Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Spionul care a „adus“ bomba atomică în URSS a murit

Camilla, la ceai cu veteranii
Aniversare. Implinirea a 65 de ani de la batalia de la El Alamein, din al Doilea Razboi Mondial, a fost un prilej pentru ducesa de Cornwall de a rememora episodul luarii ca prizonier a tatalui ei, maiorul Bruce Shand, capturat in timpul luptei din Egipt.

Premierul Poloniei dezgroapa mortii din al Doilea Razboi MondialData publicarii: 27/06/2007


El compara Germania actuala cu cea din anii '30, reprosind Berlinului ca tara sa ar fi avut mai multi locuitori - si, deci, mai multe voturi in UE - daca nazistii nu ar fi masacrat milioane de polonezi.





Prim-ministrul polonez e tot nemultumit de concesiile obtinute la reuniunea liderilor din statele UE la Bruxelles


Intr-un nou discurs germanofob, premierul polonez Jaroslaw Kaczynski a comparat Germania actuala cu Germania din anii '30 care l-a adus la guvernare pe Adolf Hitler. "In Germania s-a produs ceva foarte rau. Ca si intr-o alta epoca, trecuta, majoritatea europenilor nu au curajul sa vorbeasca despre asta", a afirmat el. "Lansez, deci, un avertisment - si ma adresez autoritatilor germane in calitate de premier polonez - nu tolerati acest gen de lucruri, acest gen de declaratii, pentru ca duc la ce este mai rau, la posibile nenorociri care pot afecta Europa, dar, afectind Europa, afecteaza si germanii", a afirmat el.

Jaroslaw Kaczynski a reactionat la un val de critici declansate saptamina trecuta, dupa ce a cerut ca Polonia sa aiba mai multe voturi in Uniunea Europeana, din cauza milioanelor de morti polonezi din al doilea Razboi Mondial, declansat de Germania nazista. "Pe baza unei politici germane premeditate, nu este corect sa vorbim in Europa de victime si de vinovati in cel de-al doilea Razboi Mondial", sustine Kaczynski. "Putem vorbi, pe de alta parte, de lagare de concentrare poloneze, de coresponsabilitatea Poloniei sau chiar de responsabilitatea ei, pe scurt, pentru Holocaust", a adaugat el. "Este o situatie de necrezut, care pleaca de la postulatul ca nazistii nu au avut deloc nationalitate", conchide el.

Teheran ’43, povestea unui atentat ratatHitler a plănuit să-i ucidă pe liderii aliaţi, aflaţi la conferinţa de război.
Toată lumea ştie despre prima întâlnire istorică a celor trei puternici ai lumii, care a avut loc în perioada 28 noiembrie-1 decembrie 1943, în capitala iraniană. Tema conferinţei a fost punerea la punct a unor probleme vitale pentru soarta războiului, între care principalul subiect a fost deschiderea unui al doilea front în Europa. De aceea, conducătorii Germaniei naziste au organizat un atentat împotriva liderilor SUA, Marii Britanii şi URSS, afirmă, pentru Ria Novosti, Ghevork Vartanian, fost ofiţer de informaţii rus.
Serviciile Abwehr au primit sarcina de a organiza un atentat împotriva liderilor Roosevelt, Churchill şi Stalin, la Teheran. Operaţiunea secretă, sub numele de cod "Grosser Sprung", a fost pregătită de Otto Skorzeny.
Protecţia participanţilor la conferinţă a fost asigurată, în principal, de trupe şi organe de securitate sovietice. Conferinţa a avut loc la ambasada URSS, care se afla într-un vast domeniu înconjurat de ziduri de piatră. Roosevelt a acceptat invitaţia lui Stalin din raţiuni de securitate.
Misiunea diplomatică a­me­ricană se afla în apropierea celei sovietice. Erau despărţite numai de o stradă, care a fost blocată cu panouri de şase metri înălţime.
Anunţul unui detaşament de partizani
Serviciile germane au aflat data şi locul conferinţei, decriptând un cod al Marinei americane. În 1966, Skorzeny a confirmat că primise ordinul de a-i ucide sau chiar de a-i răpi pe "Cei Trei". Moscova a fost prevenită de atentat printr-o radiogramă provenită de la detaşamentul de partizani al lui Dmitri Medvedev, din care făcea parte agentul Nikolai Kuzneţov. Spionii germani, conduşi de Franz Mayer, erau infiltraţi în rândul refugiaţilor din Europa.
Sovieticii au identificat şi arestat 400 şi au descoperit un grup de paraşutişti-radio nazişti în apropiere de Teheran. Mesajele lor au fost descifrate şi interceptate. Aşa s-a aflat că germanii se pregăteau să trimită un comando pentru a organiza atentatul. Intervenţia agenţilor sovietici i-a determinat să renunţe la planul Teheran-43.
Folosirea agenţilor germani
Agenţii nazişti arestaţi au fost forţaţi de sovietici să lucreze pentru ei. Astfel,
s-au putut schimba mesaje cu serviciile secrete germane. Transmisia unui semnal de eşec a dus la zădărnicirea atentatului.

Papa Benedict al XVI-lea a parcurs drumul suferintei poloneze

Papa Benedict al XVI-lea s-a confruntat cu identitatea sa de german in timp ce a parcurs capitala poloneza Varsovia care, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, a fost practic rasa de pe fata pamantului de catre nazisti, titreaza AFP. Imediat dupa ceremonia de intimpinare de pe aeroport, suveranul pontif a parcurs cu masina un fel de drum al suferintei capitalei poloneze. Jumatate din populatia Varsoviei a fost masacrata de catre compatriotii sai intre anii 1939 si 1944. Papamobilul a rulat cu viteza foarte mica prin fata mai multor monumente ridicate in memoria acestor ani tragici. In mod simbolic, in ultima zi a calatoriei in Polonia, duminica, papa Benedict al XVI-lea va vizita fostul lagar de exterminare nazist de la Auschwitz-Birkenau, simbol al Holocaustului, si va tine aici o slujba in limba germana. Chiar daca este liderul Bisericii catolice, papa nu se poate sustrage destinului tuturor germanilor care, indiferent de virsta, trebuie sa-si asume intr-un fel barbaria nazista. In timpul razboiului, papa a fost inrolat in gruparea tinerilor hitleristi. Polonia este o tara in care resentimentele fata de germani sint inca foarte puternice. Peste sase milioane de polonezi, evrei si non-evrei, au murit in timpul celui de-al doilea razboi mondial. In principiu, polonezii nu tin cont de trecutul nazist al papei. Conform unui sondaj recent, 80% dintre polonezi declara ca nationalitatea papei nu reprezinta nici o problema. Papa Benedict nu se teme ca ar putea fi respins de polonezi, deoarece a fost un apropiat al lui Ioan Paul al II-lea, predecesorul sau. Acest lucru si faptul ca vorbeste putin limba lui Karol Wojtyla au atras simpatia polonezilor. In avion, inainte de a ateriza la Varsovia, el a subliniat faptul ca a venit in Polonia in calitate de catolic si nu de german. De altfel, polonezii l-au primit cu foarte multa caldura pe papa, aplaudindu-l si cintind pentru el.

Oseminte de soldati români, executati in august 1944 de Armata Rosie, descoperite in...
Chiar lânga Teatrul National Iasi, in plin centrul orasului, au fost joi descoperite osemintele a trei soldati români executati de soldatii rusi in august 1944. Oasele au fost gasite in timpul sapaturilor pentru construirea unei noi sali de teatru, iar arheologii si antropologii au stabilit in doar câteva ore ce s-a petrecut acolo in urma cu peste sase decenii.

„Este vorba de scheletele a trei soldati români. Ei au fost executati dupa ce fusesera legati cu sârma si credem ca mai sunt si alte schelete. Cercetarile sunt la inceput si am stabilit ca a fost vorba de executii sumare, prin impuscare in cap sau in piept.

Este posibil sa gasim mai multe schelete, dovada ca a avut loc o executie. Alaturi de oase, am gasit echipamentul complet al soldatilor si unele obiecte personale. Ei au fost impuscati si ingropati tot in graba, fara ca sa fie aranjati intr-un anume fel.

Pur si simplu au fost aruncati unul lânga altul si au fost apoi acoperiti cu pamânt“, a declarat arheologul Bobi Apavaloaei. Specialistii cred ca soldatii au fost ucisi de catre armata URSS in primele zile de dupa 23 august 1944.

In situatia creata, la 17 septembrie, comisarul poporului pentru afacerile externe al URSS a facut cunoscut ambasadorului Poloniei la Moscova ca, intrucat "Polonia s-a transformat intr-un camp propice pentru diferite intamplari si surprize, ce poate crea o amenintare pentru URSS...guvernul sovietic nu mai poate avea o atitudine neutra fata de aceste fapte" si, in consecinta, a dat dispozitiuni Inaltului comandament al Armatei Rosii sa ordone trupelor sa treaca frontiera si sa ia sub aparare viata si averea populatiei din Ucraina de vest si Bielorusia de vest".
Cu aceasta ultima lovitura in spate prin surprindere, rezistenta armatei poloneze se faramiteaza in puncte de rezistenta disparate cu reactie repede anihilata.
La 28 septembrie, la ordinul Comandamentului Armatei "Varsovia", aparatorii capitalei poloneze au incetat focul pe baricade si in transee.
Cele doua armate agresoare a Germaniei si a URSS se intalnesc si se saluta cordial de "victorie" pe o linie Nord-Sud ce imparte in doua Polonia invinsa.
Ofiterii polonezi, supravietuitori intr-o lupta purtata cu mult curaj, visand la o
Polonie libera, sunt dusi in URSS si in 1943, unde li s-a luat viata in padurile de la Katyn; o crima colectiva tainuita, apoi nerecunoscuta, dar ignorata de complicii morali ca aliati ai Imperiului Raului, adevaratul autor.
In acele conditii grele, un insemnat numar de militari si civili au parasit tara, cautand adapost si sprijin in Romania.

Romania nu a intrat in razboi.
Dar guvernul Armand Calinescu al Romaniei nu a respins cu totul posibilitatea unei participari la operatii "in functie de ajutorul anglo-francez acordat Romaniei". In aceasta perspectiva si pentru a stavili o eventuala incercare a Comandamentului german de a abate spre Romania flancul drept al Frontului sudic din Polonia, a fost constituit la 11 septembrie Grupul de armate "Vest", sub comanda generalului Motas.
La 15 septembrie, cand la frontierele Romaniei ajunsesera coloane de refugiati si dupa ce devenise de notorietate publica faptul ca se permisese anterior tranzitul de armament din Occident pentru Polonia, ministrul de externe comunica misiunilor diplomatice romanesti de la Paris, Londra, Berlin si Roma ca "respectarea stricta a regulilor neutralitatii ne ingaduie sa dam Poloniei toate ajutoarele dictate de omenie si de prietenie fara a comite imprudente inutile..." (N.B. telegrama semnata Ministru externe Romania).

Cu toate presiunile guvernului german de a nu permite tranzitul tezaurului Bancii Poloniei, sa fie retinut si pus urgent la dispozitia sa, Guvernul si Banca Nationala a Romaniei nu au dat curs acestor ingerinte.
Guvernul Romaniei a facilitat imbarcarea tezaurului Bancii Poloniei constand din: 1261 de lazi cu aur in greutate de 82.403 kg ce au fost depozitate pe un vas comercial in portul Constanta. Vasul a plecat imediat la 13 septembrie 1939 spre Occident fiind, pe traseul din Marea Neagra pana la Bosfor, escortat si protejat de nave militare ale marinei Romaniei impotriva unor posibile interceptii de submarine ale URSS prezente in zona in acest scop.
A doua parte a tezaurului, cu un continut de 51 de casete totalizand: 3.057.450 kg, au fost depozitate la Banca Nationala a Romaniei. Aceste casete au fost restituite Poloniei la 17 septembrie 1947; cu acest prilej al predarii casetelor reprezentantul Bancii Poloniei a declarat ca: "nu are de formulat nici o pretentie de nici un fel la depozitul predat de Banca Nationala a Romaniei".

Privindu-i pe cei 60.000 de militari polonezi refugiati in Romania, acestia au plecat in transe pe vase comerciale din portul Constanta in acelasi regim de escorta si protectie acordat de marina militara a Romaniei si au ajuns in Anglia, unde au format armata poloneza ce a continuat razboiul,
Concursul acordat pentru salvarea unor valori materiale se adauga manifestarilor de simpatie si de solidaritate ale poporului roman si ale autoritatilor fata de refugiatii polonezi care s-au aflat pe teritoriul tarii noastre in tranzit sau pentru un timp mai indelungat, a caror cifra totala a fost apreciata la 100.000 de oameni, dintre care 60.000 de militari. Pe baza acordului intervenit la 16 septembrie au intrat in Romania presedintele Republicii Polone, seful cartierului general al armatei poloneze, membrii guvernului cu familiile.
Regimul aplicat militarilor era cel prevazut de articolul 11 al Conventiei de la Haga din 1907, fiind considerati nu prizonieri de razboi, ci refugiati. Pentru ajutorarea emigrantilor polonezi, statul roman a cheltuit intre 15 octombrie 1939 si 31 martie 1946 aproape 2116 milioane de lei la cursul din 1939. Sprijinul material si moral dat de populatie, de organizatiile obstesti, economice si de stat a fost recunoscut la 20 septembrie 1939 de ambasada polona la Bucuresti, care multumea "pentru desavarsita si prietenoasa ospitalitate pe care au primit-o toti refugiatii polonezi"...

1939, agresorii in ofensiva

1 septembrie 1939, la orele 4 si 40 de minute, armata germana a invadat Polonia. Aproximativ 1.500 de avioane germane au patruns prin surprindere in spatiul aerian polonez si puternice coloane blindate au depasit frontiera.
La sugestia ambasadorilor Angliei si Frantei, guvernul polonez a amanat cu 24 de ore decretarea mobilizarii, ceea ce a avut repercursiuni negative asupra desfasurarii intregii campanii.

Armata poloneza a fost total surprinsa de noile metode de ducere a razboiului folosite de hitleristi. Bombardamentele masive ale aviatiei in scopul terorizarii populatiei si dezorganizarii sistemului de comunicatii creau conditii necesare actiunilor impetuoase ale masei de tancuri. Diviziile "Panzer", sprijinite de aviatie si in special de bombardierele in picaj "Stukas", patrundeau cu iuteala in adancime.
Agresiunea germana a surprins Polonia insuficient pregatita pentru razboi. Cercurile conducatoare nu au luat la timp masurile necesare pentru intarirea frontierei de vest si pentru mobilizarea fortelor armate. Comandamentul polonez, in frunte cu maresalul Rydz-Smigly, presupunea ca, in cazul unui conflict armat, principalele forte germane vor fi angajate in vest de fortele anglo-franceze.
Soldatii polonezi s-au luptat cu vitejie, dar au fost coplesiti de numarul si de tehnica agresorilor. Brigada de cavalerie "Pomorske" a contraatacat calare o divizie blindata si a fost zdrobita de tancurile germane. Acest episod arunca o lumina concludenta atat asupra raportului de forte, cat si asupra eroismului aparatorilor polonezi.
Varsovia a fost declarata oras deschis, ea a fost bombardata continuu de agresorii nazisti, care au provocat mari distrugeri si victime numeroase in randul populatiei. Dupa dezorganizarea sistemului de aparare al armatei poloneze, Varsovia a devenit principalul centru de rezistenta al tarii.
Sperand intr-un ajutor din partea aliatilor occidentali, Comandamentul polonez intentiona dupa 8 septembrie sa concentreze majoritatea fortelor in partea sud-estica a Poloniei unde ramasitele armatei poloneze sa continue lupta asteptand ofensiva anglo-francezilor, care ar fi atras forte germane si ar fi descongestionat frontul. Anglia si Franta se limitau insa la raiduri aviatice deasupra Germaniei cu scopul de a imprastia manifeste si cu mici incursiuni peste linia frontierei, care nu putea avea nici o influenta asupra frontului polono-german.
Prin protocolul din 19 mai 1939, semnat de Krasprzynski, ministrul de razboi al Poloniei si generalul Gamelin, Franta se obliga sa atace imediat cu aviatia si, in cazul cand ofensiva germana impotriva Poloniei nu ar fi putut fi oprita, sa treaca in a 16-a zi la operatii terestre.

Arheologi in slujba nazismului

Alaturi de biologie, arheologia a fost cea mai solicitata stiinta pe care nazistii au folosit-o in sprijinul teoriilor nationaliste si rasiste. Uneori, cu sprijinul unor oameni de stiinta din tarile ocupate. Datoria Germaniei victorioase e aceea de a ne elibera tara si de a o reda comunitatii germanice (...) Am putea intra in curand intr-un Reich extins, nu ca invinsi ci ca un popor eliberat!” Acest discurs (fragment) delirant tinut in 20 iunie 1942 la Berlin, in fata elitei Institutului Stiintific al SS, apartine unui francez invitat de Heinrich Himmler personal: Jean-Jacques Thomasset din Bourgogne.
Intr-o carte aparuta in acelasi an, un alt francez, Laurent Olivier, custode al Muzeului de antichitati nationale din Saint-Germain-en-Laye, releva amploarea unei legaturi inedite, care a existat intre arheologie si nazism. Lucrarea subliniaza faptul ca numerosi oameni de stiinta s-au angajat politic si ideologic in serviciul Germaniei naziste. Dintre toate stiintele germane, arheologia a fost domeniul cel mai direct mobilizat de cel de-al treilea Reich pentru a-si legitima operatiunea de epurare rasiala si de germanizare fortata.
In Germania, 86% dintre arheologi erau inscrisi in NSDAP, Partidul National Socialist al Muncitorilor Germani, adeziune pe care au incercat s-o minimalizeze dupa razboi. Pentru a oferi justificari de aparenta stiintifica politicii de dominatie si distrugere rasiala, nazistii s-au sprijinit pe biologie si arheologie. Delimitarea frontierelor noii mari Europe, aceea a unui Reich „pur din punct de vedere rasial” compus doar din germani, constituie una dintre preocuparile de baza ale nazismului. In acest context s-a recurs chiar la preistorie care a devenit un instrument de legitimare a politicii rasiale si a intereselor geostrategice legate de constructia „Marii Germanii”.
Scopul antropologilor nazisti, era acela de a demonstra faptul ca Europa a fost colonizata dintotdeauna de popoarele „germane”. Descrierea uneltelor preistorice apartinand epocii de bronz, in care apar obiecte tipice din ceramica in forma de clopot, este folosita ca un indiciu primordial al prezentei mitice a poporului german original.
In Alsacia si Lorrena, teritorii franceze anexate dupa razboiul din 1870, germanii, beneficiind de colaborarea „pasiva” a arheologilor francezi, fac sapaturi, inventariaza piesele muzeelor, ale colectiilor, incercand sa dovedeasca aici existenta unui trecut germanic.
Dupa razboi, cea mai mare parte dintre cei care au demonstrat ca trecutul poate deveni o arma folosita pentru a impune un popor si a exclude sau nimici un altul, si-au continuat cariera arheologica, acoperindu-se de onoruri.

Prizonieri lipsiti de noroc

http://www.cronicaromana.ro/opinii-in-contrasensprizonieri-lipsiti-de-noroc.html

In timpul razboiului antisovietic, romanii au capturat in jur de 96 prizonieri rusi. De fapt, au capturat mult mai multi, dar pe cei ce prisoseau i-au transferat germanilor. Transferul nu prea era in conformitate cu legile internationale de purtare a razboiului, dar asta era situatia. Romania putea hrani numai un numar limitat de captivi. Si acesti prizonieri au ridicat Romaniei tot felul de probleme. Noaptea, unii sareau la gatul comisarilor politici sovietici si a trebuit sa fie despartiti. Astfel, au fost adunati intr-un lagar la Timisoara. Cei cu credinta in Dumnezeu, la fel, solicitau o biserica si li s-a construit una, in lagarul de la Calafat. Ofiterii superiori au fost masati la Timisoara, si asa mai departe. Cei mai fericiti au fost prizonierii provenind din Bucovina si Basarabia, in jur de 19000 mii de oameni, care au fost lasati toti la vatra, ca sa-si vada de gospodarii si familie. In sfarsit, grosurile au fost adunate in lagarele de la Slobozia-Maia, Romula Romanati, Budesti-Ilfov si alte centre.
In iulie 1942, a vizitat lagarele Chapuissat, de la Crucea Rosie internationala, si a fost multumit de ceea ce a vazut. Raportul lui a aparut in buletinul lunar al Crucii Rosii Internationale si era magulitor pentru romani. Cele mai detaliate informatii i le-a furnizat lui Chapuissat colonelul prizonier Evghenii Ivanovici Maslov, internat la Timisoara de Serviciul Special de Informatii. Multi prizonieri lucrau pe la diferiti mosieri, la muncile campului, si nu toti mosierii se purtau onorabil cu ei. Atunci, Ion Antonescu a ordonat ca aceia care se bucurau de un rau tratament sa fie scutiti de munca si readunati in lagare. De un tratament special s-a bucurat printul Bahaudin Efendiev, seful politiei din Caucaz, cazat la Constanta. Alt favorizat al soartei a fost colonelul Filatoff, fost comandant al garnizoanei din Plovdiv, care luptase ca voluntar in armata sovietica.
In octombrie 1942, maresalul Ion Antonescu nu a ezitat sa-i multumeasca functionrului international Chapuissat pentru osteneala prestata si l-a asigurat ca pentru armata romana este sfant “respectul unor reguli de civilizatie care nu pot sa fie suprimate de starea de razboi” si i-a mai spus ca felul in care se comporta armata romana pe campul de lupta reprezinta “ceea ce, de fapt, nu este decat o datorie cuprinsa in legile internationale, in cutumele razboiului si in traditiile unei civilizatii”. Nu intamplator, nici la procesul de la Nurnberg Romania nu a fost negativ apreciata pentru cum se comportase in razboi si nici macar pocurorul sovietic din completul de judecata nu a avut motive sa reproseze ceva armatei romine pentru felul in care ii tratase pe prizonierii rusi.
Adevaratul calvar ii astepta pe acestia abia dupa ce au fost repatriati in Rusia sovietica. Au fost acuzati de tradare, pentru simplul fapt ca se predasera romanilor, intr-o situatie limita, au fost deportati in Siberia sau supusi la munci infernale. Nici macar familiilor nu li s-a ingaduit sa-i vada. Familii care erau demult destramate. Asta era Rusia sovietica a acelor ani, pentru fostii prizonieri lipsiti de noroc.

Dragoste şi sex în timpul războaielor mondiale
Luni 01 octombrie 2007, 16:38

La Muzeul Armatei, din Paris, s-a deschis o expoziţie denumită "Dragoste, război şi sexualitate". În cadrul acesteia sunt expuse fotografii, afişe de propagandă, precum şi filme "care... continuare

Oseminte ale ostaşilor germani descoperite la Ungheni
În raionul Ungheni au fost descoperite rămăşiţele pământeşti a circa o sută de ostaşi germani căzuţi în cel de-al Doilea Război Mondial. În acest raion, timp de o lună, a lucrat o echipă a Serviciului german de întreţinere a mormintelor victimelor de război.
Potrivit lui Lutz Muller, responsabil de îngrijirea mormintelor ostaşilor germani, informaţiile cu privire la mormintele acestora au fost obţinute de la Arhiva Germaniei. În ajutor le-au sărit şi cetăţenii moldoveni. De exemplu, în satul Grăseni au fost descoperite două morminte chiar în câmp, graţie amintirilor unei bătrâne din localitate. Cele mai multe morminte însă, 84 la număr, au fost descoperite într-un sat mic din preajma Ungheniului, la Vulpeşti.
Conform unor date, majoritatea ostaşilor germani şi-au găsit moartea aici în timpul operaţiei Iaşi-Chişinău din luna august 1944. Există însă date care arată că mulţi ostaşi germani ar fi murit mai târziu. Aceştia au fost prizonieri şi au decedat peste câţiva ani de la terminarea războiului din cauza tuberculozei.
Rămăşiţele celor circa o sută de ostaşi au fost, ulterior, reînhumate la Cimitirul ostaşilor germani din Chişinău.

Mesaj de la un soldat german ucis in razboi


In canalul sapat de lucratorii Romtelecom a fost gasit, intr-o sticla de un litru, un act cu datele de identificare ale unui soldat german. Mesajul s-a conservat extraordinar de bine. Inscrisul precizeaza si cauza mortii • In acelasi loc au mai fost gasite trei cranii umane, probabil tot ale unor soldati germani

Dupa ceva mai bine de jumatate de veac, urme ale celei de-a doua conflagratii mondiale continua sa iasa la iveala, parca anume dirijate de o forta necunoscuta, care sa ne aminteasca de inclestarile dintre oamenii pamantului, impinsi nedrept de stihii malefice intr-un razboi la scara planetara. Una dintre aceste urme a iesit la iveala recent, in satul Dreptu, comuna Poiana Teiului, cu prilejul unor sapaturi executate de catre reprezentantii Romtelecom, pentru extinderea retelei telefonice pe Valea Bistritei.
Traseul sapaturilor, facandu-si loc prin cimitirul satului prin chiar curtea bisericii din Dreptu, a scos la suprafata trei schelete, cel mai probabil apartinand unor tineri ostasi nemti, care au sfarsit acolo in 1944, in urma unor confruntari dintre soldatii germani aflati in retragere si cei sovietici. Descoperirea nu ar reprezenta ceva iesit din comun (ramasite ale unor soldati nemti au fost gasite in dese randuri pe raza judetului Neamt) daca, alaturi de oseminte, nu ar fi fost gasita o sticla in care se afla un mesaj. Mai exact, in sticla de un litru, de culoare inchisa, care era infundata cu un dop de pluta, s-a gasit o foaie dintr-o agenda, ce pare a fi militara, pe care cineva, probabil un camarad, a scris in limba germana cateva date cu privire la identitatea unui ostas german.
Interesant este ca mesajul s-a pastrat foarte bine, fiind ferit de degradare, dupa metoda folosita in general de marinarii naufragiati. Cele scrise fac referire la identitatea unui soldat cu gradul de fruntas, care a murit in urma unei rani la coloana vertebrala. Nu se specifica imprejurarile in care a fost ranit soldatul, insa dat fiind faptul ca nemtii se aflau in acea perioada in criza de timp, fiind in retragere, subtirimea informatiilor este de inteles.

Rigoarea germana

Pentru a afla continutul exact al datelor am apelat la ajutorul unui profesor de limba germana de la Liceul "Calistrat Hogas". Astfel, am aflat ca este vorba despre un fruntas al armatei germane. Mai departe se specifica data nasterii: 4 martie 1920, locul nasterii: Grotsenbach, Kreis Miltenberg; Erkennungsmarke: 3./Pi.Ers.Btl. 33 nr. 861, locul mortii: Galu/Bistrita/Rumania, cauza mortii: ranire la coloana vertebrala, ziua mortii: 6.9.1944, adresa soldatului mort: tatal Heinrich Hofmann, Dortprozst Main, Hauptstr. 35; unitatea militara si numarul matricol: 3./(mot.)Geb.Pi.Btt. 74 Feldpost nr. 28779.
Langa craniu, lucratorii Romtelecom au descoperit o placuta din aluminiu, care are inscriptionate urmatoarele date: 5230, AO, 4/S Art.Er.Abt. 50. Placuta a apartinut cu siguranta unui soldat neamt, iar pe ea sunt trecute date de identificare.
Parintele paroh al bisericii din Dreptu, Dumitru Chiorbeja, cel sub privirea caruia au fost descoperite osemintele, spune ca povestea celor trei cranii recent descoperite acolo nu a fost chiar intamplatoare. "Noi stiam ca aici au fost ingropati nemtii cazuti in razboi. Acum trei-patru ani a venit la noi un reprezentant al Ambasadei Germaniei la Bucuresti, cu un ofiter, maior mi se pare, si o alta persoana, care pe baza unei harti mi-au spus: <Parinte, aici au localizat exact, este o groapa unde au fost ingropati soldati germani>. Aveau date exacte. Asta nu ne-a mirat, pentru ca se stie rigoarea nemteasca, iar mai apoi au venit niste rude ale unui tanar ostas neamt, un anume Fritz Stenbrener, de 20 de ani, care ar fi ingropat aici.

Istoria clipeiDespre Leopold Trepper, cel ce a condus ”Orchestra Rosie”, cea mai vasta si eficienta retea de spionaj din timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial aflata in slujba Moscovei, am citit mai intai in ziarul ”Le Monde”, la finele anilor ‘60. Apoi, din discutiile cu colegul meu mai in varsta, Sergiu Verona, care mi-a lamurit dedesubturile care-l priveau pe cel ce condusese ”Rote Kapelle”, cum ii spuneau nazistii, care infiintasera o unitate speciala care sa se ocupe de ea. Ceea ce aflam atunci era de-a dreptul socant: cu cateva luni bune inainte ca Hitler sa declanseze ”Operatiunea Barbarossa”, Trepper - cunoscut de Gestapo sub numele Jean Gilbert, fisat de siguranta franceza sub pseudonimul Dom si codificat de sovietici drept Otto, numit de colaboratori Seful cel Mare -, a reusit sa transmita Moscovei informatii teribile despre data exacta a declansarii atacului hitlerist. La fel facusera si alti spioni. Dar, stupoare!, Stalin n-a tinut seama de informatie, el catalogand-o drept ”propaganda britanica”. Dupa razboi, viata a fost dura cu Trepper. Ajuns la Moscova in primavara lui 1945, a fost arestat si detinut in celebra puscarie Lubianka, de unde a iesit peste aproape zece ani. S-a stabilit apoi la Varsovia, alaturi de familie. De acolo a urmarit atent ceea ce se scria, indeosebi in Occident, despre ”Rote Kapelle”. In 1964, la editura pariziana Fayard, a aparut prima carte despre aceasta retea de spionaj. Se numea ”Orchestra Rosie” – era scrisa de Gilles Perrault si avea pe coperta chiar poza lui Trepper. Intre timp, dupa razboiul israelo-arab din 1967, in Polonia si alte tari socialiste antisemitismul era in crestere. Asa se face ca, in ”Le Monde”, am citit ca el traieste izolat si e supus persecutiilor. Cam prin 1971-1972, colegul Sergiu Verona a fost intr-o calatorie la Varsovia. Cand s-a intors, cum imi era un adevarat mentor si ma bucuram de increderea lui, mi-a aratat un voluminos jurnal al lui Trepper. Pe paginile din stanga era reprodus ce se scrisese despre un anume episod, iar pe dreapta, Trepper, cu mana lui, prezenta propria versiune a faptelor. Dupa un anume timp, sa fi trecut un an, in biroul lui Verona de la ”Lumea” a sunat telefonul. Ca si in alte dati (fiind foarte cautat si solicitat pentru a conferentia pe teme de politica externa, dar si de… persoane de sex feminin), m-a pus pe mine sa raspund. Un barbat care vorbea frantuzeste cu un pronuntat accent idis a cerut cu ”Monsieur Verona”. In fine, dupa cam un an, tot in presa pariziana, am citit ca Trepper reusise sa emigreze in Israel, iar in 1975, la Paris, isi lansa cartea de memorii ”Le Grand Jeu” (Marele joc). Cred in mod sigur ca volumul se bazeaza pe ce tinusem si eu in maini, la Bucuresti, cu catva timp inainte.


Amintire despre jurnalul unui superspion

În zori dormeau... (1)

Evenimentele petrecute la 11 septembrie 2001 au readus în atenţia opiniei publice internaţionale un alt eveniment care a surprins nepregătită opinia publică americană şi forţele sale armate: atacul-surpriză de la Pearl Harbour din 7 decembrie 1941. Un prim eşec major al serviciilor de informaţii americane sau o eroare premeditată?! Enigma persistă în continuare, iar istoria pare să se fi repetat.

Pe măsură ce SUA se angrenau în afacerile Europei, Japonia se anunţa ca unul dintre cei mai periculoşi rivali în zona Oceanului Pacific. Un număr de oficialităţi guvernamentale şi militare americane erau tot mai convinse că activităţile japoneze din Pacificul Central violau, fără excepţie, mandatul pe care îl primiseră din partea Ligii Naţiunilor. Mai multe ziare şi reviste au publicat articole şi comentarii în care eviden- ţiau presupusul pericol al accelerării înarmă rii japoneze. Faptul că japonezii şi-au înconjurat insulele cu un văl de taină, au împiedicat sosirea unor vizitatori străini, precum şi tendinţele belicoase manifestate în Asia, păreau să confirme cele mai sumbre temeri exprimate de presa antijaponeză. Preocupaţi de problemele economice interne şi marea regresiune, americanii s-au simţit în securitate, având în vedere Tratatul de la Washington (1922) şi supremaţ ia flotei americane în raport cu cea japoneză, neacordând atenţia cuvenită pentru dezvoltarea unui sistem de apărare mai eficient a posesiunilor lor din Oceanul Pacific. În 1939 au fost alocate sume mai importante pentru întărirea apărării insulelor Guam, Wake şi Midway care erau preţuite în anii anteriori războiului doar pentru că ele reprezentau puncte de legătură necesare în transportul aerian transpacific. Departamentul de Stat a continuat să monitorizeze activităţile Japoniei în Orientul îndepărtat, însă fără să manifeste o prea mare preocupare, până la evenimentele petrecute în Europa, în 1940, şi mai ales după semnarea de către Japonia a Pactului Tripartit. În ciuda barbariei comise de trupele japonaze, după atacarea Chinei, asupra misiunilor religioase, în mare majoritate formate din cetăţ eni americani, bisericilor şi vaselor de război americane din China (cazul „Panay“), guvernul american s-a mulţumit cu acceptarea răspunsurilor oficiale japoneze. Simpatiile SUA faţă de China s-au exprimat prin mijloace variate precum constituirea Grupurilor de Voluntari Americani (GVA), faimoşii „tigri zburători“, care pilotau avioane de vânătoare P-40 şi care au oferit Chinei o forţă aeriană capabilă să înfrunte formaţiunile de bombardament japoneze. În ciuda acestor simpatii pentru China şi a sprijinului material sporit acordat ei, nu au fost stopate livrările către Japonia a unor cantităţi de fier vechi, produse petroliere şi alte materii strategice. O astfel de măsură ar fi determinat trimiterea armatelor japoneze în Indiile olandeze de est şi Malaya.

Japonezii şi-au înconjurat insulele cu un văl de taină
La 25 iulie 1940, preşedintele a anunţat interzicerea exporturilor de ţiţei şi fier, cu excepţia acelora efectuate de firmele împuternicite de guvern. Cinci zile mai târziu erau impuse restricţii asupra exportului de gazolină în emisfera apuseană. Se conturau astfel primii paşi spre impunerea unui embargo total asupra comerţului cu Japonia. Japonezii râvneau la regiunile bogate în minereuri şi petrol din zona Asia-Pacific însă ştiau că un atac asupra lor ar însemna un război general cu Statele Unite. Forţele armate din Japonia şi SUA luaseră în consideraţ ie un asemenea război, în care marina militară ar fi avut principalul rol, fiecare din ele sporind cheltuielile pentru ramura respectivă. Într-un asemenea context, problema organizării unei armate şi a unor servicii de informaţii eficiente devenea o chestiune esenţială, de care depindea victoria în războiul ce se prefigura.

În 1940, Armata SUA avea în compunere 150.000 de oameni şi era în aceeaşi stare precară în care se găsea înainte de a participa, în aprilie 1917, la Primul Război Mondial. Presiunile care s-au făcut simţite spre sfârşitul secolului al XIX-lea în favoarea unui profesionalism sporit, au permis crearea unor şcoli militare specializate pe ramuri. Cele mai importante fiind la Fort Belvoir (Virginia), Sill (Oklahoma) şi Benning (Georgia). Centre de instrucţie aviatică au fost stabilite la Randolph şi Kelly Fields în Texas, pentru pregătirea soldaţilor din armata terestră şi la Staţiunea Aeronavală de la Pensacola (Florida) pentru marinari. După 1920 au fost depăşite prejudecăţ ile exclusiviste academice şi au fost invitate să predea şi personalităţi neacademice, dar strălucite din punct de vedere al calificării, la West Point, Annapolis etc. Cei mai talentaţi dintre cursanţi au fost selectaţi şi trimişi la studii în Franţa sau în Germania. Blindatele au fost desconsiderate, iar „Actul de Apărare“ din 1920 interzicea în mod expres înfiinţarea unui corp separat de tancuri. După mari eforturi şi mari scandaluri, respectiv procesul colonelului William „Billy“ Mitchell de la Curtea Marţială, Corpul Forţelor Aeriene a izbutit să convingă Congresul să aloce sumele necesare pentru dezvoltarea unui bombardier greu, cu rază lungă de acţiune, folosind argumentul că un asemenea avion va fi în principal o armă defensivă, ce va permite să se mărească distanţa dintre coasta americană şi punctul unde ar fi fost descoperită şi distrusă flota inamică. Marina militară a SUA era mai pregătită pentru război, deoarece Congresul aprobase, în august 1937, fondurile pentru construirea cuirasatelor moderne din clasa „North Carolina“. Lansarea la apă a crucişătorului japonez „Mogami“ a determinat marina să construiască crucişătoare atât uşoare, dar şi grele. Construcţia distrugătoarelor a fost inaugurată cu navele de tip „Farragut“. În momentul atacului de la Pearl Harbor, Statele Unite posedau 171 de distrugătoare.

Existenţa unui serviciu de informaţii era esenţial pentru război
Portavioanele au reprezentat o achiziţ ie extrem de preţioasă pentru potenţialul de război al Marinei SUA. Primul portavion era mineralierul „Langley“, adaptat cu o punte de lemn montată pe carcasa navei. Portavionul putea adăposti maximum 34 de avioane. Următoarele 2 portavioane erau „Lexington“ şi „Saratoga“, transformate din 2 crucişătoare de linie, desfăşurau o viteză de 33 de noduri, un deplasament de 33.000 de tone, 4 tunuri duble cu calibrul de 8 inci şi posibilitatea de a transporta 78 de avioane, dar în fapt luau 90. Prima navă proiectată în mod special ca portavion a fost „The Ranger“. Proiectul de construire a 9 portavioane nu a putut fi dus la bun sfârşit din cauza marii depresiuni economice. Înainte de atacul de la Pearl Harbor se aflau în serviciul activ portavioanele „Hornet“, „Yorktown“, „Wasp“, „Enterprise“ şi „Lexington“. Congresul SUA a ignorat, după atacul de la Pearl Harbor, limitările impuse tonajului şi a adoptat un act care prevedea majorarea flotei cu 11% precum şi o lege „a flotei celor două oceane“. Actul autoriza construirea imediată a 3 noi portavioane de 27.000 de tone fiecare. În 1943 avea să intre în serviciul activ primul portavion din clasa „Essex“. La 7 decembrie 1941, marina militară americană poseda 113 submarine (40 de tip nou, 64 erau vechi, construite în timpul primului război mondial, iar 9 construite către mijlocul anilor ‘20) din care majoritatea erau ancorate în Oceanul Atlantic şi numai 22 submarine (16 moderne) fuseseră repartizate în Oceanul Pacific.

12 noiembrie 1942... inceputul bataliei pentru portavionul nescufundabil
http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=1008
Guadalcanal Si ultimii samurai
La o luna dupa batalia de la Midway, comandamentul american a hotarat sa treaca la actiuni ofensive in sud-estul Pacificului. La 6 iulie 1942, comandamentul japonez a debarcat trupe si personal de constructii pe insula Guadalcanal si a inceput amenajarea unui aerodrom si a unei baze in vederea operatiunilor viitoare. Pentru desfasurarea cu succes a ofensivei prevazute, americanii erau obligati sa cucereasca “portavionul nescufundabil” din sudul insulelor Solomon.
Anihilarea bazei japoneze din insulele Solomon era absolut necesara pentru americani. Si cea mai sigura cale era cucerirea insulei Guadalcanal. Amiralul Robert Lee Ghornley a primit ordinul de a pregati si executa o debarcare pe insula. Generalul MacArthur urma sa sprijine operatiunea cu aviatia pe care o conducea, prin neutralizarea bazei aeriene japoneze de la Rabaul, iar amiralul Chester Nimitz avea sarcina de a-si folosi submarinele pentru a impiedica interventia fortelor japoneze de la puternica baza aero-navala Truk.
Portavionul
nescufundabil
Atat americanii, cat si japonezii acordau o mare importanta insulei. Constiente de faptul ca obtinerea victoriei in lupta pe uscat depindea de aprovizionarea trupelor si de intarirea unitatilor din zona, ambele parti s-au straduit sa impiedice prin toate mijloacele intarirea fortelor inamice, care nu puteau fi facute decat de pe mare. Dupa un sir de lupte aeronavale prelungite pana la sfarsitul lunii octombrie, in care ambele parti au inregistrat, deopotriva, cand succese, cand infrangeri, intre 12-15 noiembrie 1942 s-a desfasurat o mare batalie navala, al carei rezultat a facut ca aliatii sa obtina in cele din urma o victorie decisiva. O victorie platita cu moartea a 2.000 de soldati si a amiralilor Scott si Callagan.
Flota americana de debarcare avea in compunere 23 de nave de transport, la bordul carora se gaseau peste 19.000 de oameni. Escorta, formata din 8 crucisatoare si 15 distrugatoare, avea rolul sa asigure protectia apropiata a navelor de transport si sa sprijine debarcarea. O puternica flota (formata din 3 portavioane, un cuirasat, 6 crucisatoare si 6 distrugatoare) era menita sa intervina impotriva flotei japoneze daca aceasta si-ar fi facut aparitia si sa asigure sprijinul si protectia aeriana gruparii care se indrepta spre Guadalcanal.
Punctul de cotitura
Comandamentul american a realizat o mare superioritate asupra celor 2.000 de japonezi din Guadalcanal si a celor 1.500 de luptatori de pe insula Tulagi (din imediata apropiere). Americanii au mizat pe elementul “surpriza”, fapt ce le-a marit considerabil sansele de succes. Gruparea americana care s-a apropiat de Guadalcanal au fost supuse unui masiv bombardament al avioanelor de pe portavioane si al artileriei grele si supragrele de pe navele de suprafata. Concomitent, alte unitati cucereau, fara mare greutate, insula Tulagi.
Infanteria marina americana condusa de generalul Vandegrift a debarcat pe insula Guadalcanal, incepand un razboi de uzura caruia urma sa-i faca fata cu greu (din cauza solicitarilor extreme la care au fost supusi, oamenii lui Vandegrift au fost inlocuiti la un moment dat de infanteristii generalului Patch). Comandamentul japonez a reactionat extrem de violent, pentru ca acorda insulei Guadalcanal o importanta primordiala, apreciind ca: “succesul sau insuccesul in recucerirea Guadalcanalului este punctul de cotitura al drumului ce duce spre victorie, pentru ei sau pentru noi”, cum era consemnat intr-un document capturat de americani.
Batalia de la Guadalcanal, castigata de americani, nu a fost ultima din zona. Ultima mare confruntare navala din cadrul campaniei a avut loc la 30 noiembrie 1942, langa Tasafarogo. Plasata in imediata apropiere a pozitiilor japoneze din Pacificul de sud-vest, insula Guadalcanal a constituit o baza de mare importanta strategica pentru actiunile ulterioare ale aliatilor de recucerire a teritoriilor pe care japonezii pusesera stapanire in prima etapa a razboiului din Pacific.
Noii samurai
In momentul in care americanii ii izoleaza in jungla, japonezii sunt nevoiti sa traiasca cu vegetale si animale salbatice moarte. Nu dispuneau de nici un material sanitar, fiind expusi in permanenta imbolnavirii datorita plantelor infectate de veninul scorpionilor si de tantarii anofeli. (…) Trebuie subliniat faptul ca una din calitatile armatei japoneze a fost puterea de adaptare la conditiile grele de lupta: soldatii se confunda cu natura, surprinzandu-i in orice moment pe americani, pe care ii hartuiesc pana la exasperare sau delir. (…) Pentru a-si tine oamenii in mana, Tojo, care refuza sa-si recunoasca incapacitatea pe plan logistic, nu dispune decat de doua arme: traditia militara, care nu-i ofera soldatului decat o singura posibilitate – victoria sau moartea – si razboiul psihologic pe frontul interior, prin care cultiva ideea ca Japonia este invulnerabila si invincibila. (…) Traditia militara japoneza nu este compatibila cu legile razboiului. Soldatii nu se predau niciodata, lupta pana la ultimul, iar apoi se sinucid, dupa ce, in prealabil, executa bolnavii si ranitii. La nevoie, ofiterii ii ajuta pe lasi. In acelasi mod, inamicii care se salveaza sarind cu parasuta din avioanele avariate sau cei care parasesc in diferite feluri navele inainte de a se scufunda, sunt mitraliati fara mila. (…) Acestor oameni, exceptional antrenati, nici nu le pasa de dificultatile terenului, de lipitori sau de malarie. Ei se multumesc zilnic cu un pumn de orez si dorm in picioare, rezemati unii de altii, pentru a se feri de atacurile serpilor.” – Jacques de Launay, in diferite lucrari de specialitate.
Generalul invins
In 4 ianuarie 1943, constient de faptul ca nu poate evita esecul, generalul Tojo (in fotografie) a semnat ordinul de evacuare progresiva a insulei, incepand cu data de 1 februarie. In cursul noptii de 7 spre 8 februarie, flota japoneza a reusit, printr-o manevra tactica abila, sa evacueze 13.030 de ofiteri si soldati, pierzand doar un singur distrugator si 18 avioane. Din acest moment, generalul Patch a putut lua in stapanire insula fara nici o dificultate. Din cei aproximativ 29.000 de oameni debarcati pe insula, japonezii au evacuat doar 13.000. Ceilalti au pierit in lupta sau secerati de boli, 1.000 fiind facuti prizonieri. Numarul mic al prizonierilor se explica prin fanatismul cu care luptau soldatii si ofiterii japonezi, chiar in situatii lipsite de orice perspectiva. Prizonierii, in marea lor majoritate, erau raniti sau bolnavi, incapabili de lupta. Batalia de la Guadalcanal a fost unul dintre actele importante ale celui de-al doilea razboi mondial, desavarsind cotitura radicala in desfasurarea conflictului armat din zona Oceanului Pacific si marcand destramarea “sferei de coprosperitate a Marii Asii Orientale” create de Imperiul nipon intre India si Hawaii, intre Siberia si Australia, pe o suprafata uriasa, de circa 77.000.000 de kilometri patrati.
Superioritatea americanilor
Batalia pentru Guadalcanal a marcat sfarsitul primei campanii din insulele Solomon, care a coincis cu momentul in care industria americana, adaptata la cerintele razboiului, a inceput sa produca in cantitati suficiente armament de calitate superioara celui japonez si munitii pentru toate tipurile de arme. Desi pierderile in tonaj ale celor doua parti au fost comparabile, datorita potentialului economic al SUA (mult superior celui japonez), pierderile americanilor au fost repede inlocuite. Noi portavioane, submarine si cuirasate rapide au intregit flota, astfel incat, la inceputul anului 1943, superioritatea in forte si mijloace si, o data cu aceasta, initiativa strategica au trecut definitiv de partea americanilor. Americanii au transportat spre Oceanul Pacific 600.000 de tone de materiale pe luna, fara a mai lua in considerare carbunele si carburantii. Aceste “cantitati logistice” reprezentau aprovizionari zilnice, avioane si tancuri transportate in subansamble, chiar si dotarea completa a unui aerodrom (14.000 de tone), pe care 66 de ofiteri si 1.600 de specialisti erau gata sa-l monteze pe orice teren pregatit in prealabil de genisti. Americanii au pus la punct o masina de razboi imensa. Japonezii nu au putut tine pasul, constructiile lor navale fiind insuficiente. In 1943, celor 356 de nave noi ale adversarului, niponii n-au putut sa le opuna decat 72.
Situata in sudul arhipelagului Solomon, Guadalcanal este o insula de 148 km lungime si 45 km latime cu un relief muntos (varful cel mai inalt atinge 2.420 m) acoperit de paduri virgine si cu o fasie ingusta de coasta, singura cat de cat accesibila pentru o debarcare. Cucerirea insulei, pe care japonezii incepusera construirea unui aerodrom, avea o mare importanta strategica si tactica, fiind un veritabil portavion spre Noua Caledonie. Insula avea sa devina teatrul unor inversunate batalii desfasurate pe apa, in aer si pe uscat, care s-au prelungit pe durata a sase luni.
Boala ucigasa
Americanii au adus pe insula efective (artilerie si tancuri), iar pe aerodromul cucerit de la japonezi au sosit avioane de bombardament si de vanatoare, care au asigurat un sprijin extrem de pretios infanteriei debarcate. Respingerea repetata a incercarilor japoneze de a recuceri insula Guadalcanal si dificultatile tot mai mari in aprovizionarea trupelor de pe insula au facut ca rezistenta japonezilor in fata presiunii unitatilor americane si australiene sa fie din ce in ce mai slaba. Cu fortele aduse pe insula (inferioare numeric celor americane), generalul Nyakutaka a incercat sa recucereasca aerodromul, dar atacurile au fost respinse cu mari pierderi pentru japonezi. Americanii au trecut apoi la contraofensiva, silindu-i pe japonezi sa cedeze treptat si, in februarie 1943, sa paraseasca definitiv insula Guadalcanal.
La sfarsitul lui 1942, 60.000 de soldati americani trecusera pe la Guadalcanal. Marina americana minase caile de acces spre insula, astfel incat garnizoana japoneza nu mai putea conta pe sosirea unor intariri. La Tokio, amiralul Yamamoto a cerut evacuarea din Guadalcanal, dar generalul Tojo s-a opus categoric, sustinand ca perimetrul defensiv trebuie mentinut cu orice pret. Tojo accepta cu greu ca oamenii lui mureau, chiar si fara prezenta americanilor pe insula. Bolile erau suficiente pentru a decima o forta aproape epuizata: 9.000 de japonezi murisera deja din cauza bolilor.
Acceleratul de Tokio
In batalia pentru Guadalcanal, cele mai spectaculoase au fost luptele navale. Unele s-au purtat de aviatia de pe portavioane (fara ca navele celor doi adversari sa se vada intre ele); altele s-au dus cu artileria cuirasatelor si crucisatoarelor ori cu torpilele distrugatoarelor si submarinelor; multe s-au desfasurat pe timp de noapte (cand radarul americanilor a jucat un rol esential, constituind un important avantaj fata de japonezi, care nu-l aveau). Victoria a oscilat, dupa situatie, raport de forte si conditiile in care au fost angajate. In tot acest timp s-au dus lupte grele si pe uscat. Pentru a-si intari trupele terestre, japonezii au folosit initial navele de transport care au suferit pierderi mari (din cauza aviatiei si submarinelor americane). In aceste conditii, comandamentul japonez a inaugurat un sistem nou: a folosit navele de razboi (in special distrugatoarele, care erau mai rapide), care navigau numai noaptea, din insula in insula, descarcau oamenii si materialele si se inapoiau tot noaptea la bazele de aprovizionare. “Acceleratul de Tokio”, cum numeau americanii convoaiele de distrugatoare japoneze, a reusit sa debarce pe insula Guadalcanal efective numeroase, tancuri, armament, hrana si munitii. Cu toate acestea, capacitatea de transport a distrugatoarelor era limitata si folosirea lor in astfel de misiuni le sustragea de la adevaratul lor rol: de nave de lupta.

Istoria clipei

”Enigma” si enigmele ei
In 1968, tanar gazetar la revista ”Lumea”(singura publicatie romaneasca la care era abonata Biblioteca Congresului SUA), publicistul Sergiu Verona a fost cel care mi-a vorbit despre masina germana de cifrat ”Enigma”, pe care spionajul polonez si-o procurase inaintea celui de-al Doilea Razboi, oferind-o apoi celui britanic si francez. Pe masura ce s-au declasificat dosare privind conflagratia mondiala, au inceput sa apara volume de referinta despre probleme sensibile. Una dintre ele a fost si este inca ”Enigma”, paginile scrise despre ea in ”Lumea” de Eugen Preda sau de Nicolae Minei (ulterior si in ”Magazin Istoric”) trezind un ecou urias printre cititori, tema beneficiind de o abordare datorata unor publicisti de exceptie. Ei prezentau in premiera acest capitol special al razboiului, Verona si colegii lui aducand in prim plan o teza deosebita radical de cea oficiala, potrivit careia victoria a fost obtinuta doar pe campul de lupta. Abordand pe larg tot ce s-a intamplat in cazul ”Enigmei”, au evidentiat uriasa contributie a ”razboiului din umbra” la succesul aliatilor impotriva hitleristilor. De altfel, aproape nimanui nu i-a venit sa creada cand s-a scris ca, la Bletchley Park, in nordul Londrei, 7.000-8.000 de oameni au lucrat intr-o conspirativitate totala la decriptarea mesajelor transmise de nemti prin ”Enigma”. Mai ales ca, imediat dupa 9 mai 1945, la Bletchley Park, totul era pustiu – oamenii risipindu-se brusc. Nici nemtii nu puteau intelege ceea ce aflau acum, intrucat ei au crezut mereu ca ”Enigma” era impenetrabila. E drept ca si englezii (care au interceptat peste 600.000 de mesaje) au facut totul ca sa nu se afle ca ei le decodau si aflau amanunte despre ofensiva germana. Nu le-au contracarat in mod deliberat, suferind mari pierderi, chiar umane, dar pastrand secretul ”Enigmei”. S-au scris multe carti pe aceasta tema, s-a facut chiar un film artistic si se credea ca s-a spus aproape totul. Totusi, recent, in Franta, Christian Destremau a publicat cartea ”Ce que savaient les Allies”. Tema ei – Enigma – demonstrand ca inca sunt lucruri de spus, mai ales daca americanii si englezii au aflat ca nazistii trecusera la aplicarea sinistrei SOLUTII aparut in preajma sarbatoririi Zilei Eliberarii Parisului – 23 august – n-am putut sa nu ma gandesc cum a marcat aceeasi zi foarte importanta si pentru Romania un ziar bucurestean. In viziunea acestuia, faptul ca Romania s-a alaturat marii coalitii aliate (putin cam tarziu, totusi!) e o dovada de… tradare. S-a scris asta in 2007, cand, in Franta de pilda, si nu doar acolo, noi carti demonstreaza cat de important si eficient a fost marele sacrificiu aliat, inclusive pe frontul din umbra! ”Noi v-am aparat, voi ne-ati tradat”, titra gazeta in cauza, demonstrand ca ”Enigma” continua sa aiba enigme de alt fel.

Alchimia trădării - „Dr. ECKO“

În vâltoarea evenimentelor care se derulau pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial, prin intermediul lui Constantin Bursan, om de afaceri şi politician român, serviciile germane au penetrat dispozitivul informativ-operaţional britanic coordonat de SOE (Special Operations Executive) Istambul. La rândul lor serviciile engleze, prin acelaşi personaj, au angajat un „joc operativ“ cu adversarul. Constantin Bursan alias „Doctor Ecko“, a fost considerat de Berlinul nazist unul dintre cei mai importanţi agenţi ai Abwerului în România. A fost, fără îndoială, o „creaţie“ a spionului dublu Arthur Tester şi el implicat în jocul operativ menţionat. Autori diferiţi, în perioade diferite (Jacques de Launay, Horia Brestoiu) converg în concluzia că protagoniştii jocului operativ au contribuit la dinamizarea cursului evenimentelor care puneau în cauză destinul României, cu implicaţii directe, majoritatea negative, în „miza petrolului“ şi demersul unor forţe politice de a scoate ţara din război, alături de aliaţi.

Constantin Bursan, personaj inteligent, intreprid şi, mai ales, venal, se ridicase din pătura mijlocie a societăţii interbelice, remarcat întâi în cercurile vicioase ale Bucureştiului, plecat apoi la studii la Paris unde şi-a continuat existenţa mai mult în cazinouri şi taverne, motiv pentru care poliţia pariziană i-a retras dreptul de şedere în Franţa. Revenit în România, şi-a dezvoltat rapid deprinderile de afacerist, misit şi intervenient, plasându-se repede în graţia unor politicieni autohtoni, amatori de afaceri nocturne, devenind „omul de casă“ al ministrului liberal Alexandru Constantinescu. Dispunea de 40.000 acţiuni la Banca Românească, avea o moşie impresionantă la Câmpulung Muscel şi o vilă la Sinaia, mari sume de bani la bănci din Anglia şi Franţa.

Cu astfel de „virtuţi“, a început o carieră politică şi, în 1922, prin mită, a devenit deputat liberal, calitate pe care şia menţinut-o graţie lui Alexandru Constantinescu şi Mitiţă Constantinescu, devenind chiar membru al mai multor comisii ale Adunării Deputaţilor, între care şi cea de raportor al bugetului armatei. Sub ministeriatul lui Mitiţă Constantinescu (între timp Alexandru Constantinescu decedase) a devenit consilier al ministrului de Finanţe, funcţie care i-a permis legături cu familia Elenei Lupescu şi a lui Ernest Urdăreanu, moment în care obedientul camarilei, bancherul Aristide Blank, l-a numit director al Oficiului Economic Român şi al Societăţii „Discom“ înfiinţate de Banca Marmorosh Blank.

(Concomitent era membru al consiliilor de administraţie ale multor societăţi şi regii autonome care au facilitat lui şi fratelui său, Jules Bursan dezvoltarea unor afaceri speculative de amploare, unele cum a fost cazul celor raportate la Uzinele Statului R.I.M.M.A., soldându-se cu pagube cifrate la zeci de milioane lei).

Bursan dispunea de 40.000 acţiuni la Banca Românească, avea o moşie impresionantă la Câmpulung Muscel şi o vilă la Sinaia
În 1941 a devenit director al secţiei Armament a Societăţii „Astra – vagoane“, membru al Consiliului de administraţie al „Societăţii de telefoane“ şi al Societăţii „Laromet“, funcţii ce-i permiteau deplasări în Turcia pentru derularea unor contracte.

Era membru al cluburilor: „Automobile- Club“, „Tinerimii“ şi „Agricol“, unde avea reputaţ ia de cartofor şi afemeiat. Avea multiple relaţii în ţară şi străinătate, fiind ceea ce azi denumim „VIP cu recunoaştere internaţională“. Cunoştea bine pe toţi rezidenţii englezi din România ,plecaţi în Turcia după declanşarea războiului (Gardyne de Chastelaine, Archibald Gibson, George Littman şi Leonard Kirschen), pe care-i întâlnise în cluburile al cărui răsfăţat era. După ce România optase pentru alianţa cu Germania, moment în care pe scena bucureşteană a VIP-urilor şi-a făcut apariţia Arthur Tester, personajul nostru, cu zestre genetică în a se mula, cameleonic, pe oricare realitate, era dispus să accepte orice compromis, spre a rămâne în viaţa mondenă a Bucureştilor.

Pentru „agentul-indicator“ Arthur Tester punctarea şi studierea lui Constantin Bursan a fost o sarcină uşoară, lejeritatea ei făcându-l să se angreneze şi în procesul de recrutare a acestuia de către serviciile secrete germane. S-a folosit de împrejurarea că până în aprilie 1940 Constantin Bursan deţinuse funcţia de preşedinte al „Băncii de Depozite şi Scont“ al cărui patron devenise şi l-a invitat la „o discuţie lămuritoare asupra unor chestiuni rămase în clarificare“, la domiciliul avocatului Stelian Ionescu din str. Dionisie Lupu (era pusă în joc o sumă de 5 milioane lei, care ar fi fost contractată de fostul şef al SSI – Mihail Moruzov). Constantin Bursan nu a dat curs invitaţiei, dar în octombrie 1941, înainte de a pleca la Ankara pentru perfectarea unor contracte, a solicitat col. Emanoil Lupaşcu (om de casă al lui Arthur Tester) informaţii care i-ar fi fost necesare în demersul vizat. Acesta i l-a indicat pe Arthur Tester ca „cel mai potrivit consilier în problemă“.

La Istambul, Constantin Bursan s-a întâlnit cu foşti ziarişti englezi la Bucureşti (în realitate ofiţeri de informaţii britanici)
Arthur Tester s-a arătat disponibil, l-a invitat pe Constantin Bursan la domiciliul său din strada Aurel Cosma într-un moment în care avea invitaţi de seamă, între ei generalul Rădulescu (unul dintre agenţii străinului) prezentat a fi „fostul aghiotant al mareşalului Prezan, apropiat al lui Ion Antonescu“. Într-o regie atent studiată ceilalţi invitaţi s-au retras. Plin de solicitudine, Tester a dat mai multe telefoane pentru a se informa asupra dificultăţilor de pe traseu. A găsit o oportunitate deosebită în faptul că pe aceeaşi rută, în acelaşi timp, pleca în Turcia Angela Maria Zisu, prietenă cu George Littman, cadru al serviciilor engleze, aflat la Istambul, voiajul împreună al celor doi având mai multe şanse la graniţa bulgaroturcă unde se făceau cele mai severe controale. În final a precizat că la înapoierea lui Bursan „i-ar face mare plăcere să se reîntâlnească“.

La Istambul, Constantin Bursan s-a întâlnit cu foşti ziarişti englezi la Bucureşti (în realitate ofiţeri de informaţii britanici) George Littman şi Leonard Kirschen (a cărui soţie era româncă), diplomatul Archibald Gibson şi ambasadorul Thompson, care s-au interesat de atitudinea României în război, (a lui Ion Antonescu, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu) şi de impactul războiului psihologic dus de Londra.

La întoarcere, după ce l-a anunţat de sosirea în Bucureşti pe Arthur Tester acesta l-a invitat la domiciliul său unde se găsea nelipsitul prieten colonelul Emanoil Lupaşcu şi un ofiţer german care s-a recomandat „Paul“. (Era căpitanul Alfred Peterman adjunctul maiorului Waldemar von Gregory, şeful secţiei contrainformaţii a Abwerului din România). Strategic colonelul Emanoil Lupaşcu s-a retras peste câteva minute. Tester l-a prezentat pe domnul „Paul“ ca un cadru din ierarhia organelor de spionaj germane în România, după cum Bursan a fost recomandat ca persoană de vază în lumea industriaşilor români şi a precizat „Domnul Bursan pe care am avut plăcerea să vi-l prezint, este o persoană de toată încrederea şi respectabilitatea, garantez acestea cu propria-mi persoană!“

Ofiţerul german, care cunoştea legăturile lui Bursan cu reprezentanţii serviciilor speciale plecaţi din Bucureşti la Istambul, a cerut amănunte cu privire la problemele care-i interesau pe aceştia în România, cu privire la colaborarea militară româno-germană, la disponibilitatea lui Ion Antonescu de a continua războiul peste Nistru şi Odessa. Era interesat în mod deosebit de relaţia bună pe care Bursan o avea cu britanicul Gardyne de Chastelaine cu care se întâlnise frecvent la Automobil Club Bucureşti. „Paul“ a ascultat atent şi la despărţire, pe un ton neutru, a precizat că este posibil să se revadă în interes reciproc. (Ulterior din documentele care au fost descoperite într-un raport al lui Alfred Petterman rezulta că acesta propunea recrutarea lui Constantin Bursan „folosind tendinţa acestuia de a ocupa un post guvernamental înalt, cu sprijinul germanilor, la terminarea războiului“, exploatând „predispoziţia acestuia de a se supune, aparent docil, germanilor spre a le face pe plac… dar în interes propriu“.)

A urmat o nouă întâlnire la locuinţa lui Arthur Tester unde Petterman era însoţit de şeful său, maiorul von Gregory, care şi-a format o impresie favorabilă recrutării lui Bursan pentru a penetra structura serviciilor secrete britanice din Turcia, aspect pe care l-a raportat la Berlin. Primind aprobare în acest sens, von Gregory l-a reîntâlnit în casa lui Tester unde a definitivat recrutarea ca agent al Abwehrului, sub conspirativele „Doctor Ecko“ şi „Doctor Bruno“.

Mai târziu Constantin Bursan a mărturisit: „intrasem în horă şi mi-era teamă să ies. Mi se spusese de către Titeanu (director general în siguranţa Statului), care-l cunoştea mai de mult pe Tester că e rău şi răzbunător, apucasem să mă ofer lui Gregory după conversaţia cu Paul. Gestapo-ul era pe toate buzele, m-am supus în tăcere prin erori şi am continuat“. În alt context Bursan preciza că von Gregory îşi exprima „regretul că un om ca mine nu este în guvern şi în mai multe rânduri Tester mi-a spus că ei mă vor recomanda ca ministru al economiei naţionale“.

După ce germanii au considerat finalizată recrutarea „doctorului Ecko“, sub pretextul că acesta intermedia mai multe contracte ale societăţii Laromet cu firme din Turcia, l-au instruit cu aspecte concrete spre a penetra dispozitivul secret al S.O.E.- Istambul, în cadrul mai multor întâlniri organizate la locuinţa maiorului von Gregory din strada Frumoasă, la care participau Alfred Petterman şi colonelul Rodler şeful SIAG (Serviciul de Informaţii al Armatei Germane) în România.

Prima sarcină a „doctorului Ecko“ a fost precizată într-un raport al lui von Gregory aprobat de adjunctul lui Canaris, colonelul von Bentivegni: „Misiunea sa este acum foarte precisă; el trebuie să devină agent secret englez“.

În mai 1942, „doctorul Ecko“ era pregătit pentru a pleca în Turcia dar a intrat în joc Eugen Cristescu, şeful SSI, căruia i se raportaseră legăturile suspecte ale lui Constantin Bursan cu ofiţeri germani. Acestea, coroborate cu alte informaţii, i-au întemeiat convingerea că prin intermediul lui Bursan serviciile germane derulează acţiuni secrete, pe teritoriul României şi în exterior, împotriva ţării noastre.

23 august 1939 - Semnarea pactului Ribbentrop-Molotov

Unul dintre cele mai surprinzatoare - chiar si pentru cei ce l-au semnat - si in acelasi timp mai perfide tratate incheiate vreodata s-a incheiat la 23 august 1939, la Moscova, intre ministrii de externe ai Germaniei naziste (Ribbentrop) si Uniunii Sovietice (Molotov). Practic, acest pact de neagresiune intre cele doua mari puteri stipula, printre rânduri, ca fiecare dintre ele era libera sa actioneze conform propriilor interese politice si teritoriale, cu conditia sa nu o faca in detrimentul celeilalte parti.Practic, prin acest pact germanilor li se dadea unda verde pentru declansarea celui de-al doilea razboi mondial, prin invadarea Poloniei, tara din care insa si rusii voiau sa smulga o halca zdravana. In schimbul indiferentei lui Stalin fata de soarta polonezilor, Hitler se obliga sa nu acorde nici un sprijin tarilor baltice, vizate de Moscova si alipite ulterior la URSS.
De asemenea, el „inchidea ochii” la un eventual conflict sovieto-finlandez, conflict ce se va declansa nu dupa multa vreme si care va insemna pentru Stalin o lovitura umilitoare. Un punct important al tratatului, care din pacate ne afecteaza si astazi, se referea la Basarabia, stravechiul pamânt românesc pe care rusii il smulsesera in 1812 din trupul Moldovei si de atunci il considerau, sfidând orice norma legala, teritoriul lor.
„In privinta sud-estului Europei, din partea sovietica este subliniat interesul pentru Basarabia. Partea germana se declara total dezinteresata pentru aceasta regiune”, se scria intr-una din clauzele secrete ale tratatului.” Pâna la urma, insa, ambele parti semnatare, care dorisera sa traga maximum de foloase din tratat, s-au inselat. Stalin nu s-a bucurat prea mult de faptul ca tarile capitaliste - Germania nazista si Aliatii occidentali - isi macina fortele intre ele iar in cele din urma Hitler a platit cu viata tentativa nesabuita de a-i ataca pe sovietici, la 21 iunie 1941.

JOCURI NAZISTE, LA LICITATIE


O colectie de jocuri naziste, inclusiv unul in care jucatorii primesc puncte pentru bombardarea oraselor britanice, care dateaza din cel de-al Doilea Razboi Mondial, a fost scoasa la licitatie in Marea Britanie. Se pare ca jocurile provin de la un colectionar din Germania. &raquo;&raquo;&raquo;

Regatul Roman si razboiul civil spaniol (CODRUT CONSTANTINESCU)

9 august 1945 - Lansarea bombei atomice asupra orasului Nagasaki

Bombardamentul nuclear asupra orasului Hiroshima, ce a deschis „cutia Pandorei” in materie de distrugere in masa, declansand un tenebros razboi rece de cateva decenii, nu a fost de natura sa infranga cerbicia japonezilor. Prin urmare, presedintele Truman a ordonat efectuarea unui nou raid aerian, cu incarcatura nucleara, asupra orasului Nagasaki.Raidul s-a desfasurat pe 9 august 1945, iar bomba cu plutoniu, denumita de aviatorii americani „Fat Man” (Grasunul) avea o lungime de 3,25 metri si o greutate de aproape 5 tone, declansand o explozie echivalenta a 21 kilotone de TNT. Purtata de avionul B-29 Bock's Car, pilotat de maiorul Charles Sweeney, bomba a explodat la 550 metri deasupra orasului nipon, ucigand pe loc 40.000 de oameni si ranind 25.000, alte cateva mii decedand ulterior.
Numarul mai mic de victime decat cel facut de bomba de la Hiroshima se explica prin relieful deluros in mijlocul caruia se afla Nagasaki, ceea ce a redus efectele teribilei explozii. Totusi, fumul declansat de incendiile din oras s-a ridicat pana la o inaltime de 15 kilometri, fiind observat de aviatorii americani care zburau la mare distanta de insula Kyushu. Cu o zi inainte, Uniunea Sovietica declarase razboi Japoniei si a doua zi, pe 10 august, avioanele americane au aruncat asupra Japoniei milioane de fluturasi, prin care anuntau ca, daca imparatul nu accepta capitularea, si alte orase si chiar capitala Tokyo vor fi rase de pe suprafata pamantului.
Era o amenintare fara acoperire, intrucat in acel moment armata americana nu mai beneficia de nici o alta bomba atomica functionala, dar ea a fost luata in considerare si suveranul Imperiului Soarelui Rasare a acceptat capitularea neconditionata a tarii sale, punand capat celui de-al doilea razboi mondial, la aproape sase ani de la declansarea lui.

Poliţia germană de cercetări penale îşi înfruntă trecutul nazist

Poliţia germană de cercetări penale (BKA) a început să-şi examineze, după modelul altor instituţii, trecutul nazist şi ar putea, în curând, să-şi deschidă arhivele pentru istorici,
Poliţia germană de cercetări penale (BKA) a început să-şi examineze, după modelul altor instituţii, trecutul nazist şi ar putea, în curând, să-şi deschidă arhivele pentru istorici, relatează AFP. "Este vorba, în prezent, de examinarea responsabilităţilor, şi nu a culpelor", a declarat directorul BKA, Joerg Ziercke. BKA a fost creată oficial la 8 martie 1951, la şase ani după încheierea războiului, însă în anii "50 principalii membri ai conducerii sale erau foşti membri ai Partidului Nazist, respectiv foşti ofiţeri SS, potrivit lui Ziercke.
La sfârşitul anilor "50, de exemplu, 33 dintre cei 47 de membri ai conducerii BKA erau foşti ofiţeri SS, cunoscutul corp militar de elită al regimului nazist. Poliţia germană participase, în mare parte, în timpul regimului nazist, nu doar la deportările evreilor, ci şi la execuţia a 150.000-200.000 de persoane din teritoriile ocupate.
După război, "responsabilii politici au apreciat - în special din cauza situaţiei politice tensionate, generată de Războiul Rece - că nu se puteau dispensa de aceşti experţi", a mărturisit Ziercke. BKA intenţionează să-şi deschidă dosarele pentru istorici începând din octombrie. Alte instituţii germane, printre care Ministerul Afacerilor Externe, au examinat în ultimii ani trecutul foştilor lor colaboratori.