Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

De veghe in dealul cu oase

La trei kilometri de Prut, in Basarabia, doi calugari aduna osemintele soldatilor morti in al Doilea Razboi Mondial. Huliti de locuitorii unui sat vecin, traiesc pe deal, in pustietate. Cel batrin doarme intr-un sicriu, iar pina lunile trecute si-au incropit chiliile intr-un vagon de tren parasit.



„Atitia au murit aici, ca ziceau batrinii ca a iesit Prutul pe cimp de la atitea cadavre“, isi incepe calugarul Nifon povestea intimplarilor din urma cu mai bine de 60 de ani.

22 iunie-16 iulie 1941: 2.400 de soldati romani mor la capul de pod Tiganca, din Republica Moldova, in lupta pentru eliberarea Basarabiei. Trecerea Prutului si impingerea rusilor spre Nistru au dus la una dintre cele mai mari pierderi de vieti omenesti din timpul razboiului.

Octombrie 2005: trei cruci din lemn infipte pe un deal marcheaza osemintele eroilor din cel mai mare cimitir al eroilor romani din Basarabia. Cind ploua mult, kilograme intregi de oase ies la suprafata. Sint adunate de doi calugari, veniti aici in urma cu un an, „in cautarea mintuirii“. In jurul lor sint gropi comune si mii de ciolane. In rest, nu e tipenie de om.

Doi saci de oase

„Cind am venit prima data, am strins doi saci mari de oase cu parintele Burduja de la parohia Cania (n.r. - un sat din apropiere). Cit e dealul de mare sint numai oase. Oriunde am incercat, am gasit oase. Daca aici am sapat, aici am gasit. Am facut o groapa de un metru jumate si in bucatica asta am gasit 14 cranii. Cit e de adinca groapa, nu stim. Nu am sapat mult, ca venea un miros greoi dinauntru“, spune calugarul Nifon Ilie, aratind locul gropii cu bastonul in care se sprijina. Se misca anevoios ca i s-au umflat picioarele, parul prins la spate si barba i-au albit dupa 71 de ani de viata si tine sa arate cum i s-a stricat dantura din cauza apei proaste. „Aici, sus, e un izvor cu o apa tare nisipoasa. Undeva, mai jos, mai e unul cu apa sulfuroasa. Intr-un an de zile, mi-am pierdut dantura. Trebuie sa-mi aburesc acum piinea deasupra unui ceaun sa o pot minca“. Cu hrana ii mai ajuta satenii din Cania si Cantemir. „Ne aduc paste si legume. Cind avem mincam, cind nu, nu“, spune resemnat parintele Nifon.

Silenzio stampa

Casian, calugarul cel tinar, are 25 de ani si isi asorteaza hainele de culoare inchisa ale „meseriei“ cu barba rara si ochii mari si negri ca taciunele. E suspicios fata de jurnalisti, dupa ce un reporter din Chisinau i-a deformat vorbele. Isi tine miinile strinse in poala, se fereste sa ma priveasca in fata si ma roaga sa inchid reportofonul si sa nu ii fac poze. Poate, doar din spate.

Un rind de var, unul de cadavre

Ceea ce a ramas in istorie sub denumirea „Batalia de la Tiganca“ sint, de fapt, luptele pentru cucerirea zonei fortificate de peste Prut, cuprinzind satele Tiganca- Stoenesti-Leca-Iepureni. In vara anului 1941, la Tiganca, aflata la 120 de km de Chisinau si trei km de Prut, au fost inmormintati, in gropi comune, 1.020 de soldati, conform datelor Oficiului National pentru Cultul Eroilor. Pe cei care nu au mai incaput i-au dus in cimitirul satului Cania, mai la vale cu patru kilometri. „Aveam sapte ani pe atunci si imi amintesc ca stringeau oamenii din sat cadavrele de pe cimp, le puneau in carute si ii aduceau aici. Sapau gropile, ii dezbracau de haine si puneau un rind de soldati. Asezau o pleoanca (n.r. - patura) deasupra, apoi var si iar un rind de soldati“, isi aminteste Ion Rotaru, cel care ingrijeste cimitirul satului, in care, pe doua rinduri, 12 cruci marunte, albe, marcheaza gropile comune in care odihnesc 937 de soldati.

Rasi cu buldozerul

Dupa saparea gropilor si „depozitarea“ cadavrelor pe dealul de la Tiganca, cimitirul a fost amenajat cum se cuvine si ingradit, iar pina in 1944, a existat chiar un monument in amintirea eroilor. Regimul sovietic a impus apoi desfiintarea urmelor romanesti: buldozerele au nivelat locul, crucile au fost smulse si aruncate, iar peste oseminte s-au amenajat o crescatorie de porci si, ulterior, o stina.

Chilia din vagon

Anul trecut, cei doi calugari au venit aici „prin ascultare“, de la o manastire din Neamt. „Inalt Prea Sfintitul de la Mitropolia Moldovei si a Bucovinei ne-a spus sa venim, iar noi trebuie sa facem ascultare. Nu sintem obligati sa stam, dar in 60 de ani nimeni n-a cautat sa vina aici sa aprinda o candela sau o luminare“, spune cu amaraciune parintele Nifon. S-au instalat intr-un vagon vechi de tren marfar, folosit pina atunci de satenii din Cania, ca loc de rugaciune pina la construirea bisericii din stat. „Asta era chilia mea“, arata batrinul spre coltul vagonului, cu un pat si o masa plina de icoane, candele si carti de rugaciune. Iarna a fost greu tare. Am avut o burjuica, adica o sobita din fier, dar, cind batea vintul tare viscolea zapada si se stingea focul“, spune batrinul.

„Ne mai injura bulgarii“

La capul unui pat din vagon sta un telefon, de unde cei doi sunau la politie cind satenii din Stoianovka, satul vecin locuit de bulgari, le bateau in usa vagonului in toiul noptii. „Nu au vrut sa ne primeasca aici, ziceau ca e terenul lor. Ne puneau termene la care sa plecam si veneau sa ne sperie noaptea. Dar noi nu ieseam la dinsii. In ultimul timp, parca ne-au mai lasat in pace. Mai striga de acolo, din drum, la noi, ne mai injura“, spune resemnat batrinul. Bulgarii, ai caror parinti au fost stramutati aici in 1902, se tem de planurile marete ale celor doi calugari, care viseaza o manastire ce se va intinde in aceste locuri. „O sa fie aici o manastire la fel de frumoasa ca si cele din Bucovina, iar noi nu plecam de aici pina nu se rezolva treaba asta. Oamenii ingropati aici nu mi-ar da drumul sa plec. De fapt, cred ca o sa stau nu pina se termina manastirea, ci pina ma termin eu“, glumeste batrinul.

Somnul cel de moarte

In urma cu citeva luni, cei doi s-au mutat intr-o casuta cladita pentru ei de catre un constructor din Chisinau. Cel tinar ocupa o incapere, cel batrin se multumeste cu o camaruta din pod, in care abia pot intra doi oameni. Doarme intr-un sicriu ca, in felul asta, sa isi aduca aminte de moarte si sa nu poata pacatui. „Daca ma culc intr-insul, in putinul somn pe care il fac, daca dau din miini, simt ca-s acolo si-mi aduc aminte de moarte. Tot timpul ma gindesc la moarte ca sa nu fac pacate. Chiar daca stau aici, departe de lume, pot sa pacatuiesc. Ca orice om care are ochi, urechi si gura e supus pacatului“, e convins parintele.

Lege, proiecte si bani

O asociatie din Bistrita a pus o troita in urma cu un an in fata cimitirului. Saptamina trecuta, o delegatie a Oficiului National pentru Cultul Eroilor (ONCE) a plecat la Tiganca, pentru a prezenta autoritatilor locale proiectul de refacere a cimitirului. Zilele acestea a fost anuntata licitatia pentru atribuirea contractului privind reconstructia, iar pina anul viitor, de Ziua Eroilor (9 iunie), reprezentantii ONCE spera ca lucrarile vor fi gata. „Stiam de 12 ani despre situatia de la Tiganca, dar nu s-a putut demara nici un fel de actiune, pentru ca nu existau nici cadru legal si nici resurse. Aparitia legislatiei si infiintarea ONCE, care are un buget destinat acestui tip de lucrari, ne-au permis sa alcatuim un proiect care poate fi pus acum in aplicare“, spune Ilie Schipor, oficial al ONCE.

Pe teritoriul Basarabiei exista in jur de 180 de cimitire ale militarilor romani morti in cel de-al Doilea Razboi Mondial. In majoritatea cazurilor, e vorba de gropi comune si cimitire neamenajate, de soarta carora autoritatile romane au inceput sa se preocupe abia in ultimii doi ani, odata cu infiintarea ONCE. •

Djuvara, in lupta la Tiganca

Intr-un interviu acordat publicatiei „Plai cu Boi“ si semnat de Toma Roman jr., istoricul Neagu Djuvara isi aminteste de zilele in care a luptat pe cimpurile de la Tiganca. „Rusii organizasera o rezistenta foarte puternica. Ne-au tinut pe loc 15 zile. Aveau artilerie de calibru greu. In razboi am suportat atacuri de tot felul, bombardamente aeriene, dar astea sint floare la ureche pe linga tirul de artilerie. Bombardamentul aerian tine 20-30 de minute, dar cind trage artileria poti ramine blocat pe o pozitie zile in sir. E oribil, e mai rau decit orice. Poti doar sa sapi o groapa, sa stai acolo, sa te rogi la Dumnezeu, pina cind vine un moment de acalmie care se poate intrerupe oricind. La Tiganca am stat zece zile blocati sub obuze“.
http://host2.cotidianul.ro/index.php?id=43

Karl Gyr si trocul de informatii
Mihai Pelin
In interbelic, Asociatia Presei Straine nu era numai un loc de intalnire a corespondentilor de diferite etnii, ci si o piata de informatii. Trocul functiona permanent si pe tot parcursul zilelor de atunci. Aveai ceva sa oferi, putea oricand sa primesti ceea ce te interesa. Fiecare corespondent de presa strain avea relatiile sale in societatea romaneasca a timpului, obtinea si informatii care il interesau

Lea Schiavi si Winston Burdett
Mihai Pelin
Au sosit impreuna in Romania, insa pe cai diferite. Winston Burdett a debarcat la Constanta, sosind de la Istanbul, iar Lea Schiavi a aterizat pe aeroportul Baneasa, cu un avion care decolase de la Milano. Amandoi s-au instalat la Hotelul Esplanade de pe Calea Victoriei, plecand fiecare in drumul lui. Lea Schiavi era corespondenta cotidianului L’Ambrosiano din capitala Lombardiei si al ziarului roman Tempo si in ianuarie 1940 a primit aprobarea sa viziteze Basarabia si fortificatiile de pe Nistru,

Spionul tuturor si al nimanui
Mihai Pelin
Straniul destin al lui Karl Gyr, ziarist elvetian, sosit in Romania in primii ani ’20 si ramas printre noi pret de vreo trei decenii, provoaca si astazi celui ce-i cerceteaza manipulatiile acute nedumeriri. A fost spionul cuiva sau, pur si simplu, a practicat trocul incontinent de informatii in interese strict personale? Se nascuse la 26 ianuarie 1890, la Lucerna, ca fiu al lui Solomon Frédéric si al Emmei, decedati, si cetatenia lui era cert elvetiana. Se recomanda drept ziarist, dar nu sosise aici

Militarii romani comemorati in Austria
Sommerein, Austria/Romanian Global News
In Austria, la Sommerein, a avut loc pe 28 octombrie ceremonia sfintirii parcelei romanesti din Cimitirul international, recent reabilitate, unde isi dorm somnul de veci circa 200 militari romani morti in lagarul de prizonieri din aceasta localitate in anii 1944-1945.Festivitatea, prilejuita si de Ziua Armatei Romaniei, a constat in prezentarea de onoruri militare, ceremonialul depunerii de coroane de flori din partea Ambasadei si Ministerului Apararii Nationale ale Romaniei, din partea Oficiului National pentru Cultul Eroilor, precum si din partea organizatiei Crucea Neagra Austriaca, si slujba religioasa de comemorare si sfintire, sustinuta de preotul ortodox roman dr. Nicolae Dura si de un preot catolic austriac din localitate.
La ceremonie, organizata de Biroul atasatului militar, au participat: ambasadorul Romaniei la Viena, E.S. prof. dr. Andrei Corbea-Hoisie, dl dr. Cristian Scarlat, director al Oficiului National pentru Cultul Eroilor, dl colonel Aurel Voiculescu, atasatul roman al apararii in Austria, diplomati romani si personal tehnic din partea Ambasadei, reprezentanti ai comunitatii romane, reprezentanti ai administratiei locale si de land, personal al armatei austriece. De asemenea, a mai participat domnul Fritz Hensler, deputat in parlamentul landului Austria Inferioara.
Au fost rostite scurte alocutiuni din partea oficialitatilor prezente, se arta intr-un comunicat de presa al Oficiului Natyional pentru Cultul Eroilor.
Programul zilei a cuprins, de asemenea, a ceremonie de depunere de coroane de flori si o slujba religioasa la Bruckneudorf (peste 100 militari inhumati in cimitirul comunal), ambele localitati fiind situate cca. 50 km sud-est fata de Viena, in landul Austria Inferioara, la limita cu Burgenland.
Reabilitarea parcelei Eroilor Romani de la Sommerein este finantata de catre Oficiul National pentru Cultul Eroilor si realizata cu sprijinul autoritatilor centrale si locale austriece, al Ambasadei Romaniei.
De asemenea, zilele trecute, la Erevan, in Armenia, a fost dezvelit Monumentul Eroilor Romani, un prim proiect ale Oficiului in spatiul fost sovietic, iar curand va avea loc dezvelirea Monumentului Eroilor Romani din Cimitirul central din Zwickau, Germania.

Spionul tuturor si al nimanui
Mihai Pelin
Straniul destin al lui Karl Gyr, ziarist elvetian, sosit in Romania in primii ani ’20 si ramas printre noi pret de vreo trei decenii, provoaca si astazi celui ce-i cerceteaza manipulatiile acute nedumeriri. A fost spionul cuiva sau, pur si simplu, a practicat trocul incontinent de informatii in interese strict personale? Se nascuse la 26 ianuarie 1890, la Lucerna, ca fiu al lui Solomon Frédéric si

Militarii romani cazuti pe frontul de Est au, de astazi, un monument la Erevan „ Nu-l uitati pe cel cazut in razboi, Lasati-i din cand in cand un loc liber la masa, Ca si cum ar fi viu intre noi, Ca si cum s-ar fi ..

Ciudatele schite din arhivele SS


Dupa încheierea celui de-al doilea razboi mondial, Aliatii au avut surpriza sa descopere în arhivele secrete ale SS planuri ale unor ciudate aparate de zbor cu destinatie extraterestra, având performante tehnice de-a dreptul incredibile. Era vorba îndeosebi de aparate de tip OZN din clasa VRIL, HAUNEBU si ANDROMEDA. Aparatul armat greu Haunebu III, de exemplu, avea diametrul de 71 de metri, era proiectat sa atinga în zbor viteza de 40.000 km/ora în orice conditii meteorologice, capacitate cosmica 100%, cu un echipaj de 25 de oameni. Iar aparatul cu sectiune circulara Andromeda, ce urma sa fie gata de zbor la finele anului 1945 - începutul anului 1946, cu lungimea de 139 metri, viteza de croaziera de 300.000 km/ora si capacitate cosmica 100%, era prevazut cu docuri pentru doua OZN-uri din clasa Vril si unul din clasa Haunebu. Se pune întrebarea daca aceste proiecte au fost finalizate de catre Aliati, în perioada postbelica. Daca ar fi sa ne raportam la observatii facute asupra evolutiilor diurne si nocturne ale unor OZN-uri, raspunsul ar suna probabil afirmativ.
http://www.independent-al.ro/content/view/816/41/1/2

7 iunie 1942 – confruntarea din arhipelagul Midway

Cea mai mare batalie navala din istorie
Batalia din Marea Coralilor, desfasurata intre 4 si 8 mai 1942 si terminata nedecis (cate un portavion pierdut de fiecare parte), dar anuntata ca o victorie si de americani, si de japonezi, a marcat punctul culminant al actiunilor de cucerire japoneze. Ea a constituit un prim avertisment dat japonezilor. Batalia decisiva avea sa se produca peste cateva saptamani, langa insulele Midway.
Amiralul Yamamoto a sustinut ideea distrugerii flotei americane. Statul-major imperial (destul de reticent la inceput) a sustinut planul lui Yamamoto dupa ce, la 18 aprilie 1942, s-a produs raidul american asupra orasului Tokyo, intreprins sub comanda locotenent colonelului Doolitle.
“Putem sa invingem intr-un razboi cu durata de un an. O perioada mai indelungata echivaleaza cu o aventura!”, avertizase amiralul Yamamoto, care mai avea doar cateva luni la dispozitie pentru a-si atinge scopul: distrugerea portavioanelor americane. Constient de faptul ca Japonia nu poate contracara prea mult timp imensele resurse industriale ale Statelor Unite, Yamamoto si-a concentrat eforturile, in vederea distrugerii flotei inamice in cel mai scurt timp.

Planul strategic japonez
Amiralul japonez a dispus elaborarea unor planuri care sa prevada atragerea in apropierea arhipelagului Midway a flotei americane, pentru a o distruge printr-o singura lovitura. Pentru aceasta, Yamamoto a pus totul in joc, pregatind si instruind o flota imensa, compusa dintr-un grup de 4 portavioane sub comanda amiralului Nagumo (invingatorul de la Pearl Harbour), dintr-un grup cu misiunea de a ocupa arhipelagul Midway, comandat de amiralul Kondo, si, in sfarsit, dintr-un corp principal condus de insusi Yamamoto.
Fiecare amiral nipon avea un obiectiv bine stabilit. Nagumo avea sarcina de a provoca flota americana si de a distruge in primul rand portavioanele americane, in apropiere de Midway; Kondo trebuia sa debarce in insulele arhipelagului; Yamamoto urma sa intervina la sfarsitul bataliei pentru a nimici si ultimele nave americane care ar fi scapat din marea inclestare.
Cele trei mari formatiuni urmau sa fie sprijinite de alte trei grupuri de lupta: primul urma sa efectueze un atac de diversiune in insulele Aleutine (in Pacificul de Nord), altul, compus din submarine, trebuia sa blocheze drumul navelor care transportau intariri americane intre Hawaii si Midway, si, in fine, al treilea, trebuia sa asigure protectia aeriana.
Planul a fost aprobat de amiralul Nagumo, seful statului-major general al marinei japoneze. Pentru realizarea lui, Yamamoto avea la dispozitie peste 180 de nave de diferite tonaje, printre care 11 cuirasate, 8 portavioane si aproximativ 700 de avioane.

Replica tactica americana
Amiralul Nimitz, constient de importanta bataliei care se pregateste, si-a pregatit toate fortele disponibile pentru confruntare. Fata de imensa flota japoneza, ceea ce angaja in lupta Nimitz era prea putin: 3 portavioane contra 8, opt crucisatoare contra 23, nici un cuirasat contra 11, 233 de avioane contra 410.
Inferioritatea americanilor era sporita de cativa factori importanti. “Yorktown” (unul dintre portavioanele americane) fusese reparat in graba, dupa batalia din Marea Coralilor; avioanele-torpiloare americane, foarte lente, erau practic fara aparare in fata avioanelor de vanatoare japoneze ”Zero”, iar aviatorii americani urmau sa-si faca “botezul” in fata invingatorilor de la Pearl Harbour.
Planul lui Nimitz se baza pe doua idei fundamentale: surpriza urma sa actioneze, de aceasta data, in favoarea americanilor si atolul Midway trebuia folosit ca portavion fix, ce nu putea fi scufundat, un portavion cu aproximativ 100 de avioane de diferite tipuri.
De la 14 mai, intreaga operatiune a fost pregatita in secret absolut. In scopul apararii arhipelagului Midway, au fost detasate suplimentar 23 de avioane “B-26” si “B-27”. La inceputul lunii iunie, Task Force 16, condusa de amiralul Spruance si Task Force 17, sub comanda amiralului Fletcher, s-au intalnit in nord-estul arhipelagului Midway, in punctul numit Chance.

Samurai contra cowboy
Batalia de la Midway a fost precedata de cateva diversiuni ale japonezilor: un submarin a bombardat Diego-Suarez, in insula Madagascar (pe care englezii au smuls-o francezilor printr-un razboi destul de putin elegant in cursul aceleiasi luni); patru submarine au bombardat Sydney, in Australia, utilizand submarine de buzunar; un corp expeditionar a ocupat insulele Aleutine.
Informat insa de intentiile adversarului, comandamentul american a deplasat in graba spre Midway cele 3 portavioane pe care le avea in pacific (“Enterprise”, “Hornet” si “Yorktown”) si a luat masuri pentru intarirea apararii insulei, concentrand acolo cateva escadrile de avioane.
Japonezii au declansat atacul impotriva insulelor Midway printr-un raid aerian, care n-a dat rezultatele scontate. Aviatia americana n-a fost distrusa, ci a ramas in continuare o forta activa. In zona de operatii au ramas bombardierele in picaj americane de pe portavionul “Enterprise”, care au lansat pe neasteptate un atac asupra portavioanelor japoneze “Akagi”, “Kaga” si “Soryu”.
Cand s-a produs atacul americanilor, portavionul “Akagi” avea pe puntea de decolare 40 de avioane, iar “Kaga” – 30. Acestea au luat foc, iar exploziile bombelor si torpilelor lor au agravat efectele loviturilor adversarului. Cele doua portavioane japoneze s-au scufundat la scurta vreme. “Soryu”, grav avariat, a fost torpilat si scufundat de un submarin american.
In replica, trei bombe lansate de pilotii japonezi au cazut pe puntea lui “Yorktown, scotandu-l din functiune. Grav avariat, portavionul american a incercat sa se retraga spre est, dar el si distrugatorul care il remorca, au fost scufundate de un submarin japonez.

Rolul pasarilor de fier
Avioanele plecate de pe cele doua portavioane ramase americanilor (“Hornet” si “Enterprise”) au descoperit portavionul “Hiryu” si l-au atacat, lovindu-l cu sase bombe. A doua zi dimineata, vasul, nemaiputand fi utilizat, a fost parasit de echipaj. Amiralul Yamaguchi, cel mai de seama sef al marinei japoneze dupa Yamamoto, si 416 marinari de pe “Hiryu” au fost inghititi de apele oceanului.
In afara de cele patru portavioane, japonezii au pierdut doua crucisatoare grele (“Mogami” si “Mikuma”) care s-au ciocnit si apoi au fost scufundate. Lipsite de aeroporturile plutitoare, avioanele japoneze care nu au mai avut unde ateriza s-au pierdut in mare.
Yamamoto, in fruntea unei grupari de cuirasate, printre care “Yamato”, era una dintre cele mai puternice nave din lume (65.000 tone) s-a indreptat spre zona de lupta. Amiralul american Spruance a socotit insa ca era mai nimerit sa se retraga spre est sub protectia avioanelor de pe bazele din Midway. In acest fel, uriasele cuirasate japoneze au ramas nefolosite.
Fortat de pierderea portavioanelor si implicit de sprijinul pilotilor japonezi, Yamamoto a ordonat replierea generala a fortelor nipone. Ultimul angajament naval de la Midway a fost reprezentat de scufundarea unui crucisator greu japonez de catre un submarin american.
In tot cursul bataliei, rolul hotarator l-a avut aviatia. Navele de suprafata nu au tras nici o lovitura de tun. Cu toate acestea, batalia de la Midway este considerata cea mai mare batalie navala din toate timpurile.

Bilantul bataliei
Pentru japonezi, bilantul bataliei a fost dezastruos. La incheierea bataliei de la Midway, echilibrul de forte era aproape restabilit. Este adevarat ca japonezii dispuneau inca de 6 portavioane, fata de cele 4 ale americanilor, insa liniile lor de comunicatii se intinsesera exagerat de mult.
In batalia de la Midway, japonezii au pierdut 4 portavioane, un crucisator greu, un distrugator, 322 de avioane si 10 hidroavioane. Una dintre cele mai importante pierderi a fost cea a pilotilor japonezi, fapt cu consecinte importante in desfasurarea ulterioara a evenimentelor.
Americanii, care au obtinut in aceasta batalie o victorie ce parea greu de crezut, au pierdut un portavion, un distrugator si 147 de avioane. In S.U.A., victoria din insulele Midway a stimulat tendinta transformarii razboiului din Pacific intr-un razboi ofensiv.
Superioritatea japonezilor in portavioane a fost anihilata, balanta incepand sa incline in favoarea americanilor, a caror capacitate de productie de nave era incomparabil superioara celei a japonezilor. Batalia de la Midway a fost una dintre bataliile hotaratoare ale celui de-al doilea razboi mondial, marcand inceputul cotiturii radicale in mersul razboiului in zona Oceanului Pacific.
Pierderile suferite de fortele aero-navale japoneze in batalia decisiva din insulele Midway au redus mult superioritatea Flotei japoneze fata de cea americana. Intervenita cu totul neasteptat, dupa 10 luni de victorii neintrerupte, batalia din acest mic arhipeleag i-a obligat pe conducatorii niponi sa renunte la planurile ambitioase de extindere a ariei cuceririlor teritoriale.
Dupa infrangerea din insulele Midway, guvernul japonez a fost descumpanit. Nu stabilise nici un plan pe termen lung si constata ca un razboi de lunga durata nu i-ar fi fost deloc favorabil.
Investitiile in uzinele de armament erau insuficiente, Japonia avand o fiscalitate mai scazuta decat a celorlalte state aflate in razboi. Productia de nave comerciale a scazut, in raport cu cea de dinainte de razboi, ca si productia de razboi. Lipsa de materii prime cu care se confrunta Japonia a dus la scaderea productiei de avioane si de armament. Cu toate acestea, generalul Togo, cel care conducea Ministerul Marii Asii, a luat hotararea ca razboiul sa fie dus pana la capat.
Dupa batalia din insulele Midway, un calm relativ a cuprins intregul front din Pacific. Ambele parti aveau nevoie de un oarecare ragaz pentru a trage toate invatamintele de pe urma bataliei incheiate, pentru a stabili noile obiective si modul de a actiona in conformitate cu noul raport de forte existent.

Amiralul fara degete
Cel care va deveni un amiral de geniu s-a nascut intr-o familie ai carei stramosi au fost samurai. I s-a dat numele Takano Isaroku. Vechiul termen japonez isaroku insemna “56” si era varsta pe care o avea tatal sau atunci cand s-a nascut viitorul amiral. A fost adoptat de familia Yamamoto, ce i-a dat numele cu care a intrat in istorie. A absolvit Academia Navala Etaji din Hiroshima. In 1905, pe perioada razboiului ruso-japonez, in timpul bataliei de la Tsushima, impotriva flotei baltice rusesti, si-a pierdut doua degete de la mana stanga.
A studiat la Universitatea Harvard si a fost atasat al ambasadei japoneze la Washington. In 1939, a fost numit amiral. Dupa atacul japonez de la Pearl Harbor a afirmat: “Ma tem ca n-am facut decat sa trezim un urias adormit”. A ramas in conducerea flotei japoneze si dupa infrangerea de la Midway.
In 1943, avionul in care se afla undeva deasupra Pacificului de Sud a fost atacat de 16 avioane de vanatoare, dupa ce serviciile secrete americane descifrasera un mesaj in care era transmisa ruta pe care urma sa se deplaseze Yamamoto. Amiralul a murit ucis de un glont de mitraliera care i-a zdrobit capul.

Santinela Midway
Desi cele doua mici insule componente ale acestui minuscul arhipelag (insulele Eastern si Sand) apartineau Statelor Unite din 1867, importanta lor strategica intr-un eventual conflict americano-japonez a fost relevata abia in 1939, in raportul Hepburn.
Situate la extremitatea occidentala a arhipelagului Hawaii, cele doua insulite constituiau prin pozitia lor geografica nu numai santinele avansate, ci si pozitii de aparare a marii baze americane din Pacific. Dupa atacul de la Pearl Harbour si pierderea bazelor aliate din Pacificul central, importanta insulelor Midway ca prima baza americana avansata in fata Japoniei a crescut considerabil.

L-a ”citit” pe Yamamoto
Cu prilejul manevrelor efectuate in cadrul pregatirilor pentru atacul de la Midway, japonezilor li se parea ca victoria este asigurata cu o certitudine matematica. Yamamoto prevazuse, aparent, totul. El nu stia insa ca un capitan de rangul I american, Joseph J. Rochefort, a reusit, la 10 decembrie 1941, sa descifreze codul marinei japoneze.
De la inceputul lunii aprilie, statul-major american al Flotei din Pacific detinea informatii cu privire la pregatirile japoneze in vederea unui viitor atac. La 12 mai 1942, perspicacele Rochefort a identificat zona in care japonezii urmau sa atace: arhipelagul Midway. Ipoteza unui atac japonez decisiv la Midway a fost confirmata de continutul mesajelor secrete japoneze interceptate de serviciul de informatii american.
http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=878

Intre escrocherie si spionaj
Mihai Pelin
Un caz aparte l-a reprezentat pretinsul ziarist italian Mario Beni Arditi, nascut la Milano, la 16 august 1898, fiul lui Beni Arditi, domiciliat la Viena, si al Venicei, decedata. Inainte de a descinde la Bucuresti, dandu-se drept corespondent al ziarului Mir de la Sofia, traversase niste experiente de viata care il recomandau, volens-nolens, drept un escroc pagubos, lipsit de noroc. In timpul primului razboi mondial se afla in Elvetia si este de presupus ca s-a sustras serviciului militar din propria

Kurt Suckert, zis Curzio Malaparte
Se nascuse la 9 iunie 1898, la Prato, in Italia. In 1914 a fugit de acasa pentru a se inrola voluntar in Legiunea garibaldina, care lupta in Argonne, in randurile armatei franceze, impotriva germanilor. Reintors in Italia si-a continuat participarea la primul razboi mondial, ca simplu soldat, pana in 1917, cand a fost promovat ofiter. In 1921 a parasit partidul republican, alaturandu-se miscarii fasciste,

Masacrele de la Katyn si rezistenta anticomunista in dezbatere internationala

O batalie cu consecinte militare si politice incalculabile

Monte Cassino, in urma cu 60 de ani
Despre batalia de la Monte Cassino se stiu destul de putine, iar cele care se stiu sunt adeseori contradictorii. Se spune ca aliatii au fost sustinuti logistic in timpul bataliei de Mafia italiana. Sefii mafioti avusesera o intrevedere cu Eisenhower, care le-a promis, in schimbul sprijinului, ca dupa victorie le va facilita extinderea afacerilor in SUA. In timpul mandatului lui Dwight Eisenhower, Mafia italiana a cunoscut o perioada de mare prosperitate peste ocean. E posibila si o simpla coincidenta.
Pozitia strategica a localitatii Monte Cassino a transformat-o in scena unor repetate lupte, inca din antichitate. In al doilea razboi mondial, s-a desfasurat confruntarea de la Monte Cassino (cunoscuta si sub numele de “batalia pentru Roma”).
Primul asalt a inceput in 4 ianuarie 1944. Manastirea care domina muntele a fost distrusa de bombele aliatilor, in intentia de a sparge linia Gustav ce apara Roma, acesta constituind al doilea atac aliat de la Monte Cassino (15 februarie 1944).
La 15 martie 1944, fortele aeriene aliate au bombardat intens ruinele manastirii, declansand cel de-al treilea asalt. Fortele americane, britanice, indiene si neo-zeelandeze au pierdut aproximativ 54 de mii de oameni, fara sa reuseasca sa ocupe asezarea sau castelul care controlau valea raului Rapido.

Casa Sfantului Benedict
Monte Cassino este un varf muntos situat la aproximativ 8 mile sud de Roma, o mila vest fata de orasul Cassino (vechea asezare romana Cassium) si la 1.700 picioare altitudine. Este locul unde, in jurul anului 529 i.Hr., Sfantul Benedict din Nursa a intemeiat prima manastire, baza a ordinului benedictin. Manastirea a fost construita pe locul unui vechi templu pagan dedicat lui Apollo. Primul gest al Sf. Benedict a fost de a smulge din templu sculptura ce-l reprezenta pe Apollo si de a distruge altarul templului. Noul asezamant al credintei l-a dedicat Sf. Ioan Botezatorul.
Odata stabilit la Monte Cassino, Sf. Benedict n-a mai parasit locul. La Monte Cassino a scris Regula Benedectina, care va deveni principiul de baza pentru monasticismul occidental. La Monte Cassino a primit vizita lui Totila, regele ostrogotilor, in anul 580 (singura data sigura privitoare la Benedict), dupa care a murit. Monte Cassino a devenit un model pentru dezvoltarile ulterioare ale monasticismului.
Din pacate, manastirea se afla situata intr-un loc de mare importanta strategica, drept urmare a fost cucerita si distrusa de multe ori. In anul 584, longobarzii au cucerit abatia, supravietuitorii mutandu-se la Roma, unde ordinul a ramas mai mult de un secol. In acest timp, trupul Sf. Benedict a fost transferat la Fleury (modernul Saint-Benoit-sur Loire, langa Orleans).

Manastirea asediata
O perioada de inflorire a manastirii a urmat reinfiintarii din anul 718. In anul 883, manastirea a fost cucerita si arsa din temelii de sarazini.
Recladita in secolul al XI-lea, de calugarul Desiderius, devenit mai apoi papa Victor al III-lea, si de calugarul Oderius, manastirea va ajunge sa numere 200 de calugari, iar biblioteca si manuscrisele produse in scriptorium au devenit celebre in tot Occidentul. Cladirile manastirii au fost reconstruite intr-o maniera impresionanta, mesterii fiind adusi din Amalfi, Lombardia si chiar Constantinopol, pentru a superviza lucrarile. Biserica manastirii, splendid decorata, a fost sfintita in anul 1071 de papa Alexandru al II-lea. Anul 1321 a fost cel in care papa Ioan al XII-lea a hotarat transformarea bisericii de la Monte Cassino in catedrala.
In 1349, manastirea a fost din nou distrusa, de data aceasta de un cutremur de pamant, catastrofa care a insemnat inceputul unei lungi perioade de declin. In 1799, manastirea a fost cucerita de trupele lui Napoleon, iar 1866 a fost anul disolutiei manastirii. Monte Cassino a devenit monument national.
Intre ianuarie-mai 1944, s-a produs ultima distrugere a locului istoric, manastirea fiind pulverizata de puternice raiduri aeriene declansate de aviatia aliata impotriva trupelor germane cantonate in zona.

Batalia pentru Roma
Linia “Gustav” a reprezentat o serie de fortificatii militare din Italia celui de-al doilea razboi mondial. Construita de germani, aceasta se intindea intre Marea Adriatica, in est, si Marea Tireniana, in vest. In centrul acestei linii se afla punctul strategic de la Monte Cassino.
Cea mai puternica linie defensiva germana din sudul Romei era, la randul ei, aparata de linia Bernhardt, la cateva mile mai spre sud. Defensiva germana era constituita din baterii de tunuri, bunkere, cuiburi de mitraliere, campuri de mine si aruncatoare de flacari.
Dupa invazia aliatilor in Italia (septembrie 1943), guvernul italian a hotarat capitularea Italiei, dar trupele germane aflate in “cizma” au continuat sa lupte. Aliatii au cucerit sudul Italiei. Germanii s-au retras pentru a-si pregati pozitiile defensive pe Linia Iernii. 15 divizii germane au fost plasate in defensiva. Obiectivul imediat al aliatilor devenise ocuparea Romei, dar pentru aceasta era nevoie de cucerirea caii de acces din valea Liri, situata la nord de Monte Cassino. Dificultatile provocate de terenul accidentat, conditiile atmosferice grele de la sfarsitul anului ’43 si rezistenta germana l-au determinat pe generalul Alexander, care comanda Grupul 15 de armate, sa treaca in expectativa in fata aliniamentului fortificat numit “Gustav”, organizat de Comandamentul german de-a lungul raurilor Sangro si Garigliano.

Invazia americana
Pentru anul 1944, comandamentul anglo-american a hotarat sa nimiceasca fortele hitleriste din Italia, sa cucereasca Roma si sa creeze conditii pentru continuarea ofensivei in partea de sud-est a Europei.
In noaptea de 22/23 ianuarie 1944, trupe americane imbarcate pe 240 de nave de transport desant si acoperite din aer de peste 700 de avioane au inceput debarcarea in zona localitatii Anzio, situata la aproximativ 300 km sud-est de Roma. Scopul acestei operatii era ca printr-o coordonare a actiunilor fortelor de debarcare ce atacau frontal, sa fie nimicita Armata 10 germana si ocupata Roma.
Desi rezistenta inamicului in fasia de litoral unde a avut loc debarcarea a fost ca si inexistenta (erau aici doar doua batalioane germane), totusi, fortele aliate nu au intreprins actiuni hotarate din capul de pod cucerit.
Profitand de situatie, comandamentul hitlerist a concentrat forte importante, cu care, la inceputul lunii februarie, a executat o puternica contralovitura in scopul lichidarii capului de pod. Numai marea superioritate in aviatie a salvat fortele aliate debarcate de la un esec total. Nici ofensiva aliatilor, desfasurata in scopul ruperii apararii din zona Cassino si crearii conditiilor pentru ocuparea Romei, nu a avut succes.
Atacurile aliate de la Monte Cassino intampinasera o puternica rezistenta. Singurul succes a fost inregistrat in februarie 1944, cand trupele anglo-americane au ajuns cu multa greutate in periferiile localitatii, dar, din cauza focului puternic al artileriei germane, au fost nevoite sa se retraga.

Caderea Liniei “Gustav”
Atacurile in valuri ale aliatilor au fost respinse sistematic de germani, cu toate ca aviatia anglo-americana a bombardat pozitiile germane de la Monte Cassino cu peste 500 de avioane. Comandamentul aliat a concentrat majoritatea fortelor in fata pozitiilor de la Monte Cassino; sectorul de front din zona Adriaticii a fost aproape complet golit de trupe.
In dimineata zilei de 11 mai 1944, dupa o puternica pregatire de artilerie si de aviatie, Armatele a 8-a si a 5-a au declansat ofensiva. Corpul expeditionar francez, actionand prin surprindere, a patruns in Cassino.
In “a patra batalie pentru Monte Cassino”, polonezii au reusit sa blocheze principalele forte germane aflate in aparare, permitand trupelor britanice sa depaseasca aliniamentul Rapido si sa treaca la incercuirea inamicului. Corpul 2 polonez, comandat de generalul Wladyslav Anders, a declansat primul asalt in 11 mai. Cu toate ca au inregistrat pierderi masive in timpul asaltului din 17-19 mai, polonezii au reusit sa-i scoata din pozitiile pe care le ocupau pe germanii din Divizia 1 parasutisti, sa inconjoare inaltimea de la Monte Cassino si s-o cucereasca.
In urma luptelor grele care au durat cateva zile, linia de aparare Gustav a fost strapunsa printr-o actiune comuna a trupelor britanice, franceze si poloneze, in pofida faptului ca Hitler ii ordonase feldmaresalului Kesselring sa reziste pe acest aliniament, a carui rupere ar fi avut “consecinte militare si politice incalculabile”. Armata a 14-a germana a continuat sa reziste cu inversunare pe directiile care duceau spre capitala Italiei, dar infrangerea suferita la Monte Cassino a deschis drumul aliatilor spre Roma, care va fi ocupata la 4 iunie 1944.

Invingatorul de la Monte Cassino
Wladyslav Anders a servit in tinerete ca ofiter in armata rusa a tarului Nicolae al II-lea in timpul primului razboi mondial, intr-un regiment polonez de lancieri. Dupa constituirea statului polonez, a fost ofiter intr-un regiment polonez de cavalerie. In al doilea razboi mondial a comandat o brigada de cavalerie. Dupa infrangerea suferita in fata diviziilor germane de blindate si infanterie motorizata, s-a retras spre est. A fost luat prizonier si intemnitat in inchisoarea Lubyanka din Moscova. Intre 1943 si 1946 a fost comandantul Corpului 2 polonez, cu care a cucerit Monte Cassino. Dupa razboi a facut parte din guvernul polonez aflat in exil la Londra. A murit in 1970. Trupul sau a fost inhumat in Cimitirul Militar Polonez de la Monte Cassino.

Fortele aliate
La comanda trupelor aliate s-a aflat generalul Harold Alexander si generalul Bernard Montgomery, pana in momentul in care au fost rechemati de Eisenhower in Anglia, pentru a pregati invazia din Normandia. Dupa plecarea celor doi, conducerea a trecut in mainile generalilor Mark W.Clark si Oliver Leese. Primul comanda Armata a 5-a americana (formata din vase americane si unitati britanice), situata in flancul stang al frontului, iar cel de al doilea Armata a 8-a britanica, aflata in flancul drept. In februarie 1944, armatele aliate au fost intarite cu divizii proaspete de neozeelandezi si indieni. Fortele anglo-americane totalizau 16 divizii de infanterie, doua divizii de tancuri, o divizie de desant aerian si 4 brigazi de tancuri independente din compunerea armatelor 5 americana si 8 engleza. Ofensiva aliatilor urma sa fie sprijinita de aproximativ 4.000 de avioane.

Armata lui Kesselring
Fortele germane au fost comandate de feldmaresalul Albrecht Kesselring si generalul Heinrich von Vietinghoff, din Armata a 10-a germana. La inceputul anului 1944, in contact cu fortele aliate se afla Armata a 10-a germana, care avea in compunere cinci divizii de infanterie, doua divizii de tancuri si doua divizii motorizate. In nordul Italiei existau alte sase divizii de infanterie si o divizie motorizata, constituite in Armata a 14-a, a carei misiune era sa apere litoralul si sa duca lupta impotriva partizanilor. Cele doua armate hitleriste faceau parte din grupul de armate “C” si erau sprijinite de 400 de avioane. In ianuarie 1944, Kesselring a intarit linia Gustav cu diviziile de Panzer 29 si 90, aduse din Roma.

Sven Hassel si “Monte Cassino”
Cu toate ca a avut o importanta deosebita in economia celui de al doilea razboi mondial, deschizand drumul spre Roma si grabind sfarsitul razboiului, victoria aliata de la Monte Cassino trece de multe ori neobservata in istoriile care trateaza marea conflagratie a secolului XX.
Cel care a facut celebra sangeroasa batalie din apropierea manastirii benedictine nu este un istoric, ci autorul unei serii de 14 romane inspirate din realitatile razboiului: Sven Hassel. Nascut in 1917 in Danemarca, Sven Pedersen a fost adoptat, moment in care i-a fost schimbat numele in Hassel. In 1937 s-a mutat in Germania si a acceptat sa-si schimbe nationalitatea.
A fost conducator de tanc in 1939, in timpul invadarii Germaniei. Un an mai tarziu, a incercat sa dezerteze, dar a fost prins si condamnat la batalion disciplinar. In acest batalion de blindate a luptat pe mai multe fronturi, in special in Rusia. In 1945 a fost capturat de rusi, in Berlin.
Monte Cassino, aparuta in 1963, este cea de a cincea carte scrisa de Hassel. Dincolo de cifre, cartea lui Sven Hassel reuseste sa creeze o imagine credibila a ceea ce s-a petrecut la Monte Cassino la inceputul anului 1944.
Conditiile grele de lupta, eroismul sau disperarea combatantilor, socul produs de grenadele cu fosfor, atacurile devastatoare ale japonezilor din infanteria marina americana in timpul debarcarii, chefurile sfidatoare ale unor profesionisti ai armelor, certati cu regulamentele militare germane, realizeaza o fresca, pe alocuri mai moralizatoare decat multe manuale de istorie. Statisticile seci ce contabilizeaza numarul pierderilor in oameni si materiale sunt inlocuite cu dramele reale ale celor pierduti intr-un razboi ce parea fara de sfarsit.
Ioan Botis
CULTURA / REPORTAJ / DOSAR

Frank Stevens peste Ocean si in Orientul Apropiat
http://www.cronicaromana.ro/reporteri-fara-frontierefrank-stevens-peste-ocean-si-in-orientul-apropiat-1.html

SEPTEMBRIE INSANGERAT, SEPTEMBRIE INDOLIAT
66 DE ANI DE LA DISTRUGEREA SISTEMULUI FORTIFICAT DE APARARE "CAROL AL II-LEA" AL ROMANIEI SI URMARILE NEFASTE

Septembrie 1940 a fost o luna indoliata pentru Romania, care a fost obligata sa-si distruga sistemul fortificat de aparare, construit cu mari eforturi materiale si umane, pentru a bara patrunderea inamicului prin "Poarta Somesului" si pe Vaile Crisurilor si Muresului, despre care nu s-a vorbit nimic in sedinta "Consiliului de coroana" din 5 septembrie 1940, pentru a accepta cu usurinta arbitrajul impus de Hitler si a lui ceata, la 29 august 1940. Conducatorii Romaniei de ieri si de astazi ascund cu rea-credinta marile pierderi si, in mod deosebit, urmarile nefaste, incepand cu zdrobirea conceptului de aparare a neamului romanesc si a armatei sale. Pregatit din timp, "SISTEMUL FORTIFICAT DE APARARE", cu 172 de cazemate din beton armat, dotate cu tunuri, aruncatoare, mitraliere si mijloace moderne de conducere a focului, constituia adevarate obstacole de netrecut, ajutate de baraje de sarma ghimpata, in lungime totala de 107 kilometri, si santuri antitanc, in lungime totala de 24 de kilometri. Acest sistem fortificat, construit din fondurile Ministerului Apararii Nationale, reprezenta 23%, in 1935/1936, 21,38%, in 1936/1937, 22,2%, in 1937/1938, 21,77%, in 1938/1939, si 24,63%, in 1939/1940, din bugetul Statului Roman. La toate acestea s-au adaugat si alte sume pentru realizarea comunicatiilor in zona sistemului de aparare si, in mod deosebit, pentru cresterea eficacitatii operative si strategice a acestuia. Numai in anul 1935 s-a adoptat un plan care prevedea "realizarea unui sistem defensiv de comunicatii care sa ajute operatiunile din primele zile ale razboiului", estimat la 1,2 miliarde de lei, anual, iar la 15 aprilie 1938, ministrul apararii nationale solicita primului ministru un fond suplimentar de peste 3 miliarde de lei, pentru echiparea sistemului de aparare. Despre pierderea lui nu s-a prea vorbit atunci si nici de atunci incoace, ca asa-i in politica, "Corb la corb nu isi scoate ochii". Odata cu parasirea acestui sistem de aparare fortificat, s-au cedat intreprinderi si institutii, scoli si biserici, gospodarii, livezi, paduri si ape, declansand un dezastru economico-social, la care ne vom referi pe larg intr-un alt material documentar. Grav este ca ocupantul vremelnic, in nemernicia lui, a distrus simbolurile culturii romanesti, interzicand inscrisurile si vorbirea romaneasca, ruinand cu rea-credinta bunele relatii romano-maghiare, intemeiate pe respect reciproc in cei 22 de ani de convietuire pasnica. Septembrie insangerat a fost si va fi un prilej de a ne comemora eroii si martirii, dar si o sfanta ocazie de a prezenta ADEVARUL istoric, in ideea de-a nu se mai repeta, de-a ne cunoaste vecinii, prietenii, colaboratorii si, in mod deosebit, conducatorii. Conducatori care nu s-au putut ridica la inalta lor obligatie si raspundere fata de neam si tara. Iertam, ca suntem crestini, dar sa nu uitam ca suntem romani, asezati de Dumnezeu la interferenta marilor imperii miscatoare, care intotdeauna si-au dat mana, pentru a ne distruge fiinta nationala si sistemele de aparare, pentru a ne face saracia si mai saraca si viata tot mai grea.

http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=25063

Nucleu al Intelligence Service la Bucuresti
http://www.cronicaromana.ro/reporteri-fara-frontierenucleu-al-intelligence-service-la-bucuresti.html

Ziua Z
Ziua Z: Debarcarea din Ziua Z - Al doilea război mondial - Articol ...

A existat sau nu Alexander Eck?
http://www.cronicaromana.ro/reporteri-fara-frontierea-existat-sau-nu-alexander-eck.html

Indezirabili la Bucuresti
http://www.jurnalul.ro/articol_51049/reporteri_fara_frontiere__1____indezirabili_la_bucuresti.html

Activa falanga anglo-saxona
http://www.jurnalul.ro/articol_52271/reporteri_fara_frontiere__2____activa_falanga_anglo_saxona.html

Din culisele Diktatului de la Viena



Am gasit în Arhivele Nationale o informatie foarte valoroasa, dosita intentionat în anii, '50 de catre unii lideri stalinisti, si care face lumina în problema care ne-a afectat teritorial la 30 august 1940. La 15 septembrie 1941, exact la un an dupa punerea în aplicare a actului de trista amintire, Diktatul de la Viena a fost declarat nul de drept de catre Guvernul României. La o analiza atenta, ministrul Afacerilor Straine, Mihai Antonescu, a constatat ca Ungaria nu si-a respectat obligatiile asumate la 30 august 1940. Acestea prevedeau respectarea tuturor drepturilor etnicilor români din nord-vestul Transilvaniei si respectarea armistitiilor de presa. Conform acestora, atît statul ungar, cît si cel român se angajau sa nu declanseze atacuri prin intermediul presei si radioului. Daca România s-a conformat, Ungaria a declansat campanii fulminante de defaimare a guvernului român si intimidare a etnicilor români din teritoriul ocupat. Nu doar ca românii din nord-vestul Ardealului au fost discriminati, dar începînd cu septembrie 1940 s-a trecut la asuprirea lor fizica, fiind cunoscute celebrele masacre din judetul Salaj, de exemplu. Guvernul român a avut chiar prea multa rabdare. Pe parcursul unui an întreg a atras atentia Budapestei, Comisiei mixte de control, dar si guvernelor german si italian asupra nerespectarii si încalcarii flagrante de catre Ungaria a prevederilor arbitrajului de la Viena (cum a fost numit). Neprimind raspuns, la 15 septembrie 1941, ministrul Mihai Antonescu declara caduc arbitrajul cu pricina, adica nul din punct de vedere juridic, nul, conform dreptului international. Ce însemna aceasta? Ca începînd de atunci, Ungaria nu mai avea nici un drept (inclusiv din punct de vedere revizionist, fortat impus) asupra nord-vestului Transilvaniei. Cu atît mai mult cu cît guvernele german si italian nu au combatut nici un moment decizia guvernului de la Bucuresti. E adevarat ca nici nu au aprobat-o oficial, dar în diplomatie tacerea e o forma de raspuns. Opinia publica din Germania, Italia si Elvetia a salutat initiativa României. Ungaria horthysta îsi încalcase de bunavoie angajamentele asumate la 30 august 1940 prin semnatura ministrului Csaky. Gînditi-va ce se putea întîmpla daca România reusea punerea în practica a caducitatii. Nu doar ca abuzurile împotriva românilor ardeleni încetau, dar era evitata aplicarea solutiei finale". Aceasta nu a fost aplicata în România, dar în Ungaria si nord-vestul Ardealului a fost impusa cu consimtamîntul autoritatilor centrale si locale maghiare de atunci. Rezultatul? Peste 200.000 de evrei trimisi în lagarele mortii, inclusiv din Oradea. Foarte putini s-au întors, iar cei care s-au întors au povestit. Imediat dupa declararea caducitatii, Ministerul Afacerilor Straine a constituit o comisie de oameni de stiinta, în frunte cu Silviu Dragomir, C. C. Giurescu si, alaturi de numerosi diplomati (Brutus Coste, Nicolae Lahovary s.a.), a declansat operatinea de contrapropaganda împotriva revizionismului maghiar, pe plan mondial. Asa ca redobîndirea ulterioara a nord-vestului Transilvaniei nu e doar un merit al lui Petru Groza, ci si al acestei comisii. Pe de alta parte, ceea ce facuse guvernul Groza era un fel de "schimb": renuntarea la "pretentiile" asupra Basarabiei si nordului Bucovinei, pentru redobîndirea nord-vestului Transilvaniei. Cei care au aplaudat actul lui Petru Groza au aplaudat si renuntarea la Basarabia si nordul Bucovinei, sa nu uite asta. Memoriile minstrului de Externe Mihai Antonescu, pe care le-am gasit cu greu în Arhivele ministerului de resort, clarifica adevarul în ceea ce priveste sinistrele rapturi, culisele secrete ale Diktatului: "În decembrie 1939, guvernul român, simtind primejdia, cere guvernului britanic si guvernului francez sa-i raspunda daca garantiile pe care le dadusera României jucau si în cazul în care România avea sa fie atacata de Rusia. Raspunsul dat în scris, la 14 decembrie 1939, care este foarte putin cunoscut - doar cei care-l cunosteau nu l-au uitat si nu-l vor uita niciodata - era ca Anglia nu va putea raspunde României în ce mod îi va da sprijin, decît daca România va raspunde guvernului britanic ca, în cazul agresiunii sale, Turcia va fi alaturi de România, iar Italia nu va sta împotriva. Desigur ca România nu putea sa dea aceste asigurari, astfel ca, în realitate, garantia pe care ne rezemam politica externa si granitele ne-a fost retrasa în scris si manifestata prin rezervele imposibile ce ne-au fost fixate, fiindca era elementar de vazut ca în ceea ce pîna în 1943 si în conditii de razboi cu totul diferite n-a putut sa obtina Anglia de la Turcia, nu avea sa obtina România în 1939". "Actul de la Viena este un act de razboi si nu un act de pace. Ati avut nevoie sa patrundeti în Balcani. V-a fost teama de invazia rusa în Europa si voiati sa aveti o stavila sigura în Carpati. Si, în sfîrsit, ati avut neaparat nevoie si de petrolul românesc. Iata trei explicatiuni ale acestui fapt", i-a spus ministrul român lui Killinger în 1943. Actul caducitatii l-am gasit în niste dosare proaspat desecretizate, bine dosite de autoritatile staliniste din România, unele sperînd tot timpul ca Transilvania va fi din nou cedata, Regiunea Autonoma Maghiara fiind un pas important. Daca vorbeai despre aceste lucruri în anii '50... ori erai împuscat pe loc de bandele terorist-bolsevice, ori erai torturat si trimis la Canal sau în alte lagare de exterminare care au existat pe teritoriul României. Istoria si adevarul se scriu cu condeiul neînclinat si de aceea se scriu atît de greu
http://www.ziarultricolorul.ro/eveniment.html?aid=2970