Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Scris de Admin 12.01.06 14:45

Rezumarea primului mesaj :

Al Doilea Razboi Mondial
http://www.clopotel.ro/enciclopedia/Razboaie_Al_Doilea_Razboi_Mondial-435.html

Scris de Admin 29.01.08 19:05

Înaintarea germană spre Moscova a fost reluată la 30 septembrie 1941, după succesul din bătălia de la Kiev, unde au fost capturaţi 650.000 de prizonieri sovietici. Hitler avea să aprecize, mai apoi, în cursul războiului, că luptele de la Kiev s-au dovedit a fi o mare greşeală strategică. Timpul pierdut cu bătălia de la Kiev a produs întârzierea declanşării atacului spre Moscova înainte de venirea iernii. Generalul Heinz Guderian a calificat această victorie ca fiind un mare succes tactic, dar fără mari avantaje strategice.

Bătălia Moscovei a avut trei mari etape: etapa I (30 septembrie-sfârşitul lui octombrie 1941), etapa II (17 noiembrie-5 decembrie 1941) şi etapa III (6 decembrie 1941- primăvara lui 1942). Evoluţia operaţiunilor militare a impus conducerii de la Kremlin să treacă la evacuarea întreprinderilor industriale. În perioada iulie-noiembrie 1941 au fost transferate 1.523 de întreprinderi industriale (dintre care 1.360 de uzine mari): 226 în regiunea Volgăi, 667 în Ural, 244 în Siberia apuseană, 78 în Siberia răsăriteană şi 308 în Kazahstan şi Asia Centrală. Moscova începuse să fie părăsită încă din vară. În noaptea de 21 spre 22 iulie 1941, se desfăşurase primul raid aerian german asupra capitalei sovietice. La 12 şi 13 octombrie 1941, s-a hotărât ca o serie de instituţii de stat, o parte a aparatului de partid şi întregul corp diplomatic din Moscova, să fie evacuate la Kuibîşev. La 16 octombrie 1941, a izbucnit o stare de panică când s-a aflat că Stalin va părăsi oraşul. Populaţia a luat cu asalt magazinele de alimente, iar unele dintre acestea au fost devastate. O masă compactă de oameni s-a deplasat spre gara Kazan. Miliţia sovietică a ridicat baraje pentru a îndigui această mulţime dezordonată ce părea că nu poate fi calmată. „Stalin rămâne la Moscova...!“ a fost zvonul care a împânzit oraşul şi a calmat populaţia. Valentin Berejkov, interpretul de limbă germană al lui Stalin, aprecia că liderul sovietic reuşea să fie de-a dreptul fermecător cu interlocutorii săi, fiind un mare actor, care se identifica cu rolul omului afabil, modest, obişnuit, ceea ce influenţa percepţia occidentală. Toate delegaţ iile străine, începând cu cea americană, erau pesimiste, dar când plecau de la Moscova erau convinse că poporul sovietic va continua să lupte şi, în cele din urmă, va câştiga. „Era de-ajuns o discuţie cu Stalin. În ciuda situaţiei aparent disperate, ştia să creeze o atmosferă calmă şi relaxantă“, mărturisea V. Berejkov.

Surprins de vigoarea atacului german şi de efectele acestuia, Stalin a acceptat, totuşi, ca Uniunea Sovietică să ceară sprijinul Aliaţilor Occidentali. La cererea lui Molotov, la 26 iunie 1941, ambasadorul sovietic la Washington, Konstantin Umanski, a angajat convorbiri cu preşedintele Roosevelt, cu secretarul de stat Cordell Hull şi Sumner Welles, cu scopul de-a afla poziţ ia SUA faţă de războiul germano-sovietic. Diplomatul sovietic a fost informat că susţinerea americană este şi va fi totală. Lawrence Steinhardt, ambasadorul american la Moscova, a confirmat, la 29 iunie, sprijinul moral şi material faţă de guvernul sovietic. Lista înaintată, la 29 iunie, cuprindea următoarele nevoi strategice: a) 3.000 de avioane de vânătoare şi 3.000 de bombardament; b) maşini-unelte, piese pentru fabrici de avioane în valoare de 30.000.000.000 de dolari; c) aproximativ 22.000 de tunuri antiaeriene de calibrul 20 - 47 mm; d) materii şi produse industriale etc. Premierul britanic a promis că RAF-ul va intensifica bombardarea centrelor industriale şi a obiectivelor strategice ale Germaniei şi a propus un schimb de misiuni militare pentru coordonarea planurilor de viitor. O misiune militară sovietică, condusă de generalul F.I. Golikov, s-a deplasat la Washington, urmând să colaboreze cu secţia specială a colonelului Philip Faymonville, fost ataşat militar la Moscova, pentru aplicarea prevederilor legii „lend-lease“. Totodată, la 12 iulie 1941, ambasadorul Marii Britanii la Moscova, sir Stafford Cripps, a semnat împreună cu V. M. Molotov, ministrul de Externe sovietic, acordul politic anglosovietic. Ceremonia a fost onorată de prezenţ a lui Stalin, care s-a întreţinut foarte multă vreme cu generalul Mason MacFarlane, ataşatul militar britanic la Moscova. Începea astfel o strânsă relaţie politico- diplomatică ce se va concretiza în marea înţelegere din octombrie 1944, menită să salveze partea balcanică a Imperiului britanic.

Stalin, în ciuda situaţiei aparent disperate, ştia să creeze o atmosferă calmă şi relaxantă în timpul Bătăliei Moscovei
Oferta politică a britanicilor făcută URSS se referea, în primul rând, la o singură promisiune: nu se va încheia o pace separată cu Germania nazistă şi se va acorda sprijin total Uniunii Sovietice. Sprijinul total pe care Marea Britanie se angajase să-l ofere a început să se facă simţit şi în domeniul informaţiilor secrete. Informaţii secrete obţinute prin decriptări de către şcoala Guvernamentală de Coduri şi Cifruri (GC&CS), respectiv decriptările Ultra, au început să fie livrate sovieticilor, dar cu păstrarea unui secret absolut asupra sursei. Cartierul general de la Bletchley Park a considerat că a destăinui sovieticilor faptul că se decodificase cifrul Enigma era „echivalent cu a spune germanilor înşişi“. La 24 iunie 1941, premierul Churchill trece peste obiecţiile directorului Intelligence Service-ului şi ordonă livrarea de informaţii ULTRA, prin intermediul Misiunii Militare britanice de la Moscova, cu „evitarea oricărui risc“. Sovieticii vor primi nu numai informaţii ULTRA, dar şi informaţii privind codurile tactice ale Luftwaffe, detalii asupra semnalelor de apel, documente capturate care făceau referire la sistemul de comunicaţii fără fir al Wehrmachtului, codurile poliţiei germane etc. Comunitatea informativă sovietică va oferi doar câteva documente fără valoare şi niciun fel de produs al criptanalizei. Britanicii se vor simţi frustraţi, cu timpul, de aceste schimburi unilaterale de informaţii secrete. În vara anului 1942, această informaţie ULTRA a început să se diminueze dar, John Cairncross, unul din reţeaua „celor cinci magnifici“ de la Cambridge, se infiltrase deja la GC&CS. Moscova a avut, astfel, acces la informaţiile ULTRA şi nu numai.

Sovieticii vor primi informaţii ULTRA din partea britanicilor, însă vor oferi doar câteva documente fără valoare şi niciun fel de produs al criptanalizei
La 7 noiembrie 1941, de la înălţimea mausoleului lui Lenin, în faţa trupelor Armatei Roşii care plecau din Piaţa Roşie direct pe front, Stalin a rostit unul din discursurile lui cele mai celebre, amestecâ nd într-o simbioză uimitoare pagini glorioase ale istoriei ruse cu simboluri ale Revoluţ iei din Octombrie. În ciuda acestei situaţii extrem de grele, Stalin nu a renunţat la ambiţioasele sale obiective de politică externă. Viitorul rezident al NKVD-ului la Washington, Vasili Zarubin, alias Zubilin, a fost chemat de către Stalin, înainte de plecarea în SUA, la 12 octombrie 1941, pentru a i se cere să pună la punct un sistem eficient „nu numai pentru monitorizarea evenimentelor, ci şi pentru a fi în stare să le influenţ eze prin intermediul prietenilor URSS“.

Scris de Admin 29.01.08 19:04

În timp ce Führerul inspecta câmpul de luptă din est şi purta discuţii asupra viitoarelor mişcări tactice, bătălia de la Smolensk era în plină desfăşurare. La 16 iulie 1941, unităţile de avangardă ale grupului de armate condus de von Bock se aflau în suburbiile Smolenskului. Înaltul comandament sovietic a decis să nu permită, cu orice preţ, înaintarea Wehrmachtului dincolo de Smolensk şi a aruncat în luptă rezervele pe un front larg de la Velikie Luki până la Mozîr. Lupte grele s-au dat în a doua jumătate a lunii iulie şi în luna august în condiţiile în care frontul se stabilizase la circa 30 - 40 km est de Smolensk, pe aliniamentul Iarţevo-Elnea- Desna. Conform surselor germane, au fost capturaţi, în încercuirea de la Smolensk, 384.000 de soldaţi sovietici, peste 3.000 de tunuri şi 3.000 de tancuri. În ciuda acestei victorii, drumul spre Moscova, aflată la 320 km, era blocat în continuare de forţe considerabile, al căror număr creştea permanent prin întăririle ce soseau într-una.

Controversele dintre Hitler şi generalii săi privind direcţia în care trebuia continuat atacul de către germani aveau să influenţeze campania anului 1941
Bătălia de la Smolensk avea să exercite o mare influenţă asupra moralului Armatei Roşii, astfel încât panica a cedat tot mai mult locul unui sănătos sentiment de ură. O uriaşă însemnătate militară, dar mai ales psihologică a avut-o folosirea unui aruncător de mine cu reacţie care avea un efect pustiitor („Katiuşa“). „Am experimentat noua armă la Rudnea, localitate situată la nord-vest de Smolensk. La 15 iulie, în a doua jumătate a zilei, sunetul neobişnuit al minelor cu reacţie a făcut să se cutremure văzduhul. Minele se înălţau spre cer ca nişte comete cu coada roşie. Explozii dese şi puternice uluiau auzul şi văzul prin bubuitul lor asurzitor şi prin strălucirea lor orbitoare. Efectul produs de explozia simultană a multor zeci de proiectile a întrecut toate aşteptările. Soldaţii inamici fugeau cuprinş i de panică. S-au dat înapoi şi soldaţii noştri aflaţi în prima linie în apropierea locului unde s-au produs exploziile (deoarece, pentru păstrarea secretului, nimeni nu fusese avertizat de proiectata folosire a acestei arme)“, mărturisea mareşalul A. I. Eremenko. Conducerea politico-militară sovietică şi-a revenit, relativ repede, din şocul produs de atacul german. Stalin a primit, chiar din primele zile de război, în biroul său, nenumărate vizite, ceea ce semnifica că „nu era nici bolnav de disperare şi nici paralizat de panică“. În data de 23 iunie 1941, a fost creat Marele Cartier General sovietic (STAVKA), care reunea principalii şefi militari şi anumiţi membri ai Biroului Politic. Începând din 30 iunie 1941, avea să funcţioneze un Comitet de Stat al Apărării. Un sistem de transmisiuni avea să-i facă legătura lui Stalin cu toţi liderii militari, până la cel mai mărunt comandant. La 19 iulie 1941, Stalin a devenit Comisar al poporului la Apărare. „Lucrând optsprezece ore fără întrerupere, dormind adesea pe canapeaua din biroul său, îmbrăcat precum un soldat, Stalin mânuia din Kremlin sforile frontului rus. Era chiar frontul rus...“, scria Lily Marcou.

După bătălia de la Smolensk, sovieticii au renunţat să mai fie panicaţi şi au început să urască
În discursul radiodifuzat, la 3 iulie 1941, Stalin a cerut poporului sovietic: „Distrugeţi podurile, distrugeţi comunicaţ iile, daţi foc pădurilor şi satelor, evacuaţ i turmele de animale, hărţuiţi şi goniţi pe inamic până la distrugerea lui, ardeţi pământul. (...) Nici un kilogram de grâu, nici un litru de carburant, nici o locomotivă, nici un vagon să nu cadă în mâna agresorului“. La 16 iulie a fost reintrodus sistemul comisarilor politici în Armata Roşie, iar în 20 iulie Stalin a emis un ordin prin care cerea ca toate unităţile să fie „epurate de elementele inconsecvente“ şi ca toţi ofiţerii şi soldaţii care scăpau din încercuirea germană să fie interogaţi de către secţiile speciale (OO-Osobie otdelîi) ale NKVD-ului, subordonate Departamentului special al Administraţiei securităţii de stat a NKVD, ce răspundea de contraspionajul militar şi securitatea politică în interiorul Armatei Roşii. 1.000 de oameni au fost împuşcaţi, la 25 iulie 1941, de către aceste detaşamente de ordine ale NKVDului. „Comandanţii de front, de armată şi de divizie, care au simţit în scurt timp greutatea acestei noi direcţii staliniste, au învăţat de asemenea măsurile drastice care îi pândeau pe cei pe care Stalin îi eticheta „laşi“. Pentru aceşti nefericiţi, lipsiţi de orice apărare, Stalin împărţea moarte şi degradare; ei au fost seceraţi în acţiuni furioase şi incorecte de pedeapsă de către Beria, implantat ferm în GKO ca stăpân al unui NKVD arogant. (...) Mâna dreaptă a lui Stalin, împărţitoare de pedepse, a coborât pentru a-i salva autoritatea. (...) Armata Roşie, aflată sub loviturile inamicilor din exterior, trebuia acum să-şi înfrunte duşmanii din interior, între care Beria şi Mehlis - conducătorul Administraţiei Politice - nu erau cei din urmă“, scria istoricul John Erickson.

Referitor la aceste acţiuni de pedepsire, Aleksandr Soljeniţîn nota în lucrarea „Arhipeleagul Gulag“ următoarele: „Spre sfârşitul verii a început să apară valul de încercuiţi, devenind tot mai mare pe parcursul toamnei.

Aceştia erau apărători ai pământului strămoşesc, aceiaşi războinici pe care oraşele îi petrecuseră cu flori şi fanfare, în drum spre front, care înfruntaseră cele mai puternice asalturi ale tancurilor germane şi care, în haosul general şi nu prin vreo greşeală a lor, au petrecut un timp în unităţi izolate, şi nu în închisori inamice, în nici un caz, ci într-o încercuire temporară, şi apoi au reuşit să scape. şi în loc să primească la întoarcere o îmbrăţişare frăţească, aşa cum s-ar fi întâmplat în oricare altă armată din lume, (...) au fost întâmpinaţi cu suspiciune, dezarmaţi, li s-au luat toate drepturile şi au fost duşi în grupuri la punctele de identificare şi centrele de selecţie unde agenţii Ramurilor speciale au început să-i interogheze“.

Scris de Admin 29.01.08 19:03

Bătălia pentru Moscova (1)

Obsedat de ideea că Germania naţional-socialistă trebuia să o ia înaintea lui Stalin şi a generalilor săi în declanşarea „atacului preventiv“, Hitler a ordonat executarea operaţiunii „Barbarossa“ cu începere din zorii zilei de 22 iunie 1941, ora 03.30. „Şansa noastră de a învinge Rusia, singura, era aceea de a i-o lua înainte, căci ideea unui război defensiv contra ruşilor era de neconceput. Convinşi de iminenţa atacului, nu-i puteam oferi armatei roşii avantajul terenului, lăsându-i la dispoziţie autostrăzile noastre pentru deplasarea tancurilor şi căile noastre ferate pentru a-şi transporta trupele şi materialele, căci astfel ar fi năvălit în toată Europa. O puteam învinge la ea acasă, luând noi înşine iniţiativa operaţiunilor, pe coclaurile sale, în mlaş- tinile sale, dar nu pe un teritoriu civilizat, ca al nostru. Ar fi însemnat să-i pregătim o trambulină de unde să sară asupra întregii Europe. (...) Obsesia mea, în ultimele săptămâni, fusese aceea ca Stalin să nu ia iniţiativa înaintea noastră“, mărturisea Adolf Hitler în testamentul său politic.

Planul „Barbarossa“ prevedea folosirea a 120 - 130 de divizii germane care, prin manevre de încercuire, vor distruge Armata Roşie, înaintând pe trei direcţii: a) spre nord, de la Könisberg la Leningrad; b) spre centru, de la Varşovia la Moscova; c) spre sud, de la Lublin la Kiev şi dinspre România spre Odessa. La finalul celor două etape de lupte, principalele elemente ale Armatei Roşii urmau să fie încercuite şi distruse, iar linia frontului urma să fie stabilită de la Arhanghelsk, din nord până la Marea Caspică în sud. Luftwaffe urma să domine, în viitor, regiunea cuprinsă între linia frontului german până departe spre estul Munţilor Urali. Pregătirile pentru aplicarea Directivei nr. 21 au generat tensiuni între Hitler şi Statul Major al Trupelor de Uscat (OKH). Hitler dorea capturarea Leningradului şi preluare controlului, în cooperare cu Finlanda, asupra Mării Baltice. Aceste acţiuni trebuiau să fie urmate, pe fronturile de centru şi sud, de cucerirea zonelor bogate în resurse naturale ale Ucrainei, a complexelor industriei de apărare din bazinul Doneţului, şi mai târziu a câmpurilor petroliere din Caucaz. OKH milita pentru zdrobirea definitivă a Armatei Roşii ale cărei principale concentră ri de trupe s-ar fi aflat în zona Moscovei. Capitala sovietică era importantă, în opinia planificatorilor de la OKH, datorită zonelor industriale stategice din jurul Moscovei şi de la est de aceasta, precum şi poziţiei deţinute în reţeaua căilor de comunicaţii europene. Cucerirea Moscovei ar fi prilejuit ruperea în două a dispozitivului strategic sovietic şi ar fi împiedicat o acţiune unitară şi coerentă împotriva Germaniei.

„Văzută din punct de vedere strict strategic, diferenţa de opinii dintre Hitler şi OKH putea fi rezumată astfel: Hitler dorea să lupte pe ambele aripi ale frontului răsăritean (o soluţie pentru care, dată fiind vastitatea teatrului de operaţiuni şi raporturile de forţe, Germania nu poseda resurse suficiente), iar OKH căuta rezolvarea conflictului în zona centrală a frontului“, concluziona feldmareşalul von Manstein. Cei doi factori de putere de la Berlin au fost de acord asupra faptului că forţele principale ale Armatei Roşii trebuiesc nimicite într-o singură bătălie de încercuire (Kesselschlacht), nepermiţându-le acestora să se retragă spre est. „Deznodământul războiului din Rusia a depins nu atât de strategie şi de tactică, cât mai ales de spaţiu, logistică şi mecanică. Deşi deciziile operaţionale au avut o mare însemnătate, deficienţele mecanice în combinaţie cu enormitatea spaţiului s-au dovedit mai importante, iar efectul lor trebuie apreciat în raport cu aceşti factori de bază“, aprecia analistul militar B.H.Liddell Hart.

Printre erorile care aveau să influenţeze evoluţia războiului din est s-a aflat şi decizia de-a se mări numărul de divizii blindate de la 10 la 21, ceea ce a avut drept urmare „diluarea“ puterii de luptă a acestora. „Inima“ fiecărei divizii blindate germane, în campania din vara anului 1940, fusese o brigadă de tancuri alcătuită din 2 regimente, fiecare cuprinzâ nd 160 de tancuri.

Sporirea numărului de divizii de tancuri în cadrul operaţiunii „Barbarossa“ a impus scoaterea a câte unui regiment de tancuri din compunerea vechilor divizii şi formarea în jurul acestui nucleu a unei noi mari unităţi. Efectul acestei decizii a fost multiplicarea statelor majore şi al trupelor auxiliare, în paralel cu diminuarea puterii de pătrundere şi lovire precum şi creşterea numărului de autovehicule cu roţi dependente de drumuri asfaltate, aproape inexistente în Rusia, în detrimentul vehiculelor pentru orice teren.

Decizia de-a se mări numărul de divizii blindate germane de la 10 la 21 a avut drept urmare „diluarea“ puterii de luptă a acestora
Mobilitatea scăzută a celorlalte forţe terestre comparativ cu marile unităţi blindate se va constitui într-un handicap extrem de serios şi cu profunde implicaţii tactice şi strategice având în vedere imensitatea spaţiului geografic rusesc. În proiectarea operaţiunii „Barbarossa“, OKW-ul şi OKH-ul au neglijat faptul că „sistemul defensiv al Rusiei se bazează pe principalul atribut al teritoriului ei care este imensitatea, deci pe întrebuinţarea organiză rii şi executarea manevrei de rezistenţă succesivă cu utilizarea spaţiului în detrimentul invadatorului care se uzează, îşi lungeşte liniile de operaţii şi-şi expune comunicaţiile“.

Totodată, lipsa unei soluţii politice pentru teritoriile ce vor fi ocupate s-a constituit într-o eroare cu influenţe semnificative în campania din est a Wehrmachtului. „Ar fi trebuit ca simultan cu operaţiunea militară - opina feldmareşalul Erich von Manstein - să fie declanşată o operaţ iune politică în scopul de a determina prăbuşirea Uniunii Sovietice din interior. (...) Dar în cazul de faţă, în care puterea politică şi cea militară erau deopotrivă în mâna lui Hitler, rezultatul a fost acela că deciziile politice pe care le lua acesta le subminau pe cele strategice, anulând şansele Germaniei - şi aşa puţine - de a repurta o victorie rapidă în est“.

Atacul împotriva URSS a fost declanşat, în zorii zilei de 22 iunie 1941, de către 153 de divizii germane, 14 divizii finlandeze şi 12 divizii româneşti, adică un total de circa 3.500.000 de oameni, 2.740 de avioane şi 3.700 de tancuri. Războiul din est avea să evidenţieze din plin problemele de comandament ale celui de-al III-lea Reich, fricţiunile existente privind tactica şi strategia ce trebuiau urmate pentru a zdrobi URSS. O serie de comandanţi germani mai în vârstă susţineau ideea unei bătălii decisive, pe structura încercuirii clasice, declanşată cât mai curând posibil după trecerea frontierei. Specialiştii în tancuri susţineau ca grupurile de tancuri să înainteze „cât mai adânc şi cât mai rapid posibil“, precum în campania franceză (mai-iunie 1940).

Obsedat de ideea de-a vedea Armata Roşie prinsă într-o singură încercuire gigantică, Hitler a optat pentru „bătălia de încercuire“ ce-l va purta dincolo de Nipru şi se va solda cu ratarea obiectivului strategic în încercarea de a completa etapele tactice. Acestei imense greşeli de ordin strategic avea să i se adauge pe parcursul războiului şi aplicarea unui principiu strategic care va domina complet campania din est: lupta cu încăpăţânare pentru fiecare centimetru de teritoriu rusesc.

Generalii Guderian şi Hoth vor decide, la 30 iunie 1941, continuarea ofensivei către Smolensk, iar OKH acceptă ca unităţile de blindate să ocupe trecerile de pe Berezina (la Borisov), podurile de pe Nipru la Rogacev, Moghilev şi Orşa şi cele de pe Dvina la Vitebesk şi Polotsk. Unităţile de tancuri ale generalului Guderian se vor lovi în curând, la trecerea Berezinei, de divizia 1 infanterie motorizată Moscova, dotată cu tancuri T-34 şi aflată sub comanda generalului- maior Kreize.

Divizia lui Kreize reuşeşte să oprească, timp de două zile, divizia 18 tancuri a generalului Guderian. Această bătălie îl va convinge pe „asul“ blindatelor germane de importanţa pe care o reprezintă apariţia pe câmpul de luptă a noilor tipuri de blindate sovietice.

La începutul operaţiunii „Barbarossa“, Armata Roşie dispunea de 24.000 tancuri, dintre care 1.862 T-34 (cel mai bun tanc mijlociu din timpul războiului) şi KW (tancuri grele), faţă de cele 3.648 tancuri şi tunuri de asalt ale Wehrmarchtului, dintre care 1.700 erau tipuri foarte vechi.

Hitler a optat pentru „bătălia de încercuire“ care se va solda cu ratarea obiectivului strategic Numărul şi calitatea blindatelor sovietice au fost o surpriză dureros de neplăcută pentru germani, ceea ce l-a determinat pe Hitler să afirme, la 20 iulie 1941, amiralului Canaris, şeful Abwehrului, că „nu ar fi atacat URSS dacă ar fi ştiut că Armata Roşie este înzestrată cu tancuri supergrele“. Generalul Franz Halder adnota în jurnal, la 3 iulie 1941, că obiectivul de distrugere a armatei sovietice, în zona Dvina-Nipru, a fost atins iar opoziţia inamică nu va mai fi atât de puternică încât să constituie o piedică în calea planurilor operaţionale germane, dar imensitatea geografică a acestei ţări şi încăpăţânarea cu care rezistă soldatul rus vor necesita depunerea unor eforturi considerabile din partea noastră, încă multe săptămâni de acum încolo. La 8 iulie 1941, generalii Halder şi Brauchitsch i-au raportat Führer-ului că din cele 164 mari unităţi sovietice identificate de cercetarea germană, 89 au fost nimicite, 18 se află pe fronturi secundare şi numai 46 sunt capabile de luptă. Noua situaţie operativă impuneau OKW-ului şi OKH-ului un răspuns la modul în care urmau să fie dezvoltate operaţiile şi dacă „schimbarea de direcţie se va executa spre nord sau spre sud?“. Răspunsul la această „hamletiană“ întrebare avea să se constituie în ceea ce a fost definit ca fiind „cea mai dificilă hotărâre din tot cursul războiului“.

OKH a insistat pentru continuarea atacului asupra Moscovei, în condiţiile în care tancurile germane străbătuseră 2/3 din distanţa care le separa de Moscova la 22 iunie 1941, deşi situaţia Grupului de Armate „Sud“, la începutul lui iulie 1941, devenise extrem de delicată. În memoriile sale, feldmareşalul Friedrich von Paulus mărturiseşte că în „jocul de război“ executat în decembrie 1940, în cadrul căruia a fost „probat“ planul „Barbarossa“, s-a luat în calcul ipoteza ca grupul „Sud“ să rămână în urmă faţă de înaintarea grupului „Centru“. În acest caz comandantul grupului „Sud“ a solicitat ca grupul „Centru“ să schimbe direcţia de înaintare spre sud ceea ce avea să se întâmple şi în campania din vara anului 1941. Apariţia Directivei nr. 33 din 19 iulie 1941 care se va dovedi „cea mai dificilă hotărâre din tot cursul războiului“ a fost influenţată şi de evenimentele politico-diplomatice petrecute la Moscova, respectiv semnarea Tratatului de asistenţă mutuală sovieticobritanic (12 iulie 1941).

La 27 iulie 1941, Hitler a cerut printr-o scrisoare oficială înaintarea trupelor române dincolo de Nistru, în spaţiul de la sud-vest de Bug şi „asigurarea controlului acestui teritoriu“, în condiţiile în care germanii arătau o tendinţă din ce în ce mai mare de abandonare a strategiei de concepţii operaţionale mari. „Procedând astfel - adnota generalul Halder, la 26 iulie 1941, în jurnal -, înseamnă să-l lăsăm pe inamic să ne dicteze politica şi să ne reducem operaţiunile la un tempo care nu ne va permite să ne atingem ţelul, Volga (...). Rămâne de văzut dacă aceste schimbări radicale de concepţie tactică, care la început vor constitui o mare surpriză şi pentru inamic, vor aduce succesul scontat“. Controversele dintre Hitler şi generalii săi privind direcţia în care trebuia continuat atacul Wehrmachtului, au reizbucnit cu ocazia consfătuirii, din 4 august 1941, de la Borisov. Hitler a insistat asupra importanţei „zonelor vitale“ sovietice: Leningradul şi coasta baltică, cu industria ei extrem de dezvoltată, bazinul Doneţ, cu Harkov, „baza esenţială a economiei ruseşti“ care, odată anihilată, va conduce la prăbuşirea întregii economii a URSS. „Argumentul că noi pierdem vremea - scria Hitler - , că în acest caz ofensiva spre Moscova va avea loc prea târziu sau că atunci trupele de tancuri nu vor fi în stare să-şi îndeplinească misiunea, nu este convingător, deoarece după nimicirea forţelor ruseşti care ameninţă aripa dreaptă a grupului de armate „Centru“ misiunea de a pătrunde spre Moscova nu va fi grea, ci, dimpotrivă, mult mai uşoară“. Generalii Guderian şi Hoth vor cere, cu ocazia întâlnirii din 4 august 1941, motoare noi, piese de schimb, dar mai ales tancuri noi. Tancul T-34 începuse să-i neliniştească pe generalii germani. Hitler promite că va trimite 300 de motoare noi. Într-un moment de luciditate, Hitler va recunoaşte în faţa lui Guderian: „Dacă aş fi ştiut că cifrele despre tancurile ruseşti citate în lucrarea dumneavoastră corespund realităţii, cred că n-aş fi început acest război“.

Scris de Admin 29.01.08 18:13

Victoria de la Stalingrad a fost cea care a conferit lui Stalin şi Uniunii Sovietice statutul de supraputere
„La începutul anului 1943 - consemna secretarul de stat, Cordell Hull - Rusia părea tuturor naţiunilor lumii un sfinx, afară de faptul că rezistă, luptând eroic“. Bătălia Stalingradului, începută la 19 noiembrie 1942, se afla în etapa finală la începutul anului 1943. Diviziile sovietice sprijinite de artileria reactivă şi aviaţie lichidau rezistenţ ele trupelor aliate germano-române pas cu pas. „La 22 decembrie (1942-n.n.) legătura noastră cu exteriorul prin aparatul decimetric s-a întrerupt. Trupele noastre de pe Cirul inferior se repliaseră probabil spre sud sau spre vest. Au urmat zile de discuţii sterile şi inactivitate păgubitoare. Conducerea Armatei 6 continua să aştepte de sus venirea ordinelor izbăvitoare. Între timp, alte mii de soldaţi cădeau în luptă, mureau de frig şi de foame, iar vigoarea celor scăpaţi până atunci scădea tot mai mult“, mărturisea primul-aghiotant al Armatei 6 germane.

La 10 ianuarie 1943, cele 7.000 de guri de foc ale artileriei sovietice vor da semnalul declanşării atacului final. „Tone de oţel s-au abătut asupra «fortăreţei Stalingrad » - scria colonelul Wilhelm Adam - mă- celărind oameni şi animale, pulverizând adăposturi şi vehicule, distrugând arme şi cabluri telefonice. Legătura între comandamentul suprem al armatei şi statelemajore era asigurată de cele câteva staţii radio cruţate de efectul obuzelor, minelor şi proiectivelor reactive. Era răspunsul Armatei Roşii la refuzul ofertei de capitulare. (...) Cel ce nu cădea în luptă ori scă- pa cu fuga era luat prizonier de unităţile sovietice din al doilea şi al treilea val de asalt. Vârfurile blindate de atac ale inamicului se împlântau tot mai adânc în frontul nostru, iar noi nu aveam rezerve pe care să le fi putut opune“.

La 2 februarie 1943, trupele Armatei 6 germane, care apărau „Festung Stalingrad“, au capitulat în frunte cu feldmare- şalul Friedrich von Paulus. „Pierderile în ultima parte a luptelor - consemna Antony Beevor - au atins proporţii pur şi simplu înspăimântătoare, iar ruşii au luat atât de mulţi prizonieri încât nu mai ştiau ce să facă cu ei. Nu aveau cu ce să-i hrănească, nu se îngrijiseră de niciun fel de provizii destinate prizonierilor. Aşa încât, la sfârşitul lui ianuarie 1943, când s-a predat ultimul lot masiv de germani, cei 91.000 de soldaţi care au capitulat fie au fost obligaţi să mărşăluiască la nesfârşit în cerc, prin zăpadă, fără niciun adăpost deasupra capului, şi mulţi dintre ei au murit îngheţaţi în timpul acestor marşuri, sau au fost îngrămădiţi, în condiţii îngrozitoare, în lagăre unde, aşa cum se întâmplase şi cu prizonierii ruşi, în prima parte a luptelor, au recurs la canibalism pentru a nu muri de foame. Pentru ei nu exista nici urmă de hrană, nu li s-a dat nimic să mănânce. Ce s-a petrecut în aceste lagăre nu se poate descrie în cuvinte. Dintre prizonieri, au supravieţuit şi s-au putut întoarce în Germania doar vreo 5.000, în bună parte ofiţeri, majoritatea fiind ţinuţi în captivitate până în 1955“.

Istoricul militar, John Erickson, aprecia că, din punct de vedere politic, bătălia de la Stalingrad „reprezenta o victorie cu consecinţe de durată, asemeni unui fitil care arde încet, influenţând cursul ulterior al războiului, atât pe frontul de est, cât şi în general“, iar dacă „bătălia de la Poltava din 1709 a transformat Rusia într-o putere europeană, atunci lupta de la Stalingrad a făcut din Uniunea Sovietică o putere mondială“. După dezastrul de la Stalingrad, misiunea Wehrmachtului avea să fie „ţinerea la distanţă a înfrângerii“. În iarna 1942-1943, trupele germane din cadrul Grupului de Armate „Don“, în cooperare cu unităţile Armatei 1 Panzer, au reuşit să oprească contraofensiva sovietică, din sudul Uniunii Sovietice, salvând căile de comunicaţie ale aripii sudice a frontului german. „Privind în urmă la desfăşurarea campaniei de iarnă din 1942-1943 din, sudul Rusiei, şi la rezultatul acesteia, trebuie să începem prin a recunoaşte faptul că trupele sovietice au obţinut un succes incontestabil. (...) Însă oricât de mari ar fi fost succesele ruşilor, ei nu au reuşit să obţină o victorie decisivă asupra Germaniei. La sfărşitul campaniei de iarnă, iniţiativa era din nou în mâinile germanilor, iar ruşii suferiseră două înfrângeri (căderea Harkovului şi a Belgorodului - n.n.). Deşi nu s-au dovedit decisive, acestea au dus la stabilizarea frontului şi au oferit comandamentului german o şansă de a obţine remiza pe Frontul de Est“, aprecia feldmareş alul von Manstein în memoriile sale. Din păcate speranţele generalilor germani privind o retragere pe o linie în adâncime, unde s-ar fi putut consolida şi reorganiza, au fost spulberate.

Cucerirea celor două centre, Harkov şi Belgorod, permitea ameninţarea cu o lovitură precisă a poziţiilor sovietice din Kursk şi din împrejurimile acestuia. Succesul unei astfel de lovituri, respectiv crearea unei breşe în frontul sovietic prin care diviziile de tancuri germane ar fi trecut la ofensivă, ar fi putut apleca încă o dată balanţa în favoarea lui Hitler, „oferindu-i rezolvarea tuturor problemelor“. Această victorie tactică, în imensitatea Frontului de Est, i-a oferit lui Hitler să spere că va putea lichida Armata Roşie printr-o bătălie decisivă. 50 de divizii, din care 16 sunt blindate sau motorizate, 10.000 de tunuri şi 2.700 de tancuri vor fi concentrate pentru atacul de la Kursk. Pe baza rapoartelor serviciilor de informaţii şi al cercetării aeriene, înaltul Comandament sovietic a hotărât, la 12 aprilie 1943, să desfăşoare o bătălie defensivă în raionul Kursk-Orel. Apărarea sovietică a fost eşalonată pe o adâncime de 175 km, unică în istoria războaielor, fiind susţinută de o superioritate de 2 la 1 în domeniul artileriei şi de 7 la 6 la tancuri. Ultima mare operaţie ofensivă germană de pe Frontul de Est a început, după o serie de amânări, în zorii zilei de 5 iulie 1943. După 20 de zile de lupte extrem de înver- şunate şi diferite încercări de străpungere a frontului, pe mai multe direcţii, Wehrmachtul înregistrează un eşec în dorinţa de a prelua, din nou, iniţiativa strategică. 70.000 de morţi, 2.900 de tancuri, 195 de autotunuri, 844 de tunuri de câmp, 1.392 de avioane şi 5.000 de autovehicule reprezintă bilanţul pierderilor germane în această supremă sforţare a victoriei. „Tigrii ard“ era titlul unui reportaj de front prin care ar putea fi caracterizată această bătălie. „Când operaţiunea «Citadela» - mărturisea feldmareşalul von Manstein - a fost anulată, iniţiativa în teatrele de război din est a trecut de partea ruşilor. Nereuşind să încercuim trupele inamice în sectorul Kursk şi abandonând lupta înainte de a distruge rezervele de blindate ale inamicului, noi am ratat şansa unei victorii şi i-am dat posibilitatea inamicului să îşi valorifice avantajul pe care i-l oferea superioritatea numerică“.

Dacă bătălia de la Poltava, din 1709, a transformat Rusia într-o putere europeană, atunci lupta de la Stalingrad a făcut din Uniunea Sovietică o putere mondială
În ceea ce priveşte participarea trupelor române la campaniile anului 1943, se cuvine a aminti că, la 19 ianuarie 1943, s-a transmis ordinul Marelui Stat Major de la Bucureşti privind readucerea în ţară a efectivelor rămase intacte din Armatele 3 şi 4 române după dezastrul de la Stalingrad. La 22 ianuarie 1943, O.K.H.-ul a cerut Grupurilor de armate „A“ şi „Don“ să concentreze „forţe cât mai mari din armata româ nă pentru organizarea şi apărarea capului de pod Rostov, precum şi pentru paza litoralului Mării de Azov“. Atitudinea fermă a Marelui Stat Major român a condus la realizarea retragerii trupelor române, începând cu 5 februarie 1943. Până la 17 aprilie, au fost aduse în România aproape toate marile unităţi ale Armatelor 3 şi 4 ce participaseră la bătăliile din Cotul Donului şi Stepa Kalmukă. Comandamentul Armatei 4 române, ajuns la Iaşi la începutul lunii aprilie 1943, a fost demobilizat. În primăvara anului 1943 se mai aflau pe front doar 8 mari unităţi române: 6 în Caucaz (Corpul de Cavalerie cu diviziile 19 şi 10 infanterie, 6 şi 9 cavalerie, 2 şi 3 munte) şi 2 în Crimeea (Corpul de Munte cu diviziile 1 şi 4 munte).

Armata 3 română îşi instalează punctul de comandă la Melitopol, pe coasta de nord-vest a Mării de Azov, iar din 6 februarie 1943 va prelua comanda unităţilor româ- ne dislocate între Nistru şi Bug şi de la gura Niprului, cu misiunea de a asigura paza litoralului de nord al Mării Negre. Trupele aliate româno-germane vor fi nevoite, ca urmare a ofensivei sovietice, din februarie 1943, să ducă puternice lupte de apărare şi să efectueze retrageri succesive pe noi aliniamente până în zonele Prikubanskii, Krâmskaia etc. În urma presiunii sovietice de pe litoralul de nord al Mării de Azov, Marele Stat Major român a insistat şi a obţinut dreptul de a începe, la 15 septembrie 1943, acţiunea de evacuare a marilor unităţi tactice române prezente în peninsula Taman. Acţiunea s-a încheiat integral în ziua de 9 octombrie 1943. La 5 august 1943, avea să înceapă „era saluturilor în cinstea victoriilor“ Armatei Roşii.

Scris de Admin 29.01.08 18:12

La 16 noiembrie 1942, după cum îşi amintea colonelul Wilhelm Adam, „a nins pentru prima oară. Deasupra stepei bătea un vânt ca de gheaţă. Mantalele noastre uşoare de culoare gri nu ne ofereau nicio protecţie, iar bonetele şi cizmele nu erau tocmai potrivite pentru a ne feri de frig. În mod normal ar fi trebuit să se tragă toate învăţămintele din experienţa nefericită a iernii trecute“. Pe măsură ce informaţiile aduse de cercetarea aeriană şi terestră confirmau iminenţa atacului sovietic, statul-major al Armatei 6 germane era obsedat de o singură întrebare: ce avea să se întâmple dacă Corpul XI armată şi Armata 3 română nu-şi puteau menţine poziţiile?.

Atacul sovietic s-a executat cu mase mari de tancuri care au căutat, în trei valuri, să scoată aproape concomitent din acţiune linia de luptă a infanteriei, artileria şi comandamentele
Contraofensiva Armatei Roşii a început în zorii zilei de 19 noiembrie 1942, la ora 05.20, după o puternică pregătire de artilerie. Atacul sovietic s-a executat cu mase mari de tancuri care au căutat, în trei valuri, să scoată aproape concomitent din acţiune linia de luptă a infanteriei, artileria şi comandamentele, prin focul tunurilor şi mitralierelor din tancuri, prin grenadele şi pistoalele mitralieră ale infanteriştilor urcaţi pe care sau, în fine, prin simpla strivire sub şenile. Infanteria română a stat neclintită, dar frontul ei subţire - consemna generalul Petre Dumitrescu - a fost uşor străbătut de masele de care puternice, contra cărora nu avea mijloace să lupte. Infanteria noastră a primit cu bravură admirabilă lupta neegală cu un adversar mult mai numeros, mai tare şi invulnerabil. S-a jertfit, cu onoarea nepătată, pe poziţiile ce i s-au încredinţat să le apere „fără gând de retragere“. Un omagiu deosebit a fost adus trupelor române de către colonelul Hans Doerr, comandantul detaşamentului german de legătură cu Armata 4 română, care mărturisea: „Modestul soldat român a luptat vitejeşte şi două divizii române au împărţit soarta Armatei 6 la Stalingrad. Prăbuşirea frontului român în Cotul Donului şi în Stepa Calmucă este vina conducerii supreme germane care, în nemărginita ei îngâmfare, dădea aliaţilor misiuni la care nu puteau face faţă. Tot aşa de puţin cât lua în considerare obiecţiile înalţilor comandanţi germani, comandamentul suprem german nu lua în considerare obiecţiile aliaţilor lui“.

Aflat la Cartierul General al Führerului de la Rastenburg, în acele clipe de cumplită emoţie şi derută, Albert Speer mărturisea: „Pe harta de Stat-Major a sectorului sudic al frontului, care se întindea pe o lungime de 200 de kilometri între Voronej şi Stalingrad, se vedeau numeroase săgeţi roşii ce reprezentau mişcările ofensive ale trupelor sovietice, despărţite de mici cercuri albastre-cuiburile de rezistenţă formate din ceea ce mai rămăsese din diviziile germane şi aliate. Stalingradul era deja înconjurat de cercuri roşii. Hitler, neliniştit, retră- gea acum unităţi din toate celelalte sectoare ale frontului şi din teritoriile ocupate pentru a le trimite de urgenţă către Frontul de Sud. Căci nu exista o rezervă operaţională“.

Contraofensiva sovietică avea să creeze două breşe în dispozitivul Armatei 3 române, între cele două „culoare“ sovietice fiind prinse 5 divizii române ce aveau să formeze Gruparea „general Lascăr“ (diviziile 5, 6, 13, 14 şi 15 infanterie) a căror rezistenţă a fost zdrobită la 25 noiembrie 1942. Nota întocmită de către Secţia I a Marelui Cartier General român, la 8 decembrie 1942, consemna faptul că diviziile 5 (general de divizie Nicolae Mazarini), 6 (general de divizie Mihail Lascăr), 13 (general de brigadă Gheorghe Ionescu- Sinaia), 14 (general de divizie Gheorghe Stavrescu), 15 infanterie (general de brigadă Ioan Sion) şi 7 cavalerie (general de brigadă Gheorghe Munteanu) „au pierdut circa 95% din efectivele luptătoare şi armamentul de infanterie şi toată artileria, cu excepţia unei singure baterii, fără aparate de ochire, din Divizia 13 infanterie şi a trei tunuri din Divizia 7 cavalerie“. Divizia 1 blindată (general de divizie Radu Gherghe) a pierdut circa 50% din tehnică, rămânând doar cu 20 de tancuri (8 apte de luptă şi 12 de reparat). Divizia 9 infanterie (general de divizie Constantin Panaitiu) a pierdut circa 66% din personalul luptător, iar Divizia 1 cavalerie (general de brigadă Constantin Brătescu) a rămas fără 50% din oameni. Doar două divizii din compunerea Armatei 3 române (diviziile 7 - general de brigadă Constantin Trestioreanu - şi 11 infanterie - general de brigadă Savu Nedelea) şi-au menţinut capacitatea de luptă. În urma ofensivei sovietice asupra frontului Armatei 4 române (general de corp de armată Constantin Constantinescu-Klaps) s-au consemnat pierderi de personal (80%) şi armament automat (90%) la diviziile 1 (general de brigadă Ion Mihăiescu), 2 (general de brigadă Dumitru Tudose) şi 18 infanterie (general de brigadă Radu Băltescu) . Divizia 20 infanterie (general de divizie Nicolae Tătăranu) a rămas în încercuirea de la Stalingrad alături de trupele Armatei 6 germane. Diviziile 4 infanterie (general de divizie Barbu Alinescu, iar de la 27 noiembrie colonel Ion A. Dumitriu), 8 (general de brigadă Radu Korne) şi 5 (colonel Dumitru Popescu) cavalerie au rămas singurele mari unităţi ale Armatei 4 române pe care se mai putea conta după atacul din 19 noiembrie 1942. Responsabilii militari români din epocă au apreciat că dezastrul de la Stalingrad s-a datorat în principal numărului şi performanţelor tancurilor sovietice KW-1 şi T-34, invulnerabile la tunurile anticar, calibrul 37 şi 47 mm, şi chiar la proiectilele de ruptură ale tunurilor de 75 mm şi obuzierelor de calibrul 100 mm. „Toţi ceilalţi factori - aprecia colonelul Paul Leonida - sunt cu totul secundari. Fără tancuri aproape invulnerabile, ruşii nu puteau avea decât succese mici, locale. Pe frontul Armatei 3 toate atacurile inamice date pe bază de infanterie au fost zdrobite în faţa poziţiei noastre, cu pierderi considerabile pentru inamic. Cel mai sublim eroism nu a izbutit însă să oprescă valurile de KW-1 şi T-34, atât la Kleţkaia şi pe valea Ţuţkan, ca şi în capul de pod german al Cirului, la diviziile 62 şi 294 germane“.

Pe frontul Armatei 3 toate atacurile inamice date pe bază de infanterie au fost zdrobite în faţa poziţiei noastre, cu pierderi considerabile pentru inamic
Riposta germană, de la mijlocul lui decembrie 1942, a fost lansată dinspre sudvest, de dincolo de Don, de către Grupul de Armate „Don“, respectiv Armata 11 germană a lui von Manstein întărită cu Divizia 6 blindată venită din Franţa, Armata 4 Panzer, resturile Armatei 3 române, 5 grupe de luptă germane depinzând de detaşamentul de legătură german de pe lângă Armata 4 română şi grupul Adam de la vest de Don. „Furtuna de iarnă“ germană (operaţ iunea „Wintergewitter“) declanşată de Armata 4 Panzer, la 12 decembrie 1942, se opreşte, după 11 zile de lupte, la 48 de km de Armata 6 germană a lui von Paulus datorită pericolului strategic creat în urma ofensivelor sovietice din coridorul Don- Doneţ.

„Valul de asalt ameninţa spatele armatelor germane de pe Donul inferior şi din Caucaz. Pentru moment, pericolul a fost evitat datorită stratului gros de zăpadă şi a rezistenţei crâncene a trupelor germane la Millerovo şi în alte câteva centre de comunicaţie, la nord de Doneţ. Pericolul iminent l-a determinat pe Hitler să ia în considerare inevitabilitatea unui dezastru şi mai grav decât încercuirea de la Stalingrad, dacă persista în ideea cuceririi Caucazului şi îşi silea armatele să rămână pe poziţii, cu spatele expus pe o suprafaţă de 965 km. În ianuarie (1943-n.n.), el a ordonat retragerea, forţele germane scăpând ca prin urechile acului de la o zdrobire totală“, adnota analistul militar B. H. Liddell Hart.

Bătălia de la Stalingrad avea să determine o nouă criză de încredere între cei doi aliaţi şi să adâncească, totodată, prăpastia dintre Mareşalul Ion Antonescu şi corpul de comandă, activ şi de rezervă, al armatei române. OKW-ul a atribuit înfrângerea de la Cotul Donului lipsei de combativitate a trupelor române. „Când 4 generali comandanţ i de divizie luptă în capul ultimului om şi se sacrifică nedând un pas înapoi şi fiind fără muniţie şi fără hrană, armata din care au făcut parte iese din această titanică luptă cu onoarea nepătată. (...) Răspunderea în faţa istoriei o port eu pentru că nu am făcut mai mult decât am făcut pentru a împiedica masacrarea armatelor, datorită uşurinţei cu care a procedat conducerea germană, a lipsei totale de prevedere şi a pasivităţii cu care a primit semnalele noastre de alarmă şi pregătirile, ştiute din vreme, ale inamicului“, telegrafia Mareşalul Ion Antonescu, la 3 decembrie 1942, către Marele Cartier General român de la Rostov.

Bătălia de la Stalingrad avea să determine o nouă criză de încredere între cei doi aliaţi şi să adâncească, totodată, prăpastia dintre Mareşalul Ion Antonescu şi corpul de comandă, activ şi de rezervă, al armatei române
Reproşurile şi atitudinea vădit ostilă ale aliatului german, după bătălia de la Stalingrad, au generat scrisoarea extrem de dură a Mareşalului Ion Antonescu, din 9 decembrie 1942, adresată feldmareşalului Erich von Manstein. „România şi-a oferit aproape totalitatea forţelor ei armate, cu cele mai de seamă cadre, cei mai tineri şi mai bine instruiţi soldaţi şi cel mai modern material de care am dispus, ca alături de armata germană să contribuie la zdrobirea bolşevismului, împlinind astfel un rol european, foarte depărtat de modestele ei idealuri naţionale şi politice. Această jertfă generoasă nu trebuie deci privită ca o obligaţiune fără restricţii“, scria Mareşalul Ion Antonescu anticipând astfel ruptura sufletească de cel de al III-lea Reich. Cu ocazia dialogului pe care l-a avut cu generalul Arthur Hauffe, şeful Misiunii Militare Germane din România, la 28 decembrie 1942, Conducătorul Statului a ţinut să precizeze: „Eu nu părăsesc barca, dar cu braţele goale nu trimit soldaţii la luptă şi trebuie să ştiu cu cine şi încotro merg în barcă“.

Serviciul Special de Informaţii a înaintat Conducătorului Statului român, la 18 decembrie 1942, o primă evaluare a campaniei Axei pe Frontul de Est, în cursul anului 1942, în care se sublinia faptul că „operaţiunile de pe Frontul de Est, din cursul anului 1942, constituie în fond un eşec al planului strategic german“. Mare- şalul Ion Antonescu a adnotat documentul cu o rezoluţie extrem de dură, însă foarte realistă: „Mai mult“. Apreciind importanţa victoriei de la Stalingrad în economia relaţiilor inter-aliate, Antony Beevor observa că „sacrificiile Armatei Roşii şi suferinţele îngrozitoare ale civililor ruşi i-au permis lui Stalin să-i manipuleze pe Aliaţii occidentali inoculându-le un soi de vinovăţ ie a sângelui vărsat, doarece pierderile lor fuseseră, prin comparaţie, minime“. Sacrificiul ofiţerilor şi soldaţilor Armatei Roşii a avut un efect puternic în întreaga lume, mai ales asupra mişcărilor de rezistenţă de pretutindeni, şi, mai ales din Europa ocupată, astfel încât „triumful Armatei Roşii a ridicat valoarea statutului de membru de partid şi a atras gloate întregi de tovarăşi de drum“. În opinia istoricului britanic, Antony Beevor, Stalingradul a fost punctul de cotitură psihologic al celui de-al Doilea Război Mondial. Victoria de la Stalingrad a fost cea care a conferit lui Stalin şi Uniunii Sovietice statutul de supraputere, astfel încât se poate spune că victoria de la Stalingrad a deschis, în multe privinţe, calea reglementărilor postbelice.

Scris de Admin 29.01.08 18:11

Datorită amestecului lui Hitler în planurile strategice germane, sute de mii de soldaţi sovietici au scăpat în Stepa Calmucă pentru a lupta, mai apoi, din nou la Stalingrad
„Berbecele“ Armatei 6 germane, respectiv Corpul XIV tancuri, atinge, la 23 iulie 1942, marele cot al Donului, la sud de Klemenskaia, şi, mai apoi, la Zirotinskaia, însă lovitura a fost dată în gol, căci şi aici inamicul scăpase peste Don. Trupele lui Kleist cuceresc în aceeaşi zi Rostovul. Hitler emite Directiva nr. 45 prin care ordonă ca Grupul de Armate „A“ (feldmareşal List) să captureze zona Baku-Batumi, iar Grupul de Armată „B“ (feldmareşal von Weichs) să distrugă concentrarea de trupe sovietice, în curs de realizare, în zona Stalingradului şi să cucerească oraşul. Datorită noii Directive a lui Hitler, sute de mii de soldaţi sovietici au scăpat în Stepa Calmucă astfel încât, „cu ajutorul propriei lor încăpăţânări, germanii au creat o pâlnie în locul unei capcane, iar forţele sovietice au supravieţuit pentru a lupta din nou“. Stalin emite, la 28 iulie 1942, celebrul ordin: „Niciun pas înapoi, fără ordinul comandantului suprem!“. Stalingradul avea o însemnătate imensă pentru URSS deoarece era veriga de legătură între Caucaz şi Rusia Centrală, între Moscova şi petrolul din Marea Caspică precum şi grânele din Kuban. „Ce avea să se întâmple însă dacă nu reuşeam să luăm oraşul din primul asalt ?“, era întrebarea care îl obseda pe primul-aghiotant al Armatei 6 germane în condiţiile în care capul de pod al sovieticilor de la Kalaci fusese „un dumicat greu de mestecat“.

„Lupta a vuit fără încetare. În fiecare noapte, ruşii transportau provizii peste râu, iar trupele îşi deschideau calea în piatră brută şi stăteau pe vine în spatele grămezilor de cărămizi şi de mortar; fiecare casă, fiecare pivniţă, fiecare cameră au devenit un punct de rezistenţă. Oraşul în luptă reprezenta în egală măsură un coşmar pentru trupe şi comandanţi; pentru trupe toate pregătirile făcute în perioada luptei deschise erau anulate. Necesitatea existenţ ei unei vigilenţe constante vlăguieşte vitalitatea şi chiar prudenţa continuă nu este o dovadă contra surprizelor: trăgătorul, mina, capcana, omul care sare de după colţ şi trage primul, grenada care poate să apară de oriunde. Comandanţii au pierdut controlul bătăliei lor şi şi-au văzut forţele risipindu-se într-o harababură înăbuşitoare ce nu putea fi descrisă“, consemna James L. Stokesbury, într-un mod foarte plastic, asupra desfăşurării bătăliei de la Stalingrad.

În timpul asaltului asupra Stalingradului (10 septembrie-19 noiembrie 1942), Armata 3 română (11 divizii) şi Corpul 6 armată (patru divizii) au acoperit stânga, respectiv dreapta grupului de forţe german (Armata 6 şi Armata 4 blindată) care atacau fortificaţiile marelui oraş. Corpul de Cavalerie român (patru divizii) va desfăşura acţiuni ofensive şi apoi de apărare în Caucazul de Vest, în timp ce Divizia 10 infanterie va executa siguranţa litoralului Mării Negre la nord-vest de Novorossiisk. Divizia 2 munte va acoperi stânga Armatei 1 blindate germane pe timpul înaintării în capul de pod de la Mozdok şi va flanca ofensiva germană spre Orjonikidze, ocuparea oraşelor Nalcik şi Alagir, precum şi blocarea tuturor defileurilor Caucazului. Prin aceste acţiuni trupele române vor asigura „o perfectă libertate de acţiune grupului de forţe de la Stalingrad, respingând toate atacurile inamicului, căruia îi provoacă mari pierderi“. La asaltul Stalingradului au participat şi 50.000 de soldaţi ruşi, belaruşi şi ucraineni de partea Wehrmachtului. O serie de noi descoperiri documentare ale istoricului britanic Antony Beevor, în arhivele militare ruseşti din Podolsk, relevă faptul că 13.500 de soldaţi sovietici au fost executaţi de către NKVD pentru trădare, dezertare, laşitate sau „agitaţii antisovietice“.

Documentele de arhivă evidenţiază faptul că 13.500 de soldaţi sovietici au fost executaţi de către NKVD pentru trădare, dezertare, laşitate sau „agitaţii antisovietice“ în timpul bătăliei Stalingradului
La începutul lunii septembrie 1942, s-a decis constituirea unui nou grup de armate: Grupul de armate „Don“ (Armatele 3 şi 4 române, Armata 6 germană) sub comanda Mareşalului Ion Antonescu. Grupul de armate „Don“ urma să preia comanda efectivă abia după cucerirea Stalingradului. Organizarea spatelui noului grup de armate, realizarea reţelei de transmisiuni, constituirea cartierului general al Grupului de armate „Don“ au început imediat. Comandamentul Armatei 4 române aflat în Transnistria a fost mobilizat şi transportat pe frontul de la Stalingrad iar cel al Armatei 3 române a fost adus din Caucaz la Rostov şi apoi pe Don. Încă de la 18 august 1942, funcţiona, la Rostov, Eşalonul I al Marelui Cartier General român cu următoarele misiuni: a) păstrarea unui contact strâns cu trupele române aflate la est de Bug, pentru satisfacerea nevoilor lor; b) îndrumarea logisticii în raport de operaţiunile proiectate; c) intervenţia urgentă pe lângă comandamentele germane în folosul trupelor române; d) înlesnirea legăturilor şi transmisiunilor între Marele Stat Major român şi marile unităţi aflate pe frontul de est.

Pe măsură ce bătălia de la Stalingrad devenea „Verdun“-ul celui de-al Doilea Război Mondial, intrarea în funcţiune a Grupului de armate „Don“ a devenit imposibilă. Intrarea marilor unităţi române în dispozitivul viitorului Grup de armate „Don“, fără sarcini ofensive, nu era uşoară, deoarece „interesele viitorului Grup de armate „Don“ se izbeau tot timpul de interesele contrarii ale Grupurilor de armate „A“ şi „B“„. Nevoile operative mereu crescânde din Caucaz şi de pe frontul Stalingradului produceau întârzieri în eliberarea trupelor române pentru misiunile Grupului de armate „Don“. „Faptul că OKH - scria feldmareşalul von Manstein - nu a reuşit să îl folosească pe mareşalul Antonescu a fost o mare pierdere. Competenţa lui de comandant nu mai fusese, ce-i drept, pusă la încercare până atunci, dar eu nu mă îndoiesc de faptul că era un bun militar. În orice caz, prezenţa lui ar fi dat o mai mare greutate apelurilor noastre către Hitler pentru întăriri, pentru apărarea flancurilor dispozitivului de la Stalingrad. Antonescu era, în definitiv, un şef de stat şi un aliat căruia Hitler era obligat să-i acorde mai multă atenţie decât oricărui comandant de armată sau de grup de armate german“.

Generalul Petre Dumitrescu, comandantul Armatei 3 române, avea să raporteze, după intrarea în dispozitivul de pe Don a unităţilor române, pericolul unui atac sovietic pe direcţia generală Rostov, ceea ce favoriza tăierea tuturor comunicaţiilor terestre cu fronturile Caucazului şi Volgăi. Existenţa unor capete de pod sovietice permitea concentrarea unor puternice forţe ofensive la sud de Don, în condiţiile în care nu exista niciun obstacol serios în spatele primei linii care să poată opri un atac al tancurilor sovietice. „(...) a lăsa cea mai importantă parte a trupelor Grupului de armate la Stalingrad săptămâni de-a rândul fără o protecţie eficientă a flancurilor a fost o greşeală capitală. A însemnat, nici mai mult nici mai puţin, decât renunţarea la iniţiativă şi oferirea acesteia inamicului, pe întreaga parte sudică a frontului, împreună cu invitaţia de a încercui şi distruge Armata a 6-a“, mărturisea von Manstein.

Propunerile comandantului Armatei 3 române de lichidare a capului de pod de la sud de Don, care avea o dezvoltare frontală de peste 70 de km, printr-o acţiune ofensivă, sprijinită de artilerie grea, blindate, aviaţie de vânătoare şi bombardament germană, au fost respinse de OKH care a interzis orice atac cu forţe mai mari de un batalion fără o aprobare expresă. În cursul întâlnirii generalului Petre Dumitrescu cu comandantul Grupului de armate „B“, la 18 septembrie 1942, în localitatea Starobielsk, s-a reiterat nevoia de lichidare a capului de pod sovietic de la Serafimovici şi faptul că cei 160 de km de front sunt extrem de mari în raport cu forţa de luptă a unităţilor române. Cererea generalului Petre Dumitrescu a fost supusă atenţiei şi generalului von Paulus, la Golubinskaia, în cursul întâlnirii din 20 septembrie. Atacul germano-italian proiectat de Armata 6 germană, la 22 septembrie, pentru reducerea acestor capete de pod, nu a primit acordul OKH-ului din cauza lipsei unor rezerve de aviaţie şi blindate. Marele Cartier General român a protestat, la 23 septembrie, direct la OKH pentru faptul că există o disproporţie între frontul destinat Armatei 4 române, respectiv 400 de km, şi forţa acesteia (33 de batalioane). „Am evidenţiat importanţa strategică a direcţiei Borisovoglebsk-Rostov, arătând că din compararea frontului (170 km) cu forţele disponibile (69 batalioane) rezultă o dozare slabă şi pentru Armata 3, mai ales că trupele noastre nu dispun de mijloace rapide pentru intervenţie şi mijloace anticar grele motorizate. În consecinţă, am cerut reducerea sectorului sau întărirea acestei armate cu rezerve şi mijloace suplimentare“, scria generalul Ilie Şteflea, la 17 martie 1943, într-un raport adresat Mareşalului Ion Antonescu.

Toate eforturile autorităţilor militare române pentru reducerea capetelor de pod sovietice şi îmbunătăţirea dotării trupelor române (artilerie grea şi anticar, artilerie antiaeriană, aruncătoare de flăcări, detaşamente de pionieri, echipament de iarnă, combustibil pentru puţinele mijloace auto, lemne sau cărbune pentru foc, rezerve de hrană pentru cel puţin 10 zile, material genistic etc.) erau zadarnice în condiţiile în care Hitler, la 12 septembrie 1942, îi informa pe generalii von Weichs şi von Paulus că sovieticii „nu mai erau în stare să facă dovezi de reacţiuni strategice pe spaţii mari, susceptibile de-a crea dificultăţi“.

Rapoartele Eşalonului Mobil al SSIului au avertizat conducerea politico-militară a statului român de contrariul situaţiei. „Armata sovietică se pregăteşte - raporta Eşalonul Mobil al SSI la 20 septembrie 1942 - pentru o puternică ofensivă în Cotul Donului. În acest scop, sunt în curs de concentrare mari unităţi cu efective proaspete, aduse din Siberia, bine echipate şi instruite. Ofensiva va dispune de o masă de circa 600-700 tancuri. Ea urmează să înceapă la data de 25 octombrie 1942, cu efort probabil pe direcţia Kleţkaia-Rostov“. SSI-ul a înaintat, la 21 septembrie 1942, un raport privind „resursele în oameni şi material ale URSS“ în care specifica că rezistenţa înverşunată a Armatei Roşii la Stalingrad, este motivată de faptul că „înaltul Comandament Sovietic îşi dă seama că, dacă Volga va fi depăşită de către forţele Axei, regimul sovietic se va prăbuşi, Japonia găsind momentul favorabil de a intra în acţiune împotriva URSS“.

Eşalonul Mobil al SSI-ului a avertizat conducerea politicomilitară a statului român de faptul că Armata Roşie se pregăteşte pentru o puternică ofensivă în Cotul Donului
Eşalonul Mobil al SSI a revenit, la 7 octombrie 1942, asupra pericolului repezentat de URSS într-un raport intitulat „Consideraţiuni asupra potenţialului industriei militare a URSS“. Analiştii SSI-ului apreciau că „(...) industria de război sovietică nu este atât de profund zdruncinată, cât se crede, nu i s-a dat lovitura decisivă şi dispune de suficiente materii prime, combustibil, instalaţiuni de prelucrare, iar greutăţile ce la întâmpină în prezent şi care au fost enumerate mai sus sunt în măsură a fi remediate, în spatele îndepărtat al frontului“. SSI-ul l-a informat pe Mareşalul Ion Antonescu, la 30 octombrie 1942, despre „o mare ofensivă asupra Stalingradului care ar urma să se producă la 7 noiembrie, ziua aniversării revoluţiei“. Serviciul Special de Informaţii a continuat să comunice factorilor în drept informaţii extrem de preţioase privind intenţiile sovietice dar aliatul german le-a apreciat, pentru început, ca fiind „netemeinice“ şi „alarmiste“ iar mai apoi „posibile“. „Toate rapoartele informative şi operative zilnice ale Armatei 3, din perioada 29 octombrie- 18 noiembrie, stau mărturie nezdruncinată a bunei informări a comandamentului nostru şi a alarmării la timp şi documentat a autorităţilor superioare, care trebuiau şi puteau să ia măsuri oportune pentru a face faţă atacului ce se desemna. (...) Măsurile luate nu au fost nici oportune, nici suficiente“, mărturisea generalul Petre Dumitrescu.

Scris de Admin 29.01.08 18:11

Conducătorul Statului român a protestat împotriva declaraţiilor lui Ribbentrop, de la Budapesta, din ianuarie 1942, privind frontiera românoungară, şi a refuzat să-şi asume vreun angajament precis în legătură cu restanţele la livrările de petrol (40.000 de tone lunar), înregistrate încă din decembrie 1941. Nu a acceptat nici acordarea sumei de 10.000.000 de lei pentru finanţarea armatei germane din România şi a respins pretenţ ia participării societăţilor cerealiere germane la acţiunile de colectare.

Hitler l-a asigurat pe Mareşalul Ion Antonescu, în cursul acestei întrevederi, că nu va permite nicio agresiune a Ungariei împotriva României şi că va obliga Budapesta să detaşeze efective importante pe Frontul de Est.
Trupele germane din România vor fi reduse, iar OKW-ul va asigura înarmarea şi sprijinul în transporturi şi logistic al noilor divizii române ce vor fi trimise în linia întâi. Mai târziu, în iunie 1942, Hitler va propune înfiinţarea, după căderea Stalingradului, a unui Grup de armate „Don“ condus de Mareşalul Ion Antonescu. Conducătorul Statului român dorea obţinerea sprijinului german pentru înzestrarea armatei române cu armament modern, în perspectiva rezolvării pe cale militară, dacă nu se va putea pe cale politică, a „problemei transilvane“. SSI-ul avea să-l informeze pe Mareşal, la 30 mai 1942, că politica internă şi externă ungară nu este condusă de guvernul „responsabil“ ungar, ci de un „consiliu secret regal“, format din intimii şi oamenii de încredere ai regentului Horty, al căror crez politic „se rezumă la urmărirea pe orice cale a realizării aspiraţiunilor imperiale ungare“. Hitler l-a asigurat pe Mareşalul Ion Antonescu că nu va permite nicio agresiune a Ungariei împotriva României şi că va obliga Budapesta să detaşeze efective importante pe Frontul de Est Toate aceste acţiuni diplomatice aveau loc pe fondul desfăşurării ofensivei de vară a Wehrmachtului. La 8 mai 1942, trupele Armatei 11 germane a lui Erich von Manstein au trecut la asaltul fortăreţei Sevastopol (operaţia „Storfang“ -pescuit de sturioni). Generalul von Manstein a avut în subordine şi diviziile Corpului de Munte român ale căror misiuni iniţiale erau de fixare a inamicului şi asigurare a legăturii între Corpurile 30 şi 54 armată germane. Pe măsura evoluţiei bătăliei, acestea au fost introduse în acţiuni ofensive, ceea ce a constituit o suprasolicitare şi o încercare extrem de dificilă. „Sevastopolul înseamnă mult mai mult decât o armată agresoare confruntându-se cu un inamic superior numeric, mult mai mult decât atacuri cu cea mai modernă artilerie şi aviaţie împotriva unor fortificaţii de oţel, granit şi beton. Sevastopol înseamnă spiritul soldatului german-tot curajul său, iniţiativa sa, spiritul său de sacrificiu, opuse rezistenţei încăpăţânate a inamicului care avea de partea lui avantajul terenului şi în plus tenacitatea şi răbdarea naturală a soldatului rus, întărite de dictatura de fier din sistemul sovietic“, mărturisea feldmareşalul von Manstein.

În dimineaţa zilei de 6 iunie 1942, la ora 10.30, la postul de comandă înaintat al Corpului de Munte, a sosit Mareşalul Ion Antonescu, însoţit de generalii Erich von Manstein, Petre Dumitrescu şi Gheorghe Jienescu. După o scurtă expunere a situaţiei şi misiunii Corpului de Munte în ofensiva ce urma să fie declanşată a doua zi au fost inspectate poziţiile Diviziilor 18 Infanterie şi 1 Munte. Diviziile 1 Munte, 18 Infanterie şi 4 Munte română, vor contribui din plin la cucerirea Sevastopolului. Pentru a intra în Sevastopol, comandantul român a ignorat pur şi simplu ordinul comandantului german de a ataca la câteva ore după diviziile germane. Pornind la aceeaşi oră cu trupele germane, vânătorii de munte au depăşit ultimele rezistenţe sovietice şi, la 1 iulie 1942, au pătruns în oraş, alături de trupele germane, înălţând drapelul româ nesc deasupra Sevastopulului.

Până la 4 iulie 1942, trupele germane au ocupat şi peninsula Hersones de la sud-vest de oraş. Bazinul Mării Negre devenea astfel în mod clar dominat de către Germania, ceea ce îl va face pe Führer să ordone o misiune de mare anvergură pentru armatele de pe flancul de sud al frontului germano-sovietic: cucerirea câmpurilor petroliere din Caucaz şi, în perspectivă, înaintarea spre Orientul Apropiat, unde să facă joncţiunea cu forţele lui Rommel din Africa de Nord. În loc să ordone Armatei 11 să forţeze strâmtoarea Kerci şi să pătrundă prin Peninsula Taman în Cuban şi Caucaz, pentru a întoarce apărarea sovietică şi a facilita progresia Grupului de Armate „A“, Hitler a hotărât redislocarea acestei armate pe frontul de la Leningrad. „Evenimentele ulterioare au arătat că menţinerea Armatei a 11-a pe flancul sudic ar fi fost o alegere cu mult mai fericită, indiferent dacă ea ar fi fost trimisă peste strâmtoarea Kerci pentru a tăia retragerea inamică spre Caucaz, sau ar fi mers în urma grupurilor de armate din linia întâi, ca forţă de rezervă strategică“, opina feldmareşalul von Manstein.

Ofensiva generală va începe la 28 iunie 1942, cu scopul de a încercui şi nimici, în spaţiul de sud al Uniunii Sovietice, Armata Roşie printr-o imensă operaţie de învăluire. Grupul de armate „Sud“ constituia „Schwerpunkt“ (forţa de şoc) fiind format din 59 de divizii de infanterie, şapte Panzerdivisionen, şase divizii motorizate şi trei divizii de cavalerie. Opt divizii de infanterie, două Panzerdivisionen, două divizii motorizate şi o divizie de cavalerie se aflau în rezerva OKH-ului. Înainte de atacul din 28 iunie 1942, trupele sovietice executaseră o operaţiune ofensivă în direcţ ia Harkovului. Armata 6 germană a generalului von Paulus va reuşi, prin executarea operaţiilor „Fredericus I“, şi „Fredericus II“ să lichideze atacurile sovietice de la Izium şi Volceansk („bătălia defensivă de la Harkov“). La acţiunile desfăşurate pe căile de acces spre Stalingrad şi Caucaz au luat parte în mod nemijlocit opt mari unităţi române, din totalul celor 15 existente, în vara anului 1942, pe Frontul de Est. Două au fost misiunile încredinţate armatelor române: cooperarea cu acţiunea de mare desfăşurare întreprinsă de Wehrmacht cu scopul de a împinge frontul spre Volga şi Marea Caspică şi participarea la ocuparea Caucazului, cu bogatele sale resurse petroliere, care au condus la „bătălia Kubanului“ şi „bătălia Caucazului“.

Ofensiva generală a Wehrmachtului avea drept obiectiv încercuirea şi nimicirea Armatei Roşii printr-o imensă operaţie de învăluire
Pentru a ocupa noile poziţii de luptă, desemnate prin planul ofensivei germane, trupele române au trebuit să execute, în cursul lunilor iulie şi august 1942, o vastă deplasare, marşuri lungi de sute de kilometri, concomitent cu participarea la acţiunile de luptă împotriva trupelor sovietice care se retrăgeau pe poziţii defensive în adâncime. Din punct de vedere strategic, opţiunea lui Hitler pentru executarea ofensivei în sectorul sudic avea o dublă întemeiere: odată cucerit Caucazul, ofensiva ar fi putut continua în Iran unde s-ar fi făcut joncţiunea cu trupele lui Rommel, care, la acea dată, se găseau în Cirenaica. În caz de succes, după ocuparea Egiptului, trupele germane ar fi continuat ofensiva spre Golful Persic ceea ce ar fi putut scoate din expectativă Turcia care ar fi fost, poate, atrasă de partea Germaniei în conflict. S-ar fi pus în primejdie astfel hegemonia britanică în Orientul Mijlociu. A doua raţiune strategică era aceea că, după străpungerea în sectorul sudic, se putea opta, la momentul oportun, pentru întoarcerea apărării Moscovei, printr-o largă manevră de învăluire. Pe măsură ce trupele germane au debuşat spre est, în marşuri forţate de câte 30 - 40 km pe zi, s-a observat că luptele se duceau împotriva unor ariergărzi slabe din punct de vedere numeric dar bine înarmate. „Apărarea lor înverşunată ne-a produs mari pierderi - mărturisea fostul prim-aghiotant al Armatei 6 germane, colonelul Wilhelm Adam -, dar grosul trupelor sovietice s-a putut sustrage nimicirii care îl ameninţa“.

Scris de Admin 29.01.08 18:10

SSI-ul va comunica, la 21 septembrie 1942, Mareşalului Antonescu faptul că, între 8-15 mai 1942, prin cineva care venea din străinătate (un francez sau elveţian), Gheorghe Tătărescu, Alexandru Vaida- Voievod şi Mihail Ghelmegeanu au primit dispoziţii (oare de la cine?!) să intre în activitate neîntârziat. „Opoziţia“ română (grupul militarilor şi al Palatului Regal, sub conducerea generalilor Mihail şi Ilasievici, grupurile Gigurtu, Gafencu-Ghelmegeanu, Vaida-Argetoianu şi cel tătărăscian) trebuia să lanseze un „curent public de necesitate a unei guvernări Tătărescu şi a unor oameni cu experienţa guvernării, a îmblânzirii regimului de guvernare şi necesitatea unei rearmonizări interne, refacerea solidarităţii naţionale, care nu se poate realiza decât printr-o schimbare de regim cu alte metode şi de oameni cu vastă experienţă de guvernare“. La 19 decembrie 1941, liderii celor două partide „istorice“, Iuliu Maniu şi C.I.C.Brătianu, îi scriau Mareşalului: „Suntem informaţi că vreţi să faceţi concentrări masive ale armatei noastre pentru a reîncepe campania împotriva Rusiei. (...) Am făcut până acum sacrificii prea mari. (...) Toţi dorim reîntregirea ţării, dar ne întrebăm dacă se va putea realiza în cazul în care ţara va continua să-şi slăbească forţa ei militară şi puterea ei de producţie. Sunt două mari pericole: Rusia şi Ungaria. Când luaţi sarcina să distrugeţi bolşevismul rusesc intrăm într-o acţiune care nu depinde de noi. (...) Continuarea războiului în condiţ iile de azi nu poate duce la reîntregirea ţării, ci numai la uzarea completă a ţării, expusă la pericolul maghiar“. Conducătorul Statului român a răspuns, abia în septembrie 1942, într-o manieră extrem de dură, impulsionat fiind şi de situaţia geopolitică şi geostrategică a momentului: „Luându-vă după câţiva ofiţeri fără prestigiu militar, care au deraiat de pe linia principiilor sănătoase strategice, morale şi politice, pe care poate că nici nu le-au avut vreodată, mi-aţi cerut să retrag armata din Rusia şi m-aţi îndemnat să mă «aranjez» cu Anglia şi America. Ar fi o greşeală şi o felonie, iar greşelile şi feloniile se plătesc scump“.

După ce conducerea României hotărâse proporţia participării militare, unii dintre liderii politico-militari ai României au început să submineze baza morală a acestei hotărâri
Prin Ordinul nr. 19, din 20 ianuarie 1942, generalul Iosif Iacobici a fost înlocuit din funcţia de şef al Marelui Stat Major cu generalul de brigadă Ilie Şteflea care avea misiunea de-a readuce instituţia „la ordine“ şi de a pregăti de urgenţă campania anului 1942. „Am dispus înlocuirea Dvs. din funcţia de şef al Marelui Stat Major, înainte de a primi cererea Dvs. de desărcinare din funcţiune, pentru motivul că v-aţi creat preocupări la care nu aveaţi dreptul şi, în schimb, aţi neglijat pe unele obligatorii“, scria Mareşalul Ion Antonescu în ordinul de destituire al generalului Iacobici. Generalul de corp de armată Iosif Iacobici a fost menţinut în activitate până în august 1942, după care a fost trecut în rezervă. În perioada respectivă s-a ocupat de finalizarea unui studiu privind ipoteza unui eventual conflict cu Ungaria, început la sfârşitul anului 1941. Pe baza informaţiilor SSI, despre contactele cu diverşi oameni politici şi cu Ambasada Germaniei de la Bucureşti, Mareşalul Ion Antonescu a decis să nu-i încredinţeze comanda unei armate pe Frontul de Est. Eforturile generalului Ilie Şteflea şi ale subordonaţilor săi au vizat asigurarea unor condiţii cât mai favorabile pentru marile unităţi destinate frontului: reunirea lor într-un sector de front unic şi sub comandament naţional, dotarea şi aprovizionarea la nivelul angajamentelor luate de partea germană. Pe măsură ce dependenţa Marelui Stat Major faţă de Ministerul Apărării Naţionale se accentua, generalul Ilie Şteflea a înaintat, la 10 iulie 1942, o „demisie mascată“, protestând împotriva controlului rigid al generalului Pantazi şi reproşurilor adresate de Mareşalul Ion Antonescu.

Scris de Admin 29.01.08 18:09

Bătălia pătimirii şi a vrajbei noastre (1)

În dimineaţa zilei de 19 noiembrie 1942, la orele 05.20, trupele sovietice au trecut la contraofensivă, pe întuneric şi pe o ceaţă deasă, după o puternică pregă tire de artilerie. Marele Cartier General sovietic (STAVKA) gândise un atac concentric contra celor două flancuri ale săgeţii aventurate germane de la Volga prin străpungerea fronturilor Armatelor 3 şi 4 române în direcţia Kalaci, pentru a izola şi încercui Armata 6 germană de la Stalingrad şi continuarea, ulterior, a operaţiilor în direcţ ia Rostov. Începea să se consume, astfel, una dintre cele mai teribile drame a celui de-al Doilea Război Mondial şi, implicit, a Armatei Române. Iarna de la cumpăna anilor 1942-43 avea să devină, datorită bătăliei Stalingradului, o veritabilă iarnă a pătimirii şi a vrajbei noastre şi orice înţelegere a rolului şi locului nostru, în rezolvarea „problemei ruse“, a devenit imposibilă.

Luptele desfăşurate în campania anului 1941 pe Frontul de Est nu au adus victoria finală împotriva URSS, aşteptată cu atâta nerăbdare de conducerea politico-militară germană, în timp ce Armata Roşie reuşise să-şi păstreze echilibrul strategic. Contraofensiva sovietică de iarnă, lansată în decembrie 1941 în Bătălia Moscovei, avea să continue mai bine de trei luni din momentul lansă rii ei, scăzând progresiv în intensitate, până în martie 1942. Wehrmachtul îşi va menţine dominaţia asupra unor oraşe precum Orel, Kursk, Viazma, Briansk, Novgorod, Rzhev, Harkov, Taganrog deşi sovieticii ajunseseră dincolo de unele dintre ele forţând înaintarea prin spaţiile găsite libere. „Dar factorul decisiv al insuccesului - opina istoricul B. H. Liddell Hart - a fost modul în care Hitler şi generalii săi au pierdut timpul, în luna august, cu discuţii contradictorii despre ceea ce trebuia întreprins în continuare“, iar dotarea forţelor blindate cu vehicule pe şenile ar fi favorizat pătrunderea în centrele vitale ale Rusiei înainte de instalarea toamnei, în ciuda tuturor noroaielor. „Felul în care a condus Hitler, în acest an, - aprecia generalul Walter Warlimont - nu şi-a lăsat amprenta numai în domeniile strategic şi operaţional. Cu cât războiul se întorcea împotriva noastră, cu atât părea mai hotărât, în privinţa afacerilor interne, să se lupte cu cei din comanda superioară a Wehrmachtului şi, schimbându-i atât structura, cât şi personalităţ ile de la comandă, a reuşit să o transforme într-o unealtă supusă voinţei sale.

Apoi a adunat fragmentele care au mai rămas după acest proces de dezintegrare şi, în scopul măririi fără limită a puterii personale, a generat starea de haos“. Un bilanţ al efortului german de pe Frontul de Est, realizat în aprilie 1942, de către generalul Halder, evidenţia că pierderile se ridicau la circa 1.041.000 de oameni (31.812 ofiţeri, 1.009.000 soldaţi şi subofiţeri), 74.000 de vehicule şi 2.340 de tancuri. Grupurile de armate „Centru“ şi „Nord“ mai posedau doar 33% din puterea de luptă iniţială iar Grupul de armate „Sud“ doar 50%, ceea ce-l va determina pe Hitler să declare că „războiul va fi câştigat sau pierdut în sud“.

Decizia privind ofensiva de primăvară a Wehrmachtului a fost luată în funcţie şi de necesităţile de petrol ale Germaniei. Stocurile de benzină ale celui de-al III-lea Reich au scăzut la 800.000 de tone, la sfârşitul lui decembrie 1941, iar aprovizionarea cu benzină sintetică (4 milioane tone) era departe de a satisface necesităţile. La 12 decembrie 1941, amiralul Erich Raeder raporta: „Situaţia petrolieră este foarte critică. Necesităţile flotei au fost înjumătăţite, ceea ce a provocat o intolerabilă restrângere a mobilităţii vaselor noastre“. Sub presiunea experţilor economici şi a propriilor dorinţe, de a se întreprinde ceva pozitiv şi ofensiv, Hitler a decis să atace în sud. „Concepţia s-a dovedit eronată, deoarece Germania, deşi nu a izbutit să pună mâna pe ţiţeiul caucazian, a reuşit să continue războiul încă trei ani“, aprecia istoricul Liddell Hart.

Sub presiunea experţilor economici şi a propriilor dorinţe, de a se întreprinde ceva pozitiv şi ofensiv, Hitler a decis să atace în sudul Uniunii Sovietice
La cartierul general al Führerului, de la Rastenburg, în ziua de 28 martie 1942, au fost convocaţi: feldmareşalul Keitel, generalii Jodl şi Halder şi alţi şase generali şi amirali. Cu această ocazie s-a prezentat, de către generalul Halder, planul cunoscut sub denumirea de „Fall Blau“ (Planul Albastru), devenit apoi, de la 30 iunie 1942, „Braunsweig“. Planul pregătit de OKH „era foarte îndrăzneţ deoarece acţiunile se desfăşurau oblic în raport cu frontul existent, iar prima grupare de forţe care începea miş- carea era cea mai depărtată, respectiv din regiunea Kursk-Harkov. Această grupare de forţe trebuia să înainteze spre sud-est, de-a lungul fluviului Don. O altă grupare de forţe situată mai la sud trebuia să înainteze spre est, joncţiunea urmând să se producă la vest de Stalingrad. Prin această manevră, erau încercuite şi distruse totalitatea forţelor Frontului de Sud-Vest şi a celui de Sud“. Deoarece se acorda o prea mare libertate de acţiune comandantului Grupului de armate „Sud“, Hitler a refuzat să accepte planul. După Bătălia Moscovei îşi pierduse încrederea în generalii săi şi nu mai vroia să audă de „ordine elastice“, cerând ca ele să fie redactate în detaliu şi executate cu stricteţe. Proiectul a fost refăcut personal de Hitler. Rezultatul a fost prezentat a doua zi, pe zece pagini dactilografiate, devenind faimoasa „Directivă nr. 41“, care s-a dovedit a fi un amestec de ordine operaţionale, decizii de principiu, modalităţi de execuţie şi prescripţ ii relative la secret.

Stalingradul era un obiectiv secundar, intermediar, care nici măcar nu trebuia neapă rat cucerit, obiectivul principal fiind Caucazul. Planul campaniei anului 1942 nu ţinea seama de disproporţia dintre forţele la dispoziţie şi obiectivele fixate şi conducea la extinderea frontului sovieto-german, având ca efect dispersarea forţelor. Directiva nr.41 se năştea într-un moment în care „în OKW există - după cum scria generalul Halder în jurnal - din nou starea aceea de ură împotriva Statului Major General“. Tensiunile existente între Hitler şi OKH se vor amplifica în urma eşecului din faţa Moscovei. „Noi nu mai cunoaştem, din ce în ce mai mult, sensul manevrei pe care trebuie s-o executăm, spun generalii. Nu ni se mai dau instrucţiuni cu scopul de a surprinde, a domina, a încercui şi a zdrobi inamicul. Ni se spune doar: trebuie să ţineţi frontul de la punctul cutare la punctul cutare. Sau chiar: veţi înainta până la linia cutare; şi se adaugă: răspundeţi de îndeplinirea acestui ordin cu funcţia voastră de comandant“, adnota istoricul Pierre Galante cu referire la nemulţumirile corpului de comandă al Wehrmachtului.

În ciuda contraofensivei sovietice (decembrie 1941-martie 1942), germanii şi-au menţinut principalele bastioane ale frontului lor de iarnă în oraşe ca Schusselburg, Novgorod, Rzhev, Viazma, Briansk, Orel, Kursk, Harkov şi Taganrog, deşi sovieticii ajunseseră dincolo de unele dintre ele. „Privind retrospectiv, - concluziona Liddell Hart - este limpede că acel veto pronunţat de Hitler în privinţa oricărei retrageri extinse a redat încrederea trupelor germane, salvându-le, probabil, de la o prăbuşire masivă. În acelaşi timp, insistenţele sale referitoare la respectarea sistemului de apărare «arici» le-a adus avantaje importante la începutul campaniei din 1942“.

Conducerea politico-militară de la Bucureş ti se va confrunta cu dificultăţi în ceea ce priveşte motivaţiile participării la campania anului 1942 de pe frontul de est. „Cazul Iacobici“ este exemplul cel mai sugestiv privind criza de încredere care se profila între Mareşal şi o parte a corpului de comandă român. Generalul Iacobici, şef al Marelui Stat Major Român, şi o parte dintre colaboratorii săi, socoteau că „războiul României împotriva Uniunii Sovietice“ se încheiase în noiembrie 1941. Pe frontul de est se putea participa doar cu un Corp Expediţionar, iar restul armatei române trebuia demobilizat. Dezacordul dintre cei doi lideri militari a survenit ca urmare a raportului din 8 ianuarie 1942, prin care generalul Iacobici îşi exprima opoziţia faţă de „perspectiva participării armatei române cu numeroase divizii“, în primăvară, la proiectata ofensivă germană contra bolşevicilor“. Generalul Iacobici propunea participarea doar cu 3 divizii în Crimeea în zona Dnepropetrovsk, fără alte obligaţii suplimentare faţă de Reich, în orice caz, nu înainte de-a fi consultat Marele Stat Major român.

Conducerea politico-militară de la Bucureşti se va confrunta cu dificultăţi în ceea ce priveşte motivaţiile participării la campania anului 1942, de pe Frontul de Est
„Or, este evident că importanţa economică a ţării noastre, pentru conducerea războiului comun, creşte cu atât mai mult cu cât el se prelungeşte. Ieşirea noastră din acest rol cu caracter predominant economic, pentru a participa mai masiv la luptă, nu o văd prin urmare justificată, decât în cazul unor necesităţi operative absolute, provocate de o schimbare esenţială a situaţiei strategice“, scria generalul Iacobici în referatul nr. 50/8 ianuarie 1942, privind cuantumul forţelor pe care armata română le poate angaja în campania anului 1942, înaintat Conducătorului Statului.

Ordinul nr. 12/S/12 ianuarie 1942 prin care Conducătorul Statului îl va „observa“ personal pe generalul Iacobici, şi implicit Marele Stat Major, va genera memoriul de protest, din 17 ianuarie, însoţit de cererea de demisie a şefului Marelui Stat Major. Printre argumentele prezentate în memoriu se aflau: slaba dotare şi instruire a trupelor române, nepopularitatea războiului purtat departe de hotarele ţării şi faptul că Ungaria îşi păstra armata de campanie intactă. Generalul Iacobici va primi un răspuns documentat, la acuzaţiile aduse conducerii politice a României, prin scrisoarea din 2 februarie 1942 a lui Mihai Antonescu care aprecia că s-a avut „totuşi măsura precisă a răspunderilor (...) şi a nevoii de a nu consuma la răsărit, într-un efort, oricât de necesar şi de sfinţit, tot potenţialul militar“. Ministrul de Externe al României insista, în scrisoarea de răspuns către generalul Iacobici, asupra faptului că „problema limitării efortului nostru militar, pentru a nu ne găsi cândva într-o situaţie inferioară faţă de Ungaria, nu numai că a constituit statornica şi neşovăitoarea noastră poziţie, dar pe ea se reazemă şi azi acţiunea noastră diplomatică şi militară“.

Conflictul dintre şeful Marelui Stat Major şi subsecretarul de stat al Armatei de Uscat, generalul de divizie Constantin Pantazi, este semnificativ pentru disensiunile din cadrul corpului de comandă român
În culisele acestui „caz Iacobici“ se află imense orgolii, diferenţe semnificative de concepţie militară, antipatii pesonale şi influenţ e politice. Generalul Constantin Pantazi, ministrul Apărării Naţionale, avea să consemneze, în memoriile sale, cu referire la acest conflict, următoarele: „Mareşalul nu avea prea multă consideraţie pentru un general provenit din armata austro-ungară şi filogerman recunoscut. Pe de altă parte, Iacobici era nemulţumit de faptul că Ion Antonescu îi refuzase o glorie naţională la care se simţea îndreptăţit pentru conducerea asediului final al Odessei. În aceste condiţii, apariţia neanunţată a generalului Iacobici în fruntea trupelor române care au defilat, în noiembrie 1941, la Bucureşti a provocat furia Mareşalului, cu atât mai mult cu cât de faţă se găsea şi feldmareşalul Keitel“.

Conflictul dintre şeful Marelui Stat Major şi subsecretarul de stat al Armatei de Uscat, generalul de divizie Constantin Pantazi, viitor ministru de război (22 ianuarie 1942- 23 august 1944), este semnificativ pentru disensiunile din cadrul corpului de comandă român şi pentru ceea ce avea să devină „defetismul generalilor“ pe parcursul războiului. „Baza falsă pe care era clădită colaborarea germano-română a căpătat o nuanţă ironică datorită cazului Iacobici: în necunoaştere de cauză, el era considerat o victimă a concepţiilor sale filogermane. Fără voia sa, generalul Iacobici a devenit un punct de cristalizare a opoziţiei române împotriva Mareşalului şi a politicii acestuia. În fruntea acestei opoziţii se afla Iuliu Maniu“, adnota generalul Ion Gheorghe. Liderul naţional-ţărănist, care „întotdeauna (...) căutase să aibă armata“, era înconjurat de un grup de militari rezervişti (generalii Rudeanu, Rădescu, Negrei, Vasilescu, Marcovici, Ilcuş, Boeru-Sibiu, Economu, coloneii Chiru, Locusteanu, Sfetescu, maior Răutu etc.) care se străduiau să-l ţină la curent cu evenimentele militare, îi făceau referate cu privire la problemele tehnice militare sau la luptele de pe fronturi. „Afacerea Iacobici“ va prilejui adâncirea legăturilor lui Maniu cu generalul opozant. Totodată, va începe să acrediteze ideea că generalul demis este „omul care poate prelua succesiunea“ Mareşalului Antonescu, cu „consimţământul germanilor... şi cu încrederea armatei“. În raportul înaintat Conducătorului Statului, în mai 1943, de către Eugen Cristescu, directorul Serviciului Special de Informaţii, scria: „Maniu va fi silit să se apere, apoi, în faţa lui Mihalache şi a dr-ului Lupu; el va spune că n-a urmărit pronunciamente şi că n-a avut niciodată intenţia să răstoarne pe domnul mareşal Antonescu, dar planurile sale sunt întotdeuna tenebroase“. Surse ale Serviciul Special de Informaţii (SSI) de la Bucureşti confirmau, la 5 ianuarie 1942, „atenţia“ pe care o acordau serviciile secrete germane unui număr de 14 generali români în frunte cu C. Tătăranu şi I. Boiţeanu, deoarece aceştia pregătesc o acţiune contrară Mare- şalului Antonescu şi împotriva intereselor şi legăturilor româno-germane. Într-o asemenea atmosferă politico-militară, după ce conducerea română hotărâse proporţia participării militare, unii dintre liderii politicomilitari ai României au început să submineze baza morală a acestei hotărâri ceea ce a făcut să se nască o nouă deviză: „Vrem războiul în apus împotriva Ungariei!“. Opoziţia faţă de participarea la război în Uniunea Sovietică a adoptat forme alarmante, mai ales în cadrul unităţilor originare din Transilvania. Din rândul câtorva unităţi ce erau în marş din Transilvania spre răsărit au fost trase în gara Predeal focuri de armă înspre vila Mareşalului Antonescu. Totul semăna cu un protest deschis, cerându-se energic războiul împotriva Ungariei.

Scris de Admin 29.01.08 17:35

Una dintre problemele care au grevat relaţiile militare româno-germane a fost aşa-numitul „caz Hauffe“. Generalul Hauffe fusese numit şef de stat major al Grupului de Armate condus de Ion Antonescu. Feldmareşalul Manstein relatează cum generalul i-a făcut, la ajungerea acestuia la Rostov, unde se afla punctul de comandă, o descriere foarte sumbră a situaţiei celor două armate române aflate pe frontul de la Stalingrad. Din cele 22 de divizii pe care le avusese iniţial, nouă ar fi fost distruse, iar alte nouă se risipiseră şi nu mai puteau fi folosite în operaţiunile militare.

În contradicţie cu cele afirmate de Hauffe, într-o scrisoare adresată lui Hitler, Mareşalului Antonescu, acuza OKW că nu ar fi acordat importanţa cuvenită semnalelor de alarmă primite cu privire la pericolul crescând din zona capului de pod Kremetskaia, din faţa frontului acoperit de Armata 3 română: „La judecata cea mai sumară a situaţiei, care se va face mai târziu, noi vom rămâne cu gloria şi alţii cu răspunderea. Comandamentele noastre, de la cele mai mici până la cele mai mari, şi-au făcut datoria, ele nu au, deci, de ce să se teamă de judecata istoriei şi resping cu dispreţ şi legitimă dreptate sugestiile incorecte şi ofensele aduse martirilor noştri. (...) Comunicaţi generalului Hauffe acest răspuns. El este, după mine, principalul vinovat pentru că, deşi de mai multe ori i-am atras, în scris şi verbal, atenţiunea asupra condiţiunilor în care accept să trimit eşalonul II pe front şi să intre în sector, nu şi-a respectat promisiunile şi nici cuvântul dat în numele Comandamentului Superior. Deşi i-am atras atenţiunea, la timp, asupra evidenţei atacului inamic, a subestimat totuşi valoarea lui până în ajunul atacului“. Această scrisoare era întocmită pe baza datelor furnizate de generalul Socrat Mardari, care fusese trimis pe front să verifice dacă trupele române erau, într-adevăr, acoperite de cele germane, aşa cum susţinuse generalul Hauffe, ceea ce era cu totul fals.

Tratamente discriminatorii pentru soldaţii români
După ruperea frontului la Cotul Donului s-au intensificat incidentele între ostaşii români şi cei germani. Colonelul I. Lissievici consemnează în memoriile sale: „Adeseori, germanii insultau pe ostaşii români, care ripostau cu toată vehemenţa. În cursul retragerii, germanii refuzau să transporte în autovehiculele lor ostaşii români, chiar dacă erau bolnavi sau răniţi transportabili. Dacă totuşi se agăţau de autovehicul cu intenţia să se urce în el, erau loviţi şi siliţi să coboare, indiferent dacă autovehiculul staţiona sau era în mişcare. De asemenea, pe timpul retragerii, atât din Cotul Donului, cât şi din Stepa Calmucă, s-au iscat dese incidente cu ocazia repartizării sau ocupării cantonamentelor. Germanii ocupau cele mai bune sectoare sau locuinţe, iar românilor le repartizau periferiile clădirilor cele mai rele. Din cauza incidentelor provocate de către ostaşii germani, relaţiile dintre aceştia şi ostaşii români s-au înăsprit în mod evident“. Feldmareşalul Manstein cunoaşte şi recunoaşte aceste situaţii, dar încearcă să le justifice: „Iniţial, Mareşalul Antonescu îmi scrisese că se plânge de faptul că ofiţerii şi soldaţii germani, atât în exerciţiul funcţiunii, cât şi în restul timpului, îi maltratau pe soldaţii români şi vorbeau urât despre ei. Deşi astfel de incidente puteau fi puse pe seama evenimentelor recente şi a impresiei proaste lăsate de multe din unităţile române, am luat imediat măsurile ce se impuneau“.

Atitudinea feldmareşalului era adusă la cunoştinţa forurilor militare superioare de către comandantul detaşamentului de legătură, locotenent-colonelul Mârza, care arăta că ofiţerul german „nu a făcut nici cel mai mic gest din care să fi putut deduce o simpatie oarecare pentru neamul şi armata noastră“ şi că „nu este un prieten al ţării noastre“. Şi această situaţie era evidentă mai ales după ce s-a constatat „primirea cordială de care s-au bucurat generalii şi ofiţerii superiori maghiari, care au fost primiţi la comandament în mod deosebit“. Ofiţerul român ajungea la concluzia că „prezenţa noastră nu este deloc dorită“.

Imixtiunile comandamentelor germane în comanda marilor unităţi române au generat situaţii neacceptabile pentru partea română, precum: nerespectarea prerogativelor de comandă ale marilor unităţi române; mari unităţi germane de pe front, în loc să intre sub ordinele corpului de armată român care acţiona în zonă au luat sub comanda lor unităţile (divizii române); comandamente germane care, necunoscâ nd situaţia au luat comanda unităţilor române şi prin măsuri şi ordine au provocat „confuzii şi încurcături“. Amestecul evident al comandamentelor germane în pregătirea, execuţia şi conducerea marilor unităţi române au însemnat, de fapt, luarea prerogativelor de comandă ale comandanţilor români.

Se poate evidenţia, de asemenea, lipsa sprijinului efectiv al marilor unităţi româ ne, aflate sub comandamente germane; acestea din urmă nu le-au oferit sprijinul material la care erau obligate prin convenţii. Adăugăm aici şi modificarea frecventă de către comandamentele germane a componenţei comandamentelor marilor unităţi române aflate în subordinea lor, ceea ce a determinat ştirbirea autorităţ ii comandanţilor români şi împiedicarea exercitării dreptului de comandă.

Nenumăratele contradicţii între trupele române şi cele germane au fost relevate de către comandanţii militari români de la diferite eşaloane, toate aflate pe front. Spre exemplificare, redăm cel relevate de generalul Radu Niculescu-Cociu. La 6 noiembrie 1943, acesta informa Armata 3 că „ostaşii din armata germană, indiferent de grad, au întrebuinţat orice mijloc, permis sau nepermis, pentru a-şi asigura trecerea la nord de Nipru, mai întâi a vehiculelor şi materialelor germane, după care a cazacilor, gruzinilor civili şi apoi a armatei române. Insultând şi lovind pe ofiţerii şi soldaţii români, ameninţându-i cu revolverele, făcându-i porci ţigani, barbari etc. Şi împiedicându-ne de a trece materialele şi vehiculele la nord de Nipru, s-a născut în sufletul ostaşului român o ură care nu cadrează cu camaraderia ce trebuie să existe între ostaşul german şi cel român. Prăpastia care s-a săpat între aceşti ostaşi este atât de mare încât nu ştiu dacă în viitor se va mai putea realiza ceva“.

La rândul său, comandantul Corpului 44 Armată german a raportat eşaloanelor ierarhice germane „greaua colaborare“ cu generalul Radu Niculescu-Cociu. Alte comandamente au invocat „defecţiunile“ unor ofiţeri şi unităţi române. Comandantul Grupului de armate „A“ îşi exprima însă speranţa că „dezacordul ivit va fi înlăturat în spiritul vechii camaraderii“ şi asigura că partea germană „va face totul în acest scop“. În final, neînţelegerile au fost discutate „în spirit camaraderesc“ la comandamentul generalului von Kleist, buna înţelegere fiind restabilită.

Cu acest prilej s-a stabilit că o parte din conflicte s-a datorat unor simple neînţelegeri şi interpretări eronate a datelor transmise. Astfel, cu ocazia evenimentelor din 30 noiembrie 1943, şeful detaşamentului german de legătură de pe lângă Divizia 24 Infanterie română a transmis ca „refuz de executare de ordin“ propunerea generalului Radu Niculescu-Cociu de a contraataca spre Vest pentru ocuparea satului Ciaplinka, spre care se îndreptau tancurile sovietice. Generalul Angelis, comandantul Corpului 44 Armată german, a interpretat-o ca pe o sustragere de la apărarea poziţiei de luptă şi a răspuns că „va face uz de armă împotriva celor ce nu execută ordinele“. Nu şi-a retras amenin- ţarea nici după ce generalul Radu Niculescu- Cociu i-a dat explicaţiile verbale. La intervenţia generalului Petre Dumitrescu, generalul von Kleist i-a chemat pe generalii Niculescu-Cociu şi Angelis, şi-a exprimat personal regretul şi l-a rugat pe generalul român să uite cele întâmplate. Referitor la acuzaţiile lui Kleist în ceea ce priveşte neregulile de la trecerea Chersonului, Petre Dumitrescu i-a cerut să gă- sească soluţia pentru „a se reveni asupra lor, întrucât cea mai mare parte din nereguli revin în cel mai bun caz forţei majore, dacă nu lipsei de organizare a trecerilor de către comandamentele germane“. Concomitent, comandantul Armatei 3 române a considerat că trebuia „intervenit energic“ pentru a face să înceteze „acuza- ţiile neîntemeiate, nu destul de verificate în ceea ce priveşte comportarea unităţilor române“ şi în special „insultele şi loviturile faţă de ostaşii români“. În urma unei înţelegeri corecte a situaţiei politico-militare a celor două ţări şi comandamente s-a ajuns, ca şi în alte cazuri, la un compromis reciproc, generalul von Kleist dând un ordin circular către toate comandamentele din subordine, care cuprindea „cuvinte tari“, în exprimarea lui Petre Dumitrescu, la adresa unităţilor germane şi care releva meritele ostaşilor români.

Concomitent, a adresat o scrisoare generalului Dumitrescu, la care acesta a răspuns mulţumind pentru „spiritul obiectiv şi amical în care s-au soluţionat toate neînţelegerile“ şi a asigurat că partea română va proceda „cu cea mai mare bunăvoinţă pentru aplanarea amicală a oricăror neînţelegeri“. Considerâ nd că trebuiau „închise toate incidentele româno-germane“, Petre Dumitrescu recunoştea în raportul înaintat generalului Ilie Şteflea, la 30 octombrie 1943, că „unele incriminări aduse trupelor române par a fi juste în oarecare măsură“.

Scris de Admin 29.01.08 17:35

Operaţiunile desfăşurate pe teatrul de luptă din Basarabia şi Bucovina din vara anului 1941 au evidenţiat colaborarea dintre comandamentele şi trupele germane şi române. Înfrângerea forţelor sovietice de la flancul sudic la frontului estic s-a realizat prin lupta Grupului de armate „General Antonescu“; acesta a acţionat ofensiv cu Armata 3 română şi Armata 11 germană pe direcţia Botoşani-Moghilev şi cu Armata 4 română pe direcţia Iaşi-Chişinău-Cetatea Albă. Eliberarea oraşului Chişinău, capitala Basarabiei, s-a efectuat prin lupta comună a Diviziei 1 Blindată română şi a Diviziei 72 Infanterie germană.

Operaţiuni comune ale trupelor germane şi române
La sfârşitul luptelor, generalul Erik Hansen, comandantul Corpului 54 Armată german, a felicitat marea unitate română pentru „frumosul succes“ obţinut. Eliberarea Basarabiei şi Bucovinei nu a reprezentat sfârşitul participării armatei române la război. La 27 iulie 1941, Hitler i-a solicitat Conducătorului Statului român continuarea acţiunilor militare şi dincolo de Nistru. Acceptând cererea, Ion Antonescu a declarat că face acest lucru pentru a obţine sprijinul Germaniei în vederea reîntregirii graniţei de Vest a ţării, cât şi din interese de ordin strategic.

În continuarea acţiunilor comune desfăşurate de trupele române şi germane pot fi amintite: luptele ofensive pentru forţarea Nistrului (17-19 iulie 1941); ofensiva dintre Nistru şi Nipru, începută la 21 iulie 1941; cooperarea pe frontul din Crimeea, acţiuni în timpul cărora „comandamentele române şi ofiţerii au păstrat şi păstrează raporturi cordiale cu comandamentele şi ofiţerii germani, existând o bună camaraderie, atât pe câmpul de luptă, cât şi în relaţiile curente“.

Înainte de ofensiva din vara anului 1942, unităţile române au participat, alături de cele germane, la: luptele pentru cucerirea Peninsulei Kerci (8-19 mai 1942); pentru cucerirea Sevastopolului (1- 4 iulie 1942); la ofensiva din bazinul Doneţului. Această participare s-a făcut în pofida faptului că, potrivit planurilor germane de operaţii, unităţile române ar fi trebuit să fie utilizate în sectoarele secundare ale fronturilor. Armata 3 română, condusă de generalul Petre Dumitrescu, a curăţat, la mijlocul lunii august 1942, zonele de la est de Marea de Azov şi au preluat siguranţa teritoriului.

În ceea ce priveşte modul în care unităţ ile române au luptat în zona Sevastopol, ca şi colaborarea cu trupele germane, acestea sunt dovedite nu numai de citările prin ordin zi ale OKW, despre care Andreas Hillgruber afirmă că erau făcute „din indicaţia lui Hitler“ - deci mai mult din considerente politice, decât ca o recunoaştere a adevăratelor merite ale trupelor române - ci şi prin scrisorile comandanţilor germani care au participat nemijlocit la luptele din zonă sau cele ale forurilor germane superioare, evident informate de către comandanţii de mari unităţi germane. La toate acestea se poate adăuga decorarea unor generali români cu înalte distincţii germane - printre alţii, amintim în acest sens pe generalii Lascăr şi Dragalina.

Problemele grave au început însă odată cu operaţiile de la Don spre Stalingrad
Problemele ivite la nivelul comandamentelor au fost parte a celor cu caracter general care au caracterizat, de la bun început, colaborarea româno-germană pe toate planurile. Forurile de conducere de la Bucureşti au intervenit, cu prilejul tuturor întâlnirilor, la cel mai înalt nivel, sau la nivelul miniştrilor de resort, pentru reglementarea dezacordurilor ivite atât din ducerea în comun a operaţiunilor militare, cât şi din modul în care autorităţile germane înţelegeau să respecte tratatele şi acordurile încheiate cu România. Semnificativ în acest sens, în fapt o rezumare a tuturor acestor aspecte, este Memorandumul întocmit de Mihai Antonescu la 9/10 ianuarie 1943.

Documentul rezumă în termeni foarte clari efortul militar al României până la începutul anului 1943, cifrat în pierderi de vieţi omeneşti şi pierderi materiale, economice: „Pierderile suferite de poporul român în acest război sunt foarte mari - 286.000 (morţi, dispăruţi, invalizi şi improprii pentru front).

Numărul celor scoşi din front (răniţi etc.) este de 370.206 şi anume: 12.750 ofiţeri scoşi din front; din aceştia 9.718 definitiv pierduşi (morţi, dispăruţi, invalizi, neîntrebuinţabili); 8.093 subofiţeri scoşi din front; dintre aceştia 6.365 definitiv pierduţ i (morţi, dispăruţi, invalizi, neîntrebuinţabili); 349.363 trupă, din care 270.249 definitiv pierduţi (morţi, dispăruţi, invalizi, neîntrebuinţabili).

România a avut în permanenţă angajate, de la 1940 şi până azi pentru front, circa 32 de divizii, adică întreg potenţialul său militar. De asemenea, România a angajat armament şi material variind între valoarea a 35-40 de divizii şi a pierdut definitv material şi armament în valoarea a 25 de divizii“.

Pe lângă acestea, documentul relevă efortul economic la care a fost supusă România şi care a avut un singur rezultat: „România merge sigur la o gravă criză economică a producţiei, iar inflaţia în care a intrat, datorită finanţării nevoilor germane, ameninţă cu dezechilibru întregul aparat al statului şi ordinea sa socială“.

Deteriorarea raporturilor militare româno-germane
Deşi se remarcă cu precădere după operaţiunile militare din iarna anului 1942, divergenţele manifestate în raporturile militare româno-germane au existat de la începutul colaborării. Ele nu au avut iniţial amploare şi nu au afectat în mod sensibil relaţiile militare stabilite între cele două părţi. Încă din noiembrie 1941, s-a remarcat tendinţa autorităţilor militare germane de a se erija în principal factor de decizie, mai ales în ceea ce priveşte administrarea teritoriilor nou-cucerite. În şedinţa Consiliului de Miniştri din 13 noiembrie 1941, mareş alul Antonescu a luat atitudine fermă împotriva amestecului flagrant al unităţilor SS în Transnistria.

Situaţia de confuzie generată de o dublă conducere sau o dublă administrare a unui teritoriu avea să ia amploare în intervalul următor, adeverind afirmaţiile Conducătorului Statului Român: „Nimeni nu se poate amesteca, nici SS, în comunele germane. Nu se poate ca cineva să ia sub protecţia sa acolo - decât noi - o populaţ ie care se găseşte în Transnistria. Dacă ucrainenii, ruşii albi, polonezii şi noi, luăm fiecare sub protecţia noastră populaţia din satele de acolo, atunci ajungem la o completă cacofonie. (...) Ori este o singură direcţie, ori mă retrag din Transnistria“.

Din iarna anului 1941, situaţia a început să se deterioreze, din cauza modului de subordonarea a unităţilor române. Mulţi comandanţi români au rămas astfel fără comandă operativă sau au comandat unităţi şi subunităţi de valoare inferioară celor la care aveau dreptul. Spre exemplu, generalul de divizie Gh. Avramescu, Comandantul Corpului de Munte, a fost subordonat generalului maior Fretter-Pico, comandantul Corpului 30 Armată (cf Alesandru Duţu).

Această subordonare nu a permis comandamentului român din Crimeea să desfăşoare acţiuni pe cont propriu, ceea ce l-a determinat pe locotenent-colonelul Nicolae Tăutu să afirme: „Atunci când se va scrie istoricul operaţiunilor din Crimeea, eforturile şi grelele sacrificii de sânge făcute de trupele române de aici vor apărea foarte palide în ansamblul operaţiunilor, întrucât românii nu au avut posibilitatea să-şi lege numele de nicio acţiune începută şi dusă la bun sfârşit de comandamentele şi trupele române. Din această cauză, istoria va fi, poate, nedreaptă cu noi şi cu sacrificiile noastre, fără ca să avem vreo altă vină decât că am fost obligaţi a consimţi această fragmentare a comandamentelor noastre“.

Problemele deja amintite s-au manifestat şi în legătură cu constituirea Grupului de Armate „Don“. Unul dintre motivele nerealizării acestuia a fost faptul că problemele operative şi de aprovizionare nu erau clar precizate de către înaltul Comandament german, nu erau precis stabilite misiunile Grupului de Armate şi pentru armatele din compunerea acestuia.

Marele Cartier General român a considerat, la 16 noiembrie 1942, că întârzierea constituirii Grupului de Armate a produs trupelor române „o serie de neajunsuri de ordin operativ şi material“. Feldmareşalul Manstein aprecia că „noua entitate nu a mai fost creată pentru că Hitler dorea mai întâi să vadă Stalingradul cucerit. Faptul că OKH nu a reuşit să îl folosească pe mareşalul Antonescu a fost o mare pierdere. Competenţa lui de comandant nu mai fusese, ce e drept, pusă la încercare până atunci, dar eu nu mă îndoiesc de faptul că era un bun militar. În orice caz, prezenţa lui ar fi dat o mai mare greutate apelurilor noastre către Hitler pentru întăriri, pentru apărarea flancurilor dispozitivului de la Stalingrad. Antonescu era, în definitiv, un şef de stat şi un aliat căruia Hitler era obligat să-i acorde mai multă atenţie decât oricărui comandant de armată sau de grup de armate german. Şi, mai presus de orice, personalitatea lui Antonescu i-ar fi mobilizat pe comandanţii români, care se temeau de el cel puţin la fel de tare ca de ruşi“.

Scris de Admin 29.01.08 17:34

La 12 iunie 1941, Adolf Hitler i-a precizat lui Ion Antonescu, în timpul întrevederii de la München, că intenţionează să-l lase să apară în ochii poporului român drept „comandantul suprem“ pe frontul din Basarabia şi Bucovina. Relaţiile de comandament au fost stabilite prin scrisoarea din 18 iunie 1941 adresată de Hitler lui Antonescu, prin care se preciza că: „După cum am arătat deja, cu ocazia ultimei noastre întâlniri de la München, voi fi preocupat, pe de o parte, a avea grijă ca conducerea unitară a acestei operaţiuni grandioase de atac să fie concentrată într-o singură mână; pe de altă parte, a ţine socoteala ca independenţa şi prestigiul personalităţilor conducătoare ale aliaţilor noştri, faţă de poporul şi armata lor, să fie respectate în cel mai înalt grad. În acest scop, vă rog, domnule General Antonescu, a-mi îngădui a vă transmite, din când în când, acele dorinţe ale mele care se referă la Armata Română şi a căror executare, în interesul desfăşurării unitare a operaţiilor în ansamblul lor, trebuie considerate ca absolut necesare. Comandamentul superior al Armatei 11 germane, ca un fel de Stat Major de lucru al Cartierului Dvs. General, ar transforma aceste dorinţe în ordine militare şi, ori de câte ori va fi vorba de hotărâri esenţiale, ele vor fi difuzate sub semnătura Dvs.“.

Hitler îşi exprima astfel dorinţa de a fi adevăratul comandant suprem al frontului, iar ordinele să fie date prin intermediul generalului Ritter von Schobert. Legătura dintre comandamentele germane şi româ- ne urma a fi realizată prin includerea în Cartierul General al lui Ion Antonescu a şefului Misiunii Militare germane, generalul Arthur Hauffe, a şefului Misiunii Militare Navale, generalul Karl Fleischer şi a ofiţerilor de legătură ai Flotilei 4 Aeriene. Aceştia aveau misiunea de a informa rapid comandamentele germane cu privire la toate evenimentele din sectorul unde luptau alături de trupele române şi, în acelaş i timp, de a informa comandamentele române asupra situaţiei şi intenţiilor unităţilor germane învecinate (cf. Andreas Hillgruber). Conform prevederilor acordului Antonescu-von Schobert din 19 iunie 1941, Comandamentul sectorului românogerman a fost astfel organizat: Armata 3 română şi Corpul 4 Armată român au fost subordonate comandamentului german, iar Armata 4 română şi Corpul 2 Armată român au rămas sub autoritate românească, respectiv a Marelui Cartier General. Structurile române de comandament, în care generalul Ion Antonescu devenea Comandantul de Căpetenie al armatei, au fost stabilite prin decretul nr. 1798 din 21 iunie 1941.

Ion Antonescu a ignorat dorinţa (neexprimată, dar subînţeleasă) a lui Hitler ca el să fie un „simplu figurant“, asumându-şi astfel, efectiv, conducerea trupelor românogermane, angrenat în operaţiunile militare de pe frontul din Basarabia şi Bucovina.

La 20 iunie 1941, Ion Antonescu dădea ordinul nr. 0120/1941, strict secret, către comandantul Armatei a 11-a germane şi Marele Cartier General român prin care se preciza: „Armata germană a început contraofensiva. Armata română va intra în luptă cot la cot cu aliaţii germani, pentru a repara nedreptatea care ni s-a făcut. De comun acord cu Führerul, Comandantul Suprem al Armatei germane, iau comanda Frontului Român“.

Comandantul Armatei a 11-a germane, generalul colonel Ritter von Schobert era însărcinat cu elaborarea tuturor directivelor şi ordinelor privitoare la conducerea comună a războiului; ordinele care priveau trupele române care rămâneau în organica armatei române urmau să fie date doar cu aprobarea lui Ion Antonescu. „Frontul Român“ reunea, în vederea atacării URSS, Armatele 3 şi 4 române şi Armata 11 germană, constituind aşa-numitul Grup de Armate General Antonescu (22 iunie 1941 - 17 iulie 1941).

Această organizare de comandament era dictată, în primul rând, de raţiuni politice şi, deşi în aparenţă greoaie, ea a funcţionat cu rezultate pozitive. Restrângerea competenţelor Înaltului Comandament român era evidentă, dar, totodată, inevitabilă. Acceptarea condiţiilor puse de partea germană a fost motivată de credinţa că acţiunea militară a României era întreprinsă pentru „a-şi apăra existenţa naţională şi pentru a-şi integra drepturile uzurpate, împotriva agresiunii începute în 1940 şi care a continuat să o ameninţe“ (apud Larry Watts). Ofensiva germană a fost considerată de partea germană, aşadar, ca un prilej fericit pentru împlinirea obiectivelor naţionale, nu ca scop în sine.

O caracterizare - care comportă amendamentele deja enunţate mai sus - a fost făcută de Mareşalul Antonescu în scrisoarea adresată lui Constantin I. C. Brătianu la 29 octombrie 1942: „Armata română nu numai că nu a fost «înglobată» în armata germană, dar nu a fost nici măcar pusă sub comanda germană. Ceea ce s-a întâmplat cu Mareşalul Prezan şi cu Regele Ferdinand în războiul trecut nu s-a întâmplat cu mareşalul Antonescu, nici cu el, nici cu regele ţării. Dimpotrivă, pentru prima oară de când există neamul românesc, un general român s-a bucurat de cinstea de a avea sub ordinele sale o numeroasă armată germană şi generali glorioşi germani“.

Pe timpul campaniei din iunie - iulie 1941, Comandamentul de Căpetenie Român şi-a exercitat competenţele doar asupra trupelor române nesubordonate comandamentelor germane. La 26 iulie 1941, acest organism şi-a încetat activitatea. În campaniile anilor 1942-1944 marile unităţi române au fost subordonate comandamentelor germane superioare (în Crimeea, la Stalingrad sau în Caucaz). Înaltul Comandament român a solicitat, înaintea bătăliei de la Stalingrad, întrunirea sub comandă proprie a marilor unităţi române de pe front.

La 1 iunie 1942, Hitler a decis să constituie un grup de armate române şi germane sub comanda mareşalului Antonescu, sub denumirea Comandamentul „Don“. Acest grup urma să reunească Armatele 3 şi 4 române şi Armata 6 germană. Deşi constituit la 3 septembrie 1942, Înaltul Comandament german a amânat transpunerea în practică a respectivului grup de armate, pe care o condiţiona de căderea Stalingradului

Scris de Admin 29.01.08 17:33

România în Războiul din Răsărit (I)

Venirea Misiunii Militare Germane în România a fost legată, în literatura de specialitatea, predecembristă, de numele lui Ion Antonescu. Dar bazele acestei colaborări au fost puse încă din mai 1940. Pactul „Armament-Petrol“, semnat, după îndelungate tratative, la 29 mai 1940, imediat după capitularea Franţei, a marcat prima fază a negocierilor pe care România le va purta în scopul aducerii unei misiuni militare germane în ţară. Complicarea situaţiei din sud-estul Europei, ameninţările sovietice la adresa României, care atingeau, de fapt, şi interesele Germaniei în zonă, l-au determinat pe Hitler să dea curs cererii regelui Carol al II-lea de a trimite în România o misiune militară cu „trupe de instrucţie“ pentru apărarea antiaeriană şi antitanc.

Rolul Misiunii Militare Germane în România
Schimbarea politică internă din România, de la începutul lunii septembrie 1940, nu a schimbat planurile guvernului german. Prezenţa trupelor germane în România urma să asigure controlul Germaniei asupra zonei petrolifere şi să prevină un eventual atac sovietic asupra acesteia.

Conducătorul Statului Român şi-a arătat disponibilitatea de a primi trupele germane. Hitler a aşteptat normalizarea situaţiei din România şi a trimis o delegaţie la negocieri. Conducătorul acestei delegaţii, general- locotenent Kurt von Tippelskirch, a primit de la Führer însărcinarea expresă de a constata gradul de dotare a armatei şi de a recepta dorinţele părţii române privind ajutorul militar german. La 17 septembrie 1940, Tippelskirch a părăsit ţara, iar pe 19 octombrie 1940 propunerile româneşti au fost înaintate lui Hitler. În paralel, la Bucureş ti au continuat discuţiile privind colaborarea concretă româno-germană. La 21 octombrie 1940, a fost semnat Protocolul privind Misiunea Militară Germană, din partea României de către generalul Tătăranu, iar din partea germană de către dr. Lohmann.

În afară de sprijinul pe care îl oferea, Misiunea Militară Germană a constituit, în acelaşi timp, unul din punctele de divergenţă între autorităţile celor două ţări, mai ales în ceea ce priveşte aprovizionarea şi neregulile săvârşite de soldaţii germani pe teritoriul României.

Primele formaţiuni de comandament ale Misiunii, conduse de generalul de cavalerie Erik Hansen, generalul Wilhelm Speidel, comandantul forţelor de aviaţie şi generalul Arthur Hauffe, şeful de stat major, au sosit la Bucureşti la 12 octombrie 1940. La 11 noiembrie 1940, în Româ nia se găseau 22.430 militari germani, din care 890 ofiţeri şi 21.540 soldaţi. La 24 decembrie 1940, Subsecretariatul de Stat al Armatei de Uscat înainta Ministerului Apărării Naţionale o situaţie centralizatoare cuprinzând cheltuielile efectuate până la acea dată pentru Misiunea Militară Germană aflată în România. Totalul cheltuielilor se ridica la 184.879.596 lei.

La 17 ianuarie 1941, a fost semnată, de către dr. Neubacher şi Dragomir, „Convenţ ia asupra directivelor obligatorii pentru aprovizionarea trupelor germane din Româ nia“. La aceeaşi dată a fost semnat, de către dr. Neubacher şi Mircea Cancicov, „Acordul pentru aprovizionarea trupelor germane din România“.

Fondurile aprobate de guvern pentru întreţinerea trupelor germane au fost stabilite la nivelul de 100.000.000 lei lunar. În şedinţa Consiliului de Miniştri, din 26 octombrie 1940, lt. col. Nicolae Dragomir, ministrul Coordonării şi Statului Major Economic, arăta: „Am vorbit cu d-nii Neubacher şi Klugkist şi am stabilit că cheltuielile de întreţinere a Misiunii Germane din România vor fi suportate de guvernul româ n numai până la limita sumei de 100.000.000 lei lunar. Tot ce va trece peste această sumă va fi plătit de guvernul german dintr-un cont special. Reprezentanţ ii guvernului german roagă ca acest fond să fie scutit de taxe şi dobânzi“.

Pe lângă aceasta însă, trupele germane au dezorganizat piaţa prin cumpărări efectuate cu monedă inflaţionistă şi fără acoperire, emisă în Germania, cauzâ nd mari neajunsuri economiei româneşti prin eludarea reglementărilor privitoare la regimul vamal. Spre exemplu, numai în 1941 trupele germane au expediat din România aproape 17.000 vagoane de grâu, fără a plăti taxe vamale. Pentru a reglementa problema produselor scoase din România şi trimise către Germania, N. Dragomir preciza, în aceeaşi şedinţă a Consiliului de Miniştri, că „am pus la punct chestiunea pachetelor. Iată ce ne roagă delegaţia germană: fiecare soldat să poată trimite de Crăciun rudelor din Germania câte un pachet de alimente. În al doilea rând, permisionarii care pleacă în Germania - cam câte 2.000 pe lună - să poată lua cu ei câte un pachet. În al treilea rând, fiecare soldat din Misiunea Militară Germană să poată trimită lunar câte un pachet mai mic rudelor din Germania“. Chestiunea fiind socotită de către Conducătorul Statului destul de spinoasă pentru economia românească, concluzia generalului Antonescu a fost: „Să-mi arătaţi unde duce această chestiune, pentru că, dacă mă duce la o catastrofă economică, nu accept“.

Problema neregulilor săvârşite de trupele germane pe teritoriul României este o constantă a discuţiilor purtate de forurile de conducere de la Bucureşti cu cele similare germane; notele de convorbiri, memorandumurile întocmite de vicepreş edintele Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu, rapoartele, toate acestea demonstrează o dată în plus modul în care autorităţile germane vedeau aliatul român.

Pentru perioada 1940-1944, notele privind înlesnirile făcute trupelor germane de instrucţie şi operative din România, cererile adresate de conducerea Misiunii Militare Conducătorului Statului Român de a se plăti integral soldele tuturor soldaţilor germani din România în lei, rapoartele lui Mihai Antonescu referitoare la grava criză economică şi financiară în care a intrat România din cauza preţurilor mult mai mari decât cele curente oferite de intendenţ a germană pentru procurarea diferitelor categorii de materiale, toate acestea se regăsesc în documentele diplomatice ale României din această perioadă.

Pe alt plan, trebuie luată în considerare implicarea trupelor germane în înăbuşirea rebeliunii legionare din ianuarie 1941. Considerând, la începutul evenimentelor, că problema este strict de competenţ a autorităţilor statului român, până la primirea ordinului expres al lui Hitler ca trupele germane să se plaseze de partea generalului Antonescu, acestea nu au reacţionat. Potrivit datelor din raportul său, generalul Hansen a fost solicitat şi de către generalul Constantin Pantazi, subsecretarul de Stat pentru Armata de Uscat, să primească în faţa reşedinţei Misiunii defilarea unui regiment român, lucru care s-a şi întâmplat, la ora 10.40. „Sensul, nu prea clar, al acestei defilări era, desigur, să învedereze opiniei publice alianţa dintre armata română şi cea germană“, preciza şeful Misiunii Militare Germane în Româ nia. La 22 ianuarie 1941, ora 10.00, au avut loc în Bucureşti convorbiri între şeful Statului Român şi şeful Misiunii Militare Germane. Ion Antonescu i-a cerut lui Hansen să preia apărarea Văii Prahovei cu trupele germane, motivând că de trupele române de acolo avea nevoie pentru a le folosi împotriva rebelilor. Hansen a refuzat, pe motiv că, prin aceasta, s-ar da aparenţa unei imixtiuni germane în treburile interne ale României.

Andreas Hillgruber susţine că generalul Antonescu l-a rugat pe generalul Hansen să-l sprijine, în caz de nevoie, cu un detaşament blindat, până la sosirea blindatelor din provincie. Hansen primise aprobarea OKW de a interveni la cererea Conducătorului Statului, dar stabilise cu Fabricius ca, deocamdată, să nu pună la dispoziţie trupe pentru apărarea poziţiei lui Ion Antonescu. Totuşi, la 22 ianuarie, blindatele germane au traversat demonstrativ Bucureştii de la sud la nord, fiind primite cu egal entuziasm de către legionari şi de către trupele guvernamentale. Discuţiile purtate între generalul Antonescu şi generalul Hansen, la 22 ianuarie 1941, au împiedicat adâncirea stării conflictuale a momentului.

Wehrmachtul s-a aflat în timpul puciului legionar într-o poziţie extrem de favorabilă pentru că deţinea încrederea şi simpatia ambelor părţi aflate în conflict. Astfel, a putut media între cele două părţi, având o influenţă considerabilă asupra desfăşurării rebeliunii. Lichidarea rebeliunii legionare a fost un eveniment cu totul neobişnuit în zona de hegemonie a Germaniei: o mişcare ideologică, având maxime afinităţi cu naţional-socialismul, a fost eliminată de la putere cu implicarea Germaniei. Sprijinul acordat de Hitler lui Ion Antonescu a fost determinat de necesitatea prioritară pentru cel de-al Treilea Reich de a avea în această zonă a Europei - foarte importantă pentru el din punct de vedere economic şi strategic - un regim stabil şi eficient, în perspectiva apropiată a războiului cu URSS (cf. Florin Constantiniu).

Dificultăţi economice şi financiare
La 1 octombrie 1942, în România se aflau 23.459 militari germani, iar la 10 ianuarie 1944 - 37.510. Acestora li se adăugau contingentele din Transnistria - 7.495, respectiv 41.008 militari. Discuţiile duse cu partea română pentru aprovizionarea acestor trupe s-au dovedit a fi, în timp, destul de complicate.

Problema dificultăţilor economice şi financiare provocate de prezenţa trupelor germane în România a fost ridicată de Ion Antonescu, la 8 noiembrie 1941, în timpul întrevederii cu feldmareşalul Wilhelm Keitel, cu prilejul participării acestuia la parada militară de la Bucureşti, după că- derea Odessei, precum şi de Mihai Antonescu, la Berlin, la 26-28 decembrie 1941, în timpul discuţiilor cu reichsmare- şalul Hermann Göring, Joachim von Ribbentrop şi Adolf Hitler.

La întâlnirea cu Göring, ministrul român al Afacerilor Străine a arătat că „trupele germane din România sunt nefolositoare şi reprezintă o cheltuială prea mare“ şi a cerut deschis ca ele „să fie suprimate sau în orice caz, simţitor reduse“. Cu acelaşi prilej a ridicat problema compensaţ iilor acestor cheltuieli, solicitând ca, pentru acoperirea cantităţilor de monedă hârtie emisă în acest scop, Banca Naţională a Reich-ului să cedeze Băncii Naţionale a României trei vagoane de aur.

La întrebarea lui Göring dacă unităţile germane din România nu reprezintă o garanţ ie pentru ordinea internă, în condiţiile în care armata română era angajată în operaţii dincolo de Nistru, Mihai Antonescu a răspuns că România „îşi stăpâneşte singură destinul, că n-are nevoie de concursul armatei germane pentru ordinea internă şi că, dacă mareşalul Ion Antonescu este lăsat să conducă singur interesele României, fără niciun fel de amestec de nicio natură, aşa cum este potrivit, îi poate garanta mareşalului Göring că niciun soldat german nu are ce căuta în România şi că interesele germane vor fi mult mai bine servite“. Recunoscând faptul că situaţiile statistice prezentate de Mihai Antonescu „dovedesc că s-a exagerat“, Göring s-a adresat feldmareşalului Keitel, declarând: „Sunt prea multe unităţi germane în România; ele trebuie să plece imediat. Să nu rămână decât bateriile antiaeriene, bateriile de coastă, marina, minimum necesar“. Cu multă insistenţă, ministrul Afacerilor Străine al României a mai cerut să se intervină pentru a se da României „aur şi devize în acoperirea finanţărilor germane, trecute şi viitoare“. În final, s-a ajuns la încheierea acordurilor care au reglementat situaţia.

În scopul acestei reglementări a prezenţei trupelor germane în România s-a constituit o comisie mixtă românogermană, care a stabilit problemele legate de hrană, chestiuni juridice, transporturi, cantonamente, solde, plăţi etc., în cadrul şedinţelor din 14-17 septembrie 1940. La 22 octombrie 1940, a fost semnat Protocolul pentru aranjarea chestiunilor decurgâ nd din prezenţa în România a Misiunii Militare Germane, de către generalul N. Tătăranu şi dr. Lohmann. Protocolul a fost însoţit de propuneri pentru: o înţelegere provizorie relativă la aprovizionarea cu hrană; o înţelegere provizorie relativă la cazare; o înţelegere provizorie relativă la stabilirea modalităţii de transport pe Căile Ferate Române pentru militarii germani şi materialele de orice fel aparţinând armatei germane în România; o înţelegere provizorie relativă la aprovizionarea cu carburanţ i etc.

La 17 martie 1942, între România şi Germania a intervenit un nou acord cu privire la întreţinerea trupelor germane aflate pe teritoriul României, el fiind necesar datorită intervenirii stării de război. Având valabilitate de la 1 martie 1942, acordul schimba prevederile existente până la acea dată în ceea ce priveşte întreţinerea, cazare, rechiziţiile şi transporturile trupelor Misiunii Militare Germane din România. Contribuţia de 100 milioane lei lunar care fusese prevăzută prin acordul iniţial înceta a se achita la data de 1 iulie 1942. Cheltuielile trupelor germane din România urmau a fi suportate de Germania; se convenea, de asemenea, asupra modalităţilor de livrare a subzistenţelor, a cheltuielilor de transport, a transportului soldaţilor germani etc.

La 23 august 1944, în România existau câte o Misiune Militară Germană pentru Armata de Uscat, Aeronautică şi Marină. Şeful Misiunii Militare Germane pentru Armata de Uscat, generalul Erik Hansen, era în acelaşi timp şi reprezentantul O.K.H.-ului pe lângă Comandamentul român.

În ceea ce priveşte comportamentul trupelor Misiunii Militare Germane în România, documentele de arhivă relevă existenţa a numeroase abuzuri şi conflicte între acestea şi populaţie sau trupele române.

Relaţii de comandament
Ca şi în cazul participării sale la Primul Război Mondial, integrarea României într-o coaliţie a celei de a doua conflagraţii a fost inevitabilă. Trebuie precizat însă faptul că, în mod evident, datorită factorilor istorici concreţi, modalitatea de realizare şi funcţionare a alianţei a fost diferită. Spre deosebire de angrenarea României în alianţa militară din vremea Primului Război Mondial, în anii 1940-1944 nu a existat o convenţie sau un tratat care să reglementeze relaţiile politico-militare dintre Româ nia şi Germania; problemele legate de conducerea operativă a trupelor au fost soluţionate pe baza discuţiilor personale dintre Ion Antonescu şi Adolf Hitler, ceea ce lăsa ambilor parteneri o marjă de libertate în acţiune, de care s-a profitat în funcţie de evoluţia situaţiei militare şi politice. Teoretic, Germania dimensiona aportul României şi al celorlalte state angrenate în război în funcţie de propriile perspective militare şi diplomatice. La rândul ei, România avea libertatea, nefiind legată de Germania printr-un tratat de alianţă, de a limita sau chiar de a înceta participarea la război alături de Germania potrivit intereselor naţionale majore. În practică, situaţia s-a prezentat oarecum diferit: evoluţiile politico-diplomatice şi militare au determinat Germania să adopte o poziţie din ce în ce mai intransigentă faţă de ţările aliate şi de cele ocupate, prin cereri sporite în ceea ce priveşte contribuţia economică la războiul comun şi prin limitarea libertăţii de acţiune a partenerilor de coaliţie.

Din punct de vedere militar, Germania şi-a asumat de la început conducerea operaţ iunilor militare, posibilităţile comandamentelor naţionale de a influenţa deciziile fiind reduse. Erorile comandamentelor germane s-au răsfrânt negativ asupra trupelor aliate, exemplul concret fiind cel al bătăliilor din anii 1942-1943 de pe Don şi Volga, când Armatele 3 şi 4 române au suferit înfrângeri grave, ca şi Armata 8 italiană sau Armata 2 maghiară.

Scris de Admin 28.01.08 21:20

În planul operaţiunilor militare consemnă m că, în noaptea de 12 spre 13 august 1944, Divizia 5 blindată americană, aflată sub comanda generalului Oliver, îşi făcea intrarea în periferiile Argentanului. Divizia 2 blindată franceză, de sub comanda generalului Jacques Leclerc, sprijinită de diviziile americane 79 şi 90 infanterie, ajunseseră la 25 km sud de Argentan şi îşi continuau înaintarea, întâmpinând o foarte slabă rezistenţă. În seara de 12 august 1944, blindatele lui Patton s-au oprit, creându-se astfel breşa de la Falaise. Cine a dat ordinul şi din ce raţiuni ? Politice sau militare? „Deodată - scria generalul Wallace din statul major al Armatei 3 americane - am primit ordinul să oprim înaintarea spre nord. Ni se fixa o linie pe care să nu o depăşim. Motivul care se aducea era acela că trebuie să lăsăm forţele germane să iasă prin breşă, în timp ce le-am fi distrus cu aviaţia. Istoria va trebui să explice într-o zi mult mai bine ordinul acesta“. Generalul Eisenhower a ţinut să precizeze, referitor la acest ciudat ordin, că „se produseseră învălmăşeli şi nu era chip să le descurci, poate doar prin oprirea în loc a trupelor, fie şi cu preţul fugii câtorva germani“.

Cine a dat ordinul şi din ce raţiuni pentru a se crea breşa de la Falaise?
O întrebare rămasă şi astăzi fără răspuns În condiţiile existenţei unei oferte de pace a complotiştilor de la 20 iulie 1944, urmată de cea a feldmareşalului von Kluge, se poate spune că înregistrăm naşterea unui moment greu şi deosebit de tensionat în raporturile dintre Aliaţi. În condiţiile în care se încerca, de către cele trei părţi, obţinerea unei poziţii cât mai avantajoase la masa tratativelor ce aveau să urmeze încheierii războiului, se impunea adoptarea unei decizii politice majore cu implicaţii deosebite, în ce priveşte viitoarele raporturi interaliate, precum şi viitorul curs al războiului şi al relaţiilor postbelice. Uniunea Sovietică a reuşit, prin intermediul agenţilor ei (Harry Hopkins, Kim Philby, „Apostolii de la Cambridge“ etc.), să blocheze acest dialog germanoanglo- american. Cazul lui Otto John, fost şef al contraspionajului vest-german (Bundesamt fuer Verfassungsschutz - BfV) în perioada 1950-1954, este semnificativ pentru influenţa pe care agenţii secreţ i ai Moscovei au exercitat-o asupra relaţiilor dintre Aliaţii Occidentali şi rezistenţ a antinazistă germană. Otto John a fost unul dintre emisarii secreţi ai „Schwarze Kapelle“ în spaţiul iberic deoarece lucra, încă din 1939, la Lufthansa. Potrivit rapoartelor rezidenţei NKVD din Berlin, Otto John se afla în relaţ ii cordiale cu jurnalistul american Louis Lochner, ce era văzut de opoziţioniştii germani ca fiind un posibil canal de legă- tură cu preşedintele Roosevelt. Dosarul lui Otto John, din arhiva KGB de la Moscova, conţine numeroase rapoarte ale lui Kim Philby privind informaţiile oferite Intelligence Service-ului, prin intermediul lui John, de către „Schwarze Kapelle“. Vizitele lui Otto John la Lisabona, în decembrie 1942 şi apoi în 1943, când a descris cu lux de amănunte planurile şi problemele rezisten- ţei antinaziste, au fost raportate centralei de la Moscova. Recrutarea lui Otto John de către KGB, după refugierea lui în Marea Britanie, via Portugalia, ca urmare a eşecului loviturii din 20 iulie 1944, îşi are originea în aceste rapoarte ale lui Kim Philby privind nemulţumirea lui Otto John faţă de regimul naţional-socialist, respectiv faţă de naziştii ce se vor „infiltra“, după război, în guvernul cancelarului Konrad Adenauer.

Kim Philby a denigrat constant rapoartele OSS-ului, realizate pe baza informaţiilor diplomatului german Fritz Kolbe (nume de cod George Wood), şi pe cele privitoare la rezistenţa antinazistă venite de la Allen Dulles, rezidentul OSS în Elveţia. Fritz Kolbe a furnizat peste 1.600 de copii ale unor telegrame, scrisori şi rezumate ale mesajelor dintre Ministerul de Externe german şi ambasadele sale din toată lumea. Infiltrările agenţilor NKGB în OSS erau coordonate de către „colonelul Alexandr P. Osipov“, alias Haig Badalovici Ovakimian, rezident al NKVD-ului la New York, în perioada 1933-1941 şi cunoscut de către FBI ca fiind „armeanul cel isteţ“. Sovieticii aveau în OSS o serie de agenţi extrem de valoroşi, foarte bine plasaţi, în cadrul operaţiunii cu nume de cod „IZBA“ (Coliba). Asistentul personal al generalului Donovan, directorul OSS-ului, respectiv Duncan Chaplin Lee, nume de cod „KOCH“, era unul dintre agenţii NKGBului. Colonelul „Alexandr P. Osipov“ va conduce discuţiile cu directorul OSS-ului, din decembrie 1943, de la Moscova, privitoare la posibila cooperare dintre NKGB şi OSS pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial.

Sovieticii aveau în OSS o serie de agenţi extrem de valoroşi, foarte bine plasaţi, în cadrul operaţiunii cu nume de cod „IZBA“ (Coliba)
Consecinţele unui armistiţiu sau unei păci separate, pe frontul de Vest, sunt greu de evaluat în perspectiva timpului, dar fără îndoială că acordul de trei luni, privind sferele de influenţă în Europa Răsăriteană, n-ar mai fi fost respectat, deoarece Aliaţii Occidentali ar fi obţinut un avantaj militar ce ar fi înclinat balanţa de putere în favoarea lor şi implicit s-ar fi constituit într-un atu politic la viitoarea Conferinţă de Pace. Breşa de la Falaise a fost închisă pe 20 august 1944, după ce aproximativ 200.000 de soldaţi germani au reuşit să scape din încercuire, luând cu ei tancuri, vehicule de toate felurile şi un volum uriaş de material de război. Ca o consecinţă, odată cu negocierile de armistiţ iu din perioada 12-15 august, Statul Major al Comandamentului Unificat al şefilor de Stat Major (SHAEF) a elaborat un document intitulat „Capitularea Forţelor Germane“. Redactarea lui a început pe 13 august 1944, în clipele în care Aliaţii deschideau Breşa de la Falaise. Feldmare- şalul von Kluge s-a întors la Cartierul General al generalului Eberbach, în jurul orei 22.00, pentru a conduce în continuare retragerea. La 17 august 1944, a fost înlocuit cu feldmareşalul Walter Model. Pe 18 august 1944, în drum spre Germania, s-a sinucis.

După închiderea breşei de la Falaise, generalul Einsenhower acceptă planul propus de consilierii SHAEF-ului care doreau să evite, cât mai mult timp, răspunderile legate de eliberarea Parisului. „Eliberarea prematură a Parisului - apreciau consilierii SHAEF - ar pune propriilor noastre forţe grave probleme de aprovizionare şi transport. Obligaţiile civile pe care ar trebui să ni le asumăm ar corespunde cu întreţinerea a 8 divizii de luptă“. Consilierii SHAEF-ului propuneau executarea unei largi mişcări în cleşte, la nord şi la sud de Paris, urmând a se trece peste câmpuri nesfârşite, favorabile desfăşurării masive a tancurilor şi folosirii intense a aviaţiei. Grupul 21 de armată britanic urma să atace spre nord şi nordest în direcţia Soissons, iar Grupul 12 de armată american va înainta în direcţia Reims-ului. Ambele grupuri de armate aveau misiunea să învăluiască Parisul pe la nord şi pe la sud, încercuind Armatele 1, 7 şi 15 germane. Căderea Parisului era prevăzută între 15 septembrie şi 1 octombrie 1944. Planul SHAEF-ului avea un triplu avantaj. Era salvat Parisul de la distrugerea cauzată de viitoarele lupte de stradă, îngăduia distrugerea unor considerabile forţe germane, permiţând totodată economisirea unor picături preţioase de benzină în vederea realizării obiectivului principal înainte de sosirea iernii: o spărtură în linia Siegfried şi un cap de pod de cealaltă parte a Rinului. La 19 august 1944, Corpul 15 american trece Sena pe la Nantes, iar Corpul 20 american ajunge, la 23 august, la Fointainbleau. În clipele care au urmat, planul Aliaţilor a funcţionat fără greş şi într-un ritm extraordinar de rapid. O întârziere de 37 de zile avea să se transforme, începând din 30 iulie, într-un avans de 33 de zile. Progresele realizate de trupele anglo-americane în „Bătălia Franţei“ aveau să creeze posibilitatea ca blindatele anglo-americane să atingă, până la venirea iernii, frontiera Germaniei, timp în care trupele sovietice se vor fi oprit în faţa Varşoviei şi pe frontul românesc. „15 august 1944“ reprezintă, astfel, unul din momentele cele mai grele şi delicate, din istoria raporturilor interaliate, având drept consecinţă o imensă neîncredere a Uniunii Sovietice faţă de Aliaţii Occidentali, precum şi unul dintre ultimele eşecuri ale „Schwarze Kapelle“ în dorinţa de a elibera Germania, şi nu numai, de tirania lui Hitler.

Scris de Admin 28.01.08 21:19

La 20 iulie 1944, avea să aibă loc atentatul la viaţa lui Hitler, concomitent declanşându-se operaţiunea „Walkyria“, ce urmărea preluarea puterii de către generalii şi ofiţerii organizaţiei „Schwarze Kapelle“ (Orghestra Neagră). „Din mai 1942, existau, sub denumirea codificată „Walkyria“, dispoziţii elaborate până în cele mai mărunte detalii, care, în caz de tulburări sau în caz de urgenţă, prevedeau mobilizarea rapidă a unităţilor ce se găseau în Germania“, mărturisea fostul ministru Albert Speer.

Conjuraţii din 20 iulie 1944 vor încerca să se folosească de prevederile acestui plan pentru a putea prelua puterea în cel de-al III-lea Reich. Paradoxul este dat de faptul că Hitler a aprobat, personal, în zilele de 7 şi 8 iulie 1944, planul de acţiune „Walkyria“, la propunerea colonelului conte Klaus von Stauffenberg, şeful de stat major al Armatei de interior. Atentatul din 20 iulie 1944 de la Rastenburg, ca şi acţiunile desfăşurate la Berlin, lipsite însă de coordonare, au fost lichidate rapid, urmâ nd o represiune barbară. „Câţiva bărbaţ i, convinşi că doar îndepărtarea lui Hitler ar putea atenua cataclismul şi salva sute de mii de vieţi omeneşti, au dat greş în acţiunea lor“, aprecia istoricul francez Georges Blond. Referitor la conjuraţie, în discursul rostit la radio la 20 iulie 1944, în miez de noapte, Hitler declama: „O clică măruntă de ofiţeri ambiţioşi, lipsiţi de conştiinţă şi de o nerozie criminală“. Secvenţa executării complotiştilor, filmată din ordinul lui Hitler, a fost prezentată anturajului Führerului. „Seara, s-a prezentat în sala de cinema - mărturiseşte Albert Speer - filmul executării conspiratorilor. Nu puteam şi nici nu voiam să-l văd. Dar, pentru a nu atrage atenţia, am pretextat că am foarte mult de lucru; am văzut un mare număr de oameni mergând la acest spectacol, majoritatea grade inferioare SS şi civili, dar nici un ofiţer al Wehrmachtului“. Membrii conjuraţiei împotriva lui Hitler doreau, pe lângă lichidarea fizică a cancelarului, să trateze un armistiţiu şi o pace separată cu anglo-americanii, cu speranţa că germanii vor beneficia de aportul trupelor anglo-americane la înfrângerea sovieticilor. Aceste intenţii se vor răsfrânge şi asupra situaţiei şi deciziilor militare de pe frontul de vest, în zilele ce au urmat actului de la 20 iulie 1944, dorindu-se retragerea trupelor în Germania, dar fără să depună armele, urmând a fi întărit, mai apoi, frontul de est.

„Câţiva bărbaţi, convinşi că doar îndepărtarea lui Hitler ar putea atenua cataclismul şi salva sute de mii de vieţi omeneşti, au dat greş în acţiunea lor“ (Georges Blond)
Aliaţii Occidentali au declanşat, în cursul zilei de 25 iulie 1944, operaţiunea „Cobra“. 350 de bombardiere din subordinea Flotei a 9-a a Aviaţiei Tactice a SUA au atacat, timp de 20 de minute, trupele germane aflate pe şoseaua Périers-St. Lô, la vest de St. Lô. Peste 1.800 de avioane grele şi semigrele de bombardament şi peste 500 de avioane de vânătoarebombardament aveau să bombardeze concentrările de trupe germane din zona Marigny-La Chapell-La Mesnil. Distrugerile produse de atacul aviaţiei aliate depăşeau orice închipuire astfel încât s-a creat un adevărat infern, după care unităţile Armatei 1 americane a generalului Bradley au trecut la atac. Ofensiva Armatei 1 americane spre sud va prinde un avânt extraordinar în zilele ce vor urma căderii oraşului Coutances (28 iulie 1944), urmărindu-se un atac direct în spatele trupelor germane aflate între Caen şi Avranches. În zilele de 30 şi 31 iulie 1944, tancurile generalului Patton ocupau oraşul Avranches. Importanţ a acestui oraş rezidă în faptul că toate drumurile care vin din nord trec prin el şi pleacă din oraş, desfăcându-se în evantai spre sud. La 1 august 1944, devenea operaţională Armata 3 americană, de sub comanda lui George S. Patton. Ofensiva aliată continuă: Corpul 8 de armată, aflat sub comanda lui Patton, a virat spre vest, intrând în Bretonia şi atacând spre sud, spre Rennes, în timp ce Corpul 15 a cotit spre est, ca şi Corpul 5 al Armatei 1 americane, spre Mortain. Operaţiunea de străpungere fusese încununată de succes. Statul-major al feldmareşalului von Kluge era în alertă maximă, având în vedere dramatismul situaţiei. Diviziile americane de blindate treceau continuu prin Avranches, unele îndreptându-se spre vest, pătrunzând în Peninsula Brest, însă altele se roteau, spre est, extrem de rapid, îndreptâ ndu-se spre Le Mans, creând astfel un flanc sudic pentru armatele lui von Kluge şi prefigurând încercuirea completă a trupelor germane.

Germanii vor contraataca pe 7 august, primul obiectiv fiind oraşul Mortain, la est de Avranches, luptele derulându-se până în 12 august. În zilele ce vor urma se va declanşa o mişcare de învăluire dinspre sud, având ca prim obiectiv distrugerea sau capturarea trupelor germane aflate în regiunea Mortain-Falaise, existând, totodată, posibilitatea de a lichida şi unele rămăşiţe ale Armatelor 1 şi 7 germane dacă acţiunea se desfăşura pe un arc de cerc şi mai larg, până la punctele de trecere peste Sena.

Diviziile americane de blindate treceau continuu prin Avranches, unele îndreptându-se spre vest, altele se roteau, spre est, extrem de rapid, creând astfel un flanc sudic şi prefigurând încercuirea completă a trupelor germane
Generalul Dwight D. Eisenhower, comandantul suprem al Forţelor Expediţionare Aliate în Europa, scria în memoriile sale: „Operaţia îmbrăca următorul aspect de ansamblu: grupul de armate al lui Montgomery ataca în general spre sud, lovindu-se de vechiul dispozitiv german de apărare din Normandia, în vreme ce for- ţele lui Bradley, cu flancul lor stâng ancorat în apropiere de locul unde rupseseră iniţial liniile inamice, efectuau marile miş- cări de învăluire, menite să încercuiască toate trupele duşmane aflate încă între coloanele americane în marş şi frontul Grupului 21 de armată britanic. Între timp, foţele aeriene aliate ţineau sub un foc continuu toate punctele de trecere peste Sena, pentru a împiedica retragerea acelor unităţi germane care ar fi încercat să traverseze fluviul, repliindu-se în direcţia nord, înainte de a se închide capcana“.

Ziua de 15 august 1944 avea să consemneze unul dintre cele mai fascinante mistere ale istoriei, respectiv dispariţia feldmareşalului von Kluge până la ora 22.00, când s-a prezentat la cartierul general al Grupului Panzer SS Eberbach, aflat nu departe de zona breşei de la Falaise. La 25 iunie 1945 în revista „Time“ se puteau citi următoarele: „Calea spre Avranches - Anul trecut, într-o zi de august, (Kluge) a plecat pe neaşteptate de la Cartierul său General de pe frontul de vest... Kluge şi câţiva ofiţeri din Statul său Major s-au îndreptat cu maşina către un punct de pe un drum izolat din vecinătatea oraşului Avranches, din nord-vestul Franţei. Aici au aşteptat ore de-a rândul sosirea unui grup de ofiţeri din Armata a III-a americană cu care stabiliseră în secret să discute condiţiile de capitulare. Aceştia nu s-au prezentat la punctul de întâlnire. Temându-se de un act de tră- dare, Kluge s-a întors în grabă la Cartierul său General. În ziua fixată pentru întâlnire, atacurile aeriene ale Aliaţilor au blocat deplasarea grupului de ofiţeri din Armata a III-a spre Avranches (de fapt oraşul Falaise - n.n.). Când au sosit negociatorii americani, Kluge plecase“. Allen Dulles, rezidentul OSS (Oficiul American al Serviciilor Strategice) la Berna (Elveţia), îşi amintea că feldmareşalul von Kluge a făcut „o încercare zadarnică de a se preda armatei generalului Patton undeva în breşa de la Falaise“.

Feldmareşalul von Kluge a făcut o încercare zadarnică de a se preda armatei generalului Patton, undeva în breşa de la Falaise
Doctorul Udo Esch, din Corpul medical al armatei germane, ginerele lui von Kluge, întăreşte această ipoteză prin declaraţia pe care o dă, după război, unui agent al Aliaţilor: „După acest eşec, socrul meu a considerat că e de datoria lui să trateze capitularea în faţa Aliaţilor pe frontul de vest, în speranţa de a răsturna regimul nazist cu sprijinul lor. La început, a discutat cu mine planul acesta şi cred că nici generalul Speidel, şeful său de stat major, nu-l cunoştea“.

Putem vorbi de faptul că, la 12 august 1944, feldmareşalul von Kluge, adept al ideilor organizaţiei „Schwarze Kapelle“, dar lipsit de curaj în aplicarea lor, la 20 iulie 1944, va încerca să-şi ia revanşa, urmând a trata un armistiţiu şi mai apoi pacea cu anglo-americanii. Feldmareşalul von Kluge propunea o încetare imediată a luptelor, în Normandia, şi, concomitent, pe frontul de est, urmând ca trupele Wehrmacht-ului din Europa Occidentală şi Scandinavia să se retragă cât mai repede în Germania. Se dorea încetarea bombardării oraşelor germane şi-n acelaşi timp atacul cu V-1. În timpul retragerii spre Germania, Hitler şi colaboratorii săi ar fi urmat să se întâlnească, în Elveţia, cu reprezenţii Aliaţilor, inclusiv Stalin, Churchill, Roosevelt.

La 31 august 1944, Hitler mărturisea, anturajului său, că: „Feldmareşalul von Kluge plănuia să determine capitularea întregii Armate din Vest şi să treacă el însuşi de partea inamicului. Se pare că planul a eşuat din cauza unui atac aerian al inamicului. El îşi trimisese în altă parte ofiţerul său de stat major. Patrulele britanice şi americane au avansat, dar, după cât se pare, contactul nu s-a realizat... Totuşi, britanicii au raportat că au fost în legătură cu un general german. (...) Pă- reau a fi gata să renunţe la tot, până la Vistula... probabil până la Oder... chiar Elba. 15 august a fost cea mai proastă zi din viaţa mea. A fost o întâmplare că acest plan nu a reuşit. Numai aşa se poate explica felul în care a acţionat Grupul de Armată („B“ - n.n.); altfel, totul e de neîn- ţeles“. Istoricul Anthony Cave Brown a remarcat faptul că în preajma debarcării aliate în Normandia „comanda armatei germane din Franţa nu era doar pusă în încurcătură de un spirit defetist, ea era de-a dreptul ineficientă, până într-un asemenea grad care te duce cu gândul la trădare“.

Scris de Admin 28.01.08 21:18

Lovitura de stat pe care o pregătiseră membrii organizaţiei „Schwarze Kapelle“, în septembrie 1938, s-a născut din teama şefilor Armatei de Uscat, privind izbucnirea unui război general
În ziua de 27 septembrie 1938, spre sfârşitul după-amiezei, o divizie motorizată în echipament de campanie a defilat pe străzile Berlinului prin faţa unei mulţimi ce „o întâmpină printr-o linişte aproape completă“, pe măsură ce dispărea în gurile de metrou. Hitler a rămas mult timp la fereastra Cancelariei pentru a contempla această lipsă totală de entuziasm în raport cu delirul din 1914. În ciuda diferitelor avertismente pe care britanicii le vor primi, prin canalele secrete ale Abwehrului sau prin membrii ambasadei germane la Londra, despre planurile şi puterea maşinii de război naziste, cedările au fost fatale şi au împins omenirea în război. Germania părea condamnată la eşec, deoarece urma să intre în război cu atâtea probleme de comandament care vor influenţa, mai apoi, în chip decisiv marile decizii ale câmpului de luptă.

Perioada octombrie 1939-10 mai 1940 a devenit „o adevărată „iarnă a vrajbei noastre“ - opina feldmareşalul von Manstein -, şi asta se datorează straniei perioade de suspans din iarna 1939-1940, numită „războiul umbrelor“ sau, cum îi spuneau francezii, „drole de guerre“„. OKH-ul spera că va fi posibilă o înţelegere cu Franţa şi Marea Britanie, concomitent cu debarcarea lui Hitler, în timp ce acesta era convins că, după campania poloneză, „nicio sarcină nu era imposibil de îndeplinit pentru armata germană“ în ciuda faptului că producţia de muniţie nu atinsese nivelul necesar pentru a putea susţine o ofensivă în Vest, iar aeroporturile de pe care urmau să decoleze avioanele Luftwaffe erau supuse capriciilor meteorologice (inundate de ploaie), în condiţiile în care interdicţia de-a construi aeroporturi solide, în Vest, îi aparţinea cancelarului. „Ordinul de atac al Vestului l-a dat bazându-se, în primul rând, pe propria apreciere a duşmanului şi ignorând complet faptul că, odată cu războiul cu Polonia, se limita şi libertatea lui de decizie asupra problemelor politicomilitare. Când a luat alte decizii, cum ar fi atacul asupra Rusiei, declaraţia de război cu Statele Unite şi, nu în ultimul rând, insistenţele şi presiunile ca Italia să intre în război, gândea mai mult prin prisma politicii, nu a implicaţiilor militare. El nu făcea decât să aplice cât mai pervers principiul clasic că «diplomaţia guvernează strategia»“, mărturisea generalul Walter Warlimont.

OKH a lăsat în mâna Führerului iniţiativa luării deciziei militare ceea ce a întărit convingerea că cei din OKH nu credeau în posibilitatea unei victorii în Vest
Membrii lui „Schwarze Kapelle“ au încercat să obţină de la oficialii Marii Britanii din Berna şi Vatican asigurarea unei colaborări cu un regim militar antinazist, dar nu s-a ales decât cu nişte promisiuni. Neîncrederea între Hitler şi generalii din OKH s-a accentuat în această perioadă a „războiului ciudat“, iar OKH a lăsat în mâna Führer-ului iniţiativa luării deciziei militare ceea ce a întărit convingerea că cei din OKH nu credeau în posibilitatea unei victorii în vest, sau cel puţin nu credeau că o victorie în vest ar fi însemnat o rezolvare favorabilă a conflictului dintre Germania şi aliaţi.

Oprirea atacului blindatelor germane, la 25 mai 1940, a născut o nouă criză între Führer şi generalii săi şi a favorizat „miracolul de la Dunkerque“, respectiv salvarea resturilor armatei britanice din Europa. În spatele acestei ciudate decizii s-au aflat raţiuni de ordin militar, dar cel mai mult a contat dorinţa lui Hitler, mărturisită adesea, de a realiza o pace de compromis cu britanicii.

Tendinţele hegemonice ale URSS, relevate în timpul campaniei finlandeze, în iunie 1940, deveniseră un pericol mortal pentru „noua ordine“ europeană. Concentrările de trupe sovietice şi suita de incidente de la noua frontieră românosovietică, imposibilitatea unei înţelegeri cu Molotov la Berlin, la 26 noiembrie 1940, precum şi nevoia de a-şi apropia bogăţiile de „aur negru“ din Caucaz l-au determinat pe Hitler să ordone începerea pregătirilor pentru executarea operaţiunii „Barbarossa“. „Dacă vom fi blocaţi în Rusia, situaţia va deveni şi mai dificilă“, adnota generalul Franz Halder, la 28 ianuarie 1941, în jurnalul său.

Cele scrise de acest eminent militar erau o sumbră prevestire a ceea ce a urmat: coşmarul unui război pe două fronturi şi nimicirea totală a Wehrmachtului şi a Germaniei, ceea ce a permis reducerea la tăcere a uneia dintre cele mai incomode naţiuni ale Europei, ea însăşi oferind, prin naţionalismul său, un pretext pentru restructurarea hărţii Europei şi remodelarea geopolitică a lumii.

Evenimentele petrecute pe frontul de Est în campania din toamna-iarna lui 1941 aveau să amplifice nemulţumirile lui Hitler faţă de prestaţia corpului de comandă al OKH în ofensiva asupra Moscovei. Hitler avea să se implice personal, din 7 decembrie 1941, în conducerea operaţiunilor de pe Frontul de Est. „Modul de desfăşurare al acestei zile - mărturisea generalul Halder - a fost dureros şi umilitor. Acum, ObdH nu reprezintă mai mult decât un mesager, poate nici atât. Führerul trece de ObdH şi ia legătura personal cu comandanţii grupurilor de armate. Dar ceea ce e mai rău este că înalta Comandă nu realizează nici acum condiţia în care se află trupele noastre şi se împotmoleşte în ordine minore, acolo unde ar trebui luate hotărâri majore“. La 19 decembrie, Führerul a preluat comanda supremă a OKW-ului şi OKH-ului. „Haosul devine, cu fiecare moment, mai mare“, opina generalul Heusinger asupra situaţiei create la sfârşitul lui decembrie 1941. Neîncrederea lui Hitler în comandanţii subordonaţi avea să se soldeze curând cu distrugerea lanţului de comandă astfel încât, pe termen lung, nici măcar un grup de armate nu se putea descurca fără directive de la Comandamentul Suprem, mai ales dacă făcea parte dintr-un front mai mare şi era în contact direct cu alte grupuri de armate pe ambele flancuri. Desfăşurarea celui de-al Doilea Război Mondial, atât în Vest cât şi în Est, avea să fie influenţată de acest conflict între Hitler şi generalii săi.

Rommel a fost eliminat chiar în momentul în care armata şi oamenii săi aveau cea mai mare nevoie de el
După succesul operaţiunii „Overlod“, respectiv debarcarea trupelor aliate în Normandia în ziua de 6 iunie 1944, avea să se desfăşoare, în intervalul 6 iunie - 25 iulie 1944, „bătălia capului de pod“. Forţele aliate au atins aliniamentul Caen - Caumont - St. Lô cu aproximativ o lună mai târziu decât prevederile din planul „Overlod“, care acorda acestei acţiuni un termen de cinci zile de la debarcare. Bătălia din Normandia avea să debuteze greoi, printr-o evoluţie mult prea lentă faţă de planul iniţial, deoarece adversarul era de calitate, ştia să folosească mijloacele de care dispunea, avea armament din cel mai bun deşi artileria îi era depăşită. „Pe de altă parte, succesul unei campanii nu depinde numai de priceperea şefilor şi de curajul combatanţ ilor. El este tributar şi unei logistici adaptate necesităţilor“, aprecia istoricul Jean Vanwelkenhuyzen. La 15 iulie 1944, în toiul „bătăliei capului de pod“, feldmareşalul Rommel aprecia, într-un raport către Hitler, situaţia militară din Franţa ca fiind aproape de o criză gravă, astfel încât trupele luptă pretutindeni eroic, dar lupta inegală se apropie de sfârşit şi „se impune de urgenţă să se tragă din această situaţie concluziile corespunză toare“. Feldmareşalul Rommel era unul dintre liderii militari ai conjuraţiei împotriva lui Hitler şi se bucura de un imens prestigiu, în ochii poporului german. Rommel devenise, astfel, personalitatea capabilă să exercite o mare putere politică, puterea de a influenţa şi de a conduce opinia publică, o putere suficientă spre a-l propulsa în poziţia de conducător al naţiunii dacă Hitler ar fi dat semne de epuizare fizică sau de derută decizională, sau ar fi părăsit scena din cauza unei întâmplări funeste.

La 17 iulie 1944, pe şoseaua Livarot, în drumul de întoarcere spre cartierul general, Rommel este rănit mortal în urma unui atac al aviaţiei aliate. Generalul Hans Speidel adnota cu amărăciune: „Rommel a fost eliminat, de fapt, chiar în momentul în care armata şi oamenii săi aveau cea mai mare nevoie de el. Toţi cei care bâjbâiau cu ajutorul său, căutând drumul spre o lume nouă şi mai bună, au fost lipsiţi în chip dureros de stâlpul tăriei lor“. Feldmareşalul Rommel este făcut răspunzător de către generalul Hans Speidel, pentru neintroducerea în luptă, încă din 7 iunie 1944, a Diviziei 2 Panzer staţionată în regiunea Amiens- Abbeville şi subordonată personal feldmareş alului. „Din raţiuni politice, Rommel voia să aibă la îndemână, pentru orice eventualitate, formaţiuni blindate sigure“, mărturisea generalul Speidel.

După lectura scrisorii primite de la Intelligence Service, amiralul Canaris a exclamat: „Finis Germaniae!“
Generalul Geyr von Schweppenburg avea să afirme, după încheierea războiului, că „Divizia a 2-a Panzer a fost trimisă în spatele frontului de către Rommel, pentru un anumit timp, pentru că, în aşteptarea complotului din 20 iulie, ţinea să aibă la dispoziţie o divizie pe care să poată conta. De asemenea, a făcut tot posibilul să întârzie până la jumătatea lui iulie, angajarea în luptă a Diviziei 116 Panzer. Este posibil să fi făcut acest lucru din motive politice“.

Filozoful şi istoricul Ernst Jünger, prieten apropiat al lui Rommel şi membru al organizaţiei Schwarze Kapelle, concluziona referitor la dispariţia lui Rommel, că odată cu el a dispărut „singurul om îndeajuns de puternic să poată duce pe umeri, simultan, povara războiului şi a războiului civil, singurul bărbat care era destul de cinstit pentru a se împotrivi nebuniei înspăimântătoare a liderilor Germaniei“.

În cursul lunii mai 1944, amiralul Canaris se va întâlni, la Paris, cu maiorul Philipe Keun din Intelligence Service. Contactul dintre cei doi a fost favorizat de către baronul austriac Posch-Pastor, secretarul particular şi consilierul guvernatorului Parisului şi Franţei de Nord, generalul- colonel baron Karl-Heinrich von St¸lpnagel. Maiorul Keun a zburat, la 30 mai 1944, după discuţia cu amiralul Canaris, la Londra, unde s-a întâlnit cu Stewart Menzies. Directorul Intelligence Service-ului i-a adresat o scrisoare fostului şef al Abwehr-ului care i-a fost predată, după reîntoarcerea lui Keun la Paris, de către Arnould („Claude Ollivier“), care în serviciul secret francez avea gradul de colonel şi conducea o reţea de informaţii extrem de puternică. După lectura scrisorii, amiralul Canaris a exclamat: „Finis Germaniae!“. Gestul amiralului Canaris se înscrie în suita numeroaselor încercări făcute de către membrii „Schwarze Kapelle“ de-a oferi Germaniei postbelice un alt viitor decât cel preconizat de către Aliaţi.

Scris de Admin 28.01.08 21:17

Printre opozanţii de marcă ai regimului naţional-socialist s-au aflat şi doi ofiţeri superiori, amândoi proveniţi din Statul Major, care au avut un rol extrem de important în atentatul de la 20 iulie 1944, respectiv generalii Henning von Tresckow şi Friedrich Olbricht. Aflat pe frontul de Est, generalul Henning von Tresckow se va constitui în sufletul şi creierul opoziţiei militare de pe acel teatru de operaţii, iar în septembrie 1942, la Smolensk, se va întâlni, pentru o serie de discuţii politice, cu Carl Goerdeler, şeful opoziţiei civile.

Generalul Friedrich Olbricht, un distins ofiţer de Stat Major, deţinea, de la 1 mai 1940, funcţia de adjunct al generalului Friedrich Fromm, comandantul-şef al armatei din interior. În calitate de locţiitor al lui Fromm, îşi poate permite să opereze deplasări şi înlocuiri de unităţi, constituirea de divizii de marş prin preluarea din rezerve etc.

Generalul Friedrich Olbricht avea astfel „tot felul de posibilităţi pentru a acţiona împotriva regimului“. În opoziţia faţă de Hitler şi naţional-socialism pot fi întâlnite nume de prestigiu ale vieţii publice şi politice ale Republicii de la Weimar, membri ai serviciilor secrete, militari şi politicieni de dreapta, centru sau centru-dreapta, poliţişti (contele Wolf - Heinrich Helldorf - prefectul poliţiei Berlinului, SS Gruppen-führer Arthur Nebe, general-locotenent de poliţie şi şef al Poliţiei criminale a Reichului), sindicalişti (Wilhelm Leuschner, Iakob Kaiser, Max Habermann), social-democraţ i (Julius Leber), membri ai „catolicismului politic“ etc. Juristul Johannes Popitz, ministru de Finanţe al Prusiei şi intim al lui Göring, se constituie în liderul unui „centru de cristalizare al defetismului şi antinazismului“, cum a fost definit în rapoartele Gestapoului, ceea ce istoria conjuraţiei de la 20 iulie 1944 a denumit ca fiind „Grupul Popitz“.

„Noi nu am făcut decât să gândim... Vom fi spânzuraţi pentru că am gândit împreună“, (contele Helmuth Janes von Moltke)
Cercul de la Kreisau, fondat de contele Helmuth Janes von Moltke, a constituit o altă formulă de opoziţie faţă de Hitler şi naţional-socialismul german. Cercul contelui Moltke grupa tineri aristocraţi, şefi socialişti, clerici, profesori, avocaţi, diplomaţi, oameni cu vederi dintre cele mai diferite dar uniţi prin ideile generoase ale unui spirit european.

Convinşi că războiul este pierdut, ei căutau o soluţie pentru ceea ce se va întâmpla după „dominaţia terorii şi a ororii“ instaurate de Adolf Hitler, precum şi ceea ce trebuie făcut în scopul de a atenua atât pentru Germania, cât şi pentru Europa efectele dezastruoase ale unei dezordini fatale, printr-o politică fondată pe principii morale şi religioase. „Noi nu am făcut decât să gândim... Vom fi spânzuraţi pentru că am gândit împreună“, scria Moltke soţiei sale. Cercul de la Kreisau lucra pentru a pune bazele politice ale unei noi Germanii, cu un federalism democratic, un anume socialism ce tindea spre o reformă agrară şi o naţionalizare a industriilor cheie, opunându- se astfel, prin aceste idei, concepţiilor lui Goerdeler. Bisericile catolică şi protestantă s-au numărat şi ele printre adversarii naţional-socialismului.

Ca urmare a Concordatului de la 20 iulie 1933, pe care Franz von Papen îl celebrase ca pe o „realizare istorică a na- ţional-socialismului“ datorată înţelepciunii şi vederilor largi ale unui om de stat, Biserica catolică evita lupta deschisă pe care Biserica Evanghelică o ducea încă de la sfârşitul anului 1933. Relaţiile Bisericii catolice cu regimul naţional-socialist aveau să se dovedească a fi extrem de dificile în ciuda Concordatului semnat la 20 iulie 1933.

Toţi opoziţioniştii împotriva lui Hitler sperau la o înţelegere cu Marea Britanie şi ca atare toate eforturile s-au concentrat în această direcţie. Vechea dorinţă germană, care ne reaminteşte perioada anterioară lui 1914, de împărţire a sferelor de influenţă şi de conservare a statutului geopolitic al celui de-al III-lea Reich, de după 1938, printr-o pace de compromis, a fost prezentă în centrul tuturor tratativelor duse de opoziţia germană.

Interogatoriul strict-secret luat lui Ribbentrop, cu puţin timp înainte de execuţie, confirmă că Hitler se situa în favoarea unei alianţe anglo-germane ca şi Ramsey MacDonald sau ducele de Windsor
Surpriza absolută afişată de către Hitler în clipa în care a aflat că Marea Britanie a intrat în război, oprirea atacului blindatelor germane asupra Dunkerqueului, ciudatul zbor al lui Hess, din mai 1941, tratativele lui Albrecht Haushofer şi Rudolf Hess privind „unirea federativă“ a ţărilor Europei, sub hegemonie germană, prevăzându-se, în acelaşi timp, menţinerea Imperiului Britanic etc. întăresc misterul asupra deciziei lui Hitler de-a începe războiul şi confirmă că şi Führerul şi-a dorit o pace de compromis. Interogatoriul strict-secret luat lui Ribbentrop, cu puţin timp înainte de execuţie, confirmă că Hitler se situa în favoarea unei alianţe anglo-germane ca şi Ramsey MacDonald sau ducele de Windsor.

Un exemplu al proiectelor geopolitice de factură „europeană“ şi al păcii de compromis îl constituie propunerea lui Carl Goerdeler, din mai 1941, privind crearea unei Germanii puternice din punct de vedere militar, ca „nucleu al unor forţe de luptă europene“. În ciuda existenţei acestor opoziţionişti şi a adversarilor pe care regimul naţionalsocialist şi-i forma, Hitler avea să-şi continue drumul spre război, spre acel „Drang nach Osten“ deşi Germania „ar fi putut fi oprită fără toate sacrificiile şi suferinţele unui mare război“, la 7 martie 1936.

Evenimentele din primăvara şi vara anului 1938 au provocat o imensă ruptură între comanda Wehrmachtului, respectiv între generalii opoziţionişti şi Hitler, astfel încât despre comanda unită a Wehrmachtului, „ca întreg, în sens strategic“, nu se mai putea vorbi.

Lovitura de stat pe care o pregă tiseră membrii organizaţiei „Schwarze Kapelle“, în septembrie 1938, prin folosirea diviziei staţionate la Postdam sub comanda generalului Brockdorff-Rantzau, s-a născut din teama şefilor Armatei de Uscat, privind izbucnirea unui război general, european.

Nereuşind să provoace o demisie în lanţ a generalilor din OKH, nemulţumiţi de realizarea planului „Cazul Verde“ (ocuparea Cehoslovaciei), generalul Beck demisionează convins fiind că un război început de Germania va aduce pe câmpul de luptă alte state decât cele pe care ea le-a atacat şi, într-un război împotriva unei coaliţii mondiale, ea va sucomba şi va fi pusă la discreţia acestei coaliţii. „Beck era împotriva planurilor noastre de organizare a trupelor blindate, considerând că trupele de tancuri trebuie să devină un gen de armă auxiliar... El considera că ideea înfiinţării unor divizii de tancuri nu este realistă. Beck subaprecia rolul pe care-l au tehnica, aviaţia, motorizarea şi legăturile radio în războiul modern“, scria generalul Guderian în cartea sa intitulată „Amintirile unui soldat“. Statul Major al Armatei de Uscat se transformase, încă din 1933, într-o veritabilă „frână“, în opinia generalului Guderian, în calea dezvoltării noilor tipuri de tehnică militară.

În perspectiva evenimentelor care au urmat, s-a văzut că generalul Beck a avut enorm de multă dreptate. Insuficien- ţa fortificaţiilor şi a efectivelor germane, în Vest, conjugată cu faptul că francezii puteau să alinieze 65 de divizii în a şasea zi de mobilizare faţă de cel mult o duzină de divizii germane, dintre care câteva erau unităţi de rezervă de calitate îndoielnică, provoca coşmaruri cartierelor generale ale Wehrmachtului.

Scris de Admin 28.01.08 21:16

După aceea, câţiva generali au încercat să-i explice Führerului că noi, armata, încă nu suntem pregătiţi. Ceea ce mi s-a părut mai mult decât nepotrivit. În primul rând, pentru că nu noi suntem cei care trebuie să ne amestecăm în politică; trebuie să avem încredere în geniul Führerului, care ar putea fi comparat foarte bine cu Carol al XII-lea“.

Opoziţia armatei faţă de Hitler s-a născut din aceste frământări legate de pace sau război, de viitorul din ce în ce mai nesigur al Germaniei, în condiţiile în care, după opinia generalului Ludwig von Beck, politica este „guvernată de capacitatea armatei“, iar „capacitatea armatei determină limitele acesteia“. Generalul Ludwig von Beck a reprezentat, în cel deal III-lea Reich, sufletul opoziţiei şi conspiraţiei militare.

La 2 octombrie 1944, sintetizând rezultatele anchetei asupra rolului jucat de generalul Beck, la 20 iulie 1944, Gestapoul afirma că „Ludwig Beck este forţa principală care se găseşte la originea planurilor de revoluţie“. Anschlussul (12 martie 1938) a evidenţiat din plin temerile generalului Beck, referitoare la stadiul pregătirii militare a Germaniei şi la caracterul extrem de periculos al acţiunilor Führerului.

Chemat în dimineaţa de 10 martie 1938 la Cancelaria Reichului, generalul Jodl a fost informat, ca de altfel şi şeful de stat major al Armatei de Uscat, de dorinţa lui Hitler de a da o rezolvare militară problemei austriece. Generalul Jodl i-a raportat lui Hitler că Wehrmachtul nu este pregătit pentru a-şi asuma o asemenea răspundere. Ignorând avertismentele OKW-ului Hitler a început să dea ordine improvizate care să pună în mişcare unităţile.

OKW-ul a dat, pe 11 martie 1938, o „directivă“ prin care Hitler prelua personal comanda operaţiunii. În acelaşi timp, Marina Militară, acţionând sub propria responsabilitate, fără să se amestece cu OKW-ul luă măsuri de precauţie şi ordonă ca „toate ambarcaţiunile aflate în larg să se îndrepte înapoi spre casă“. Generalul Keitel, rememorând acele clipe, de început de primăvară, scria: „Noaptea care a urmat (10-11 martie) a fost un iad pentru mine. Brauchitsch mă suna din cinci în cinci minute de la Statul Major General al Armatei şi, în cele din urmă, începând cu ora 4 a.m., suna şeful Statului Major Operaţional al OKW, generalul von Viebahm, care mă implora să discut cu Führerul, să-l conving să renunţe la mişcarea spre Austria. Nu am nici cea mai mică intenţie ca măcar să ridic această problemă în faţa Führerului.

Dar am promis că o voi face şi, fără să o fi făcut, l-am sunat peste puţin timp pentru a-i comunica că a refuzat să mă asculte. Führerul nu a ştiut niciodată nimic despre asta; dacă ar fi ştiut, părerea lui despre şefii armatei ar fi avut de suferit şi am vrut să salveze ambele părţi de la această experienţă dezagreabilă“.

„Afacerea Sudetă“ încheiată prin pactul de la München (29-30 septembrie 1938) a prilejuit, din nou, grave dezacorduri între Hitler şi statul-major al OKW, pe de o parte, şi OKH, pe de altă parte. Dezacordurile dintre OKW şi OKH, dintre diferitele personalităţi ale celui de-al III-lea Reich, erau percepute cu îngrijorare şi la nivelul trupei şi al comandanţilor. „Pe atunci, eu eram comandantul unui regiment în Düsseldorf şi mi-am format prima impresie asupra situaţiei în momentul în care am fost chemat la Berlin - îşi aminteş te generalul Walter Warlimont - pentru a lua parte la o conferinţă ce se desfăşura pe tema Planului verde, condusă de generalul Beck, şeful Statului Major al Armatei, spre sfârşitul primăverii anului 1938. Nici un membru OKW, nici Keitel, nici Jodl, nici unul dintre principalii ofiţeri superiori nu au fost prezenţi. Când am întrebat, cu uimire, ce se întâmplă, colonelul Hossbach, şeful Secţiei Personal din Statul Major, mi-a dat un răspuns care m-a surprins şi mai mult: «...ce se întâmplă aici sunt probleme ale Armatei care nu au nimic de-a face cu OKW-ul». Conferinţa lui Beck care a urmat, s-a dovedit a fi ceva mai mult decât un atac asupra planurilor şi ordinelor date de Hitler şi de statul major al OKW“.

Dezacordurile dintre OKW şi OKH, dintre diferitele personalităţi ale celui de-al III-lea Reich, erau percepute cu îngrijorare şi la nivelul trupei, şi al comandanţilor
În noaptea de 9-10 septembrie 1938, cu ocazia unei întruniri a NSDAP-ului în Nürnberg, certurile dintre Hitler şi generalii săi au continuat până în zorii zilei. Hitler a cerut o modificare în planurile tactice elaborate cu mare atenţie, ordonând să fie modificată data şi anumite operaţiuni, ceea ce a determinat o puternică opoziţie a comandanţilor Armatei de uscat. Şeful OKW-ului, generalul Keitel, mărturisea lui Jodl, pe drumul de întoarcere la Berlin, faptul că generalul von Brauchitsch l-a dezamăgit enorm şi că nu va tolera nici unui ofiţer din OKW să critice, să aibă îndoieli, sau să se plângă. În ciuda aversiunii reciproce dintre Hitler şi generalii săi, a existat o formulă prin care Führerul a încercat să-i cumpere pe „înalţii“ opozanţi. „Fondurile speciale“ aflate la dispoziţia lui Hitler au crescut de la 150.000 de mărci, în 1933, la 3.300.000, în 1935, pentru a ajunge la 40.000.000, în perioada 1944- 1945. Din aceste fonduri s-au înfruptat numeroşi membri ai camarilei naziste şi militare germane.

„Caracterul aventuros al vieţii sale - mărturisea Albert Speer - , miza înaltă a jocului său, trebuie să i se fi relevat lui Hitler în acea zi de noiembrie 1936, când a avut, la Obersalzberg, o lungă convorbire cu cardinalul Faulheber. După această întrevedere, ne-am aşezat, numai eu cu Hitler, în balconaşul sufrageriei. Era în amurg.

A tăcut îndelung, apoi a privit pe fereastră şi mi-a spus, gânditor: «Pentru mine există două posibilităţi: să reuşesc în ceea ce întreprind, sau să eşuez. Dacă reuşesc, voi fi unul dintre cei mai mari oameni ai istoriei. Dacă eşuez, voi fi condamnat, detestat şi blestemat»“. La 15 august 1938, Führerul declară noului său aghiotant, colonelul Schumundt, cu prilejul manevrelor de la Juteborg, că generalii „nu trebuie să-şi piardă, cu aprecieri şi calcule, elanul şi sentimentul datoriei; altminteri nu am nevoie de ei...“. Istoricul Pierre Galante, după o apreciere a raporturilor dintre Hitler şi generalii săi, scria: „La atitudinea rece faţă de sine, pe care o simte din ce în ce mai răspândită în mediile militare, Hitler răspunde, din ce în ce mai mult, cu neîncredere, ba chiar cu ură.

El se izolează de Statul Major al armatei terestre (OKH) şi lucrează mai ales cu clica ofiţerilor nazişti de la Statul Major al Wehrmachtului (OKW). Începe să se teamă că l-ar trăda tocmai cei ce au sarcina să ştie tot şi obligaţia să ţină totul secret“.

Demisia generalului von Beck este acceptată la 21 august 1938 iar generalul demisionar va rămâne la Berlin fiind hotărât să-l asedieze cu memorii pe von Brauchitsch prin intermediul generalului Franz Halder. Salonul casei sale, de pe Goethestrasse, este locul unde se vor reuni membrii viitorului complot de la 20 iulie 1944. Generalul Ludwig Beck va deveni membru al unei societăţi, cunoscută sub numele de „Societatea de miercuri“, care va aduna într-un mediu intim pe reprezentanţii eminenţi ai diverselor ramuri ale ştiinţei.

Nu sunt niciodată mai mulţi de 16 sau 17, şi un nou adept nu poate fi admis decât după moartea unuia dintre ei. Reuniunile se ţin în fiecare a doua miercuri din lună, la domiciliul unuia dintre membri.

Hitler se va izola de Statul Major al Armatei Terestre (OKH) şi va lucra mai ales cu clica ofiţerilor nazişti de la Statul Major al Wehrmachtului (OKW)
Abwehrul (serviciul secret al armatei germane) condus de amiralul Wilhelm Franz Canaris avea să reprezinte un pion activ şi foarte important al opoziţiei şi conspiraţiei împotriva lui Hitler. Baronul von Weizsácker, secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe, afirma că Wilhelm Franz Canaris „are două calităţi care, în Germania, numai rareori se găsesc întrunite în acelaşi individ: o inteligenţă vicleană şi o totală lipsă de reacredinţă. Toată abilitatea sa este pusă exclusiv în serviciul cauzelor pe care el le crede drepte“. Numirea lui Canaris în funcţia de şef al Abwehrului a provocat o surpriză totală şi numeroase discuţii în cercurile Armatei de Uscat, deoarece „nu se ştia despre Canaris nimic altceva decât că venea de la marină“. La 5 ianuarie 1935, amiralul Canaris îi convoacă în biroul său pe şefii de secţii, la prima consfătuire comună, pentru a-şi informa subordonaţii că în serviciul de informaţii „va trebui să se schimbe totul din temelii...“.

Amiralul Canaris şi principalii săi colaboratori (Hans Oster, Helmuth Groscurth, Erwin Lahousen, F. W. Heinz, H. B. Gisevius ş.a.) aveau să reprezinte un mic, dar compact, nucleu în frontul rezistenţ ei antinaziste. La Nürnberg, generalul Jodl va acuza Abwehrul de a fi colaborat „cu duşmanul“, iar Kaltenbrunner, ultimul şef al RSHA, va declara că trădarea lui Canaris, „omul legăturilor cu străinătatea“, a fost „totală“. Faptele sale de pe parcursul războiului şi asocierea la ceea ce istoricii numesc „Schwarze Kapelle“ („Orchestra Neagră“), complotul generalilor germani împotriva lui Hitler, au confirmat întru totul legământul făcut la 3 septembrie 1939, respectiv, faptul că Abwehrul „nu trebuie să facă nimic care ar prelungi acest război nici măcar cu o zi“. La 3 septembrie 1939, puţin după ora 12.00, din biroul său din Tirpitzufer nr. 76/78, amiralul Canaris ordonă colonelului Hans Oster să transmită telegrama de război prin care cei 3.000 de bărbaţi şi femei din subordinea sa erau informaţi că între Germania, Franţa şi Marea Britanie se instalase starea de război. „Trebuie să vă previn în legătură cu englezii. Şi aceasta din câteva motive.

Dacă veţi lucra pentru ei, acest lucru îmi va fi adus la cunoştinţă şi cred că am pătruns pe ici, pe colo. Ei or să vrea să trimită mesaje cifrate despre voi, dar din când în când noi descifrăm cifrul. Numele voastre vor apărea în dosare şi registre. Asta va fi foarte rău.

Va fi foarte greu să ascundeţi pînă la urmă aceste activităţi. Apoi, din câte ştiu eu, serviciul secret britanic vă va răsplăti prost; este vorba de bani, daţi-mi voie să vă spun că ei nu răsplătesc bine serviciile şi, dacă au cele mai mici suspiciuni, nu vor ezita să vă trădeze...“, declara amiralul Canaris, în aceeaşi zi de 3 septembrie 1939, în faţa statului major al Abwehrului.

La Nürnberg, generalii nazişti vor acuza Abwehrul de a fi colaborat „cu duşmanul“, iar Kaltenbrunner, ultimul şef al RSHA, a declarat că trădarea lui Canaris, „omul legăturilor cu străinătatea“, a fost „totală“
Referitor la posibilitatea ca şeful Abwehrului să fi fost în serviciul Intelligence Service-ului, Gerhard Van Arkel, într-un interviu din 11 noiembrie 1983, declara: „Canaris nu a fost un agent, dar ştia ce se întâmplă. L-a protejat pe Hans Gisevius în mai multe rânduri. Dar, dacă era un agent britanic sau dacă era pregătit să folosească orice mijloace pentru a-l răsturna pe Hitler este mai greu de judecat. Era dispus să trateze cu britanicii. Era antinazist. Sunt înclinat să cred că îi privea cu ochi buni pe aliaţi. Dar agent britanic? Asta este o chestiune complet diferită. A fost implicat în complotul din 20 iulie. Toţi lucrau în interesul Germaniei, aşa cum îl vedeau ei, şi îl voiau mort pe Hitler, deoarece credeau că ruinează Germania“.

Într-o mărturie secretă, din iunie 1947, făcută în faţa Comitetului Operaţiunilor Guvernamentale, Allen Dulles a recunoscut că amiralul Canaris şi adjunctul său s-au aflat în legătură directă cu el în perioada în care s-a aflat în Elveţia. Sir Stewart Menzies, directorul Intelligence Service-ului, a afirmat despre Canaris că a fost „al dracului de curajos şi al dracului de ghinionist“.

Scris de Admin 28.01.08 21:15

Conjuraţia generalilor şi războiul din Vest (1)

Complotul din 20 iulie 1944 împotriva lui Adolf Hitler avea să releve din plin existenţa unei opoziţii, până atunci surdă, între Hitler şi generalii săi. Originea nobiliară a unora dintre ofiţerii fostului Reichswehr avea să alimenteze această tensiune mocnită dintre Führer şi corpul superior de comandă al Reichswehrului. Hitler va dispreţui permanent această castă militară prusacă, regretând, după 20 iulie 1944, că nu a distrus şi ultima „lojă masonică a Germaniei“

Unul dintre misterele Germaniei naziste este legat de faptul că cea mai puternică opoziţie împotriva lui Hitler s-a născut în cadrul forţelor armate, respectiv al Armatei de Uscat în condiţiile în care Reichswehrul a sprijinit agitaţia politică naţionalistă a perioadei interbelice, precum şi venirea lui Hitler la putere. În 7 martie 1936, generalii germani tremuraseră alături de Hitler, la gândul că armata franceză ar putea reacţiona la remilitarizarea Rhenaniei. „Toată noaptea - mărturisea generalul Heusinger - Hitler nu a dormit, ros de nelinişte.

Dacă Franţa s-ar fi mişcat, el ar fi dat ordin trupelor sale să se retragă, şi prestigiul său ar fi fost grav atins“. Hitler avea să mărturisească mai târziu că cele patruzeci şi opt de ore care au urmat intrării trupelor în Rhenania au fost cele mai penibile din viaţa cancelarului. Hitler avea să mărturisească, mai apoi, că dacă francezii şi-ar fi trimis trupele lor atunci în Rhenania, Wehrmachtul ar fi trebuit să se retragă cu capul plecat, deoarece resursele militare de care dispunea nu I-ar fi permis nici măcar o simulare de rezistenţă. Ziaristul american William Shirer, prezent în ziua de 7 martie 1936 la şedinţa solemnă a Reichstagului, avea să observe că generalii germani deşi zâmbeau, erau foarte nervoşi, iar ministrul de Război, generalul von Blomberg, avea paloarea unui cadavru şi muşchii feţei îi zvâcneau. Posibila reacţie a Franţei inspira o enormă teamă înaltei conduceri militare germane şi alimenta opoziţia în curs de cristalizare împotriva deciziilor Führerului.

Dacă Franţa ar fi intervenit în Rhenania, la 7 martie 1936, Hitler ar fi dat ordin trupelor sale să se retragă, iar prestigiul său ar fi fost grav atins
Organizarea Comandamentului Wehrmachtului a evidenţiat fricţiunile care existau între cele trei categorii de forţe armate, ce se vor amplifica, mai apoi, pe parcursul războiului precum şi în relaţia dintre ele şi Führer. Devenit ministru de Război, în martie 1933, generalul von Blomberg a preluat şi comanda Wehrmachtului, având dorinţa ca această nouă structură de organizare să fie bine definită şi autoritară.

Numirea noului Comandant al Wehrmachtului a contribuit la adâncirea prăpastiei dintre Hitler şi comandanţii celor trei arme, deoarece aceştia se aflau în postura de a coborî un pas pe scara ierarhiei militare.

Totodată, Statul Major al Armatei de Uscat (OKH) nu a agreat ideea existenţei unui „Stat Major Operaţional de Apărare“. Comandantul Armatei de Uscat, generalcolonelul Werner von Fritsch, era convins că pentru Germania, care era o putere continentală, Armata de Uscat trebuia să rămână arma decisivă a Wehrmachtului şi pe viitor.

Intuiţia militară a lui von Blomberg avea să salveze organizarea superioară a Wehrmachtului, care putea să degenereze oricând în haos. Reproşurile lui Hitler către generalii săi, în timpul războiului, se sfârşeau cu propoziţia: „Totul a început de când Blomberg şi-a pus umerii laţi între mine şi Wehrmacht“. Raportul lui von Blomberg, din 13 decembrie 1937, despre pregătirile militare pentru atacul împotriva Cehoslovaciei, cerut de Hitler, punea un accent deosebit pe faptul că potenţialul de luptă al Wehrmachtului era total inadecvat, iar cel de război insuficient.

Începutul anului 1938 adânceşte conflictul între Hitler şi generalul Werner von Fritsch, comandantul Armatei de Uscat, care va denunţa brutalitatea regimului, gafele lui, cheltuielile inutile, corupţia lui, acţiunile cu caracter politic din cază rmi, propaganda antireligioasă care îi demoralizează pe soldaţi, atitudinea provocatoare în politica externă, care riscă să antreneze Germania într-un război european pe care nu-i în stare să-l poarte. „M-am găsit dinaintea unui nebun, care, pe lângă celelalte, este şi simbolul destinului nefast al Germaniei. Acest destin se va împlini până la capăt“, avea să mărturisească generalul von Fritsch în faţa generalilor Beck şi Halder. Măsurile ordonate de Hitler, ca urmare a scandalului iscat de căsătoria lui von Blomberg, au fost extrem de dure.

Generalul von Blomberg este înlăturat din funcţia de ministru de Război, nu mai are dreptul să poarte uniforma militară, să calce în cancelaria Reichului şi să mai locuiască, timp de un an, în Germania. Generalul Werner von Fritsch este acuzat de homosexualitate şi silit să demisioneze din postul de şef al Armatei de Uscat în condiţiile în care era cel mai îndreptăţit la postul vacant de ministru de Război.

Numirea noului Comandant al Wehrmachtului a contribuit la adâncirea prăpastiei dintre Hitler şi Statul Major al Armatei de Uscat (OKH)
La 4 februarie 1938, la ora 21.00, se anunţă, printr-un comunicat oficial, că Hitler a hotărât să exercite personal funcţia de comandant al tuturor forţelor armate ale Reichului. Ministerul Reichswehrului este desfiinţat, iar locul este luat de un comandament superior al forţelor armate, care va fi Statul Major militar al Führerului, avându-l ca şef pe generalul Keitel.

El va avea rang de ministru, cu toate prerogativele unui ministru de Război. Generalul Walther von Brauchitsch este numit comandant-şef al Armatei de Uscat, iar 14 generali de rang înalt sunt suspendaţi din funcţiile lor.

Totodată, alţi 44 de generali, împreună cu o mulţime de ofiţeri, sunt mutaţi. OKW-ul devenea astfel o autoritate militară independentă, sub comanda generalului Wilhelm Keitel. Comandamentul Wehrmachtului, care sub conducerea lui Blomberg reprezentase o autoritate militară capabilă să-şi apere interesele profesionale şi să le diferenţieze de cele politice, să acţioneze sub propria responsabilitate faţă de guvern, devenise astfel „biroul militar“ al politicianului Hitler. Referitor la încrederea oarbă a noii conduceri a OKW-ului, în „geniul politic al Führerului“, generalul Jodl adnota, la 10 august 1938: „Am fost invitat la Berghof, împreună cu ofiţerii superiori ai armatei. După cină, Führerul a vorbit aproape trei ore, exprimându-şi punctele de vedere politice.

Scris de Admin 28.01.08 21:13

Biroul 2 francez aprecia că generalul Florea Ţenescu „nu ştie să se degajeze de soluţiile scolastice şi să ia decizii bune pentru împrejurări şi posibilităţi“
În aprilie 1940, Biroul 2 francez a redactat un raport în care erau caracterizaţi 99 de generali români. Raportul reflecta situaţ ia la momentul decembrie 1939. Generalul Florea Ţenescu era caracterizat în felul următor: „În situaţii clasice, face să fie bine, dar în situaţiile mişcătoare, nu ştie să se degajeze de soluţiile scolastice şi să ia decizii bune pentru împrejurări şi posibilităţ i“. Uluitoare şi atât de veridică această caracterizare a serviciului secret francez cu referire directă la unul dintre oamenii cu o poziţie-cheie în timpul evenimentelor din perioada 26-28 iunie 1940. O serie de noi documente, provenite din arhivele sovietice, introduse în circuitul ştiinţific scot în evidenţă faptul că trupele sovietice au fost pregătite, în cazul rezistenţei României, să angajeze o operaţiune ofensivă, cu limita vestică Prutul. Analizând sinteza informativă, din ziua de 25 iunie 1940, a Biroului 2 din Marele Stat Major pe tema „Ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către trupele sovietice“, precum şi un tabel (datat 2 iulie 1940) ce cuprindea totalul forţelor Frontului de Sud al lui Jukov şi, paralel, al forţelor introduse în Basarabia şi nordul Bucovinei după data de 28 iunie 1940 (orele 14.00), ajungem la concluzia că, în iunie 1940, în cazul în care s-ar fi ajuns la o confruntare militară româno-sovietică pentru Basarabia şi Bucovina de Nord, „disproporţia de forţe între cei doi eventuali beligeranţi s-ar fi dovedit importantă dar nu ecrasantă“.

Generalul-maior V. Melikov a fost trimis în iulie 1940 să efectueze un studiu privind comportamentul Armatei Roşii în operaţia de ocupare a Basarabiei. În nota-raport înaintată, la 18 iulie 1940, în calitatea pe care o avea de profesor la Academia Marelui Stat Major sovietic, a conchis: „Concentrarea şi desfă- şurarea trupelor şi mijloacelor de luptă spre linia de plecare pe Nistru s-au efectuat, de asemenea, fără nici o mascare; (...). Trupele Armatei 9 au trecut Nistrul în cinci locuri şi e cazul să menţionăm că majoritatea unităţ ilor de pontonieri n-au fost suficient pregătite în vederea construirii podurilor. (...) Forţarea râului Nistru de către trupele Armatei 9 şi pregătirea în vederea unor asemenea operaţii au vădit organizarea extrem de slabă a statelor majore ale diviziilor şi corpurilor de armată, şefii statelor majore ale diviziilor şi corpurilor de armată sunt, în majoritatea lor, comandanţi cu puţină experienţă şi nepregătiţi. Procesul de concentrare şi desfăşurare a trupelor noastre pe Nistru, precum şi intrarea lor în Basarabia au demonstrat convingător că cea mai slabă verigă a noastră e aceea care trebuie să fie cea mai puternică - companiile şi batalioanele“. Sinteza Biroului 2 al Armatei Române atrăgea atenţia factorilor de decizie militară din statul român asupra capacităţii combative a armatei sovietice, care este redusă, datorită lipsurilor materiale, nepregătirii cadrelor şi, mai ales, moralului scăzut. Această armată nu impune decât prin număr, iar „o acţiune dusă cu repeziciune şi hotărâre ar putea so pună în stare de dezorganizare încă de la început“. Să credem oare că dacă generalul Ţenescu nu şi-a propus să dezinformeze pe cei prezenţi la Consiliul de Coroană, atunci fusese, el însuşi, intoxicat ? Sau Biroul 2 francez intuise corect?! Consider că o rezistenţă militară, chiar şi pe linia Prutului sau a Siretului, ar fi avut consecinţe geopolitice nebănuite pentru cursul istoriei acestor pământuri şi chiar a Europei Centrale şi de Est. Rezistenţ a militară ar fi făcut din România o a doua Finlandă şi ar fi redat poporului şi armatei sale onoarea şi demnitatea înjosite şi terfelite în ruşinoasa retragere din 1940. Rezistenţa ar fi fost o opţiune politicomilitară, ca alternativă la politica de cedare în faţa presiunilor URSS. Decizia din 27 iunie 1940 avea să afecteze pe termen lung evoluţia politico - militară a României. Din păcate, slăbiciunea factorilor de decizie politico-militară ai regimului a condus la criza cedărilor teritoriale, care vor culmina cu prăbuşirea regimului. În discursul ţinut la 1 decembrie 1940, la Alba-Iulia, generalul Ion Antonescu, conducătorul statului româ n, avea să declare: „A fost pedepsită o naţiune, care va fi eternă, pentru păcatele unei generaţii, care este trecătoare“.

Dacă generalul Ţenescu nu şi-a propus să dezinformeze pe cei prezenţi la Consiliul de Coroană, atunci fusese, el însuşi, intoxicat? Sau Biroul 2 francez intuise corect?!

Consecinţele actului de la 27 iunie 1940 pentru teritoriile ocupate au fost dezastruoase.

Potrivit raportului Congresului Frontului Naţional Patriotic de Eliberare, desfăşurat la Chişinău la 24 februarie 1969, în perioada 1944-1959 au dispărut din teritoriile ocupate peste 4,5 milioane de români: 1,5 milioane deportaţi în Siberia, 1,4 milioane au murit de foame în perioada 1946-1947, 500.000 au fost arestaţi şi exterminaţi, 200.000 au murit în război, luptând în cadrul armatei sovietice, în timp ce alţi 880.000 s-au refugiat din teritoriile ocupate, în special în dreapta Prutului.

În schimb, până în 1969, în teritoriul dintre Prut şi Nistru au sosit anual circa 40.000 de alogeni, îndeosebi rusofoni şi turcofoni. În şase zile, 28 iunie - 3 iulie 1940, România a cedat Uniunii Sovietice 50.762 km2 (Basarabia cu 44.500 km2 şi nordul Bucovinei cu 6.262 km2), cu 4.021.086 ha teren agricol (20,5% din suprafaţ a agricolă a ţării), cu 3.776.309 locuitori, din care: 53,49% - români; 10,34% - ruşi; 15,30% - ruteni şi ucraineni; 7,27% - evrei; 4,91% - bulgari; 3,31% - germani; 5,12% - alţii. Pierderea Basarabiei a dus la stăpânirea de către URSS a malului nordic al Dunării maritime şi a îngreunat considerabil navigaţia între Brăila şi Marea Neagră, bazele navale de la Sulina şi Sfântu Gheorghe încetând să mai fie operaţionale. Referitor la cedarea Basarabiei, Mihai Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Externe) îi scria, în vara anului 1941, lui Ion Gigurtu (fost ministru al Lucră rilor Publice şi Comunicaţiilor la 28 iunie 1940 şi preşedinte al Consiliului de Miniştri la 30 august 1940): „Politica unei ţări, domnule Gigurtu, nu poate să fie străină de comandamentele morale, de marile acte de educare naţională. A spune unui neam sau unei conferinţe internaţionale că trădarea Basarabiei este un târg sau a fost o socoteală - cum ne recomandaţi dvs. - este să faci rău neamului, surpând pentru mai multe generaţii spiritul moral care trebuie să călăuzească politica unei ţări şi dând celorlalte state dreptul să o desconsidere (...) Trădare a fost însă, domnule Gigurtu“.

url=http://www.interesulpublic.ro/istorie_18/secretele-capitulării-neconditionate_9665]http://www.interesulpublic.ro/istorie_18/secretele-capitulării-neconditionate_9665[/url]

Autor: Constantin CORNEANU

Scris de Admin 28.01.08 21:12

Rememorând dimineaţa în care i-a parvenit informaţia despre ultimatumul sovietic, ziaristul Iorgu Tudor scria: „Din umbre ne pândea nenorocirea. Presimţeam primejdia şi purtam în suflet grijile şi fiorul unor vremuri tulburi. Dar credeam, şi credem, în steaua strălucitoare a neamului, chiar şi atunci când talazurile, în sălbatica lor mişcare, sunt gata să ne înghită“.

Regele Carol al II-lea consemna: „La 07.00, un al doilea telefon, prin care s-au primit preciziuni. Ni se cere de către URSS să cedăm Basarabia şi nordul Bucovinei şi să dăm răspunsul în 24 de ore. Această ştire m-a trăsnit ca o lovitură de măciucă şi m-a revoltat în cel mai înalt grad. Este un lucru aşa de oribil încât nici o minte româ- nească nu poate s-o conceapă. Oricare ar fi riscurile, părerea mea este că trebuie să rezistăm la astfel de injoncţiuni şi să ne ţinem la ceea ce am spus atât de des, că dacă vom fi atacaţi, ne vom apăra. Se aşteaptă textul telegramei, ca să se poată lua o hotărâre“. În după-amiaza zilei de 27 iunie 1940, la ora 17.00, baronul Manfred von Killinger a fost primit de regele Carol al II-lea. „Eu nu mă îndoiesc de bravura ostaşilor Majestăţii Voastre, ştiu că soldatul român este excelent, însă cei mai buni soldaţi nu pot să facă nimic dacă le lipsesc materialele. Colosul rus vă va distruge în cele din urmă. În cazul declanşării războiului cu Uniunea Sovietică, veţi pierde, după părerea mea, nu numai Basarabia, ci mai mult. Foarte probabil, teritoriile petrolifere vor fi distruse. (...) Pentru toate acestea, eu vă fac propunerea ca, din consideraţii de ordin politic, să urmaţi sfatul de a nu începe un război cu Uniunea Sovietică“, conchidea baronul Killinger.

„Consider că se face o foarte mare greşeală, de a ceda fără nici o rezistenţă aproape un sfert de ţară“ (Carol al II-lea)
Începând cu orele 12.00 - 12.30 a avut loc şedinţa primului Consiliu de Coroană reunit ca urmare a ultimatumului sovietic. Ministerul Afacerilor Externe a solicitat un răspuns clar Iugoslaviei, Greciei şi Turciei în privinţa unui ajutor militar direct în cazul unei confruntări româno-sovietice. Răspunsul a fost dezamăgitor, astfel încât la Bucureşti „s-a constatat foarte clar că înjghebarea la care trudise atât de entuziast Nicolae Titulescu era mai puţin rezistentă decât un castel de nisip“. Ministrul României la Moscova a înmânat lui Molotov, la ora 21.00, răspunsul Guvernului român la primul ultimatum sovietic. Molotov a înaintat un nou ultimatum şi un plan concret de ocupare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Ultimatumul expira pe 28 iunie 1940, ora 12.00 (ora Moscovei). Cel de-al doilea Consiliu de Coroană, început la ora 21.00, a hotărât cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord fără luptă. „Deci am încheiat Consiliul - consemna regele Carol al II-lea - printr-o scurtă cuvântare în care am spus că este ziua cea mai dureroasă a vieţii mele... Consider că se face o foarte mare greşeală, de a ceda fără nici o rezistenţă aproape un sfert de ţară, dar mă văd copleşit de avizul marii majorităţi a acelora cărora le-am cerut sfatul. Am plecat fără a mai da mâna cu nimeni, adânc amărât şi convins că urmările celor hotărâte vor fi foarte rele, chiar dacă, cum crede Argetoianu, foarte curând vom recăpăta ce am pierdut“.

Atmosfera din Basarabia acelor clipe de nebunie şi speranţă a fost surprinsă magistral de Iorgu Tudor: „Străzile Chişină ului ofereau o privelişte tristă... Bărbaţi, femei şi copii, cu geamantane, boccele, cu mici pachete în mâinile tremurătoare, în toropeală, în nebunie, se grăbeau undeva, fugeau: spre gară, spre şosea, spre necunoscut, fugeau mânaţi de năluciri. Chioşcurile şi magazinele erau închise. Din ferestre ne priveau ochi halucinanţi, figuri tragice ne întâmpinau în cale. Nu ne mai salutam. Sau dacă ne salutam, inconştient, mecanic, nu ne vorbeam. Era de prisos. Nu era nici timpul şi nici locul. Străini şi stranii erau călătorii din tramvaie. Tăcuţi. Aiuriţi. O lume tâmpită. Nebună. (...) Mâine va fi altfel. Altă lume. Alţi oameni. Se vor înstrăina şi oamenii, şi stră- zile...“. Generalul Nicolae Ciupercă, într-un raport din iulie 1940, consemna: „Din toate ordinele şi documentele până în ziua de 27 iunie, ora 24.00, reieşea că comandamentul superior este condus de o singură idee: aceea de a primi lupta cu toate for- ţele, în Basarabia. În momentele când toate privirile erau aţintite către hotar, nu am găsit necesar să dau instrucţiuni serioase pentru retragere şi să semăn îndoiala în sufletele comandanţilor care trebuiau să lupte pe Nistru...“.

„Mâine va fi altfel. Altă lume. Alţi oameni. Se vor înstrăina şi oamenii, şi străzile...“ (Iorgu Tudor)
În seara de 28 iunie 1940, Marele Stat Major român a dispus, prin ordinul telegrafic nr. 6.006, retragerea trupelor proprii din Basarabia şi Bucovina de Nord. „Pata făcută pe onoare printr-o laşă supunere - scria von Clausewitz în Cele trei acte ale credinţei - nu se mai poate şterge niciodată; această picătură de otravă, intrată în sângele poporului, se transmite la urmaşi, paralizând şi subminând vigoarea generaţiilor viitoare (...) Chiar pierderea libertăţii, în urma unei lupte sângeroase şi glorioase, garantează reînvierea mândriei poporului, pentru un moment aservit, şi amintirea ei constituie sămânţa vie din care, într-o bună zi, va creşte un nou copac, cu rădăcini mai puternice“. Politicienii români foarte probabil că nu l-au citit, iar dacă l-au citit nu l-au înţeles. Generalul Nicolae Ciupercă a emis Ordinul de zi nr. 84, prin care asigura pe toţi ostaşii Armatei 4 române că decizia cedării Basarabiei şi Bucovinei de Nord nu atinge onoarea lor militară şi recomandându-le să respecte cu stricteţe toate ordinele primite. „Acest ordin - mărturisea maiorul Nicolae Ciobanu, şeful biroului 1 din statul major al Corpului 3 Armată - a căzut între noi ca un trăsnet. Nu eram pregătiţi pentru această eventualitate, ci pentru rezistenţă...“.

La ora 04.10, agenţia Reuters făcea cunoscut lumii întregi: „Este sigur că Germania avea cunoştinţă de pretenţiile Rusiei sovietice faţă de România şi le-a îngăduit, ceea ce nu înseamnă că le-a şi aprobat. Mai probabil este că Rusia a profitat de preocupările Germaniei în Vest. (...) acţiunea sovietică putea fi demult prevăzută. Era previzibil de multă vreme că Uniunea Sovietică se va angaja în operaţiunea de la frontierele sale de îndată ce se va ivi un prilej. Între altele, mişcările militare şi politice semnalate după semnarea pactului germano-sovietic au evidenţiat limpede scopul întăririi poziţiei strategice a Sovietelor la frontiera occidentală, în vederea conflictului cu Germania, care este inevitabil“.

Marele Stat Major a transmis Armatei 4 române spre executare Ordinul 6.008/c, care contura un plan de ansamblu al retragerii trupelor române din cea mai mare parte a Basarabiei. În conformitate cu acest plan, Corpul 11 Armată, cu diviziile 26 şi 27 infanterie, trebuia să treacă Prutul pe la Ţuţora şi Ungheni. Corpul 3 Armată se retrăgea prin Albiţa cu diviziile 15 şi 33 infanterie şi prin Fălciu şi Leova cu diviziile 21 şi 12 infanterie. Corpul de Cavalerie urma să se replieze în sudul Moldovei, pe la Galaţi şi Oancea. Diviziile 15 şi 12 infanterie, precum şi Divizia 3 Cavalerie au primit ordin să menţină pe Nistru o pânză subţire de elemente uşoare capabile să se retragă în cea mai mare viteză, spre a ajunge din urmă trupele.

Contraamiralul Alexandru Gheorghiu, comandantul Diviziei de Dunăre, a alarmat forţele fluviale din subordine în dimineaţa zilei de 27 iunie 1940, urmând ca acestea să participe la operaţiunile de evacuare din Basarabia. Comandantul Flotilei de Monitoare, comandorul Paul Zlatian, a ordonat unităţilor din subordine să asigure paza şi ordinea în porturile basarabene şi să contribuie la evacuarea pe Dunăre a unităţilor militare, a administraţiilor şi refugiaţilor din sudul Basarabiei. Totodată, au fost luate măsuri pentru a se întări apărarea grani- ţelor cu unităţi specializate pentru lupta în Delta Dunării. Batalioanele 15, 16, 17 Infanterie Marină au intrat în dispozitiv de apărare, între 27 şi 30 iunie 1940, în raioanele Periprava-Chilia, Sulina-Sfântu Gheorghe şi Tulcea, gata de ripostă în cazul unui atac sovietic, peste braţul Chilia, în Deltă. În contextul situaţiei create de ultimatumul sovietic, încă din 28 iunie 1940, distrugătoarele „Mărăşeşti“, „Mă- răşti“ şi canoniera „Remus Lepri“ au intrat în dispozitiv de apărare navală şi aeriană, contribuind la întărirea apărării navale, aeriene şi antisubmarine din direcţia Est. Ameninţarea unui atac sovietic a impus executarea unui baraj de mine în raionul Sulina. Lansarea barajului de mine a început la 30 iunie, ora 04.00, fiecare navă participantă la operaţiune lansând câte 23 de mine, astfel încât a fost închis un careu cu latura de nord pe paralela 45o 14’, la Est distanţă de 6 mile marine faţă de bara Sulina, având şi o linie pe latura de Sud. La ora 14.40, postul naţional de radio a transmis un comunicat oficial în care se anunţa că raioanele Sulina-Sfântu Gheorghe, până la meridianul 29o 57’ Est şi Capu Midia-Tuzla, până la meridianul 29o 02’ Est erau declarate zone periculoase pentru navigaţie.

„Acest ordin a căzut între noi ca un trăsnet. Nu eram pregătiţi pentru această eventualitate, ci pentru rezistenţă...“ (maior Nicolae Ciobanu)
Graba avea să-şi pună amprenta asupra executării planului de retragere şi o sumă întreagă de mari unităţi şi elemente neîndivizionate aveau să fie ignorate de mesajele care se încrucişau cu febrilitate pe firele şi reţelele telefonice şi telegrafice ale Armatei. Referitor la evenimentele petrecute în iunie 1940, este extrem de interesant un raport al Biroului 2 înaintat Marelui Stat Major la 1 iulie 1940: „ (...) 14) în legătură cu M.U. române raportez: Div. 15 şi Div. 12 au avut pierderi enorme; aceste divizii n-au trecut nici Prutul. 15) Pierderile se datorează nu acţiunii trupelor ruse ci chiar trupelor noastre. (...). 17) Aprecieri: a) trupele sovietice au trecut Nistru în special în zona Tiraspol-Dobo- şari; b) Mişcarea lor se marchează pe direcţiile Doboşari-Chişinău-Hănceşti şi Tiraspol-Tarutino; c) în sudul Basarabiei se remarcă acţiunea paraşutiştilor şi a aviaţiei. Paraşutiştii au lansat agenţi care au îndemnat populaţia să se înarmeze cu armele noastre, să stânjenească retragerea trupelor prin cererea de a se înapoia rechiziţiile şi dezertări în masă; d) Populaţ ia a luat parte activă la stânjenirea retragerii; e) Retragerea noastră s-a soldat cu pierderi enorme deoarece trupele nu au fost informate de modul cum se desfă- şoară retragerea. Sovietele nu s-au ţinut de cuvânt în ce priveşte liniile fixate pentru a fi cedate zilnic. Se observă din partea comandamentelor ordine şi contraordine. Trupele s-au retras fără asigurări. Ofiţerii lipsă de la unităţi.

Comandamentele s-au pierdut. Nu au făcut totul pentru salvarea celor rămaşi în urmă. Este de observat că unităţile încadrate chiar cu basarabeni şi bine încadrate s-au salvat. Comandanţii de unităţi au produs panică. Se remarcă ofiţeri care şi-au părăsit complet unitatea. Am urmărit toate coloanele şi n-am văzut ofiţeri şi subofiţeri decât în proporţie de 5%“. După rememorarea acestor evenimente, se naşte întrebarea dacă au existat disponibilităţi interne capabile să salveze independenţa şi integritatea teritorială? O concluzie a Marelui Stat Major român, din 1939, reflectă adevărul situaţiei militare a României: „Există forţe umane. Deocamdată, lipsa de materiale de război, în special lipsa de armament, limitează numărul de mari unităţi ce putem mobiliza, cu toate că nevoile operative ar impune o majorare a prevederilor actualului plan de mobilizare“. Sub raport strategic, se puteau realiza propriile obiective defensive în cazul în care statul român ar fi fost agresat de Ungaria şi Bulgaria, cu condiţia ca aceste state să nu fie susţinute direct de Germania şi URSS.

Examinând în detaliu atitudinea liderilor politici şi militari ai momentului (27 iunie 1940), s-a conturat ideea că participanţii la Consiliul de Coroană care au hotărât cedarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei ar fi putut fi „intoxicaţi în chip premeditat pentru a li se forţa opţiunile“. Informaţiile pe care generalul Florea Ţenescu, şeful Marelui Stat Major, şi generalul Ioan Ilcuş, ministrul Apărării Naţionale, le-au pus la dispoziţia membrilor Consiliului de Coroană, au fost „uluitoare“, decisive în a întări convingerea că România nu putea să reziste unei agresiuni din partea Uniunii Sovietice, combinate, eventual, cu atacurile Ungariei şi Bulgariei. 40 de divizii româneşti nu puteau rezista unui atac dus de cele 141 de divizii ale aliaţilor (URSS, Ungaria şi Bulgaria). Celor prezenţi li s-a întărit credinţa că România nu putea decât să accepte ultimatumul sovietic.

Scris de Admin 28.01.08 21:11

În seara zilei de 26 iunie 1940, postul de radio Chişinău şi-a încheiat emisiunea cu aria toreadorului din opera „Carmen“ de Bizet
În seara zilei de 26 iunie 1940, la ora 22.00, Molotov i-a înmânat, la Kremlin, ministrului Gheorghe Davidescu nota ultimativă privind cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. „Politica lui Titulescu - scria Pamfil Şeicaru- , aceeaşi ca şi politica lui Carol, îşi arăta blestematele ei roade. Ar fi nedrept să se spună că a existat un veritabil curent de prietenie în favoarea Rusiei Sovietice! Lovitura din iunie 1940 sancţiona o politică total străină de interesele de viaţă ale neamului româ nesc“. Concomitent cu citirea ultimatumului sovietic de către Molotov, la ora 22.00, a fost emis de către Marele Stat Major sovietic şi Ordinul de Operaţii nr. 001, care urma a fi transpus în practică, la 28 iunie 1940, de către trupele ce aveau să invadeze Basarabia şi Bucovina de Nord, în cazul în care România nu ar fi acceptat ultimatumul sovietic. La ora 22.15, postul de radio Chişinău şi-a încheiat emisiunea cu un program de cântece, iar ultima piesă transmisă a fost aria toreadorului din opera Carmen de Bizet. În dimineaţ a de 27 iunie 1940, la ora 02.00, regele Carol al II-lea a fost trezit din somn de un telefon, din partea lui Ernest Urdăreanu, care l-a informat că ministrul Davidescu de la Moscova a telefonat pentru a-l informa că Molotov i-a remis o notă ultimativă, după care toate legăturile telefonice cu Moscova au fost întrerupte.

La ora 03.00 generalului Vasile Atanasiu, comandantul Corpului 3 Armată din Chişinău, i-a parvenit ordinul telegrafic cifrat nr. 10.367, semnat de generalul Ion Ilcuş, ministrul Apărării Naţionale. Ordinul era foarte clar: intraţi imediat în dispozitiv şi fiţi gata de acţiune azi, 27 iunie, în zorii zilei. Ordinul nr. 21.035 al Armatei 3 privind intrarea tuturor trupelor din Bucovina şi Basarabia de Nord în dispozitivele de apărare a fost emis la ora 03.15. Subunităţ ile Diviziei 7 infanterie au început, la ora 03.30, să se instaleze în poziţiile de luptă. Un ordin similar al Armatei 4 române a sosit la punctul de comandă al Corpului de Cavalerie, la Bolgrad, la ora 03.45, unde au început pregătirile pentru transferul comandamentului într-un punct de comandă operativ, amenajat din timp la Tarutino. Rezervele marii unităţi au fost alarmate. Oficiile telefonice şi telegrafice din Basarabia au fost puse sub pază militară. Armata 3 română a raportat la Bucureşti, la ora 03.58, că ordinul de intrare în poziţiile defensive fusese comunicat tuturor marilor unităţi din subordine. Ordinele operative au inundat reţelele de transmisiuni militare, starea de nelinişte a dispărut, iar marea bătălie era aşteptată cu emoţie şi înfrigurare.

Comandamentul sovietic al Frontului de Sud, aflat sub comanda generalului G.K. Jukov, a întocmit două variante ale planului de operaţii. Ambele variante aveau în vedere cele două ipoteze, adică acceptarea sau respingerea de către România a pretenţiilor sovietice. Prima variantă se aplica în eventualitatea în care România nu ar fi consimţit să-şi retragă trupele peste Prut. Într-o atare situaţie, Directivele Comandamentului sovietic al Frontului de Sud prevedeau o acţiune ofensivă, în cadrul căreia Armatele 12 şi 9, susţinute de lovitura auxiliară a Armatei 5, cu direcţia efortului principal orientată spre oraşul Iaşi, urmau să nimicească gruparea principală de nord a trupelor române. Armata 9 sovietică avea fixată ca misiune ocuparea sectorului Chişinău, apoi, împreună cu Armatele 12 şi 5 trebuia să definitiveze încercuirea unităţilor române în Basarabia de Nord. Varianta a doua prevedea rezolvarea pe cale paşnică a încorporă rii Basarabiei şi Nordului Bucovinei, urmârindu-se doar o introducere rapidă a unei părţi a trupelor sovietice concentrate pe Nistru, în scopul ieşirii pe râul Prut, pentru a controla retragerea românilor. Planul sovietic prevedea paraşutarea unităţilor de desant, cu misiunea de a încercui inamicul şi a organiza diversiuni în spatele frontului român. Intensele pregătiri militare ale Uniunii Sovietice fuseseră observate şi de consulul american la Moscova, M. Ward, care, în drumul său spre Lvov, aflase că ofiţerii sovietici se pregăteau pentru „eliberarea Basarabiei“.

În vara anului 1940, după ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, autorităţ ile române au observat apariţia în presa de la Moscova a unor fotografii ale fortificaţiilor româneşti de pe Nistru. Deşi fotografiile nu erau semnate, oficialii de la Bucureşti ştiau că ele aparţin fotoreporterului Margaret Bourke-White de la revista americană ilustrată „Life“. Între 22 şi 29 decembrie 1939, Margaret Bourke- White (Life), Walter Graebner (Time) şi jurnalistul japonez Kusuyana Yoshitaro au întreprins o călătorie profesională, cu sprijinul autorităţilor militare şi civile române, în Basarabia, Bucovina de Nord şi Cadrilater.

Echipa de jurnalişti avea să fotografieze, după 1 ianuarie 1940, terenurile petroliere din Valea Prahovei, moderna rafinărie Creditul Minier de la Brazi, precum şi Portul Constanţa, în detalii, la 18 ianuarie 1940. O parte din clişeele fotografice ale Margaretei Bourke-White au fost reţinute de către autorităţile militare româ ne deoarece ar fi putut afecta siguranţa statului. Margaret Bourke-White a fost prima femeie care l-a fotografiat pe Stalin altfel decât apărea acesta în fotografiile oficiale. Totodată, Margaret Bourke-White s-a aflat sub o observaţie atentă a FBI care o suspecta de colaborare cu serviciile secrete sovietice.

În timpul raidului american de la 1 august 1943, efectuat asupra instalaţiilor petrolifere din Valea Prahovei, rafinăria Creditul Minier de la Brazi a fost extrem de bombardată. La 28 iunie 1940, Brigăzile Aeropurtate 201, 204 şi 214 sovietice au fost paraşutate, din cele 170 de avioane TB-3 ale celor 4 regimente de aviaţie grea de bombardament, în apropierea oraşelor Bolgrad, Cahul şi Ismail pe care le-au ocupat fără a întâmpina o rezistenţă din partea trupelor române aflate în retragere.

Marele Stat Major român a cerut Armatei 4 să urmărească cu maximă atenţie situaţia din sudul Basarabiei, mai ales pe direcţia Tiraspol-Comrat. Divizia 30 infanterie, aflată în curs de afluire spre Basarabia, a primit misiunea de a stabili un cap de pod în regiunea Cahul-Bolgrad, urmând a asigura spatele Corpului de Cavalerie al generalului Constantin Atanasescu, în caz de ostilităţi. Divizia 1 de Gardă şi Divizia 18 infanterie au început deplasarea spre frontul de est. Divizia 8 infanterie aflată pe frontul Armatei 3 a primit ordinul de luptă la ora 4 dimineaţa. Secţia 3 operaţii a propus evacuarea preventivă a localităţilor Cetatea Albă şi Criuleni. Având conotaţie politică şi existând perspectiva de a se crea panică, ministrul Apărării Naţionale a respins propunerea. După ora 04.00, în zorii zilei de 27 iunie 1940, trupele sovietice, folosind 9 ambarcaţiuni de capacitate mică, au trecut Nistrul în zona localităţii Corman. Pichetul de grăniceri şi plutonul de cavalerie aflate în zonă, după lupte grele, s-au retras şi au ocupat o nouă poziţie de luptă. La ora 05.30, trupele Diviziei 7 infanterie erau gata spre a primi lupta.

Până la ora 07.50, ordinul Corpului 3 Armată către unităţile din subordine a fost primit şi s-a trecut la ocuparea poziţiilor de luptă. La sfârşitul operaţiunii, la întrebarea „Executat Nistru?“ s-a răspuns scurt: „Complet Nistru“.

Scris de Admin 28.01.08 21:11

Conducerea politică şi militară a României hotărâse, încă din cursul lunii mai 1940, rezistenţă cu orice preţ pe linia Nistrului „fără gând de retragere“. Propunerea comandantului Armatei 4 române de a se elabora o serie de studii şi de a organiza exerciţii pentru o eventuală retragere sub presiunea inamicului de la Est a fost respinsă, pentru a „nu se semăna îndoială în sufletele comandanţilor care trebuiau să se bată pe Nistru“.

La 10 aprilie 1940, Comandamentul Armatei 4 a înaintat eşalonului superior (Grupul de Armate nr. 1) studiul intitulat: „Trecerea Armatei 4 din Basarabia peste Prut, sub presiunea inamicului, contând pe forţele disponibile“. Cererea de a se începe imediat sporirea trecerilor peste Prut, având în vedere o posibilă retragere, a făcut obiectul unei noi intervenţii, la 17 aprilie 1940, pe lângă Grupul de Armate nr. 1 care a solicitat Marelui Stat Major luarea de măsuri în acest sens. În ciuda demersurilor Marelui Stat Major pe lângă Ministerul Lucrărilor Publice nu s-a întreprins nimic.

Grupul de Armate nr. 1 a ordonat, la 18 aprilie 1940, Armatei 4 române să execute recunoaşteri în vederea organizării de capete de pod la est de Prut, pentru a putea ajuta trupele armatei în cazul unei posibile retrageri. Ordinul a fost executat cu promptitudine. Pe 25 mai 1940, Armata 4 a convocat, la Tecuci, comandanţii corpurilor de armată din subordine, pentru a-i informa asupra modului de retragere a marilor unităţi din subordine în caz de presiune din partea sovieticilor. Comandantul geniului Armatei 4 a primit ordin să înceapă repararea podurilor umblătoare şi să pregătească poduri pe plute. Comandamentul Armatei 4 a elaborat un plan de ac- ţiune în caz de agresiune la frontiera de Vest.

Planul prevedea evacuarea teritoriilor în două faze: în perioada de tensiune politică şi în perioada mobilizării. Autorităţile politice şi militare de la Bucureşti trecuseră la întocmirea, în mai 1940, a planurilor de evacuare a teritoriilor revendicate de sovietici, intitulate codificat „Tudor-1940“ (planul se referea la evacuarea executată prin transport pe calea ferată în perioada de tensiune politică, acesta fiind marcat cu o bulină de culoare verde şi întocmit pe baza mersului trenurilor din timp de pace) şi „Mircea-1940“ (evacuarea se executa pe calea ferată în perioada de mobilizare, iar planurile de transport erau marcate cu o bulină de culoare roşie, bazându-se pe mersul trenurilor din timp de război ). Ambele planuri preconizau că, „în principiu, organele militare şi administrative nu pără- sesc teritoriul lor decât atunci când trupele operative sunt pe punctul de a-l evacua în întregime“. Pentru asigurarea loialităţii „familiile funcţionarilor respectivi se evacuau anticipat“, iar trupelor operative le revenea obligaţia „de a înştiinţa, la timp, aceste organe asupra momentului retragerii şi să le asigure mijloacele de transport necesare“.

Evoluţia evenimentelor din Basarabia a împiedicat finalizarea şi punerea în aplicare a acestor planuri de evacuare
Planurile „Tudor-1940“ şi „Mircea- 1940“ urmau să fie definitivate până la 1 iunie 1940. La 9 decembrie 1939, Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române înaintase o adresă către Secţia a II-a Informaţii din Marele Stat Major român, respectiv către Biroul Statistic Militar Iaşi, prin care informa că „în urma zvonurilor alarmiste care au circulat în Basarabia, cum că ruşii se pregătesc să invadeze această provincie şi în urma panicii ce se crease din această cauză, în mai multe oraşe din Basarabia, intelectuali în majoritate evrei, suspecţi de multă vreme pentru sentimente comuniste, s-au grupat în comitete denumite „Comitetul de iniţiativă pentru protecţia teritoriului basarabean în timpul evacuării din partea românilor“. Totodată, Inspectoratul de Poliţie al ţinutului Nistru informase, la 20 noiembrie 1939, că asemenea comitete au intrat în acţiune numai într-un singur oraş „înainte de a se fi produs evenimentul scontat de membrii lor, trimiţând scrisori şi avertismente unor şefi de autorităţi prin care îi invitau ca: 1) evacuarea edificiilor publice să se facă fără stricăciuni şi absolut intacte; 2) populaţia să fie cruţată de cruzimi; 3) avuţiile sechestrate - zis rechiziţionate - să fie înapoiate; 4) să nu se opună rezistenţă în oraşe, spre a se evita bombardarea şi distrugerea lor, iar în caz de neexecutare, se ameninţă că vor pune în miş- care batalioanele de execuţie înarmate“.

Membrii organizaţiilor comuniste şi simpatizanţii lor urmau să poarte o insignă de metal, reprezentând steaua sovietică în cinci colţuri, care să servească la recunoaş terea între ei şi care trebuia să fie purtată vizibil de membrii batalioanelor de execuţie înarmate, în perioada evacuării teritoriului de către trupele române. Evoluţia evenimentelor din Basarabia a împiedicat finalizarea şi punerea în aplicare a acestor planuri de evacuare. Singurul plan de evacuare executat de către autorităţile române, în anul 1940, a fost cel întocmit de Rezidenţa Regală a ţinutului „Marea“ privind evacuarea Cadrilaterului. Planul a fost aprobat, la 12 august 1940, de către Marele Stat Major român, iar principiul de bază al evacuării era că „primează nevoia salvării repede şi în ordine a resurselor, iar nu favorizarea unora din elementele evacuabile, în detrimentul întregii operaţiuni“.

În cursul zilei de 25 iunie 1940, Secţia a II-a din Marele Stat Major a avertizat eşaloanele superioare că agresiunea sovietică contra României este din ce în ce mai probabilă
Situaţia de la frontieră devenea alarmantă cu fiecare clipă ce se scurgea. În noaptea de 24 spre 25 iunie 1940, s-au înregistrat intense deplasări de trupe sovietice între Kuty şi Sniatin. Divizia 7 infanterie, aflată în Bucovina, a amorsat toate dispozitivele de distrugere dintre frontieră şi poziţiile înaintate ale Detaşamentului Lăpuşna. Având în vedere degradarea continuă a situaţiei politico-militare de la frontieră, unităţile subordonate Diviziei 8 infanterie, cu garnizoana de pace la Cernăuţi, respectiv Regimentele 8 vână- tori, 3 grăniceri, 29 infanterie, 12 şi 17 artilerie, erau gata de luptă, departe de periferiile Cernăuţiului. În cursul zilei de 25 iunie 1940, Secţia a II-a din Marele Stat Major a avertizat eşaloanele superioare că agresiunea sovietică contra României este din ce în ce mai probabilă, în condiţile în care activitatea aeriană a sovieticilor la frontiere luase aspectul unei veritabile agresiuni. În zona de responsabilitate a Corpului de Cavalerie, aflat în sudul Basarabiei, s-a preconizat o tactică de apărare activă, ordonâ ndu-se recunoaşteri aeriene dincolo de Nistru, pe o adâncime de 10 km. La ora 1800, a sosit la Moscova răspunsul telefonic al lui Ribbentrop la cererile lui Molotov: „1. Germania se conformează acordurilor de la Moscova. De aceea, ea nu este interesată în problema Basarabiei (...); 2. Pretenţiile Guvernului sovietic asupra Bucovinei reprezintă un element nou. (...); 3. În restul României, Germania are interese economice foarte importante (...); 4. (...) Aşa cum stau lucrurile, suntem de părere că o reglementare paşnică, în conformitate cu vederile Rusiei, este perfect realizabilă, cu condiţia ca problema să fie tratată cum trebuie. Am fi recunoscători Guvernului sovietic dacă ne-ar comunica ideile sale asupra tratării viitoare a problemei“.

Pe baza rapoartelor informative venite de la unităţile aflate la frontiera de Est, recunoaşterilor aeriene şi a altor informaţii, Marele Stat Major român a confirmat, puţin după miezul nopţii de 24 spre 25 iunie 1940, Grupului de Armate nr. 1, ordinul să efectueze, în zori, zboruri de recunoaştere pe toată lungimea Nistrului, fără trecerea frontierei. Şeful Marelui Stat Major, generalul Florea Ţenescu, a ordonat, personal, comandanţilor Armatelor 3 şi 4 române să intre imediat în dispozitivul de apărare, cu toate trupele prevăzute în planurile de operaţii. Generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei 4, a cerut lămuriri prin reţeaua telegrafică Hugues: prin „imediat“ trebuie înţeles „în două-trei ore?“ sau „imediat“, pur şi simplu. Generalul Ţenescu a ordonat: două-trei ore. Comandamentele de la Roman, Bacău şi Tecuci au fost informate că din ordinul ministrului Apărării Naţionale urmează a fi deplasate spre Est unităţile de pontonieri-fluvii, tancurile şi artileria grea aflate în subordinea nemijlocită a Marelui Cartier General.

Şeful Marelui Stat Major, generalul Florea Ţenescu, a ordonat, personal, comandanţilor Armatelor 3 şi 4 române să intre imediat în dispozitivul de apărare, cu toate trupele prevăzute în planurile de operaţii
Începând cu ora 14.00, din ziua de 26 iunie 1940, unităţile subordonate Corpului 10 Armată, dislocat în Bucovina, respectiv Diviziile 7, 34 şi 8 infanterie, Grupul 3 grăniceri, precum şi cele 10 detaşamente de siguranţă, au primit dispoziţii detaliate referitoare la intrarea în poziţiile de luptă în cel mai desăvârşit secret, avizând trupele că ar fi fost vorba despre o aplicaţie curentă, iar dispozitivele urmau a fi camuflate cu maximă grijă, urmând ca ostaşii să dispună de muniţie şi hrană, spre a fi în orice moment gata de operaţii. O oră mai târziu, primea ordin de desfăşurare pentru luptă şi Divizia 2 cavalerie aflată în Basarabia de Nord. Divizia 12 infanterie a raportat, în cursul zilei, că toate distrugerile din prima linie a frontului erau amorsate. Subunităţile Regimentului 35 infanterie desfăşurate pe Nistru au primit muniţie nouă.

Discuţiile purtate la Palatul Regal din Bucureşti, între Ernest Urdăreanu şi Manfred von Killnger, l-au convins pe Mareşalul Palatului că misiunea lui Killinger consta în a-i oferi eventual o mână de ajutor lui Wilhem Fabricius în cazul în care românii trebuiau supuşi la presiuni ca să accepte pretenţiile sovieticilor. Manfred von Killinger a declarat că Berlinul nu putea întreprinde nimic şi a sfătuit factorii de decizie români să se înţeleagă într-un fel sau altul cu Rusia sovietică, cedând la nevoie o fâşie de teritoriu, pe care o vor recupera mai târziu. „Convorbirea cu Urdăreanu - telegrafia von Killinger la Berlin - a avut acelaşi conţinut ca şi cea cu Mihail Moruzov. Numai că în cazul convorbirii cu Urdă- reanu am accentuat inutilitatea şi, mai ales, lipsa de speranţă a unei bătălii cu sovieticii“. La Moscova, s-a desfăşurat o nouă întrevedere între ministrul Germaniei, contele von der Schulenburg, şi Molotov. „Pe baza convorbirii pe care a avut-o cu mine ieri - consemna contele Schulenburg -, guvernul sovietic a decis să-şi limiteze pretenţiile asupra Bucovinei de Nord, inclusiv asupra oraşului Cernăuţi. În conformitate cu opinia sovietică, linia de demarcaţie ar urma să unească punctul cel mai sudic al Ucrainei de Vest cu Muntele Kniatiasa, la est de Suceava, trecând apoi prin Nord-Est de Herţa, spre Prut, unde Rusia sovietică va obţine o legătură feroviară directă din Basarabia, prin Cernă uţi, până la Lemberg“. Prezenţa a numeroase divizii sovietice, identificate de cercetarea românească, susţinute de brigăzi blindate, concentrate pe malul Nistrului, însoţite de aviaţia care viola permanent spaţiul aerian al României în incursiuni din ce în ce mai adânci, provoca mai mult decât o îngrijorare.

Scris de Admin 28.01.08 21:09

La 30 decembrie 1939, Viorel V. Tilea a remis la Foreign Office o notă din partea guvernului român, prin care se solicita ajutor, în armament şi materii prime, ce urma să fie achitat în rate anuale sub forma creşterii cotelor de petrol. Parisul a fost informat şi el despre această cerere. La cea de-a doua consfătuire a conducătorilor misiunilor diplomatice britanice din Europa de sud-est, care a avut loc la Londra, între 8 şi 11 aprilie 1940, s-a hotărât ca, după obţinerea avizului Statului Major General, Bucureştiul să fie informat că, în cazul unui atac al Uniunii Sovietice, se va acorda „ajutor după posibilităţi“, dar că gradul şi caracterul acestuia vor depinde de atitudinea Turciei, Italiei şi Bulgariei. Aflat la Berlin, în perioada 2-8 martie 1940, şeful Serviciului Secret Român a avut întrevederi cu mai multe oficialităţi ale Reich-ului, printre care cu omologul său, amiralul Canaris. „Comandamentul german - a subliniat amiralul Canaris - are continuu în vedere tendinţele URSS care au ca prim scop propagarea ideii revoluţionare, pe care deocamdată înţelege să o exploateze sub forma ideală a panslavismului în Polonia, Boemia, Moravia, Ucraina Carpatică şi, apoi, în Balcani unde - mai ales în Bulgaria şi Iugoslavia - a început să desfăşoare deja acţiuni pregătitoare“.

Expansiunea sovietică în Balcani era un lucru pe care Berlinul nu-l putea admite, ori interesul României, într-o astfel de conjunctură geopolitică, era să fie cât mai corectă faţă de Germania în condiţiile în care „în Germania - avertiza amiralul Canaris - mai există persoane politice care cred că atitudinea ţării dumneavoastră nu este sinceră şi că, în momentul când Germania va fi antrenată într-un război decisiv, îşi va schimba atitudinea, făcând jocul anglo-francezilor“. La 29 martie 1940, Molotov a ţinut în Sovietul Suprem un discurs în care a afirmat că există o „chestiune litigioasă nerezolvată, aceea a Basarabiei“ şi a precizat că „România va înţelege că asemenea lucruri nu pot fi tolerate“.

Expansiunea sovietică în Balcani era un lucru pe care Berlinul nu-l putea admite
Regele Carol al II-lea nota, la 2 aprilie 1940, în jurnalul său: „Chestia principală este discursul lui Molotov. Discurs care distruge toate iluziile şi este agresiv faţă de mulţi, între care şi Italia. Faţă de noi, a reafirmat că URSS n-a renunţat la Basarabia şi de aceea nu poate avea un pact de neagresiune cu noi, dar că această chestiune se va rezolva pe cale paşnică (...). îl găsesc pe Gafencu îngrijorat, căci consideră acest discurs ca un avertisment serios. Sunt complet de acord. La noi, poate, va provoca panică, la alţii va da un mare îndemn pentru întărirea apărării naţionale“.

După invadarea Danemarcei şi a Norvegiei (9 aprilie 1940), Gafencu mărturisea unui diplomat străin: „Conceptul de putere neutră a încetat să mai existe“. Aflat la Paris, în clipele premergătoare atacului german (10 mai 1940) Mihail Moruzov adnota: „Nota caracteristică a situaţiei din Franţa o constituie însă o criză, o lipsă de personalităţi, de energii, de oameni de concepţie care să stăpâ- nească şi să dirijeze evenimentele, nu să fie dirijaţi de ele. Franţa este în căutarea lor“. Îngrijorat de marea concentrare de trupe sovietice de la frontiera română, la 22 mai 1940, Gafencu are o conversaţie cu ministrul Germaniei la Bucureşti, Fabricius, care i-a declarat că „în aceste ultime luni, schimbări profunde au intervenit în raporturile germano-ruse, şi de aceasta trebuie să ţinem cont“, adăugând că pacea şi liniştea României depind, într-o mare măsură, de înţelegerea la care România ar ajunge cu vecinul ei din est.

După invadarea Danemarcei şi a Norvegiei la 9 aprilie 1940, conceptul de putere neutră a încetat să mai existe
Cu ocazia vizitei amiralului Canaris la Bucureşti, în zilele de 28-29 mai 1940, autorităţile militare româneşti au primit un nou set de informaţii referitor la dislocarea trupelor sovietice. Totalul forţelor sovietice concentrate pentru atac se ridica la 30 divizii de infanterie, 12 divizii de cavalerie şi 6 brigăzi mecanizate, în Districtul Militar Special Kiev; 7 divizii de infanterie şi 2 brigăzi mecanizate, în Districtul Militar Odessa; 4 divizii de infanterie şi 2 brigăzi mecanizate, în Districtul Militar Harkov. Dispozitivul de atac totaliza astfel un efectiv de 42 divizii de infanterie, 12 divizii de cavalerie şi 10 brigăzi mecanizate. După cum atestă documentele militare provenite din arhivele sovietice, dispozitivul Armatei Roşii la graniţa cu România era compus, în lunile mai-iunie 1940, din 40 de divizii, 14 brigăzi blindate, 30 de regimente şi 4 divizioane de artilerie. Un astfel de dispozitiv întrecea cuantumul total al forţelor româneşti pe întreaga ţară (32 divizii de infanterie, 4 1/3 divizii de cavalerie, 4 brigăzi mixte munte, o brigadă motorizată şi o brigadă fortificaţii).

Capitularea Franţei (22 iunie 1940) a bulversat opinia publică românească şi nu numai, marcând, totodată, sfârşitul unei concepţii şi al unei orientări de politică externă. Alexandru Cretzianu, secretar de stat la Ministerul de Externe, mărturisea că „în România, ca în multe alte ţări din Europa, invincibilitatea armatei franceze a fost multă vreme o dogmă, o axiomă, un dat fundamental în orice discuţie politică. Până şi puţinii germanofili din mijlocul nostru nu şi-au imaginat, probabil, niciodată că forţele lui Gamelin vor fi zdrobite şi puse pe fugă de către Wehrmacht, în numai câteva zile de luptă. Nu voi încerca să descriu aici dimensiunile influenţei înspăimâ ntătoare pe care a avut-o asupra noastră prăbuşirea Franţei“.

Pe măsură ce blindatele germane se revărsau peste câmpiile franceze, desă- vârşind îngenunchierea Franţei, Armata Roşie se concentra la frontiera de Est a României pentru atacul decisiv. La 25 iunie 1940, Mihail Moruzov solicită lui Manfred von Killinger, observatorul Führerului pentru Ungaria, România, Iugoslavia şi Bulgaria, un răspuns foarte clar referitor la atitudinea pe care o va lua Germania dacă România va fi atacată de URSS. Diplomatul german a răspuns: „Germania nu va putea face altceva decât să exprime unele deziderate faţă de URSS, o acţiune militară în est fiind pentru moment imposibilă, armata germană trebuind să termine războiul contra Angliei“. Mesajul lui Killinger era foarte clar: Germania nu era dispusă să ajute România în cazul unei agresiuni sovietice.

Evenimentele petrecute în acele ore şi clipe, de o intensitate aparte, aveau să influenţeze decisiv şi pentru totdeauna destinul României şi a câtorva milioane dintre cetăţenii ei. Nicolae Iorga întreba în ziarul „Neamul Românesc“, în zilele ce au urmat Dictatului sovietic, ce a generat sute şi mii de drame individuale şi de grup, „Ce rămâne“? în urma retragerii armatei şi administraţ iei române: „Rămâne în oraşe amintirea unui sfert de veac de libertate, rămâne o generaţie crescută de noi, păstrâ nd în cap şi-n inimi aceleaşi gânduri şi simţuri ca şi noi. Rămâne ce-am putut îndrepta şi crea acolo unde am găsit ignoranţă, evrei şi păduchi. Rămâne o întreagă generaţie de intelectuali care nu pot avea decât un singur gând: revenirea la dreptul lor şi la al nostru“.

În seara de 23 iunie 1940, la Moscova, în cursul unei întrevederi între Molotov şi contele von der Schulenburg, ambasadorul Germaniei, desfăşurată din iniţiativa primului, acestuia din urmă i s-a comunicat că URSS doreşte soluţionarea problemei Basarabiei fără nicio amânare. Guvernul de la Moscova dorea în acelaşi timp şi Bucovina, despre care Molotov a pretins că ar avea populaţie ucraineană. Guvernul german a fost informat cu promptitudine de cererile sovietice printr-o telegramă transmisă la ora 21.16 şi recepţionată la ora 23.20. Răspunsul Berlinului avea să vină peste 42 de ore. Hitler a fost uluit de cererile sovietice şi de caracterul lor intempestiv. Ministrul de Externe von Ribbentrop a fost solicitat să dea explicaţii referitoare la interesul sovietic pentru Basarabia. „După câte îmi amintesc - avea să declare von Ribbentrop - faptele s-au întâmplat precum urmează: În timpul delimitării sferelor reciproce de interes din Europa Răsăriteană, atunci când s-a menţionat sud-estul european, sovieticii au exprimat interesul lor pentru Basarabia. Cu această ocazie, am declarat oral dezinteresul nostru faţă de chestiunea basarabeană. Însă având în vedere faptul că relaţiile germano-sovietice erau încă vagi şi pentru a nu formula în mod explicit, în scris, recunoaş terea revendicării ruseşti, de teama unor indiscreţii posibile, am căutat prin protocol o formulare mai generală, astfel încât, atunci când s-a discutat situaţia Europei sud-estice, am declarat la modul cel mai general că Germania este dezinteresată din punct de vedere politic în aceste regiuni, adică în sud-estul european. În schimb, am accentuat corespunzător interesul economic german din aceste teritorii, în conformitate cu instrucţiunile Führerului şi, după câte îmi amintesc, în conformitate cu o directivă specială a Führerului, primită înaintea plecării mele la Moscova“.

Rămâne în oraşele Basarabiei amintirea unui sfert de veac de libertate, rămâne o generaţie crescută de noi, păstrând în cap şi-n inimi aceleaşi gânduri şi simţuri ca şi noi
În documentele germane capturate şi publicate, mai apoi, de către Aliaţii Occidentali, respectiv o editură engleză, care a publicat documentele emise sau recep- ţionate pe Wilhelmstrasse (sediul MAE german), nu se regăseşte nicio directivă specială a Führerului, invocată de von Ribbentrop prin care Hitler l-ar fi autorizat „să declare dezinteresul Germaniei faţă de teritoriul sud-estic al Europei, chiar până la Istanbul şi strâmtori, dacă era necesar“. În cursul zilei de 26 iunie 1940, la orele 12.59, contele von der Schulenburg avea să telegrafieze la Berlin, pentru informarea lui Hitler, următoarele: „Eu i-am arătat lui Molotov că renunţarea de către Uniunea Sovietică la Bucovina, care nu a aparţinut niciodată, nici chiar Rusiei ţariste, ar facilita în mod substanţial o soluţionare paşnică. Molotov a răspuns că Bucovina constituie ultima parte care mai lipseşte dintr-o Ucraină unificată şi tocmai din această cauză, Guvernul sovietic trebuie să acorde importanţa cuvenită rezolvării acestei probleme, în mod simultan cu problema Basarabiei.

Cu toate acestea, Molotov nu a exclus cu totul posibilitatea renunţării la Bucovina, în cursul negocierilor cu România“. Având în vedere cele întâmplate la Moscova, la 23 august 1939, precum şi cererile sovietice, Hitler a fost incapabil, totuşi, de o reacţie conformă cu împrejurările, în condiţiile în care Germania nu mai era dispusă să-şi respecte chiar toate angajamentele luate faţă de Uniunea Sovietică.

Scris de Admin 28.01.08 21:08

Din „Culisele“ Cedării Basarabiei (1)

Lipsa acelui „foc“ de armă care nu s-a tras în blestematele clipe din iunie 1940, când pierdeam Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, rămâne unul dintre reproşurile constante, şi atât de dureroase, ale fraţilor noştri de dincolo de Prut, abandonaţi, din nou, în mâinile duşmanului din Răsărit. Cu gândul la ceea ce a rămas în oraşele basarabene, la amintirea unui sfert de veac de libertate şi a unei generaţii de intelectuali care nu au avut decât un singur gând, după 28 iunie 1940, respectiv revenirea la dreptul lor şi la al nostru, readucem în memorie „culisele“ acelei veri a pătimirii noastre. „Culise“ care relevă faptul că Armata Româ nă a fost gata pentru marea bătălie de pe Nistru, însă a fost obligată, la ordin, să se retragă.

În momentul în care Armata Roşie ocupa Polonia răsăriteană, ministrul de Externe român, Grigore Gafencu, dădea instrucţiuni ministrului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, să sondeze posibilitatea încheierii unui tratat de neagresiune între România şi Uniunea Sovietică, fără a face însă propuneri concrete în acest sens înainte de a se cunoaşte intenţiile Uniunii Sovietice, pentru a nu ne expune la un refuz sau la condiţii care nu ar putea fi primite. Guvernul de la Londra comunicase, la 27 septembrie 1939, guvernului de la Bucureşti, că în cazul unei agresiuni sovietice, România nu va primi sprijinul militar al Marii Britanii. A doua zi, 28 septembrie 1939, guvernul britanic a informat pe cel francez despre acest lucru, prin Sir Eric Phipps care a subliniat că britanicii nu puteau oferi niciun fel de ajutor României în special dacă Turcia nu li se va alătura. Documente germane provenite din arhiva ambasadorului german la Moscova, contele von den Schulenburg, evidenţiază faptul că la recepţia de la Kremlin, ce a urmat semnării acordului sovieto-german de delimitare a frontierei, din 28 septembrie 1939, s-a discutat şi problema României. Stalin a comunicat că deocamdată guvernul sovietic nu are nicio intenţie de a se atinge de România.

Aliaţii noştri din Occident urmau să intre în luptă numai „în momentul în care ofensiva militară declanşată de o putere europeană ar atinge frontierele Bulgariei sau ale Greciei“
După încheierea campaniei poloneze se va intra în faza „războiului ciudat“. La 19 octombrie 1939, se va încheia, la Ankara, tratatul tripartit anglo-franco-turc. Protocolul secret anexat tratatului, act ce va rămâne necunoscut guvernului român, preciza limpede punctul geografic sensibil ce ar fi declanşat acţiunea militară francobritanică: „În momentul în care ofensiva militară declanşată de o putere europeană ar atinge frontierele Bulgariei sau ale Greciei“. Hotărârea adoptată la Geneva în septembrie 1939, prin care se prevedea că „măsurile militare prevăzute de articolul 16 (al Pactului) nu mai au un caracter obligatoriu“, dezlega mâinile diplomaţiei anglofranceze în ceea ce priveşte posibilităţile de acţiune.

Noile raporturi germano-sovietice şi perspectiva ca Armata Roşie să treacă frontiera de stat, pentru a ocupa Basarabia, l-au determinat pe Mihail Moruzov să restabilească legătura secretă cu Abwehrul amiralului Canaris, întreruptă după contactul stabilit în februarie 1937. Raportul rezidentului din Moscova al Serviciului Secret Român, din 20 octombrie 1939, întărea convingerea lui Mihail Moruzov că viitorul acestor relaţii era nesigur, iar faptul că organele GPU nu au modificat sistemul de supraveghere aplicat diplomaţilor germani se poate constitui într-o „piedică serioasă în calea unei apropieri reale şi a unei colaborări sincere şi amicale cu Uniunea Sovietică“. Cu ocazia vizitei pe care maiorul Ionescu-Micandru avea să o întreprindă la Berlin, în perioada 26 octombrie - 3 noiembrie 1939, Mihail Moruzov va înainta amiralului Canaris un expozeu privind situaţia din Europa de Est confruntată cu primejdia panslavismului şi a extinderii agitaţ iilor comuniste. Mihail Moruzov îl informa pe amiralul Canaris că „niciodată n-am avut încredere în ruşi, indiferent de culoare, deoarece ruşii - de ieri, ca şi cei de azi - una gândesc, alta vorbesc şi altceva fac“. Având în vedere că România, prin aşezarea ei geografică, a constituit întotdeauna o preocupare de prim ordin pentru Germania, Moruzov propunea o ofertă de colaborare informativă Abwehrului, pentru estul Europei, ca o soluţie de ultim moment, menită a salva fiinţa naţională de la dezastrul ce se prefigura din ce în ce mai clar. Reflectând asupra acordului sovieto-german din 23 august 1939, Mihail Moruzov scria: „Pe mine însă m-a impresionat primele efecte ale acestui acord. Modul cum aceste efecte se manifestă astăzi, mă fac să fiu îngrijorat în cel mai înalt grad, în cea ce priveşte consecinţele finale ale acordului germanosovietic. Pe lângă faptul că Germania - după cum începe deja să se constate - are de suportat, fără a putea reacţiona, multe neajunsuri din partea Uniunii Sovietice, dar se poate afirma cu tărie că, profitând de acordul cu Germania, URSS va căuta să atace România“. Şeful Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române, Mihail Moruzov, era convins de faptul că, în cazul în care Armata Roşie va trece Nistrul, bolşevicii nu se vor opri nici la Prut, nici pe Siret, nici pe Carpaţi, nici pe Dună- re, ci la porţile vechilor ţeluri: Fiume şi Istanbul. Maiorul Ionescu-Micandru va avea convorbiri cu maiorul Pruck, şeful secţiei Frontului de Est din Abwehr, care a confirmat faptul că forurile militare germane consideră că astăzi pericolul este mai mare în Peninsula Balcanică decât la Vest. Colaborarea propusă de Mihail Moruzov a fost acceptată, având şi acordul Führerului care a dispus ca „orice acţiuni informative asupra armatei sovietice să înceteze, continuându-se însă acţiunea informativă asupra activităţii comuniste a Uniunii Sovietice în ţările care interesează“.

Mihail Moruzov propunea o ofertă de colaborare informativă Abwehr-ului, pentru estul Europei, ca o soluţie de ultim moment, menită a salva fiinţa naţională de la dezastrul ce se prefigura din ce în ce mai clar
În pofida ordinului Führerului, amiralul Canaris s-a arătat dispus şi la o colaborare informativă din punct de vedere militar asupra URSS. „Am rămas cu impresia sigură - opina maiorul Ionescu-Micandru - că pericolul acţiunii de prezent şi de viitor a Uniunii Sovietice este adânc întipărit în mintea tuturor acelora cu care am luat contactul şi că toţi aceştia şi-au format convingerea că Germania va trebui să facă toate eforturile pentru a proteja integritatea României“. Biroul Statistic Militar Iaşi, organism subordonat Secţiei a II-a din Marele Stat Major român, era informat, la 9 decembrie 1939, de către Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române, că existau date conform cărora „Rusia Sovietică ar fi trimis în Basarabia un mare număr de agenţi de spionaj, cu misiunea de a culege date şi informaţii asupra mişcării trupelor noastre (române - n.n.), a fortificaţiilor ce se fac sau se vor face de-a lungul Prutului, a existenţei nodurilor de comunicaţie şi a podurilor de peste Prut, cu obligaţia de a şi le fotografia, precum şi alte date care interesează apărarea naţională“. Agenţii spionajului sovietic circulau prin comunele de pe malul Prutului, începând de la Cernăuţi spre Iaşi - Leova - Cahul - Galaţi.

Însărcinatul român cu afaceri la Riga, Grigore Niculescu-Buzeşti, telegrafia la Bucureşti că în timpul negocierilor pentru tratatul militar ruso-leton, şeful delegaţiei sovietice, vicecomisarul pentru marina de război, Isakoff, a declarat şefului Statului Major al armatei letone „că, la terminarea negocierilor cu Finlanda, se va produce o acţiune sovietică contra Basarabiei şi că, în acest scop, se găsesc deja importante contingente concentrate în zonele militare Harkov şi Odessa“. În baza înţelegerii perfectate cu Abwehrul, la 22 noiembrie 1939, Serviciul Secret Român primea un set de informaţii referitor la mişcările Armatei Roşii. Conform acestor informaţii, în apropierea graniţelor cu România se prefigura un dispozitiv, format din cinci corpuri de armată, cu 35 de divizii, din care 23 de infanterie, 11 de cavalerie şi una motomecanizată. „Trebuie să lămurim relaţiile cu URSS. Trupele lor ne-au încercuit tot hotarul nordic de la Nistru până la Carpaţ i“, afirma ministrul de Externe al Româ- niei, Grigore Gafencu, la 29 noiembrie 1939, în Senatul României. Diplomaţia româ nească va face, în continuare, eforturi disperate pentru a obţine garanţii militare concrete, în cazul unui atac sovietic. Londra comunica, la 11 decembrie 1939, Româ niei că funcţionarea garanţiei acordate în aprilie 1939 depindea de doi factori: hotă rârea Turciei de a deschide strâmtorile şi asigurarea că Italia nu se va împotrivi unei acţiuni anglo-franceze în Răsărit.

Scris de Continut sponsorizat

Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

CONTINUARE.............

CONTINUARE.............

Bătălia pentru Moscova

CONTINUARE.............

CONTINUARE.............

CONTINUARE.............

CONTINUARE.............

CONTINUARE.............

Bătălia pătimirii şi a vrajbei noastre

CONTINUARE.............

CONTINUARE.............

CONTINUARE.............

România în Războiul din Răsărit

CONTINUARE.............

CONTINUARE.............

CONTINUARE.............

CONTINUARE.............

CONTINUARE.............

Conjuraţia generalilor şi războiul din Vest

CONTINUARE.............

CONTINUARE.............

CONTINUARE.............

CONTINUARE.............

CONTINUARE.............

Din ..Culisele..Cedării Basarabiei

Re: Al Doilea Razboi Mondial[1-----]