Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Memorii şi jurnale

General Iosif Teodorescu - Memoriu asupra ultimelor lupte care au precedat parasirea Odessei

Sublocotenent Constantin Nicolescu - Jurnal de campanie

Locotenent Simion Iuga - Jurnal de campanie

Sergent Manole Zamfir - Memorii de razboi

Sergent Sandu Aurel - Memorii de razboi

Ion Neculai Agiu ? medic pe submarinul Delfinul

http://worldwar2.ro/memorii/

Secretele bombei atomice
Gh. Bratescu

In 1943, fizicienii germani erau pe cale sa-i ofere lui Hitler, bomba
atomica. O avanpremiera fusese bomba germana cu hidrogen lichid,
experimentata deja la asediul Sevastopolului, cucerit de nemti dupa
lupte grele, tocmai datorita efectului inspaimantatoarei arme,
aruncata cu tunuri uriase asupra cazematelor orasului. Pentru
realizarea bombei atomice germane era nevoie de doua elemente
indispensabile: apa grea si uraniul. Pentru apa grea, nemtii au ajuns
in Norvegia, unde se afla singura fabrica din Europa - "Norsk Hydro",
specializata in producerea acesteia. Serviciile de spionaj britanice
au aflat despre planurile lui Hitler si au incercat fara succes sa
distruga fabrica norvegiana. In 1944, stocul norvegian de apa grea a
fost incarcat in cisterne feroviare, cu destinatia Germania. Se parea
ca bomba atomica germana era pe punctul de a fi realizata. Dar
feribotul pe care s-au imbarcat vagoanele cu apa grea a fost sabotat
de agentii britanici si partizanii norvegieni, astfel incat s-a
scufundat. Bomba atomica nu s-a mai putut construi imediat, amanandu-
se realizarea ei, pana la refacerea stocului de apa grea. Prea tarziu
insa, deoarece razboiul era pe sfarsite. Hitler trimite insa in
Japonia un submarin, burdusit cu uraniu, pentru ca bomba sa fie
realizata la Hiroshima. Submarinul este insa interceptat si capturat
intact de marina americana, iar planurile bombei atomice, ca si
uraniul ajung tocmai la timp pentru ca bomba atomica sa fie
construita si lansata de americani, in 1945. Toata lumea realizeaza
ce teribila arma aveau americanii. Speriat, Stalin ordona KGB-ului sa
faca orice pentru a pune mana pe secretul acesteia. Fizicienii
americani, sotii Rosenberg, tradeaza USA si vand rusilor exact ce
doreau ei, astfel incat, pana la urma, Moscova va anunta victorioasa
ca avea si ea arma nucleara. Razboiul rece a inceput din acel moment.

CLIPA

Ciocolata minata

DEZVALUIRE. Expertii in sabotaj nazisti intentionau ca in cel de-al
doilea razboi mondial sa foloseasca tablete de ciocolata in care erau
plantate mici incarcaturi explozibile, cu care sa semene panica in
randul populatiei britanice. Potrivit unor documente declasificate ieri
de MI5, „ciocobombele" erau clar destinate sa raneasca, nu sa ucida -
incarcatura explozibila detona la sapte secunde dupa ce era amorsata
printr-o simpla muscatura.

EVZ

Patru a patra `44
Era in timpul celui de-al doilea Razboi mondial. Eram in Bucuresti, militar, in zona Garii de Nord. In fata garii se profila viitorul Palat al Ministerului Cailor Ferate. Lucrarile de constructie erau intrerupte din cauza razboiului si se aflau in faza cand se terminase scheletul din profile de otel fabricate de Uzinele Resita si erau gata planseele si scarile dintre etaje, pana la etajul opt (sau noua).

In jurul garii si in interiorul ei era foarte multa lume, ca un furnicar.

Era o zi de primavara, senina si te facea sa uiti ca tara era in plin razboi. Totusi, Capitala nu era lipsita de bombardamente ucigatoare, aviatia americana isi descarca bombele de mare greutate din "fortaretele zburatoare", adica avioane B 29. Acestea veneau din Italia, regiunea Fogia, si in tara noastra aveau mereu aceleasi obiective: Bucuresti, Ploiesti si Brasov, precum si unele noduri de cale ferata… Deodata, a sunat alarma peste Bucuresti. O sageata indica existenta unui adapost sub cladirea Palatului. Politia indruma cetatenii spre adapost.

Eu i-am ajutat la bagaje pe calatorii care ieseau din gara sau de pe peronul garii. Apoi am intrat si eu in adapost. Acesta era foarte bun pentru aparare, dar din punct de vedere al igienei te lua greata, ca nu puteai sa calci fara sa strivesti o murdarie, dar iti salva viata. M-am retras la aer curat, hotarat sa stau afara, in speranta ca alarma ar putea sa fie falsa, asa cum se intampla cateodata. Astfel gandind, am inceput sa urc scarile palatului, treapta cu treapta, pana ce am ajuns pe ultimul planseu, de unde se vedea o buna parte a Bucurestiului.

Eram singur, pe partea dinspre bulevardul Nicolae Balcescu, iar la extremitatea dinspre strada Grivita era instalata o baterie de mitraliere antiaeriena romaneasca. De la declansarea alarmei, pana am ajuns sus nu a durat prea mult. Deodata a aparut un avion de recunoastere american care a marcat cu fum un cerc deasupra Garii de Nord pana la Atelierele CFR Grivita si peste calea Grivitei, paralela cu linia ferata. Cum eram calit pe front si nu stiam de frica, am ramas in picioare in locul unde ma gaseam, fiind convins ca bombardamentul va fi asupra Bucurestiului si chiar in zona unde ma aflam. Nu a trecut mult timp si

s-a auzit vuietul motoarelor bombardierelor si indata le-am vazut in formatie _ aripa la aripa _ la foarte mare inaltime, de pareau ca niste pasari. Ajunse in cercul trasat, au inceput sa isi descarce bombele de mare calibru, atat de dese incat mi-a facut impresia ca as putea pasi de pe o bomba pe alta. Val dupa val, au trecut prin zona respectiva bombardierele si fiecare a facut acelasi lucru. Zona bombardata cuprindea calea ferata, peroanele Garii de Nord, Atelierele CFR Grivita, precum si Calea Grivitei pana la Podul Constanta. N-am stiut ca vreodata voi scrie despre aceste triste amintiri, deoarece as fi marcat ora si durata bombardamentului, totusi din cate retin era intre orele 11 _ 13.

Era o zi senina cu mare vizibilitate. Bombele cadeau simultan si atingeau obiectivul cu o diferenta de lovire a solului de numai 2 _ 3 secunde. Val dupa val au venit avioanele si tot asa si-au descarcat ucigasele bombe.

Conducerea garii si Comandamentul militar, in speranta ca vor reusi sa scoata trenurile de la peron, le-au pornit in mare viteza catre exterior, unde au fost surprinse. Vedeam cum vagoanele se ridicau in aer ca niste jucarii si apoi cadeau sfaramate in diferite pozitii. Nu puteam sa vad daca sunt cu calatori sau goale. Sinele de cale ferata rupte de bombe erau azvarlite la inaltime de semanau cu niste serpi uriasi.

Cladirile de pe Calea Grivitei ardeau. Nu cunosc cati oameni au fost raniti nici cati au murit. Mortii, fosti calatori, insotitorii lor si personalul CFR, au fost dusi dupa bombardament in Parcul Spitalului Militar (unde eu i-am vazut a doua zi), unde rudele si prietenii au fost chemati sa-i recunoasca si sa-i ridice.

Bombardamentul nu a atins cladirea Garii CFR si nici Palatul CFR pe care ma gaseam. Bateria antiaeriana nu a lovit nici un avion, majoritatea proiectilelor trase au explodat sub formatiile "fortaretelor zburatoare".

Am coborat profund intristat de pe acoperisul Palatului si nu am uitat nici pana astazi acel "spectacol" macabru.

http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=10013

CRUCIFICAREA ROMÂNIEI - VARA ANULUI 1940
VIAŢA POPOARELOR este o veşnică şi încordată luptă; o luptă pentru drepturi şi pentru dreptate, o luptă pentru afirmare şi înălţare”, spunea Mareşalul Ion Antonescu. Istoria românilor este o ilustrare a acestor cuvinte. Vreme de sute de ani poporul român, aflat la intersecţia marilor puteri, a fost în situaţia de a-şi apăra fiinţa naţională, cu arma în mână şi credinţa în Dumnezeu în inimă. Veacul al XX lea, însă le-a hărăzit cele mai grele încercări. Primul Război Mondial a însemnat o trecere prin toate ipostazele: neutralitate, pericolul dispariţiei ca stat, pentru ca în final să aducă împlinirea visului de secole al românilor – Unirea tuturor fraţilor în limitele aceleiaşi graniţe, care vor constitui pentru mai bine de două decenii România Mare.
Vara anului 1940 a însemnat, din păcate, sfârşitul acelui vis. „România Mare, visul milenar al unui neam întreg ca a luptat şi s-a sacrificat pentru a o realiza s-a prăbuşit în câteva săptămâni. Datorită pactului de brigandaj Hitler – Stalin, Basarabia şi Bucovina de Nord au fost pierdute la 26 iunie 1940, în urma ultimatumului dat de Uniunea Sovietică. Peste trei milioane de fraţi români din Basarabia străbună cad sub cnutul rusesc, 51.000 de kmp din pământul românesc ne sunt furaţi” (N. Baciu – „Agonia României”). Însă umilinţa poporului român va fi deplină la 30 august 1940, când în urma Dictatului de la Viena este mutilată Transilvania şi peste două milioane de români intră sub jugul unguresc. Dacă la aceste eveniment adăugăm şi pierderea Cadrilaterului, în favoarea Bulgariei, precum şi o Românie sfâşiată în interior de domnia tiranică şi coruptă a regelui Carol al II lea, se vede imaginea întregii suferinţe din vara anului 1940.
>>>>>
http://ro.altermedia.info/calendar/crucificarea-romaniei-vara-anului-1940_2645.html

Generali
http://worldwar2.ro/generali/

Tripla de 9 mai
mai 1945, 9 mai 1950, 9 mai 1985... O data cu tripla semnificatie. In aceasta zi se sarbatoreste Ziua Victoriei Natiunilor Unite impo­triva Germa­niei hitleriste, res­pectiv sfarsitul celui de Al Doilea Razboi Mondial, marcate de semnarea ac­tului de capi­tulare cu fortele anglo-ame­ricane, la Reims, si cu cele ruse, la Berlin.



Duminica, la Paris, se va desfa­sura un amplu cere­monial militar, cu depuneri de coroane la monumentele ridicate in cinstea eroilor si la cimitirele in care sunt ingropati soldatii cazuti pe front. O ceremonie aparte se va desfasura separat, in seara zilei de 9 mai, prin „reaprinderea flacarii vesnice" de la Monumentul Eroului Necunoscut. Atat la Paris, cat si in marile orase au loc diferite manifestari, in special expozitii de tehnica militara si exercitii demon­strative, prin care se prezinta, intr-un mod cat mai atractiv, cariera militara. In biserici si catedrale se oficiaza slujbe religioase special inchinate acestui eveniment si au loc concerte de muzica de orga. Conco­mitent, fanfarele militare organizeaza specta­cole de muzica militara.

Si in Belgia, la Bruxelles, se depun flori la Mormantul Ostasului Necu­noscut.

Ziua Victoriei este marcata in Portugalia prin organizarea unei cere­monii festive, insa nu de mare anver­gura. In Slovacia, in acest an, ca si in cei trecuti, 9 mai este marcata de cere­monialuri militare.

Cehia acorda si ea o mare atentie aniversarii Zilei Victoriei Natiunilor Unite de la 9 mai, organizand ceremo­nialuri militare cu depuneri de co­roane la monumentele ostasilor care au cazut in luptele pentru eliberarea Cehoslovaciei. Garda de onoare va into­na atat imnul national, cat si imnurile tarilor ai caror militari s-au jertfit in luptele de pe teritoriul ceh.

In Polonia, Ziua Victoriei este marcata, de catre Guvern, prin simpo­zioane, seminarii, parada militara si depuneri de coroane la Varsovia si in capitalele voievodatelor.

Daca Italia aniverseaza, la 9 mai, Ziua Victoriei doar ocazional, sunt state care o sarbatoresc la alta data decat 9 mai. De pilda, in Olanda, Ziua Victoriei este sarbatorita la 5 mai si este marcata de 13 festivitati populare desfasurate in toate localitatile.

Desi aniversarea Zilei Victoriei in Danemarca se desfasoara pe data de 5 mai, ceremonialul militar nu este de mare amploare.

Ziua Victoriei in Bulgaria este sarbatorita pe 6 mai, o data cu Ziua Armatei si este marcata prin parade militare, depuneri de coroane si... discursuri.

In Grecia, fortele armate elene nu participa si nu organizeaza nici un fel de ceremonial militar sau activitati pentru marcarea Zilei Victoriei. Nici Regatul Unit al Marii Britanii nu acorda o atentie deosebita zilei de 9 mai, intrucat englezii nu considera potrivita sarbatorirea de o maniera festivista a unei victorii. De pilda, in 2005, britanicii nu vor aniversa 200 de ani de la victoria de la Trafalgar, ci vor comemora 200 de ani de la moartea lordului Nelson.

In Spania – care, in timpul celui de Al Doilea Razboi, a fost un stat neutru – se apreciaza ca ziua de 9 mai nu trebuie sarbatorita ca Zi a Victoriei.

In Germania nu se organizeaza manifestari dedicate Zilei Victoriei Coalitiei Natiunilor Unite si nici in Austria nu se sarbatoreste, oficial, ziua de 9 mai nici prin activitati militare si nici prin manifestari de natura politica.

Dupa 9 mai 1945, cronologic, a urmat 9 mai 1950, cand, la Paris, s-a citit Declaratia Schuman, prin care se puneau bazele a ceea ce avea sa devina Uniunea Europeana.Concretizarea efortului de reconstructie europeana, sprijinit, fi­nan­ciar, de SUA prin Planul Marshall, s-a realizat in paralel cu edificarea structurilor de colaborare politica. Principalii actori ai construc­tiei europene au fost Franta, repre­zentata de Robert Schuman, ministru de externe, si de Jean Monnet, seful Organizatiei Nationale a Planificarii, si Germania, reprezentata de cance­larul sau, Konrad Adenauer. Aceasta initiativa – la care au mai aderat Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg – a dus la semnarea, in 1951, la Paris, a Tratatului Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO), Jean Monnet devenind primul presedinte al acestui organism. CECO a constituit prima treapta a ceea ce va deveni, mai tarziu, Uniunea Europeana.

Trei decenii mai tarziu, la summitul de la Milano, din iunie 1985, pe agenda de lucru a UE a figurat si declararea datei de 9 mai drept Ziua Europei, ca un elogiu adus „Declaratiei Schuman" – punctul de plecare al constructiei euro­pene. Cu toate acestea, spre exemplu, in Belgia, aniversarea Zilei Europei are loc ocazional. Nici in Portugalia acestui eveniment nu i s-au dedicat, in trecut, ceremonii speciale. Grecia intentio­neaza, anul acesta, sa sarba­toreasca ziua de 9 mai – Ziua Europei.

In Spania, Ziua Europei se mar­cheaza prin conferinte si simpozioane organizate de ONG-uri. In Polonia, anul acesta, activitatile de marcare a Zilei Europei sunt o continuare a celor de sarbatorire, la 1 mai, a zilei aderarii Poloniei la UE. In Italia, care sarba­toreste ocazional Ziua Europei, de organizarea evenimentului se ocupa, la nivelul fiecarei regiuni sau oras important, primariile si prefec­turile. In acest an, Slovacia se afla intr-o pozitie speciala, datorata aderarii, la 1 mai, la Uniunea Europeana. In acest context, guvernul slovac a aprobat deja o serie ampla de activitati si manifestari ofi­ciale, culturale si populare de sarba­torire a impor­tan­tului eveniment. Ele se vor desfasura pe toata durata cu­prinsa pana la 9 mai, iar in seara zilei de 9 mai, va avea loc un spectacol de gala in sala de concerte Reduta, din Bratislava.

Si asa, Ziua Victoriei devine Ziua Europei.


Colonel Grigore RADOSLAVESCU




LISTENING EFFICIENTLY





"Ce-i tot dai atata cu ascultatul si cu tacerea?" –mi-a reprosat un amic, dupa ce a citit materialul publicat, saptamana trecuta, la aceasta rubrica. Si, fara sa mai astepte raspunsul, a incheiat discutia tot cu o intrebare: "Ce, daca am intrat in NATO, noi nu avem nimic de spus?" Pentru a-i raspunde, citez din lucrarea "NEGOTIATING: EVERYBODY WINS", publicata de Vanessa Helps in 1992: "Dintre toate deprinderile necesare in negocieri, ascultarea este cea mai importanta si cea mai greu de demonstrat. A asculta bine inseamna a fi capabil sa auzi atat cuvintele pe care le spune interlocutorul, cat si mesajul sau semnificatia pe care le poarta aceste cuvinte, altfel spus, muzica din spatele notelor". Pentru a fi mai convingator, completez raspunsul teoretic cu o intamplare reala. Aceasta s-a petrecut vara trecuta, pe un aeroport militar occidental, unde piloti dintr-o tara admisa "in primul val" invatau sa zboare cu aeronave NATO. Unul dintre ofiteri a omis sa scoata trenul de aterizare si aparatul a alunecat "pe burta", circa un kilometru, pe pista de beton. In urma frecarii, avionul nu a luat foc -- mare minune! --, dar a fost distrus aproape in intregime. Si, printr-o minune si mai mare, pilotul nu s-a ales decat cu o sperietura strasnica! Acest accident a fost cauzat de o comunicare defectuoasa. Contro­lorul de trafic i-a atras de cateva ori atentia pilotului ca nu a scos trenul de aterizare, dar acesta fie ca nu a auzit, fie ca nu a inteles corect mesajul.

Eficienta ascultarii depinde de: 1. atitudine, 2. atentie, 3. capacitate de retinere si 4. evaluare.

1. Cercetarile arata ca ascultatorii incremeniti in propriile opinii invata mai putin decat ceilalti. De asemenea, cei care au tendinta de a aproba sau dezaproba reusesc mai putin sa capteze ideea centrala a speech-ului si sa faca inferente valide. In timp ce asculta, astfel de oameni sunt mai preocupati sa-si justifice propriile puncte de vedere fixe decat sa-si deschida mintile pentru a receptiona opiniile vorbi­torului. De fapt, ei nu sunt ascultatori. Cei care isi manifesta puternic dezacordul au tendinta sa devina polemisti, iar cei care sunt de acord cu orice devin "aplaudaci" lipsiti de gandire.

2. Ascultand cu atentie, luam parte activa la procesul de comunicare. Multi oameni cred ca ascultarea inseamna doar a primi mesajul de la cel care il emite. Spre deosebire de primirea unei sentinte, ascultarea presupune activitate, cum ar fi prinderea balonului la fotbal. Portarul nu asteapta, pasiv, sa fie lovit de minge: el urmareste jocul atacantilor din echipa adversa, anticipeaza cine va suta si se plaseaza in locul cel mai potrivit, pentru a o prinde sau a o respinge.

3. Ascultarea nu este eficienta decat daca retinem ideile principale ale discursului, dar si unele detalii esentiale pentru activitatea comuna. Pentru aceasta este nevoie atat de gandire logica, cat si de memorie, iar ambele se exerseaza si se dezvolta prin efort constient.

4. Inainte de a evalua ce am ascultat, trebuie sa fim in masura sa afirmam: "am inteles". Abia dupa aceea putem spune: "Am inteles si sunt de acord". Sau: "Am inteles si sunt de acord cu rezerve sau modificari". Sau: "Am inteles, dar nu sunt de acord, pentru ca analiza dumneavoastra nu a fost riguroasa". In acest mod, analizam cu meticulozitate, masuram si judecam.Evaluarea necesita deprinderile cele mai temeinice in materie de ascultare. Unii ascultatori esueaza inca de la primul pas; ei nu inteleg ce a spus interlocutorul si, din acest motiv, evaluarea nu valoreaza aproape nimic. Alti ascultatori sunt eficienti doar in pura memorare a detaliilor, dar nu le vad relevanta, nu reusesc sa le cumuleze intr-o structura de ansamblu. Mai plastic spus, nu vad padurea din cauza copacilor. In fine, exista si minti mai putin disciplinate, propulsate aproape in intregime de prejudecati. Adesea insensibile la gandirea altora, aceste minti isi considera propriile prejudecati drept adevaruri eterne. Astfel de oameni nu pot evalua, ei numai se contrazic.

Iata doar cateva din capcanele care ne pandesc atunci cand ne propunem sa ascultam.


General de brigada Mihai FLOCA




N-am nici cea mai mica idee, dar…





„Ordonati-mi mie, sefu’, le rezolv eu pe toate". Asa isi incep ziua multi subordonati de la diferite structuri care se intrec care mai de care sa iasa bine in fata comandantilor. In spiritul unui management eficient (ce naiba o fi ala?), acestia desfasoara tot felul de activitati: reviste de front, adunari fara ordine de zi sau, deopotriva, chestii mai serioase ca inspectarea paturilor si gandacilor din magaziile de companie, lenjeria militarilor in termen. The last but not the least, pregatirea de lupta unde vor fi verificate caietele. Si cam atat.

Ce este mai grav pentru sistem ca atare, rezulta din parerile oficiale ale detinatorilor portofoliilor de consilieri si, in acelasi timp, al adevarurilor absolute. In realitate, ignoranta si doar dorinta de a avea o bucatica de cozonac si un loc caldut, determina pe diversi indivizi care se aseamana intre ei prin prostie ca incremenire in proiect sa se angajeze sa faca de toate, dar de fapt nu fac nimic. Galagiosi, protocolari sau prietenosi, in exces, daca cere fisa postului, acestia stapanesc la perfectiune arta disimularii. Pentru ei totul este o piesa de teatru in care, ca regizori, isi modeleaza personajele. Se intrec in vorbe pretentioase, eventual in ton cu moda. Cuvinte ca management, interoperabilitate, restructurare, briefing sau planning le dau greutate si crezare in fata muritorilor care vad doar realitatile cazarmei lor in curs de desfiintare.

De fapt, concretul nu exista pentru asemenea oameni. Faptele sunt ceva indepartat de care parca au auzit demult si pe care o mai executa fraierii. In spiritul unui management inovator, acestia propun strategii de cosmetizare: „Ce, ba, nu stii ca imaginea conteaza, restul da-i dracu’, la munca cu ei!"

Dar ce-i mult mai grav este ca cei care vor sa munceasca, sa spunem stiintific, nu pot. Sisteme de raportare si dari de seama sunt initiate, iar acestea impiedica o fluidizare a deciziei si, mai mult, o optimizare a muncii militarilor. Managementul timpului este doar o notiune care da bine pe hartie si in rapoartele catre sefi. In realitate, nu se aplica nimic. Poate doar cateva injuraturi, in cel mai bun caz -, celui care chestioneaza starea de fapt: „Ca, de, s-a gasit si asta sa puna intrebari, de parca a inventat el coada la topor. Amice, sa-ti vezi de caietele rosii, numite regulamente, ca nu stii nimic!"

Ar fi culmea sa stie cei care fac aceste remarci! Caci rezultatele se vad din plin – azi e noua, maine-i zece, uite asa armata trece!

http://www.presamil.ro/OM/2004/18/pag%2019.htm

Sentinţă istorică în Masacrul de la NanjingÎn Japonia s-a pronunţat o sentinţă istorică într-un proces legat de masacrul de la Nanjing comis în 1937 de armata imperială japoneză în China. Un tribunal japonez a respins ideea că jurnaliştii ar fi inventat episodul referitor la doi ofiţeri japonezi care s-au luat la întrecere care decapitează mai repede 100 de soldaţi chinezi. Rudele celor doi ofiţeri intentaseră procesul respectiv cerând daune morale pentru că articolele publicate în două ziare japoneze la diferenţă de aproape 40 de ani i-ar fi defăimat pe ofiţeri şi pe familiile lor.


Pe când Armata Imperială Japoneză se apropia de oraşul chinez Nanjing în anul 1937, corespondenţii de război trimiteau ziarelor relatări patriotice cu scopul de a creşte moralul celor de acasă. Una dintre aceste relatări descrie acţiunile a doi ofiţeri care ar fi organizat un concurs macabru: cine taie primul capetele a 100 de soldaţi chinezi. Cei doi au fost ulterior executaţi de guvernul Chinei.

Acum doi ani însă rudele lor au intentat un proces în care cereau daune morale în valoare de 330.000 de mii de dolari din partea celor două ziare care au publicat relatări despre această competiţie, primul în 1937, cel de-al doilea în 1971.

Familiile ofiţerilor japonezi susţin că relatarea e falsă întrucât nu există dovezi care să o susţină.

Un Tribunal din Tokio a respins însă solicitarea lor spunând că ofiţerii înşişi au recunoscut că s-au luat la întrecere care omoară mai repede o sută de oameni.

Deşi articolul original conţine şi unele exagerări şi date false, atâta vreme cât nu există o cercetare istorică a episodului respectiv este dificil să tragi concluzia că el nu ar fi avut loc - a explicat judecătorul care a pronunţat sentinţa.

Jurnalistul care a publicat al doilea articol - în 1971 - este de părere că procesul a fost intentat de cei care neagă faptul că la Nanjing a avut loc un masacru.

Acest episod continuă să fie un măr al discordiei între China şi Japonia, iar istoricii din cele două ţări au vederi diferite asupra sa.

http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2005/08/050823_nanjing-japonia.shtml

Japonia se scuza pentru razboi

Premierul nipon Junichiro Koizumi a marcat, ieri, implinirea a 60 de
ani de la capitularea Japoniei militariste in cel de al Doilea Razboi
Mondial. Koizumi a cerut scuze in numele tarii sale pentru
suferintele provocate de agresiunea Japoniei militariste si a promis
ca autoritatile de la Tokio nu vor mai participa niciodata la un
conflict armat, relateaza Reuters. "La 60 de ani de cand imparatul
Hirohito i-a indemnat pe supusii sai sa indure ceea ce parea greu de
indurat si sa accepte infrangerea, amintirile razboiului care a ucis
milioane de oameni in Asia inca mai tensioneaza relatiile dintre
Japonia pe de o parte si China si Coreea de Sud, pe de alta parte",
comenteaza agentia britanica de stiri.

"Japonia a provocat mari pagube si multa suferinta multor tari, in
special popoarelor din Asia, prin colonizari si agresiuni", a spus
Koizumi. "Umili acceptam acest fapt al Istoriei si ne exprimam
regretele adanci", a precizat premierul nipon intr-un comunicat
oficial.

Koizumi a fost sfatuit sa nu se deplaseze in acest an la templul
Yasukini, acolo unde sunt comemorati japonezii cazuti in conflictele
de dupa 1800, printre care si criminali de razboi.

Ministerul de Externe de la Seul si-a exprimat indoiala cu privire la
sinceritatea scuzelor lui Koizumi si a cerut liderilor de la Tokio
sa "reflecteze cu adevarat la trecutul Japoniei", transmite Reuters.

http://www.averea.ro/display.php?data=2005-08-16&id=5894

Aeronautica Regală Română
http://www.worldwar2.ro/arr/?section=48
http://www.worldwar2.ro/arr/?section=50
http://www.worldwar2.ro/arr/?section=57
http://www.worldwar2.ro/arr/?section=49
http://www.worldwar2.ro/arr/?section=60
http://www.worldwar2.ro/arr/?section=58
http://www.worldwar2.ro/arr/?section=59

Armata Romana-Ordine şi medalii
http://worldwar2.ro/decoratii/?article=109
http://worldwar2.ro/decoratii/?article=110
http://worldwar2.ro/decoratii/?article=111
http://worldwar2.ro/decoratii/?article=112
http://worldwar2.ro/decoratii/?article=113
http://worldwar2.ro/decoratii/?section=22

Operaţii militare
http://worldwar2.ro/operatii/

Din martiriul unui roman in perioada dominatiei horthyste
Este un fapt indeobste cunoscut ca nici inainte de '89, nici de atunci, manualele de istorie (fie si alternative) nu reflecta una dintre cele mai intunecate pagini de istorie moderna a romanilor, perioada ocupatiei horthyste in Transilvania de Nord. Cu atat este mai simptomatic faptul, cu cat se doreste ca elevii maghiari din invatamantul national romanesc sa invete istoria ungurilor dupa manuale editate la Budapesta. Ministerul de resort si inspectoratele scolare judetene par a avea miopie, deoarece se invata istoria in gimnaziu si in licee la sectia maghiara dupa falsurile si rastalmacirile budapestane. O data cu trecerea la separatismul scolii din partea minoritatii maghiare, aceasta situatie de facto nu poate fi eficient controlata.

Pana in '89, elevii invatau texte literare despre Lidice, de exemplu, dar nimic nu se pomenea despre Ip, Treznea, Huedin, Santana de Mures si multe locuri transilvane, unde ororile au avut diferite grade de intensitate, dupa raportul numeric al romanilor autohtoni si al bestiilor invadatoare, ajutate de localnicii maghiari. Despre o astfel de pagina dorim sa relatam, avand probe de prima relevanta.

Un astfel de caz a fost descris in coloanele ziarului "Cuvantul liber". In catunul Ciobotani, apartinand comunei Stanceni, debutul administratiei militare horthyste a inceput cu amenintari, batai si schingiuiri pentru romani, unii dintre ei si-au purtat betesugul pana la apusul vietii.

Cu cateva decenii in urma, putea fi intalnit langa podul de peste Mures, unde-si avea o cascioara, sateanul Ciobota Toader. Era in tinerete un flacau frumos, cu un placut timbru al vocii, dar ramas celibatar, deoarece isi purta cu anevoie piciorul drept, zdrentuit in bataile suferite din partea cavalerilor lui Horthy.

Era cunoscut in sat sub numele de Toaderu lu Costan. Tatalui sau

i-a fost maghiarizat numele la sfarsitul secolului al XIX-lea, dupa indicatiile legislative: "Cum sa maghiarizam numele de familie." In comunele din jurul Toplitei, asezare rurala mai extinsa in epoca, atrocitatile comise de slugoii horthysti ajutati de ungurii localnici, nu au avut aceeasi durata si intensitate ca in alte parti transilvane.

Toaderu lu Costan era zgarcit la vorba si arareori simtea nevoia

sa-si deplanga soarta, purtand in sine dureri inabusite. Prin zilele de inceput de noiembrie 1942, a refuzat sa le arate jandarmilor cu pene de cocos, unde se ascund cativa consateni care aveau legaturi cu Petrea Mariii Tarancii si Cristea, figuri de legenda si istorie ale rezistentei romanilor din bazinul Toplita impotriva ungurilor care au semanat moarte si suferinta in randul populatiei romanesti. Refuzand "colaborarea", grupul de jandarmi condusi de localnicul Szabó, l-au batut pe bietul roman, apoi l-au legat cu capul in jos de podul de peste Mures, dezbracat pe jumatate. Noaptea rece de toamna care era pe sfarsite i-a creat o stare cvasicataleptica.

In aceasta stare de inconstienta a fost dezlegat si bataia s-a transformat intr-o hunica rupere a madularelor, de atunci a ramas cu betesug la piciorul drept, pe care-l tara intr-un balans ritmic.

Asa beteag cum era, Toaderu lu Costan isi lucra putinul ogor, unde semana papusoi pentru a avea bucata de mamaliga pe timpul iernii. Relatand acestea, stiu ca multi cititori, din generatii mai tinere, nu prea cred despre ce au patimit romanii si cum se adevereste spusa autohtona, "Doamne, nu-i da romanului cat poate sa duca!"

Am aflat destul de tarziu ca Toaderu lu Costan a fost dus la azilul de la Brancovenesti, unde s-a stins in tacere si neplans de nimeni la peste 80 de ani. Am relatat aceste intamplari pentru a fi cunoscute de cei interesati de adevar si macar in acest fel sa-i omagiem pe martirii ardeleni care au devenit victime ale calailor unguri-horthysti, ai caror urmasi au ajuns sa ceara privilegii si sa atenteze la integritatea Romaniei. Imaginea lui Toaderu lu Costan ne cheama la veghe!

http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=9040

Surasul Hiroshimei

La 60 de ani dupa bombardamentul atomic, „orasul pacii" traieste
pentru a reaminti tuturor ororile din `45
Saptamana viitoare se vor implini 60 de ani de la primele si,
deocamdata, singurele bombardamente atomice, cele de la Hiroshima si
Nagasaki, moment ce marcheaza intrarea omenirii in era nucleara. Pe 6
si, respectiv, 9 august, cele doua orase nipone au fost distruse in
cateva secunde. Peste 100.000 de oameni au murit fara sa stie ce i-a
lovit. Multi dintre cei care au supravietuit devastatoarelor explozii
au avut o soarta mai rea decat moartea - arsi, multilati si, mai
presus de toate, iradiati, - zeci de mii de oameni au murit in lunile
urmatoare de leucemie si alte forme de cancer. Supravietuitorii -
cunoscuti in Japonia drept „Hibakusha", dar si copiii lor au devenit
niste paria ai societatii, lumea ferindu-se de ei de teama
contaminarii radioactive. Multi Hibakusha au dorit sa faca din
tragediile lor personale un exemplu, lansand campanii mondiale, in
speranta ca tragediile Hiroshima si Nagasaki nu se vor mai repeta.

„Lucrul acela groaznic"

La vremea respectiva, oficialii americani si-au justificat decizia
prezentand bombardamentele atomice drept o razbunare pentru Pearl
Harbor, dar si ca ultima solutie in fata refuzului Japoniei de a
capitula. In anii care au urmat, pozitia oficiala s-a mai nuantat,
americanii sustinand ca actiunea, oricat de dramatica, era
justificata din punct de vedere militar, pentru ca Statele Unite nu
ar fi avut alta optiune si ar fi fost nevoite sa invadeze Japonia,
ceea ce, spuneau expertii, s-ar fi soldat cu mult mai multi morti de
ambele parti. Au fost si unii care au recunoscut ca bombardamentele
nu erau necesare. „Nu era nevoie sa-i lovim cu lucrul acela
groaznic", declara dupa razboi generalul Eisenhower, care apoi a
devenit presedintele Statelor Unite.
Dubla tragedie de la Hiroshima si Nagasaki a avut totusi si o parte
buna. Vazand ce efect catastrofal au bombele nucleare, marile puteri
angajate zeci de ani in razboiul rece s-au tinut reciproc in sah cu
amenintarea atomica. Chiar si acum, cand numarul tarilor nucleare a
scazut, aceasta amenintare reciproca reuseste sa mentina un oarecare
echilibru pe scena internationala.

Cocorii sperantei

Orasul Hiroshima a fost reconstruit dupa razboi ca „oras al pacii",
iar cladirea cea mai apropiata de craterul exploziei care a ramas in
picioare a fost desemnata Memorial al Pacii. La Muzeul Pacii din oras
se gasesc lucruri cutremuratoare: un ceas incremenit la 8.15, ora
exploziei, cutii din plastic pentru mancare mutilate, fotografii ale
zidurilor pe care au ramas intiparite contururile celor carbonizati.
Aici poate fi aflata povestea lui Sadako Sasaki, fetita care avea 2
ani in 1945, iar la 11 ani s-a imbolnavit de leucemie. Ea si-a pus in
cap ca, daca ar reusi sa faca 1.000 de cocori din hartie - simbol al
sanatatii si longevitatii - se va vindeca. Sadako a murit un an mai
tarziu fara a-si atinge ambitia si in memoria ei copiii care
viziteaza muzeul pliaza cocori de hartie.

Inceputul razboiului rece

Decizia Statelor Unite de a folosi bomba atomica la Hiroshima si
Nagasaki in 1945 nu este justificata de necesitatea incetarii celui
de-al doilea razboi mondial, care continua inca in Pacific dupa
capitularea Germaniei naziste, ci mai degraba de dorinta de a
demonstra Moscovei puterea militara a Washingtonului, sustin doi
istorici americani care aduc noi dovezi in sprijinul acestei ipoteze.
Bombardamentele nucleare de la Hiroshima si Nagasaki au semnat mai
degraba deschiderea razboiului rece decat sfarsitul celui de-al
doilea razboi mondial, spun istoricii.
Totul a fost facut pentru a impresiona URSS si nu pentru a
ingenunchea ultima putere a axei Berlin-Roma-Tokyo, care era oricum
invinsa in acel moment al razboiului.

„Crima impotriva umanitatii"

Intreaga responsabilitate apartine presedintelui american de atunci,
Harry Truman, care este vinovat de acest masacru, mai sustin cei doi.
„El era constient ca prin decizia de a folosi arma nucleara impotriva
Japoniei incepe un proces de anihilare a speciei umane", sustine
Peter Kuznick, directorul Institutului de Studiere a Istoriei
Nucleare de la American University din Washington DC. „Nu este vorba
doar despre o crima de razboi. A fost o crima impotriva umanitatii",
a mai adaugat el.
Pierderile de vieti omenesti si distrugerile imense au fost
considerate necesare pentru a incheia rapid razboiul fara a mai fi
nevoie de o costisitoare invazie americana pe teritoriul Japoniei.
Dar Peter Kuznick si Mark Selden sunt de alta parere. Potrivit unor
noi studii asupra arhivelor diplomatice americane, japoneze si
sovietice din acea vreme, se pare ca principalul motiv pentru care
presedintele Truman a recurs la atacul nuclear asupra Japoniei a fost
sa limiteze expansiunea URSS in Asia, sustine Kuznick.
Japonia a capitulat pentru ca Uniunea Sovietica tocmai declansase o
invazie cu doar cateva zile dupa bombardamentul de la Hiroshima si nu
pentru ca americanii au folosit arma nucleara, mai precizeaza el.

„Impresionarea Rusiei a fost mult mai importanta"

Potrivit unui document semnat de Walter Brown, asistentul
secretarului de stat american din acea perioada, James Byrnes,
presedintele Truman a recunoscut intr-o intrunire pe care a avut-o cu
principalii sai comandanti militari, cu trei zile inainte de
Hiroshima, ca Japonia „isi doreste pacea". De altfel, generalii
americani Douglas MacArthur si Dwight Eisenhower, precum si
comandantul statului major naval al SUA, William Leahy, i-au spus lui
Truman ca nu este nevoie sa recurga la arma atomica.
Dar „impresionarea Rusiei a fost mult mai importanta decat incetarea
razboiului cu Japonia", sustine si Selden. De asemenea, Truman a fost
ingrijorat ca va fi acuzat ca a risipit inutil banii cu Proiectul
Manhattan - fabricarea primelor bombe cu uraniu si plutoniu - in
cazul in care nu ar fi folosit arma nucleara.

Evenimentul Zilei Online.

Un german în Armata Româna pe Frontul de Est
Georg Fronius s-a nדscut מntr-o familie de saşi, la 6 aprilie 1958, מn comuna Motiş din judetul Sibiu. Urmeazד o scoalד profesionalד de carmangerie מn cadrul Liceului Industrial Alimentar din Sibiu. Familia isi depune actele pentru emigrarea מn RFG, motiv pentru care regimul comunist מl pedepseste, מncorporגndu-l מntr-o unitate militarד pentru munca מn subteran. ־n 1979 pדrדseste, cu toatד familia, Romגnia, מn prezent este proprietarul cunoscutului magazin de produse romגnesti, "Fronius", din Nrnberg.

Liviu Vדlenaş: - Stimate d-le Georg Fronius, sד purtדm acum o discutie despre tatדl dvs, oarecum un caz particular: un cetדtean romגn de nationalitate germanד care a luptat מn Armata Romגnד מn Al Doilea Rדzboi Mondial...
Georg Fronius: - Tatדl meu, Stefan Fronius, s-a nדscut la 19 martie 1919 מntr-o familie de saşi, מn comuna Motis, nu departe de Mediaşş. Familia mea era o familie de agricultori, un unchi avea si un magazin מn comunד. Sד trec la subiectul care vד intereseazד. Cגnd a מmplinit 18 ani, מn 1937, tatדl meu a fost chemat la oaste, a fדcut trei ani de stagiu militar, מn 1940 a fost liberat. ־nsד vremurile erau tulburi, deja bגntuia rדzboiul מn Europa, asa cד מn curגnd a fost din nou מncorporat. Pe vremea aceea aveai anumite avantaje dacד mergeai la armatד cu calul tדu si ca sד profite de acest fapt, bunicul meu i-a cumpדrat tatדlui meu un cal foarte frumos, negru, pe care l-au botezat Poly, semדna cu un cal de rasד arab.
Cu acest cal avea sד treacד Prutul la 22 iunie 1941, primele lupte le-a dat practic abia מn fata Odessei, unde a fost un masacru: regimentul sדu a fost practic decimat. Ce a mai rדmas din regiment a fost retras מn tarד pentru refacere. Dupד ce regimentul fost refדcut, a fost trimis imediat din nou pe Frontul de Est. Tatדl meu a ajuns, מntr-o unitate de transmisiuni, pגnד lגngד Moscova. Mi-a povestit cד a putut sד vadד, prin binoclu, luminile Moscovei. ־n fata Moscovei s-a produs acelasi dezastru ca si la Odessa, dar de data aceasta socul loviturii l-a luat exclusiv armata germanד.
L.V.: - De ce credeti cד s-a מmpotmolit armata germanד, מn decembrie 1941, מn fata Moscovei?
G.F.: - Pentru simplul motiv cד liniile de comunicatie ale armatei gremane s-au mדrit la extrem. Tatדl meu mi-a relatat cד a vדzut tancuri germane imobilizate exclusiv din lipsד de carburanti... Dar mi-a mai spus ceva, odatד cגnd eram la munca cגmpului מn Motis: "Vezi acest cגmp de bostani? aşa de multe erau si capetele soldatilor germani cדzuti מn fata Moscovei!"
Din fericire tatדl meu nu a ajuns si la Stalingrad sau la Cotul Donului. Dupד dezastrul din fata Moscovei a מnceput o retragere lentד, dar continuד. Retragerea a fדcut-o tot timpul cדlare pe Poly. La un moment dat, cגnd s-au trezit sub un tir nדpraznic de artilerie sovietic, calul s-a speriat de moarte si a fugit. Tata l-a crezut pierdut, מnsד peste cגtva timp l-a gדsit pus sד tragד un tun romגnesc, מmpreunד cu alti trei cai. Atunci s-a adresat cדpitanului lui si a primit calul מnapoi. Cum am mai spus, tot timpul cדlare, מn retragere, a ajuns din nou מn Romגnia.
Precizez cד מn ş943 s-a semnat singurul acord militar dintre Germania si Romגnia, care prevedea ca, pe bazד de voluntariat, etnicii germani din Romגnia sד lupte מn armata germanד, מncadrati מn Waffen-SS. Tatדl meu s-a prelevat de faptul cד מncadrarea מn armata germanד nu era obligatorie, se fדcea deci pe bazד de voluntariat, si a rדmas pe mai departe מn Armata Romגnד. Bine a fדcut, cדci cei care s-au מncadrat מn Waffen-SS au avut parte de o situatie mult mai durד. Au fost repartizati מn linia מntגi, direct מn fata Armatei Rosii, iar cei care au
supravietuit au fost acuzati ulterior, nu numai cד au luptat contra URSS, dar au fדcut acest lucru מn Armata Germanד, "benevol". Multi au fost trimisi מn prizonierat, pentru zece ani, מn URSS.
L.V.: - A venit apoi 23 august 1944...

G.F.: - Tatדl meu, multumit cד a scדpat de mדcelul de pe Frontul de Est, nu mai avea de gגnd sד lupte acum contra Armatei Germane, de aceea a decis sד se ascundד. ־nsד a avut imediat parte de o pierdere extrem de dureroasד. La trei zile dupד ce a ajuns acasד la Motis, au venit niste soldati rusi si l-au furat pe Poly din grajd, lדsגnd מn locul lui o mגrtoagד ordinarד. Nu s-a "bucurat" nici de aceastד mגrtoagד, cדci nu peste mult timp a venit un alt soldat sovietic si a confiscat si mגrtoaga. Tatד meu l-a regretat toatד viata pe Poly, si-a adus aminte de el chiar מnainte de a muri...
L.V.: - Bדnuiesc cד, מn afarד de durerea pricinuitד de pierderea calului drag, mai avea si alte probleme...
G.F.: - Bדnuiti foarte bine. Era clar cד va מncepe deportarea מn URSS a nemtilor din Romגnia, inclusiv a celor din Motis. Dispozitiile erau foarte clare: se deporteazד la muncד toti etnicii germani, indiferent de sex (deci si femeile!) מntre vגrstele de 17 si 45 de ani. Cגteodatד nu s-a tinut cont nici de aceste limite de vגrstד, au fost deportati copii sub 17 ani, sau oameni מn vגrstד, de peste 45 de ani. Tatדl meu s-a decis sד facד ceva, ca sד nu ajungד מn URSS. A sדpat o groapד sub grדmada de gunoi din curtea casei noastre si a stat ascuns מn aceastד groapד trei luni de zile!
L.V.: - Ca Saddam Hussein...
G.F.: - Ei, nici chiar asa... Ziua stדtea ascuns, iar noaptea intra מn casד ca sד mדnגnce, מnsד מnainte de a se lumina מsi ocupa pozitia מn groapד. A fost cדutat de poterele comuniste, nu l-au gדsit, nu le-a dat prin cap sד sape sub groapa de gunoi. Cגnd מn fine s-a terminat valul de deportדri, מn ianuarie 1945, tatדl meu a iesit din groapד, מnsד a avut parte de un alt soc: nu mai erau oameni tineri si maturi מn Motis! Numai copii sau oameni bדtrגni. Singura fatד cu care mai putea sד מntemeieze o familie avea 16 ani, s-au cדsדtorit מn anul urmדtor, tatדl meu avea atunci 27 de ani, ea era mai tגnדrד decגt el cu zece ani... Este curios cד amגndoi aveau aceasi zi de nastere, ş9 martie, doar cד unul era nדscut מn 1919 iar celדlalt מn 1929... Desigur, mai era cדutat, acum nu pentru deportare מn URSS, ci pentru "dezertare" din Armata Romגnד. Ca sד i se piardד urma sa מnrolat ca muncitor "voluntar" pe santierul hidroenergetic de la Sadu V. Un an de zile a lucrat acolo ca brigadier, מn 1946, linistindu-se oarecum lucrurile מn Motisş, s-a reמntors acasד si s-a cדsדtorit, asa cum am spus adineaori.
L.V.: - Cגti au mai venit מnapoi מn Motis din URSS?
G.F.: - Nu multi, au murit destui מn Uniunea Sovieticד... Cred cד cel putin jumדtate au murit acolo. Iar cei care au revenit מnapoi, cam dupד cinci ani, erau niste schelete, niste epave umane, nu numai fizic erau distrusi si psihicul le era la pדmגnt. Cu nervii distrusi nu erau numai cei reveniti din deportare ci si cei care luptaserד Armata Germanד. Unul din acestia, terminat complet cu nervii, era un frate al tatei, Hans Fronius, deci un unchi al meu. El a luptat מn Waffen-SS si cגnd s-a מntors nu mai era, pot sד spun acest lucru, normal... Avea sד se spגnzure מn final, nu a mai putut rezista מn "libertate". Mentionez cד un alt frate de-al tatei, מnrolat tot מn Waffen-SS, a fost, se pare, gardian la un lagדr de concentrare nazist din Polonia. El a refuzat sד se repatrieze, iar dupד ce lucrurile s-au mai "normalizat" oarecum, a venit de douד ori מn vizitד מn Romגnia, מn 1962 si 1965. Eram mic copil atunci, dar מl tin bine minte.
־n final as mai vrea sד spun cגteva cuvinte si despre o consדteancד din Motis, trimisד de rusi מn deportare. Despre aceastד femeie s-au povestit ulterior lucruri groaznice la noi מn comunד, le-am auzit si eu, cu urechile mele, pe un autobuz de navetisti. Respectiva persoanד avut o comportare nedemnד מn deportare, s-a מncurcat cu multi rusi, de la unul a avut un copil nelegitim. ־n plus toti o acuzau cד a colaborat cu NKVD-ul, i-a turnat rusilor pe cei deportati. A denuntat-o pe o fatד din Motis cד a furat doi cartofi de pe cגmp, repet, doi cartofi. Pentru aceastד "crimד" rusii au bדtut-o pe biata fatד pגnד cגnd au omorגt-o! Vedeti, am avut si noi cozile noastre de topor... ־nsד, curios, turnדtoarea s-a reמntors din URSS fדrד copil: se bדnuia מn Motis cד si-a ucis cu mגna ei copilul ca sד aibד, la reמntoarcerea acasד, aparenta unei femei cinstite...

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Convorbire%20cu%20Georg%20Fronius.htm

Românii la Stalingrad

Cristian Troncotă, în cartea „Glorie si Tragedii“, a analizat activitatea Serviciului Special de Informatii (SSI) al Armatei Române în timpul celui de-al II-lea război mondial, în campania din Răsărit. Din documentele analizate, reiese că SSI a informat la timp, si în mod corect, comandamentul Armatei, privind pregătirile si intentiile adversarului. În legătură cu bătălia de la Stalingrad s-a scris mult. Imediat după dezastru, generalii germani au aruncat vina pe români. Frontul fusese rupt de sovietici în sectoarele apărate de armatele a 3-a si a 4-a românesti. Acesta este un adevăr ce nu poate fi contestat. Vina a purtat-o însă partea germană. Greselile de strategie făcute de Hitler nu puteau duce decît la înfrîngere. Armata Română nu poseda armament corespunzător, desi Hitler îi promisese Maresalului Antonescu că va livra tancuri, tunuri antiaeriene si antitanc. Cu toate aceste inconveniente de ordin tehnic, dezastrul putea fi evitat dacă înaltul comandament al armatei germane ar fi tinut seama de semnalele de alarmă transmise de partea română. SSI a informat la timp că sovieticii concentrează trupe, că industria de război sovietică este capabilă să producă armamentul necesar continuării operatiunilor militare, contrar convingerilor lui Hitler, care credea că rusii au primit o lovitură de moarte. SSI-ul a făcut speculatii în legătură cu data la care va începe ofensiva sovietică si s-a dovedit că a avut dreptate. S-a confirmat că SSI este mai bine si mai corect informat decît spionajul german. Hitler era convins că sovieticii nu vor ataca la Stalingrad, ci la Moscova. Din care cauză nu s-a luat nici o măsură pentru a preveni lovitura din 18-20 noiembrie 1942. Lectura cărtii lui Cristian Troncotă mi-a provocat nostalgii de tinerete. După război, la mine în sat, a fost împroprietărit colonelul Angelescu, pentru că obtinuse la Stalingrad cea mai înaltă decoratie: Ordinul Mihai Viteazul. Am petrecut multe după-amieze în care colonelul Angelescu mi-a povestit faptele întîmplate în Rusia. El a fost seful de stat major al diviziei a 2-a, divizie formată din regimentele de infanterie 1 Dolj din Craiova, 26 infanterie Calafat, 14 artilerie, precum si regimentul artilerie grea. În divizie, se aflau si soldati infanteristi si artileristi din Malu Mare, satul meu natal. La Stalingrad, colonelului Angelescu i s-a dat comanda unui regiment de infanterie. Si-a organizat pozitia si a studiat temeinic terenul pentru a descoperi cum sînt dispuse fortele inamicului. El a identificat pe botul de deal din fată (cred că de la Ergheni), douăzeci de cazemate amplasate. A reusit să stabilească orele la care se schimbau soldatii în cazemate. Într-o dimineată cu ceată groasă, a luat cu el una sau două companii. El, în fruntea soldatilor, cu busola în mînă. Soldatii, rînduiti în sir indian, tinîndu-se de mînă, îl urmau într-o tăcere mormîntală. Au ajuns exact cînd se schimbau gărzile. Au aruncat grenade, au tras cu automatele si au pus stăpînire pe cele 20 de cazemate. Isprava i-a adus felicitări lui si regimentului, dar mai ales decoratii, inclusiv Crucea de Fier. Din observatiile pe care le făcea zi si noapte, colonelul Angelescu si-a dat seama că rusii se pregătesc de atac. În timpul noptii se auzeau zgomote care sugerau aducerea, în pozitiile înaintate, a unor blindate si a armamentului greu. Capacitatea de a apăra frontul încredintat regimentului său era aproape nulă. A însirat toată trupa în fată, dar, pentru că frontul era prea lung, nu mai avea nici o rezervă. Divizia lui era dotată cu armament usor. Nu avea armamentul necesar ca să oprească un atac cu tancurile. Era limpede pentru colonelul Angelescu faptul că nu va rezista, oricît de eroic s-ar apăra oamenii săi. S-a întîmplat ca atunci să vină în inspectie un general neamt. Fiind vorba de o persoană care se distinsese pe cîmpul de luptă, fiind distins atît el, cît si regimentul său, cu decoratia Crucea României, colonelul Angelescu a fost vizitat de generalul neamt. Cu acest prilej, colonelul Angelescu i-a arătat că situatia este disperată si că, dacă nu se face o retusare a frontului, o micsorare a lui, dacă nu se vor aduce armele necesare cu ajutorul cărora să se întîmpine ofensiva sovietică, partida va fi pierdută. Generalul neamt si-a notat, a salutat, a plecat si nu s-a făcut nimic. Si asta pentru că cel care avea comanda supremă nu vroia să privească realitatea în fată. În dimineata zilei de 20 noiembrie, după o pregătire formidabilă de artilerie, s-a dezlăntuit ofensiva sovietică. Armata Română s-a comportat eroic, dar militarii nu aveau cu ce să reziste împotriva tancurilor care se deplasau după firele de telefonie spre centrele de comandă ale Armatei Române. Colonelul s-a retras cu oamenii care-i mai rămăseseră; s-au adăpostit sub un mal pentru a se feri de proiectilele care explodau în jurul lor. Întîmplarea a făcut ca un proiectil să cadă pe buza malului care s-a prăbusit atît peste colonel, cît si peste soldatii săi. Rănit la cap si rămas fără cunostintă, a fost transportat cu o targă improvizată de soldati într-o zonă de sigurantă. A fost tratat într-un spital nemtesc, unde si-a revenit. Pentru eroismul lui la Stalingrad a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul. Astfel a ajuns la Malu Mare. S-a bucurat că o vară întreagă l-am pus să-mi povestească. Atunci nu exista bandă de magnetofon ca să-l înregistrez, iar, din păcate, la vremea aceea, nu-mi trecea prin minte să astern pe hîrtie cele auzite. Cartea lui Cristian Troncotă, bazată pe documente de arhivă, a venit peste timp să-mi confirme faptul că soldatii si ofiterii români, indiferent de armă, si-au făcut datoria pentru tară.
MANOLE Neagoe

ROMARE

Spioni zburatori
fapt mai putin obisnuit, dar nu necunoscut, este ca, de-a lungul timpului, porumbeii s-au numarat printre cei mai buni spioni. Avand abilitatea de a da din aripi in timpul zborului cu o frecventa de pana la 10 ori pe secunda, porumbeii de curse pot zbura chiar si 16 ore fara odihna. Acest lucru nu a ramas neexploatat de catre armata.

Serviciile britanice de spionaj au avut, la sfarsitul celui de Al Doilea Razboi Mondial, un plan secret de dresare a porumbeilor pentru a zbura spre tinte inamice, transportand cantitati mici de explozibil sau arme biologice. Spionajul britanic a infiintat chiar asa-numitul „Comitet al porumbeilor“, care trebuia sa stranga si sa pastreze informatii pretioase obtinute in timpul dresarii pasarilor pentru a duce mesaje. Documentele Sectiei de informatii a Biroului de razboi, recent declasificate din Arhivele Nationale, avertizau ca „activitatea de cercetare asupra porumbeilor nu va stagna“ si, in cazul in care Marea Britanie nu va continua experimentele, „alte puteri o vor face“. Printre experimente se numara si cel de antrenare a porumbeilor pentru transportul de explozibil catre tintele inamice. Mai mult, comandorul de aviatie W.D.L. Rayner a sugerat inserarea unui „agent biologic“ in explozibil. Acesta credea ca astfel de idei revolutionare pot modifica modul de lupta si a beneficiat de un oarecare sprijin chiar din partea directorului MI6 din timpul razboiului, Sir Stewart Menzies.

Tot in cel de Al Doilea Razboi Mondial, porumbelul calator „Gl Joe“ a salvat peste 1000 de soldati aliati intr-o singura misiune! El a fost decorat cu Medalia „Dickin“, echivalent, pentru animale, al Distinctiei „Crucea Victoria“. In pofida focurilor inamice, porumbeii mesageri au avut o rata de succes de 98% in misiunile ce le-au fost incredintate.

In prezent, armatele franceza, suedeza, israeliana si chineza folosesc in continuare po­rumbei voiajori pentru misiuni. Acestia s-au do­vedit utili, de asemenea, si in razboiul din Golf. Studiile efectuate la Universitatea din Montana au demonstrat ca porumbelul este una dintre speciile de pasari mai inteligente si mai bine adaptate fizic, iar studiile conduse de catre B.F. Skinner in cadrul Universitatii Harvard au aratat ca porumbeii au o memorie vizuala care poate stoca cel putin 300 de imagini. Iata ca soldatii provin, uneori, de unde te astepti mai putin!



http://www.presamil.ro/SMM/2005/4/34-35.htm

„Dreptatea“ invingatorului
a 9 mai 1945, la Berlin, reprezentantii SUA, Marii Britanii, URSS si Frantei semneaza actul de capitulare neconditionata a Germaniei naziste, de la care s-au implinit de curand 60 de ani, moment care semnifica doar sfarsitul razboiului in Europa. Abia la 2 septembrie 1945, prin capitularea neconditionata a Japoniei, cel de Al Doilea Razboi Mondial se incheie cu adevarat.

Armata romana a continuat insa luptele in care a fost angajata pana la 12 mai 1945, iar bilantul participarii acesteia la cea de a doua conflagratie mondiala este impresionant. In pofida jertfelor de sange pe frontul de Vest (peste 20.000 de morti in intervalul 23 august 1944 – 9 mai 1945), Romaniei nu i-a fost recunoscut statutul de tara cobeligeranta, iar „Ziua Victoriei“ a deschis, de fapt, o lunga perioada de ocupatie militara sovietica asociata cu impunerea unui sistem politico-social de sorginte stalinista.

Fie in Est, fie in Vest, militarii romani au inteles sa-si faca datoria fata de tara, indiferent de orientarea politica adoptata intr-un moment sau altul de elita politica. Dar cum credem ca putem privi cu suficienta detasare in trecutul apropiat este interesant de analizat cazul prizonierilor romani, unii, pe frontul de Est, inrolandu-se in Divizia „Tudor Vladimirescu“, iar altii, pe frontul de Vest, in Armata Nationala de Eliberare, sub comanda generalului Platon Chirnoaga, creata sub autoritatea guvernului de la Viena, condus de Horia Sima. Avem de-a face cu niste tradatori sau doar cu patrioti care, odata cazuti in prizonierat, percep cu totul altfel pe aceia care iau decizii politice la Bucuresti?

In fapt, argumentele ambelor parti sunt similare. Cei care s-au inrolat in Armata Nationala de Eliberare apreciau actul de la 23 august 1944 ca fiind o tradare, iar pe rege si guvernul instituit la Bucuresti prizonieri ai unei armate inamice, Armata Rosie. Pentru cei inrolati in Divizia „Tudor Vladimirescu“, „poporul roman era robit de nemti“, iar ei se angajau sa lupte impotriva inamicului, Germania hitlerista. Insa in timp ce primii puteau parea consecventi cu decizia luata de statul roman, prin generalul Ion Antonescu, intr-un entuziasm general, la 22 iunie 1941, este mai dificil de inteles cand vor fi realizat prizonierii romani din URSS ca „poporul era robit de nemti“, acei nemti alaturi de care luptasera pana vor fi cazut in prizonierat. Insa atat in momentul crearii Diviziei „Tudor Vladimirescu“ (octombrie 1943), cat si la data infiintarii Armatei Nationale de Eliberare (noiembrie 1944) era in vigoare Codul justitiei militare care, in articolele 498-499, stipula ca vor fi pedepsiti cu moartea cei care ridicau armele „contra Romaniei sau aliatilor ei cu care lupta in comun“ si care „de buna voie sau cu intentie culpabila intretin intelegeri cu inamicul in scop de a favoriza intreprinderile sale sau a vatama pe acelea ale armatei romane“. Asadar, in octombrie 1943, inamicul Romaniei era URSS, deci prizonierii din Uniunea Sovietica erau tradatori si, deci, pasibili de pedeapsa cu moartea acceptand inrolarea intr-o divizie de voluntari aflata sub comanda sovietica, dupa cum in noiembrie 1944 inamicul era Germania hitlerista, iar cei care au acceptat sa faca parte din Armata Nationala de Eliberare erau, de asemenea, tradatori, fiind pasibili de aceeasi pedeapsa. Desi ei ar fi trebuit judecati la fel, prin raportare la acelasi act juridic, unii s-au dovedit a fi mai egali decat altii, numai datorita faptului ca trasesera „lozul castigator“, prevederile Codului justitiei militare (valabile, teoretic, indiferent de decizia politica) ramanand simple vorbe in vant de vreme ce nu au putut fi puse in aplicare decat pentru unii, ca urmare a evolutiei regimului politic dupa 6 martie 1945.

In timp ce valorile morale sunt subiective si unilaterale, valorile juridice sunt obiective si bilaterale (Giorgio Del Vecchio). Dreptul pune fata in fata cel putin doi subiecti si stabileste o norma pentru amandoi, atitudinea unui subiect fiind intotdeuna considerata in raport cu atitudinea unui alt subiect. Morala indica insa o datorie a carei implinire poate avea efect si pentru alte persoane, dar nu impune nici o regula. Judecata morala presupune un punct de vedere interior, deoarece subiectul trebuie sa aleaga una dintre posibilitatile de actiune pe care constiinta subiectiva le percepe.

De aceea, daca din perspectiva juridica lucrurile sunt clare, ne putem intreba insa in ce masura i-ar putea acuza cineva pe aceia care au preferat sa lase in urma mizeria si viata insuportabila din lagarele sovietice pentru a lupta cu arma in mana, cu riscul de a-si pierde viata. Nu putem sa judecam moralitatea altuia decat daca reusim sa ne plasam in mod ideal si aproape fictiv in insasi constiinta acelui subiect. Cati dintre noi ar putea sa o faca? Sau, preluand o celebra parabola biblica, cine va arunca primul cu piatra? Pe de alta parte, nu trebuie sa uitam ca altii au preferat sa ramana in lagarele de prizonieri, in ciuda tratamentului umilitor si degradant la care au fost supusi.

Datele statistice indica faptul ca doar 15% dintre ofiterii cazuti in prizonierat in URSS au acceptat sa faca parte din Divizia „Tudor Vladimirescu“ (Arhivele Militare Romane, fond microfilme, rola P II 4.2462, c. 630).

http://www.presamil.ro/SMM/2005/4/13.htm

BATALIA DE ACUM 64 DE ANI
La 22 iunie 1941 a inceput razboiul dintre Armata Romaniei si Armata Uniuni Sovietice, care, cu un an mai inainte, ocupase fara lupta Basarabia si Nordul Bucovinei, unde au instalat cea mai crunta dictatura bolsevica, torturand, omorand si deportand in Siberia pe cei care gandeau, simteau si vorbeau romaneste, aducand in locul lor activisti de partid vorbitori de limba rusa, care au impus noua ordine sovietica, reluata cu aceleasi metode si dupa 23 august 1944, ale carei urmari grave se vor simti vesnic.

Secolul XX a fost secolul minciunii si al razboaielor pustiitoare, care nu au incetat nici o clipa, deoarece politica mondiala a fost mereu in criza, iar razboiul a fost si ramane "continuatorul politicii cu mijloace violente", iar armata este forta principala, pregatita si dotata cu mare cheltuiala, dar si cu sacrificii si privatiuni, pentru cei care fac serviciul militar, indiferent de grad si de functii.

In anul 1941, armatele celor doua mari puteri "socialiste", Germania si Uniunea Sovietica, au atins apogeul pregatirii si dotarii de razboi. Comandantii supremi se informau periodic, cu "sinceritate tovaraseasca" despre succesele obtinute in bataliile locale cu vecinii, din ultimii doi ani, in care s-au sprijinit reciproc. Atacul dintre "tovarasi", din 22 iunie 1941, este o enigma a istoriei, din care cel mai prost au iesit aliatii lui Hitler si, in mod deosebit, Romania, singurul stat care era indreptatit sa atace Uniunea Sovietica pentru a-si elibera teritoriul, asa cum rezulta si din ordinul dat armatei: " ...Sa luptati pentru dezdrobirea fratilor nostri, a Basarabiei si Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vietii si caminelor batjocorite de cotropitori…". Dar ce putea face o armata mica intre cele doua mari armate care se intelegeau intre ele, cand a fost intelegerea secreta de dezmembrare a Romaniei si a altor state independente si suverane? S-a aliat si ea cu cea mai puternica, in speranta ca va reusi sa-si reintregeasca Patria! Seful statului a spus: "«Ostasi! V-am fagaduit din prima zi a noii domnii si a luptei mele nationale sa va duc la biruinta. Sa sterg pata de dezonoare din cartea neamului si umbra de umilire de pe fruntea si epoletii vostri. Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor stramosesti si a bisericii, lupta pentru vetrele si altarele romanesti de totdeauna. Ostasi! Va ordon: Treceti Prutul!»... Regele Mihai I si-a dat imediat acordul …, liderii partidelor politice nu s-au impotrivit participarii la razboi alaturi de Reich…" (Armata Romaniei in al Doilea Razboi Mondial _ 1941-1945 p.5).

Asa au inceput romanii batalia de acum 64 de ani, cu doar 12 divizii, din 190, din care 153 - germane, care a cuprins frontul de la Marea Barent la Marea Neagra, cu toate urmarile nefaste, arhicunoscute. Bine ca au scapat Romania si alte state, "poftite", de catre cei mari ai lumi, care s-au confruntat si lichidat reciproc.

http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=15602

Japonia nu-si cere scuze

Curtea de Apel din Tokyo a respins solicitarea ca Japonia sa-si ceara
scuze si sa ofere compensatii victimelor experimentelor cu arme
biologice facute in China in timpul celui de-al doilea razboi mondial,
transmite BBC. Procesul a fost intentat acum opt ani de un grup de 200
de chinezi. Curtea de Apel a intarit decizia anterioara a unui tribunal
din Tokyo care stabilise ca in timpul celui de-al doilea razboi mondial
armata japoneza a raspandit germeni ucigasi asupra Chinei. Judecatorul
Curtii de Apel a declarat insa ca problema compensatiilor a fost deja
rezolvata prin tratate internationale. Decizia sa a fost intampinata cu
manie si lacrimi de cei circa 200 de cetateni chinezi, unii dintre ei
trecuti de 70 de ani, care erau copii in al doilea razboi mondial cand
o unitate secreta a armatei japoneze a efectuat experimente asupra
civililor si detinutilor chinezi din Manciuria - un stat-marioneta
creat in China.

CURENTUL

"Enola Gay" - piesa de muzeu

A fost cea mai distructiva arma a celui de-al doilea razboi mondial,
ucigand peste 230.000 de persoane, dar in prezent bombardierul "Enola
Gay", avionul de tip B-29 care a lansat bomba atomica asupra orasului
japonez Hiroshima, va fi expus in Muzeul Smithsonian din Washington,
anunta ieri cotidianul spaniol El Mundo. Bombardierul, recent
reasamblat, a fost prezentat ziaristilor intr-un hangar imens al
muzeului, situat in apropiere de aeroportul international Dulles,
circa 40 kilometri de Washington. Centrul isi va deschide portile
pentru public incepand cu data de 15 decembrie.
"Datorita muncii multor oameni talentati, generatiile viitoare vor
simti Çla prima manaÈ semnificatia inalterabila a acestei aeronave in
al doilea razboi mondial si in istoria umanitatii", a declarat
directorul muzeului, generalul J.R. Daily. "Acest avion face parte
din istoria noastra si din ceea ce suntem noi", a spus la randul sau
comisarul diviziei aeronautice a muzeului, Dik Daso.
"Enola Gay" a aruncat bomba atomica poreclita "Little Boy"
(Baietelul) asupra orasului Hiroshima pe 6 august 1945, atacul
soldandu-se cu moartea instantanee a peste 140.000 de persoane.
Ulterior, circa 90.000 de oameni au murit din cauza radiatiilor. Dupa
lansarea bombei, "Enola Gay" a fost folosit ca avion de recunoastere
meteorologica pentru cel de-al doilea atac, de la Nagasaki, atac
soldat cu 70.000 de morti. La scurt timp dupa atacuri, Japonia
capitula.
Pilotul avionului, generalul in rezerva Paul Tibbets, si alti
veterani au salutat iminenta deschidere a expozitiei de la
Smithsonian. "Sunt foarte entuziasmat si mandru ca avionul va fi
expus in totalitate, nu atat pentru avionul in sine, ci pentru toti
veteranii care au sentimente foarte puternice legate de acest lucru",
a declarat un purtator de cuvant al lui Tibbets. Un istoric american
de origine japoneza, Aiko Herzig, a declarat ca spera ca aceasta
expozitie sa includa si scene care sa arate efectele devastatoare ale
bombei atomice: "Este nevoie sa ne amintim cat de teribile sunt
armele nucleare

http://www.romanialibera.ro/editie/index.php?url=articol&tabel=z20082003&idx=67

Holocaustul
O dată cu venirea la putere a lui Hitler, în anul 1933, antisemitismul a devenit politică oficială de stat. Hitler a amplificat prejudecăţile şi lipsa de încredere existente la momentul respectiv, şi a folosit propaganda pentru a-i convinge pe germanii “arieni” că evreii sunt răspunzători pentru toate problemele Germaniei.

Evreii germani erau integraţi în societate, dar regimul nazist îşi intensifica persecuţiile pas cu pas, având drept obiectiv final eliminarea totală a evreilor din Europa.

Începând din anul 1939, evreii au fost siliţi să locuiască în ghetouri, unde 600.000 de persoane au murit din cauza foametei şi a bolilor. Ulterior, cei rămaşi au fost transportaţi în lagăre de concentrare, împreună cu cei aparţinând altor rase “inferioare” – poloni, slavi şi ţigani. Evreii erau descrişi ca fiind “suboameni”, astfel încât cei mai mulţi membri ai efectivelor militare care asigurau paza lagărelor nu aveau nici un fel de compasiune, ci executau pur şi simplu ordinele primite. În 1941, ‘Soluţia finală’ a marcat începutul crimelor în masă derulate în lagărele de exterminare. 6 milioane de evrei au fost ucişi în timpul regimului nazist.

O dată ce evreii au fost înlăturaţi din societate, a fost mult mai simplu pentru propaganda nazistă să îi prezinte ca pe o prezenţă nefastă, iar pentru poporul german să ignore ceea ce se întâmpla. Hitler readusese Germaniei prosperitatea şi gloria de odinioară, iar oamenii erau convinşi că eliminarea evreilor avea să transforme Germania într-o naţiune “pură” şi puternică.

După ce supravieţuitorii lagărelor au fost eliberaţi de Aliaţi, în 1945, germanii din regiunile respective au fost trimişi în perimetrul lagărelor, pentru a fi martorii rezultatelor cumplite ale procesului de “epurare etnică”.

http://www.discovery.ro/al_doilea_razboi_mondial/holocaustul/index.shtml

Bomba atomică
În 1938, Germania a reuşit cu succes fisiunea nucleară. Chimistul Otto Hahn şi cercetătorul Werner Heisenberg au început apoi căutarea celor mai bune materiale şi metode pentru construirea cu succes a unei bombe atomice, însă guvernul nazist nu şi-a oferit niciodată sprijinul deplin pentru acest proiect.

Hitler considera că Germania va câştiga rapid războiul. Pe de altă parte, era clar că bomba atomică urma să fie un proiect foarte scump, care putea să dureze chiar şi câţiva ani. Ca urmare, cercetările au fost redirecţionate spre armele cu rază lungă de acţiune, care puteau fi utilizate mai rapid în război.

Cercetările în domeniul bombei atomice au continuat totuşi în Germania, în timpul războiului, însă la scară mai mică. Naziştii nu credeau că America are un program de cercetări nucleare, ca urmare nu erau preocupaţi de ideea de a avea propria lor bombă atomică.

În realitate, în Statele Unite se derulau cercetări amănunţite în acest domeniu, iniţiat de către dr. Leo Szilard, un refugiat maghiar alungat din ţară de persecuţiile regimului nazist. El a fost susţinut de Albert Einstein, a cărui teorie a relativităţii a dus în cele din urmă la crearea primei bombe atomice. Evreu de origine germană, Einstein trăia în America, în exil autoimpus.

Germania a refuzat să creadă că americanii au reuşit să construiască bomba atomică, chiar şi după ce aceasta a fost aruncată în august 1945 la Hiroshima şi Nagasaki.

http://www.discovery.ro/al_doilea_razboi_mondial/bomba_atomica/index.shtml

Ziua Z
Începând de la ora 06:25, în dimineaţa zilei de 6 iunie 1944, trupele Aliaţilor au lansat invazia al cărei obiectiv era eliberarea Europei de forţele naziste. Invazia a început pe o porţiune de 65 kilometri de plajă, în nord-estul Franţei, şi s-a încheiat în luna mai a anului următor, când Germania a semnat la Berlin capitularea necondiţionată.

Debarcarea din Normandia a fost o dispunere de forţe militare spectaculos coordonate, implicând trupele Aliaţilor pe uscat, pe mare şi în aer. Sub numele de cod “Operaţiunea Overlord”, aceasta a fost una dintre bătăliile cruciale purtate în cel de-al doilea război mondial.

Marina a realizat un baraj de suport pentru asaltul vehiculelor-amfibie ale armatei, iar trupe speciale ale Aliaţilor au fost paraşutate mult în interiorul teritoriului inamic, pentru a ataca din spate forţele Axei.

Aproape 6.500 de vase au debarcat la ţărm peste 130.000 de soldaţi ai Aliaţilor, pe cinci porţiuni diferite de plajă, stabilind astfel o poziţie de forţă în Normandia. Peste 12.000 de avioane au susţinut debarcarea, inclusiv 1.000 de avioane militare care au paraşutat trupele speciale.

Pe data de 25 august 1944 – după 11 săptămâni de luptă şi 600.000 de victime – trupele Aliaţilor au eliberat Parisul. Germanii au fost siliţi să se retragă – o retragere care nu avea să se oprească până când trupele naziste nu au ajuns la Berlin.
\
Plaja Utah
Cu o lăţime de aproximativ 5 kilometri, plaja Utah este situată în vestul estuarului Carentan şi protejată de dune joase de nisip. Debarcarea s-a produs, de fapt, cu o abatere de 1,5 kilometri spre est faţă de ţinta propusă. Din fericire, forţele defensive germane erau concentrate aici în număr mai mic.

După începerea atacului, trupele au traversat plaja şi, în decurs de trei ore, au preluat controlul asupra drumurilor de pe linia ţărmului. Până la amiază, s-au unit deja cu trupele aduse de aviaţie, care fuseseră paraşutate în urmă cu cinci ore mai departe de ţărm, spre interiorul continentului. Până la miezul nopţii, atacul îşi atinsese deja obiectivele pe o distanţă de 6,5 kilometri spre interiorul continentului.

La debarcarea de pe plaja Utah s-au produs cele mai puţine victime. Dintr-un total de 23.000 de soldaţi ai Aliaţilor care au păşit pe această plajă, au fost ucişi sau răniţi doar 197.
\
Plaja Omaha – Armata I. a Statelor Unite, Subdivizia a 5-a.
Cu o lăţime de 9,5 kilometri, Omaha a fost cea mai lată dintre zonele de debarcare alese. Aici se aflau cele mai dure forţe defensive germane. Apa şi ţărmul erau înţesate de mine, iar plaja era dominată de o faleză de stâncă de 30 metri. În plus, zona era apărată de Divizia de Infanterie 352, un detaşament extrem de experimentat al armatei germane.

Ca urmare, primul atac al infanteriei a fost pentru Aliaţi cea mai cumplită experienţă din cadrul acestei ample operaţiuni. Cu excepţia a 2 tancuri-amfibie, toate celelalte 29 s-au scufundat. Aproape toţi ofiţerii cu grad mare au fost răniţi sau ucişi de îndată ce au păşit pe plajă. În pofida faptului că pierduseră 50% din oameni, trupele s-au regrupat şi au continuat să atace.

Sprijinită de tirul puternic al artileriei de pe vasele din larg, infanteria a traversat plaja şi a început să escaladeze faleza de stâncă. Trupele speciale au atacat din spate sistemul defensiv german, permiţând astfel ca ieşirile de pe plajă să fie cucerite până la amiază.

Pe data de 6 iunie, americanii au pierdut 2.400 de oameni pe plaja Omaha, însă până la căderea nopţii debarcaseră deja aici 34.000 de oameni.
\
Plaja Gold
Debarcarea pe plaja Gold a început cu o oră mai târziu faţă de debarcarea pe Utah şi Omaha, Gold fiind exact în centrul regiunii alese pentru invazie.

Fluxul puternic şi apele agitate nu au permis înlăturarea eficientă a minelor şi altor obstacole. Ca urmare, trupele britanice au întâmpinat anumite dificultăţi în drumul lor către ţărm.

De-a lungul coastei, oraşele La Riviere şi Le Hamel erau foarte bine protejate de sistemul defensiv german. În plus, patru mitraliere grele, de 155 mm, erau aţintite asupra coastei, fiind plasate la o distanţă de 500 metri spre interiorul continentului.

Tirul greu al artileriei de pe vasul HMS Ajax a eliminat mitralierele, reducând astfel la tăcere sistemul defensiv german. Până la căderea nopţii, 25.000 de soldaţi debarcaseră aici, împingând trupele naziste cu aproape 10 kilometri spre interiorul continentului. În ceea ce priveşte numărul de victime în rândul trupelor britanice, pe plaja Gold au căzut la datorie numai 400 de oameni.
\
Plaja Juno
De o parte şi de alta a portului Courseulles-sur-Mer se întinde plaja Juno, cu o porţiune de aproape 10 km lăţime utilizabilă pentru debarcare. Trupele de infanterie uşoară germană ocupaseră satele de dincolo de dunele care mărgineau coasta, ceea ce le oferea un avantaj deloc neglijabil asupra inamicului, care ar fi avansat printre dune.

Debarcarea a început dezastruos în această zonă, căci o treime din ambarcaţiunile folosite au fost distruse complet sau avariate de mine şi obstacole. Trupele canadiene de asalt au traversat apoi relativ uşor plaja, însă au fost secerate de focul artileriei germane. Primele valuri ale atacului au înregistrat pierderi de vieţi omeneşti în proporţie de 50%.

Până la amiază, orăşelele de pe coastă fuseseră preluate de Aliaţi, iar trupele canadiene înaintau deja spre interiorul continentului, unindu-şi forţele cu trupele britanice debarcate pe plaja Gold. Din cei 21.400 de oameni care au debarcat pe plaja Juno, 1.200 au fost răniţi sau ucişi.
\
Plaja Sword
În extremitatea estică a zonei de desfăşurare a Operaţiunii Overlord, plaja Sword se termina cu portul Ouistreham, la gura râului de vărsare a râului Orne. Se afla la 14,5 kilometri de oraşul Caen – un centru rutier important în nordul Franţei.

Regimentele britanice care au debarcat în această zonă de est au stopat destul de repede tirul infanteriei uşoare germane, apoi s-au alăturat trupelor speciale pe râul Orne, pătrunzând deja spre interiorul continentului la scurt timp după amiază. Pe flancul vestic de pe plaja Sword, Divizia 21 Panzer a împiedicat însă trupele britanice să se unească cu cele canadiene, debarcate pe plaja Juno.

După ce bătălia a continuat până spre seară, blindatele germane au fost înfrânte. În ziua aceea, trupele britanice au debarcat pe plaja Sword cu 29.000 de oameni, dintre care au pierdut numai 630.

http://www.discovery.ro/al_doilea_razboi_mondial/ziua_z/debarcarea_din_ziua_z/index.shtml

Bătălia de la El Alamein
Cunoscută mai exact sub numele de a doua bătălie de la El Alamein, această confruntare sângeroasă a durat de pe 23 octombrie până pe 3 noiembrie 1942. (Prima bătălie, care avusese loc în iulie, se încheiase într-un punct mort, Aliaţii suferind pierderi foarte grele.)

Generalul Montgomery a petrecut luni de zile adunând o armată uriaşă, bine informată, alcătuită din soldaţi britanici, australieni, nord-zeelandezi, sud-africani, indieni şi francezi. Trupele germane şi italiene ale mareşalului Rommel au fost copleşite numeric într-un raport de 2 la 1, ş nu mai primeau întăriri şi provizii.

Cele două tabere s-au întâlnit la El Alamein, un orăşel aflat la aproximativ 95 kilometri de portul egiptean Alexandria.

Bătălia a început cu un tir masiv de artilerie asupra poziţiilor germane – cele mai grele bombardamanete de după primul război mondial. Diviziile de blindate ale Aliaţilor au atacat liniile germane, dar s-au împotmolit în câmpurile minate pregătite de trupele lui Rommel.

După zece zile de atacuri repetate, Aliaţii au reuşit în sfârşit să străpungă liniile inamice, în cadrul unor lupte intense purtate pe timp de noapte. Forţele Axei s-au retras până în Tunisia.

El Alamein a revenit la zilele când linia frontului era clar trasată, iar mişcările tactice erau făcute judicios, ca într-un joc mortal de şah. A fost o victorie crucială pentru Aliaţi.

După ocuparea Franţei, nu mai exista nici un alt teren pe care trupele Aliate să se angajeze în luptă cu forţele Axei. Era vital ca Aliaţii să asigure Africa de Nord şi Canalul Suez, poarta de trecere către Orient.

Bătălia de la El Alamein a fost prima mare victorie a Aliaţilor asupra Wehrmacht-ului german. Mai târziu, Churchill avea să spună: “Nu am cunoscut nici o victorie înainte de acest moment

http://www.discovery.ro/al_doilea_razboi_mondial/batalia_de_la_el_alamein/index.shtml