericolul de a comite o suprapunere de argumente identice“. Pe baza studiile economiştilor româ ni, a datelor concrete provenite din derularea raporturilor economice bilaterale, s-a ajuns la concluzia că exportul de petrol, cifrat la 254 miloane mărci germane (RM) în perioada 1 octombrie 1940 - 1 octombrie 1941, 288 milioane în intervalul 1 octombrie 1941 - 1 octombrie 1942, ajungâ ndu-se la un total de 542 milioane mărci germane (RM) pe ansamblul intervalului luat în considerare, întrecea cu 217 milioane mărci germane importul de armament, care se ridica la un total de 325 milioane mărci germane, în intervalul 1 octombrie 1940 - 1 octombrie 1942. Concluzia executanţilor studiului reflectă, în fapt, nivelul raporturilor economice dintre cele două ţări: „Admiţând în primă analiză că Oel-Paktul constituie încă un contract comercial care stabileşte un raport rigid între preţul petrolului şi preţul armamentului, înseamnă că excedentul de petrol faţă de importul de armament, în valoare de 217 mil RM, a fost livrat la o diferenţă de preţ prin care economia românească n-a primit nici o contravaloare. Socotind diferenţa între preţul de bază şi preţul Monitorului Petrolului (adică al vânzărilor necondiţionate), pierderea aferentă a excedentului exportului de petrol este de... 200 mil RM“.

„Barter“ în vreme de război: armament contra petrol!
Pe acelaşi nivel al importanţei acordate de forurile de conducere din cele două ţări trebuie considerat aspectul politic al importului de armament. Semnatarii studiului mai sus menţionat sintetizează din nou: „În fine, aceeaşi chestiune a importului de armament mai poate fi privită şi sub alt aspect, poate cel mai de seamă. În momentul aranjamentului de preţuri petrol armament, România nu ducea un război alături de Germania, aşa cum îl duce azi, printr-o participare totală la luptă. Efortul pur economic al României a fost analizat mai sus sub toate aspectele. Acestui efort nu i se mai poate suprapune şi acela de a-şi finanţa singură războiul din Răsărit, mai ales că resursele României au fost amputate pe trei graniţe şi solicitate până la ultima limită de refacerea teritoriilor de la nord şi est, devastate de administraţia duşmană şi de luptele sub care au trecut. Soluţia prin care livrările de armament vor fi făcute numai pe bază de credit ce se va lichida după ziua victoriei, iar balanţa de plăţi echilibrată numai prin schimburi economice, apare în acelaşi timp şi justă şi necesară menţinerii acestui important izvor de resurse pe care economia românească îl constituie în cadrul noii Europe“.

La sfârşitul anului 1942 situaţia României ca partener economic şi militar al Germaniei se prezenta în felul următor:
- de la 1 mai până la 31 decembrie 1940 se exportase petrol în valoare de 8.180.000.000 lei;
- se creditaseră taxe de 1.480.000.000 lei în favoarea Germaniei pierzând 610.000.000 lei faţă de preţul monitor (real) din acea perioadă;
- România nu primise, în schimb, armament şi materiale decât în valoare de 6.700.000.000 lei;
- fuseseră plătite suplimente de preţuri faţă de preţul antebelic prevăzut de Oel Pakt în valoare de 1.900.000.000;
- în intervalul 1 ianuarie până la 31 decembrie 1941 se exportase petrol în valoare de 13.400.000.000 lei;
- se încasaseră taxe în valoare de 9.560.000.000, rămânând o diferenţă de 4.180.000.000 lei, faţă de preţul monitor (real) al petrolului;
- în schimb, se primise primit armament în valoare de doar 7.180.000.000 lei, România fiind silită să plătească, în contra partidă cu preţurilor Oel Paktului, diferenţa în plus de 3.320.000.000 lei;
- de la 1 ianuarie până la 1 decembrie 1942, se exportase petrol în valoare de 2.950.000.000 lei pe preţul-Oel Paktului;
- au fost pierduţi 18.920.000.000 lei faţă de preţurile monitor ale petrolului;
- în schimb, a fost primit armament în valoare de doar 9.530.000 lei, România fiind silită la plata diferenţei prin nerespectarea preţurilor Paktului în valoare de 4.170.000 lei. Valoarea totală a petrolului exportat la preţul monitor pentru Germania a fost, în acest interval, de 69 miliarde lei.

Aşadar, totalul pierderilor suferite de România prin aplicarea preţului antebelic faţă de preţul monitor (real) al petrolului este de 34.760.000 lei.

De asemenea, dacă, pe de altă parte, se calculează valoarea totală a materialelor şi armamentului importat din Germania faţă de preţul plătit în plus, se constată o altă pierdere de 9.930.000 lei plătită în plus de România, pentru că în timp ce ea a respectat preţurile petrolului prevăzute de Oel-Pakt (pierzând 34.760.000 lei faţă de preţurile europene reale) Germania nu a respectat preţurile, silindu-ne să plătim 9.930.000 lei mai mult.

Pe de altă parte, n-a fost respectat principiul Oel-Paktului, a legalităţii de prestaţ ie între volumul şi valoarea exportului de petrol de o parte, volumul şi valoarea armamentului şi materialelor importate, de altă parte, din care rezultă o pierdere pentru noi de 35.500.000 lei.

Scris de Admin 28.01.08 20:18

Cazul inginerului Mettler
În ceea ce priveşte modalitatea concretă în care autorităţile germane puneau problema petrolului românesc este sugestiv cazul inginerului Mettler, consilier în cadrul Misiunii Militare germane în Româ- nia. La 17 martie 1941, acesta s-a prezentat delegatului Subsecretariatului de Stat al Aerului de pe lângă Ministerul Economiei Naţionale, colonelul Gh. Marinescu, „pentru stabilirea planului de executare a lucrărilor pretinse de Misiunea Militară germană pentru protejarea industriilor noastre de petrol“. Modul în care a acţionat inginerul german demonstrează nu numai importanţa acordată petrolului românesc de către autorităţile germane, ci şi faptul că, pentru protejarea acestuia se puteau lua orice măsuri pe care germanii le considerau necesare, chiar şi în condiţ iile lezării principiilor suveranităţii de stat a României. Specialistul german a făcut cunoscut de la bun început faptul că avea ca misiune preluarea conducerii tuturor lucrărilor de protejare a industriilor de petrol din România; acest lucru ar fi însemnat renunţarea autorităţii române la drepturile şi prerogativele sale, ceea ce presupunea: existenţa unei convenţii încheiate între statul român şi cel german cu stipulaţii clare; finanţarea integrală a acelor lucrări numai de către statul german; asumarea de către statul german a responsabilităţii tuturor eventualelor pagube, care ar fi rezultat pentru întreprinderile petroliere şi statul român.

Esenţială este însă concluzia formulată de colonelul român: „Cred că nu sunt departe de adevăr când afirm că, sub aparenţ ele grabei de a pune cât mai curând industria noastră de petrol la adăpost de eventualele bombardamente aeriene, ceea ce germanii urmăresc este luarea în stăpânire şi punerea sub controlul lor exclusiv a acestor industrii, în vederea unor probabile operaţii de mari proporţii în sudestul şi estul Europei, operaţii în cursul cărora, mai mult decât de bombardamentul aerian, par a se teme de eventualele acte de sabotare venite fie din partea agen- ţilor străini, fie chiar din partea românilor“.

Cu numai câteva zile înaintea agresiunii antisovietice, Adolf Hitler, potrivit celor convenite la München, s-a adresat lui Ion Antonescu, pentru a-l informa de „hotărârea definitivă“ luată în privinţa momentului atacului. La 18 iunie 1941, Führerul a semnat unul dintre documentele cele mai elocvente pentru problema discutată de noi din perioada războiului, în care recunoştea rolul esenţial al petrolului românesc în conducerea şi desfăşurarea ostilităţilor.

Din punctul de vedere al OKW-ului, forţele germane din România (Armata a 11-a şi Misiunile terestră, navală şi aeriană) împreună cu cele române (Armatele 2 şi 3) alcătuiau grupul forţelor aliate, de sub comanda generală a lui Ion Antonescu. Pentru acestea Führerul stabilea misiunea iniţială în război, care consta în apărarea teritoriul român contra invaziei forţelor ruseşti. În această ordine de idei, se acordă o importanţă deosebită pazei contra atacurilor aeriene, contra acţiunilor paraşutiştilor şi a acţiunilor de sabotaj în regiunea petroliferă, vitală pentru conducerea comună a războiului, asupra portului Constanţa şi asupra podului peste Dunăre (Gh. Buzatu). Se avea în vederea crearea unor capete de pod la est de Prut şi, apoi, trecerea la ofensivă. În atare condiţii, misiunea forţelor aeriene militare române era multiplă, dar în primul rând se punea problema asigurării securităţii României şi în special a regiunii petrolifere.

Problema petrolului - vitală pentru Germania
Evoluţia evenimentelor şi fenomenelor militare, politico-diplomatice şi financiareconomice până la 23 august 1944, când România a ieşit din Axa fascistă, a confirmat integral opinia cuprinsă în mesajul lui Hitler din 18 iunie 1941: problema petrolului românesc era şi a rămas vitală pentru Reichul nazist angajat într-un război general şi total.

În cursul campaniei din Est, problema petrolului - după cum am consemnat deja - s-a aflat constant pe agenda raporturilor româno-germane. În noile condiţii, Berlinul şi Bucureştii au ajuns la importante înţelegeri. Nu a fost întâmplător că toate documentele româneşti cunoscute înregistrează faptul că toate acordurile bilaterale realizate erau avantajoase pentru Germania.

Oficialii români, mai ales Mihai Antonescu, titularul Externelor după 29 iunie 1941, au negociat intens, în problemele petrolului, în special cu Manfred von Killinger, Hermann Neubacher, Carl Clodius, generalul Georg Thomas de la OKW ş.a. La 10 noiembrie 1941, von Killinger, vorbind în numele feldmareşalului W. Keitel, a cerut ca România să respecte înţelegerile economice şi, în acest fel, „să facă jertfele de colaborator strâns al Germaniei“. Pretenţiile exprimate au determinat replica liderului diplomaţiei Bucureştilor; acesta arăta că Mareşalul Antonescu se angajase în război, dar el înţelegea „să apere şi drepturile României“. Tot atunci, la 19 noiembrie 1941, von Killinger, organizâ nd o conferinţă de presă la Legaţie cu ziariştii germani, nu a ascuns că: „Ne trebuiesc multe şi în special petrol“.

La finele lui noiembrie 1941, Mihai Antonescu, pentru a semna aderarea Româ niei la Pactul Anticomintern s-a deplasat la Berlin, unde a fost primit pe rând de către Hermann Göring, Joachim von Ribbentrop, Adolf Hitler şi Joseph Goebbels. În ceea ce-l priveşte, Adolf Hitler, apreciind pe conducătorul fanatic care era Mareşalul Antonescu, a punctat că, pe Frontul de Răsărit, „poporul român a făcut jertfe nu numai de ordin economic, dar şi jertfe de sânge“. Era şi motivul pentru care Führerul agrea ca România, în Est, să primească „drepturi şi puteri fără limită; luaţi cât credeţi“ - a venit îndemnul. Se ştie însă că Bucureştii nu aveau să accepte nici un moment aşa ceva. Fără îndoială însă că Mihai Antonescu s-a dovedit cât mai elocvent faţă de Hermann Göring, căruia i-a relatat despre sacrificiile armatei române şi despre bogatele aprovizionări cu petrol. Göring a insistat cu deosebire, cum era şi firesc, asupra problemei petrolului, observând că: „Imediat după sângele soldaţilor ei, cea mai importantă contribu- ţie pe care România o poate avea la cauza comună era, în consecinţă, petrolul“.

La cel mai înalt nivel, presiunile asupra României, mai bine zis asupra petrolului românesc, erau constante; într-un mesaj scris din 29 decembrie 1941 Hitler solicita: „În sfârşit, Vă mai rog încă o dată, Domnule Mareşal, de a face tot posibilul pentru a pune la dispoziţia războiului nostru comun lucrul cu care poate contribui România cel mai mult: petrol şi benzină“. În mesajul de răspuns din 5 ianuarie 1942, Ion Antonescu a reafirmat hotărârea sa de a lupta până la capăt alături de Reich pentru zdrobirea „slavismului comunist“. Răspunzând direct solicitărilor lui Hitler, Mareşalul a impulsionat exportul a 33.380 tone benzină şi derivate petroliere în afara angajamentelor; în domeniul cerealelor a ordonat măsuri similare. Un angajament concret era binevenit: „Cel mai larg efort va fi făcut pentru viitor, reducând consumaţ ia şde produse petroliereţ şi înlocuindo cu cărbuni“. Angajamentele asumate de Mareşal au reprezentat punctul de plecare al contradicţiilor financiar-economice şi comerciale ce minau „colaborarea“ românogermană.

Tocmai de aceea au fost necesare intervenţii de ambele părţi, iar diferendele intervenite erau aplanate în sesiunile Comisiunilor guvernamentale româno-germane. La 17 ianuarie 1942, cea de a 11-a sesiune a Comisiunilor guvernamentale româ- no-germane a condus la semnarea unui protocol ce a reglementat divergenţele dintre Berlin şi Bucureşti rezultate din modalităţ ile de decontare a livrărilor de materiale de război. Din studiile efectuate la Bucureş ti s-a desprins că, şi după încheierea protocolului, contul de clearing al României la Berlin atinsese suma de 600 milioane mărci, din care statul român ar fi putut valorifica maximum 200 milioane de mărci.

Scris de Admin 28.01.08 20:17

Bătălia pentru petrolul românesc

http://www.interesulpublic.ro/istorie_18/bătălia-pentru-petrolul-romanesc-(i)_5577

În condiţiile expansiunii accentuate către est, a evenimentelor politice majore ale anului 1938, a sporit, în mod corespunzător, interesul economic al Germaniei faţă de România. La 2 februarie 1938, Funk, noul ministru al economiei naţionale a Germaniei şi „vechi prieten“ al diplomatului român Comnen, declara că dorea „lărgirea colaborării economice cu România, contribuind chiar la punerea în valoare a bogăţiilor noastre“. Responsabilii politici români au înţeles, în acel moment, foarte clar care era viitorul politic şi economic al României.

Dunărea - bulevard comercial şi strategic
În „Jurnalul“ său, Armand Călinescu nota la 13 martie 1938: „Evenimentele din Austria nu sunt întâmplătoare. Ele sunt o primă etapă în planul de expansiune germană care cuprinde: statul naţional integral şi cucerirea de debuşeuri şi materii prime în Răsărit. Dunărea - bulevard comercial şi strategic între est şi vest. Toate statele care au fost aşezate aici au suferit mari presiuni. Austria, apoi Cehoslovacia, ar urma România, care are bază aeriană prin petrol“.

La 10 decembrie 1938, a fost încheiat un acord cu Germania, format din 14 protocoale separate, convenţii şi un schimb de scrisori diplomatice. Acordul prevedea ca schimburile economice dintre cele două ţări urmau să atingă o valoare de peste 250.000.000 RM. În cadrul acordului, contingentul de petrol exportat era fixat la 25% din valoarea întregului export, conform prevederilor convenţiei bilaterale din 24 septembrie 1936 (cf. Gavriil Preda). După München, România a urmat pe plan extern - aşa cum a precizat Grigore Gafencu, titularul Externelor la Bucureşti în perioada decembrie 1938 - mai 1940, „o politică de realităţi“. Ca urmare a creşterii rolului Germaniei în Europa Est-Centrală după ocuparea Austriei şi a regiunii sudete, România a acordat importanţă preciză rii raporturilor ei cu cel de-al III-lea Reich. Göring însuşi transmisese că suspiciunile Germaniei faţă de România puteau fi înlăturate în primul rând prin acordurile economice ce trebuiau realizate în timpul cel mai scurt.

Astfel, pregătindu-se intens de război, Germania nu ascundea interesul său faţă de România, mai ales că două dintre produsele de bază ale economiei naţionale româneşti - petrolul şi cerealele - erau absolut trebuincioase Reichului. Gafencu spunea, în acest sens: „Trebuie să studiem poziţiunea noastră pentru a fi pregătiţi să facem unele concesiuni Germaniei, dar în acelaşi timp să ne menţinem poziţiunile în toate chestiunile care ar primejdui independenţ a şi suveranitatea noastră“. În acest fel, poziţia ce-şi propunea România în perspectivă era cât se poate de clară: legături economice cu Reichul, însă în cadrul respectării independenţei şi suveranităţ ii naţionale. De asemenea, au fost semnate şi s-au derulat, în perioada premergă toare celui de-al Doilea Război Mondial, Tratatul asupra promovării raporturilor economice între România şi Germania din 23 martie 1939, Protocolul confiden- ţial româno-german din 24 aprilie 1940.

Prin Protocolul din 23 martie 1939 s-a hotărât întocmirea unui plan privitor la dezvoltarea şi orientarea producţiei agricole, prin cultivarea de noi produse, precum şi intensificarea culturii furajelor şi plantelor textile, dezvoltarea industriei agricole şi înfiinţarea de noi industrii, dezvoltarea industriei silvice şi a lemnului, înfiinţarea unei societăţi mixte românogermane, care urma să aibă ca principal domeniu de activitate extragerea şi valorificarea petrolului, cu excutarea unui program de foraj şi prelucrare a ţiţeiului, colaborarea în domeniul industrial, crearea unei zone libere în care urmau să fie instalate întreprinderi comerciale şi industriale, ca şi construirea unei zone libere de antrepozite şi instalaţii de transbordare pentru navigaţia germană, dezvoltarea căilor de comunicaţie şi a mijloacelor de transport, construirea de instalaţii de utilitate publică, conlucrarea cu băncile germane, în scopul finanţării diferitelor afaceri. Tratatul, cunoscut sub denumirea de „Planul Wohlthat“, a constituit baza de plecare a colaborării economico-financiare româno-germane, pe baza căruia, ulterior, au fost semnate Acordul de credit din 4 decembrie 1940, Planul de colaborare pe 10 ani, Protocolul din 17 ianuarie 1942 şi Protocoalele din 17 noiembrie 1942 şi 2 februarie 1943.

Dincolo de ceea ce oferă documentele de arhivă, Tratatul din martie 1939 trebuie privit sub toate aspectele lui, nu numai cele economice, dar şi cele politice.

Mergând în întâmpinarea cererilor Berlinului pentru iniţierea unor negocieri economice, regele Carol al II-lea şi-a dat asentimentul, la începutul lunii februarie 1939, pentru sosirea unei delegaţii germane la Bucureşti. Astfel, după cum arăta Gh. Buzatu, au debutat tratativele economice româno-germane, care s-au desfăşurat pe parcursul mai multor runde. În cadrul celei dintâi runde (13-22 februarie 1939), delegaţii germani au avansat prevederile unui proiect de tratat ce convergeau spre subordonarea economiei României intereselor Reichului: adaptarea economiei româneşti nevoilor Berlinului, mai ales în ceea ce privea agricultura; dezvoltarea unei industrii germano-româ ne de petrol; exploatarea în comun a resurselor subsolului românesc, a pădurilor şi dezvoltarea unor industrii exportatoare în Germania.

Ocuparea Cehoslovaciei - factor de intimidare
Runda a doua a negocierilor economice (10-15 martie 1939) a fost iniţiată de partea germană, sub presiunea evenimentelor generale ce au premers intrării Wehrmachtului în Praga la 15 martie 1939. Propunerile prezentate de această dată de germani mergeau mai departe decât cele din februarie 1939, acum solicitându-se, de pildă, crearea unor „întreprinderi economice mixte sau a unor unităţi economice germane în România, care să producă bunuri necesare Germaniei şi să le exporte pe piaţa germană, zone libere în porturi etc“. Delegaţia română a prezentat, în replică, aşa-numitele contrapropuneri, care nu ascundeau faptul că pretenţiile hitleriste depăşeau cadrul strict economic admis pentru purtarea negocierilor.

În acest stadiu se aflau negocierile economice româno-germane când a intervenit, la 15 martie 1939, ocuparea întregii Cehoslovacii de către hitlerişti. Avantajul căpătat de Reich după invadarea Cehoslovaciei a servit cu prisosinţă delegaţilor germani în cadrul rundei finale a negocierilor economice de la Bucureşti (16 - 23 martie 1939) pentru intimidarea autorităţilor româ ne, smulgându-le la sfârşit semnătura pe un acord economic valabil pe cinci ani.

Tratatul economic româno-german a fost semnat la 23 martie 1939, la Bucureş ti. Din punctul de vedere al guvernului român a reprezentat un act politico-diplomatic care a pus capăt presiunii germane. Era un tratat economic, dar cu importante consecinţe politice: „Pentru germani, economicul e important şi decisiv, iar politicul element de şantaj. (...) Noi vrem să ne asigurăm fruntariile şi plătim“, nota Armand Călinescu la 14 martie 1939, ştiind că singurul lucru pe care îl mai dorea Germania era petrolul „pentru a se asigura“. Considerat multă vreme drept un act care înrobea România, tratatul a fost interpretat mai recent ca acordând o largă posibilitate de opţiune guvernului de la Bucureşti, un debuşeu economic pentru România şi o emancipare de sub tutela anglo-franceză (V. R. Martin). Ceea ce scria ziarul „Deutsche Allgemeine Zeitung“ din 29 martie 1939 este o sinteză a avantajelor reciproce pe care acest tratat le prezenta şi întăreşte opiniile mai sus enunţate: „Nu încape nicio îndoială că acordul întăreşte simţitor poziţia economică şi odată cu ea şi poziţia politică a Germaniei. În acelaşi timp însă aduce avantaje mari României, avantaje care, examinate prin prisma cifrelor, sunt poate cu mult mai mari ca ale Germaniei. Ea nu câştigă numai o piaţă permanentă, care plăteşte bine, ci îşi asigură colaborarea unui partener cu multă experienţă economică, cu o înaltă tehnică şi mult spirit de organizare“. Trecând dincolo de retorica gazetărească angajată în sublinierea rolului Germaniei de partener economic aproape dezinteresat, se ştie deja foarte clar că aceasta era vital interesată de petrolul şi grâul românesc, dar nu mai puţin adevărat este faptul că România avea mult de câştigat din această alianţă şi ar fi avut şi mai mult dacă ar fi respectat întru totul clauzele tratatului.

Protocolul confidenţial româno-german din 24 aprilie 1940 a stabilit normele pentru exportul românesc în Germania şi exportul german în România.

„Planul de 10 ani“
Evoluţia viguros ascendentă a Germaniei a determinat o treptată reorientare a politicilor economice ale României către aceasta, direcţie finalizată prin integrarea ţării noastre în sistemul economic al Axei, odată cu semnarea acordului economic cu Germania, urmare directă a aderării la Pactul Tripartit.

Urmare directă a semnării adeziunii României la Pactul Tripartit, la 4 decembrie 1940 a fost încheiat acordul economic româno-german. „Protocolul asupra colaboră rii româno-germane la realizarea unui plan de 10 ani pentru refacerea economiei româneşti“, semnat din partea germană de Carl Clodius, iar din partea română de Constantin Grecianu, ministrul României la Berlin, şi de V. Dimitriuc, subsecretar de stat la Ministerul Economiei Naţionale pentru problemele petrolului, cuprindea 8 puncte. Cu privire la importanţa acestui acord, Mircea Cancicov declara următoarele: „Acest pact depăşeşte ca substanţă a problemelor angajate şi ca semnificaţie politică tot ce s-a înregistrat până acum în analele tratatelor economice dintre state (...) jalonează drumul intrării în noua ordine economică europeană, care, prin intermediul Germaniei, este menită să unească într-o colaborare strânsă statele din sud-estul cu cele din centrul şi occidentul continentului“.

Printre prevederile care puteau fi socotite, cel puţin teoretic, „avantajoase“ pentru dezvoltarea în perspectivă a economiei româneşti se numărau sprijinul acordat de Germania pentru planul pe un deceniu privind reconstrucţia economică a României, avantaje în procurarea maşinilor şi materialelor, în calcularea preţurilor şi în reglementarea plăţilor, credite pe termen lung, în condiţii speciale, dezvoltarea cooperării existente în domeniul agricol şi forestier, promovarea producţiei industriale în cadrul noii ordini economice, Germania sprijinind şi finanţând dezvoltarea industrială a României. Pe de altă parte, se specifica că „piaţa germană trebuie să rămână un debuşeu sigur pentru produsele româneşti, cu preţuri potrivite şi independent de crizele economice“.

Pe durată mai lungă, aderarea la Pact a reprezentat acceptul României de a participa alături de puterile Axei la lupta împotriva URSS. Odată cu integrarea tot mai accentuată a României în sistemul Axei s-au intensificat şi pregătirile militare, politice şi economice pentru intrarea ţării în război. Cauza intrării României în război a sintetizat-o în mod strălucit Grigore Gafencu, în acel moment ministru al României la Moscova, în răspunsul dat întrebării puse de Molotov cu privire la participarea ţării noastre la ostilităţi: „Lovitura cea dintâi, care a zdruncinat temelia unei... Româ nii, chezăşie de siguranţă şi de pace, acoperire firească şi atât de folositoare a unui hotar întins şi însemnat al Rusiei, a fost dată, în iunie 1940, din nenorocire, de guvernul sovietic. Ceea ce se întâmplă azi sunt urmările acestei nenorociri care a dus acum la un război între două popoare care niciodată în istoria lor nu au luptat unul împotriva altuia“.

În prima parte a anului 1941, în contextul preparativelor Germaniei pentru declanşarea operaţiunii „Barbarossa“ împotriva URSS, problema petrolului a fost cel mai adesea abordată în cadrul contactelor între factorii de decizie ai României şi Germaniei, astfel: la 6 februarie 1941, cu prilejul întâlnirii noului ministru german în România, Manfred von Killinger, cu şeful Biroului 2 al Marelui Stat Major al Armatei Române; la 11 iunie 1941; la întâlnirea generalului Ion Antonescu cu liderii militari şi diplomatici ai Reichului în frunte cu Hitler de la München; cu ocazia prezentării Führerului la München a Memorandumului datat 11 iunie 1941. Este de subliniat, de asemenea, faptul că, în cadrul pregătirii operaţiunii militare în Est, la 23 mai 1941, generalul Ritter von Schobert a fost numit în funcţia de comandant suprem al forţelor armate germane din România şi i s-au stabilit atribuţiile, inclusiv subordonarea forţelor Misiunii lui Erik Hansen, al căror prim rol consta în „asigurarea regiunii petrolifere“ (cf. Gh. Buzatu).

În luna martie 1941, Ion Antonescu a fost primit de Hermann Göring; la dorinţa Reichsmareşalului, discuţiile s-au concentrat numai asupra problemei petroliere, respectiv aprovizionarea Reichului şi a Wehrmachtului; locul şi rolul României în aprovizionarea Reichului pe moment şi în perspectivă; sporirea producţiei de ţiţei şi descoperirea unor noi rezerve; posibilitatea unor atacuri aeriene inamice (britanice şi sovietice) asupra zonei petrolifere Ploieşti.

Scris de Admin 18.01.08 16:21

Pactul Ribbentrop – Molotov

Nu este simpla obiectie lingvistica: "Tratatul de neagresiune dintre Germania si U.R.S.S." din 1939 este denumirea initiala sub care il gasim in documente, dar el este mai mult decat un petic de hartie. Cei doi mari criminali ai secolului al XX-lea, Hitler si Stalin, si-au delimitat prin el "zonele de influenta", Hitler grabindu-se sa atace Polonia cu asigurarea ca U.R.S.S. va ramane neutra, iar Stalin interesat fiind sa impinga Germania in conflict cu Vestul si sa cotropeasca un teritoriu de 333 000 kmp, dispunand totodata de 14 milioane de noi "cetateni sovietici". Istoricii care privesc consecintele tragice ale acestui tratat il numesc cu luciditate "Tratatul Hitler -Stalin". Nu stim cum s-a incetatenit denumirea de "Pact Ribbentrop-Molotov", numai buna ca sa minimalizeze efectele lui catastrofice, ca si cum toata responsabilitatea ar reveni unor ministri de externe, cei doi dictatori jenandu-se parca sa iasa in fata… si pe buna dreptate pentru ca, spre surpriza tuturor, doua regimuri totalitare ce se urau de moarte dintr-o data se imprietenesc, se aliaza, insa partea importanta a tratatului, Protocolul aditional secret, reprezinta esenta acestei aliante ciudate. Peste o saptamana Polonia va intelege, Finlanda peste trei luni, Statele Baltice peste nici zece luni, iar Romania la 26 iunie 1940.

Istoria ne invata ca Marile Puteri au obiceiul sa-si insuseasca teritorii care nu le apartin, locuitorii acestor spatii nefiind consultati si urmand sa fie tratati ca apartinand "bietelor popoare mici" ( l-am citat pe Hitler) care trebuie tinute in sclavie. Astfel, Bucovina a fost castigata ca prada de razboi de Imperiul austriac de la Imperiul otoman, cuvintele cancelarului Kaunitz fiind: "Luand Bucovina, avem cheia Moldovei" (1775). Anexarea in 1812 de catre Imperiul rus a Moldovei dintre Prut si Nistru (pe care ei o numeau Basarabia) s-a produs dupa un razboi cu Imperiul otoman, rusii intentionand initial sa-si alipeasca Muntenia si Moldova, apoi doar Moldova intreaga, apoi Moldova pana la Siret. Este binecunoscuta apetenta Rusiei pentru "eliberarea crestinilor" din Balcani, dar in 1812 tarul nu a facut referire la vreo "chemare" din partea basarabenilor asupriti, ci i-a felicitat pe nobilii sai pentru tara roditoare pe care au dobandit-o… In nefericitul secol XX, al doilea razboi mondial a inceput la 3 septembrie 1939, dupa atacarea Poloniei de catre Hitler (1 septembrie 1939), care s-a produs nu din intamplare imediat dupa incheierea faimosului Pact cu Stalin (23 august 1939). Sub acoperamantul aceluiasi Pact se semneaza rapid impartirea Poloniei la 28 septembrie 1939, cand a fost incheiat intre cele doua Mari Puteri agresoare un al doilea Protocol secret, de asta data pentru trasarea frontierei de-a lungul Poloniei care disparuse ca stat si pentru atribuirea Lituaniei Uniunii Sovietice. La 17 septembrie 1939 se produsese atacul dinspre est asupra Poloniei, efectuat de Armata Rosie pentru … protejarea ucrainienilor si bielorusilor din estul tarii, fapt ramas fara comentarii in lumea politica apuseana. Rezultatul campaniei victorioase contra Poloniei: teroarea ocupatiei hitleriste in vestul tarii, pe de o parte iar, pe de alta parte, deportarile in Siberia din zona luata de sovietici (40% din Polonia) a cel putin 1,2-1,5 milioane de oameni din care 50% polonezi si 30% evrei. Asasinarea prin impuscare in ceafa a 15000 de ofiteri si subofiteri polonezi la Katyn si in inca doua locuri din Uniunea Sovietica la inceputul anului 1940 se inscrie ca una din consecintele imediate ale protocolului secret al Pactului Hitler-Stalin. Gropile comune au fost descoperite de germani dupa ce Hitler atacase Uniunea Sovietica, crima fiind aruncata de sovietici in spatele germanilor si fiind negata cu inversunare de conducerea U.R.S.S. timp de 50 de ani ( Gorbaciov a recunoscut vinovatia Uniunii Sovietice in 13 aprilie 1990).

Randul Romaniei a venit printr-o lovitura de trasnet in noaptea de 26 iunie 1940, cand un ultimatum sovietic impunea "inapoierea" in patru zile a Basarabie si "transmiterea" Bucovinei de Nord, invinuind Romania ca a "calcat unitatea seculara a Basarabiei", tinut populat "in majoritate de ucrainieni" (!). Sovieticii nu mai vorbesc acum de necesitatea "eliberarii taranilor moldoveni de jugul boierilor romani", ci vin cu o minciuna destinata celor care stiau ca in Basarabia numai 12% din locuitori erau ucrainieni. Trupele sovietice au trecut Nistrul a doua zi, au trecut si Prutul, ocupand si tinutul Herta. Guvernul roman a fost "sfatuit" de cel german sa cedeze; in nota sa de raspuns catre U.R.S.S., guvernul roman arata ca "se vede silit sa primeasca conditiile de evacuare "( La Conferinta de pace de la Paris din 1947, delegatia sovietica a pretins ca Basarabia si Bucovina de Nord raman "in componenta U.R.S.S." in baza "acordului romano-sovietic" din 1940! ) Romania pierdea astfel un teritoriu de 50762 kmp cu o populatie de 3,9 milioane de locuitori. Sub presiunea directa a lui Hitler, Romania mai cedeaza Ungariei la 30 august 1940 partea de nord a Transilvaniei prin Dictatul de la Viena ( 43 492 kmp si 2,667 milioane locuitori), apoi la 7 septembrie 1940 Bulgariei sudul Dobrogei. Intr-o singura vara, Romania pierde, sub silnicia Marilor Puteri, o treime din suprafata si o treime din locuitori.

Au urmat in regiunea ocupata de sovietici arestari, executii si deportari (12 iunie 1941), Romania participand apoi la razboiul declarat la 22 iunie 1941 cu scopul eliberarii teritoriului rapit. Dupa pierderea razboiului, in Basarabia si Bucovina redevenite sovietice au continuat deportarile in valuri ( de pilda in 6 iulie 1949, apoi la 1 aprilie 1951 etc.), cu oameni ridicati in miezul noptii, purtati vreme de saptamani in vagoane unde se murea de sete si frig, apoi la munca inumana si frig in Siberia. Acestea, impreuna cu deportarile mascate sub forma recrutarii de tineri la munca au totalizat, intr-o estimare minimala, in decursul anilor, 1 360 000 de locuitori scosi cu forta dintre Prut si Nistru, si 1 770 000 de inlocuitori adusi din toate colturile Uniunii Sovietice.

Protocolul secret trebuia sa ramana secret pentru ca acoperea crime contra umanitatii de neimaginat. Pactul Hitler-Stalin incalca tratate internationale semnate cum era Pactul Briand-Kellog care condamna utilizarea fortei in reglementarea diferendelor nationale (Paris, 1928), Protocolul similar de la Moscova (1929), Conventia de la Londra (1933). Care este situatia actuala? Finlanda a pierdut teritorii spre lacul Ladoga si in spre Oceanul Inghetat de Nord, Tarile Baltice si-au recapatat independenta dupa 50 de ani de ocupatie (si deportari), Polonia a fost recompensata inspre vest cu teritorii germane (alte milioane de dezradacinati), Romania a ramas intr-o situatie confuza, cu Republica Moldova pe o parte din teritoriul pierdut si cu Ucraina pe rest, mostenitoare a unei proprietati "transmise".

Dar problema umana? Romania are refugiati interni, dar si deportati supravietuitori. La O.N.U., in 1997, nu se auzise ca Romania sau R. Moldova ar avea refugiati pentru ca nu fusesera declarati. (Ce guvern sa-i declare?) A denuntat Pactul Ribbentrop-Molotov si Ceausescu la ultimul Congres PCR (1989), cerand revizuirea lui, crezand ca se mai poate salva prin nationalism. La Chisinau, o conferinta internationala (26-28 iunie 1991) a declarat Pactul nul "ab initio", ca si consecintele pentru Basarabia, aceasta pentru argumentarea proclamarii independentei Republicii Moldova. Denuntarea Pactului are sens sa fie facuta de autorii sai, dar nu formal (si Moscova l-a denuntat), ci oferind reparatii. Statele care au suportat consecinte pot infiera Pactul, dar nu doar declarativ. Tocmai acesta este sensul profund al unei situatii istorice stampilata doar cu numele a doi functionari guvernamentali, dar cu aspecte tragice. Sintagma Hitler-Stalin este ocolita ca fiind prea angajanta. Pentru Hitler, personaj sinistru pedepsit de istorie, a platit poporul german. Pentru Stalin, marele generalissim, cine plateste? Dar ce este limpede este faptul ca Pactul intre doua sisteme criminale este de asemenea criminal. Este cel care a facilitat dezlantuirea unui razboi mondial. Este cel care a permis cotropirea unor tari nevinovate. Romania nu ar mai fi pornit intr-un "razboi sfant" spre rasarit fara sa i se fi rapit o provincie. Sa ne punem mereu intrebarea: oare tacerea privind crimele generate de aceasta alianta intre polii raului nu compromite social-democratia europeana? Crimelor nazismului li s-a pus capat, victimele comunismului stalinist sunt si azi dezradacinate, inspaimantate, discriminate, neavand decat vina de a se fi nascut cand nu trebuia. Sa ne amintim de caracterul criminal al Pactului chiar din titlu: sa-l numim cinstit Pactul Hitler-Stalin.

Scris de Admin 15.01.08 11:33

A minţit moartea la Stalingrad
Vânzarea oilor regimentului, fuga cu nevasta primului-procuror al Legiunii Craiova şi luarea banilor de la oameni pentru butelii pe care nu le-a adus niciodată sunt doar câteva dintre isprăvile pe care Ilie Dobroiu le-a făcut în tinereţe şi de care şi azi îşi aminteşte zâmbind. Spune că aşa erau vremurile şi că trebuia să se descurce.

Ilie Dobroiu are 88 de ani, iar povestea vieţii sale pare a fi desprinsă dintr-un film. Bărbatul a fost condamnat la moarte, dar a scăpat în ultima clipă. Acum trăieşte dintr-o pensie de 155 lei, din care plăteşte 110 lei chirie. Octogenarul a ajuns la mila autorităţilor după ce fiul vitreg l-a lăsat fără acoperiş deasupra capului. Nea Ilie locuieşte într-o cameră a unui bloc de nefamilişti.

M-au urca direct în trenul morţii

Veteranul de război este nevoit să-şi dacă bătrâneţile în cămăruţa sărăcăcioasă, toată agoniseala de-o viaţă rămânându-i pe la foştii vecini. El spune că acela care l-a lăsat pe drumuri este fiul femeii cu care a împărţit şi bune, şi rele vreme de 45 de ani. După ce tovarăşa de viaţă a murit, în octombrie 2007, Ilie Dobroiu s-a trezit şi fără casă.
Gorjeanul a luptat, în tinereţe, cinci ani pe front şi a fost rănit la Stalingrad. Avea numai 20 de ani când a fost înrolat în armată şi făcut sergent.
“M-au urcat direct în trenul morţii. Am fost la Stalingrad, în Tatra Mică şi în Tatra Mare. La Stalingrad m-au împuşcat în picior. M-au dus, mi-au scos glonţul şi după trei luni m-au luat înapoi”, a povestit bătrânul. Pentru că a refuzat să lupte împotriva trupelor aliate, gorjeanul a fost condamnat la moarte. A vrut să fugă, să i se piardă urma, dar a fost prins pe stradă şi închis.
Nu a renunţat însă la ideea că trebuie să scape cu orice preţ. În celulă a încercat să fenteze soarta şi a schimbat plăcuţa de identificare cu un alt condamnat, grav bolnav.

Alt condamnat a ales execuţia în locul lui

După câteva săptămâni, când ceasul părea să-i fi sunat, a scăpat ca prin minune, fiind graţiat.
“M-a condamnat tribunalul militar că plecasem de la Ţiganca şi refuzasem să mai lupt. Am luat-o pe jos. M-au prins pe stradă, la Bârlad. Erau executaţi oamenii în faţa noastră. Unul, care era şi el condamnat cu mine, bolnav, cu probleme acasă, a zis că el nu mai are pentru ce trăi şi că vrea să moară. Mi-a zis să facem schimb de plăcuţe, că ne luau după numere, nu ne cunoşteau altfel. După asta, la câteva săptămâni, s-a dat graţierea de Antonescu”, şi-a amintit bătrânul Dobroiu acele vremuri cumplite ale războiului.

Fiul fostei sale soţii l-a aruncat în stradă

După o viaţă ca în filme, bătrânul s-a trezit la 88 de ani în stradă. El îl acuză pe fiul fostei soţii că a falsificat actele, pentru a vinde casa după decesul mamei lui. “Ea a murit în octombrie anul trecut. Atunci a venit fiu-su, m-a luat la el, la Severin, vreo patru zile, ca să-mi fac nişte analize. Când i-am spus că vreau să mă duc acasă, mi-a zis că n-am decât, că să stau în stradă. Când am venit, am găsit altă uşă şi mobila scoasă pe hol. El a falsificat actele, cum că mamă-sa nu era sănătoasă, şi a semnat în locul ei”, a încheiat, plângând, bătrânul, nevoit să-şi ducă zilele într-o cămăruţă insalubră, dată de autorităţile locale.

Dobroiu a vândut oile regimentului

În viaţă, Ilie Dobroiu a trecut prin numeroase peripeţii şi a făcut zeci de “boacăne”, cum le numeşte. În timpul războiului, a fost judecat după ce a vândut oile regimentului. Olteanul se săturase să păzească turmele de animale şi le-a vândut ruşilor. “Aveam în primire 10.000 de oi şi vaci, animale care se transportau la Luş. Eu am vorbit cu nişte măcelari ruşi, care erau în Severin, şi le-am vândut 2.000 de oi, pe ruble grele”, a relatat bătrânul. Ilie Dobroiu a fugit mai apoi cu nevasta primului-procuror al Legiunii Craiova, Gheorghe Paună. Acum spune că dragostea era oarbă şi nu conta a cui nevastă era, putea să fie chiar şi a preşedintelui, că el tot ce voia făcea. Acele vremuri au apus însă. Pentru bătrân au devenit doar amintiri care îl fac să zâmbească şi să treacă peste greutăţile prezentului.

Scris de Admin 21.12.07 16:48

Ofensiva din Ardeni


Ioan BOTIS ibotis@gazetademaramures.ro In 1944, Hitler si-a dat seama de valoarea strategica a portului Anvers. Inca din 25 septembrie 1944, dupa incheierea bataliei de la Arnhem, el a planuit o operatiune masiva de degajare spre Vest pe larg [...]

Scris de Admin 03.12.07 11:17

Manuscrisul care te trimite in Siberia

O taranca din Bucovina, deportata in 1941, a hotarat sa astearna pe hartie barbariile pe care le-a indurat, doua decenii, in Siberia. Manuscrisul Anitei Nandris are, el insusi, o poveste tulburatoare: ascuns in podul casei, el a ramas – timp de 17 ani – necunoscut membrilor familiei. In 1982, nepotul Gheorghe Nandris il trece granita in Romania ascunzandu-l intr-o sacosa plina cu carnati, ceapa si slanina. Descoperirea de catre vamesi a documentului in care se marturiseau crimele facute de comunisti in Arhipelagul Gulag ar fi insemnat o noua deportare in Siberia. In plin comunism, femeia a gasit puterea de a scrie o carte libera pentru ca nu o interesa nici parerea altora, nici cenzura, nici ortografia. P8

A scris curat, fara stersatura, nu ca un scriitor profesionist. Cu litera mare a scris numai Tata, Mama si Dumnezeu."Prin cate poate treceo fiinta ominiasca fara sa-si dia seama… Eu m-am nascut in anu 1904 in satu Mahala, judetul Cernauti. Am fost sapte frati, sase baieti si eu, o fata. Parintii erau
tarani, adica gospodari, cum era timpul pe aici." Cu aceste cuvinte incepe manuscrisul-marturie al Anitei Nandris.
In noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, alaturi de cei trei copii ai sai, minori, femeia a fost aruncata intr-un tren plin de oameni si deportata, pentru 20 de ani, dincolo de Cercul Polar. Privatiunile de tot felul – lipsa hranei si a vestilor de acasa, munca istovitoare, frigul insuportabil, dar si experientele la limita vietii (si-a revenit din coma, fara explicatii si fara vreun sprijin medical) – au fost notate, dupa intoarcerea acasa, intr-un caiet. Odiseea uluitoare a acestui manuscris se intinde pe durata unui sfert de secol.

"Scrie pe hartie tot ce iti amintesti din Siberia"!
La putina vreme dupa intoarcerea din Siberia, in 1965, Anita l-a vizitat pe fratele sau, Ionica, la Bucuresti. "Eram mai multi membri ai familiei stransi in jurul ei si o ascultam cum povesteste. Eu eram reporterul, o provocam, asa cum faci dumneata cu mine acum. Ea relata cu calm, echilibrat, fara ura, dupa cum a si scris. Spunea: «Daca asa mi-a fost scris». O nenorocire se suporta mult mai usor daca te impaci cu ideea ca asa ti-a fost scris… sa induri", spune Gheorghe Nandris, unul dintre nepotii femeii.
Erau primele marturii din viata petrecuta, alaturi de copii, in pustiul Siberiei. Desi vremurile nu erau prielnice pentru o astfel de confesiune, fratele ei, Ion Nadris, i-a pus in bagaje un caiet gros. I-a spus, pe peronul Garii de Nord: "Anito, ia tu caietul asta si ce ne-ai povestit noua scrie pe hartie. Spune intamplari, nume, oameni, tot ce iti amintesti din Siberia". Apoi femeia s-a intors acasa, in satul natal Mahala din Bucovina.
Fratele ii trimitea, la intervale de timp, scrisori in care o indemna sa nu uite sa umple paginile din caietul pe care i-l daduse. Anita avea deja o varsta. Ajunsese la peste 60 de ani, avea nepoti de crescut, o gospodarie de intretinut. Ani de zile, nimeni nu a stiut daca femeia va indeplini rugamintea fratelui. Pana cand…

Ascuns in pod de familie si comunisti
In 1982, Gheorghe Nandris s-a dus in Mahala pentru a-si revedea satul natal. In ultima zi, in timp ce isi facea bagajele, Anita a disparut dintr-o data si s-a intors cu un fel de cartulie. Era chiar caietul dat de fratele Ionica. L-a tinut 17 ani ascuns, sub o grinda, in pod. Daca te prindea cineva cu un asemenea document, in care se marturisea crima comunista, erai trimis direct in Siberia. Femeia se temea pentru familia ei... Daca din intamplare l-ar fi gasit nepotii, si acestia ar fi vorbit cu cineva despre continutul lui, iar comunistii ar fi aflat, risca din nou deportarea.
"Anita mi-a intins caietul si mi-a zis: «Fa tu ce-oi face si trece-l dincolo de granita. Inauntru ai tot ce m-o rugat unchit-o Ionica sa scriu. Iata ca am scris». M-a luat un pic frica. stiam ca trebuie sa trec prin doua randuri de graniceri. M-am gandit insa ca, daca nu trec manuscrisul, atunci riscam sa se piarda. Ramanea uitat prin pod, mancat de mucegai si apa. Anita m-a citit imediat. Zice dintr-o data, uitandu-se direct la mine: «Doar nu ti-o fi frica, Gheorghe». M-a cuprins un sentiment de rusine. Ma simteam un pitic in fata ei, un intelectual fricos. Ea a venit din Siberia si a riscat sa fie deportata a doua oara atunci cand a inceput sa scrie in caiet crimele facute de comunisti", rememoreaza Gheorghe Nandris.
Sfatuindu-se cu sotia, a decis sa puna caietul la vedere, intre slanina, ceapa si pachetul cu mancarea de drum. Granicerul rus a intins mana sa vada ce e in sacosa. A vazut mancarea si celelalte lucruri de toate zilele, si le-a dat libera trecere. De romani a trecut fara probleme.

Scria cu sufletul
In plin comunism, femeia a gasit puterea de a scrie o carte libera pentru ca nu o interesa nici parerea altora, nici cenzura, nici ortografia. Ea povestea intamplarile cu sufletul, dupa cum a si scris, tot cu sufletul.
"A scris curat, fara stersatura, nu ca un scriitor profesionist. A scris din instinctul ei, nu si-a cautat vorbele, expresiile. Cu litera mare a scris numai Tata, Mama si Dumnezeu. Poate ca a scris pentru a-i face o bucurie fratelui mai mare. Poate a simtit si o eliberare. La un moment dat, cred ca i-a facut placere vazand cum se aduna paginile si apare povestea vietii ei. Nimeni nu a povatuit-o cum sa scrie – sa inceapa cu primul razboi mondial, apoi copilaria, tineretea, deportarea", isi aminteste nepotul.
Manuscrisul acestei femei simple, abia stiutoare de carte, a fost publicat dupa un sfert de secol de existenta in "clandestinitate", in 1991, la Editura Humanitas.
Scriitorul Gabriel Liiceanu ar fi declarat, imediat dupa ce a citit manuscrisul: "Ce n-as da sa pot scrie cu atata libertate de cenzura psihica! Sa nu ma intereseze ce vor zice altii."

Lectie» Exercitii de supravietuire

"Eram slabiti din puteri,
ca abia taraiam picioarele dupa noi. Atamparam noi foamia asia cu ce putiam, dar nu mai avia corpul nici un fel de vitamina, caci de acum trecusera ani si noi nu mai vazusem legume sau fructe proaspete. Daca aducia ceva produse uscate, ciapa uscata, usturoi uscat, cartofi uscati, nici asta nu era
pentru lucratori, ci pentru nacialnici. La inceput esiau niste pete vinete pe picior, iti era asa de somn ca mergand pe picioare adormiai. Apoi se imflau gingiile in gura si sa inegriau, dintii se clatinau toti ca margica, parul din cap totul pica. Ni-a spus noua lumea ceia care era adusa cu vreo siapte ani inaintea noastra: mergeti pe tundra si mancati cat mai multe iagade, caci numai cu asta o sa mai potoliti boala aciasta. Iagadele erau niste fructe salbatece, de mai multe feluri, care crestiau pe tundra, dar nu pe
tat locu."

Din manuscrisul Anitei Nandris

Destin
Oamenii nu invata din dramele parintilor
Familia lui Gheorghe Nandris a fost si ea pe lista celor care urmau sa fie deportate. A scapat pentru ca Armata Romana a trecut frontiera si a eliberat Bucovina de sub dominatia rusilor in iulie 1941. Cand s-a rupt frontul la Stalingrad, nu au mai asteptat revenirea rusilor si au plecat in Romania. A trait pentru o vreme la Campulung Muscel, apoi a urmat liceul si Facultatea de Medicina la Radauti. S-a mutat la Cluj, pentru a se stabili apoi la Sibiu. A fost, timp de 11 ani, directorul Spitalului din Sibiu. L-am intrebat daca poate ierta: "Nu port resentimente istoriei. Am un sentiment de amaraciune ca oamenii nu invata din crimele comunismului, din experientele propriilor parinti, din ceea ce se vede cu ochiul liber, din scrierile Anitei, ale lui Ion-Gavrila Ogoranu, ale Elizabetei Rizea. Titlul manuscrisului l-am dat dupa ce m-am framantat mult... cum sa trezesc un impact mai puternic pentru cei care sunt grabiti si trec pe langa vitrinele librariilor. Cartii i-am spus «20 de ani in Siberia». Am dorit sa subliniez ca cele scrise sunt autentice trairi de viata. Unii ar fi putut crede ca sunt inventii si de aceea am acceptat sa se scrie in titlu si

Amintiri din viata.
Cum trebuie inteles acest manuscris? "Ar fi o greseala sa se considere ca relateaza doar drama unui om sau a unei familii. Tragedia nu este doar a familiei mele. Simbolizeaza destinul romanilor din Bucovina care au avut o soarta mult asemanatoare cu familia noastra. Anita este reprezentantul unui esantion foarte mare al taranimii bucovinene."

Scris de Admin 02.12.07 20:20

Bucovina de Nord dezlipita de Romania cu un creion de tamplarie

Populaţia românească era în fierbere. Fiecare alerga, întreba în dreapta, în stânga, la autorităţi, la prieteni, la rude, ce este, ce se petrece, ce să facă?...

După 143 ani de ocupaţie habsburgică, în anul 1918, Ţara de Sus a Moldovei numită de ocupanţi Bucovina, revine la România şi se integrează în viaţa statului naţional unitar român. Dar numai timp de 22 de ani, căci la 23 august 1939 Joachim von Ribbentrop, şeful diplomaţiei germane şi Viaceslav Molotov, comisarul afacerilor externe sovietice semnează, la Moscova, Protocolul Adiţional Secret, care a însoţit Pactul de neagresiune între Germania şi Uniunea Sovietică.

Prin Protocolul încheiat partea sovietică îşi arată interesul pe care îl manifestă pentru Basarabia, însă nu este subliniată intenţia Moscovei de a ocupa şi o parte a Bucovinei. Totuşi, la 26 iunie 1940 guvernul sovietic a adresat către guvernul României o notă ultimativă, prin care: ”se cerea scoaterea de urgenţă a armatei regale şi a administraţiei civile din Basarabia şi a unei părţi a Bucovinei, teritoriu, care până la instalarea altei administraţii, va fi luat în stăpânire de Armata Roşie” (D.Covalciuc, Începutul sovietizării şi comunizării nordului Bucovinei în „Ţara Fagilor”, 2002, pag.59).

Autorităile române încearcă să negocieze, însă fără rezultat. În noaptea de 27 spre 28 iunie este remis al doilea ultimatum sovietic, care prevede intrarea trupelor sovietice în Basarabia şi Nordul Bucovinei începând cu data de 28 iunie, orele 14, când rezidentul regal Gheorghe Flondor trebuia să predea armatei Roşii “Cernauţii de peste Prut”. Trupele sovietice urmau să treacă Prutul şi să ocupe oraşul Cernăuţi. Populaţia nu este informată în legătură cu cedarea Bucovinei către Uniunea Sovietică. “Nici acum în ultimile ceasuri oficialităţile nu se hotărau să spună adevărul” (Dinu C.Giurescu, Cine poartă răspunderea? în „Magazinul istoric”,1998, nr.7, pag.7).

”Populaţia românească era în fierbere. Fiecare alerga, întreba în dreapta, în stânga, la autorităţi, la prieteni, la rude, ce este, ce se petrece, ce să facă? Nimeni nu ştia nimic, nimeni nu era în măsură să dea vreo informaţie. Starea asta a mărit şi mai mult zăpăceala, dezorientarea, panica”, mărturiseşte Dr.Ion Nandriş în articolul ”Ca un trăsnet din senin” („Ţara fagilor”, 2002, pag.74). Abia la ora 9.00 dimineaţa (28 iunie) este primit ordinul de la Bucureşti de a informa populaţia, iar cei care vor să părăsească oraşul o puteau face până în jurul orei 14.

A urmat retragerea precipitată a unităţilor militare, a administraţiei şi a numeroşi civili. “Oraşul era în fierbere. Mii de oameni încercau, pe bani grei, să găsească o trăsură care să-i ducă la gară, în nădejdea că acolo vor mai prinde un tren spre Bucureşti sau măcar până la Suceava sau Dorneşti”.(D.Covalciuc, op.cit., pag.60). ”În dimineaţa zilei de 28 iunie 1940, clopotele băteau în dungă, la intervale rare, ca după mort. Oamenii alergau. Unii îngenuncheau şi se rugau. Mulţi erau în stare de şoc. Un vuiet surd străbătea peste străzi” (Dinu C.Giurescu, op.cit., pag.7).

Conform informaţiilor pe care le deţineau oficialii români, “trupele sovietice urmau să pătrundă în Bucovina, ocupând-o până la linia de marcaţie, trasată de Molotov pe o hartă de campanie cu un creion de tâmplărie, numai dinspre frontiera româno-sovietică, adică dinspre Nistru” (D.Covalciuc, op.cit., pag.61). Dar trupele sovietice înaintau: “au trecut Ceremuşul, au luat de la Vijniţa direcţia Storojineţului şi de acolo, îndreptându-se prin Ropcea-Iordăneşti-Priscăreni-Adâncata, au ieşit în şoseaua naţională Cernăuţi-Bucureşti, pentru a bara retragerea forţată a trupelor române” (D.Covalciuc, idem, pag.62). Deşi în Nota ultimativă nu se face menţiune cu privire la ţinutul Herţa, trupele sovietice au ocupat şi acest teritoriu din Vechiul Regat şi alte localităţi de dincolo de Codrii Cosminului şi de râul Siret. ”Astfel s-au pomenit «eliberate» zeci de localităţi dorohoiene şi bucovinene, care n-au fost trecute de partea sovietică în «harta lui Molotov»” (D.Covalciuc, ibidem).

În câteva ore au fost părăsite în faţa ocupantului arhive de mare valoare, biblioteci publice şi particulare cu milioane de volume, mari cantităţi de material feroviar, depozite de muniţii, echipamente, zeci de mii de refugiaţi, tot atâtea gospodării şi locuinţe, cu tot inventarul lor .

În şase zile, 28 iunie-3 iulie 1940, România a cedat Uniunii Sovietice 50.762 kmp (Basarabia cu 44.500 kmp şi nordul Bucovinei cu 6.262 kmp), cu 4.021.086 ha de teren agricol (20,5% din suprafaţa agricolă a ţării), cu 3.776.309 locuitori, din care: 53,49% - români; 10,34% - ruşi; 15,30% - ruteni şi ucraineni; 7,27% - evrei; 4,91% - bulgari; 3,31% - germani şi 5,12% alte naţionalităţi [Dinu C.Giurescu, op.cit., pag.7].

În iulie 1940 la Moscova a fost trimisă o delegaţie specială de bucovineni (din care n-a făcut parte nici un român) [D.Covalciuc, op.cit., pag.67], pentru a ruga organul suprem de putere din URSS ca Nordul Bucovinei să fie alipit de Ucraina Sovietică. Astfel, la 26 iulie 1940 sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al URSS a adoptat legea cu privire la includerea părţii de nord a Bucovinei în componenţa RSS Ucrainene. La 27 august 1940 a fost creată regiunea Cernăuţi, în componenţa căreia intra partea de nord a Bucovinei, judeţul Hotin şi ţinutul Herţei. Noua regiune a fost formată pe baza a 367 de localităţi, având conform datelor recensământului din 29 decembrie 1930, o populaţie de 810.800 locuitori [D.Covalciuc, idem, pag.68].

La aproape o lună după ocuparea Bucovinei de Nord: “reprezentanţii acestei puteri au dat ordin să se tragă în românii din mai multe sate ale fostului judeţ Cernăuţi, care încercau să se strecoare, pe Lunca Herţei în România” (D.Covalciuc, idem, pag.70). La două luni de la alegeri au fost împuşcaţi, la Fântâna Albă, români de pe valea Siretului. Apoi la aproape cinci luni de la instalarea sovieticilor în Bucovina de Nord mii de români numiţi «duşmani ai poporului» au fost deportaţi în Kazahstan şi Siberia .

Totuşi, populaţia din nordul Bucovinei s-a refugiat, în mare parte, din faţa invaziei armatei sovietice. “... m-am uitat din masină înapoi şi am privit satul până s-a şters în zare. Au fost nespus de grele clipele atunci şi acolo... Aveam senzaţia că sunt un laş, un trădător, îi părăsesc pe aceşti oameni cumsecade în ceasurile cele mai grele, îi las în voia întâmplării şi mi se părea că satul, locurile copilăriei şi crucile albe din ţintirim mă strigă mereu să nu plec, să nu-i las... I-am lăsat pe toţi şi pe totae şi am fugit, am plecat în grabă ca să salvez....ce?” (I.Nandriş, op.cit., pag.73).

Scris de Admin 20.11.07 10:03

Veteranii bîrlădeni, în bătălia Stalingradului
Ieri, la Cercul Militar a avut loc manifestarea "Veteranii bîrlădeni în bătălia Stalingradului", pentru a marca împlinirea a 65 de ani de la asediul Stalingradului (septembrie 1942-ianuarie 1943). Acţiunea a fost iniţiată de preşedintele Societăţii de Ştiinţe Istorice, Oltea Răşcanu Gramaticu, în colaborare cu Cercul Militar. Participanţii, cadre militare din cadrul Garnizoanei Militare Bîrlad şi elevi de la Colegiul Naţional "Gheorghe Roşca Codreanu" au avut surpriza să afle, pentru prima oară, mărturiile cutremurătoare ale veteranilor de război care au luat participat la bătălia Stalingradului. Au rememorat momentele dramatice pe care le-au trăit pe front, veteranii Gheorghe Voiculescu, singurul bîrlădean care a trăit coşmarul asediului Stalingradului, Alexandru Mănăstireanu, Vasile Dumitrache şi Mihai Bălănescu. "Îmi amintesc de parcă s-ar întîmpla astăzi că în dimineaţa zilei de 19 noiembrie, după cîteva zile de linişte, de parcă nici nu ai fi spus că este război, a început asediul Stalingradului. S-a abătut peste noi o ploaie de proiectile care ne-au distrus complet tranşeele. Eram amestecaţi cu pămînt încît nu mai ştiai dacă eşti viu sau mort. Lupte puternice s-au dat pînă pe 27 decembrie, de Sf Ştefan. Unitatea din care am făcut parte a rămas cu efective foarte puţine şi am ieşit din încercuirea în care era Stalingradul, în ianuarie 1943. Cînd am scăpat din confruntarea armată eram plini de păduchi, noroi, nebărbieriţi, cu părul mare, într-o stare greu de imaginat", şi-a amintit Gheorghe Voiculescu. Alexandru Mănăstireanu, şi el participant la luptele din apropierea Stalingradului, şi-a amintit că datorită unei schije care i-a rănit braţul stîng a fost la un pas de moarte şi a trăit coşmarul prizonieratului. "Stalingradul reprezintă o mărturie împotriva războiului care nu înseamnă nimic altceva decît foarte mare suferinţă pentru oameni nevinovaţi. Asemenea evenimente tragice nu ar trebui să se mai repete în istoria omenirii", şi-a exprimat convingerea Alexandru Mănăstireanu. Oltea Răşcanu Gramaticu a avut iniţiativa să realizeze un scurt film documentar cu mărturiile, extrem de preţioase, ale mai multor veterani de război bîrlădeni care au participat la luptele de la Stalingrad pentru a exista dovada peste ani, a faptelor de vitejie. (G.M.)

Scris de Admin 15.11.07 13:03

Epavă descoperită după 65 de ani de la aterizarea forţată

Joi 15 noiembrie 2007, 12:59 Rămăşitele unui avion care a dispărut în timpul celui de-al doilea război mondial au fost găsite pe o plajă din Ţara Galilor, după ce apa s-a retras deosebit de mult în ultima vreme, anunţă Daily Mail . Citeşte mai mult continuare

Scris de Admin 11.11.07 17:02

Bomba Atomica

http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=6326

Colonelul Paul Warfield Tibbets Jr, pilotul american care a lansat bomba atomica asupra orasului Hiroshima în ziua de 6 August 1945, a murit în urma cu 2 zile, la vârsta de 92 ani, la domiciliul sau din Columbus, Statul american Ohio, în urma unor numeroase probleme de sanatate survenite de curând, starea lui deteriorându-se în ultimile doua luni.

Pilotul american P.W. Tibbets, (in poza, langa "Enola Gay") care era la comanda bombardierului B-29 botezat de el "Enola Gay", dupa prenumele mamei sale, nume pe care pilotul l-a atribuit bombardierului în ajunul lansarii bombei atomice. Bomba atomica a redus Hiroshima în cenuse si darâmaturi, antrenând moartea a cca. 70.000 japonezi. Trei zile mai târziu, o bomba si mai puternica a devastat orasul Nagasaki.

Bomba lansata asupra orasului Hiroshima a explodat la 600 m. de pamânt, lansând mai întâi o lumina stralucitoare ca un fulger puternic, ce a transformat totul într-o pulbere în forma de ciuperca, caracteristica exploziilor atomice. Majoritatea victimelor au murit instantaneu în incendii consecutive si a valurilor de caldura, zeci de mii de suflete având arsuri grave, multe dintre ele murind mai târziu de-a lungul anilor, datorita radiatiilor.

Lansarea bombei atomice a fost pentru prima data utilizata în timpul razboiului, folosirea armei nucleare de catre Statele Unite contra Japoniei ducând la sfârsitul celui de al Doilea Razboi mondial, obtinând depunerea armelor de catre Japonia.

Paul Warfield Tibbets Jr. avea în acel an 1945 vârsta de 30 ani si era locotenent-colonel în US Air Force, când a decolat la comanda bombardierului B-29 cu 11 membri ai echipajului, de la baza americana din Insulele Mariannes. Decolarea în ziua de 6 August 1945 la orele 02,45 a.m., îmbarcând bomba Little Boy, a fost lansata asupra Hiroshimei spre orele 08,15 a.m.

Paul Tibbets povestea câtiva ani mai târziu dupa lansare, ca: "Daca Dante s-ar fi aflat cu noi în avion, ar fi fost îngrozit", adaugând: "Orasul pe care noi l-am vazut atât de clar în lumina zilei era acum acoperit de o îngrozitoare murdarie, totul disparând sub acea înfioratoare cuvertura de fum si foc".

În anul 1959 Paul Tibbets a fost promovat General de brigada, parasind armata în anul 1966.

Scris de Admin 07.11.07 10:15

Femeile abuzate de militarii niponi în anii 40 cer Japoniei să-şi recunoască trecutul
Miercuri 07 noiembrie 2007, 06:35

Au fost obligate să se prostitueze şi violate de militarii japonezi în timpul celui de-al doilea război mondial. Acum, după aproape şapte decenii, mai multe femei abuzate vor să li se facă... continuare

Scris de Admin 03.11.07 16:28

Drama ofiterimii poloneze. Katyn, alibiul istoric pierdut al lui Stalin
http://www.gardianul.ro/2007/11/03/istorie-c43/drama_ofiterimii_poloneze_katyn_alibiul_istoric_pierdut_al_lui_stalin-s103932.html

În 1940, peste 25.000 de ofiteri polonezi au fost masacrati din ordinul lui Stalin. Propaganda sovietica a atribuit crimele nazistilor. O minciuna care s-a mentinut, împotriva evidentelor, pâna la disparitia URSS. Nici astazi rusii nu au oferit Poloniei întreaga arhiva legata de aceste crime împotriva umanitatii.

Daca n-ar fi fost al Doilea Razboi Mondial, denumirea „Katyn“ ar fi ramas cunoscuta doar locuitorilor din orasul rusesc Smolensk si din împrejurimile sale. Pentru ei „padurea Katyn“ era un loc de promenada sarbatoreasca, asa cum pentru bucuresteni a fost, si în parte mai este, „padurea Baneasa“. Katyn se va întipari în constiinta umanitatii cu aceleasi litere cu care s-au întiparit Auschwitz, Maidanek, Dachau. Pâna la prabusirea comunismului, în istoriografia si propaganda tuturor statelor estice „povestea Katynului“ era clara: autoritatile naziste de ocupatie au organizat împuscarea în masa a prizonierilor de razboi polonezi. Dar sa luam povestea de la capat…

Scandalul Katyn a izbucnit în plin razboi, la 13 aprilie 1943, când Radioul din Berlin anunta descoperirea în padurea de lânga Smolensk a unor gropi comune în care se aflau cadavrele mai multor mii de ofiteri polonezi. Opinia Komandamentului german: victimele au fost asasinate de catre sovietici în anul 1940. Precizam ca, la începutul razboiului, în baza Pactului nazisto-sovietic de la 23 august 1939, aproximativ 200.000 kilometri patrati din teritoriul polonez intra sub stapânirea Moscovei. La 17 septembrie 1939, Armata Rosie invadeaza Polonia, în contrapartida cu armata aliata a Reich-ului nazist. Declansarea Operatiunii Barbarossa, la 22 iunie 1941, respectiv atacarea URSS de catre Germania, pune capat prezentei sovietice în Polonia de Est si da posibilitate Berlinului sa aduca Moscovei acuzatiile de mai sus.

La câteva zile dupa dezvaluirile acuzatoare ale radioului german, Kremlinul face dezmintiri dupa dezmintiri, afirmând fie ca victimele erau prizonieri polonezi ucisi de nazisti în vara 1941, fie ca putea fi vorba de o… descoperire arheologica a unui câmp de batalie din vechime.

În paralel cu ancheta ordonata de Hitler, germanii au invitat Crucea Rosie Internationala sa viziteze locatia. Ca urmare, s-a alcatuit o comisie formata din reprezentanti ai 12 state: Belgia, Bulgaria, Croatia, Danemarca, Finlanda, Franta, Tarile de Jos, Ungaria, Italia, România, Elvetia, Cehoslovacia. Comisia a confirmat ca în gropile comune erau cadavrele ofiterilor polonezi si ca acestia fusesera ucisi cu arme de fabricatie sovietica în primavara anului 1940. Datarea a fost înlesnita de faptul ca asupra cadavrelor s-au gasit documente si hârtii personale care dovedeau ca nici un înscris nu era posterior iernii 1940-1941.

Premierul polonez moare «convenabil» pentru Aliati
În baza documentelor acestei anchete, istorici din zilele noastre au reusit sa reconstituie maniera în care s-au efectuat asasinatele de la Katyn: „Victimele aveau mâinile legate la spate cu o sfoara (sau sârma) si fusesera împuscate cu unul, doua sau trei gloante, ceea ce demonstreaza ca se împotrivisera sau calaii se asteptasera ca victimele sa le opuna rezistenta. Modul de dispunere echidistanta a cadavrelor pe câteva zeci de rânduri suprapuse, dintre care primul cu fata în jos si cu mâinile, în general, la spate, cel de-al doilea cu fata spre picioarele primului rând etc. ne permite sa presupunem ca victimele erau întinse vii în groapa, pe pamânt sau peste cadavre, apoi ucise în aceasta pozitie culcat. Altele fusesera ucise pe marginea gropilor si împinse în dezordine.“ (Alexandra Viatteau, Staline assassine la Pologne, 1939-1947, Ed. Seuil, p. 75)

Guvernul sovietic a continuat sa nege orice amestec si a afirmat ca este vorba de dovezi fabricate de germani, care ar fi încercat astfel sa distruga unitatea Aliatilor. Guvernele aliate au acceptat formal, din considerente diplomatice, aceasta explicatie sovietica. În schimb, guvernul polonez aflat în exil la Londra a refuzat sa accepte explicatia data de sovietici. Guvernul polonez în exil, condus de generalul Wladyslaw Sikorski, a insistat sa aduca aceasta problema la masa negocierilor cu sovieticii si sa se initieze o noua investigatie a Crucii Rosii Internationale. În numele unui imperativ absolut – doar lupta împotriva fortelor Axei trebuie sa guverneze relatiile dintre Aliati – englezii si americanii îi „sfatuiesc“ pe polonezi sa renunte si, mai ales, sa abandoneze ideea initierii unei anchete internationale. Stalin s-a folosit de „afirmatiile neadevarate“ despre masacrul de la Katyn ca pretext pentru retragerea, pe 26 aprilie 1943, a recunoasterii guvernului lui Sikorski din Marea Britanie, pe care l-a acuzat de colaborare cu nazistii. În acelasi timp, Stalin a început o campanie în sprijinul recunoasterii de catre aliatii occidentali a guvernului-marioneta polonez condus de Wanda Wasilewska. Sikorski, a carui pozitie inflexibila în problema masacrului începuse sa creeze o ruptura între aliatii occidentali si sovietici, a murit în mod neasteptat, doua luni mai târziu, într-un accident de avion ale carei cauze au ramas neelucidate pâna în ziua de astazi.

Oricum, Cartea Alba. Materiale oficiale despre asasinatul în masa de la Katyn, pe care germanii o publica la 10 iunie 1943, devine curând litera moarta, caci dupa ofensiva declansata în urma victoriei de la Stalingrad sovieticii recuceresc Smolenskul la 26 septembrie 1943.

Imediat, din 5 octombrie 1943 pâna pe 10 ianuarie 1944, zona Katyn si împrejurimile cunosc o activitate febrila dezvoltata de NKVD, care, în cel mai mare secret, falsifica si dezinformeaza, dar mai ales îi cauta pe cetatenii sovietici, si nu numai, care contribuisera la stabilirea concluziilor comisiilor din primavara 1943. NKVD-istii îi identifica, îi ancheteaza, unii îsi vor schimba declaratiile, altii nu vor mai fi vazuti niciodata. În acelasi timp, au fost plasate pe cadavre documente false, în masura sa induca ideea ca tragicele evenimente au avut loc dupa iunie 1941, avându-i deci ca autori pe nemti.

Odata „lucrurile puse la punct“, Kremlinul da ordin sa se creeze Comisia speciala pentru stabilirea si cercetarea împrejurarilor în care ofiterii polonezi, luati prizonieri de razboi, au fost împuscati de catre cotropitorii fascisti germani în padurea Katyn, pe scurt Comisia speciala Burdenko – dupa numele conducatorului sau Nikolai N. Burdenko, presedintele Academiei de Stiinte Medicale a URSS. Printre membrii comisiei se afla scriitorul academician Alexei Tolstoi, supranumit „Tovarasul Conte“, si Mitropolitul Nicolae!

Varianta rusilor, ignorata în procesul de la Nürnberg
În ciuda manevrelor preliminare ale NKVD, ale marturiilor silite si ale redezgroparii a 920 de cadavre de ofiteri asasinati, aceasta comisie, fara a putea invalida cât de putin rezultatele comisiilor precedente, proclama pur si simplu acuzatiile incriminatoare la adresa trupelor germane într-un Comunicat, pe care-l publica în decursul anului 1944, inclusiv în limba româna, sub forma unei brosuri de mici dimensiuni.

A fost suficient pentru ca, în noiembrie 1945, sapte ofiteri ai Wehrmachtului – K.H. Strueffling, H. Remlinger, E. Böhom, E. Sommerfeld, H. Jannike, E. Skotki si E. Geherer – sa fie acuzati si judecati de un tribunal al aliatilor victoriosi – americani, englezi, francezi si sovietici. Ei au fost condamnati la moarte pentru rolul pe care l-ar fi jucat în masacrul de la Katyn si au fost executati prin spânzurare. Înca alti trei germani au fost judecati pentru aceleasi capete de acuzare: E.P. Vogel, F. Wiese, A. Diere. Ei au primit sentinte de 20 de ani de munca grea corectionala, au fost predati sovieticilor si nu s-a mai auzit nimic despre ei.
Încrezatori acum si dorind sa adauge la dosarul „Katyn“ o piesa cu greutate, sovieticii invoca din nou concluziile Comunicatului Comisiei Burdenko, de asta data în fata Tribunalului International de la Nurnberg. Audierea unor ofiteri germani din cadrul Regimentului 537 Transmisiuni, nominalizat de sovietici ca autor al masacrului, naruie dovezile rusilor. Iar faptul ca guvernul de la Varsovia nu indicase Katyn pe lista crimelor germane duce la închiderea de la sine a cazului. Prin urmare, citat în actul de acuzare, masacrul de la Katyn nu figureaza în sarcina nemtilor în verdictul de la Nurnberg.

Deziluzie si înfrângere pentru Stalin! Direct raspunzator de uciderile în masa din Polonia anului 1940, el spera sa obtina la Nurnberg un certificat cu valoare de alibi pentru posteritate.

Astazi stim ca aceste atrocitati au avut „o baza legala“, inspirata si instrumentata personal de „Tatucul Popoarelor“. Pe 5 martie 1940, conform notei pregatite pentru Iosif Visarionovici Stalin de comisarul poporului pentru afaceri interne Lavrenti Beria, membrii Biroului politic – Stalin, Viaceslav Molotov, Lazar Kaganovici, Mihail Kalinin, Kliment Vorosilov si Beria – au semnat un ordin pentru executarea activistilor „nationalisti si contrarevolutionari“ aflati în lagarele de prizonieri si în închisorile din zonele de vest ale Ucrainei si Belarusului. Acuzatii erau foarte cuprinzator definiti ca inamici înraiti si intransigenti ai autoritatii sovietice, printre ei aflându-se si un mare numar de intelectuali polonezi, plus politisti si ofiteri de rezerva sau de cariera. Între 3 aprilie si 9 mai 1940 (cu o pauza de 1 mai!), prizonierii de razboi polonezi au fost asasinati în mai multe locatii, dupa cum urmeaza (mentionam ca cifrele sunt înca provizorii, la limita de jos, pâna când investigatiile nu vor fi încheiate): 4.400 la Katyn; 6.287 la Bologoie si Piatikhatki; 3.891 la Dergacie; 3.455 în diverse închisori din Ucraina; 3.970 în diverse închisori din Bielorusia; 2.595 au fost masacrati pe loc sau deportati. În total, NKVD-ul a eliminat aproape o jumatate din corpul ofiterilor polonezi.

Printre cei ucisi la Katyn s-au numarat un amiral, doi generali, 24 colonei, 79 locotenent-colonei, 258 maiori, 654 capitani, 17 capitani de marina, 3.420 subofiteri. De mentionat ca sub haina militara, multi fiind rezervisti, au fost 20 de profesori universitari, 300 de doctori, mai multe sute de avocati, ingineri si profesori, peste 100 de scriitori si ziaristi si aproximativ 200 de piloti de aviatie.

Clasificarea documentelor despre masacru, înca în vigoare
În ciuda afrontului de la Nurnberg, Moscova a continuat sa-si propage cu cinism adevarul sau înca o jumatate de secol, pâna spre sfârsitul deceniului al noualea al secolului trecut, când presiunile facute asupra guvernelor polonez si sovietic s-au intensificat. Mediile academice au încercat sa includa Katynul pe agenda comisiei mixte polono-sovietice de investigare a episoadelor neclare ale istoriei comune. În 1989, cercetatorii sovietici au dovedit cu documente ca Stalin a dat într-adevar ordinul pentru masacrarea polonezilor, iar în 1990, de Pasti, Mihail Gorbaciov a recunoscut oficial ca NKVD-ul a fost executantul ordinului criminal, confirmând totodata existenta altor doua gropi comune asemanatoare celei de la Katyn: Mednoie si Piatikhatki. În 1991-1992 apar noi dovezi descoperite de cercetatori americani si polonezi, moment în care presedintele rus Boris Eltîn scoate din arhive (1992) si preda noului presedinte polonez, fostul lider al Sindicatului Solidaritatea Lech Walesa, documente ultrasecrete din pachetul sigilat nr. 1. Printre acestea, probe zdrobitoare: propunerea lui Lavrenti Beria din martie 1940 pentru împuscarea a 25.700 de polonezi din lagarele Kozelsk, Ostaskov si Starobels si din anumite închisori din vestul Ucrainei si Bielorusiei, toate având semnatura de aprobare a lui Stalin; un fragment al ordinului de împuscare dat de Biroul Politic în 5 martie 1940; nota lui Alexandr Selepin din 3 martie 1959 catre Nikita Hrusciov, care era informat despre executarea a 21.857 polonezi si i se cerea aprobarea pentru distrugerea dosarelor lor. Odata adevarul revelat, lucrurile intra treptat pe un fagas normal. În timpul vizitei în Rusia a presedintelui polonez Aleksander Kwasniewski din septembrie 2004, oficialii rusi anunta ca doresc sa transfere toate informatiile despre masacrul de la Katyn catre autoritatile poloneze de îndata ce ele vor fi declasificate. În martie 2005 autoritatile rusesti au terminat investigatiile, care durasera un deceniu. Procurorul sef militar Alexandr Savenkov a socotit cifra finala a victimelor de la Katyn ca fiind 14.540 si a declarat ca masacrul nu a fost genocid sau crima împotriva umanitatii si de aceea nu exista nici o baza de discutie despre acesti termeni judiciari.

Dar... surpriza! În ciuda garantiilor oficiale venite de la cel mai înalt nivel, 116 din cele 183 volume de documente care s-au adunat în timpul investigatiilor rusesti, ca si decizia de a le pune capat, au fost clasificate.

Datorita acestui fapt, Institutul National al Aducerii Aminte din Polonia a decis sa înceapa propriile investigatii. Echipa de procurori condusa de Leon Kieres a declarat ca vor încerca sa-i identifice pe cei care au fost implicati în darea ordinelor si pe cei care au adus la îndeplinire executiile. În plus, pe 22 martie 2005, Seimul polonez (Parlamentul) a votat în mod unanim o motiune prin care se cerea declasificarea arhivelor rusesti, precum si definirea masacrului de la Katyn ca genocid.

Scris de Admin 02.11.07 11:48

A murit pilotul care a lansat bomba de la Hiroshima
Vineri 02 noiembrie 2007, 07:29

Pilotul american care a lansat, la 6 august 1945, bomba atomică asupra oraşului Hiroshima a murit la domiciliul său din statul Ohio, la vârsta de 92 de ani. Paul Tibbets era locotenent colonel... continuare

Scris de Continut sponsorizat

Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

CONTINUARE.............

CONTINUARE.............

CONTINUARE.............

Căderea unei lumi

CONTINUARE.............

Secretele ..capitulării necondiţionate..

CONTINUARE.............

CONTINUARE.............

CONTINUARE.............

Principiul dominoului

CONTINUARE.............

CONTINUARE.............

CONTINUARE.............

Bătălia pentru petrolul românesc

Pactul Ribbentrop-Molotov

A minţit moartea la Stalingrad

Ofensiva din Ardeni

Manuscrisul care te trimite in Siberia

Bucovina de Nord dezlipita de Romania cu un creion de tampla

Veteranii bîrlădeni, în bătălia Stalingradului

Epavă descoperită după 65 de ani de la aterizarea forţată

Bomba Atomica

Femeile abuzate de militarii niponi în anii 40 cer Japoniei

Drama ofiterimii poloneze. Katyn, alibiul istoric pierdut al

A murit pilotul care a lansat bomba de la Hiroshima

Re: Al Doilea Razboi Mondial[1-----]