Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

VOLUNTAR ÎN RĂZBOIUL DE ELIBERARE A BASARABIEI ŞI BUCOVINEI DE NORD
La 1 iunie 1941, îndată după ce genaralul Ion Antonescu a ordonat Armatei Române să treacă Prutul pentru a elibera Basarabia şi Bucovina de nord, protopopul militar Vasile Leu, profesor al Şcolii de Ofiţeri de Jandarmi, se afla, după cum singur preciza, “în inspecţie la batalioanele de jandarmi pentru intervenţie, ce erau aliniate dealungul Prutului” [Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, 2001, p.42], pe baza de pornire la atac, situată între Fălciu, Rânzeşti, Cârja, Vădeni.


Capul de pod realizat peste Prut, de primele eşaloane ale înaintării româneşti, era ţinut sub foc continu de numeroasele unităţi sovietice, ce deţineau poziţii strategice avantajoase, pe dealurile de pe aliniamentul Ţiganca-Gheltosu-Goteşit, având sub observaţie întreaga vale a Prutului.
În timp ce românii încercau să lărgească capul de pod realizat, înaintând la adăpostul iluzoriu al terasamentului căii ferate, erau potopiţi de focul ucigător, deschis cu armametul de infanterie şi artilerie, al sovieticilor adăpostiţi în tranşeele de pe dealurile ce mergeau paralel cu râul de gramiţă.
Din aceaste cauze înaintarea trupelor române din sectorul Ţiganca a fost ţintuită pe loc peste o lună şi jumătate, în timp ce în alte sectoare, din partea de nord, ofensiva Armatei Române şi a Armatei Germane se apropiase de Nistru.
Pe frontal de la Ţiganca s-au dus lupte grele cu mari pierderi în oameni şi materiale. Aci au fost decimate: regimentul de infanterie Dimitrie Cantimir din Bârlad, regimentul Siretul, din Galaţi, regimental 6 Mihai Vitezul şi altele.
Numai în Cimitirul militar de campanie, situat pe platoul de lîngă satul Ţiganca, la trei kilometri de albia Prutului, au fost înhumaţi, în nouă gropi comune, peste o mie de soldaţi, subofiţeri şi ofiţeri ai Armatei Române, fără a mai ţine seama de cei sfârtecaţi de proiectilele artileriei sovietice şi înghiţiţi de apele bălţilor din dreapta şi stânga Prutului.
În urma confrunărilor armate, Regimental 6 Mihai Vitezul, decimat şi demoralizat, era retras, pentru refacere, pe aliniametul doi al câmpului de luptă, deoarece pierduse mai mult de jumătate din combatanţi, iar preotul regimentului fusese rănit.
Confesorul corpului de jandarmi, Vasile Leu, văzând situaţia critică în care se afau ostaşii de pe frontul de la Ţiganca, a cerut, “din proprie iniţiativă” [ibidem, p. 42] permisiuna să i se aprobe a lupta alături de ceea ce mai rămăsese din Regimental 6 Mihai Vitezul, după cum singur declara anchetatorului Securităţii lt. Nicolae Dumităşconiu, în timpul interogatoriului din 21 ianuarie 1954:
“După ce am trecut Prutul, pe urma frontului de la Ţiganca, am trecut la regimental 6 Mihai Viteazul, de pe linia I, întrucât fusese rănit preotul regimentului” [Ibidem].
Abia la 19 iulie 1941, ostaşii români au reuşit să-i disloce pe combatanţii sovietici şi să înceapă lupta alungare a ocupanţilori Basarabiei.
După ruperea frontului de la Ţiganca, pentru a-i îmbărbăta, preotul soldat s-a amestecat printre cei din prima linie, cu care a pornit la contra atac, pentru a alunga pe reprezentanţii Antihristului unde, însă, după o vreme, în iureşul luptelor de urmărire şi zdrobire a inamicului, a fost grav rănit, fapt pentru care, mai apoi, a fost decorat cu Coroana României.
Îndată după străpungerea frontului sovietic, reîntorcându-se în satele de pe linia întâi, sătenii au descoperit şi alte victime ale războiului de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei ne înhumate încă.
În adâncurile sutelelor de hectate de apă, de pe ambele maluri ale Prutului, oamenii au pescuit numeroase cadavre de ostaşi ce pluteau prin stufărişul întinderii albastre.
La sfârşitul lui iulie şi începutul lui august 1941, pe când pescuiam, alături de prada căutată, adesea am aflat, în matiţa măvoadului şi fragmente de trupuri umane sfârtecate de tirul de artilerie, care, între timp, deveniseră o hrană predilectă a peştilor răpitori.
Nu voi uita niciodată un picior încălţat cu un bocanc soldăţesc fabricat de Mociorniţa, pe care l-am “pescuit” din adâncuri sau de ştiuca în pântecul căreia mama a găsit un deget uman cu inel cu tot.
După 1944, reprezentanţii ocupanţilor sovietici, pentru a spăla creerile şi pentru a produce confuzii în mintea generaţiilor ce vor urma, au şters de pe faţa pământului Cimitirul militar de la Ţiganca şi au ridicat, în apropiere, un monument al ostaşului sovietic unde erau duşi, în pelerinaj pionierii şi consomoliştii.
Adevărul rămânând doar în memoria localnicilor şi a puţinilor participanţi la evenimentele istorice care au mai supraveţuit.
Abia după 65 de ani, la 1 iunie 2006, sub patronajul regelui Mihai I al României, a fost reabilitat locul de înhumare a eroilor neamului, prin inaugurarea Cimitirul Românesc de Onoare de la Ţiganca, ca sanctuar de reculegere, în memoria celor 71.000 de ostaşi ai Armatei Române, căzuţi în Războiul Antisovietic pentru ţară şi neam.
Sperăm să fie de bun augur această formă discretă de afirmare şi recunoaştere a Adevărului istoric.
În 1942, după refacere, în urma rănii primite, preotul erou de la Ţiganca, a continuat să lupte împotriva inamicului ce amputase trupul ţării, în calitate de confesor al Batalionului 991, de pe lângă Divizia a XIV-a Infanterie, plasându-se în linia întâi, pe frontul de la Cotul Donului.
Pentru actele sale de eroism, săvârşite pe câmpul de luptă, în timpul războiului de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord de sub ocupaţia sovietică, preotul-soldat a fost decorat cu: Ordinul Mihai Viteazul, Crucea de Fier, Coroana României, Steaua României, Serviciul Credincios cu spade şi Medalia războiului din răsărit.

http://www.nordlitera.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=1350

Primul razboi mondial
Ofensiva Armatei 2 romane in Transilvania
http://worldwar2.ro/primulrazboi/?article=114
Manevra de la Flamanda
http://worldwar2.ro/primulrazboi/?article=115
Batalia de de la Marasti (iulie 1917)
http://worldwar2.ro/primulrazboi/?article=116
Batalia de la Marasesti (august-septembrie 1917)
http://worldwar2.ro/primulrazboi/?article=117
A doua batalie de la Oituz (august 1917)
http://worldwar2.ro/primulrazboi/?article=118

Statele baltice comemorează deportările
Cele trei state baltice- Lituania, Letonia şi Estonia comemorează miercuri 65 de ani de la primele deportări staliniste în masă către Siberia.

Pe 14 iunie 1941, peste 30.000 de oameni au fost deportaţi din statele baltice şi trimişi în lagăre sau în exil în Siberia.

Dar comemorările din acest an au provocat controverse la Parlamentul European.

Acte de genocid

În noaptea de 14 iunie, trupele sovietice au arestat zeci de mii de persoane în Letonia, Lituania şi Estonia.

Bărbaţii au fost separaţi de familii şi trimişi în lagăre, unde majoritatea au fost împuşcaţi.

Femeile şi copii au fost trimişi în zonele izolate ale Rusiei şi lăsaţi să se descurce pe cont propriu. Mulţi au murit de foame.

Statele baltice şi-au recăpătat independenţa faţă de Uniunea Sovietică acum 15 ani şi în toate cele trei ţări, aceste deportări staliniste sunt comemorate şi descrise ca acte de genocid şi crime împotriva umanităţii.

Placă comemorativă controversată

În prezent, Letonia, Lituania şi Estonia sunt membre ale Uniunii Europene aşa că, pentru a marca această zi, un grup de parlamentari europeni din ţările baltice prezintă Parlamentului European o placă comemorativă.

Ei spun că e important ca membrii mai vechi ai Uniunii Europene să ştie mai multe despre istoria statelor mai noi, ca să le înţeleagă mai bine situaţia.

Dar placa comemorativa a stârnit controverse.

Cei care au adus-o spun că unii parlamentari ai grupului socialist nu vor ca placa să fie expusă.

Dar parlamentarii socialişti spun încă că nu se opun neapărat expunerii acelei plăci dar că în cazul în care atrocitatea deportărilor staliniste e marcată de Parlamentul European, atunci instituţia ar trebui să marcheze şi alte evenimente tragice.

Or, ridicarea de monumente pentru fiecare asemenea eveniment nu ar fi potrivit, spun parlamentarii europeni socialişti.

Nici acum nu e clar dacă placa va fi sau nu expusă.


http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2006/06/060614_deportari_baltice.shtml

Din martiriul unui roman in perioada dominatiei horthyste _
Este un fapt indeobste cunoscut ca nici inainte de '89, nici de atunci, manualele de istorie (fie si alternative) nu reflecta una dintre cele mai intunecate pagini de istorie moderna a romanilor, perioada ocupatiei horthyste in Transilvania de Nord. Cu atat este mai simptomatic faptul, cu cat se doreste ca elevii maghiari din invatamantul national romanesc sa invete istoria ungurilor dupa manuale editate la Budapesta. Ministerul de resort si inspectoratele scolare judetene par a avea miopie, deoarece se invata istoria in gimnaziu si in licee la sectia maghiara dupa falsurile si rastalmacirile budapestane. O data cu trecerea la separatismul scolii din partea minoritatii maghiare, aceasta situatie de facto nu poate fi eficient controlata.

Pana in '89, elevii invatau texte literare despre Lidice, de exemplu, dar nimic nu se pomenea despre Ip, Treznea, Huedin, Santana de Mures si multe locuri transilvane, unde ororile au avut diferite grade de intensitate, dupa raportul numeric al romanilor autohtoni si al bestiilor invadatoare, ajutate de localnicii maghiari. Despre o astfel de pagina dorim sa relatam, avand probe de prima relevanta.

Un astfel de caz a fost descris in coloanele ziarului "Cuvantul liber". In catunul Ciobotani, apartinand comunei Stanceni, debutul administratiei militare horthyste a inceput cu amenintari, batai si schingiuiri pentru romani, unii dintre ei si-au purtat betesugul pana la apusul vietii.

Cu cateva decenii in urma, putea fi intalnit langa podul de peste Mures, unde-si avea o cascioara, sateanul Ciobota Toader. Era in tinerete un flacau frumos, cu un placut timbru al vocii, dar ramas celibatar, deoarece isi purta cu anevoie piciorul drept, zdrentuit in bataile suferite din partea cavalerilor lui Horthy.

Era cunoscut in sat sub numele de Toaderu lu Costan. Tatalui sau

i-a fost maghiarizat numele la sfarsitul secolului al XIX-lea, dupa indicatiile legislative: "Cum sa maghiarizam numele de familie." In comunele din jurul Toplitei, asezare rurala mai extinsa in epoca, atrocitatile comise de slugoii horthysti ajutati de ungurii localnici, nu au avut aceeasi durata si intensitate ca in alte parti transilvane.

Toaderu lu Costan era zgarcit la vorba si arareori simtea nevoia

sa-si deplanga soarta, purtand in sine dureri inabusite. Prin zilele de inceput de noiembrie 1942, a refuzat sa le arate jandarmilor cu pene de cocos, unde se ascund cativa consateni care aveau legaturi cu Petrea Mariii Tarancii si Cristea, figuri de legenda si istorie ale rezistentei romanilor din bazinul Toplita impotriva ungurilor care au semanat moarte si suferinta in randul populatiei romanesti. Refuzand "colaborarea", grupul de jandarmi condusi de localnicul Szabó, l-au batut pe bietul roman, apoi l-au legat cu capul in jos de podul de peste Mures, dezbracat pe jumatate. Noaptea rece de toamna care era pe sfarsite i-a creat o stare cvasicataleptica.

In aceasta stare de inconstienta a fost dezlegat si bataia s-a transformat intr-o hunica rupere a madularelor, de atunci a ramas cu betesug la piciorul drept, pe care-l tara intr-un balans ritmic.

Asa beteag cum era, Toaderu lu Costan isi lucra putinul ogor, unde semana papusoi pentru a avea bucata de mamaliga pe timpul iernii. Relatand acestea, stiu ca multi cititori, din generatii mai tinere, nu prea cred despre ce au patimit romanii si cum se adevereste spusa autohtona, "Doamne, nu-i da romanului cat poate sa duca!"

Am aflat destul de tarziu ca Toaderu lu Costan a fost dus la azilul de la Brancovenesti, unde s-a stins in tacere si neplans de nimeni la peste 80 de ani. Am relatat aceste intamplari pentru a fi cunoscute de cei interesati de adevar si macar in acest fel sa-i omagiem pe martirii ardeleni care au devenit victime ale calailor unguri-horthysti, ai caror urmasi au ajuns sa ceara privilegii si sa atenteze la integritatea Romaniei. Imaginea lui Toaderu lu Costan ne cheama la veghe!

http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=9040

Luptele duse de Divizia a 9-a Infanterie "Marasesti" la Oarba de Mures
Soarta a facut ca, dupa absolvirea scolii militare de ofiteri activi de infanterie, promotia 1943 Mihai Viteazul, sa fiu repartizat la Divizia a 9-a Infanterie-Marasesti, din Constanta, si sa iau parte la luptele eroice duse pe pamantul Dobrogei, Transilvaniei, Ungariei, Cehoslovaciei, pentru zdrobirea armatelor horthyste si hitleriste.

Printre actiunile si episoadele de lupta ale Diviziei a 9-a infanterie, voi incerca sa relatez un moment de lupta - epopeea de la Dealul Sangeorgiu, pentru cucerirea vestitei cote 495 (cota blestemata), care a constituit preludiul celor mai infioratoare inclestari, al celor mai cutremuratoare dialoguri cu moartea, al unuia din paginile de neasemuit eroism. In acelasi timp, un urias tribut de sange pe care l-a dat divizia dobrogeana pe frontul antihitlerist pentru eliberarea patriei.

Tinand seama de importanta pozitiei de pe dealul Sangeorgiu, Armata a 4-a romana a hotarat sa atace cu Divizia a 9-a infanterie pe directia loviturii principale, incadrata, la Est, de Divizia a 2-a infanterie, iar la Vest, de Divizia a 8-a cavalerie. Divizia a 9-a a fost intarita cu artilerie grea de la Armata a 4-a romana.

In cursul noptii de 20 spre 21 septembrie, am trecut Muresul pe la Cipau, cu Regimentele 36 si 40 infanterie, care au inlocuit Detasamentul blindat. La data actiunii noastre, pantele de Sud ale Dealului Sangeorgiu erau acoperite cu lanuri de porumb, sfecla si vie, si ne ploua, zi si noapte, in continuu, incat eram uzi pana la piele.

In ziua de 22 septembrie, la ora 7,15, a inceput lupta pentru cucerirea Dealului Sangeorgiu. Pamantul s-a cutremurat. Se pornise uraganul. Incepuse pregatirea de foc a atacului. Tunurile de camp, obuzierele, aruncatoarele de 120 mm , gurile de foc ale celor trei divizii, artileria grea a armatei, armamentul greu al infanteriei celor doua regimente din capul de pod, toate au inceput sa arunce intr-o cascada neintrerupta de tunete tone de bronz, de otel si puhoi de foc pe Dealul Sangeorgiu. Timp de 45 de minute a durat pregatirea. Eruptii de fum greu, bolovanis izbucneau pe toate crestele.

Treptat dealul s-a intunecat, si-a pierdut contururile, a devenit un urias morman de fum. La randul lor, fascistii au zguduit si inecat in fum terasa capului de pod, valea Muresului si satele din zona luptei. Stukas-urile urlau ingrozitor in pornirea lor spre pamant, desertand bombe si grenade. Acolo, pe fundul infernului, pe terasa si mai sus, se aflau ostasii Diviziei a 9-a, care la un semnal se vor avanta spre creasta. In ziua de 26 septembrie, Divizia si-a aruncat in lupta toate fortele. Portile infernului s-au redeschis. Tuna si fulgera de peste tot. Incep sa fie inecate in jerbe de foc si fum cotele 495, 409, 463. Soarele a fost intunecat de fumaraia luptelor. Cand artileria romana a lungit tragerea, s-a pornit asaltul, infioratorul asalt romanesc spre cele trei cote.

Actiunile de lupta de pe Mures au fost conduse de generalul-colonel sovietic, Trofimenco, iar comandantul frontului 2 Ucrainean a fost maresalul Malinovschi.

S-au dat atacuri frontale impotriva unei creste puternic intarite cu cazemate de trupele germane. Cotele 409, 495 ,463 au fost de mai multe ori cucerite de trupele noastre si apoi recucerite de inamic. Era clar ca asemenea fortareata nu putea fi cucerita decat prin manevrarea ei pe la flancuri. Toate insistentele comandantilor nostri pe langa Comandantul Sovietic de a se renunta la atacul frontal si a se intoarce apararea inamica nu a fost luate in considerare. Pana la urma, creasta a fost cucerita.

Dar cu un tribut de sange exagerat de mare. Peste 11 mii de luptatori morti. Fiecare palma de teren a fost stropita cu sangele eroilor nostri.

Desigur, cei cazuti in lupta sunt eroii nostri, care s-au jertfit pentru eliberarea pamantului scump al patriei de sub ocupatia horthysta. Dar o intrebare persista inca in gandurile noastre, chiar dupa 61 de ani de la acele evenimente: oare rigiditatea ordinelor comandantilor sovietici de atunci nu poate fi interpretata ca un raspuns la acel " Ostasi, va ordon, treceti Prutul!", din Iunie 1941? Posteritatea va judeca cu obiectivitate si va pronunta verdictul care se impune. Dar noi cei care am supravietuit acelor timpuri avem dreptul sa ne exprimam indoielile si simtamintele care ne tulbura inca amintirile.

Dupa epopeea luptelor de pe Dealul Sangeorgiu, unitatile Diviziei a 9-a infanterie au participat cu succes la amplele actiuni ofensive care aveau sa duca, la 25 octombrie, la alungarea trupelor hitleriste de pe intreg teritoriul patriei. Apoi ne-am continuat inaintarea in Ungaria si Cehoslovacia pana la sfarmarea ultimelor rezistente ale inamicului.


http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=17853

APRILIE 1940 - PADUDREA KATYN
http://ro.altermedia.info/international/aprilie-1940-padudrea-katyn_3870.html

61 de ani de la eliberarea nordului Transilvaniei
1944 _ SEPTEMBRIE - 2005
Dupa semnarea Conventiei de Armistitiu, la 12 septembrie 1944, Armata a 4-a Romana a intrat, oficial, in subordinea Frontului 2 _ Ucrainean, primind misiunea sa continue contraofensiva pe un front larg de peste 300 de kilometri, cu regrupari temporare de forte si mijloace pe directiile si aliniamentele stabilite de catre comandantul Frontului 2 _ ucrainean. Totul, fara sa-i asigure fortele de sprijin necesare si nici libertatea de actiune, impusa de teren si de rezistenta inamicului. Asa cum s-a intamplat si cu directia Targu-Mures _ Dealul Sangeorgiului cu o inaltime de aproape 500 de metri, aflat in fata terasei: Cipau- Iernut, care domina cursul mijlociu al Muresului, cu o deschidere de 2-5 kilometri plat si, in general, descoperit, cu drumuri perpendiculare pe Mures, usor de observat de catre inamic, cu pante brusce, un adevarat zid natural, favorabil inamicului. O astfel de fasie de ofensiva nu putea fi decat o adevarata razbunare impotriva Armatei Romaniei, care luptase cu demnitate si eroism in campania din Est, despre care istoricii militari inca nu si-au spus, decat foarte rezervat, cuvantul. "Un studiu cat de cat, chiar superficial al terenului ocupat de inamic, la cotele 463, 495, arata abruptul pantelor acestui amfiteatru si, mai ales, taietura-adapost antiartilerie dinapoia inaltimilor dominante. Bine tesuta cu foc, inaltimea se prezenta aproape inexpugnabila" (EPO PEEA DE PE MURES, p. 68-69).

Un comandant de armata de talia generalului Gheorghe Avramescu, ("remarcat, in mod deosebit, in functia de comandant al Corpului de munte, in actiunile desfasurate in partea de Nord a Bucovinei (iunie-iulie 1941) si la Nord de Marea Azov (septembrie _ octombrie 1941), dovedind cele mai frumoase virtuti razboinice si acte de bravura exceptionala… In perioada nov. 1941 _ iul. 1942, a condus Corpul de munte in actiunile militare din Crimeea, inclusiv la Sevastopol. In mod asemanator s-a comportat in batalia din Moldova (aprilie _ august 1944), cand a comandat Armata a 4-a") putea sa nu observe terenul "ales", ca directie principala de ofensiva, sa nu aiba o alta varianta? A observat si s-a opus, dar i s-a ordonat: "ATACATI, ATACATI!", ca la Odesa, si pana la urma a platit cu viata, precum toata floarea ofiterimii romane.

"Stiu ca la Sanpaul ni s-a spus «Atacati!» Si am atacat… Mureau cate 400-500 de soldati pe zi… Aici, la Oarba, a fost moarte curata. Era o pozitie inexpugnabila… Cred ca am fost bagati unde nu trebuia. 11.000 de tineri pe care ii asteptau sotiile, copiii, familiile si inca vreo 20.000 de invalizi, eroii care n-au mai trecut pe sub arcul de triumf". (Aceeasi lucrare, p. 168-169).

Cata dreptate a avut medicul Regimentului 11-dorobanti, Divizia 21 _ infanterie, una dintre cele trei mari unitati care au fost decimate in aceasta ofensiva a razbunarii, din ordinul lui Stalin si al generalilor sovietici, uimiti si ei de eroismul legendar al ostasilor romani, dovedit inca o data, dupa Plevna 1877, Maraseseti 1918, Odesa 1941…

Eroism pe care nu-l poate realiza decat o armata instruita si educata in spiritul jertfei si al sacrificiului suprem pentru apararea tarii si a neamului, asa cum a fost si este Armata Romaniei! Armata care se va bucura de increderea poporului, atata vreme cat constiinta eroica nu va pieri, iar obligatia noastra si a urmasilor este sa o mentinem mereu vie si sa cinstim cum se cuvine memoria eroilor si martirilor neamului romanesc, inchinandu-le ode, poezii, cantece si opere comemorative grandioase, pe masura jertfei lor.

In acest an am reluat initiativa "DATI UN LEU PENTRU MAU SOLEUL OARBA DE MURES - 2000", iar activitatile cultural-patriotice din SAPTAMANA EROILOR SI MARTIRILOR NEAMULUI ROMANESC, 26 septembrie - 2 octombrie, s-au desfasurat si se vor desfasura in cadrul CIMITERELOR DE ONOARE, astfel: 26 septembrie, OARBA DE MURES; 27 septembrie, GALATENI si ACATARI; 28 septembrie, TARGU-MURES; 29 septembrie, Si ghisoara; 30 septembrie TARNAVENI; 1 octombrie, SIMPOZION STIINTIFIC la TARGU-MURES; 2 octombrie, DILEUL VECHI.

Zilnic, de la ora 17.00, vor rula filme adecvate, in Sala Mare a Cercului Militar, din str. Revolutiei.

http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=17797

Nu numai lumina vine de la Răsărit
Drumul pe care-l fac în fiecare an de 1 noiembrie la Cimitirul Catolic Bellu a devenit o tradiţie de familie. Începută cu peste 50 de ani în urmă, în 1951, atunci când străbunica mea, Evelyn Maria Herzan (născută în 1876) trecea la cele veşnice. O urma în 1958 cealaltă străbunică, Parascheva Teresia Laskiewicz (născută tot în 1876). Amintirea lor a dăinuit prin copiii lor, Felix Herzan şi Michalina Laskiewicz (căsătorită Herzan) care li s-au alăturat la începutul anilor ?80 şi persistă şi astăzi prin mama mea Evelyn Silvia Herzan (căsătorită Hălălău) şi prin mine, care port în sânge moştenirea bucovineană a numelor Herzan şi Laskiewicz, de care sunt foarte mândru.
Numită ziua tuturor sufletelor şi tuturor sfinţilor (Alle Seelen, Alle Heiligen, în germană) sau ziua de comemorare a morţilor, 1 noiembrie este un prilej de aducere aminte şi de cinstire a memoriei celor care nu mai sunt printre noi.
Benedikt Herzan s-a născut la 21 martie 1869 şi a fost căpitan în armata austro-ungară. După trecerea în rezervă a ocupat funcţia de director administrativ la Oficiul Juridic Provincial al Statului din Cernăuţi. Mobilizat la începutul primului război mondial, străbunicul meu moare la 23 august 1914, fiind primul ofiţer austriac căzut pe frontul rusesc. În anul 1899 se căsătorise cu Evelyn, cu care a avut un fiu, Felix, născut la 16 ianuarie 1901 la Cernăuţi. Imaginea lui Benedikt Herzan din fotografiile rămase până astăzi arată un bărbat mândru, în haină militară şi cu o mustaţă care m-a impresionat de mic copil. Erau fotografii făcute în studiouri renumite din Cernăuţi, ca Ehrlich, Johann Krzanowski sau Riviera. Imaginea lui străjuia biroul bunicului meu Felix (Opapa cum îi spuneam eu) ca o tutelă de dincolo de moarte. Familia Herzan era o familie burgheză, cu stare materială bună şi cu un statut social bine poziţionat în societatea Cernăuţiului la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Era o familie multietnică, aşa cum erau multe familii din zona Bucovinei. Partea leului o reprezenta originea austriacă, iar câte un sfert cea poloneză şi cea românească. De altfel, s-ar părea că numele vechi al familiei ar fi fost Flămânzi, numele de Herzan fiind adoptat în prima parte a secolului XIX pentru a reda legăturile cu ţinutul Herţei.
În această atmosferă tihnită a început Opapa şcoala, liceul urmându-l la Cernăuţi şi la Viena, diploma de maturitate (bacalaureatul de astăzi) obţinând-o la Liceul de Stat din Cernăuţi. Rămas orfan la 13 ani, întreţinător de familie ca unic fiu, situaţia materială grea l-a împiedicat să urmeze aşa cum şi-a dorit Facultatea de Medicină din Viena, pe care este obligat să o abandoneze după numai un semestru. Dragostea pentru Viena a ţinut însă toată viaţa şi o parte din sufletul său a rămas acolo mereu. Reîntors în Cernăuţi, se înscrie la Facultatea de Drept şi lucrează în paralel ca funcţionar administrativ la acelaşi Oficiu Juridic Provincial al Statului, unde lucrase şi tatăl său. După absolvirea facultăţii în 1922, este angajat ca jurisconsult la aceeaşi instituţie. Din anul 1926 profesează ca avocat în Baroul Cernăuţi.
Se căsătoreşte în anul 1927 cu Michalina (Lily) Laskiewicz, o boemă creatoare de modă, născută la 24 iulie 1901 tot la Cernăuţi. Provenită dintr-o familie mai săracă, orfană de tată din acelaşi an blestemat 1914 şi care mai avea două surori şi un frate: Elisabeth, care avea să moară în 1919 la Hamburg, Adolf. în Polonia, în anii ?70, fără să-şi mai revadă rudele din România, şi Ştefania, stabilită în Bucureşti din 1937 în urma căsătoriei cu Vasile Paraschivescu, funcţionar la Societatea de Transport Bucureşti.
Bunicii mei se cunoscuseră la Prisaca Dornei în 1925 la nişte prieteni comuni, Maxi Fischer, profesoară de pian care îi dădea lecţii bunicii, şi Alfons Fischer (viitorul naş de botez al mamei), dentist şi client al bunicului. A fost dragoste la prima vedere. Luna de miere au petrecut-o la Viena, călătorind cu trenul şi vizitând tot ce se putea vizita. Ca şi în cazul familiei Herzan, familia Laskiewicz avea origine multietnică, majoritar poloneză şi câte un sfert austriacă şi cehă.

Cernăuţiul devenise românesc în urma Marii Uniri din 1918 şi cunoştea în anii ?20 o revenire la normalitate. Epoca în care fusese sub administraţie austriacă a indus o notă de civilizaţie care avea să se păstreze până la ocupaţia sovietică, vremelnică în 1940 şi de lungă durată din 1944. În casa bunicilor din strada Eminescu, apoi în cea din strada Tomasciuc, era o atmosferă de bucurie, mai ales după naşterea la 26 mai 1934 a mamei mele Evelyn. De Crăciun aşteptau îngeraşul să vină cu daruri. Nu se intra în camera aceea cu câteva zile înainte de sărbătoare, iar când treceau prin dreptul ei, mergeau în vârful picioarelor. În seara de Ajun, bradul era împodobit, iar când intrau în cameră, geamul era deschis în urma îngeraşului. Sub brad, o mulţime de cadouri. Mama tremura toată de emoţie. Deşi în casă se vorbea germana sau poate tocmai de aceea, bunicii angajează diferite femei de la ţară (Mania, Maria, Angela) pentru a avea grijă de mama şi pentru a o învăţa cât mai bine româna. Când intră la şcoală, este înscrisă la Şcoala primară nr. 1 (fosta Şcoală Evanghelică), cu predare în limba română.
Cariera de avocat a bunicului cunoştea un drum ascendent. Devenise unul dintre cei mai cunoscuţi avocaţi din oraş, avea propriul său cabinet de avocatură, între 1932 şi 1934 este asistent onorific la catedra de Drept administrativ a Universităţii din Cernăuţi, iar în 1934 obţine diploma de doctor în ştiinţe juridice la Facultatea de Drept din Cernăuţi.
Omama (aşa cum îi spuneam eu bunicii) îşi deschisese un atelier de croitorie unde desena rochii pentru protipendada din oraş, creaţiile purtând eticheta ?Mode Lily? fiind la mare preţ la bursa high-life-ului cernăuţean. Nu croia niciodată după tipar. Doar din imaginaţie. Încerc să-mi închipui cu ochii minţii cum Droll, câinele şoricar al familiei, îl însoţea în fiecare dimineaţă pe Opapa la tribunal şi se întorcea singur înapoi, urmând să-l aştepte apoi la prânz pentru a-l aduce acasă, cum mama mea îl îmbrăca în haine de păpuşă şi îl punea să doarmă în pătuţ cu urechile înnodate. Vacanţele le petreceau la Prisaca Dornei, la familia Schmegner, între splendidele obcine ale Bucovinei. Dădeau petreceri, mici baluri, în care se cânta la pian, se dansa şi se etalau toalete de lux, multe dintre ele cusute de bunica mea.
Ruşii au venit peste noapte. În 28 iunie 1940 au ocupat Cernăuţiul şi viaţa familiei mele avea să se schimbe radical. Cum regimul sovietic nu accepta iniţiativa privată, au fost închise atât cabinetul de avocatură, cît şi atelierul de croitorie. Neputând să înveţe limba ocupantului, bunicul meu a rămas fără serviciu, lucrând pentru puţin timp ca magazioner. În casă a fost adusă o familie sovietică. Soldaţii Armatei Roşii au distrus atunci pianul (marca Hofbauer und Söhne), într-un acces anticivilizator pe care ruşii l-au avut în toate teritoriile româneşti pe care le-au ocupat în mod samavolnic. Recuperat în refugiul din 1944, pianul nu a mai sunat niciodată ca în perioada interbelică. Omama, fire mai practică şi având talent la limbi străine, a învăţat limba rusă şi cosea în continuare pentru a supravieţui. Simţind situaţia, Droll nu mânca decât atunci când sovieticii nu erau prin preajmă. A fost un an cumplit de greu, plin de umilinţe pentru localnicii care nu au apucat să se refugieze în ţară. Intrarea Armatei Regale Române în Cernăuţi exact peste un an (la 28 iunie 1941) a însemnat oprirea distrugerii unui oraş şi revenirea la o viaţă cvasinormală. Continuarea războiului a readus din păcate tăvălugul sovietic în Bucovina de Nord şi pierderea acestei provincii româneşti până în ziua de azi.
În anul 1944 căderea frontului de Est a fost previzibilă, aşa încât multe familii de bucovineni au venit în ţară înainte ca sovieticii să ocupe din nou zona. Primele care au părăsit casa din strada Romană (a doua casă din Piaţa Unirii, piaţa centrală a oraşului, unde se mutaseră în 1941 la invitaţia familiei Filipovici, proprietara casei) au fost mama împreună cu Omama şi cele două străbunici. Au venit la Bucureşti la 1 februarie 1944, în casa din strada Vasile Lascăr unde locuia sora bunicii, Ştefania. Bunica mea avea să se mai întoarcă la Cernăuţi, unde rămăsese Opapa pentru a finaliza îmbarcarea evreilor pentru Palestina (statul Israel nu fusese încă înfiinţat). Cu ajutorul lui, multe familii au reuşit să scape de venirea comuniştilor. La 18 martie 1944, cu penultimul tren care a plecat din Cernăuţiul încă românesc, Opapa vine şi el la Bucureşti, reuşind să încarce o parte din lucruri. Un vagon cu mobilă şi cu şase lăzi conţinând diferite obiecte din casă (şi din care se vor mai găsi doar două în toamna lui 1945) fusese trimis înainte la Sibiu, prin bunăvoinţa familiei Bălan: Silvia (naşa mamei), profesoară de română şi franceză, director al Liceului Ortodox, şi Theodor, profesor universitar de istorie şi nepotul mitropolitului exilat la Sibiu de la Cluj. Lăsa în urmă aproape tot ce agonisiseră, o situaţie materială şi un statut social deosebite, mormântul străbunicului, casa în care s-a născut.
Bucureştiul era în plin război. Bombardamentul american de la 4 aprilie 1944 îi sperie în aşa măsură, încât hotărăsc să plece în Banat, la familia Marga. Se cunoşteau de când Petre stătuse în gazdă la Cernăuţi, cât lucrase ca medic veterinar la fabrica de mezeluri Podsudek. Celălalt băiat al soţilor Marga, Octavian, murise pe front. Au plecat cu trenul la 14 aprilie 1944, mai puţin mama bunicii mele care a rămas la Ştefi. Era Vinerea mare. Duminică 16 aprilie 1944, în Duminica Paştilor, trenul în care se aflau a fost bombardat mai rău decât în alte dăţi. Erau în apropiere de Turnu Severin. A fost cadoul de Sărbători al americanilor pentru românii aflaţi în război împotriva lor. Trenul trecea peste un pod. La auzul alarmei, toată lumea s-a panicat. A trebuit să aştepte străbaterea podului şi imediat trenul s-a oprit şi lumea a coborât în câmp. Încercau să se adăpostească de bombele care curgeau din avioane în pădurea din apropiere. Nu au mai ajuns acolo. S-au aruncat la pământ. Omama avea o blană de astrahan sub care au mai încăput mama şi străbunica mea. Opapa avea să se piardă de restul familiei pentru câteva ore. Stăteau ghemuite sub blană şi se rugau pentru salvarea vieţii. Când totul părea că se liniştise şi oamenii se îndreptau spre tren, calvarul reîncepea. Au fost trei astfel de valuri de bombardamente. Doar două vagoane au scăpat, într-unul dintre ele aflându-se lucrurile familiei mele. Mama ţinuse la piept în tot acest timp cea mai dragă păpuşă, Lucica. Pierderea păpuşii preferate a fost primul şoc al războiului pe care îl trăia un copil de nici zece ani. Aveau să vină altele şi altele, chiar şi după terminarea războiului sau mai ales atunci.
Cu trenul nu se putea merge mai departe. Şi-au adunat lucrurile şi au pornit spre şosea cu gândul să-şi continue drumul spre comuna Ramna, situată la nord de Bocşa, unde locuia familia Marga. Despre Opapa nu ştiau nimic. Nu avuseseră puterea să îl caute printre zecile de cadavre care zăceau pe câmp. Prima maşină care a oprit a fost o dubiţă. Şoferul s-a târguit cu Omama (care devenise şefa grupului) şi în schimbul unei sume consistente de bani a admis să le ia. Au coborât lângă Turnu Severin cu gândul de a opri altă maşină cu care să-şi continue drumul. Un camion german i-a dus mai departe spre Gura Văii. Pe malul Dunării l-au găsit pe Opapa, deznădăjduit şi gata să-şi pună capăt zilelor. A fost o bucurie de nedescris că s-au regăsit. Au mers mai departe spre Orşova, unde s-au oprit pentru a înnopta. Nemţii nu au vrut să le ia nici un ban. Poate a contat faptul că vorbeau aceeaşi limbă. La Orşova, hotelul unde au ajuns era gol. Angajaţii le-au dat cheia unei camere şi le-au comunicat că ei nu rămân acolo peste noapte. Dimineaţa şi-au dat seama de ce. Hotelul era pe malul Dunării, iar acolo era acostat un vas nemţesc. Drumul l-au făcut în continuare cu căruţa, timp de şapte zile până au ajuns la Ramna. Peripeţiile nu au lipsit, cum a fost la Oraviţa când s-au oprit la un hotel situat peste drum de Comandamentul german din oraş. Asta au constatat tot a doua zi dimineaţa după ce toată noaptea au stat mai mult treji în holul de la intrare. A fost un drum greu, presărat cu cadavre şi mai lung pentru că bunica mea a preferat să ocolească şoselele şi calea ferată pentru a fi mai în siguranţă. Cele mai liniştite nopţi au fost cele petrecute în case ţărăneşti, la oameni pe care suferinţa unor semeni nu i-a lăsat indiferenţi. La 23 aprilie 1944 ajungeau la familia Marga, obosiţi, tracasaţi, îmbătrâniţi cu câţiva ani, dar teferi cu toţii.
Aveau să stea acolo aproape un an şi jumătate, până la 1 septembrie 1945, când Opapa găseşte un apartament în subsolul casei din bulevardul Geniului nr. 10. De mai multe ori este chemat la autorităţile locale (inclusiv Comandamentul sovietic de la Oraviţa) pentru a explica situaţia familiei. Erau deportaţi în Siberia toţi etnicii germani, ca şi toţi bucovinenii şi basarabenii pe care ocupaţia sovietică din iunie 1940 îi găsise la casele lor. Fiind avocat, reuşeşte să îi convingă de faptul că în perioada 1940-1941 se aflaseră în România, o perioadă la Prisaca Dornei, folosind taloane de pensie ala mamei lui şi o perioadă la Prundu Bârgăului unde fusese concentrat şi familia îl urmase. La fiecare plecare, Opapa îşi lua rămas bun de la familie, neştiind dacă se va mai întoarce. Era supus la ore şi ore de interogatorii cu lumina în ochi. Străbunica îl aştepta tot acest timp rugându-se în genunchi, cu rozariul pe degete.
La Ramna au mai ajuns două familii de refugiaţi, ambele din Basarabia, familia preotului ortodox Andrei Triteanu şi familia învăţătorului Săuceanu. Ca unor fraţi întru suferinţă, Opapa le facilitează obţinerea unor acte care să-i ajute să nu fie deportaţi în Siberia. Prietenia cu părintele Andrei, care avea să ajungă preot paroh la Sântana, în judeţul Arad, va dura până la sfârşitul vieţii. Bunicii le-au botezat băiatul, Radu Mihai, ajuns medic în Tulcea. Şi alte familii de bucovineni aveau să ajungă în zonă, judeţele Mehedinţi şi Caraş-Severin fiindu-le repartizate de statul român în 1944. Familia Podsudek ajunge la Turnu Severin şi reia fabricaţia mezelurilor, Petre Marga mutîndu-se şi el acolo. După război, cei din familia Marga şi alte două familii din Ramna, oameni harnici şi cu stare, au fost consideraţi chiaburi, deposedaţi de tot avutul şi deportaţi în Bărăgan.

Cât au stat la Ramna, Omama ajută în gospodărie şi deprinde creşterea animalelor. Opapa meditează două eleve la matematică şi latină pentru examenul de capacitate. Mama urmează la Ramna două clase primare (a treia şi a patra) mai mult pe hârtie, fiind de fapt bona copilului învăţătoarei. Trecerea de la acest tip de învăţământ la celebra şcoală catolică Notre Dame din Bucureşti unde o înscrie Opapa este abrupt

http://revista.memoria.ro/index.php?location=view_article&id=737

Momente din istoria Basarabiei în amintirile unui martor ocular

O autobiografie a tatălui meu din închisorile U.R.S.S.

Dorinţa de a afla adevărul, de a elucida implicarea tatălui meu în evenimentele din Basarabia anilor 1915-1940, care i-au structurat destinul, m-a purtat pe nebănuite cărări, prin locuri a căror simplă existenţă îmi inspiră teamă. Nu am putut să ignor răul pe care îl ştiam cuprins între pereţii muţi, în spatele ferestrelor zăvorâte. O clădire pe care am ocolit-o instinctiv cunoscându-i rolul malefic, tainele cumplite pe care le ascundeau straturile de vieţi ascunse de ani, nedezvăluite total nici azi, încremenite în tăcere. Mi-am impus abordarea acestei instituţii, posibilă deţinătoare a unor documente în care să fie consemnate activitatea şi VINA, în contextul istoric al respectivei perioade, care a condus la arestarea, deportarea, judecarea, condamnarea tatălui meu. Serviciul de INFORMAŢII ŞI SECURITATE AL REPUBLICII MOLDOVA a răspuns prompt la cererea mea, înmânându-mi o scrisoare care conţinea o serie de acte originale ale tatălui meu: diploma de licenţă în Drept, actul de identitate cu interdicţia de a intra în U.R.S.S., certificatul de naţionalitate română, autobiografia în limba rusă, pe care am tradus-o şi o anexez. Citez din scrisoare: ?din motive politice, ca fost membru activ al unor partide burgheze, a fost arestat pe 3 iulie 1941, escortat în închisoarea din Irkutsk, Federaţia Rusă, şi prin hotărârea Consfătuirii excepţionale pe lângă N.K.V.D. al U.R.S.S. din 16 august 1942 privat de libertate pe un termen de 10 ani, ispăşindu-şi pedeapsa în lagărul-sat Şevcenko, raionul Taişet, Regiunea Irkutsk, a decedat la 27 decembrie 1944 din cauza bolii pulmonare. Este înhumat în cimitirul local, mormântul nr. 106. Decesul este înregistrat la Oficiul Stării Civile Chişinău?. Scrisoarea se încheie: ?conform decretului Prezidiului Suprem al U.R.S.S. din 16 ianuarie 1989, cetăţeanul Roşca Ion Vasile este reabilitat prin concluzia Procuraturii Generale a Republicii Moldova din 18 aprilie 1989?. Clarificarea locului detenţiei, data arestării rămân în continuare neelucidate. Solicitarea mea către S.I.S. al R.M. de a obţine mai multe informaţii mi-a fost refuzată. Mi s-a oferit ?tot ce a fost posibil?. Sora tatălui meu, Profira Surugiu, a primit de la tata scrisori din Vorkuta. Înştiinţarea decesului, cu cele câteva rânduri în care sunt menţionate locul mormântului şi data, tot din Vorkuta i-au fost expediate. S-ar putea să mă apropii de adevăr dacă Societatea Crucea Roşie din Chişinău, la care am apelat şi care mi-a promis sprijinul, va reuşi să afle dacă locul indicat de S.I.S. al R.M. este mormântul tatălui meu. Data arestării, 4 iulie 1940, este ziua în care l-au ridicat pe tata de acasă, iar 3 iulie 1941 este data înscrisă în documentele S.I.S. al R.M. Nu ştiu dacă 22 iunie 1941 ? începutul războiului are vreo relevanţă. (Vezi articolul ?Scrisoare din Vorkuta? de acelaşi autor, în ?Memoria?, nr. 46.) Poate că situaţia creată a precipitat necesitatea eliminării politice, îndepărtarea de locurile natale. Autobiografia pe care mi-au dat-o, scrisă la maşină, nedatată şi nesemnată, îmi produce suspiciuni, planează în incertitudini. Din text rezultă ca a fost concepută în detenţie, în consecinţă alterarea situaţiilor consemnate pe hârtie este foarte probabilă. Menţionarea unora din etapele vieţii şi eludarea altora presupune, cred, dorinţa, necesitatea de a se proteja şi de a proteja familia. Nu cunosc decât o parte din desfăşurarea evenimentelor expuse (închise într-un interval de timp accesibil mie ca putere de înţelegere corespunzătoare vârstei). Cele la care am fost prezentă, cele pe care mi le-a povestit mama sau sora tatei. Negarea ataşamentului tatei la răscoala din Zona Hotin ? Atachi, în ianuarie 1918, de fapt o incursiune bolşevică în Basarabia, a fost un act de curaj. Contribuţia la această acţiune a existat, dar a constat în participarea la luptele pentru respingerea forţelor sovietice dincolo de frontieră, peste Nistru, acţiune în care a fost rănit. Adeziunea la Partidul Ţărănesc, mai ales că făcea parte dintre deputaţi, era cunoscută. Bănuiesc că acestea sunt cel puţin o parte din motivele reţinerii tatei la Chişinău în perioada 28 iunie ? 4 iulie 1940, urmată de arestare. Traducând autobiografia nu am intervenit în construcţia episoadelor, am menţinut intervalele temporale, am reprodus cu exactitate viziunea sa despre lume, am respectat solidaritatea cu satul natal, confruntările. M-am străduit să păstrez limbajul şi atmosfera, să nu emit judecăţi subiective. Autobiografia se opreşte aici reprezentând ultimele momente de viaţă liberă pe pământul natal. Urmează anii de detenţie care i-au adus sfârşitul, acoperiţi probabil de cruzime, întuneric şi durere, despre care nu voi şti niciodată nimic. Vreau să mai adaug doar faptul ca tata nu a fost un simplu contemplator. El a luptat pentru principiile lui, s-a străduit să depăşească limitele, să treacă peste liniile de demarcaţie. Numele meu este Roşca Ivan Vasile, sunt căsătorit, şi am doi copii. M-am născut la 10 iulie 1895, în satul Beliavinţ, plasa Lipcani, Judeţul Hotin. Părinţii mei au fost ţărani, de naţionalitate română, locuitori ai acestui sat de mai multe generaţii. Tatăl meu a avut 15 deseatine1 pământ, iar familia noastră era compusă din 6 suflete: tatăl, mama, 3 fraţi şi o soră. Fraţii şi sora mea locuiesc şi în prezent în satul Beliavinţ, iar părinţii au murit în acelaşi sat. În copilărie, împreună cu fratele mai mare am lucrat ca argat pe loturile semănate cu varză, la Mordki Land. Tata, cu ajutorul nostru, lucra în dijmă pământul lui O. Akkerboim din satul Beliavinţ şi pământurile proprietarilor Rosenzweig şi Kaufman din satele învecinate. În acei ani nici în satul nostru şi nici în satele apropiate nu exista şcoală. Numai în 1903 ? 1904 pe un câmp, între două localităţi situate în preajma Beliavinţului, s-a construit o clădire pentru învăţământul public, dar a funcţionat numai cu o singură clasă. Tata m-a înscris la această şcoală pe care am frecventat-o timp de 3 ani şi am terminat-o primul, cu nota maximă (distanţa între casa noastră şi şcoală era de circa 7 verste2). După absolvire, datorită posibilităţilor materiale reduse, tata nu mi-a permis să merg la o şcoală medie, dar cu ajutorul primei mele învăţătoare am continuat studiile în particular. Îmi amintesc că din primii bani câştigaţi de mine (1 rublă şi 15 copeici), muncind cu ziua, am cumpărat pe ascuns o ALGEBRĂ de Melinin şi Burenin. La descoperirea acestui act ?samavolnic? tata m-a pedepsit aspru. El nu înţelegea ca eu să merg mai departe la învăţătura şcolară. Am reuşit să termin şcoala medie cu toate greutăţile întâmpinate şi după absolvire am avut un serviciu, ?copist? în cadrul Administraţiei Plasei Lipcani. După un timp, depunând multă stăruinţă, am reuşit să obţin un post în capitala de judeţ Hotin. La început ca ajutor, iar apoi promovând în funcţia de secretar al Reprezentantului Tribunalului Chişinău în Judeţul Hotin. Profesorii din cadrul liceului existent în oraş au organizat cursuri serale pentru parcurgerea programei de învăţământ liceal şi pregătire a examenelor. M-am înscris, am frecventat cursurile, am susţinut examenele, am absolvit liceul. În 1915 am fost chemat în armată şi atunci am urmat şcoala militară din Poltava, după terminarea căreia am fost numit în serviciu la Regimentul de Rezervă 42. Am fost trimis pe front în cadrul Regimentului rusesc 158 infaterie Kutaisechi, unde am rămas până la Revoluţia din octombrie. În armată am fost ales în sovietul deputaţilor. Îmbolnăvindu-mă, mi s-a acordat concediu medical şi am plecat în patrie la Beliavinţ, judeţul Hotin, unde m-a surprins ocupaţia austro-ungară şi apoi alipirea Basarabiei la România. La sfârşitul verii anului 1919, dorind să-mi continui studiile întrerupte, m-am înscris la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Cernăuţi. Între timp în România a fost adoptată o lege specială pentru Basarabia, care stipula reforma agrară. Pământurile moşierilor, nelucrate de proprietari, se expropriau şi se atribuiau ţăranilor săraci, fără pământ sau cu pământ puţin. Pentru această lege au fost constituite o comisie centrală la Chişinău şi comisii judeţene în teritoriu. În vederea susţinerii drepturilor ţăranilor se alegeau reprezentanţi. Din satul Beliavinţ au fost desemnaţi trei. Eu eram între aceştia, în calitate de coordonator. De la începutul activităţii am descoperit o serie de nereguli, admise de Comisia Judeţeană Hotin, toate în favoarea celor cu mult pământ, nedreptăţindu-i pe ţăranii nevoiaşi. Nu am reuşit să convingem Comisia Judeţeană să renunţe la abuzurile formulate prin ignorarea sau eludarea legii. Soluţia aleasă de colectivitatea în cauză (ţăranii săraci din satul meu şi din câteva sate alăturate) pentru a depăşi situaţia dificilă în care se afla a fost delegarea mea la Comisia Centrală din Chişinău pentru depunerea şi susţinerea unei reclamaţii referitoare la modul de rezolvare de către Comisia Judeţeană Hotin a problemei agrare. Pentru îndeplinirea mandatului am plecat la Chişinău, unde am expus Directorului General al Comisiei Centrale, inginer Cardaş, nemulţumirile celor care m-au delegat. Drept răspuns la reclamaţia prezentată, Directorul General m-a numit în funcţia de împuternicit al Centralei la Comisia Judeţeană Hotin, în vederea aplicării corecte a drepturilor de împroprietărire a ţăranilor, consfinţite prin lege. Întorcându-mă acasă cu acest verdict, satisfacţia ţăranilor a fost mare şi au răspândit vestea imediat, dar au urmat nemulţumirile celor bogaţi. După interpelarea mea în Comisia Judeţeană şi îndeplinirea obligaţiilor pe care mi le-am asumat, reprezentanţii părţii defavorizate de lege, cei cu mult pământ, au plecat la Chişinău şi Bucureşti, şi a 3-a zi am primit o telegramă care conţinea revocarea numirii mele ca împuternicit al Comisiei Centrale. Ignorând acest fapt, am continuat, în calitatea mea de ales al ţăranilor din satul meu şi alte câteva sate învecinate, să apăr în Comisia Judeţeană interesele şi drepturile ţăranilor referitoare la împroprietărire. În încercarea de a mă convinge să renunţ la susţinerea cauzei ţărănimii am fost invitat pentru discuţii în camera agronomului din raionul Lipca, Covalţov-Covalesco. Nebănuind nimic rău, am acceptat, dar am fost agresat fizic, lovit de Covalţov-Covalesco în prezenţa agronomului judeţean din Hotin, Atbrojevici şi a alţi doi delegaţi din satul meu. Au urmat o serie de reclamaţii contra mea la Jandarmerie, percheziţii repetate acasă. Nu s-a găsit nimic care să mă incrimineze în nici un mod, totuşi am fost arestat, dar în aceeaşi zi eliberat. A existat şi un denunţ ?anonim? în care se spunea că am colaborat cu instigatorii răscoalei din Hotin ? Atachi. Tentativa de a mă implica în evenimentele din Hotin ? Atachi3 din ianuarie 1919 m-a determinat să plec definitiv din Judeţul Hotin la Iaşi, transferându-mă şi la Universitatea din Iaşi. În baza adeverinţei eliberate de Primăria satului meu natal am obţinut o bursă de la Administraţia Judeţului Hotin şi am fost primit la Căminul Studenţesc al Universităţii Iaşi cu o taxă mică, pentru plata căreia m-au ajutat tatăl şi fraţii mei. După absolvirea facultăţii şi susţinerea tuturor examenelor m-am angajat la Comitetul pentru Protecţia Pădurilor din Chişinău, nedorind să mă întorc la Hotin pentru a evita delaţiunile şi persecuţiile la care am fost supus datorită activităţii mele vizând ameliorarea vieţii ţăranilor. Totodată m-am înscris la aceeaşi facultate pentru parcurgerea cursurilor necesare conferirii titlului de doctor în specialitatea economie-finanţe. La Iaşi am făcut parte din cercul studenţilor basarabeni. În 1923 m-am căsătorit cu Ecaterina Mani, iar când am primit diploma de licenţă am fost numit candidat, ajutor al judecătorului de pace din Ialoveni, raionul Chişinău. În 1926 a fost numit judecător-şef Daşco, cu care nu m-am putut înţelege. Deoarece şi salariul postului era mic, am demisionat, alegând meseria de avocat, pe care am început să o practic în comuna respectivă În 1928 fiind avocat în comuna Nisporeni, judeţul Chişinău, mi s-a născut o fetiţă Alla. Înainte de naşterea celui de-al doilea copil m-am mutat la Chişinău Convingerile mele politice, grija pentru starea ţăranilor din Basarabia m-au condus spre Partidul Ţărănesc, al cărui program prevedea împărţirea tuturor moşiilor la ţărani. M-am înscris în Partidul Ţărănesc aflat atunci la guvernare, dorind să contribui la elaborarea proiectului legii agrare. În 1932 am fost numit jurisconsult la Banca Oraşului Chişinău şi apoi la Primăria Chişinău, unde am lucrat până în prezent. Examenele pentru titlul de doctor şi teza le-am susţinut în economie-finanţe. În Partidul Ţărănesc am activat până la desfiinţarea tuturor partidelor politice din România (30.03.1938), dar am fost în opoziţie, în aripa stângă a partidului. Am promovat în partid ideea ?Basarabia pentru basarabeni?, atrăgându-mi nemulţumirea conducerii partidului. După informarea mea referitoare la problema crizei economico-financiare, conducătorii partidului au declarat în faţa tuturor participanţilor că eu vreau să imprim Partidului Ţărănesc un program socialist. În fond eu eram pe linia politică a lui C. Stere.4 La serviciu eram considerat un avocat capabil, mi se încredinţau procese de mare răspundere, decisive pentru prestigiul primăriei. Dar opiniile mele au constituit un punct negativ în activitatea mea, acţionau în defavoarea mea, atrăgându-mi o anume dizgraţie pe care o atribui originii mele, verticalităţii mele şi în principal curajului de a respinge încercările de fraudă, dând avize nefavorabile cheltuirii ilegale a banilor publici. Nu am avere.

http://revista.memoria.ro/index.php?location=view_article&id=715

Galerie foto şi film
http://worldwar2.ro/media/

65 de ani de la ocuparea si 61 de ani de la invazia nord-vestului Romaniei[1]
1944 _ Masacrul de la Ip si crimele de la Cornesti _


Indeplinirea misiunii armatei hothyste, de-a ocupa nord-vestul Romaniei s-a facut cu cinci zile mai devreme, 13 septembrie 1940, cand au fost incheiate pregatirile oribile pentru masacrul din 14 septembrie, Ziua Sfintei Cruci. "Cu ochii umeziti Ioan Butcovan din Ip, nr. 172, povesteste rar, apasat, rostind cu duritate numele calailor si, cu sfiiciunea inteleapta e batranilor nostri, pe martirii din satul lui. Ungurii stiau ca toti romanii, oriunde ar fi plecati la lucru, departe pe hotar, in satele vecine, se intorceau in 13 septembrie, seara, acasa. Dorinta lor era sa-i puste pe toti sau, daca acest lucru nu era posibil atunci, pe cei mai multi. Si i-au puscat, talharii! Oameni nevinovati, barbati, femei si copii… mai inainte de masacru au organizat echipe ele mortii compuse din militari si civili unguri din Ip, s-au intocmit liste si tabela pe strazi cu toti romanii care urmau fie ucisi prin impuscare. Intreaga comuna Ip a fost incercuita de catre trupele horthyste sosite in sat. Unii fanatici unguri, in frunte cu Soòs Iosif, om de 55-60 de ani, numit primar peste noapte, Faragó Stefan, mare mosier din Ip, Biró Emeric, seful garzi fasciste din Ip, Beres. Masacrul a inceput prin batai si ruperea oaselor. Macelul a inceput pe la ora 23.30, a continuat pana dimineata in zori. S-au format zeci nu fi recunoscuti. Acestia s-au raspandit in tot satul, o echipa la fiecare casa de romani, asteptand sa traga mitralierele asupra celor adunati in scoala si ei sa treaca la macel, ucigand tot, de la noul nascut pana la cel batran si bolnav. Iata un bilant sumar: copii - intre 0 si 5 ani = 18; intre 5 si 15 ani = 26; adolescenti si tineri intre 15 si 25 de ani = 22, adulti intre 25 si 80 de ani = 92; peste 80 de ani = 1 Maria Buboi, 81 de ani." ("Administratia militara horthysta in nord vestul Romaniei" - I. Bodea, V.T. Suciu si I. Puscas, pag. 290-363).

Este dureros si chiar de necrezut ca ar fi putut trai noi langa astfel de oameni! Din pacate, au existat si s-au manifestat si in septembrie 1944, in multe cazuri cunoscute, din care reamintim doar crimele de la Cornesti-Adamus, judetul Mures: "9 septembrie a fost intunecata de tabloul sumbru pe care il infatisa satul Cornesti, incendiat de fascisti si transformat intr-o gramada de ruine si, mai ales, crimele pe care ei le-au savarsit cu o cruzime dementiala". Prezent la fata locului, generalul Ion Botea relateaza: "Langa biserica fusesera spanzurati cativa ostasi romani, cazuti prizonieri, si preotul satului. In apropierea unei, pravalii, zaceau, mutilati, un capitan de cavalerie si cativa ostasi romani. Pe drumul spre Adamus erau aruncate in santuri cadavrele unor cetateni, oribil ciopartite". Plutonierul Dumitru Camnea din Regimentul 1 Artilerie grea: "In ziua de 10 septembrie 1944 am primit ordin sa adun ostasii morti, aflati in Cornesti. Cadavrul plutonierului Colan Trifu avea capul zdrobit, urechea dreapta taiata si artera de mana stanga. Soldatul Gheorghe Oprea nasul si urechile taiate, ochii scosi. Asa au fost mutilati si ucisi 14 ostasi romani luati prizonieri." ("Epopeaa de pe Mures", Gr. Ploiesteanu, V.T. Suciu si Lazar Ladariu, p.50-56).

http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=17444

BOMBE PESTE TIMIŞOARA
Mijloc de iunie 1944; în plin război, Timişoara trăieşte într-un ritm nu cu mult diferit de cel antebelic. E drept că majoritatea profesorilor au tâmplele argintii, iar rafturile magazinelor sunt mai puţin bogate decât în urmă cu doi-trei ani. Mesele de la "Cafe-Wien" sunt însă la fel populate ca pe timp de pace, chiar dacă licoarea aburindă conţine mai mult înlocuitori decât cafea veritabilă. Din timp în timp, sunetul lugubru al sirenelor anunţă o nouă alarmă "de probă", semn că a venit iar momentul mimării unei retrageri disciplinate în adăposturi. >>>>>
http://www.banateanul.ro/articol/ziar/timisoara/bombe-peste-timisoara/7310/275/

Intre rezistenta si cedare

In vara anului 1940, Romania a pierdut, intr-o conjunctura istorica dificila si complexa, mai bine de o treime din teritoriu si populatie, aproximativ 100.000 km2 si 7 milioane de locuitori, in majoritate romani.

In urma ultimatumurilor sovietice (26-27 iunie 1940), guvernul roman, condus de Gheorghe Tatarescu, pe baza „recomandarilor“ Consiliului de Coroana (organ politic cu rol consultativ, dar o buna acoperire pentru atitu­dinea pasiva a regelui Carol al II-lea) a acceptat „evacuarea“ Basarabiei si a nordului Bucovinei, utilizandu-se un termen potrivit, pentru ca formula „evacuarii“ teritoriilor romanesti excludea, pe viitor, orice tentative ale Kremlinului de a formula drepturi istorice asupra celor doua provincii romanesti, ca urmare a recunoasterii oficiale de catre Romania a extinderii URSS.

Factorii de decizie politica si militara au ales, in iunie 1940, sa nu implice Romania intr-un razboi cu Uniunea Sovietica – spre deosebire de Finlanda, care isi aparase cu armele teritoriile revendicate de URSS – si sa evacueze, intr-o debandada generala, in cateva zile, teritorii istorice romanesti asupra carora Moscova nu avea nici un drept.

Pentru ca, adesea, atitudinea Finlandei, in vara anului 1940, fata de revendicarile teritoriale ale Imperiului sovietic a fost contrapusa atitudinii Romaniei in raport cu o provocare similara, ne putem intreba, pe buna dreptate, daca decizia luata la Bucuresti a fost corecta sau nu.

Doua sunt argumentele majore care, pe baza surselor disponibile astazi, si care, chiar la vremea luarii deciziei la Bucuresti ar fi trebuit cunoscute, ne-ar putea conduce la o concluzie diferita de aceea acceptata in iunie 1940.

Opinia militarilor, exprimata in cadrul celor doua Consilii de Coroana din 27 iunie 1940, de generalul Florea Tenescu, seful Marelui Stat Major roman, si de generalul I. Ilcus, ministrul de Razboi, a evidentiat o disproportie uriasa intre cele 40 de divizii pe care le-ar fi putut opune Romania celor aproape 140 de divizii reunite ale posibililor inamici (URSS, Bulgaria si Ungaria), ceea ce ar fi insemnat nu numai un raport de forte de 3/1, necesar pentru o actiune ofensiva, dar si un efort militar romanesc pe trei fronturi, astfel incat, spunea generalul Tenescu, chiar daca armata romana se va bate, „disproportia de forte nu poate lasa nici o indoiala asupra sfarsitului“.

In realitate, atat datele puse la dispozitia factorilor de decizie politica si militara romani de Biroul II al Marelui Stat Major, cat si unele documente emise de foruri sovietice de conducere arata ca efectivele militare ale URSS abia depaseau raportul 2/1, disproportia de forte fiind importanta, dar nu zdrobitoare, iar pana in prezent nu se cunoaste existenta unui plan de actiune comuna a celor trei state (Uniunea Sovietica, Bulgaria si Ungaria), in cazul in care Romania ar fi respins notele ultimative ale Moscovei. Potrivit sintezei elaborate de Biroul II al Marelui Stat Major roman, capacitatea combativa a Armatei Sovietice era apreciata ca fiind „redusa“, datorita lipsurilor materiale, nepregatirii cadrelor si, mai ales, moralului scazut. „Aceasta armata – se arata in sinteza – nu impune decat prin numar“.

In al doilea rand, este evident ca Bucurestii nu au avut o imagine corecta asupra importantei petrolului romanesc in diplomatia si strategia celui de Al III-lea Reich. Intelegand la timp intentiile germane si profitand de neintelegerile ivite intre Berlin si Moscova, ca urmare a interpretarilor diferite ale prevederilor destul de ambigue ale Protocolului aditional secret al Pactului Molotov–Ribbentrop (23 august 1939) in privinta sud-estului Europei, factorii de decizie politica si militara de la Bucuresti ar fi trebuit sa abordeze notele ultimative sovietice dintr-o alta perspectiva.

Este foarte adevarat insa ca statul roman era, din nefericire, in vara anului 1940, minat de profunde contradictii interne, care nu i-ar fi ingaduit o riposta politico-militara hotarata si de durata, insa acceptarea notelor ultimative a deschis calea altor cedari teritoriale, pentru ca atat Ungaria, cat si Bulgaria au inteles ca eforturile lor revizioniste pot fi puse in aplicare, fara a risca vreo actiune militara din partea Romaniei. Stalin a reusit apoi sa obtina de la noii sai aliati (SUA si Marea Britanie), dupa inche­ierea celui de Al Doilea Razboi Mondial, prin tratate de pace in buna regula, tot ceea ce anexase, in anii 1939-1940, cu concursul inami­cului distrus in mai 1945 – Germania nazista!

In plus, dupa satisfacerea pretentiilor teritoriale ale Ungariei horthyste, prin Dictatul de la Viena, la 30 august 1940, intr-o varianta minimala care era departe de asteptarile Budapestei, Germania s-a grabit sa garanteze frontierele Romaniei, ceea ce i-a iritat pe sovietici, pentru ca au inteles ca acest demers ii privea direct, in sensul ca extinderea dominatiei URSS dincolo de Prut avea sa angajeze in disputa chiar Puterile Axei. Motiv temeinic pentru Molotov sa-i acuze pe partenerii germani ca, prin garantia acordata Romaniei, violeaza prevederile Pactului din 23 august 1939!

Evacuarea armatei romane din Basarabia si nordul Bucovinei s-a desfasurat in absenta unor masuri anterioare de pregatire. Abandonarea acestor teritorii istorice romanesti fara lupta, perioada de evacuare foarte scurta, nerespec­tarea de catre sovietici a termenului stabilit si provocarile si abuzurile militarilor sovietici sau ale diferitelor minoritati au creat un puternic resentiment la adresa regelui Carol al II-lea si a regimului sau. Armata a fost demoralizata si i-a socotit pe politicieni responsabili pentru umilinta evacuarii intempestive si pentru dezastrul Romaniei Mari. In numeroase rapoarte si anchete s-a semnalat ca ordinul de retragere a fost primit de militari cu multa nedumerire, deziluzie si ingrijorare.

Era de inteles, asadar, entuziasmul cu care, la 22 iunie 1941, intreaga natiune a sprijinit efortul militar de recuperare a teritoriilor istorice romanesti ocupate de Uniunea Sovietica in vara anului 1940.

http://www.presamil.ro/SMM/2005/5/13.htm

La 60 de ani de la bombardamentul atomic,
Japonia reafirma angajamentul de a nu fabrica sau poseda arme nucleare


Primul ministru al Japoniei, Junichiro Koizumi, prezent ieri la
Nagasaki, cel de-al doilea oras japonez dupa Hiroshima care, in urma
cu 60 de ani, a trait tragica experienta a unui bombardament atomic,
a reafirmat solemn angajamentul de a nu fabrica, de a nu poseda arme
nucleare si de a nu permite intrarea pe teritoriul tarii a unor
astfel de arme.
De asemenea, vorbind in fata celor circa 6.000 de persoane prezente
in Parcul Pacii din Nagasaki, unde s-a deplasat in pofida crizei
politice cu care se confrunta in acest moment, seful Guvernului de la
Tokio, a reiterat, asa cum a facut-o si in urma la Hiroshima, vointa
politica a Japoniei de a se situa in fruntea campaniei
internationale in favoarea abolirii armelor nucleare si
neproliferarii unor astfel de arme, promitand sa respecte "cele trei
principii nucleare" enuntate mai sus, inscrise in Constitutia tarii
si asumate solemn in decembrie 1967.
Marcarea, ieri, la Nagasaki, a sase decenii de la bombardamentul
atomic din 9 august 1945, care a ucis 74.000 de persoane, a fost
insotita de promisiunea ca acest loc sa ramana "ultimul din lume care
a cunoscut ororile armelor nucleare".
Municipalitatea orasului-port Nagasaki (sudul arhipelagul japonez) a
invitat la ceremonia de marti din Parcul Pacii, construit exact pe
locul unde a cazut bomba, ambasadori din 11 tari, intre care si cele
cinci mari puteri nucleare recunoscute ca atare - SUA, Marea
Britanie, Franta, Rusia si China - alaturi de cei din India si
Pakistan, doua tari din Asia care au declarat ca poseda arma atomica,
dar care nu au fost incluse oficial in clubul statelor nucleare, dar
au fost prezente doar delegatii din Rusia, China si Ucraina, potrivit
Kyodo. A fost pentru prima oara cand Rusia a luat parte la o
ceremonie comemorativa la Nagasaki, noteaza in continuare aceeasi
sursa.PRAHOVA

Rusii au furat de la nemti peste un milion de obiecte de arta

Peste 1 milion de opere de arta aflate pe teritoriul Germaniei si-au
schimbat stapanul in cursul celui de-al doilea Razboi Mondial trecand
in stapanirea URSS si acum a Rusiei, iar speranta de a recupera macar o
parte dintre ele este foarte mica, a anuntat Academia de Arte de la
Berlin. Academia berlineza a publicat pe internet o lista a obiectelor
de arta pierdute in cursul ultimelor luni ale celui de-al doilea Razboi
Mondial in speranta localizarii si redobandirii obiectelor de
patrimoniu de o valoare inestimabila apartinand culturii germano-
prusace, a explicat directorul arhivelor Academiei, Wolfgang Trautwein,
cu ocazia unei conferinte de presa. Adolph Muschg, presedintele
Academiei de la Berlin, a estimat ca trei sferturi din colectiile de
arta initiale au disparut. Printre aceste obiecte se numara mai multe
gravuri ale sculptorului Gottfried Schadow (1764 - 1850) care a lucrat
la decorarea portii Brandebourg, precum si niste schite semnate Karl
Friedrich Schinkel (1781 - 1841). In total, peste un milion de opere de
arta si aproximativ 4,5 milioane de carti au fost insusite de Armata
Rosie si au fost transportate in Rusia unde o mare parte dintre ele pot
fi admirate in prezent in muzee si expozitii

http://www.ziarulprahova.ro/index.php?pag=7&data=2005-06-16&PHPSESSID=7ac7dcb7919f403ba222cd2ebebca91a

Teodor M. Popescu si cazul Winnitza
In dosarul penal al profesorului Teodor M. Popescu exista un manuscris [1], cu un exemplar dactilografiat [2], despre un caz prea putin cunoscut, si anume masacrul de la Winnitza (vestul Ucrainei), savarsit de politia politica sovietica. Prezenta acestor documente se explica prin faptul ca au fost ridicate la perchezitia facuta de Securitate, imediat dupa arestarea profesorului [3], mai tarziu avand sa constituie parte a materialului probatoriu inaintat la procesul care i s-a intentat [4].

Dupa sapaturile din padurea de la Katyn, administratia germana a Ucrainei a descoperit alte gropi comune, insa de data aceasta in orasul Winnitza, localitate cu 92.900 de locuitori inainte de al doilea razboi mondial, resedinta a regiunii cu acelasi nume. Aceasta localitate este la aproximativ 250 km distanta de Kiev si 200 km de raul Nistru, la punctul Moghilev. Regiunea Winnitza se invecineaza la sud cu Basarabia (R.S.S. Moldoveneasca in timpul regimului sovietic), la sud-est cu regiunea Odessa, la nord-est cu regiunea Kiev, la nord cu regiunea Jitomir, iar la vest cu regiunea Camenita-Podolia [5].

Imediat dupa cucerirea zonei de catre trupele germane, au fost semnalate posibilele locuri ale gropilor comune, insa abia la 24 mai 1943 au inceput cercetarile. Inca de la inceput, germanii au chemat martori din mai multe state satelite Germaniei [6], cu aceasta ocazie instituindu-se o comisie internationala spre a cerceta cazul [7], ca si pe acela de la Katyn [8]. Astfel ajungem la legatura profesorului T. M. Popescu cu acest caz. Din partea Romaniei, pe langa dr. Alexandru Birkle [9], care participa in cadrul comisiei la cercetari, in zilele de 16-17 iulie 1943 la Winnitza, prin Berlin, a fost prezenta si o delegatie formata din I.P.S. Visarion Puiu (seful Misiunii Ortodoxe Romane din Transnistria), Nichifor Crainic (ministru insarcinat cu Propaganda Nationala), Teodor M. Popescu (decan al Facultatii de Teologie din Bucuresti) si Iacob Lazar (profesor la aceeasi facultate), alaturi de alte delegatii bisericesti (bulgara, suedeza, finlandeza, greaca) [10]. De altfel, delegatia romana fusese solicitata de Legatia germana din Bucuresti si trimisa de Patriarhia Romana, cu autorizatia maresalului Ion Antonescu [11].

S-au descoperit trei puncte principale cu gropi comune: 1) „Livada” sau gradina cu pomi din cartierul Dolinki, la 1,2 km spre apus de centrul orasului; 2) Parcul Popular zis si „Cultural” si 3) cimitirul ortodox – toate trei in lungul aceleiasi strazi (Pidlissny), pe soseaua care duce de la Winnitza la Litin [12].

Punctul cel mai important – gradina cu pomi – avea gropi pe o suprafata de un hectar, putin retrasa de la sosea, si nu avea locuinte in imediata apropiere. Aici s-au descoperit 38 gropi comune, sapate pe trei laturi (est-nord-vest) ale gradinii, cele mai multe continand 100-130 de cadavre, cateva chiar 200. Gropile obisnuite erau largi si lungi de 3-5 m si adanci de aproximativ 3 m. Pana la 16 iulie au fost deshumate 1206 cadavre, din care 817 au si fost examinate [13].

In celelalte doua puncte, parcul popular si cimitirul ortodox, s-au gasit 35, respectiv 40 gropi comune, peste care au fost instalate baraci – ca spatii de joaca –, iar peste altele s-a asezat nisip sau fost plantati salcami. In cimitir gropile au fost mai mici, pentru a nu trada dimensiunile celor noi fata de cele obisnuite. Din primele constatari germanii au estimat un numar de aproximativ 10.000 de cadaver [14].

Prin cercetarea cadavrelor descoperite s-a ajuns la concluzia ca moartea tuturor victimelor provine din impuscaturi de revolver, in ceafa, de la mica distanta. Multi au primit un singur glont, altii avand mai multe, de calibru 5,6 mm, in cap, iar unii prezentand mai multe rani provocate de forte brutale [15].

Toate cadavrele au fost gasite cu mainile strans legate la spate cu sfoara, iar in gura si esofagul unora a fost gasit pamant, ceea ce dovedeste ca acestia din urma nu murisera pana in momentul ingroparii si astfel au inghitit pamant in groapa. S-au gasit si trei femei goale si nelegate [16].

Identificarea celor deshumati nu a fost atat de usoara, aceasta facandu-se cu ajutorul hainelor si lucrurilor gasite asupra lor si expuse intr-o cladire din oras spre a fi recunoscute de rude sau cunoscuti. S–au gasit si foarte multe gropi umplute cu camasi, sumane, pantaloni, rochii si incaltaminte [17]. Dupa cercetarea medico-legala si eventuala identificare a mortilor, acestia au fost inhumati crestineste, in gropi lungi de 20-30 m, asezati in rand, peste care s-a turnat var. Chiar profesorul Popescu impreuna cu ceilalti membrii ai delegatiei romane au asistat, in data de 16 iulie 1943, la o astfel de slujba, facuta de doi episcopi ai Bisericii Ortodoxe din Ucraina [18], un protopop si 30 preoti, alaturi de multimea indurerata si autoritatile germane de ocupatie [19].

Dintre cei identificati, cei mai multi erau ucraineni, cativa evrei, dar si moldoveni, majoritatea inaintati in varsta [20]. Acestia erau oameni simpli, lucratori, tarani cei mai multi [21].

Insusi profesorul T. M. Popescu, prezent la Winnitza, a facut cercetari pentru a vedea de cine si de ce au fost masacrati acesti oameni. Astfel, sesizand metodele politiei comuniste [22], de care avea sa aiba parte mai tarziu, acesta constata multimea obiectelor gasite asupra victimelor: acte, copii de pe procese verbale de perchezitie (scrise cu creionul), scrisori, albume, carti, fotografii, carti de rugaciune, Biblii, cruci, iconite, metanii, bucati de odajdii, multe obiecte sfinte [23]. Ca atare, profesorul era de parere ca o vina imputata victimelor ar fi fost cea pentru activitatea asociatiei religioase ”Adevaratii tarani greco-ortodocsi ai Arhanghelului si ai Sfantului Duh”, de dupa 1932, cand s-au inchis bisericile [24].

Arestarile s-au facut in anii 1937-1939 [25], iar amenajarea locurilor viitoarelor gropi comune, cum a fost cazul gradinii in mod special, s-au facut in martie 1938 [26] si in circumstantele generale din anii epurarilor ordonate de Stalin, atunci cand se descopereau „dusmanii poporului” [27]. Printre cei arestati si gasiti la Winnitza erau si fosti opozanti ai armatei rosii (din trupele lui Denikin), desi fusesera amnistiati de Constitutia lui Stalin, sau fosti ofiteri din armata tarista – oameni care fusesera luati pentru 10 ani intr-un lagar din nord [28].

In lucrarea lui Florin Matrescu se gasesc etapele genocidului comunist comis la Winnitza, in Ucraina, intre 1921-1938, de proportii uriase fata de cel descoperit de comisia internationala din 1943. Astfel, in prima etapa, cea dintre 1921-1922, au fost ucisi peste 10.000 ofiteri, soldati si politicieni ucraineni, participanti la miscarea de eliberare a tarii lor; ulterior, circa 8000 de membrii ai miscarii „Uniunea pentru eliberarea Ucrainei”; apoi, intre 1930-1933, circa 20.000 de tarani care s-au opus colectivizarii; in 1935, o data cu asasinarea lui Kirov la Moscova, au fost ingropate aici circa 20.000 de persoane; in anii 1937-1938, politia secreta a aruncat in acest cimitir circa 15.000 de ucraineni; iar in ultima etapa, cea din timpul foametei provocate, la Winnitza au fost inhumate circa 150.000 [29]. Aceeasi lucrare, ne incredinteaza ca din aceasta cifra de 205.000 persoane, 60% erau tarani, restul fiind muncitori si intelectuali; moartea s-a provocat prin impuscarea in ceafa cu doua sau trei gloante, metoda preferata a politiei politice sovietice, iar varsta victimelor era in majoritate de 20-40 ani [30]. Probabil ca aceste cifre sunt ridicate in mod nevoit, dintr-o necunoastere a documentatiei necesare, insa atat estimarile, cat si statistica sunt facute in bloc, conducandu-ne astfel pe un teren sensibil. Afirmatia lui Florin Matrescu despre genocidul comunist asupra nationalistilor ucraineni este intarita de unele surse de dupa 1941. Astfel, in referatele informative intocmite de Serviciul Secret al Jandarmeriei care activa in Transnistria se gasesc numeroase aspecte ale activitatii nationaliste ucrainene, care isi aveau centre de sustinere propagandistica la Kiev, Lemberg, Nicolaiev si Winnitza [31].

Cu toate acestea, ca in loc de concluzie, putem afirma ca acest masacru, asupra caruia ne-am oprit in mod tangential, ca fiind relatat de profesorul Teodor M. Popescu, a fost savarsit de catre politia politica sovietica (N.K.V.D. sau G.P.U.) intre 1937-1938, iar victime au fost persoane care deranjau sistemul sovietic, fie ca erau fosti luptatori nationalisti ucraineni, opozanti ai actiunii de colectivizare sau simpli credinciosi crestini, altfel spus „dusmani ai poporului”.

Urmeaza ca prin cercetari mai atente sa se edifice un studiu complet cu privire la acest caz, inclusiv prin studierea unor documente din arhivele sovietice.
http://www.punctecardinale.ro/mai_2006/mai_2006_8.html

Mortii de la Winnitza
Am vazut mortii de la Winnitza. Cine a avut acest trist privilegiu nu va uita niciodata spectacolul ingrozitor al miilor de cadavre desfigurate si descompuse, unele scoase la lumina zilei, cele mai multe zacand inca in gropile in care teroarea rosie le-a aruncat unele peste altele noaptea si le-a socotit astfel ascunse lumii si adevarului pentru totdeauna.

Sunt trei luni de cand administratia germana a Ucrainei de Vest desgroapa si cerceteaza medico-legal trupurilor nefericitelor victime, facandu-le dreptate si cinste in singurul chip in care li se poate face, pana la victoria asupra bolsevismului: stabilind cauza mortii, identificandu-le in parte, aratand nevinovatia lor, inmormantandu-le apoi omeneste si crestineste, in prezenta populatiei indurerate [si a vizitatorilor straini] (2).

Ca in toata Europa anticomunista, ziarele au povestit si la noi ororile descoperite in orasul, celebru acum, asezat nu departe de granita nordica a Transnistriei. Acte, date si fotografii au documentat si ilustrat masacrul si au invederat proportiile si cruzimea lui. Descoperit dupa cel de la Katyn, imensul mormant al ofiterimii polone, care a infiorat si a instruit poate pana si pe aliati si pe alti prieteni de interes si de ocazie ai comunismului, cel de la Winnitza este pentru noi indeosebi de infricosat si edificator prin imediata apropiere de pamantul romanesc, prin unele oase moldovene gasite acolo si prin ceea ce dovedeste ca s-a intamplat, fara indoiala, cu cei mai multi, daca nu cu toti Romanii ridicati sub stapanirea comunista de la casele lor: Siberia sau lagarul acestora trebuie sa fie asemenea gropi comune, aflate undeva, in tara tuturor nelegiuirilor, probabil, ca si Winnitza, mult mai aproape de noi decat Uralii.

Crimele de la Winnitza ingrozesc prin toate elementele si conditiunile lor. Arestati prin surprindere, in miez de noapte, sub invinuirea pe cat de banala si de falsa, pe atat de indiscutabila si de periculoasa, de a fi „dusmani ai poporului”, tinuti catva timp la inchisoarea politiei (N.K.V.D.), unde nimeni din afara nu-i mai putea vedea si ajuta, disparuti apoi fara urma, sub pretextul stereotip al unei condamnari de zece ani intr-un lagar nordic sau in Siberia, fara dreptul de a trimite si de a primi scrisori – oameni pasnici si nevinovati erau de fapt executati caineste noaptea, in curtea inchisorii, prin impuscare in ceafa, cu mainile legate la spate, in sgomotul motoarelor de autocamioane, in care erau apoi incarcati cu sutele si dusi la locul ingroparii, unde erau aruncati cu tot ce aveau asupra lor sau le apartinea, ingropati [probabil] (3) cu groparii insisi intr-o gradina cu pomi roditori, inchisa, in funestul scop, cu gard inalt de trei metri si pazita cu strasnicie, in „parcul cultural” al orasului, in cimitirul ortodox, poate si in alte locuri, necunoscute pana acum. In aceste locuri pangarite astfel nu-i era ingaduit nimanui sa intre sau sa priveasca atunci, nici sa construiasca vreodata.

Pentru ca monstruozitatea filantropiei bolsevice sa fie desavarsita, dupa gustul iudaic al calailor, sefi in N.K.V.D., se faceau – uneori de forma – perchezitii la domiciliul arestatilor, se ridicau diferite obiecte, ce trebuiau sa serveasca la acuzarea lor, se invoiau familiilor, ba erau chiar sfatuite, sa aduca la inchisoare rufe si haine pentru cale lunga, se raspundea la cereri adresate la Kiev sau la Moscova, unele chiar lui Stalin sau lui Kalinin, ca arestatii au fost condamnati in adevar la inchisoare intr-un lagar din nord sau in Siberia si se amageau astfel familiile nenorocite cu iluzia desarta ca dupa zece ani vor putea sa vada pe cei osanditi venind acasa.

Facand cercetari, dupa unele indicatiuni date de localnici, autoritatile germane au descoperit locurile „inchisorii de zece ani” a celor arestati si dau de atunci zilnic pe fata ororile acoperite de fiarele politiei comuniste cu pamantul si cu iarba frumoasei gradini de pomi, cu nisip pentru jocuri de copii si cu baraci pentru distractia tineretului sovietic in parcul popular cultural, sau cu copacei saditi deasupra gropilor pline de cadavrele „dusmanilor poporului”, care erau poate parintii sau fratii celor ce se „cultivau” in parc. Cate precautiuni, atatea profanari, cate executii, atatea crime odioase, cate arestari, atatea nedreptati strigatoare la cer. Dar asta este ratiunea si asta metoda regimului comunist: de a face sa dispara, oricum si oriunde, fara martori si fara urme, oricine este intr-o tara de revolutionari, un om la locul sau, pasnic si nepolitic, avand doar vina de a nu se fi entuziasmat destul pentru idealul si pentru binefacerile bolsevismului.

Invatamintele ce se trag din cruzimea si din perversitatea acestor procedee teroriste sunt evidente si de mare actualitate. Cu pretul libertatii si al vietii celor zece-cincisprezece mii de nefericiti ucisi la Winnitza, ca si al milioanelor de ucisi in general in Republica Sovietelor, se ilustreaza un program social si politic, se anticipeaza metodele si rezultatele revolutiei proletare mondiale, se aplica principiile unei lumi noi, mai bune, mai drepte, mai luminate si mai fericite decat cea de pana acum…

Ne intrebam insa nedumeriti si ingrijorati: de ce atatea orori inutile, la un program social-cultural atat de laudat? De ce atata teama de adevar si de lumina, de ce atata falsitate si ipocrizie, de ce atata lasitate in cinismul acestei proceduri criminale? De ce ascundeau ochilor Ucrainei si ai lumii gropile in care politia comunista a depozitat pentru totdeauna atata dreptate, cultura si fericire rosie-rosie ca sangele?

Toate regimurile politice aresteaza si condamna, fireste, savarsesc unele nedreptati si poate ucid. Toate sistemele sociale au erori, ezitari, nepotriviri sau exagerari. Nici unul insa n-a mers asa si atat impotriva nu numai a ratiunii si a omeniei, ci a insesi principiilor si propriilor lui interese. Au ucis si altii cu patima si cu cruzime; bolsevicii ucid cu un suveran dispret de viata si mai ales cu placerea sadica de a ucide. Ucid pentru a ucide, ucid poporul pe care trebuie sa-l converteasca la comunism si sa-l fericeasca. Ucid de dragul revolverului si al crimei, al crimei profesionale; ucid cu nepotolita sete de sange, de sange nevinovat al unor oameni linistiti, care, fiind ei poporul, nu pot fi dusmanii lor insisi, „dusmanii poporului”.

Ce rau aducea, de pilda, lumii proletare si Republicii Sovietice, mecanicul de tren care fusese premiat pentru buna intretinere a locomotivei? Ce pericol prezenta pentru statul comunist cetateanul in casa caruia s-a gasit un album cu vederi din Venetia? Ce conspiratie putea sa urzeasca posesorul unui catalog de carti literare germane? Ce se putea pune la cale cu o veche fotografie familiara a unei rude raposate, in uniforma militara de acum cateva decenii? Ce paguba adusese comunitatii sovietice taranul ucrainean care refuzase sa ia in caruta sa pe un evreu, sau ce nedreptate comisese cel care spusese altui evreu sa stea la rand, la magazinul unde, pe vremea foametei de acum vreo zece-doisprezece ani, multimea flamanda facea coada? Ce vina au avut atatia altii, in sarcina carora nu s-a putut pune nici macar atat?

Si daca, in logica idealului comunist, acestea sunt totusi vini mari si ofense grave aduse maiestatii (4) regimului proletar, de ce atata ferocitate bestiala, de ce atata perfidie, de ce atata lasitate in condamnarea mascata si in executarea ascunsa a presupusilor delincventi? De ce acest exces de cruzime, de ce atata minciuna? De ce se ocolea lumina, de ce se evita o acuzatie precisa si o judecata regulata, de ce nu se formula deschis, pe intelesul tuturor si spre inteleptirea tuturor, cel putin o vina verosimila? De ce atata comedie jucata cu lucruri asa triste? De ce nu se justificau, fie si cu un text de lege scelerata, asemenea procedee si condamnari capitale? De ce se camufla totul cu cinism, de ce se acopereau impuscaturile si gemetele nenorocitilor ucisi, cu sgomot de motoare, [de ce se mai presara nisip peste urmele de sange ce duceau spre locul ingroparii] (5)? De ce se mai legau la spate mainile unor victime incapabile de aparare, de ce se sfaramau maxilare si spargeau capetele celor ce trebuiau sa moara de revolver, [de ce n-au fost macar ucisi de tot cei care aveau sa mai inghita pamant in groapa sufocarii] (6)? De ce erau ucise si ingropate goale femei, si cu ce vor fi gresit oare lui Karl Marx? De ce trebuia sa fie secret pe veci locul ingroparii nocturne a miilor de victime ale furiei politiei bolsevice, de ce nu trebuia stiut de nimeni niciodata ca acolo se ascund „dusmanii poporului”? De ce trebuia adaugata atator cruzimi batjocura asa-zisei „inchisori de zece ani”, fara drept de corespondenta si a unor raspunsuri fictive la cereri pline de durere de sotie sau de mama? Si de ce, dupa toate celelalte placeri ale crimei, trebuiau sa se joace copii si tineri pe morminte in care zaceau poate si cadavrele alor lor – sinistra distractie populara intr-un parc zis „cultural”?…

Politia comunista procedeaza cu cea mai mare discretie, prudent si rapid. Ea evita lumina si publicitatea, cruta cu bunatate si sensibilitatea cetatenilor, acopera cu tacerea si cu compatimire tortura celor ucisi, ca si a celor ramasi pe urma lor. Ea lasa acestora cel putin mangaierea falsa a unei iluzii, ea procedeaza adica practic, simplu si radical.

Nu, ea terorizeaza. Aceasta este metoda si arma ei specifica: ea vrea sa fie temuta, si-si acorda pentru aceasta dreptul si placerea de a ucide fara vina, fara judecata si fara raspundere. Noaptea isi spala in sange maini, care ziua trebuie sa para curate. Ea nu persecuta, nu comite nedreptati, abuzuri sau excese; ea este o foarte onorabila institutie proletara, cea care face mai mult pentru reusita ideii comuniste si nu are nimic asemanator cu cele burgheze. Lumii intregi i se ascund si neaga crimele comise de politia bolsevica in numele programului social marxist-leninist si in scopul fericirii celei noi. Tot ce se crede despre ele in afara este simpla inchipuire rautacioasa si tendentioasa de burghezi speriati. G.P.U. si N.K.V.D. n-au ucis si nu ucid, ci doar avertizeaza si sperie in adevar, adica terorizeaza, pentru cumintirea oricui care n-ar fi pe deplin convins de fericirea ce va sa vina. Ea cruta deci, multumindu-se sa condamne cu indulgenta la abia zece ani inchisoare… care acum stim bine ca se executa pe vesnicie in gropile de la Winnitza si cine stie in cate alte asemenea incaperi subterane, pe intinsul imens al paradisului rosu! Ceea ce s-a facut la Katyn si Winnitza nu este o exceptie, nu este o greseala administrativa, nu este o eroare judiciara, nu este un accident; este o regula, un sistem, este metoda practica a ideologiei atee si criminale a bolsevismului.

Daca lupta noastra impotriva lui mai poate parea cuiva temerara sau nejustificata, sa mearga nedumeritul la Winnitza. Sa ia cu sine arome tari, pentru ca mirosul cadavrelor si al efectelor de corp, intinse cu miile pe sarme, pentru identificarea celor ucisi, este insuportabil. Sa ceara a vedea si a pipai el insusi, sa treaca de la groapa la groapa, de la parcul cultural la gradina, sa stea de vorba cu cei indoliati, sa auda plansul lor sfasietor, sa ia toate informatiile ce doreste si sa inteleaga atunci ce ne-ar fi asteptat si pe noi, ca neam si ca stat, daca monstruoasele initiale U.R.S.S. si-ar fi intins sau si-ar intinde puterea si protectia asupra noastra.

Cine se indoieste de cele scrise despre mortii de la Winnitza sa mearga in adevar acolo. Va invata mai mult decat din toate cartile din lume care este adevarata fata a bolsevismului, care sunt principiile, metodele si binefacerile raiului comunist, si va putea edifica apoi pe toti naivii si toti neincrezatorii, daca mai sunt din acestia.

Mortii de la Winnitza zac putrezi, stalciti, cu gura muta, cu mainile legate la spate, dar scosi la lumina zilei ei capata grai si invata pe toti amatorii de fericire rosie, ca si pe toti cati s-ar mai indoi de scopurile strategice, politice, sociale si culturale ale bunilor nostri vecini de la Rasarit, ca ducem in adevar, din porunca destinului si a chemarii noastre, un razboi sfant si inevitabil, pentru noi insine si pentru Europa toata.

Parinti greu loviti si sotii indoliate, copii orfani, surori si frati mult incercati, Romani [si Romance] (7) care plangem pe un scump pierdut din tara Sovietelor, sa ne mangaiem in durerea noastra grea cu incredintarea neclintita ca sacrificiul pe care l-am facut este necesar, mare si sfant, ca insasi lupta noastra impotriva comunismului, ca insusi patrimoniul nostru national si crestin, ca insusi dreptul nostru la viata si la libertate pe pamantul bimilenar al stramosilor. Eroii nostri ne apara de teroarea rosie, de moartea de la Winnitza.

http://www.punctecardinale.ro/mai_2006/mai_2006_9.html

ZIUA ARIPILOR FRANTE

Pentru prima oara se face lumina intr-unul dintre cele mai negre capitole din istoria aviatiei militare romanesti: batalia aeronautica din 21 aprilie 1944, cand au cazut la datorie cei mai buni piloti de vanatoare romani. Evitat cu obstinatie de regimul comunist, pentru care Al Doilea Razboi Mondial incepea dupa 23 august, episodul din trista zi de vineri 21 aprilie ramane un element de referinta pentru istoria nationala. Studiul realizat de istoricii Sorin Turturica si Vasile Tudor scoate la iveala din analele istoriei eroismul pilotilor nostri, care si-au dat viata infruntand un dusman nemilos, ce manevra cu dibacie niste adevarate masini ale mortii...

La inceputul anului 1944, americanii au inceput bombardamentele sistematice asupra obiectivelor strategice romanesti. Operatiunile au fost executate de Forta a 15-a Aeriana a USAAF, dislocata in Italia si aflata sub conducerea generalului-locotenent Nathan Twining. Primul atac a avut loc pe 4 aprilie, cand vanatorii romani au reusit sa faca fata inamicului. Si asta pentru ca bombardierele americane au venit fara protectia avioanelor de vanatoare. In urmatoarele atacuri, din 5, 15 si 16 aprilie, aparatele americane de vanatoare P-38 ,,Lighting” vor insoti bombardierele, stanjenind atacurile pilotilor de vanatoare romani si ale aliatilor germani. Astfel, bombardierele B-17 si B-24 reusesc sa loveasca rafinariile de la Ploiesti si Campina, Triajul si Gara de Nord din Bucuresti, Uzinele IAR din Brasov si instalatiile portuare de la Turnu Severin. Veterani ai campaniilor din Africa de Nord si Italia, zburatorii americani din cadrul Grupului 31 Vanatoare (unitate creditata pentru intervalul august 1942 – martie 1944 cu aproape 200 de victorii aeriene) au fost adusi sa lupte impotriva escadrilelor romanesti si germane. In primele zile ale lui aprilie 1944, membrii Grupului au intrat in componenta Fortei a 15-a Aeriene si au facut trecerea de pe avioanele tip „Spitfire” pe P-51B “Mustang”, considerate letale pentru aviatia inamica pe frontul de vest. Escadrilele 307, 308 si 309 din cadrul Grupului 31 Vanatoare au fost amplasate la San Severo, in Italia.

In prima parte a zilei de 21 aprilie, patru straturi de nori acopereau soarele, ascunzand parca un pericol iminent. La ora 09.44 esaloanele superioare ale aviatiei de vanatoare romane si germane au fost informate ca “mai multe sute de avioane inamice au decolat din regiunea Brindisi si se indreapta spre coasta Dalmatiei”. Intre 10.10 si 10.43 formatiunile au trecut peste Dubrovnik si s-au indreptat in doua valuri spre Romania. La 11.06, primul val a patruns pe la Moldova Noua, a survolat zona Oravita-Resita, iar la vest de Pitesti se scindeaza: o grupare ataca zona petrolifera, iar cealalta Capitala. La ora 11.25, al doilea val a patruns pe la Calafat, a ocolit Craiova pe la sud si, de asemenea, s-a divizat. O grupare s-a indreptat spre Ploiesti, iar cealalta spre Bucuresti. Concomitent, 130 de avioane romanesti si germane primesc ordin sa intre in lupta. Primii care s-au ridicat in aer au fost zburatorii Grupului 1 Vanatoare de la Rosiorii de Vede, unitate aflata sub comanda cpt. comandor Ioan Sandu. Cele 26 de IAR-uri 81 A (escadrilele 43, 63 si 64) au primit ordin de decolare la 11.20 si, cateva minute mai tarziu, se aflau la 2000 m, la nivelul plafonului inferior al norilor. La 11.35 au primit ordin de zbor si Grupul 2, format din 34 de avioane IAR 81C, precum si Grupul 6, cu 30 aparate de zbor. Grupul 2 Vanatoare s-a ridicat de pe aerodromul Pipera, iar Grupul 6 de pe Popesti-Leordeni. Germanii au trimis in lupta 40 de aparate de zbor 39 Me-109 G.6 si un Ju-88.

Deasupra Romaniei se aflau trei tipuri de avioane americane: bombardierul B-24 “Liberator” si aparatele de vanatoare P-38 “Lightning” si P-51 “Mustang”. Atacul fusese minutios organizat, pentru ca rezultatele lui sa fie cat mai dezastruoase. Avioanele de bombardament pastrau formatia cu orice pret si reactionau cu foc numai la distante mici. Vanatorii deschideau lupta de la 4-500 m, cu rafale scurte, urmarind avioanele romanesti “pana la doborare sau pana dispareau in nori”. Daca pilotul se salva parasutandu-se, incercau sa-l mitralieze in aer, chiar daca exista cutuma ca omul din parasuta sa fie lasat sa traiasca. Evitau lupta cand erau izolati si atacau numai in formatii de 2, 4 si chiar mai mari. In schimb, pilotii romani, desi buni tragatori si manevrieri, atacau de multe ori individual, cu foarte mult elan, fara sa-si coordoneze eforturile cu ceilalti. Pentru sefii de formatii era foarte greu sa-i stapaneasca, fapt care s-a dovedit fatal. Mai mult, au facut grava eroare de a confunda “Mustang”-ul cu avionul german Me-109 si nu l-au atacat, ba multa vreme nici macar nu s-au ferit de el.

In general, luptele aveau loc la 6-8.000 m altitudine, adica la nivelul de zbor al bombardierelor. Pilotii romani trebuiau sa atace bombardierele grele ale USAAF pana la lansarea bombelor. Si asta pentru ca dupa ce scapau de incarcatura acestea deveneau mai usoare si apropierea de ele necesita mai mult timp, interval cand micul avion de vanatoare era expus unui foc incrucisat devastator. O schimbare de tactica a americanilor a avut un deosebit succes: din 21 aprilie 1944 vor trimite inainte cu o jumatate de ora la vanatoare libera monomotoarele de tip “Mustang”, care vor angaja in conditii foarte avantajoase de inaltime si viteza IAR-urile romanesti, atragandu-le la o inaltime care depasea posibilitatile de manevrabilitate a acestora. Strategia de lupta americana urmarea ca atunci cand bombardierele ajungeau deasupra obiectivelor, avioanele romanesti sa fie deja la limita de munitie sau in pana de benzina. Desi pilotii de pe “Mustang”-uri vor dobori mai multe IAR-uri 81, ei vor raporta ca au dat jos fie un Focke Wolf 190 german, fie un Fiat 50 italian, confundandu-le.

Cele mai grele pierderi le-au suferit cei din Grupul 1 Vanatoare: 5 morti si 2 raniti (aproape o treime din efectivul apt de lupta), iar 6 IAR-uri 81A au fost distruse si avariate alte 4 (toate aterizasera fortat si erau recuperabile). O intreaga patrula, compusa din 4 aparate, condusa de cpt. av. Grigore Musica, a fost surprinsa de “Mustang”-uri deasupra Snagovului si doborata in cateva secunde, fara ca zburatorii romani sa reuseasca macar sa reactioneze. Alaturi de capitan au murit adj. maj. av. Andrei Ciobanas , adj. stg. av. Ioan Marchis si adj. stg. av. Mircea Catana. Scena a fost vazuta de la distanta de un aviator izolat, sublocotenentul Mihai Vieru, care se salveaza sarind cu parasuta. Dupa un timp, cand camarazii vor merge la mormantul capitanului Musica, vor constata ca acesta fusese inmormantat fara cruce si ca peste mormant erau urme de camion. Un alt erou al Grupului 1 a fost slt. av. Alexandru Totoiu, al carui IAR - 81A s-a izbit de pamant langa gara Crivina, iar slt. av. Cristu I. Cristu, care a fost atacat de cateva ”Lighting”-uri, a fost ranit si a aterizat fortat la Boteni. Escadrila 63, condusa de cpt. av. Parsifal Stefanescu, nu a intalnit inamicul. La finalul misiunii, Grupul a pretins doua avioane inamice doborate sigur si unul probabil.

Grupul 2 Vanatoare a primit ordin sa se ridice deasupra norilor, la aproape 8.000 de metri. I.A.R.-urile s-au dispersat, nefiind amenajate pentru zborul instrumental. Doar Escadrila 58 a venit in contact cu formatiile masive de bombardiere si a inceput asaltul, dar intr-un mod neorganizat. A fost foarte usor pentru “Mustang”-uri sa intervina prin atacuri fulgeratoare, chiar in spatele vanatorilor romani izolati. Adj. av. Constantin Coman a fost doborat in flacari, iar slt. av. Spiridon Matei a fost mitraliat in timp ce incerca sa se salveze cu parasuta. Alti patru piloti ai Grupului 2 Vanatoare au fost raniti. Grupul 2 a declarat patru aparate distruse si unul recuperabil. De asemenea, au fost raportate patru victorii aeriene, toate aparatele doborate fiind bombardiere. Si cei din Grupul 6 Vanatoare s-au dispersat dupa ce au depasit cele patru straturi succesive de nori. Au intalnit mai multe grupuri de bombardiere B-24 si le-au atacat. Au fost obtinute cinci victorii sigure si doua probabile. In lupta si-au pierdut viata patru aviatori romani: slt. av. Victor Arapi, adj. av. Nicolae Manea, adj. av. Dumitru Gheorghe si adj. av. Ion Oprea, ultimul ucis in parasuta. Grupul 6 nu a raportat raniti, in schimb, patru avioane I.A.R. 81C au fost distruse si alte trei avariate.

La cateva zile dupa evenimente, generalul Ermil Gheorghiu, seful Statului Major al Aerului, inainteza sefului aviatiei, generalul Gheorghe Jienescu, raportul cu pierderile. Jienescu pune pe raport urmatoarea rezolutie: “Dezastru! (...) Nici 2 atacuri si suntem desfiintati. Rog Statul Major al Aerului a intocmi un studiu asupra actiunilor aeriene inamice incepand cu 4 IV '944 si a trage concluziile ce rezulta...”. Conformandu-se ordinului, doi ofiteri de Stat Major au vizitat unitatile implicate in lupta si au constatat ca “aviatorii Grupurilor 1 si 2 nu sunt instruiti sa lupte pe grup, lipsindu-le coeziunea si spiritul de echipa” si ca “vanatoarea romana si cea germana colaboreaza deficitar. Concentrarea intregii aviatii nu s-a realizat pentru ca germanii apara in primul rand zona petrolifera, iar romanii Capitala”. Totodata, acestia observau ca “atacul contra aviatiei de vanatoare nu se poate da decat din fata, daca aceasta accepta lupta, pentru ca avioanele americane au calitati net superioare si se pot eschiva oricand de la lupta”.

In raportul Statului Major s-a constatat si ca multi piloti au fost doborati din cauza lipsei de radio la bord. “Echipierii care au vazut pe acesti piloti in pericol nu au fost in masura sa-i anunte pentru a degaja...”, se arata in raportul citat. Daca avioanele inamice puteau ramane deasupra Romaniei cel putin doua ore, avioanele romanesti, dupa un angajament de 20-25 de minute, ramaneau in pana de benzina. Avionul IAR-81 nu putea utiliza rezervoare suplimentare, pentru ca acestea intrau in functiune doar la 40 de minute de la decolare, adica tocmai in momentul intalnirii cu inamicul, cand pilotul trebuia sa le largheze pentru a capata maximum de manevrabilitate...

http://www.punctecardinale.ro/mai_2006/mai_2006_4.html

TRISTA SI DUREROASA COMEMORARE
65 DE ANI DE LA DIKTATUL FASCIST DE LA VIENA
La 30 august 2005 s-au implinit 65 de ani de la semnarea, la hotelul "Belvedere" din Viena, Diktatului fascist impus Romaniei de catre cei mai mari calai ai omenirii din secolul al XX-lea: Adolf Hitler, Benito Mussolini si Horthy Miklos. Prin acest Diktat au fost incalcate grav prevederile Tratatului de Pace de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, de reprezentantii Romaniei si Ungariei. Acest Tratat de Pace nu a facut altceva decat a consfintit, din punct de vedere juridic si international, hotararile luate de Marea Adunare Nationala a poporului roman majoritar, din Transilvania, la 1 Decembrie 1918, de Unire cu Romania si formare a statului unitar, suveran si independent, prin vointa poporului.

Prin rapirea partii de nord-vest a Transilvaniei, Romania a pierdut, in favoarea Ungariei, 43.492 kmp, cu o populatie de 2.609.007 locuitori, din care romanii reprezentau 50,2 % (1.307), maghiarii 37%, germanii 2,8 %, evreii 5,7 %, rutenii 1,1 %, altii 3,4 %. Judetele Salaj, Maramures, Somes, Nasaud, Odorhei, Trei Scaune (in intregime), Bihor, Cluj si Mures (partial) au trecut sub teroarea ungaro-horthysta. (A se vedea ziarul "Romania", Bucuresti, 6 septembrie 1940, pag. 1).

Triste si dureroase au fost consecintele anularii partiale a Tratatului de Pace de la Trianon, din 4 iunie 1920, si aplicarea Diktatului fascist de la Viena, din 30 august 1940, in partea de nord-vest a Romaniei in anii teroarei ungaro-horthyste: crime si masacre in masa, batai, schingiuiri, expulzari, torturi, refugii ale populatiei romanesti, evreiesti, slovace, rrome si chiar a unor maghiari onesti si cinstiti. Reamintim din zecile de mii cateva exemple jalnice, triste si dureroase pentru omenire:

In Band/Mures, in 5.09.1944, au impuscat 3 graniceri romani si 3 civili, la Bala/Mures, la 5.10.1944, au fost ucisi 14 romani, la Brancovenesti/Mures in 26.09.1944 au fost impuscati 5 rromi si 7 romani, la Bardesti/Mures, (14.10.1944) 3 romani au fost impuscati, la Camar/Salaj (15.09.1940) au impuscat 5 romani, la Campia Turzii/Cluj (25.09.1944) au impuscat 21 de femei si copii sub un pod de cale ferata, la Cerisa/Salaj (6.09.1940), doi romani, 3 slovaci si 3 evrei - impuscati, la Cosniciu de Sus/Salaj (16.09.1940), 18 romani _ impuscati, la Cornesti-Adamus/Mures (07.09.1944), 17 militari romani - impuscati, 4 civili si un preot din zona, la Catina/Cluj (5.09.1944), au fost impuscati 6 romani, la Chetani/Mures (18.09.1944) - impuscati 7 romani, la Cucerdea/Mures (6.09.1944), impuscati, in centrul satului, 5 romani, Diosig/Bihor (4.09.1940) au impuscat 8 graniceri romani, intre care si locotenentul Dumitru N. Lazea, de 29 ani, din comuna Leresti/Arges si un civil care a incercat sa le dea apa muribunzilor aflati in agonie, la Fanatele Madarasului/Mures (in 5.09.1944) au impuscat 5 romani, la Faragau/Mures, 7 romani impuscati (in 14.10.1944), la Fizesul Gherlei/Cluj (14.10.1944) - impuscati 3 romani, - la Geaca/Cluj (in 5 septembrie - 10 octombrie 1944) horthystii au impuscat 12 romani, la Giroc/Timis (16.09.1944) au impuscat 17 militari romani si 3 ostasi rusi, la Halmajd/Salaj (16.09.1940) impuscati 11 romani, la Huedin/Cluj, 3 romani si preotul Aurel Munteanu si politistul Gheorghe Nicola, de 38 ani din Sebesu Mare/Cojocna, la Idicel Padure/Mures (22.09.1944) la zidul scolii au impuscat 2 romani, la Ip/Salaj (in noaptea de 13/14.09.1940) au impuscat 159 de romani, 3 evrei si 4 slovaci, intre care si 2 invatatori, la Jimbolia/Timis (6.09.1944, 16.09.1944) au impuscat 7 persoane, la Lascud/Mures (7.09.1944) au impuscat 4 romani, la Ludus/Mures (15.09.1944) au impuscat 13 evrei si 5 romani, Marca/Salaj (16.09.1940) impuscati 13 romani, la Muntele Meses/Salaj (19.09.1940) - impuscati 3 romani, la Mosei/Maramures impuscati 35 romani si 3 evrei, la Muresenii de Campie/Cluj (in noaptea DE 23/24.09.1940) au impuscat 10 romani si preotul satului Andrei Bujor, cu intreaga familie, o invatatoare si pe unguroica Juhasz Sarolta, de 18 ani, cea mai frumoasa fata din sat, la Nepos/Bistrita-Nasaud (18.09.1944) au impuscat 11 romani, la Nusfalau/Salaj (8.09.1940) au impuscat 11 romani, la Oradea/Bihor (20.09.1944) au impuscat 7 persoane, romani si maghiari, la Oarba de Mures/Mures (septembrie 1944) au impuscat 5 romani si un maghiar, la Oroiu/Mures (septembrie 1944) au impuscat 7 romani, la Orsova/Mures (17.09.1944) au impuscat 15 romani si pe primarul satului Ioan Truta, la Pesac/Timis (21.09.1944) - impuscati 12 romani, la Petrilaca/Mures 25.09.1944) - ucisi 21 de romani, la Plopis/Salaj (17.09.1940) au impuscat 3 romani, la Porti/Salaj (19.09.1940) impuscati 4 romani, la Prundu Bargaului/Bistrita-Nasaud (in 10.10.1944) au impuscat 7 romani si pe preotul satului Augustin Pop, la Rediu/Cluj (in septembrie 1944) au fost dusi pe drumul fara de intoarcere 42 de tarani romani, la Sarmasu/Mures (in septembrie-octombrie 1944) au impuscat peste 126 de evrei si 39 de militari si civili, intre care si preotul satului Vasile Micu, de 70 de ani, la Sucutard/Cluj (septembrie 1940, din ordinul locotenentului colonel, groful Wass Albert) au fost impuscate doua fete de evrei si 2 romani, la Santana de Mures/Mures _ 2 romani impuscati, la Silea/Alba (7.09.1944) au impuscat 3 romani si pe preotul satului, Chesches Petru, la Traian/Bihor (30.09.1944) - impuscati 26 de romani, la Targu-Mures/Mures (septembrie 1944) au impuscat 13 persoane, la Vata/Hunedoara (17.09.1944) - impuscati 5 invatatori romani, la Valea Larga/Mures (in 06.09.1944) au ucis 2 graniceri romani si 2 civili, la Visuia/Bistrita-Nasaud (5.09.1944) au impuscat un granicer roman si 4 civili, la Voivodeni/Mures (14.10.1944) au impuscat 5 romani, la Voiniceni/Mures au ucis 2 romani precum si in alte multe localitati.

In perioada teroarei ungaro-horthyste (1940-1945) din Transilvania de Nord, autoritatile au dus pe drumul fara de intoarcere aproximativ, dupa cum redau documentele vremii, in directia Kassa-Auschwitz, 157.000 de evrei, romani si alte nationalitati. Astfel: 45.000 din judetul Maramures, 30.000 din Satu Mare, 12.000 din Salaj, 20.000 din judetul Cluj, 30.000 din Bihor, 8.000 din Nasaud, 8.000 din Mures; (Arhiva M.Ap.N. fond 5417, dosar 1172/1943-1944, fila 15).

In incheiere reamintim cu durere in inimi ca pentru a elibera teritoriul celor 11 judete rapite Romaniei prin Dictatul fascist de la Viena, din 30 august 1940, au luptat si au murit pe campurile de lupta, in Campania din vest, peste 167.525 de militari romani, din care pe teritoriul Romaniei 58.330, Pe pamantul Ungariei - 42.700 iar in Cehoslovacia 66.495. Pe pamantul judetului Mures, in Epopeea de pe Mures au cazut sub Drapel in perioada 5 septembrie - 10 octombrie 1944, peste 15.000 de militari romani si 1.385 de ostasi aliati (rusi).

Jertfa suprema a eroilor si martirilor neamului trebuie cinstita in fiecare zi, intru neuitare si neatarnare!

Colonel (r) VASILE T. SUCIU, upravietuitor al masacrului de la Sarmasu, judetul Mures


http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=17091

60 de ani de la bombardamentele atomice din Japonia
Comemorarea s-a facut cum se cuvenea, aducandu-se elogii numeroaselor victime, dar si astazi ne putem pune intrebarea daca aceste atrocitati nu se puteau evita, fiind de fapt un epilog al razboiului declansat de Adolf Hitler, respectiv de fascistii germani.

Armele atomice pe baza de uraniu si plutoniu sunt un capitol din fizica atomica, iar savantii Henry Becquerel, Pierre si Marie Curie (respectiv Maria Sklodowska _ de origine poloneza), francezi, au descoperit inca din 1896 radioactivitatea uraniului. Marie Curie (sotul sau, partener si de activitate, murise) a perfectionat radiumul chimic pur, pentru care a primit al doilea premiu de fizica in 1911, la primul fiind colaboratoare cu ceilalti doi savanti. La discursul inaugural de la Academia de Stiinte din Stockholm, Marie Curie, in 1905, a tinut un discurs din care se deduc profetii stiintifice: "(…) aceasta reusita a lor poate aduce mari foloase omenirii, insa ajunse in maini criminale de capete infierbantate, pot avea efect ucigator (…)". Cercetarile si reactia atomica in lant s-au mai completat cu fisiunea nucleara a uraniului. Timp de 40 de ani dupa aceste descoperiri, fizica atomica, respectiv nucleara, a incetat sa fie o stiinta de cercetare fundamentala, decat apanajul unor savanti. Reluarea si cucerirea de catre cercetatori a infricosatoarelor forte din structura atomica a materiei, a inceput in ajunul celui de-al doilea razboi mondial, ramanand ca baza tot descoperirea uraniului. Au fost imaginate tot felul de aplicatii, de la centrala electrica si submarinul cu propulsie nucleara, pana la bomba, depasind intelegerea publicului larg, care le considera mai degraba fantezii. Ne aflam in anul 1939 si la scurt timp presa mondiala in acest sens a fost acoperita de secret. Eforturile germanilor, orientate si ele spre obtinerea de energie atomica, au fost dispersate dupa atacarea in 1941 a Uniunii Sovietice. Au conchis ca o arma atomica se poate obtine eventual dupa multi ani, iar aliatii n-ar putea sa le-o ia inainte, persistand in aceasta parere chiar si dupa ce au fost avertizati prin retele de spionaj, referitor la amploarea si avansul americanilor. Progresul din SUA se explica si prin faptul ca o parte dintre cei competenti in acest domeniu s-au refugiat acolo, avand convingeri antifasciste si din cauza persecutiei antisemite, stabilindu-se la Los Alamos, New Mexico, Chicago, cei mai proeminenti fiind: Leo Szilard, Niels Bohr, Enrico Fermi, A.H.Compton, Ernest Lawrence, Robert Openheimer, James Franck (din diferite tari, chiar din Germania, de varf fiind italianul Enrico Fermi, care primind premiul Nobel in 1938 pentru reactia nucleara in lant, a plecat din Stockholm direct in SUA, urmat de danezul Niels Bohr). La 25 aprilie 1945 erau deja terminate doua arme atomice (respectiv doua tipuri de arme atomice): una pe baza de uraniu si botezata ironic "little boy" _ copilul mic - , si alta, mult mai puternica si complicata, cu plutoniu, botezata "fat man" _ om gras. Se presupune ca 4 kg de plutoniu ar putea distruge lumea intreaga; ne convingem ca cele rostite de Pierre Curie in 1905 se contureaza, nu pentru ca au fost minti intunecate, dar asa era situatia razboiului mondial… In 30 aprilie 1945, Adolf Hitler, impreuna cu amanta Eva Braun (devenita oficial sotie cu cateva ore inainte) s-au sinucis. Daca din intamplare Germania ar fi detinut arme atomice, in mod cert ca ar fi intentionat sa le lanseze si eventual sa stapaneasca lumea intreaga. De fapt, circula printre germani, inca de la inceputul razboiului, lozinca: "Deutschland über alles", adica tradus "Germania peste tot", pe care am auzit-o de nenumarate ori, crescand ca elev intr-o zona saseasca. De altfel, toti sasii din comuna noastra, in afara de unul, s-au inscris voluntari la SS.

Japonia a fost avertizata in august 1945 (la inceputul lunii), ca daca nu capituleaza (Germania capitulase la 30 aprilie 1945) va fi bombardata atomic. Japonia mai suferise din partea SUA un atac cu bombe incendiare conventionale (obisnuite), la Tokio, in 9 martie 1945, din care au rezultat 84.000 de morti si aproximativ 200.000 de imobile distruse, nerealizand ca sfarsitul lor se apropie. Primul experiment atomic american a avut loc langa New Mexico, in data de 16 iulie 1945, la ora 4 dimineata, cerul luminandu-se pe o raza de 100 de km, creandu-se impresia ca soarele a rasarit din vest. La 23 iulie 1945 se difuzeaza declaratia de la Postdam, de langa Berlin, dandu-se din nou avertisment Japoniei. In 6 august 1945 s-a stabilit sa fie trimis un avion care sa aleaga din 4 obiective pe cel mai senin. Prima bomba era pe baza de uraniu, tinta fiind Hiroshima, in 6 august 1945, unde s-au inregistrat peste 80.000 de oameni morti de iradiere acuta, ulterior aparand si altii, aproximativ 200.000 morti de iradiere cronica. In 8 august 1945, URSS a declarat razboi Japoniei. A doua bomba a fost pe Nagasaki, in 9 august, cu 70.000 de morti iradiati acut si peste 100.000 iradiati cronic (posibili) _ precizam faptul ca la acea data populatia celor doua orase era aproximativ egala, in jur de 500.000 de locuitori, si, dupa bombardamentul Hiroshimei, populatia orasului Nagasaki s-a refugiat in locuri mai ferite, de unde rezulta mai putine victime. In 10 august 1945, imparatul Japoniei a hotarat capitularea. Daca nu ar fi capitulat, era pregatita o a treia bomba, pentru data de 15 august 1945.

A luat fiinta Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite, din care fac parte state detinatoare de bombe atomice: SUA, Anglia, Franta, (URSS) Rusia_ cu drepturi de veto _ posibil in timp sa fi aparut si China. Germania _ dupa opinia membrilor, nu are sanse sa faca parte din acest consiliu, deoarece a declansat doua razboaie mondiale. Acest consiliu se intruneste periodic. In zilele noastre apar atacuri teroriste, Coreea de Nord si alte tari detin bombe atomice _ nu se stie ce se poate intampla cu unele "creiere intunecate"?!

Acest material a fost conceput din marturisiri in scris ale unor atomisti, care au lucrat in SUA, prin vizitarea sediilor din Postdam si Versailles, unde s-au tinut sedinte ale Consiliului de Securitate al ONU, contra armelor atomice, ale unor cursuri de instruire la reactoarele atomice de la Institutul de fizica atomica (IFA) din Bucuresti si Paris, a Muzeului Imperial din Londra, unde se gaseste originalul testamentului lui Adolf Hitler, din carti si congrese de radiologie, filme documentare.

http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=16654

Moartea cu aripi: Racheta V2

http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=2467