Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Mărturii zguduitoare despre crimele de la Katyn (1)






Setoşi de pradă şi de sînge, cei doi dictatori ai secolului trecut, Hitler şi Stalin, s-au înţeles să supună, să asuprească şi să desfiinţeze alte popoare. În acest scop, Hitler a atacat, mai întîi, Polonia, la 1 septembrie 1939, fără vreo Declaraţie de Război prealabilă, iar, la 17 septembrie, înainte de orele 3 dimineaţa, Stalin, Molotov şi Voroşilov l-au chemat pe ambasadorul german la Moscova, Frederic Werner von Schulenburg, căruia i-au comunicat că, la orele 6, în dimineaţa zilei respective, armata sovietică va intra în Polonia.
Acest fapt i-a fost transmis, de asemenea, şi ambasadorului polonez la Moscova, Zbigniew Grzybowski, de către locţiitorul Comisarului Poporului pentru Afaceri Externe, V. P. Potemkin. Aşa s-a ajuns ca Serviciile Secrete sovietice să captureze un mare număr de ofiţeri polonezi şi să-i ducă în Pădurea Katyn, unde i-au executat prin împuşcare, ca, apoi, să dea vina pe nemţi. Martorii nu au tăcut, ci au dezvăluit adevărul, ascuns de sovietici pînă cînd Mihail Gorbaciov a rupt tăcerea şi a recunoscut că ofiţerii polonezi, ridicaţi din ordinul lui Stalin, au fost transportaţi pînă aproape de Smolensk şi executaţi.
Stanislaw Swianiewicz, povestind calvarul prin care a trecut, arăta că fusese trimis la lagărul special de la Kozielsk, pe 20 aprilie, într-un grup format din 300 de persoane, în vagoane fără geamuri şi fără aerisire, doar cu cîteva găurele în tavan. Printre cei din vagon se aflau doi ofiţeri şi un profesor, care, ulterior, au fost identificaţi printre cei executaţi în pădure. La 30 august, trenul a oprit într-o staţie, care s-a dovedit a fi Gnezdovo. Un colonel cu faţa stacojie a intrat în vagon şi l-a strigat pe nume pe Swianiewicz, care a fost scos şi introdus într-un compartiment gol. Printre jaluzelele geamului, acesta a observat că staţia era înconjurată de oameni înarmaţi. La intervale de o jumătate de oră, oprea un autobuz, exact la uşa unui vagon, din care erau îmbarcaţi cîte 30 de prizonieri, care erau duşi direct într-o pădure învecinată. În felul acesta, vagoanele se goleau foarte rapid. Mai tîrziu, profesorul Swianiewicz a aflat că Staţia Gnezdovo se afla la doar 3 km. distanţă de locul în care, în Pădurea Katyn, aveau să fie descoperite cadavrele prizonierilor. El declară, însă, că nu a auzit împuşcături.
În documentele consultate se precizează că, în anul 1942, mai mulţi polonezi au fost recrutaţi de nemţi, pentru strîngerea fierului vechi rămas după uraganul de foc executat de blindatele nemţilor, deportaţii avînd adăpost în vagoanele de marfă staţionate în Gara Gnezdovo, din Suburbia Kozi-Gorî, de lîngă Smolensk, şi, din spusele ţăranilor ruşi, au aflat că un mare număr de compatrioţi de-ai lor fuseseră executaţi în împrejurimi, fiind înmormîntaţi în locul unde creştea, la acel moment, o plantaţie de pini. Folosind scuza de a se aproviziona cu lemne, ei au dat tîrcoale locului unde li se spusese că sînt îngropaţi polonezii. Scormonind pămîntul, au dat peste cadavrul unui ofiţer polonez. Pioşi, oamenii au reînhumat corpul, punîndu-i la cap o cruce din mesteacăn. O altă cruce au aşezat-o deasupra unei mici coline, unde au presupus că se află alte cadavre. A venit, apoi, iarna şi pămîntul a îngheţat, neputîndu-se săpa, pentru a se mai pune şi alte cruci. Citeste mai mult...

Vânătorul de tancuri în serviciu pe front
http://www.adevarul.ro/documentare-_al_doilea_razboi_mondial/Episodul-Doilea-Razboi-Mondial-Vanatorul_0_316168921.html
Unităţile de vânători de tancuri au reprezentat o noutate în confruntările militare ale celui de-Al Doilea Război Mondial. Conducătorii Werchmahtului au decis să le formeze ca urmare a experienţelor acumulate în prima conflagraţie mondială. Pentru a fi pregătiţi pentru lupta cu tancurile aliate, armata germană a pus bazele unităţilor speciale de vânători de tancuri (Panzerjger), integrate din punct de vedere organizatoric în diviziile de infanterie. Arma lor principală era tunul antitanc de 3,7 centimetri, aşa-numitul PAK. O dată cu creşterea în grosime a blindajului de pe tancurile aliate, unităţile de Panzerjger au fost dotate cu tunuri de 8,8 centimetri. Dacă în războiul din Vest vânătorii de tancuri nu au întâmpinat o rezistenţă puternică, nu acelaşi lucru se poate spune despre războiul din URSS. Pustietatea şi întinderea stepei ruseşti, precum şi dârzenia cu care s-a apărat şi apoi a contraatacat Armata Roşie, aveau să pună în dificultate unităţile de Panzerjger.

Datoriile de pe vremea lui Hitler ameninta vistieria Germaniei

Statul german trebuie să dea socoteală pentru obligaţiuni în valoare de 208 milioane de dolari vândute către SUA după terminarea Primului Război Mondial. Însă doar instanţa americană va decide dacă acestea mai sunt valabile.
Datoriile trebuiau plătite iniţial până în 1930 de statul condus la acea vreme de Adolf Hitler, potrivit Bloomberg. Însă după ani şi ani se pune problema dacă acestea plăţi mai pot fi impuse Germaniei. Astfel, Curtea Federală de Apel din Atlanta a hotărât că procesul care va determina dacă datoriile mai sunt valabile şi dacă Germania este bună de plată intră sub jurisdicţie americană. În acest sens, procesul va trebui judecat de instanţele naţionale.


Cine pune presiune pe banii Germaniei

World Holdings LLC, o companie americană, susţine că deţine un „număr semnificativ“ din aceste titluri de stat şi că a fost refuzată în momentul în care a cerut achitarea datoriilor.

Statul german a emis respectivele obligaţiuni pentru a finanţa recontruirea statului după război, dar, după ce Hitler a devenit Cancelar, Germania a nu a mai efectuat plăţi pentru obligaţiunile scadente, potrivit documentelor oficiale ale instaţei care a judecat cazul. „Au decis încă de pe atunci că nu vor achita această datorie“, a declarat Michael Elsner, avocatul companiei americane, citat de Bloomberg.

Obligaţiuni fără valoare?

Germania susţine că oficialii World Holdings încă nu au trimis nicio solicitare oficială pentru a cere validarea obligaţiunilor. Mai mult, argumentează faptul că tratatul încheiat în perioadă în care Germania era condusă de Adolf Hitler exclude un eventual proces desfăşurat într-o sală de judecată americană.
Judecătorii care se ocupă de caz spun că, în cazul în care Holdings nu va reuşi să aducă toate documentele cerute, atunci obligaţiunile vor fi declarate invalide. Cu toate acestea, acest lucru înseamnă că justiţia americană are doar rol de observator, dar nu şi decizional.

VIDEO Germania a pierdut războiul cu URSS şi din cauza căilor ferate

Istoricul Marian Ştefănescu consideră că una dintre cauzele pentru care Germania a pierdut confruntarea armată cu URSS-ul din cel de- Al Doilea Război Mondial a fost incapacitatea Wehrmachtului de a găsi soluţii fiabile pentru a putea folosi căile ferate sovietice.
Primul război în care rolul căilor ferate a fost esenţial este războiul de secesiune din SUA, liniile de înaintare fiind legate de direcţia căilor ferate. A urmat războiul franco - prusac (1870-1871), care a fost în mod categoric câştigat de prusaci datorită căilor ferate. Imperiul frncez nu avea decât o cale ferată care mergea spre Est, germanii aveau şapte căi ferate care mergeau în direcţia Sedan - Verdun - acolo unde s-au dat marile bătălii.

"În Primul Război Mondial, cele două mari bătălii de pe frontul de Est dintre Germania şi Rusia - Tannenberg şi Lacurile Mazuriene au fost câştigate de germani datoriă căilor ferate. O armată germană inferioară oricăreia dintre cele două armate ruse le-a învins pe amândouă. Acest lucru s-a întâmplat datorită faptului că armata germană a fost folosită la un interval de o săptămână, prin sistemul circular al căilor ferate din acea regiune. A înfrânt întâi prima armată rusă, apoi aceeaşi armată s-a întors şi a învins a doua armată rusă. Rezultatele au fost dezastruoase pentru ruşi".

Două catastrofe pe cea mai circulată cale ferată din...
În timpul Primului Război Mondial (1916-1918), trupele germane de ocupaţie au reconstruit, cu elemente metalice, două poduri feroviare situate pe calea ferată Ploieşti-Predeal, între staţiile Posada şi Valea Largă, ce fuseseră dinamitate în timpul retragerii armatei române.

În anul 1922, ambele poduri s-au prăbuşit, sub greutatea unor trenuri aflate în circulaţie, provocând importante închideri de circulaţie, pagube materiale însemnate şi victime omeneşti, dar mai ales o teamă ce s-a propagat în toată ţara, ambele accidente având loc pe cea mai circulată cale ferată din România – „Linia Regală” – ce unea Capitala cu oraşul Sinaia, reşedinţa de vacanţă a Regelui Carol I.
În ziua de 13 iulie 1922, trenul accelerat nr. 15, ce circula spre Sinaia, remorcat de două locomotive seria 140.400, a trecut fără oprire prin Halta Posada şi a continuat să urce spre staţia Valea Largă. Ajuns la kilometrul 57 al căii ferate Ploieşti-Predeal, la ora 16.25, trenul s-a angajat, cu o viteză de 35 de km/h, pe podul ce traversa râul Prahova, iar după trecerea primei locomotive, ce purta numărul 140.413, structura metalică s-a prăbuşit, antrenând în cădere, cea de-a doua locomotivă şi primul vagon de călători din garnitură (foto stânga şi sus).
În perioada 13-31 iulie 1922, circulaţia feroviară pe ruta Comarnic-Sinaia a fost complet întreruptă, călătorii fiind transbordaţi cu ajutorul autobuzelor C.F.R.
Cel de-al doilea pod, situat la numai câteva sute de metri înaintea podului căzut, la kilometrul 56 al liniei, s-a prăbuşit, la rândul său, în ziua de 19 septembrie 1922, sub greutatea unui tren de pasageri, ce cobora de la Sinaia, spre Ploieşti (foto jos). Cauzele exacte ce au dus la căderea ambelor poduri au rămas necunoscute până în prezent.

«Am acceptat ca aviaţia aliată să bombardeze Bucureştiul»
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/am-acceptat-aviatia-aliata-sa-bombardeze-bucurestiul
Într-un interviu realizat în august 1990 şi publicat acum în „Historia”, Constantin Vişoianu povesteşte detalii din culisele negocierilor de pace, din aprilie 1944, de la Cairo şi, apoi, din culisele tratativelor de armistiţiu de la Moscova.
August 1990... Graţie bunăvoinţei lui Mihai Cârciog, preşedintele Fundaţiei Expres, am posibilitatea să trec „Lacul” şi să văd America! Astfel, am putut să mă bucur de invitaţia de a merge la Washington, la Romfest, prima ediţie când se întâlneau românii din exil cu cei din ţară. TVR Liberă, prin Em. Valeriu, mi-a refuzat echipa de filmare, aşa că am redevenit ziarist de gazetă. Invitatul special la această reuniune nu avea să fie altul decât Constantin Vişoianu. Printre altele, Constantin Vişoianu mersese la Cairo, în aprilie 1944, pentru a negocia, în numele Opoziţiei, pacea cu puterile occidentale şi făcuse parte din delegaţia României la Tratativele de Armistiţiu de la Moscova. Avea atunci mai mult decât veacul. M-a prezentat domniei-sale Ion Raţiu şi m-am grăbit să obţin privilegiul de a-l vizita a doua zi. Întâlnirea noastră cu Istoria avea să aibă loc chiar în după-amiaza zilei de 23 august. Acum douăzeci de ani. M-am grăbit atunci să trimit corespondenţa săptămânalului independent „Expres-Magazin”. Iar mai târziu, când relaţiile mele cu TVRL se mai ajustaseră, să dau pe post înregistrarea făcută în condiţii, e adevărat, neprofesionale. Cum emisiunea a dispărut, ca multe altele, din arhiva TVR, pun la dispoziţia revistei „Historia” transcrierea unei părţi din confesiunea lui Constantin Vişoianu, convins că reprezintă un document istoric valoros.
Cum am trecut Dunărea în drum spre Cairo
„Conspiraţioniştii” din martie 1944 credeau că România avea să iasă din război printr-o situaţie simetrică, în oglindă, cu modul în care Regele Ferdinand primise la Bicaz vestea că începuse numărătoarea de sfârşit a Marelui Război. În noiembrie 1918, Grigore Gafencu, viitorul mare diplomat, pilotând un avion decolat de la Salonic, după ce trecu peste frontul german stabilit în sudul Moldovei, avea să aterizeze, în condiţii tainice, aproape de Iaşi. Aşa a primit Regele imbold să rupă armistiţiul la care fusesem constrânşi şi să pornim împotriva duşmanului o dată cu mult aşteptata ofensivă franceză din sudul Dunării. Acum, în primăvara anului 1944, lotca pescărească, ce trecea clandestin, într-o noapte fără lună, în sudul Dunării, va avea acelaşi epilog, va da românilor vestea cea bună? În misiune nu mai era Gafencu, ci Constantin Vişoianu. Însoţit de un curier diplomatic. Şi tot ca atunci teama era de nemţi…
C.Vişoianu: Noi am făcut pregătirile actului de la 23 august în afara mareşalului Antonescu. Deşi unele dintre demersurile noastre erau cunoscute, din când în când, de către Antonescu, noi nu colaboram cu el. Antonescu a aflat despre plecarea mea la Cairo. Eu trebuia să plec împreună cu Ştirbei, însă Antonescu s-a opus, deoarece eu fusesem un colaborator apropiat al lui Titulescu şi lui i se părea că politica acestuia a fost favorabilă Rusiei, căci se ştia că Titulescu întotdeauna dorise să avem pace în jurul nostru şi atunci a trebuit să plec mai târziu şi oarecum clandestin. Pogoneanu şi alţii au pregătit un automobil cu însemne diplomatice şi am plecat noaptea spre Dunăre.


Da, a fost un drum plin de senzaţional. Nu numai trecerea nocturnă cu barca, dar şi mai departe. Dincolo ne aştepta Naum Ionescu cu un automobil şi ne-a dus la Sofia. Eu plecasem cu un funcţionar din Ministerul de Externe, Ciurea, cu ajutorul lui urma să trimit la fiecare două săptămâni de la Cairo la Ankara corespondenţa.

De acolo pe calea ferată am ajuns la graniţa bulgaro-turcă. Cum uzanţa era ca întotdeauna să fie doi curieri diplomatici – unul reprezentând pe Cristescu, şeful Siguranţei Statului – am fost trecut şi eu pe paşaport tot curier, deşi fusesem ministru la Haga. Înainte de a pleca, am primit o telegramă ca să vin pe numele meu, de Vişoianu. M-am gândit că e imprudent să fac asta, pentru că autorităţile germane, care asigurau paza din partea bulgărească, şi-ar fi dat seama că eu reprezint Opoziţia şi aş fi căzut pe mâna nemţilor.

În aşteptarea vizei am stat la graniţa bulgaro-turcă două ore, timp în care neliniştea noastră creştea. În sfârşit, a venit un ofiţer german care ne-a dat paşaportul pe care era viza şi ne-a urat drum bun. Abia mai târziu am aflat de ce am aşteptat atât de mult şi de ce n-am fost reţinut. Englezii ne-au spus că linia telefonică cu Bucureştiul era întreruptă şi paznicii germani ai frontierei bulgare n-au avut răbdare să aştepte peste două ore.

Când am ajuns la Constantinopol, unde m-au primit englezii, am vrut să aflu de la ei care a fost pricina pentru care au ţinut să călătoresc cu numele meu – fapt periculos – şi ce credeţi că am aflat? Ei trimiseseră o telegramă ca să nu viu cu paşaportul pe numele meu. A fost o eroare de decodare a telegramei…
Am acceptat până la urmă ca aviaţia aliată să bombardeze Bucureştiul
Actele pe care le-am dus cu mine erau cunoscute de Rege; militarii au lucrat planurile pe care le-am luat cu mine după ce ei au fost încredinţaţi că suveranul aprobase aceste demersuri. Prin alte mijloace, prin intermediul misiunii sovietice din Suedia, prin doamna Kolontay, Antonescu aflase şi el de aceste tratative.

Deşi era informat prin ministrul nostru din Suedia, Antonescu nu vroia să facă un armistiţiu.
La Cairo noi am vorbit despre pregătirile noastre militare pe care le preconizam (pentru ieşirea din război – n.r.) şi aşteptam să ne vină răspunsul. Anglo-americanii ni l-au dat după două zile de la conferinţa pe care o avusesem cu ei şi ne-au spus să aşteptăm răspunsul sovietic, dar răspunsul sovietic nu venea. A trecut o săptămână, au trecut două, cinci, eu îl vedeam din când în când pe Novikov cu care vorbeam despre orice, dar nu primeam răspunsul.

După un timp, când situaţia noastră militară s-a înrăutăţit am avut impresia că Rusia pregăteşte intrarea în România fără armistiţiu. Atunci am fost să-l întâlnesc pentru a zecea oară pe ambasadorul britanic împreună cu care m-am dus la reprezentantul sovietic. Lordul Moin l-a întrebat dacă a primit vreun răspuns de la Moscova. Nu primise. „Nu poţi da încă o telegramă?”, l-a întrebat englezul. Novikov s-a uitat la noi şi a spus: „Dumneavoastră credeţi că un ambasador sovietic poate să dea o asemenea telegramă guvernului sovietic?”.

După lungi tratative, mareşalul Wilson, care comanda trupele aliaţilor din zona Mediteranei a acceptat cererile noastre urmând ca pe 26 august să trimită unităţi de aviaţie ca să bombardeze obiectivele militare din preajma Capitalei. După cum se ştie ziua de 26 august era ziua hărăzită iniţial pentru declanşarea evenimentelor. Noi comunicasem la Bucureşti că suntem de părere ca să dăm lovitura fără răspunsul sovietic, deoarece eram convinşi că Rusia sovietică vrea să intre în România fără armistiţiu, tocmai pentru a dispune de soarta ţării noastre sută la sută. Bucureştiul a acceptat punctul nostru de vedere însă evenimentele s-au precipitat prin arestarea mareşalului Antonescu în ziua de 23 august.

A urmat o noapte în care cu bietul Ştirbei ne-am frământat teribil ca să facem ceva pentru a opri o tragedie prin bombardamentul pe care aviaţia aliaţilor ar fi urmat s-o facă la data convenită cu noi. Până la urmă hotărârea noastră a fost de a lăsa ca acţiunea militară a aviaţiei anglo-americane să aibă loc ca ea să distrugă punctele de rezistenţă germane, chiar cu riscul pierderilor în rândul armatei noastre (cam cinică socoteala cu „pierderile colaterale”, nu? – n.r.). Decizia noastră s-a dovedit, din fericire, inspirată, căci bombardamentul s-a dovedit salvator; armatele române reuşiseră să se desprindă de trupele germane...

Pentru cine bat clopotele la Moscova

Fiind la Cairo am primit dispoziţia ca împreună cu Ştirbei să ne ducem la Moscova. Acolo a venit şi o delegaţie a noului guvern constituit în frunte cu generalul Sănătescu. Din această delegaţie făcea parte Pătrăşcanu, care era ministru de Justiţie, Hristu Ionel, care era expert în chestiile economice, un general, nu mai ştiu cum îl cheamă, care s-a alăturat apoi comuniştilor.

La Moscova ni s-a spus că trebuie să semnăm armistiţiul pe care îl negociasem la Cairo. Aici, la Moscova, am tot aşteptat vreo două-trei săptămâni până când am fost, într-o seară, convocaţi la Kremlin de către Molotov, care era ministrul de Externe.

Nu era seară, era miezul nopţii. Începuse să se tragă clopotele şi Molotov ne-a spus motivul pentru care bat ele: „Am ocupat Bucureştiul”. Atunci am înţeles de ce fuseserăm puşi să aşteptăm atâta timp. Şedinţa Comisiei de armistiţiu era prezidată de către Molotov, care avea alături pe Vîşinski şi alţi sovietici. Mai erau prezenţi Harimann, reprezentantul Americii, şi ambasadorul britanic.

Tratativele au început printr-o declaraţie care era o expunere a punctului de vedere românesc şi a fost făcută de către Pătrăşcanu, de mine şi de Hristu. Declaraţia a fost citită de Pătrăşcanu, care, vreau să vă spun, n-a schimbat niciun cuvânt. S-a purtat foarte frumos, a fost un bun român. După aceea au început discuţiile pe articole; toate declaraţiile de natură politică le făceam eu, cele de natură economică le făcea Hristu, un bun prieten de-al meu cu care am copilărit chiar.

Molotov ne lăsa să vorbim şi doar intervenea din când în când zicându-ne să trecem la articolul următor. Şi aşa treceam de la un articol la altul; ei luau notă de observaţiile noastre şi a doua zi veneau cu anexa la articolele la care noi făcusem observaţii serioase. Anexele, să nu credeţi că făceau concesii românilor, ci dimpotrivă, interpretau în modul cel mai rău pentru noi dispoziţiile din armistiţiu. În această situaţie, am hotărât împreună cu Hristu să nu mai facem observaţii şi aşa am trecut de la un articol la altul. Abia la sfârşit am cerut să se adauge patru articole, între care cel mai important pentru mine era ca la sfârşitul ostilităţilor militare trupele aliaţilor vor părăsi teritoriul României.

Molotov a obiectat că nu e nevoie, căci e de la sine de înţeles că la sfârşitul operaţiunilor militare ei se vor retrage, la care eu am insistat spunând că tocmai de aceea trebuie să specificăm căci noi nu cerem altceva. Molotov se întrecea să mă asigure că nu e nevoie, dar eu eram tânăr pe vremea aceea, tot insistam şi i-am spus cuvintele lui Talleyrand: „Merge fără să spui, dar mai bine e s-o spui.” Molotov mi-a mulţumit că i-am amintit de Talleyrand, dar nu e nevoie. Insistenţele mele au fost întrerupte de Harimann, care a spus că-l roagă pe domnul Vişoianu să nu mai insiste, căci punctul de vedere al domnului Molotov este împărtăşit şi de americani.

Unde roşeşte obrazul lui Vîşinski

După Revoluţie au fost publicate prevederile despăgubirilor de război impuse României. În câţiva ani Ţara avea să fie pustiită în aşa hal încât Stalin, nemaiavând ce mai lua, ne-a mai pricopsit cu încă o mostră de cinism… tovărăşesc: URSS, în mărinimia sa, ne-a redus, chipurile, la jumătate plata datoriilor de război!
C.Vişoianu: Eu eram încă în guvern (e vorba, desigur, de lunile ianuarie-februarie, puţin înainte de impunerea de către Vîşinski a guvernului Groza – n.r.) şi însărcinat cu executarea armistiţiului când, într-o zi, îmi telefonează ministrul Economiei să-mi spună că un general sovietic a venit la el şi îi cere lucruri pe care nu i le putem da, dar că acesta insistă. I-am cerut să-l trimită pe general la mine cu lista cu pretenţiile pe care le are.

Ce credeţi că ne cerea printre altele? 40.000 de bluze de mătase pentru femei, 40.000 de ouă de fazani (el fusese la o vânătoare şi văzuse că avem fazani), 40.000 (sau 80.000, dar cifra de patruzeci de mii era cea obişnuită) de perechi de pantofi de damă cu tocuri înalte. „Bine, bine, i-am spus eu, dar dumneavoastră hrăniţi armata cu ouă de fazan?

Îmbrăcaţi femeile, care sunt, să zicem, în armată cu bluze de mătase şi le înălţaţi pe pantofi cu tocuri cui? I-am spus clar că noi nu avem nimic din toate astea şi nu-i putem satisface dorinţele. Atuncea, zice, să-mi daţi bani.” „Nu vă dăm niciun ban.”

După o săptămână a venit Vîşinski la Bucureşti şi atunci Groza, care era vicepreşedintele guvernului, a zis să vorbim cu Vîşinski despre condiţiile armistiţiului; el (Groza – n.r.) admitea tot ce cereau ruşii. I-am spus domnului Vîşinski să facă ordine în delegaţia sovietică pentru îndeplinirea condiţiilor de armistiţiu căci acolo e un haos, vin fel şi fel de generali care cer fel şi fel de lucruri şi noi nu ştim dacă din proprie iniţiativă sau din partea delegaţiei şi ca dovadă, i-am spus ce ceruse acel general. I-am dat lista. Vîşinski s-a uitat la ea şi a roşit, deşi, poate, în viaţa lui nu roşise.

După câtăva vreme generalul a dispărut din ţară... Noi am trimis din ţară doi saci cu documente privitoare, mai ales, la felul cum e aplicat armistiţiul, saci pe care-i făcusem împreună şi cu Niculescu-Buzeşti şi Rădulescu-Pogoneanu, saci ce i-am încredinţat unui colonel american, dar când am venit în Occident, n-am reuşit să dăm de urma lor...

Am fugit din ţară ascuns în coada avionului

Pentru a da satisfacţie platonică aliaţilor occidentali, Moscova a acceptat ca în guvernul Groza să joace rol de figuranţi şi câte un ministru aparţinând partidelor tradiţionale. Vişoianu a refuzat.
C.Vişoianu: După un aşa refuz am devenit pentru ei (pentru ocupantul sovietic şi ciracii lui – n.r.) inamicul numărul unu. Casa mea de pe Barbu Catargiu era păzită de ăştia, un taxi mă urmărea încontinuu. De ce n-am vrut să rămân într-un guvern dominat de comunişti? Să contribui la prăpădirea ţării noastre?Atuncea Tătărescu a devenit ministru de Externe, căci altfel ar fi fost la economia naţională. Şi, la sugestia lui Pătrăşcanu, m-am hotărât să plec din ţară. Se aflau la Bucureşti doi ofiţeri americani, care erau prieteni cu noi, mai ales cu Pogoneanu şi cu Camil, şi cu ajutorul lor am putut pleca cu un avion american, avion al generalului Skiler, care comanda misiunea militară americană din România.

Am primit o uniformă de soldat şi împreună cu domnul Stănescu, care fusese interpret la englezi, la Bucureşti (el a stat ascuns sub o bancă, iar eu în coada avionului, printre mecanismele alea) am plecat din ţară. Vreau să ştiţi că sovieticii înainte de decolare au inspectat avionul, dar nu şi-au dat seama că ceva nu e în ordine.

Când am ajuns deasupra Ungariei am fost scos din ascunzătoare. Aşa am ajuns la Viena şi de la Viena am fost transportaţi în Germania, într-un orăşel de lângă Frankfurt. După câţiva ani am înfiinţat Comitetul Naţional Român pe care l-am condus timp de douăzeci de ani. Scopul lui era să reprezinte interesele României şi să stăruie pe lângă aliaţii occidentali ca ei să încerce să uşureze situaţia din ţară şi să facă tot posibilul ca ţara să fie eliberată.

Din nenorocire, n-am avut rezultate, deoarece politica lor era încă legată de ruşi, care dispuneau de România cum voiau. Comitetul a funcţionat sub autoritatea Regelui. Noi am dorit să fie un guvern în exil însă americanii n-au acceptat.
Am vorbit cu consulul american să-i dea viză de intrare în SUA lui Lucreţiu Pătrăşcanu

Pătrăşcanu era un comunist naţional, un intelectual. S-a făcut comunist pe vremea când era student în Germania. Da, avea sentimente naţionale. În timpul pregătirii actului de la 23 august ne vedeam foarte des, după aceea am fost cu el la Moscova. Eu îi spuneam Andrei, cum fusese numele lui ascuns.

După şedinţele noastre (din septembrie 1944, de la Moscova – n.r.), el se întâlnea cu comuniştii români de la Moscova, Ana Pauker, Vasile Luca, care erau refugiaţi acolo. După întâlnirile cu ei era disperat. „Nu-mi închipuiam aşa ceva. Că nu voi putea lucra vreodată cu ei.” Era complet dezamăgit de aceştia. De acolo a început ruptura dintre el şi aripa moscovită a comuniştilor şi apoi dezacordul s-a agravat. Mă ţinea la curent cu toate astea, îmi spunea tot.

Se lupta să-i convingă să lase România cât mai liberă, s-o lase să lucreze ca să facă faţă obligaţiilor ce decurgeau din armistiţiu. Părerea lui era că Partidul Comunist trebuie să rămână în opoziţie – el ştia că erau o mie de comunişti, nu mai mult – ca un partid tolerat, până când vor creşte numeric şi vor intra în alianţe politice cu alte partide. A fost persecutat de toţi în frunte cu Ana Pauker. Vorbeam cu el deschis, despre toate.

El a primit ordin să-l atace pe Maniu, deşi în tot timpul războiului sovieticii spuneau la posturile lor de radio românilor să-l asculte pe Maniu, să-l urmeze pe Maniu. Asta era vorba lor la ordinea zilei... Am ajuns după multă vreme la Geneva, eram după o depresiune pe care o făcusem – fusesem convins că n-o să-mi mai văd niciodată ţara. Acolo am întâlnit-o pe prietena lui Pătrăşcanu.

El venea de la o conferinţă a juriştilor de la Bruxelles. I-am transmis să nu se mai întoarcă în ţară pentru că este condamnat. Eu am vorbit cu consulul american care mi-a spus că-i dă viză de intrare în America. Săracu’, totuşi s-a întors. Mi-a spus că nu poate să trăiască în afara ţării. Am constatat, mi-a spus el, că anglo-americanii nu există şi ruşii vor face ce vor ei, vor fi stăpâni cincizeci de ani şi trebuie să ne adaptăm. Astea au fost ultimele lui cuvinte...

Din istoria omenirii. Evenimente care nu se uita Bombardamentele atomice de la Hiroshima si Nagasaki
http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=51071
Era atomica incepe pe data de 16 iulie 1945. In desertul New Mexico, in locul numit Jornada del Muerto (Drumul Mortului), la circa 80 de kilometri de Almogordo, fix la ora 5.30 dimineata a mentionatei zile a lunii lui Cuptor, de pe un turn de otel explodeaza prima bomba experimentala cu plutoniu, lasand in urma ei un crater adanc. Colosalul proiect "Manhattan” a dat rezultate, dar cu urmari dintre cele mai teribile. Dupa moartea lui Roosvelt, noul presedinte al Americii de Nord devine Harry Truman, care trebuia sa decida daca bomba atomica avea sa fie folosita impotriva singurei tari aflate inca in razboi: Japonia. S-a format un comitet numit de Truman insarcinat cu propunerea unei solutii privind folosirea bombei atomice. Robert Oppenheimer si Enrico Fermi si-au dat acordul pentru folosirea bombei si... … In ziua de 6 august 1945, avionul de tip B-29 "Enola Gay” pilotat de colonelul Paul W. Tibbets jr. (29 ani), a lansat o bomba atomica ("Little Boy”) deasupra Hiroshimei. La ora 8 si 16 minute s-a produs explozia atomica, "Little Boy” ("Baietelul”) dezvoltand o energie echivalenta cu aproximativ 13.500 tone de trinitrotoluen. Caldura care s-a produs a topit acoperisurile caselor, a prefacut orice fiinta in nefiinta. Au pierit 78.150 de oameni, 13.983 au fost dati disparuti, inregistrandu-se 37.425 de raniti. Temperatura degajata de explozie avea sa ajunga egala cu cea a soarelui. Japonezii isi tratau ranitii si au constatat stupefiati ce efecte poate avea aceasta bomba. Dar, in acest timp, americanii se pregateau pentru bombardarea altui oras, si anume: Nagasaki. Si a sosit "Grasunul” ("Fatman”) pe data de 9 august 1945, la ora 3 si 49 de minute dimineata, aflat intr-un alt avion B-29, condus de maiorul Sweeney. Bomba cu plutoniu de 5 tone, cu o putere de distrugere de 20.000 tone de trinitrotoluen, a fost lansata la ora 10 si 58 de minute, de la o altitudine de 9.000 de metri, deasupra orasului Nagasaki. Explozia "Grasunului” va face 73.884 de morti, 74.904 raniti, adica 12.000 de victime pe kilometru patrat, dintre care 6.000 de morti. De precizat ca ploaia care urmeaza oricarei detonari atomice este incarcata cu particule radioactive. Asa se face ca multi supravietuitori ai exploziilor de la Hiroshima si Nagasaki au murit apoi in urma otravirii produse de ploaia radioactiva. Zguduitoarea istorie a bombei atomice se incheie cu o trista experienta pentru japonezi si odata cu sfarsitul celui de Al Doilea Razboi Mondial! Deci, se implinesc 65 de ani de la bombardamentele atomice de la Hiroshima si Nagasaki.

Rolul Căilor Ferate Germane în Al Doilea Război Mondial
Prin Tratatul de la Versailles, Germaniei i s-a interzis să continue dezvoltarea reţelei de cale ferată şi să folosească liniile ferate în scopuri militare. Această restricţie a fost încălcată încă din vremea Republicii de la Weimar, iar după preluarea puterii de către Hitler a fost ignorată total. În noiembrie 1938, Germania a pus bazele primului regiment de căi ferate.

Cu cât se concretizau planurile lui Hitler, cu atât şi calea ferată (Reichsbahn) era mai mult implicată în politică. Propaganda naţional-socialistă acţiona fără ocolişuri şi a subordonat în mod clar Căile Ferate ale Reichului orientărilor ideologice susţinând că „Pentru victorie roţile trebuie să se învârtă".
Führerul rezervase căilor ferate un loc aparte în efortul de război, astfel că Rolul Căilor Ferate Germane în Al Doilea Război Mondial devenise vital pentru victoria celui de-al Treilea Reich.

Hiroshima după 65 de ani: au luat SUA decizia corectă?

Un bombardier american se prăbuşeşte la Ogrezeni
În anul 1938, România era al şaselea producător de petrol din lume şi singurul exportator din Europa al acestui produs esenţial pentru transporturile de orice natură. Odată cu declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, zona petroliferă a ţării noastre a devenit un centru de interes pentru ambele tabere beligerante. Ca urmare a alianţei militare încheiate cu România, Germania nazistă a acordat o atenţie aparte protecţiei şi întăririi apărării antiaeriene în toată Valea Prahovei, considerând-o vitală pentru purtarea războiului de către Al Treilea Reich. În acelaşi timp, coaliţia anglo-americană considera că bombardarea şi distrugerea industriei petrolifere româneşti ar fi avut o contribuţie esenţială la reducerea potenţialului de război al Axei.
Primul bombardament, în 1942

Primul raid de bombardament al aliaţilor, cunoscut sub denumirea de „Operaţiunea Halverson”, a avut loc la 12 iunie 1942, când 13 bombardiere, care au decolat din localitatea egipteană Fayed, au traversat Siria, Grecia şi Bulgaria pentru a încerca să bombardeze rafinăria Astra Română din Ploieşti, acţiunea fiind un eşec total.
La Conferinţa de la Casablanca, Maroc (14-23 ianuarie 1943), unde s-au luat deciziile esenţiale pentru desfăşurarea războiului în Europa, respectiv debarcarea din Sicilia, amânarea operaţiunii Overlord – debarcarea din Normandia pentru anul următor, s-a hotărât şi efectuarea celei mai mari operaţiuni de bombardament aerian de până atunci „Tide-Val”, respectiv atacarea instalaţiilor petrolifere de pe Valea Prahovei.
Operaţiunea „Tide-Val”

Pentru aceasta a fost concentrată la Benghazi, în Libia, la dispoziţia Armatei 9-a aeriene americane, cea mai mare flotilă de bombardiere B-24 Ds Liberator formată vreodată, compusă din cinci grupuri de avioane: Liberandos (29 aparate), Traveling Circus (39 aparate), Pyramides (47 aparate), Eight Balls (37 aparate) şi Sky Scorpions (26 aparate), la bordul cărora se aflau 1.763 de piloţi, navigatori, observatori, mitraliori, trăgători şi mecanici americani.
După o perioadă de antrenament special, în deşertul libian fiind reconstituite, la scara 1/1, după fotografii, instalaţiile petrolifere din zona Ploieşti asupra cărora au fost executate mai multe misiuni de bombardament, duminică, 1 august 1943, ora 6 dimineaţa (ora României), 178 de bombardiere strategice B-24 Ds Liberator au decolat de la Benghazi, traversând Marea Mediterană şi îndreptându-se spre România, peste Peninsula Balcanică.
Din pricina condiţiilor meteorologice, precum şi a interzicerii folosirii mijloacelor de comunicaţie, numai 162 de aparate au ajuns în spaţiul aerian al României, începând cu ora 13.00, şi au lansat asupra zonei petrolifere şi împrejurimi peste 1.800 de bombe, având între 250 şi 500 de kg fiecare.
Ca urmare a acţiunilor combinate ale artileriei antiaeriene şi ale aviaţiei de vânătoare române şi germane, impresionanta flotilă aeriană americană a înregistrat pierderi grele: 41 de aparate doborâte de artileria antiaeriană şi aviaţia de vânătoare, opt aparate au aterizat forţat în Turcia (neutră în acea vreme), alte 23 de aparate au aterizat forţat la ­bazele din Cipru, Sicilia sau Malta şi doar 88 de avioane au reuşit să revină la Benghazi (55 dintre ele fiind destul de grav avariate). Pierderile umane americane s-au ridicat la 627 de ­militari (310 morţi, 130 de răniţi, 180 de prizonieri în România şi 79 internaţi în Turcia).
Dintre numeroasele mărturii referitoare la acest raid, un episod aparte îl constituie şi prima acţiune românească tip „kamikaze” a sublocotenentului aviator Carol Anastasescu, pilot pe un avion de vânătoare I.A.R.-80, care, după ce a doborât un bombardier B-24, fiind rănit şi cu aparatul avariat, a intrat frontal în motorul altui bombardier B-24.
În timpul prăbuşirii celor două aparate, avionul românesc s-a desprins singur din încleştare şi a aterizat forţat, pilotul revenindu-şi abia pe patul de spital.
Comandantul Bazei Flotilei II-a Vânătoare raporta Subsecretariatului de Stat al Aerului la data de 6 august 1943: „Avionul I.A.R.-80 no. 222, pilotat de slt. av. Anastasescu Carol, căzut în timpul bombardamentului aerian inamic, din ziua de 1 august 1943, a fost găsit lângă Rafinăria Vega Ploieşti. Pilotul, rănit la faţă, se plânge de dureri de şale, nu a putut da nici o indicaţie referitor la accident. Avionul reformat; are fuselajul, motorul şi o parte din aripi sparte.”
Într-o mărturie, consemnată mult mai târziu, aviatorul Carol Anastasescu relata: „La ultima tragere, în momentul redresării, am auzit o pocnitură în stânga jos, cam către piciorul stâng. Maneta era lovită şi ea. Nu mi-am dat seama că sunt rănit... Degajam, când am văzut mici stropi de flăcări scurgându-se de pe manetă pe picior. Pantalonul de piele a început să mă frigă, să mă ardă. Încercând să-mi apăr piciorul, să sting flacăra care lua proporţii, mi-am fript palma. Răpus de usturimea aceea îngrozitoare, am deschis carlinga pregătindu-mă să sar. Mai târziu, americanii au spus că am sărit. Nu am sărit... Am încercat să iau puţină înălţime trăgând uşor maneta; era prea jos ca să pot sări... Arsurile mă chinuiau îngrozitor, mă temeam să nu explodeze avionul. În momentul acela am văzut un bombardier desprinzându-se din formaţie şi venind să mă atace. Avionul meu scotea fum; el trăgea direct în mine cu toate mitralierele din faţă. Nu mă mai puteam apăra, chinurile deveniseră insuportabile. Am virat uşor pe stânga colosului picând uşor spre motoare decis să intru în el... Am simţit o căldură puternică, şi atât. M-am trezit într-un spital...”.
Document inedit prezentat de „Historia”

Tot în legătură cu acest raid de bombardament al aviaţiei americane, în patrimoniul Muzeului Militar Naţio­nal „Regele Ferdinand I” se află o donaţie interesantă făcută de amiralul (r) Marcel Diaco­nescu: 17 fotografii alb/negru inedite realizate chiar de el, la 3 august 1943 (când era doar aspirant de marină, aflat în permisie), cu prilejul identificării membrilor echipajului unui avion american de bombardament căzut la marginea comunei Ogrezeni, judeţul Ilfov. „Historia” vă prezintă în exclusivitate câteva dintre acele fotografii, dar şi copia procesului-verbal încheiat cu acel prilej de către doctoriţa Lucia Diaconescu, sora lui Marcel Diaconescu, şi şeful secţiei de jandarmi Bolintin, plutonier major Militaru Nicolae:
„Astăzi, anul una mie nouă sute patruzeci şi trei, luna august, ziua trei, în marginea de nord-est a comunei Ogrezeni, judeţul Ilfov.
Noi, Lucia Diaconescu, medic la Circa Sanitară Bălăşoveni, judeţul Ilfov, asistată de dl. Plutonier major Militaru Nicolae, şeful Secţiei de Jandarmi Bolintin.
Având în vedere Ordinul No. 2061 din 3 august 1943 al Legiunii de Jandarmi Ilfov, prin care se ordonă a ne transporta la faţa locului căderii avionului inamic american pentru stabilirea identităţii prizonierilor morţi, ce fac parte din echipajul avionului inamic.
Ne-am ­ transportat la faţa locului şi am putut constata următoarele:
-De sub sfărâmăturile avionului au putut fi ridicate patru cadavre complet carbonizate, care, după aparenţă, par a aparţine a 4 indivizi de sex masculin, de talie înaltă, vârsta neputându-se aprecia, între care doi au putut fi identificaţi după următoarele semne: purtau la gât lanţ cu tăbliţă de metal având inscripţia numelor:
-1. Taylor Wance
-2. Higghins Bernard
- La o distanţă de 10 (zece) metri vest de avionul doborât s-au găsit aruncate două cadavre de sex bărbătesc, intrate în putrefacţie, şi care au putut fi identificate după actele ce le posedau:
-1. Richard R. Murai, talie mijlocie, prezentând fractura deschisă a coloanei vertebrale în regiunea dorso-lombară. La examenul fizic s-a constatat că prezintă circumcizie rituală. Cada­vrul pare a avea vârsta de 22-25 ani.
-2. Robert Guard, de talie înaltă, vârsta 25-30 ani, prezentând fracturi multiple deschise ale ambelor gambe; plagă prin schijă profundă, regiunea-antero superioară a coapsei drepte, arsuri de gradul 3 a mâinii stângi.
Faţă de constatările de mai sus, am autorizat ridicarea cadavrelor procedându-se la înhumarea lor. La ora 16 (şase spre zece) au fost ridicate de autoritatea comunală, aşezate în sicrie şi transportate la Cimitirul Ortodox din comuna Ogrezeni, pentru a fi înmormântaţi.
Drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal, la faţa locului.
SS SS
Medic circa Sanitară Bălăşoveni Şeful secţiei Bolintin”.
Sperăm că aceste rânduri vor putea fi considerate şi o modestă mângâiere pentru sufletele urmaşilor acestor eroi ai armatei americane, care, la 67 de ani după decesul rudelor lor, vor putea afla locul în care au fost înmormântaţi piloţii: o comună din apropierea Capitalei României.

SUA comemoreaza bombardarea orasului Hiroshima


La 65 de ani de la lansarea bombei atomice asupra orasului japonez Hiroshima, Statele Unite ... detalii »

Submarinele germane, spaima Forţor Aliate

http://www.adevarul.ro/international/Submarinele-germane-spaima-Fortor-Aliate_0_307769750.html

Poate una dintre cele mai înfricoşătore arme a lui Hitler, flota de submarine a suscitat mereu atenţia atât a istoricilor, cât şi a militarilor. Multe din proiectele legate de submariene şi dezvoltate în timpul acestui conflict au stat la baza construirii puterilor militare de azi precum SUA, Rusia şi altele
Submarinele Germaniei naziste au provocat pagube imense aliaţilor în primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial. În septembrie 1939, cel de-al Treilea Reich dispunea de 56 de submarine, dintre care doar 22 puteau lupta în Atlantic. Cu toate acestea, până la sfârşitul anului, 100 de nave aliate au fost scufundate.
Treptat, germanii au sporit numărul submarinelor şi calitatea lor tehnică, precum şi tacticile de luptă, apelând la atacurile „în haită", introduse de amiralul Karl Donitz. Rezultatele nu au întârziat să apară. În 1940 au fost scufundate 1.050 de nave aliate.

VIDEO Aliaţii au folosit torpile umane în Al Doilea Război Mondial!

Istoricul Marian Ştefănescu consideră că efortul Germaniei naziste de a pune la îndoială supremaţia engleză pe mare prin atacul convoaielor aliate a fost de la început sortit eşecului, mai mult atacurile navelor germane au fost în general temerare şi riscante. Pentru a înlătura pericolul pe care îl reprezenta cuirasatul german Tirpitz, aliaţii au folosit inclusiv torpile umane pentru a-l scufunda.


„După ce Franţa şi Marea Britanie au declarat război Germaniei ca urmare a invadării Poloniei de către trupele celui de-al Treilea Reich, singurele acţiuni de luptă puternice între cele două părti s-au desfăşurat pe apă în aşa numita „Bătălie a Atlanticului”.

VIDEO Cum a fost scufundată cea mai puternică navă din cel de-al Doilea Război Mondial

În 1939, în condiţii de maxim secret, Germania lansează la apă cuirasatul "Bismarck", o adevărată provocare pentru marina engleză care nu a precupeţit niciun efort pentru a scufunda cel mai puternic crucişător al celui de-al Doilea Război Mondial.

Odată cu accederea lui Hitler la conducerea Germaniei şi reînarmarea celui de-al Treilea Reich, marina germană a conceput un amplu plan pentru ca până în 1947, flota germană să o egaleze ca putere de luptă pe cea britanică.

În 1936, amiralul Erich Raeder, conducătorul marinei germane (Kriegsmarine ) îi prezintă Fuhrerului “Planul Z” prin care Kriegsmarine trebuia să îşi asigure supremaţia navală prin construcţia unor puternice şi rapide nave de luptă. După trei ani de muncă asiduă, în februarie 1939, în condiţii de maxim secret, Germania lansează la apă cuirasatul “Bismarck”, cu şapte luni înainte de a începe cel de-al Doilea Război Mondial.

Cuirasatul avea un deplasament de 50.153 de tone, iar armamentul pe care-l purta era redutabil: 8 tunuri de 38 cm., 12 tunuri de 15 cm, şi câte 16 mitraliere antiaeriene de 105 si 37 mm. Armura de protecţie a vasului, din oţel special, era groasă de 320 mm.; aceasta îl făcea aproape de neatins într-un atac cu torpile din partea unor nave de război, singura preocupare reală pentru germani fiind un atac masiv cu bombe lansate de avioane inamice. În ciuda proporţiilor sale, vasul era capabil de o viteză maximă impresionantă: aproape 30 de noduri pe oră.

Căpitanul vasului, Ernst Lindemann, era unul dintre cei mai capabili ofiţeri ai marinei germane, celebru pentru calmul, priceperea şi talentul de a stabili cu echipajul relaţii de stimă reciprocă.

La 18 mai 1941, Bismark însoţit de crucişătorul Prinz Eugen a pornit în Atlantic în lupta împotriva convoaielor aliate realizînd un ocol mare în jurul părţii superioare a Islandei.

Marina Regală a primit informaţii despre ieşirea în larg a celor două vase germane şi a format un grup de luptă pentru a le intercepta.

Pe 24 mai, Bismark a fost reperat de către cel mai puternic vas de luptă al marinei britanice crucişatorul HMS Hood. A urmat un scurt schimb de focuri între cele doua vase. Tunurile puternice ale lui Bismark au lovit în plin nava engleză care s-a scufundat în mai puţin de cinci minute. În aceeaşi confruntare, Bismark a avariat grav şi crucişătorul Prince of Wales.

Înfuriat la auzul acestei veşti, premierul britanic Winston Churchill a ordonat “scufundarea” lui Bismarck, pentru a răzbuna distrugerea navei amiral a Regatului Unit. Întreaga flotă britanică pleacă în căutarea lui Bismark care este localizat de aviaţia britanică. Royal Air Force reuşeste să atace il atace pe Bismark şi să îl avarieze uşor.

Totuşi, confruntarea afectase si structura de suprafaţă a cuirasatului german. Crezându-se încă la adăpost, comandantul Lindemann a luat decizia întoarcerii în portul francez Brest, pentru reparaţii.

În cursul zilei de 26 mai, un atac cu torpile lansat asupra sa de către crucişătorul britanic HMS Ark Royal i-a crăpat în mod superficial armura. Avioanele torpiloare îl lovesc din nou pe Bismarck în tot cursul nopţii de 26 spre 27 mai, avariându-i cârma.

Atacul decisiv a urmat în dimineaţa lui 27 mai 1941. Mai multe vase britanice, printre care cuirasatele HMS King George V, HMS Norfolk, HMS Rodney , l-au urmărit îndeaproape, torpilându-l şi bombardându–l. În aceste condiţii, fără cârmă şi cu viteza mult micşorată, cuirasatul Bismarck a primit lovitura de graţie din partea crucişătorului britanic HMS Dorsetshire. Din echipajul de 2 321 de oameni ai lui Bismarck au fost salvaţi numai 115.

La auzul veştii că Bismarck a fost scufundat, Churchill a exclamat: “mă întreb ce o spune acum şacalul” (Hitler).

Bombardaţi Ploieştiul, istoria acelor ani
http://www.jurnalul.ro/stire-carte/bombardati-ploiestiul-istoria-acelor-ani-550273.html




"Fortăreaţa Ploieşti. Campania pentru distrugerea petrolului lui Hitler" este volumul istoric recomandat de Editura Meditaţii, imprint Meteorpress, şi semnată de Jay A. Stout - fost pilot de avion şi autor al mai multor lucrări despre istoria aviaţiei. O relatare fascinantă a susţinutei campanii de bombardamente dintre 1 august 1943 şi 19 august 1944 împotriva complexului de rafinării petroliere de la Ploieşti, scrisă de un pilot de vânătoare din Marine Corps, veteran al 37 de misiuni de luptă aeriană.

Campania asiduă - zguduitorul raid la joasă înalţime din 1943 şi toate celelalte care i-au urmat - este o poveste cu implicaţii vaste, printre cele mai importante din al doilea război mondial şi relatată pentru prima dată de Jay Stout. În "Fortăreaţa Ploieşti", autorul prezintă întâmplările unor oameni obişnuiţi din ambele tabere, prinşi în circumstanţe extraordinare. Studiul său se bazează pe ani de cercetare şi interviuri, condensaţi într-o relatare unică şi excepţională, care aduce la viaţă experienţele terifiante prin care au trecut echipajele de zbor, subliniind curajul lor incredibil şi rezultatele militare ale înfruntării sângeroase, cu întregul efort plasat în contextul istoric cuvenit.

VIDEO Luftwaffe, învinsă de o eroare strategică a naziştilor
http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/video-luftwaffe-invinsa-o-eroare-strategica-nazistilor
Germania a pierdut supremaţia aeriană în cel de-al Doilea Război Mondial din cauza unei erori strategice, a afirmat istoricul Mihai Retegan. Lipsa unei bombardier strategic şi concepţia de război a conducerii Werchmatului în folosirea aviaţiei doar ca sprijin pentru blindate şi nu ca forţă independentă au condus la înfrângerea Luftwaffe în Bătalia Angliei.

„Germania a pierdut supremaţia aeriană din cauza unei erori strategice. Aviaţia nazistă a fost proiectată şi folosită ca mijloc de sprijin pentru blindate, ea intervenea mai ales în susţinerea ofensivelor terestre.
Toate ofensivele germane începeau printr-un atac aerian care distrugea obiective apropiate de linia frontului. Aici intervine şi greşeala. Industria germană care era deosebit de dezvoltată nu a luat în calcul proiectarea unei aviaţii strategice, a unui avion care să poată să zboare câteva mii de kilometri distanţă fără să fie realimentat. Avioane capabile să lovească ţinte în adâncimea teritoriului inamic.
Germaniei i-a lipsit acea parte de aviaţie pe care o dezoltaseră Royal Air Forceprin construirea bombardierelor Lancaster cu rază mare de acţiune sau bombardierele pe care le proiectaseră SUA. Germanii s-au gandit că pot câştiga războiul şi fără să construiască o astfel de aviaţie strategică.
În privinţa avioanelor de vânătoare, Germania excela prin construirea modelelor Focke-Wulf şi Messerschmitt care au semănat destul de multe cruci în randul piloţilor aliaţi. Materialul uman de care beneficia aviaţia germană era unul dintre cele mai calificate. Problema a intervenit în momentul în care Luftwaffe a trebuit să înlocuiască piloţii doborâţi şi pe care nu i-a putut recupera. Reînnoirea numărului de piloţi de către aviaţia germană a fost un process destul de greoi”, afirmat profesorul Mihai Retegan.

VIDEO Cinci motive pentru care a eşuat Luftwaffe în «Bătălia Angliei»

Istoricul Marian Ştefănescu consideră că Germania nazistă a eşuat în a înfrânge Marea Britanie printr-un atac aerian masiv, în vara anului 1940, din cel puţin cinci motive. Printre cauzele enumerate de acesta se numară: radarul performant pentru acele timpuri dezvoltat de britanici, autonomia de zbor redusă a avioanelor de vânătoare germane, pierderile mari de avioane şi în special de piloţi suferite de Luftwaffe, dar şi mobilizarea de război exemplară a industriei britanice care a reuşit să producă mai multe avioane în comparaţie cu „Imperiul nazist”.

1. Britanicii deţineau un sistem foarte performant de radar pe două niveluri, în felul acesta Marea Britanie a câştigat războiul informatic. Chiar dacă la începutul luptei se confruntau 2.000 de avioane germane cu 700 de avioane britanice, radarul a anulat superioritatea germană.
   
2. Prin construcţia lor avioanele germane nu puteau face faţă unei confruntări strategice, aşa cum a fost lupta din spaţiul aerian britanic. Cele mai performante avioane de vânătoare germane, Messerschmitt 109, nu aveau o autonomie de zbor mai mare de două ore. Avioanele de vânătoare se ridicau de pe aeroprturile din Franţa, Belgia şi Olanda. Din acest moment aveau nevoie de 45 de minute pentru a ajunge deasupra obiectivului, iar aici le rămâneau pentru confruntarea aeriană maxim 20 de minute, deoarece erau obligate să se întoarcă pentru realimentare. Dăcă zburau mai mult deasupra teritoriul britanic cădeau în mare. În felul acesta avioanele de bombardament germane care aveau o autonomie mult mai mare rămâneau fără protecţie.
   
3. Pierderile germane în „Bătalia pentru Anglia” au fost mari datorită bombardierelor care erau ţinte facile pentru aviaţia engleză. Pentru fiecare aparat britanic doborât, germanii pierdeau două.
   
4. Mobilizare exemplară a britanicilor a constituit o altă cauză. Puţină lume ştie că micul arhipelag britanic a construit în 1940 mai multe avioane de luptă decât întreg „Imperiul German” care se întindea pe aproape întreaga Europa Occidentală şi Centrală.
   
5. O altă cauza a constituit-o numărul mare de piloţi pierduţi de germani deasupra Angliei. Dacă un avion german doborât însemna şi un pilot pierdut pentru Luftwaffe, nu acelaş lucru se întampla cu piloţii englezi doborâţi, mai mult de jumătate dintre aceştia erau recuperaţi şi puteau pilota din nou, a concluzionat profesorul Marian Ştefănescu.
   

Ioan Dobran: „Am apărat din aer linia frontului românesc“


17:46Ioan Dobran este, la 92 de ani, singurul pilot de aviaţie în viaţă din Grupul 9 de vânătoare care a asigurat protecţia liniei frontului în cel de-al Doilea Război Mondial. Are la activ 11 victorii aeriene şi 3 doborâri. Dobran a zburat sub comanda Căpitanului aviator Alexandru Şerbănescu, as al aviaţiei de vânătoare române, cu 47 de victorii aeriene.

Episodul 6 din seria "Al Doilea Război Mondial, aşa cum l-au văzut nemţii": Istoria aviaţiei germane 1914-1945


Istoria Luftwaffe (Armata aeriană germană) începe în 1910, o dată cu înfiinţarea „Serviciului Aerian al Armatei Imperiale Germane“.
În timpul Primului Război Mondial, piloţii germani precum Manfred von Richthofen, renumit în rândurile aliaţilor ca „Baronul Roşu“, Ernst Udet, Hermann Göring, Oswald Boelcke (considerat primul tactician al luptelor aeriene), Max Immelmann şi Werner Voss vor aduce în luptele aeriene o faimă greu de egalat Serviciului Aerian al Armatei.
După înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial, forţele sale aeriene au fost desfiinţate ca urmare a prevederilor Tratatului de la Versailles, care cereau ca toate avioanele armatei imperiale să fie distruse.

Pe 26 februarie 1935, Adolf Hitler i-a ordonat lui Hermann Göring să reînfiinţeze Luftwaffe. Germania îşi va testa piloţii, avioanele şi tacticile de luptă în războiul civil din Spania (1936-1939), atunci când Legiunea Condor a fost trimisă în Spania să sprijine rebeliunea antirepublicană condusă de generalul Francisco Franco.

În vara anului 1939, în ajunul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, Luftwaffe devenise cea mai puternică forţă aeriană din lume. Peste doar un an avea să fie învinsă în bătălia Angliei de către aviaţia britanică Royal Air Force (RAF).

VIDEO A existat o complicitate între nazism şi conducerea militară a Wehrmachtului?
Istoricul Marian Stefănescu consideră că între nazism şi conducerea armatei germane a existat o complicitate, fapt dovedit de inexistenţa unei minime opoziţii în cadrul armatei faţă de acţiunile lui Hitler. Chiar şi în momentele în care Hitler „a lovit” în generalii Wehrmachtului, armata germană nu a avut curajul să reacţioneze la abuzurile comise de liderul nazist.
„Pâna la celebrul complot din iulie 1944 (complotul realizat de colonelul Claus von Stauffenberg, n.r.) nu a existat nici un act organizat al corpului militar împotriva puterii naziste. Regimul nazist se baza pe sprijinul consistent al armatei. Potrivit Tratatului de la Versailles armata germană a fost limitată la 100.000 de oameni. Acesta este momentul în care conducerea armatei germane s-a simţit trădată de către clasa politică. Introducerea serviciului militar obligatoriu şi remilitarizarea Renaniei de către Hitler au consolidat regimul nazist, dar şi puterea miltară. Din acest moment a existat o complicitate între nazism şi conducerea militară.
Hitler a anticipat anumite acţiuni ale conducerii armatei. Au existat doar câteva cazuri în care anumiţi ofiţeri nu au fost de acord cu planurile lui Adolf Hitler. Toate aceste cazuri au fost repede lichidate. Un mare benficiar al „Nopţii cuţitelor lungi”, atunci când Hitler a lichidat opoziţia din SA şi pe Ernst Röhm a fost armata germană. Chiar atunci, Hitler a executat şi doi generali din armată, Kurt von Schleicher şi Ferdinand von Bredow, pentru a da un avertisment conducerii militare să nu i se opună.
A mai existat un caz de epurare a doi generali în 1938. Atunci, Werner von Blomberg şi Wilhelm Frick au fost demişi din funcţiile pe care le deţineau în cadrul Wehrmachtului. Cei doi au fost îndepărtaţi nu pentru că i se opuneau lui Hitler, ci pentru a fi înlocuiţi cu persoane mai apropiate Fuhrerului
Doar generalul Ludwig Beck a avut o opoziţie deschisă faţă de planurile lui Hitler, însă memorandumurile pe care acesta le redacta erau raţionale şi vizau problem care ţineau de pregătirea, organizarea şi apoi planurile de atac ale armatei”, afirmă profesorul Marian Stefănescu.

Ostaşii noştri au trecut Prutul când au dat ordin nemţii!
Ne-am familiarizat deja cu celebrul ordin emis de gen. Ion Antonescu la 22 iunie 1941: „Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul!”. Acest ordin era doar o acţiune de imagine, gen. Antonescu emiţând ultimul său ordin în calitate de comandant al trupelor româneşti la 15 iunie 1941. Din acel moment trupele române au intrat sub comanda germană şi au trecut Prutul când au emis germanii ordinul de atac. Acesta este adevărul militar şi istoric al momentului. Restul este imagine.

Situaţia periferică a participării României la atacul împotriva trupelor sovietice din iunie 1941 a fost hotărâtă definitiv în planul modificat al Operaţiei Barbarossa (17 martie 1941). Hitler „a ordonat să se pună în măsură şi mai mare accentul pe flancul stâng al Grupului de armate «Sud» din Galiţia şi Volînia, să se renunţe deocamdată la un atac peste Prut şi să se lase «să înainteze acolo numai atâtea forţe» cât «sunt necesare pentru imobilizarea inamicului; dacă acesta se retrage, trebuie urmărit»“.
Hitler considera Armata României nepregătită pentru un asemenea război, astfel că, în planul general al conflagraţiei, ceea ce ni s-a părut nouă absolut grandios, prezentat ca atare de Antonescu, era în realitate o contribuţie minoră din ansamblul operaţiilor macrostrategice ale marelui front. Iar armata era într-adevăr nepregătită, concepţia generală moştenită de pe vremea lui Carol al II-lea fiind aceea preponderent defensivă, axată pe mobilizarea masivă şi sporirea cantitativă a efectivelor, în locul concentrării mijloacelor şi a tehnicii în unităţi rapide, flexibile şi cu forţă dinamică sporită, adică o organizare pe principii calitative.
Analiştii lucizi ai Ministerului Apărării Naţionale au arătat aceste mari slăbiciuni: „În general, acţiunile militare desfăşurate între Prut şi Nistru au purtat amprenta concepţiilor elaborate în perioada interbelică referitoare la desfăşurarea operaţiilor în cadrul războiului modern, care au pus accentul pe defensivă. Referirile la ofensivă în spaţiul geografic românesc se rezumau la executarea unor riposte pentru nimicirea forţelor inamice pătrunse pe teritoriul României. În acest cadru, efor­turile materiale şi spirituale au fost îndreptate spre întărirea sistemului defensiv al ţării, ofensivei propriu-zise atribuindu-i-se un rol secundar. Ca urmare, această formă de luptă a fost mai puţin studiată şi experimentată, îndeosebi la nivelul eşaloanelor operative şi strategice.
Efectele negative s-au văzut încă de la începutul războiului, atât în ceea ce priveşte actul decizional la nivelul Marelui Cartier General al comandamentelor de armată şi al corpurilor de armate, cât şi al execuţiei, îndeosebi acolo unde inamicul a opus rezistenţă dârză, aşa cum s-au petrecut lucrurile la nivelul Armatei 4.“1

Semnificaţia grandorii pentru noi consta în eliberarea teritoriilor ocupate de U.R.S.S. în 1940 şi readucerea la patria-mamă a milioanelor de români din Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, precum şi a minoritarilor scăpaţi de exterminarea şi deportările operate de U.R.S.S. într-un an de ocupaţie.
Grupul de armate „general Antonescu“, aşa cum apare în documentele germane, era mixt în conţinut şi unitar în aparenţă. În realitate, forţa principală a grupării era Armata a 11-a germană, condusă de general-colonel Eugen von Schobert şi tot în realitate acesta a condus trupele peste Prut. Pentru a evita sensibilităţile lui Antonescu, Hitler „a comu­nicat soluţionarea acestei probleme de natură mai curând politică şi psihologică decât militară: «Până la începerea operaţiilor ofensive ...», generalul Antonescu «va deţine formal conducerea supremă».“2
Pentru a nu exista alte dubii, ordinul lui Hitler din 23 mai 1941, transmis trupelor germane din România, era foarte clar: „El (general von Schobert – n.a.) este responsabil pentru apărarea întregului spaţiu român, cu măsura că el poate preda şefului Misiunii Militare germane apărarea României ca sarcină autonomă, îndată ce Armata a 11-a în atac părăseşte ter­itoriul român.“3


Stenograma întrevederii Hitler-Antonescu din 12 iunie 1941 de la München vine să întărească imaginea abia conturată anterior: „La sfârşit s-a mai abordat problema Comandamentului suprem din România. Führerul i-a explicat lui Antonescu că el (Führerul) intenţionează să-l lase să apară în faţa poporului român drept comandant suprem în acest spaţiu.“4
Situaţia trupelor române era şi ea cât se poate de penibilă în planul cooperării: la nord, Armata a 3-a română (general Dumitrescu) se subordona tactic Armatei a 11-a germane, iar Armata a 4-a, la sud, se constituia definitiv abia la mijlocul lunii iulie.5
Ar mai fi de amintit faptul că eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei a durat o lună şi s-a soldat cu puţin peste 5 000 de morţi, motivaţia „războiului sfânt“ pentru eliberarea teritori­ilor ocupate de inamic fiind factorul psihologic cu mare forţă de mobilizare şi decisiv în ducerea luptelor. Istoricii militari au prezentat întreagă această situaţie a subordonării cât se poate de critic: „Armata a 3-a română a fost subordonată de către Armata a 11-a germană, ceea ce marca o formă de integrare nemaiîntâlnită până atunci şi net dezavantajoasă pentru identitatea naţională a unei ţări mici: subordonarea unei armate de campanie unui eşalon străin de acelaşi nivel.“6
Trupele germane care eliberau vreo porţiune de teritoriu românesc din Basarabia şi Bucovina urmau să predea apoi cu acte în regulă teritoriile respective românilor, cedând astfel cu generozitate din dreptul lor de ocupaţie. De fapt, aici a stat şi lupta lui Antonescu pentru implicarea României în războiul germano-sovietic: „Dacă acestea ar fi fost eliberate numai de Armata a 11-a germană, cel de-al treilea Reich ar fi deţinut puterea de ocupant, în virtutea legilor războiului, şi în consecinţă, actele de suveranitate ale României ar fi fost numai nişte împuterniciri ale statului german: România ar fi fost un suveran instituit.“7

Pornind de la această constatare a raporturilor militare şi revenind la compunerea şi conducerea efectivă a Grupului de armate „general Antonescu“, trebuie arătat faptul că situaţia României în interiorul său era aceea a unui stat care acceptase conducerea trupelor sale de către un alt stat pentru a elibera teritoriul pro­priu. Argumentele mele sunt următoarele:
– „comandantul general al trupelor româno-germane era doar formal Antonescu, numai până la declanşarea acţiunilor ofen­sive, ultima directivă operativă întocmită de Înaltul Comandament român, ca organ de conducere, fiind emisă la 15 iunie 1941, cu o săptămână înainte de ziua atacului”;8
– în momentul declanşării ofensivei, comanda efectivă a aparţinut generalului-colonel E. von Schobert, comandant suprem al „spaţiului românesc“, care primea ordine de la eşalonul său superior (ger­man), Südwest Front, condus de feldmareşalul von Rundstedt: „De aceea, dacă asemenea cereri pentru intrarea în acţiune a Armatei a 11-a v-ar parveni nemijlocit de la Grupul de armate «Sud», ele sunt aprobate de mine şi vă rog, în interesul unei conduceri unitare şi ferme, să le daţi curs“9;
– mai grav este faptul că, după părăsirea prin luptă a teritoriului României (1941 – 22 iunie), generalul von Schobert transfera comanda „spaţiului românesc“ Misiunii Militare germane din România, ca în situaţia unui stat ocupat şi administrat de ger­mani;
– cele trei forţe ale Grupului de armate „general Antonescu“ au ocupat fiecare câte o fâşie în lungul Prutului cu centre de spri­jin în unele oraşe româneşti; aceste forţe aveau o adâncime a dispunerii, ceea ce făcea, de exemplu, ca oraşul Iaşi să se afle în mijlocul trupelor Armatei a 11-a germane;
– Antonescu a declarat acest teritoriu zonă militară germană, sub rezerva că administraţia română îşi continuă activităţile (pri­mind însă ordine de la Comandamentul german pentru necesităţi de război) şi cu detaliul că arestările, reţinerile de persoane şi condamnările ar trebui să revină autorităţii române; această situaţie hibridă a autorităţii s-a înclinat în realitate spre o prelu­are a sa de către Comandamentul german, pe principiul priorităţii militare, de front; s-a mai constatat că unele autorităţi locale au interpretat înţelegerea militară româno-germană ca pe o cedare a autorităţii în termenii unei ocupaţii autentice.
Legenda publică are această particularitate, că reţine gesturi şi vorbe spectaculoase, dar când vine momentul cercetării istorice, multe dintre aceste mituri se sfărâmă: trupele române au intrat sub comanda germană şi au trecut Prutul când au emis germanii ordinul de atac. Acesta este adevărul militar şi istoric al momentului. Restul este imagine.

Hitler a declanşat războiul cu arme produse în URSS



Reînarmarea Germaniei după primul război mondial, desfăşurată timp de peste 15 ani (1922-1939), în cel mai mare secret, a fost făcută chiar în URSS. Eludând total clauzele militare ale Tratatului de la Versailles, Germania şi URSS au colaborat fructuos, reînarmând al Treilea Reich, în vederea unui nou război mondial. Dacă cineva are impresia că doar Hitler a reînceput înarmarea Germaniei, se înşeală amarnic. Exponenţii democraţii germane din interbelic, liderii Republicii de la Weimar, au fost primii care au luat act de "nedreptatea" făcută Germaniei şi au încheiat în secret pactul de la Rapallo, care asigura cooperarea militară dintre cele două puteri.
Între 1922 şi 1939, URSS a ajutat decisiv Germania să eludeze Tratatul de la Versailles şi să-şi constituie pe teritoriul URSS – în bazele militare ale Armatei Roşii – acea formidabilă maşinărie de război, care a declanşat la 1 septembrie 1939 – prin invadarea Poloniei – Al Doilea Război Mondial. Conform înţelegerilor sovieto-germane, Armata Roşie a intrat în Polonia la 17 septembrie 1939, două săptămâni mai târziu.
Pe timpul liniştii din perioada interbelică, ofiţerii germani şi cei sovietici au experimentat împreună – la “Lipetk”, “Kama” şi “Tomka” – gazele toxice şi bombele incendiare. În timp ce în fabrici secrete de pe teritoriul URSS s-au construit avioanele militare, blindatele şi tancurile germane care au făcut posibil blitzkrieg-ul lui Hitler, care doar a accelerat, după 1933, un proces care era deja în desfăşurare.
Zeci de documente ultrasecrete până în 1990 din arhivă Kremlinului ne dau astăzi posibilitatea, pentru prima dată, să apreciem amploarea acestei alianţe militare, unice în felul său. Şi, totodată, să ne revizuim radical perspectivă istorică din anii Războiului Rece asupra marilor linii de forţă ale istoriei secolului al XX-lea.
Prin prisma acestei alianţe secretecimentată ulterior şi de Stalin şi Hitler, înţelegem altfel cum a fost posibilă încheierea atât de rapidă şi neaşteptată a Pactului Molotov-Ribbentrop, cu tranşarea între cei doi aliaţi a împărţirii teritoriale a Europei Orientale.
Pactul Molotov-Ribbentrop avea antecedente mai vechi de colaborare militară secretă între URSS şi Germania. Pactul fiind, în fapt, actul ultim al acestei colaborări secrete. Devenind astfel logic şi firesc, dacă ţinem seama de amploarea colaborării secrete militare între Moscova şi Berlin, departe de ochii Marii Britanii şi Franţei.
Stalin şi Hitler, vechi aliaţi
În realitate – aşa cum descoperim astăzi din arhivele descretizate ale Kremlinului – departe de a fi fost rivali, Stalin şi Hitler erau vechi aliaţi, care aveau, la 23 august 1939, o foarte îndelungată colaborare militară secretă, soldată cu constituirea formidabilei maşini de război a Wehrmacht-ului. Fără URSS – este acum limpede – Germania nu ar fi putut să se înarmeze serios, iar Hitler nu ar fi putut declanşa războiul.