Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Pearl Harbour
La începutul celui de-al doilea război mondial, Statele Unite s-au declarat neutre. Totuşi relaţiile dintre SUA şi Japonia s-au deteriorat după ce japonezii au semnat Pactul de la Berlin în 1940, formând, alături de Germania şi Italia, cele trei naţiuni ale Axei.

La ora 07:40, în dimineaţa zilei de 7 decembrie 1941, avioanele japoneze au apărut efectiv din senin, distrugând baza marinei americane din Pacific. Atacul s-a produs fără nici un fel de avertisment, fără nici un fel de declaraţie de război, fiind calculat astfel încât să asigure dominaţia Japoniei în Pacific.

Şase port-avioane japoneze navigaseră în secret până la relativ mică distanţă de Hawaii, păstrând tăcere deplină în comunicaţiile radio. Primul val al celor 183 avioane de luptă, bombardiere şi transportoare de mine, a zburat 375 kilometri spre sud, până la insula Oahu.

Scandând to-ra, to-ra, to-ra, flotila aeriană japoneză a lansat atacuri simultane asupra zonei Pearl Harbour şi a bazelor aeriene amplasate în apropiere.

În decurs de două ore, cinci vase de luptă au fost scufundate şi alte 16 grav avariate, iar 188 de avioane au fost distruse complet. Aproape 2.400 de americani şi-au pierdut viaţa, iar alţi 1.200 au fost răniţi.

Vasul USS Arizona a rezistat după ce a fost lovit prima dată de o torpilă, însă un al doilea proiectil care i-a străpuns blindajul a detonat 450 tone de praf de puşcă. Explozia a spulberat efectiv vasul, ucigând 1.177 de oameni.

Spre ora 09:00, un al doilea val alcătuit din 164 de avioane japoneze a atacat vasele trase la ţărm, dar de această dată artileria anti-aeriană americană era pregătită să intre în acţiune. Cu toate acestea, dintr-un total de 347 de avioane japoneze, au fost doborâte numai 29.

A fost o simplă chestiune de noroc că portavioanele marinei americane erau plecate în patrulă, reuşind astfel să scape de acest dezastru. Faptul că acestea nu au fost distruse avea să joace un rol important în înfrângerea Japoniei, o dată ce Statele Unite fuseseră astfel silite să intre în război.

http://www.discovery.ro/al_doilea_razboi_mondial/pearl_harbour/index.shtml

Operaţiunea Barbarossa
Germania a respectat pactul de neagresiune cu Rusia în primii doi ani ai celui de-al doilea război mondial. O dată ce naziştii s-au retras din lupta pentru Anglia, ei şi-au întors atenţia către est.

La ora 04:00, pe data de 22 iunie 1941, Adolf Hitler a lansat cel mai mare atac din istoria războiului, ca număr de forţe terestre şi aeriene implicate, sub numele de cod “Operaţiunea Barbarossa”. Atacul includea trei milioane de soldaţi, 3.500 tancuri şi 1-800 avioane.

Generalii lui Hitler l-au sfătuit să nu poarte război pe două fronturi – în special în condiţiile în care armata germană încă era copleşită numeric de efectivele Armatei Roşii. Totuşi, în pofida acestor sfaturi, Hitler a rămas de neclintit.

Înaintarea Germaniei s-a produs rapid la început, parcurgând în prima săptămână 320 kilometri. În iulie, oraşul Smolensk fusese deja cucerit şi în curând a început asediul asupra Leningradului (în prezent, St Petersburg).

Până în septembrie, Kievul era de asemenea cucerit, iar nemţii au luat un număr record de prizonieri – 650.000 de soldaţi ruşi. Până la sfârşitul anului, peste trei milioane de ruşi au fost luaţi prizonieri, iar un milion de soldaţi şi-au pierdut viaţa. Naziştii îşi îndreptau deja atenţia către Kremlin.

Hitler se aştepta ca Moscova să cedeze rapid, dar a avut de înfruntat aici o rezistenţă extraordinară, care a împins trupele germane înapoi în câmpiile îngheţate, într-un frig îngrozitor şi fără nici un fel de resurse pentru a purta acest război pe timp de iarnă.

Chinuitorul război de uzură a durat până în iulie 1943, când armata germană a fost în final înfrântă.

Operaţiunea Barbarossa a fost de la bun început un proiect foarte ambiţios, iar eşecul său a marcat începutul sfârşitului pentru regimul nazist. Rusia a plătit însă un preţ uriaş pentru această victorie. Aproape 28 milioane de ruşi au pierit în timpul celui de-al doilea război mondial, mulţi dintre ei chiar în timpul acestei perioade cumplite.

http://www.discovery.ro/al_doilea_razboi_mondial/operatiunea_barbarossa/index.shtml

Bătălia pentru Anglia
În perioada iulie-octombrie 1940, Luftwaffe şi British Royal Air Force (RAF) au dat lupte grele în spaţiul aerian de deasupra sudului Angliei. Cunoscut sub numele de “bătălia pentru Anglia”, acest conflict a fost cea mai colosală desfăşurare de forţe aeriene derulată vreodată în luptă, deschizând un nou capitol în istoria războiului.

În 1940, la începutul verii, Germania făcea ravagii în Europa. Franţa, Belgia, Luxemburg şi Olanda căzuseră sub dominaţia nazistă, iar Adolf Hitler îşi îndrepta acum atenţia către Marea Britanie. Campania era concepută sub numele de cod ‘Operaţiunea Sea Lion (Leu de Mare)’. Pe data de 6 august, 250.000 de soldaţi germani urmau să debarce în sudul coastelor Angliei, pentru a demara un atac necruţător.

Era un plan ambiţios, iar comandanţii germani ştiau că, pentru a avea succes, era necesară înfrângerea forţelor aeriene britanice şi preluarea controlului asupra spaţiului aerian de deasupra Canalului Mânecii. Dar RAF s-a dovedit a fi un inamic mai puternic decât anticipase Germania.

Începând din 24 august şi până în prima săptămână din septembrie, Germania a declanşat un val devastator de atacuri asupra aeroporturilor şi aerodromurilor de pe coasta de sud a Angliei. Distrugând o verigă esenţială din acest circuit, aceste atacuri au distrus aproape toate pistele de decolare şi aterizare din această zonă. Iată însă că, în timp ce Înaltul Comandament Aviatic se lupta să supravieţuiască acestui măcel, atenţia comandanţilor Luftwaffe s-a îndreptat brusc către Londra.
\
Deşi capitala a suferit cumplit de pe urma atacurilor care au urmat, Înaltul Comandament Aviatic a profitat de această perioadă de acalmie. În ciuda pagubelor uriaşe produse fără încetare de raidurile aeriene efectuate deasupra Londrei, Înaltul Comandament Aviatic era încrezător. Acesta avea să fie punctul de cotitură major din bătălia pentru Anglia.

Crezând că RAF mai dispune de numai 150 avioane de luptă, pe data de 15 septembrie, Luftwaffe a lansat un nou val uriaş de atac. Peste 1.000 de avioane s-au îndreptat spre Londra şi Southampton, însă au fost întâmpinate de grupuri de avioane de vânătoare Spitfire şi Hurricane, aparţinând escadrilelor aviatice de pe tot teritoriul Marii Britanii. Bătălia care a urmat a durat întreaga zi, desfăşurându-se deasupra întregii regiuni de sud a Angliei. Încrederea piloţilor şi comandanţilor Luftwaffe a fost spulberată.

Două zile mai târziu, Hitler a amânat Operaţiunea Sea Lion (Operaţiunea Leul de Mare)" pe o perioadă nedefinită. Deşi bătălia pentru Anglia a continuat alte şase săptămâni, efectivele RAF au triumfat prin simplul fapt că au reuşit să supravieţuiască războiului de uzură purtat de Luftwaffe, care le pulveriza avioanele. Ambele tabere au suferit pierderi grele – 1.730 din avioanele Luftwaffe au fost distruse şi 2.600 de piloţi şi-au pierdut viaţa. Pierderile RAF au fost ceva mai mici prin comparaţie, căci au căzut la datorie 746 de avioane de luptă şi 520 de piloţi.

Winston Churchill a adus un omagiu acestor eroi rostind nemuritoarele cuvinte: “Niciodată în decursul unei conflagraţii din istoria omenirii nu a mai existat o situaţie în care un număr atât de mare de oameni să datoreze atât de multe unui număr atât de mic de oameni.”

http://www.discovery.ro/al_doilea_razboi_mondial/batalia_pentru_anglia/ora_noastra_norocoasa/index.shtml

Războiul pe timp de iarnă
La mai puţin de trei luni după ce Germania invadase Polonia, Armata Roşie a atacat Finlanda. Temându-se că Hitler ar putea ataca Rusia prin Finlanda, Stalin s-a decis să elimine categoric această opţiune.

Sovieticii au început prin a solicita ajutorul măruntului lor vecin, ridicând pretenţii teritoriale asupra unor zone valoroase şi a unor insule strategice pentru amplasarea de baze navale. Finlanda îşi declarase independenţa faţă de Rusia după Revoluţia din 1917 şi, adoptând o atitudine extrem de critică în faţa comunismului, a refuzat să dea curs acestor cereri.

În urma acestui refuz, Rusia a atacat Finlanda pe data de 30 noiembrie 1939, cu o armată de 450.000 de oameni, organizaţi în 23 de divizii.

Sub conducerea generalului Mannerheim, Finlanda a reuşit să mobilizeze doar 160.000 de oameni, dintre care mulţi au fost nevoiţi să îşi folosească propriile arme şi să plece la război în haine civile, din cauza lipsurilor materiale uriaşe cu care se confrunta ţara. Aceste trupe au fost susţinute de Marea Britanie şi Franţa, precum şi de voluntari înrolaţi din Norvegia şi Suedia.

Finlandezii, experţi în luptele pe timp de iarnă, au reuşit să respingă atacurile armatei ruse făcând apel la tactici de gherilă şi atacând inamicul pe schiuri, cu bombe artizanale improvizate din recipiente cu benzină, de unde şi porecla de ‘Cocktail Molotov’.

În timpul iernilor aspre din regiunea Mării Baltice, temperaturile coboară vertiginos până la minus 40°C. Copleşiţi numeric într-un raport de 3 la 1, finlandezii au reuşit să reziste totuşi până în martie 1940.

Puternica armată rusă a îngenuncheat însă, în final, rezistenţa finlandezilor şi, pe data de 12 martie 1940, finlandezii au semnat Tratatul de Pace de la Moscova, în urma căruia Finlanda a predat efectiv Rusiei a zecea parte din teritoriul ţării.

Se estimează că în aceste lupte şi-au pierdut viaţa 127.000 de soldaţi ruşi şi 27.000 de soldaţi finlandezi, în timp ce aproape 500.000 de oameni au fost siliţi să îşi abandoneze căminul în urma semnării acestui tratat.

http://www.discovery.ro/al_doilea_razboi_mondial/razboiul_pe_timp_de_iarna/index.shtml

Invadarea Poloniei
Invazia a început fără nici un semnal de avertisment, pe data de 1 septembrie 1939. Cel mai devastator, brutal şi costisitor conflict mondial devenise imposibil de evitat.

Două zile mai târziu, Marea Britanie şi Franţa au declarat război Germaniei naziste, iar Australia, Noua Zeelandă, India şi Canada li s-au alăturat în această alianţă, umăr la umăr. Statele Unite şi Irlanda au rămas în stare de neutralitate.

Pactul Molotov-Ribbentrop, semnat în august 1939, îi garanta lui Hitler neamestecul Rusiei. De fapt, Rusia, urmând exemplul Germaniei naziste, invada Polonia dinspre răsărit, ceva mai târziu, în decursul aceleiaşi luni. Astfel, Polonia a ajuns să fie împărţită în două.

Scopul iniţial al naziştilor era să cucerească fostele provincii germane, pe care Tratatul de la Versailles le încredinţase Poloniei după primul război mondial. Scopul lor final însă avea să se dovedească mult mai sinistru, o dată ce brutalitatea metodelor naziste şi adevărata dimensiune a planurilor acestora au fost dezvăluite lumii.

După prăbuşirea Poloniei, Germania şi-a continuat campania de cucerire în Danemarca şi Norvegia, iar Armata Roşie a intrat în Finlanda. Europa de Vest a făcut prea puţine pentru a se opune acestor ostilităţi.

Această perioadă este cunoscută acum sub numele de “războiul fals”, în care Aliaţii au depus prea puţine eforturi împotriva trupelor invadatoare ale Axei, singurele schimburi de focuri între cele două armate având loc în confruntări navale. În realitate însă, Marea Britanie şi Franţa mai aveau nevoie de timp pentru a-şi putea finaliza pregătirile de război.

Această perioadă de acalmie s-a încheiat însă pe data de 10 mai 1940, când Germania a invadat Belgia, Olanda şi Luxemburgul.

http://www.discovery.ro/al_doilea_razboi_mondial/invadarea_poloniei/index.shtml

Viaţa în timp de război

O patrulă antiaeriană îi aduce puţină apă unei fetiţe care s-a trezit în timpul nopţii într-un adăpost antiaerian din staţia de metrou Aldwych din Londra, pe data de 21 octombrie 1940, în timpul bombardamentelor asupra Londrei din cel de-al doilea război mondial. Între traversele de cale ferată sunt suspendate hamace în care dorm oamenii.
Războiul s-a abătut asupra Marii Britanii în 1940, sub forma aşa-numitului război ‘fulger’. Germania a declanşat raiduri aeriene frecvente, pentru a distruge fabricile şi uzinele britanice, sabotând astfel efortul de război al ţării şi afectând grav moralul populaţiei.

Această tactică aproape a reuşit. Mulţi cetăţeni au fost revoltaţi de faptul că guvernul nu lua suficiente măsuri pentru protecţia civililor.

Din Exeter până în Edinburgh, bombele cădeau din cer ca o ploaie de vară. În mai puţin de o lună, Luftwaffe a aruncat peste 5.000 tone de explozibil asupra Londrei. Dar partea cea mai rea abia avea să urmeze…

Pe data de 14 noiembrie 1940 a avut loc cel mai concentrat atac asupra unui oraş britanic din toată istoria celui de-al doilea război mondial. 500 de bombardiere germane au bombardat oraşul Coventry fără întrerupere, timp de 10 ore.

În acea noapte, peste 4.000 de case au fost distruse, împreună cu un sfert din fabricile oraşului. Pierderile umane au fost de asemenea ridicate, căci s-au înregistrat peste 550 de morţi (femei şi copii) şi peste 800 de răniţi.

Cei care aveau grădini şi-au construit adăposturi din pământ şi tablă ondulată, însă în zonele urbane, unde oricum ameninţarea era mult mai mare, prea puţini au reuşit să se adăpostească într-un loc sigur. În Londra, 60.000 de persoane se refugiau în fiecare noapte în staţiile de metrou. Pe de altă parte însă, mii de persoane şi-au pierdut viaţa, deşi se aflau în adăposturile oficiale.

Presa propagandistică a inventat ‘Spirit of the Blitz’ – spiritul războiului-fulger – o atitudine care să ridice moralul oamenilor, ajunşi aproape la limita finală. Acest mit mai dăinuie şi astăzi.

Se pare că, în total, peste 42.000 de civili au fost ucişi în cursul acestei campanii, iar alţi peste 50.000 au fost răniţi. Pagubele materiale au fost uriaşe – aproximativ 130.000 de case au fost complet distruse.
\
În timpul celui de-al doilea război mondial s-a introdus raţionalizarea alimentelor în multe ţări, printre care Marea Britanie, naţiunile din Commonwealth şi SUA.

În ianuarie 1940, Ministerul Britanic al Alimentaţiei a restricţionat vânzarea bunurilor de import: ceaiul, cafeaua, zahărul, tutunul, ciocolata şi fructe. Raţionalizarea articolelor de îmbrăcăminte a fost introdusă un an mai târziu.

Au fost raţionalizate şi alte bunuri de import: benzina, articolele textile şi chiar săpunul.

Insulele Britanice se aflau practic în stare de asediu. Submarinele germane atacau vasele comerciale care traversau Atlanticul, ca urmare toate proviziile trimise prin aceste transporturi nu mai ajungeau niciodată la destinaţie.

Autorităţile au introdus raţionalizarea pentru a se asigura că populaţia nu va fi înfometată până la punctul în care ar fi cedat, predându-se. Nu a fost o decizie îmbucurătoare, ci un sacrificiu necesar pentru supravieţuire.

Fiecare familie avea impusă o limită săptămânală – inclusiv familia regală. Au fost emise carnete de raţii, care conţineau cupoane, şi fiecărei familii i s-a cerut să se înregistreze la un magazin local, pentru a-şi putea primi raţiile alocate.

Raţiile erau supuse unui control strict al preţurilor. Nici măcar cei care aveau foarte mulţi bani nu puteau obţine legal tot ce îşi doreau. Ca urmare, pentru a face faţă acestor cerinţe ale publicului, a apărut şi s-a dezvoltat înfloritor piaţa neagră.

Raţionalizarea s-a încheiat în Marea Britanie în 1954 – la aproape un deceniu după victoria Aliaţilor.
\
În perioada anilor 1930, locul femeii era categoric acasă, dar invadarea Poloniei avea să schimbe radical această mentalitate. După izbucnirea celui de-al doilea război mondial, în 1939, guvernul britanic a demarat o campanie care încuraja femeile să ajute efortul de război al ţării. Doi ani mai târziu, pentru a putea face faţă costurilor războiului, care creşteau vertiginos, toate femeile de peste 18 ani se confruntau cu obligativitatea înrolării.

În loc să fie trimise însă pe front, cu arma în mână, femeilor li s-a cerut să fabrice muniţie, să lucreze pământul sau să îndeplinească îndatoriri legate de sistemele civile de apărare, ele devenind pompieri sau controlori de trafic aerian. A fost o operaţiune de proporţii uriaşe, în urma căreia, la începutul anilor 1940, o treime din întreaga producţie industrială a Marii Britanii era asigurată de femei, în timp ce în agricultură lucrau alte 80.000 de femei.

În plus, 500.000 de femei din Marea Britanie şi din întregul Imperiu Britanic s-au înscris voluntar în forţele auxiliare. Acestea includeau Women's Royal Naval Service (WRENS) – Serviciile Marinei Regale pentru Femei; Auxiliary Territorial Service (ATS) – Serviciile Teritoriale Auxiliare; Women's Auxiliary Air Force (WAAF) – Forţele Aeriene Auxiliare pentru Femei.

Femeile nu s-au limitat la rolul de asistente medicale, ci au ajuns să îndeplinească misiuni cruciale, de tipul supravegherii antiaeriane, oferind o asistenţă vitală pentru segmentul de planificare al armatei. Desigur, au existat şi câteva femei de un excepţional curaj care s-au înrolat în trupele speciale, fiind paraşutate în spatele liniilor inamice pentru a lucra ca operatori radio şi curieri, sau pentru a participa direct la operaţiuni de sabotare.
\
Deşi majoritatea populaţiei i-a întâmpinat pe Aliaţi în triumf când aceştia au început campania de eliberare a Europei de sub regimul nazist, în iunie 1944, viaţa era încă foarte grea pentru civili.

Criza de alimente declanşase foamete şi sărăcie peste tot. Milioane de case şi de afaceri fuseseră distruse. Apăruse un termen nou – “persoană transferată” – care era utilizat pentru a descrie milioanele de refugiaţi pe care conflictul îi alungase din casele lor şi care acum nu mai puteau sau nu mai doreau să se întoarcă acasă.

În anul 1943 a fost înfiinţată Administraţia pentru Asistenţă şi Reabilitare a Naţiunilor Unite. În următorii 4 ani, acest organism a sprijinit aproximativ 8 milioane de refugiaţi, cheltuind miliarde de dolari în cadrul acţiunilor de asistenţă dedicate acestora.

http://www.discovery.ro/al_doilea_razboi_mondial/viata_in_timp_de_razboi/raiduri_aeriene/index.shtml

Trupele
Forţele terestre ale Aliaţilor erau alcătuite din aproximativ 20 milioane de oameni proveniţi din toată lumea. A fost cea mai amplă desfăşurare de trupe militare, cu cel mai divers spectru etnic şi cultural, mobilizată vreodată.

La început, imediat după izbucnirea războiului, trupele Aliaţilor erau alcătuite din efective britanice şi franceze. La scurtă vreme după aceea însă, în rândurile armatei au fost luaţi şi soldaţi din Commonwealth şi din întregul Imperiu Britanic.

Armata britanică se bizuise şi în trecut pe trupele din colonii pentru a-şi creşte forţa, dar situaţia era cu totul alta acum: Marea Britanie nu ar fi putut supravieţui fără acest ajutor.

Peste 2,5 milioane de indieni s-au înrolat, iar 36.000 dintre ei şi-au pierdut chiar viaţa. Regimentele de indieni au luptat cu mult curaj în Africa de Nord, Italia şi Burma, unde aşa numiţii “Ghurkha” şi-au făurit o reputaţie incendiară, de bărbaţi neînfricaţi. Eforturile Indiei au fost răsplătite cu 4.000 de decoraţii “Victoria Cross” (« Crucea Victoria ») oferite pentru actele de vitejie pe câmpul de luptă.

Incredibil este că mentalitatea rasistă a epocii i-a împiedicat pe voluntarii negri din coloniile aflate în Africa şi Caraibe să fie trimişi în misiuni pe câmpul de luptă. În mod bizar, autorităţile britanice dominate de prejudecăţi nu considerau că ar fi corect ca soldaţii negri aparţinând naţionalităţilor aliate să ucidă inamici albi!

Forţele armate ale SUA au înrolat 1,2 milioane soldaţi de origine afro-americană, care au luptat în al doilea război mondial, însă numai o foarte mică parte dintre ei au primit permisiunea de a intra în serviciul activ, în bătălia de la Bulge, în 1944.

Brazilia a trimis 24.000 de soldaţi ca forţe de susţinere a invaziei Aliaţilor în Italia.

Forţele aeriene ale Aliaţilor au jucat un rol crucial în înfrângerea Puterilor Axei. La începutul războiului însă, supremaţia aeriană a asigurat supravieţuirea Marii Britanii. Cel mai celebru exemplu îl constituie Bătălia pentru Anglia.

Pe lângă piloţii britanici, efectivele Royal Air Force cuprindeau un mare număr de alte etnii. Piloţi din Australia, Noua Zeelandă, Canada şi alte părţi ale Imperiului Britanic au jucat un rol masiv în succesul acestei formaţiuni de luptă.

Chiar înainte ca Statele Unite să intre în al doilea război mondial, mulţi americani s-au implicat direct în conflagraţie, trecând graniţa în Canada şi înrolându-se în Royal Canadian Air Force. În plus, aproximativ 14.000 de membri ai Forţelor Aeriene Poloneze au colaborat cu efortul aerian de război al Aliaţilor.

Raidurile aeriene organizate deasupra Germaniei au reprezentat una dintre cele mai riscante misiuni din timpul celui de-al doilea război mondial. În total, peste 50.000 de piloţi din Bomber Command şi-au pierdut viaţa – cea mai mare rată de pierderi umane înregistrată de unităţile militare Aliate.

Şansele de supravieţuire au scăzut cumplit în primul an, când mai puţin de 5 din 10 bombardiere se întorceau acasă tefere din misiuni. De fapt, scăderea drastică a numărului de piloţi a obligat RAF să accepte serviciile soldaţilor de culoare din colonii.

Aproximativ 300 de oameni din Indiile de Vest au luptat ca piloţi, iar 90 dintre ei au fost decoraţi pentru serviciile aduse. Cel mai celebru din aceştia a fost liderul de escadrilă Ulric Cross, care a fost decorat cu DSO (Ordinul de Distincţie pentru Serviciile Aduse) şi DFC (Crucea de Aviaţie cu Distincţie).

Războiul naval a fost împins până la noi limite ale rezistenţei în cel de-al doilea război mondial. În total, 85.000 de mateloţi din trupele Aliaţilor şi-au pierdut viaţa.

Bătălia Atlanticului a fost un război de uzură, purtat între Royal Navy, care încerca să asigure protecţia convoaielor cu provizii care traversau Atlanticul, şi submarinele marinei germane, care făceau tot ce puteau pentru a scufunda aceste convoaie.

Proviziile de alimente, combustibil şi materii prime (de exemplu, oţel sau bumbac din America şi Imperiul Britanic) erau esenţiale pentru supravieţuirea Marii Britanii, care se afla, efectiv, în stare de asediu. Marina Regală Canadiană a jucat un rol din ce în ce mai important în anihilarea atacurilor germane.

După atacul de la Pearl Harbour – în care o mare parte a vaselor Marinei SUA au fost scufundate – forţele navale americane au adus un imens ajutor Aliaţilor.

Totuşi, principala preocupare a Marinei SUA era reglarea conturilor cu Japonia, în Pacific. La şase luni după Pearl Harbour, Marina SUA a înfrânt atacul japonez asupra Atolului Midway, în Pacific.

A fost un punct de cotitură major în războiul din Pacific, căci japonezii au pierdut patru port-avioane.

Doi ani mai târziu, în octombrie 1944, Marina SUA a învins definitiv Japonia în bătălia din Golful Leyte, din Filipine. A fost bătălia cu cele mai ample desfăşurări de forţe navale şi aeriene din istorie. Acesta a fost momentul când, pentru prima dată, ajunşi la limita extremă a disperării, japonezii au folosit tacticile ‘kamikaze’.

http://www.discovery.ro/al_doilea_razboi_mondial/trupele/forte_terestre/index.shtml

Salvatorul generalului Schuyler – „Prieten al Americii“

In urma cu 60 de ani, avionul de vana­toare Mustang P-51 – avan­du-l la mansa pe generalul Cortland von Rensseler Schuyler – ateriza fortat in dis­pozitivul din Ghencea al Bateriei 32 Vickers Aparare Antiae­riana, comandata de sublocote­nentul Eugeniu Zahiu.

Generalul Schuyler, care decolase cu avionul apartinand Armatei 8 ameri­cane cu baza in Anglia de pe Aerodromul Foggia, din Italia, trebuia sa aterizeze la Popesti-Leordeni. Inaltul oficial si distinsul militar, care inde­plinea functia de sef de stat major al Comandamen­tului Artileriei Antiaeriene al SUA, avand in custodia sa documente strict confidentiale de stat, era insar­cinat cu constituirea primelor formatiuni americane pe teritoriul Romaniei, imediat ce razboiul avea sa ia sfarsit. Misiune care, din pacate, nu a mai putut fi indeplinita. Insa sub indrumarea cura­josului ofiter de la West Point, care, in 1944, in conditii de inse­curitate si meteo deosebit de dificile, se incumetase sa piloteze singur Mustang-ul, avand ca destinatie Romania, tara ce inca spera in venirea americanilor, in anii urmatori se va elabora primul concept de alianta politico-militara pe baza caruia, la 4 aprilie 1949, lua fiinta NATO. Alianta in care, pana la pensionare, in 1959, fostul pilot si artilerist din Utah a inaintat succesiv la gradele de general de divizie si general de corp de armata si a indeplinit functii importante, pana la cea de sef de stat major NATO.

Toate cele relatate mai sus au fost posibile, pentru ca, in 1944, a scapat cu viata si si-a indeplinit misiunea incredintata de Washington. Iar acest lucru se datoreaza interventiei la fel de curajoase a sublocotenentului Zahiu, care, dupa aterizarea fortata a avionului in zona Ghencea, l-a scos pe ofiterul american din carlinga mai mult mort decat viu si i-a acordat primul ajutor medical. Si avionul, si pilotul, si documentele au fost salvate de la incendiu in cateva zeci de minute.

Cand s-a trezit la viata, pe patul comandantului Bateriei, cand a vazut cu cata pricepere i-au fost oblojite ranile, cand a constatat ca documentele pe care le transporta erau intacte, dar mai ales cand a cunoscut prietenia si camaraderia militarilor romani, generalul a exclamat: „Domnule sublocotenent, sunteti un adevarat prieten al Americii. Va multumesc pentru ca mi-ati salvat viata si m-ati ajutat sa-mi indeplinesc misiunea incredintata de Departamentul de Stat“.

Cateva zile mai tarziu, dupa ce si-a indeplinit misiunea, generalul american a revenit in dispozitivul Bateriei. A dorit ca multu­mirile sale si mesajul Americii sa fie oficiale. Subloco­tenentul Zahiu a adunat Bateria si i-a dat onorul generalului care il declarase pe el „Prieten al Americii“. Iar oaspetele s-a adresat ostasilor cu urmatoarele cuvinte: „In numele Adminis­tratiei si Armatei americane va multumesc si va felicit ca sunteti prieteni ai americanilor.

America nu-si uita niciodata prietenii si aliatii“.

In schimb, in toamna lui 1944, sublocotenentul Zahiu a fost „condamnat“ sa ramana tot... sublocotenent. Toti colegii lui de promotie au fost avansati loco­te­nenti, numai el nu. El, care in scoala militara avusese gradul cel mai mare, cel de elev pluto­nier major; el care fuse­se repartizat direct in echipa generalului Bun­gescu sa realizeze postul de comanda al tra­gerilor prin reperaj sonor; el, unicul coman­dant al singurei sectii de reperaj sonor la tragerile AA pe timpul noptii; el, care aparase Malaxa cu artile­ristii lui...

Sublocotenentul Zahiu devenise „Prieten al Americii“. In „gubernia“ lui Visinski nu mai erau grade si functii pentru curajosul sublocotenent. Dovada ca trei ani mai tarziu avea sa fie dat afara din armata si amenintat cu puscaria.

Dar povestea primului ofiter roman declarat de un oficial militar american „Prieten al Americii“ nu se sfarseste aici. Precum nici a generalului Cortland von Rensseler...

Sublocotenentul Zahiu de acum 60 de ani este astazi colonel in rezerva si are varsta de 83 de ani. Optzeci si trei de ani. Astazi, cand Romania este membru al NATO cu drepturi depline si cand visul generalului Schuyler de a se constitui Alianta Nord-Atlantica a devenit realitate, ce recompensa mai mare s-ar putea oferi la aceasta varsta fostului sublo­cotenent decat avansarea la gradul de general? Ce recunoas­tere mai profunda s-ar putea aduce acestui brav ofiter al armatei romane - care, refuzand sa devina membru al Parti­dului Comunist Roman, dat afara din armata la 27 de ani, amenintat cu puscaria, luptator pentru democratie sub baionetele sovietice - a avut curajul sa poarte cu el, cu mandrie si onoare, timp de sase decenii, “stigmatul” de „Prieten al Americii“?
http://www.presamil.ro/OM/2004/16/pag%2015.htm

Tehnica de luptă
http://worldwar2.ro/arme/?section=17
http://worldwar2.ro/arme/?section=18
http://worldwar2.ro/arme/?section=19
http://worldwar2.ro/arme/?section=20
http://worldwar2.ro/arme/?section=21

Orasul din amintire
Ziua de 22 iunie 1941 aduce peste Chisinדu nu numai vuietul avioanelor de bombardament si de asalt. Aceastד zi aduce cu sine morbul distrugerii. Ceea ce n-au מndrדznit sד facד aviatorii care au bombardat nodurile de comunica‏ie, adicד sד steargד orasul de pe fa‏a pדmגntului, au fדcut-o minele sovietice.

Cine poate מnlocui מn istoria orasului Casa Eparhialד, Mitropolia, clדdirea Liceului Eminescu sau cea a gדrii feroviare?

Cartea Chisinדul מn 1941 (Museum, 1996) este numai un singur semn pe rדbojul capitalei, un semn descifrat, un semn cu accent tragic, pe care istoricul Dinu Po÷tarencu l-a intuit si l-a prezentat מn formula de facsimil, cu patima documentului autentic.

Citדm din actul מntocmit la 7 august 1941 de cדtre o comisie de ingineri si arhitec‏i, formatד de Ministerul Lucrדrilor Publice si Comunica‏iilor, avגnd מn componen‏a sa pe profesorul M. Hanganu, consilier tehnic, profesor arhitect A. Simotta, inginerul Gh. Petrescu-Prahova si inginerul Constantin Popovici:

„La plecarea din Chisinדu a Armatelor U.R.S.S., majoritatea clדdirilor publice, multe clדdiri particulare, precum ÷i toate clדdirile industriale ÷i comerciale au fost distruse prin minare si incendiere.

Zona ora÷ului care a suferit cele mai mari distrugeri este, dupד cum se aratד si מn planul de situa‏ie al orasului, anexat prezentului raport, str. Alexandru cel Bun (strada principalד) unde era si centrul comercial, str. Carol Smidt ÷i str. ×tefan cel Mare, zonד care prezenta la data cercetדrii aspectul unor vaste ruine, pe alocuri מncד fumegגnde.

Strדzile si liniile de tramvai au suferit מn general mai pu‏ine stricדciuni. Liniile telefonice si telegrafice, liniile de curent electric si conductele de apד sunt מntrerupte; materialul lor este utilizabil, מnsד punerea מn stare de func‏iune a exploatדrilor respective se va face cu greutate din cauza distrugerii uzinelor, astfel cד ora÷ul este lipsit de luminד electricד si de apד. Mai ales din cauza distrugerii uzinei de apד, locuitorii actuali ai ora÷ului sunt sili‏i sד se alimenteze cu apד numai din cגteva fגntגni ÷i izvoare existente la marginea ora÷ului, cu totul insuficiente ÷i prezentגnd pericol de contaminare.

Se poate aprecia cד 40% din totalitatea clדdirilor ora÷ului ÷i 100% din instala‏iile industriale sunt complet distruse sau grav avariate prin minare ÷i incendiere. Men‏ionדm מnsד cד toate clדdirile importante ÷i monumentale ale ora÷ului sunt acelea care au suferit cel mai mult, מn general rדmגnגnd utilizabile numai clדdiri mדrunte, periferice de locuit.”

Istoricul Dinu Po÷tarencu a reu÷it sד reproducד mדrturiile arhitectului Valentin Mednec ÷i, ceea ce este mai important, a formulat clar cד echipa de distrugere a Chi÷inדului a fost condusד de un oarecare comisar I.A.Muhin, care a avut la dispozi‏ia sa un regiment de comuni÷ti format din 480 de persoane. Tocmai ei sunt adevדra‏ii distrugדtori ai Chi÷inדului.

Cartea מngrijitד de Dinu Postarencu este un document de o importan‏ד covגrsitoare pentru to‏i acei care vor sד cunoascד istoria Chisinדului si desigur, istoria celui de-al II-lea rדzboi mondial. Numai asa vom putea scדpa de dogme si mituri, cercetגnd si fדcגnd publice documentele care pגnד mai ieri se aflau מn fondurile secrete.

http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=1520

6 SI 9 AUGUST 1945
CEASUL din imagine a ramas blocat la ora exploziei atomice din Hiroshima: 6 august 1945, ora 8:15 a.m.
A apartinut lui Kengo Futagawa, de 59 de ani. Acesta traversa podul Kannon (1.600 metri de locul unde “Little Boy” a atins solul) pe bicicleta, indreptandu-se spre locul sau de munca, unde era pompier. Dupa explozie, a sarit in rau, cu arsuri grave. S-a intors acasa, unde a murit pe 22 august 1945. >>>>>
http://ro.altermedia.info/index.php?p=1532

30 AUGUST 1940
“AM OBSERVAT întâi cã este o harta româneascã. Am desfãcut-o cu nordul în jos, ceea ce m-a fãcut sã nu înteleg nimic. Mi-a întors-o Schmidt. Ochii mei cãutau tãietura de la granita de vest pe care cu totii o asteptam. Mi-am dat seama însã cã este altceva. Am urmãrit cu ochii granita care pornea de la Oradea cãtre rãsãrit, alunecând sub linia feratã si am înteles cã cuprindea si Clujul … Am început sã nu mai vãd. Când mi-am dat seama cã granita coboarã în jos ca sã cuprindã secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Brasovul! O micã usurare: Brasovul rãmâne la noi. >>>>>
http://ro.altermedia.info/index.php?p=1595

6 IUNIE 1944: COMEMORARE SAU MISTIFICARE?
Prin acumularea si caracterul lor unilateral, comemorarile ce au marcat saizeci de ani de la debarcarea din Normandia [operatiunea “Overlord” sau Ziua Z – “D-Day”, n. trad.] instaleaza, in constiinta colectiva a generatiilor tinere, o viziune mitica, lipsita de acuratete, in legatura cu rolul jucat de SUA in victoria impotriva Germaniei naziste. Imaginea, propagata de nenumaratele relatari, reportaje, interviuri cu fosti combatanti, filme si documentare despre 6 Iunie, este aceea a unei “cumpene a rezboiului”. Toti istoricii, insa, va vor spune: Reich-ul nu a fost infrant pe plajele Normandiei, ci in campiile Rusiei. Sa ne concentram pe fapte si, in mod special, pe cifre. >>>>>
http://ro.altermedia.info/opinii/6-iunie-1944-comemorare-sau-mistificare_1430.html

Reintors de pe front dupa... 60 de ani

Un fost soldat al armatei imperiale japoneze, declarat mort de autoritati, va reveni in Japonia saptamana aceasta pentru prima data dupa mai bine de 60 de ani.
La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, Ishinosuke Uwano, in prezent in varsta de 83 de ani, lupta impotriva armatei sovietice in insula Sahalin, a indicat un purtator de cuvant al Ministerului afacerilor sociale.
Ramas in URSS dupa incheierea razboiului dintr-un motiv neprecizat, fostul soldat nu a mai dat nici un semn de viata din 1958. In 2000, autoritatile japoneze l-au declarat oficial decedat. In realitate, el se casatorise si locuieste in prezent in Ucraina, a adaugat responsabilul ministerului.
Uwano vrea sa intreprinda o calatorie in Japonia maine, in compania fiului sau, pentru a-si revedea rudele dupa mai bine de 60 de ani de absenta. "Pentru ca numele sau a fost radiat deja din registrul de stare civila, el va reveni oficial in Japonia in calitate de cetatean ucrainean, cu un pasaport ucrainean", a explicat responsabilul. Uwano se va intalni cu familia sa si cu prietenii la Iwate (nordul Japoniei), inainte de a se intoarce in Ucraina la 28 aprilie. Circa 50 de soldati japonezi, majoritatea facuti prizonieri de armata sovietica in Extremul Orient rus, sunt dati disparuti in continuare, potrivit ministerului nipon.

http://www.ziarulprahova.ro/articol~categorie-lumea-in-care-traim~stire-6687~reintors-de-pe-front-dupa-60-de-ani.html

Foşti ofiţeri SS germani - condamnaţi în ItaliaUn tribunal militar din Italia a condamnat zece foşti ofiţeri SS la închisoare pe viaţă pentru rolul pe care l-au avut în masacrarea populaţiei unui sat din Toscana, în timpul celui de-al doilea război mondial.


Inculpaţii, având vârste de peste 80 de ani, au fost judecaţi în lipsă. Dovezi esenţiale privind acest masacru comis în August 1944 de trupele naziste au fost ascunse timp de decenii.

560 de italieni, bărbaţi, femei şi copii, reprezentând aproape întreaga populaţie a unui sat de lângă Lucca, au fost puşi la zid şi executaţi de militarii unei divizii Panzer germane. Fuseseră acuzaţi că ascund partizani.

Un ofiţer german, maiorul Walter Rederr, a fost judecat acum 50 de ani în acelaşi caz, însă a fost achitat.

Dosarele despre acest incident, alcătuite de investigatori după război, au rămas închise în fişetele de la Roma. Abia de curând ele au fost scoase la lumină.

Foştii soldaţi SS, toţi de peste 80 de ani, au refuzat să se prezinte în faţa tribunalului italian. Ei vor fi însă convocaţi de un tribunal din Germania.

Ministrul de interne german s-a aflat anul trecut în satul unde s-a produs execuţia în masă. El s-a declarat şocat atât de cruzimea soldaţilor SS, cât şi de faptul că aceştia nu au fost aduşi până acum în faţa justiţiei.


http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2005/06/050623_italy_nazy.shtml

OSTASI, VA ORDON: TRECETI PRUTUL!
“ORDINUL DE ZI catre armata al d-lui General Ion Antonescu, Conducatorul Statului Roman
OSTASI,
V-am fagaduit din prima zi a noii Domnii si a luptei mele nationale sa va duc la biruinta; sa sterg pata de dezonoare din cartea Neamului si umbra de umilire de pe fruntea si epoletii vostri.
Azi, a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor stramosesti si a bisericii, lupta pentru vetrele si altarele romanesti de totdeauna.>>>>>
http://ro.altermedia.info/calendar/ostasi-va-ordon-treceti-prutul-2_2363.html

Ziua aripilor frinte


Aviatia romana a platit un pret greu pentru a dobori bombardierele B-
17 si B-24


Pe 21 aprilie 1944, raidurile americane au distrus elita flotei
aeronautice romane
Pentru prima oara se face lumina intr-unul din cele mai negre
capitole ale istoriei aviatiei militare romanesti. Batalia
aeronautica din 21 aprilie 1944, cind au cazut la datorie cei mai
buni piloti de vinatoare romani. Evitat cu obstinatie de regimul
comunist, pentru care cel de-al doilea razboi mondial incepea dupa 23
august, episodul din trista zi de vineri 21 aprilie ramine un element
de referinta pentru istoria nationala.
Studiul istoric realizat de istoricii Sorin Turturica si Vasile Tudor
scoate la iveala din analele istoriei eroismul pilotilor nostri care
si-au dat viata ridicindu-se in aer pentru a da piept cu un dusman
nemilos care manevra cu dibacie adevarate masini ale mortii.
Mitraliati in parasuta sau pur si simplu spulberati de necrutatoarele
aparate de zbor aruncate in razboi de americani, aviatorii romani au
scris cu litere de singe o pagina neagra din istoria tarii. La citeva
zile de la tristul eveniment, seful Statului Major al Aerului,
general Ermil Gheorghiu, trimite un raport generalului Gheorghe
Jienescu, unul din apropiatii lui Ion Antonescu, informindu-
l: „Dezastru!... nici doua atacuri si sintem desfiintati...". Si asta
pentru ca, odata ridicati in aer, aviatorii romani deveneau tinte
inofensive in fata nemiloaselor „Mustang"-uri, care se aruncau
naprasnic asupra IAR-urilor romanesti distrugin-
du-le in citeva secunde...

La inceputul anului 1944, americanii au inceput bombardamentele
sistematice asupra obiectivelor strategice romanesti. Operatiunile au
fost executate de Forta a 15-a Aeriana a USAAF, dislocata in Italia
si aflata sub conducerea generalului-locotenent Nathan Twining.
Primul atac a avut loc pe 4 aprilie, cind vinatorii romani au reusit
sa faca fata inamicului. Si asta pentru ca bombardierele americane au
venit fara protectia avioanelor de vinatoare. In urmatoarele atacuri
din 5, 15 si 16 aprilie aparatele americane de vinatoare P-
38 ,,Lighting" vor insoti bombardierele, stinjenind atacurile
pilotilor de vinatoare romani si ale aliatilor germani. Astfel,
bombardierele B-17 si B-24 reusesc sa loveasca rafinariile de la
Ploiesti si Cimpina, triajul si Gara de Nord din Bucuresti, Uzinele
IAR din Brasov si instalatiile portuare de la Turnu Severin.

Elita aviatiei americane, dislocata pe frontul de est

Veteranii campaniilor din Africa de Nord si Italia, zburatorii
americani experimentati din cadrul Grupului 31 Vinatoare, unitate
creditata pentru intervalul august 1942-martie 1944 cu aproape 200 de
victorii aeriene, au fost adusi sa lupte impotriva escadrilelor
romanesti si germane. In primele zile ale lui aprilie 1944, membrii
Grupului au intrat in componenta Fortei a 15-a Aeriana si au facut
trecerea de pe avioanele tip „Spitfire" pe P-51B „Mustang",
considerate letale pentru aviatia inamica pe frontul de vest.
Escadrilele 307, 308 si 309 din cadrul Grupului 31 Vinatoare au fost
amplasate la San Severo, in Italia. Istoricul Sorin Turturica
povesteste ca „dupa trista zi de 21 aprilie 1944, cind pilotii romani
erau avertizati de atacul „Mustang"-urilor intorceau instinctiv
privirea catre soare, pentru ca se stia ca din acea directie va veni
atacul nimicitor".

„Alarma! Toata lumea in aer!"

In prima parte a zilei de 21 aprilie, patru straturi de nori
acopereau soarele, ascunzind parca un pericol iminent. La ora 9.44
esaloanele superioare ale aviatiei de vinatoare romane si germane au
fost informate ca „mai multe sute de avioane inamice au decolat din
regiunea Brindisi si se indreapta spre coasta Dalmatiei". Intre 10.10
si 10.43 formatiunile au trecut peste Dubrovnik si s-au indreptat in
doua valuri spre Romania. La 11.06, primul val a patruns pe la
Moldova Noua, a survolat Oravita - Resita, iar la vest de Pitesti se
scindeaza: o grupare ataca zona petrolifera, iar cealalta Capitala.
La ora 11.25, al doilea val a patruns pe la Calafat, a ocolit Craiova
pe la sud si, de asemenea, s-a divizat. O grupare s-a indreptat spre
Ploiesti, iar cealalta spre Bucuresti.
Concomitent, 130 de avioane romanesti si germane primesc ordin sa
intre in lupta. Primii care s-au ridicat in aer au fost zburatorii
Grupului 1 Vinatoare de la Rosiorii de Vede, unitate aflata sub
comanda cpt. comandorului Ioan Sandu. Cele 26 de IAR-uri 81 A
(escadrilele 43, 63 si 64) au primit ordin de decolare la 11.20 si,
citeva minute mai tirziu, se aflau la 2.000 m, la nivelul plafonului
inferior al norilor. La 11.35 au primit ordin de zbor si Grupul 2,
format din 34 de avioane IAR 81C, si Grupul 6 cu 30 aparate de zbor.
Grupul 2 Vinatoare s-a ridicat de pe aerodromul Pipera, iar Grupul 6
de pe Popesti Leordeni. Germanii au trimis in lupta 40 de aparate de
zbor, 39 Me-109 G.6 si un Ju-88.

Macelul din vazduh

Deasupra Romaniei se aflau trei tipuri de avioane americane:
bombardierul B-24 „Liberator" si aparatele de vinatoare P-
38 „Lightning" si P-51 „Mustang".
Atacul fusese minutios organizat, pentru ca rezultatele sa fie cit
mai dezastruoase. Avioanele de bombardament pastrau formatia cu orice
pret si reactionau cu foc numai la distante mici. Vinatorii
deschideau lupta de la 4-500 m cu rafale scurte, urmarind avioanele
romanesti „pina la doborire sau pina dispareau in nori". Daca pilotul
se salva parasutindu-se, incercau sa-l mitralieze in aer, chiar daca
exista cutuma ca cel din parasuta sa fie lasat sa traiasca. Evitau
lupta cind erau izolati si atacau numai in formatii de 2, 4 si chiar
mai mari. In schimb, pilotii romani, desi buni tragatori si
manevrieri, atacau de multe ori individual, cu foarte mult elan, fara
sa-si coordoneze eforturile cu ceilalti. Pentru sefii de formatii era
foarte greu sa-i stapineasca, fapt care s-a dovedit fatal. Mai mult,
au facut grava eroare de a confunda „Mustang"-ul cu avionul german Me-
109 si nu l-au angajat. De multe ori nici macar nu s-au ferit de el.

Schimbare de tactica a americanilor

In general, luptele aveau loc la 6-8.000 m altitudine, adica la
nivelul de zbor al bombardierelor. Pilotii romani trebuiau sa atace
bombardierele grele ale USAAF pina la lansarea bombelor. Si asta
pentru ca dupa ce scapau de incarcatura acestea deveneau mai usoare
si apropierea de ele necesita mai mult timp, interval cind micul
avion de vinatoare era expus unui foc incrucisat devastator.
Schimbarea de tactica a americanilor a avut un deosebit succes: din
21 aprilie 1944 vor trimite inainte cu o jumatate de ora la vinatoare
libera monomotoarele de tip „Mustang" care vor angaja in conditii
foarte avantajoase de inaltime si viteza IAR-urile romanesti,
atragindu-le la o inaltime care depasea posibilitatile de
manevrabilitate a acestora. Strategia de lupta americana urmarea ca
atunci cind bombardierele ajungeau deasupra obiectivelor, avioanele
romanesti sa fie deja la limita de munitie sau in pana de benzina.
Desi pilotii de pe „Mustang"-uri vor dobori mai multe IAR-uri 81, vor
raporta ca au dat jos fie un Focke Wolf 190 german, fie un Fiat 50
italian, confundindu-le.

Pierderi grele

Cele mai grele pierderi le-au suferit cei din Grupul 1 Vinatoare, 5
morti si 2 raniti (aproape o treime din efectivul apt de lupta), iar
6 IAR-uri 81A au fost distruse si avariate alte 4 (toate aterizasera
fortat si erau recuperabile). O intreaga patrula, compusa din 4
aparate, condusa de cpt. av. Grigore Musica, a fost surprinsa
de „Mustang"-uri deasupra Snagovului si doborita in citeva secunde,
fara ca zburatorii romani sa reuseasca macar sa reactioneze. Alaturi
de capitan au murit adj. maj. av. Andrei Ciobanas , adj. stg. av.
Ioan Marchis si adj. stg. av. Mircea Catana. Scena a fost vazuta de
la distanta de un aviator izolat, sublocotenentul Mihai Vieru care se
salveaza sarind cu parasuta. Dupa un timp, cind camarazii vor merge
la mormintul capitanului Musica vor constata ca acesta fusese
inmormintat fara cruce si ca peste mormint erau urme de camion. Un
alt erou al Grupului 1 a fost slt. av. Alexandru Totoiu, al carui
IAR - 81A s-a izbit de pamint linga gara Crivina, iar slt. av. Cristu
I. Cristu, care a fost atacat de citeva „Lighting"-uri, a fost ranit
si a aterizat fortat la Boteni. Escadrila 63, condusa de cpt. av.
Parsifal Stefanescu, nu a intilnit inamicul. La finalul misiunii,
Grupul a pretins doua avioane inamice doborite sigur si unul
probabil.

Raportul „dezastrului"

La citeva zile dupa evenimente, generalul Ermil Gheorghiu, seful
Statului Major al Aerului, inainteza raportul cu pierderile sefului
aviatiei, generalul Gheorghe Jienescu. Jienescu pune pe raport
urmatoarea rezolutie: „Dezastru! (...) nici doua atacuri si sintem
desfiintati. Rog Statul Major al Aerului a intocmi un studiu asupra
actiunilor aeriene inamice incepind cu 4 IV 1944 si a trage
concluziile ce rezulta...". Conformindu-se ordinului, doi ofiteri de
Stat Major au vizitat unitatile implicate in lupta si au constatat
ca „aviatorii Grupurilor 1 si 2 nu sint instruiti sa lupte pe grup,
lipsindu-le coeziunea si spiritul de echipa" si ca „vinatoarea romana
si cea germana colaboreaza deficitar. Concentrarea intregii aviatii
nu s-a realizat pentru ca germanii apara in primul rind zona
petrolifera, iar romanii Capitala". Totodata, acestia observau
ca „atacul contra aviatiei de vinatoare nu se poate da decit din fata
daca aceasta accepta lupta pentru ca avioanele americane au calitati
net superioare si se pot eschiva oricind de la lupta". Mai mult decit
atit, o parte din pilotii romani evitau pe cit posibil contactul cu
vinatoarea inamica si cautau sa surprinda bombardierele inamice,
dar „momentele de surpriza sint rare, iar inamicul are probabil
legatura radio intre bombardiere si vinatoare caci reactiunea este
prompta", se arata in studiul realizat de Sorin Turturica si Vasile
Tudor.
In raportul Statului Major s-a constatat de asemenea ca multi piloti
au fost doboriti din cauza lipsei de radio la bord. „Echipierii care
au vazut pe acesti piloti in pericol nu au fost in masura sa-i anunte
pentru a degaja...", se arata in raportul citat. Daca avioanele
inamice puteau ramine deasupra Romaniei cel putin doua ore, avioanele
romanesti, dupa un angajament de 20-25 de minute, ramineau in pana de
benzina. Avionul IAR 81 nu putea utiliza rezervoare suplimentare
pentru ca acestea intrau in functiune doar la 40 de minute de la
decolare, adica tocmai in momentul intilnirii cu inamicul, cind
pilotul trebuia sa le largheze pentru a capata maximum de
manevrabilitate.

O lupta inegala

Grupul 2 Vinatoare a primit ordin sa se ridice deasupra norilor, la
aproape 8.000 de metri. IAR-urile s-au dispersat, nefiind amenajate
pentru zborul instrumental. Doar Escadrila 58 a venit in contact cu
formatiile masive de bombardiere si a inceput asaltul, dar intr-un
mod neorganizat. A fost foarte usor pentru „Mustang"-uri sa intervina
prin atacuri fulgeratoare, chiar in spatele vinatorilor romani
izolati. Adj. av. Constantin Coman a fost doborit in flacari, iar
slt . av. Spiridon Matei a fost mitraliat in timp ce incerca sa se
salveze cu parasuta. Alti patru piloti ai Grupului 2 Vinatoare au
fost raniti. Grupul 2 a declarat patru aparate distruse si unul
recuperabil. De asemenea, au fost raportate patru victorii aeriene,
toate aparatele doborite fiind bombardiere. Si cei din Grupul 6
Vinatoare s-au dispersat dupa ce au depasit cele patru straturi
succesive de nori. Au intilnit mai multe grupuri de bombardiere B-24
si le-au atacat. Au fost obtinute cinci victorii sigure si doua
probabile. In lupta si-au pierdut viata patru aviatori romani: slt.
av. Victor Arapi, adj. av. Nicolae Manea, adj. av. Dumitru Gheorghe
si adj. av. Ion Oprea, ultimul ucis in parasuta. Grupul 6 nu a
raportat raniti, in schimb, patru avioane IAR 81C au fost distruse si
alte trei avariate.

Mai apreciati de aliatii germani decit de romani

Majoritatea aviatorilor se considerau prost tratati de forurile
superioare. De exemplu, personalul navigant al Grupului 2, care a
stat 10 luni pe front in Crimeea, nu a primit ceasuri comemorative,
insa acestea s-au acordat celor din baze, intendenta sau
administratie. Raportul consemneaza faptul ca „activitatea
desfasurata pe frontul din Crimeea timp de 10 luni nu le-a fost
recunoscuta, neprimind nici macar o stringere de mina de la vreun
comandant roman". Mai mult decit atit, „in discutiile avute acestia
si-au exprimat regretul ca au parasit comandamentele germane unde
aveau alta consideratie, se interesau toti de nevoile lor si le
satisfaceau dindu-le chiar echipament". Situatia era cu mult mai
grava cu cit „recompense din partea romanilor li s-au dat cu prea
mari intirzieri sau deloc, in timp ce din partea germanilor, chiar
daca nu au fost decorati, au primit multumiri verbale si scrise
imediat. Ofiterii si comandantii si-au manifestat chiar dorinta de a
iesi de sub comanda sefilor romani", se arata in raportul citat in
lucrarea lui Sorin Turturica. Cu toate ca au luptat pina la ultimul,
personalul Grupului 6 Vinatoare era foarte obosit la data respectiva
pentru ca ziua executa, in afara de alarma, si programul teoretic
pentru zbor de noapte, un zbor de antrenament.

http://www.evz.ro/investigatii/?news_id=189159

PREOTI ROMANI TERORIZATI SI UCISI DE HORTHYSTI
Partea de nord-vest a Romaniei ne-a fost rapita in mod samavolnic de regimul ungaro-horthyst, ca urmare a anularii (partiale) a Tratatului de Pace de la Trianon, semnat de Romania si de Ungaria, la 4 iunie 1920, si a Diktatului fascist de la Viena, din 30 august 1940, impus tarii noastre de catre Adolf Hitler, Benito Mussolini si Horthy Miklos. Populatia romaneasca, evreiasca, slovaca etc. a fost supusa unor atrocitati crunte si sistematice in anii 1940-1945.

Biserica romaneasca si slujitorii ei au fost umiliti, batjocoriti, schingiuiti, alungati si, in unele cazuri, chiar ucisi miseleste de catre autoritatile ungaro-horthyste si de Garzile Nationale Maghiare. In peste 31 de localitati, bisericile romanesti au fost daramate si, in sute de cazuri, profanate. Credinciosii romani au fost prigoniti si obligati sa-si paraseasca "religia", sa-si ungurizeze numele, sa-si lase limba dulce romaneasca, interzisa pana si la sfintele slujbe din biserici.

Rememorarea patimirilor slujitorilor Bisericii romanesti, sub regimul de teroare ungaro-horthysta, in anii 1940-1945, in nord-vestul Romaniei, este mai necesara ca oricand. Unii lideri revizionisti din Uniunea Democrata Maghiara din Romania incearca azi, pe toate caile si continuu, prin viclenia si hotia unui regim ostil, asemanator cu cel al teroarei ungaro-horthyste, sa impuna Legea statutului minoritatilor si Tinutul Secuiesc in dauna poporului roman, in judetele Harghita, Covasna si Mures, sunt incalcate grav prevederile sacre al Constitutiei Romaniei (art. 13), care prevede ca: "In Romania limba oficiala este limba romana".

Unul dintre cele mai brutale si barbare mijloace ale regimului ungaro-horthyst, impus, in mod samavolnic, in partea de nord-vest a Romaniei, in perioada Diktatului de la Hotelul Belvedere din Viena, a fost introducerea obligatorie a serviciului religios in limba maghiara in toate bisericile romanesti. Iata continutul unui document al vremii, apartinand Ministerului Afacerilor Straine al Romaniei (nr.79.128), din 9 decembrie 1940:

"Preotii romani, atatia cati au mai ramas in Ardealul de Nord, sunt obligati sa introduca limba maghiara in biserica. In comunele de unde au fost expulzati sau alungati preotii romani, intra preotii reformati si romano-catolici, indemnand populatia romaneasca sa treaca la una din cele doua religii unguresti. In Secuime si in partile eparhiilor Oradea si Baia Mare s-au dat imputerniciri sa slujeasca in limba maghiara. Autoritatile ungare au impus preotilor romani sa cante in biserici imnul Ungariei". (Arhiva Ministerului Afacerilor Straine al Romaniei, Fondul Transilvania nr. 71, volumul 199, fila 206, din anii 1918-1945).

In cele ce urmeaza redam, in ordine alfabetica (pe judete), numele unor preoti romani din Ardealul de Nord, care au suferit atrocitati, umilinte, expulzari si refugiu in Romania, in anii teroarei horthyste 1940-1945:

Judetul ALBA: preotul Petru Chesches (Silea) a fost impuscat, impreuna cu trei sateni. Judetul BIHOR: au fost expulzati I.P.S. dr. Nicolae Popovici (Oradea) si episcopul dr. Ioan Suciu, preotul Gheorghe Marta (Auseu), preot Vasile Boros (Marca). Judetul BISTRITA-NASAUD: preot Augustin Pop (Mijlocenii Bargaului) ranit grav, preot Teodor Crisan (Milas), preot Emil Caienaru (Nuseni). Judetul CLUJ: I.P.S. Iuliu Hossu, episcop (Dej), preot Capalna Gheorghe (Cluj-Napoca), preot Vasile Farcas (Baciu), preot Traian Pop (Feleacu), preot Bazil Iosif (Luna de Jos), preot Andrei Bujor (Muresenii de Campie), impuscat impreuna cu intreaga familie, 10 romani si o unguroaica, din dispozitia contelui Wass Adalbert din Sucutard, preot Ioan Olteanu, (Palatca). Judetul COVASNA: preot Petru Suciu, (Bicaz Chei), Tudor Candea (Beleni), Iacob Gheorghe (Batanii Mari), Ioan Garcea, (Borosneiu Mare), Iuliu Anton (Bixad), Dumitru Tufan (Capeni), Nicolae Colan (Cenadu de Jos), Teofil Doctor (Comalau), Ioan Ranca (tot din Comalau), Gheorghe Liciu (Chichis), Aurel Busuioc (Dalnic), Victor Florea (Doboli de Jos), Radu Miron (Lisnau), Virgil Dancu (Micfalau), Simion Mogos (Racosu de Sus), Ioan Campianu (Sfantu Gheorghe), Iuliu Patru (Turia), Alexandru Barbu (Zagon). Judetul HARGHITA: Alexandru Cojocaru (Corbu), Emil Cretu (Ditrau), Eugen Ariesan (Gheorgheni), Ioan Boldur (Impir), Gheorghe Boieru (Joseni), Gheorghe Tudoran (Meresti), Izidor Vlad (Miercurea Ciuc). Judetul MARAMURES: Iuliu Ardelean (Satu-Sugatar), Ioan Rusdea (Sighetu-Marmatiei). Judetul MURES: Nicolae Chinezu (Beica de Sus), Ioan Tudoran (Bezidu Nou), Ioan Pacurar (Bolintineni), Octavian Friciu (Breaza), Ilie Miron (Cacuciu), Ambrozie Mera (Ceuasu de Campie), Emil Matei (Corunca), Emil Damian (Filpisul Mare), Laurentiu Morariu (Herghelia), Constantin Voinea (Ibanesti), Bogdan Nasca (Iernuteni), Emil Crisan (Merisor), Ioan Oltean (Miercurea Nirajului), Ioan Andras (Panet), Ioan Chirila (Poarta), Simion Nicoara (Raciu), Vasile Micu (Sarmasu, impuscat), Ioan Roman (Santana de Mures), Roman Husar (Sangeorgiu de Mures), Iacob Boca (Sopteriu), Mihaila Pop Lupu (Sincai), Zosim Nutiu (Tirimia), Iosif Mihaltean (Toldal), protopop Stefan Rusu (Targu-Mures, ortodox), protopop Ioan Pop (Targu-Mures, greco-catolic), Victor Tufan (Ungheni). Judetul SATU MARE: Alexandru Breban (Satu Mare), Vasile Ulmean (Feriza), Ioan Campian (Fermezeu). Judetul SALAJ: Vasile Enghis (Cosniciul de Sus), Pavel Purdea (Ip), Mihai Gherman (Porti), Gheorghe Achim (Rastolti-Desert), Gherasim Capalna (Simisna), Traian Costea (Treznea, impuscat impreuna cu 159 de credinciosi romani, in 9 septembrie 1940), precum si altii.

Colonel (r) prof. VASILE T. SUCIU,

presedintele Asociatiei Nationale "Cultul Eroilor" Mures

http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=21666

4 aprilie 1944 _ 4 aprilie 2006
In fiecare an, aceasta data devine de trista amintire in memoria unora care au trait acele timpuri. Ce a fost atunci? Primul si cel mai nimicitor bombardament anglo-american din zona balcanica _ masiv si barbar - , neprevazut de cei care se ocupau cu apararea pasiva antiaeriana. Germanii si romanii au fost luati prin surprindere.

O suta si ceva de superfortarete "Liberator", neinsotite de aviatia de vanatoare de escorta, au executat un raid periculos deasupra capitalei Romaniei si a unor obiective de pe Valea Prahovei _ zona petrolifera de importanta majora a germanilor in razboiul dus in URSS.

Distrugerile in Bucuresti au fost imense. Si-au pierdut viata oameni, civili si militari, carutele carau maini si picioare, capete si trunchiuri de oameni, unii ramasi neidentificati, dusi in gropi comune. Esecul, oarecum, al aliatilor a fost dezastruos. Cam 75 la suta din avioanele decolate de la Fiume _ Italia nu au mai ajuns tefere la baze, s-au sfaramat in Campia Romana, spre Turcia, peste Marea Neagra, prin Bulgaria, Iugoslavia etc. Putinii piloti care au supravietuit au fost dusi din ordin al maresalului Antonescu in lagarul special facut la Timisul de Jos, unde s-au bucurat de toata ingrijirea romaneasca.

Cei morti (foarte multi) sunt si azi ingropati sub pavilioane anglo-americane, la Cimitirul de la Straulesti _ Bucuresti, frumos si bine intretinut de statul roman.

Astazi, in relatiile noastre cu Vestul, cei ce ne viziteaza tara sau cu bazele ce vor sa le faca prin Dobrogea, nu prea s-au dus cu vreo floare si o lumanare la mormintele eroilor lor din cel de-al Doilea Razboi Mondial!! Le ducem noi, romanii!

http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=21520

Herman

Herman a fost un iscusit pilot german, deşi şcoala de pilotaj o făcuse în grabă, în timpul războiului. Nu, nu s-a înrolat în armata germană! Herman era român, fierar într-un sătuc din nordul Moldovei, dar român de origine germană, fapt evidenţiat de fiecare dată chiar de către el. Cînd a început războiul s-a înscris voluntar şi devenise pilot german pe un avion de război românesc. Herman spunea tuturor că este pilot german, dar militar român. – Îmi servesc patria, ţara care m-a adoptat şi în care trăiesc şi cu bune şi cu rele. Războiul a trecut şi Herman a redevenit fierar într-o mahala a Iaşilor. Uneori, îl ajutam la unele operaţii care presupuneau patru mîini. Cu timpul, i-am devenit simpatic şi şi-a dat drumul amintirilor din război. – În seara aceea am atacat Odesa, de fapt gara din acest oraş. Antiaeriana rusă era pregătită să ne primească şi noi, adică eu şi Nicuşor, mitraliorul, ne temeam că va fi ultima misiune. Erau două linii de apărare antiaeriană, cam la zece kilometri una de alta. Noi mergeam stol, aripă la aripă. Au început să tragă. Mă temeam să nu-mi intre un glonte în f..., mă ierţi. Strîngeam din dinţi dar şi din f... Nicuşor tremura şi el, Dumnezeu să-l ierte. – A murit? – Da, în seara aceea. Nu ne-a nimerit la dus şi am vărsat bombele pe gară. Era un iad. Veneam în valuri, nici nu se vedea bine unde lăsam moartea. Avionul devenise mai uşor şi am luat-o spre mare, să urmărim coasta, la mică înălţime. Dar aici ne aştepta grosul antiaerienei. Se bănuise că vom ataca dinspre mare. M-a lovit şi avionul a luat foc. I-am spus lui Nicuşor că încerc să-l pun uşor pe mare. Dar n-a fost să fie. A făcut un salt şi a venit cu botul înfipt în apă. Se deformase la impact şi, încet, încet, se scufunda. M-am zbătut, am tras cu picioarele şi s-a deschis carlinga. Am ieşit. Nicuşor, mitraliorul, avea compartiment separat. Al lui nu se deschidea. – Eram în apă, încercam să mă îndepărtez de avion. Auzeam cum Nicuşor bătea în pereţii cabinei sale. Cerea ajutor. Era disperat şi mă ruga să-l ajut. Avionul se scufunda şi eu auzeam bătăile disperate. Chiar cînd avionul a dispărut în abisuri, tot se auzeau bătăile alea. Le mai aud şi acum. Bătrînul se opreşte şi trage de foi. Mai ciocăneşte fierul roşu. – Dă blendornul. Mai dă cu pleaftura... Blendornul era un dorn special. Pleaftură se spunea la o cîrpă pusă pe o tijă de metal. Se băga în apă şi apoi se potolea focul prin stropire. – Cred că te-ai lecuit de război... nea Herman. – Nu prea, mă îndîrjeam să nu ne lăsăm. Am fost pînă la ţariţin. M-au mai doborît de cîteva ori, dar nu mă mai temeam! Nicuşor m-a scăpat de frică. – Nea Herman, dar ai luptat şi cu neamţul matale? – Da, m-am luptat şi cu ei. – Ai dat vreun neamţ jos? – N-am apucat, dar era să mă omoare neamţul pe mine. – Cum? – Mă întorceam de pe front, din Cehoslovacia. Mergeam la spicul porumbului, să nu mă vadă inamicul. După un deal, dau nas în nas cu un Messerschmidt... Se ia după avionul meu, iar eu zburam prin porumb. Face un viraj şi vine direct spre mine, cu mitraliera pregătită. Cred că mi-a văzut faţa, m-a salutat şi m-a lăsat în pace. – Neamţul? – Da, neamţul. – Nea Herman, îi scoţi frumos pe ai matale. – Tu eşti de-al meu, nu neamţul, dar aşa a fost. – Îl vedeai chiar cum te-a salutat? – Da, i-am răspuns la salut. – Dar după ceva timp iar îi bombardai pe ai lui, iar semănai moartea prin tranşeele nemţilor. Poate l-ai omorît pe frate-su, nea Herman? – Ştiu eu, poate. N-a mai durat prea mult războiul. – Dar spune, vărsai bombele pe neamţ? Adică îi masacrai pe băieţii ăia tineri, de un sînge cu mata? – Mai masacram... Dă cu pleaftura. – Nu dau. Dă-ţi singur. Herman apucă pleaftura şi potoleşte flăcările cărbunelui. Scoate fierul roşu şi bate cu metodă în el. Face întîi hacurile. Cu un ciocan cu creastă croieşte un canal pe care vor fi găurile pentru caiele. Potcoava prinde formă. Nu-mi mai cere ajutorul. – Dacă vrei să ştii, nea Herman, focul ăsta este nimic faţă de ce ai să ai sub cazanul cu smoală pe ceea lume... – Ei, ai să mai dai tu cu pleaftura din cînd în cînd. – Na-ţi-o bună, dar eu de ce să fiu în iad? – Ai timp mult în faţă şi Dumnezeu ştie ce-o mai fi de aici înainte. - Dar ai plecat voluntar... – Tu nu ai pleca? Tac. Bătrînul neamţ lucrează ca un robot şi potcoavele ies ca pe bandă, de diverse mărimi. Într-un fel îmi pare rău. Pare tare chinuit de amintirile din război. Tăcerea nu-mi place şi arunc sămînţă de vorbă. – Poate mata n-ai ucis pe nimeni. Dădeai bomba pe linii de tren, pe vagoane, pe chestii care servesc la război. Ce, ai văzut vreun mort de la bomba matale?! – Poate am văzut. – Aşa, cum cade fulgerat de bombă? – De bombă n-am văzut. – Dar de la ce ai văzut? – De la mitralieră. Să mi-o spună aşa, direct, fără ocolişuri, asta chiar nu mă aşteptam. – Cum, unde, cînd, nea Herman? – Pe front. Nicuşor îmi spunea cum să îndrept avionul şi el secera cu mitraliera. – Bravo, nea Herman, omoraţi oameni, care aveau copii, aveau părinţi... Herman aruncă barosul în uşă cu o forţă de Hercule! Barosul sparge uşa într-un zgomot teribil. Mă apucă de umeri şi cu ochii ieşiţi din cap, mă zgîlţîie cu o furie dementă, ţipînd la mine. – Era război, înţelegi? Era război! Ei trăgeau în ai noştri şi aceştia mureau ca muştele. Mureau fără un cuvînt, erau sfîrtecaţi, mutilaţi, mîini, picioare, sînge amestecat cu pămînt. La Odesa au murit 90.000 de romani. Lacrimi?! Nu, nu mai curgeau lacrimi, nu mai era loc şi pentru lacrimi, eram de piatră, eram care pe care. Înţelegi?! – Nu, răspund şi încep a plînge. Plînge şi Herman. Delicat mă mîngîie pe cap. Dr. C. Simirad [/font]

http://www.evenimentul.ro/local/article/106887,14,baseArticle.html

Copiii asasinilor nu sunt asasini

Saizeci de ani de la terminarea ultimului razboi mondial si o zi dupa
ceremoniile prilejuite de aniversarea evenimentului, in inima
istorica a Berlinului a fost inaugurat un Memorial al Holocaustului,
coplesitor prin dimensiune, simplitate austera, simbol.

Memorialul, mare unditoare de piatra de culoare gri-antracit, intins
pe aproape doua hectare, este amplasat intr-un loc incarcat de
istorie cu asupra de masura: la cativa metri de fosta cancelarie a
lui Hitler si de buncarul in care s-a sinucis; nu departe de
Bundestag si de Poarta Brandenburg, la doi pasi de fostul culoar al
mortii pe partea est-germana a Zidului.

Opera a arhitectului american Peter Eisenman, monumentul este format
din 2.711 stele funerare, blocuri masive de beton late de 0,93 m si
lungi de

2,38 m; asezate la distante egale unul de altul. Inaltimea stelelor,
care variaza de la cativa centimetri la peste patru metri, si
inclinatia dalelor dau ansamblului o impresie de miscare, ca
suprafata unei mari usor agitate, impresie accentuata si de locul
unde se afla privitorul si de evolutia luminii si a umbrelor in
permanenta schimbare. In plus, privitorul se poate deplasa printre
blocurile de beton, un labirint geometric, tacut si nelinistitor,
intrerupt din cand in cand de prezenta fragila a 21 de arbori tineri
care, candva, vor deveni copaci puternici.

Sub monument se afa un centru de informare asupra victimelor si a
lagarelor de exterminare naziste. Pe ziduri austere, in penumbra,
mortii au chipuri, biografii, nume. Pentru a auzi numele milioanelor
de victime repertoriate la Memorialul Yad Vashem din Ierusalim,
rostite intr-o lunga melopee a durerii si a mortii, ar fi nevoie de
sase ani, sapte luni si 27 de zile!

La ceremonia de inaugurare, sobra, cativa vorbitori si cuvinte
putine, au fost prezenti supravietuitori ai Holocaustului,
repezentanti ai comunitatilor evreiesti, presedintele Horst K?hler,
cancelarul Gerhard Schr?der, oficialitati, politicieni, parlamentari,
ministri. Memorialul care evoca masacrarea evreilor, „cea mai oribila
dintre crimele naziste", are si menirea de a le aminti germanilor „de
ceea ce intr-o zi a fost posibil", a spus un oficial. In numele
supravietuitorilor a vorbit Sabina van der Linden, australianca,
originara din Polonia. Avea zece ani cand parintii ei au fost ucisi
de nazisti. „Nu cred in vinovatia colectiva", a spus Sabina si,
citandu-l pe Elie Wiesel, a adaugat: „Copiii asasinilor nu sunt
asasini"! Cuvinte care au emotionat, fiind indelung aplaudate de
asistenta ridicata in picioare.

Evenimentul de la Berlin a prilejuit ziariului „International Herald
Tribune" un adevarat elogiu la adresa „maturitatii democratice a
Germaniei". Pentru ca, scrie Richard Bernstein, „numai increderea
unui stat in valorile sale democratice ii poate permite sa infrunte
curajos crimele comise in trecut". Memorialul ar fi reflexul acestei
increderi. „Cu putin timp inainte de inaugurare au fost vazuti
germani arborand drapelul national flancat de inscriptia «cand ne
gandim la Germania, ne gandim la Auschwitz!» In ce alta tara s-ar
putea imagina oameni care sa atenteze astfel la culorile nationale
fara sa se faca vinovati de ofensa? In ce tara se mai pot vedea
politisti multumind cetatenilor veniti sa tina piept manifestantilor
neonazisti, cum s-a intamplat duminica, 8 mai, in Alexanderplatz"?

Si pentru ca trecutul nu slujeste la nimic daca nu scrutam prezentul,
Richard Bernstein face un neasteptat racord cu actualitatea fierbinte
dintr-o geografie mai indepartatata. Este vorba de recentul diferend
China - Japonia. „China, scrie editorialistul, cere Japoniei sa-si
asume crimele savarsite in timpul celui de-al doilea razboi mondial.
In acelasi timp, Partidul Comunist este amnezic cand e vorba sa evoce
milioanele de oameni asasinati sau condamnati la inchisoare pe vremea
domniei lui Mao. Un paradox!", adauga el. „Scuzele sunt cerute doar
cand crimele sunt comise de o natiune impotriva alteia, niciodata
cand un regim tiranic le comite impotriva propriului popor". Cum Asia
e langa Europa, ziaristul american face un popas la Moscova si
scrie: „Numai cand constati putinele eforturi facute de Moscova
pentru a recunoaste crimele stalinismului, realizezi lipsa de
vitalitate a democratiei din Rusia! E mai comod sa evoci cele 20 de
milioane de persoane care au pierit in lupta cu invadatorul strain in
timpul ultimului razboi mondial". Pe scurt, capacitatea statelor de a-
si aprecia propria istorie se rezuma adesea la modul selectiv in care
uzeaza de simboluri.

Asadar, infruntarea si asumarea trecutului ar fi o proba de
vitalitate a democratiei!

In democratia noastra, inca atat de originala, poate fi imaginat un
Ion Iliescu cerand iertare victimelor comunismului si romanilor
pentru raul facut de partidul slujit pana in ultima clipa? In 15 ani
de la revolutie s-a vazut vreun activist, un securist, un militian,
un procuror, un judecator regretand ca a fost unealta a respresiunii
si terorii? Acestia si altii ca ei, aflati acum la putere si la
avere, vor fi vreodata capabili sa accepte o lege a lustratiei? Nu-i
asa ca suntem cam naivi? Si, ca intotdeauna, putin intarziati! Putin
cam mult! Cam cu o revolutie!

AVEREA

Al doilea Razboi Mondial s-ar fi putut incheia in 1943
Un interesant dialog intre Valentin Falin (doctor in stiinte istorice) si Viktor Litovkin (comentatorul pe probleme militare al agentiei Ria Novosti) despre paginile putin cunoscute ale celui de-al Doilea Razboi Mondial (informatii care au fost ascunse si care ar fi putut influenta in mod decisiv deznodamantul ostilitatilor) conduc spre concluzia ca cel de-al Doilea Razboi Mondial s-ar fi putut incheia in anul 1943!

Viktor Litovkin: Istoricii moderni ai celui de-al Doilea Razboi Mondial au pareri contradictorii privitoare la ultima etapa a acestuia. Unii experti sustin ca razboiul ar fi putut lua sfarsit mai devreme, asa cum pretindea Suikov in memoriile sale. Altii considera ca, dimpotriva, conflictul ar mai fi putut continua timp de inca un an. Care din aceste ipoteze se apropie de adevar?
Valentin Falin: Istoricii moderni nu sunt singurii care iau in discutie acest subiect. Durata si mai ales finalul razboiului au fost comentate chiar si in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Aceste controverse au existat incepand cu anul 1942 sau, pentru mai multa precizie, aceasta problema a ingrijorat politicienii si armata inca din 1941, cand o majoritate coplesitoare a demnitarilor, printre acestia numarandu-se presedintele american Roosevelt si premierul britanic Churchill, a considerat ca Uniunea Sovietica nu poate rezista in lupta mai mult de 4 sau 6 saptamani. Doar Eduard Benes a considerat si a sustinut public ideea ca Uniunea Sovietica poate rezista in razboi si poate invinge Germania.
V.L.:. Dupa acordul de la Munchen din anul 1938 si dupa ocuparea Cehoslovaciei, Eduard Benes (presedintele exilat) s-a stabilit in Marea Britanie...
V.F.: Intr-adevar. Apoi, cand aceste aprecieri si evaluari ale viabilitatii noastre s-au dovedit gresite, cand Germania a fost infranta din punct de vedere strategic de Moscova, opinia generala s-a schimbat drastic. Occidentul a inceput sa isi exprime ingrijorarile fata de faptul ca Uniunea Sovietica ar putea obtine o putere prea mare pana la sfarsitul razboiului. Iar in cazul in care ar fi devenit prea puternica, ar fi hotarat viitorul Europei (potrivit lui Adolf Berle, adjunct al secretarului de stat american la acea vreme, cel care a coordonat activitatea serviciilor secrete americane). Aceasta viziune a fost impartasita pana si de persoanele din preajma lui Churchill, printre acestea numarandu-se politicieni cat se poate de respectabili care au elaborat inaintea si in timpul razboiului doctrina operatiunilor fortelor armate britanice si politica Marii Britanii in general.
Astfel se explica, in mare parte, motivul pentru care Churchill s-a impotrivit in anul 1942 deschiderii unui nou front, in ciuda faptului ca lordul Beaverbrook, sir Richard Stafford Cripps si in special Dwight Eisenhauer erau de parere ca existau preconditii tehnice pentru infrangerea Germaniei in anul 1942. Ei au profitat de faptul ca majoritatea fortelor germane se aflau desfasurate in est si ca cele 2.000 de kilometri ale coastei Frantei, Olandei, Belgiei, Norvegiei si chiar Germaniei erau lasate la dispozitia interventiei Aliatilor. In acel moment, nazistii nu detineau nici o modalitate permanenta de aparare de-a lungul coastei Oceanului Atlantic.
Mai mult, armata americana a insistat, incercand sa-l convinga pe Roosevelt ca un al doilea front era necesar, posibil de stabilit si ca deschiderea lui ar scurta razboiul in Europa si ar forta Germania sa capituleze, daca nu in anul 1942, atunci, cu siguranta, in anul 1943. Cu toate acestea, ideea americanilor nu era pe placul Marii Britanii si nici pe cel al multor conservatori americani.
V.L.: La cine faceti referire?
V.F.: Ma refer la faptul ca intregul Departament de Stat condus de Cordell Hall a dat dovada de dusmanie fata de Uniunea Sovietica. Astfel se explica faptul ca Roosevelt nu a luat parte la Conferinta de la Teheran insotit de Hall si ca secretarul de stat a primit protocolul intalnirilor doar dupa sase luni in urma intalnirii de la Teheran. Ironia consta in faptul ca serviciile secrete ale Reich-ului i-au adus lui Hitler acelasi protocol in doar trei sau patru saptamani. Viata este plina de paradoxuri.
Dupa lupta de la Kursk, din anul 1942, unde Wehrmacht-ul a fost invins, comandantii militari ai SUA si Marii Britanii, precum si Churchill si Roosevelt, au avut o intrunire in Quebec, la 20 august. Ei au discutat posibilitatea retragerii celor doua tari din coalitia anti-Hitler si potentiala aliere cu generalii nazisti in vederea demararii unui razboi impotriva Uniunii Sovietice.

Despre „sarutul lui Iuda”

Viktor Litovkin: Care este motivul pentru care a fost luata in calcul retragerea SUA si a Marii Britanii din coalitia anti-Hitler si potentiala aliere cu generalii nazisti in vederea demararii unui razboi impotriva Uniunii Sovietice?
Valentin Falin: Deoarece ideologia lui Churchill si a celor din Washington care il sprijineau sustinea ca „acesti rusi barbari ar trebui izolati” cat mai departe posibil in Est, slabindu-se URSS cat mai mult posibil, poate chiar invingand-o - cu ajutorul Germaniei. Acesta este modul in care a fost pusa problema.
Aceste posibilitati faceau parte dintr-un plan mai vechi al lui Churchill. El a elaborat aceasta idee in timpul discutiilor pe care le-a avut cu generalul Kutepov in anul 1919. Americanii, britanicii si francezii au esuat neputand invinge URSS-ul, afirma el. Aceasta sarcina ar fi trebuit sa fie incredintata japonezilor si germanilor. El a dat instructiuni similare primului secretar al Ambasadei Germaniei la Londra din anul 1930, Bismarck. In timpul Primului Razboi Mondial germanii s-au comportat iresponsabil, sustinea el. In loc sa se concentreze asupra distrugerii Rusiei, ei au inceput lupte pe doua fronturi separate. Daca s-ar fi ocupat doar de URSS, Marea Britanie ar fi putut neutraliza Franta.
Pentru Churchill nu era vorba atat despre un razboi impotriva bolsevicilor, cat despre o continuare a razboiului din Crimeea, care s-a desfasurat intre anii 1853-1856 si in timpul caruia Rusia a incercat sa stopeze expansiunea britanica.
V.L.: In Transcaucazia, Asia Centrala si Orientul Mijlociu bogat in petrol...
V.F.: Bineinteles. Prin urmare, in discutiile despre diferitele variante ale razboiului impotriva Germaniei naziste nu ar trebui sa omitem diferentele dintre atitudinile fata de filozofia aliatilor si de obligatiile Marii Britanii si SUA fata de Moscova.
Ma voi indeparta de subiect pentru o secunda. In 1954 sau 1955, Ghent a gazduit un simpozion al clericilor dedicat gasirii unui raspuns la intrebarea „Ingerii se saruta?”. Dupa multe zile de dezbateri, concluzia la care au ajuns preotii a fost aceea ca ingerii, intr-adevar, se saruta, insa fara pasiune. Relatiile in interiorul coalitiei anti-Hitler sunt cumva similare acestei situatii a ingerilor, sau poate chiar similare sarutului lui Iuda. Promisiunile au fost facute fara un angajament real sau, si mai grav, pentru a induce in eroare partenerul sovietic. Aceasta tactica a destabilizat negocierile dintre Uniunea Sovietica, Marea Britanie si Franta, in august 1939, intr-un moment in care se mai putea face ceva in directia stoparii agresiunilor nazistilor. Cu toate acestea, liderii sovietici nu au mai avut altceva de facut decat sa semneze un tratat de neagresiune cu Germania. Rusii au lasat Aliatii expusi pericolului nazist, pericol din ce in ce mai iminent. Pot cita o directiva britanica care sustinea ca, daca Londra nu ar putea evita semnarea unui acord cu Uniunea Sovietica, semnatura britanica nu trebuie privita ca o garantie a faptului ca, in cazul in care germanii ar fi atacat URSS, Marea Britanie ar fi sarit in ajutorul victimei si ar fi declarat razboi Germaniei.
V.L.: Exista un binecunoscut exemplu istoric: in anul 1939 Germania a atacat Polonia, iar aliatul britanic, Londra, a declarat razboi Berlinului, insa nu a luat nici o masura concreta in vederea ajutorarii Varsoviei.
V.F.: In cazul nostru, nu a fost emisa nici o declaratie formala de razboi. Conservatorii au presupus ca armata germana va ajunge pana la Muntii Urali, distrugand totul in calea sa. Astfel, nu ar mai fi ramas nimeni care sa deplanga tradarea britanicilor.
Un interesant dialog intre Valentin Falin (doctor in stiinte istorice) si Viktor Litovkin (comentatorul pe probleme militare al agentiei Ria Novosti) despre paginile putin cunoscute ale celui de-al Doilea Razboi Mondial (informatii care au fost ascunse si care ar fi putut influenta in mod decisiv deznodamantul ostilitatilor) conduc spre concluzia ca cel de-al Doilea Razboi Mondial s-ar fi putut incheia in anul 1943!

Viktor Litovkin: Credeti ca al Doilea Razboi Mondial s-ar fi putut incheia mai devreme?
Valentin Falin: Sa punem altfel problema: de ce a fost interventia Aliatilor planuita pentru anul 1944? Nimeni nu se concentreaza asupra acestui aspect, insa data nu a fost aleasa aleatoriu. Occidentul a luat in calcul serioasele pierderi ale efectivului armatei ruse in Stalingrad. De asemenea, si pierderile inregistrate la Kursk au fost semnificative (a pierdut mai multe tancuri decat germanii). In 1944 armata rusa inrola tineri in varsta de numai 17 ani, iar satele erau aproape goale. Baietii nascuti intre anii 1926-1927 nu erau recrutati doar in cazul in care lucrau in uzine care nu se puteau dispensa de munca lor. Serviciile secrete americane si britanice au apreciat situatia si au cazut de acord asupra faptului ca URSS ar fi urmat sa-si consume potentialul ofensiv pana in primavara lui 1944. Ea ar fi ramas fara resurse umane si incapabila sa faca fata luptelor. Pana si conspiratia impotriva lui Hitler a fost planuita astfel incat sa coincida cu interventia aliatilor. Generalii ajunsi la putere in Reich ar fi urmat sa dizolve Frontul de Vest si sa permita americanilor si britanicilor sa ocupe Germania si „sa elibereze” Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Romania, Bulgaria, Iugoslavia si Austria... Armata Rosie urma sa fie stopata in decursul anului 1939.

Operatiunea „Ardeni”

Viktor Litovkin: Armatele americana si britanica au realizat o interventie si in Ungaria, in apropiere de Balaton, pentru a ajunge in Budapesta, insa germanii le-au invins.
Valentin Falin: Nu a fost vorba atat despre o interventie in forta, cat despre un grup de contact ce a dorit sa stabileasca o legatura cu fortele ungare anti-naziste; insa acesta nu a fost singurul esec. Hitler a supravietuit atentatului asupra vietii sale, Rommel a fost ranit si a trebuit sa renunte la participarea la lupte, in ciuda faptului ca Occidentul se baza pe activitatea sa. Alti generali si-au pierdut curajul, iar lucrurile au luat turnura cunoscuta. Americanii nu au trecut prin Germania in sunet de surle si fanfare, au fost nevoiti sa se implice in noi lupte (cum ar fi, spre exemplu, Operatiunea Ardeni). Cu toate acestea, si-au urmarit scopul pana in final, chiar cu cinism. Sa va dau un exemplu concret. Soldatii americani s-au apropiat de Paris, iar in oras a izbucnit o rebeliune. Americanii s-au oprit la o distanta de 30 de kilometri de intrarea in capitata franceza si au asteptat ca germanii sa-i anihileze pe rebeli, intrucat cei mai multi dintre acestia erau comunisti. Numarul victimelor a fost apreciat a se situa intre 3.000-5.000 de persoane. Insa rebelii au preluat controlul si abia in acest moment au intrat americanii in Paris. O situatie asemanatoare a existat si in sudul Frantei. Revenind la perioada despre care vorbeam, in toamna lui 1944 au avut loc mai multe intruniri in Germania, conduse initial de Hitler si apoi, la ordinul sau, de generalul Alfred Jodl si de maresalul Wilhelm Keitel. Ideea centrala a acestor discutii era urmatoarea: daca germanii i-ar fi putut invinge pe americani, atunci SUA si Marea Britanie ar fi putut deveni interesate sa participe la negocierile ce au avut loc la Moscova, in secret, in anii 1942-1943. Berlinul nu a planuit Operatiunea Ardeni pentru a castiga razboiul, ci pentru a tulbura relatiile dintre Occident si Uniunea Sovietica. SUA ar fi urmat sa inteleaga cat de puternica era Germania si cat de important era rolul sau in conflictul dintre puterile occidentale si URSS. Iar aliatii nu au avut destula putere sau vointa pentru a opri Armata Rosie cand aceasta s-a apropiat de teritoriul Germaniei. Hitler a subliniat faptul ca nimeni nu ar fi discutat cu o tara aflata in pericol si ca negocierile ar fi putut incepe numai atunci cand Wehrmacht-ul ar fi demonstrat ca este puternic.
Luarea prin surprindere a adversarilor constituia punctul forte al germanilor. Aliatii au decis sa puna punct luptelor pe timpul iernii, considerand ca Alsacia si Muntii Ardeni reprezentau un loc perfect pentru o scurta vacanta si unul nepotrivit pentru ostilitati. Germanii, pe de alta parte, intentionau sa ajunga pana in Rotterdam si sa ia trupele americane prin surprindere.
Lansarea operatiunii a fost amanata de mai multe ori. Germanii nu dispuneau de destui soldati; prin urmare, operatiunea a fost demarata in iarna anului 1944, cand Armata Rosie a dus cele mai dure lupte in Ungaria, in apropiere de Balaton, langa Budapesta. In acest moment erau puse in joc ultimele resurse de petrol - in Austria si Ungaria, care erau controlate de Germania.
Acesta a fost unul dintre motivele pentru care Hitler a decis sa apere Ungaria, in ciuda tuturor impedimentelor si pentru care, in timpul operatiunii Ardeni si imediat dupa operatiunea Alsacia, Hitler a retras trupe din Occident si le-a trimis pe frontul sovieto-ungar. Principala forta germana din operatiunea Ardeni, trupa SS 6, a fost retrasa din Muntii Ardeni si trimisa in Ungaria.
De fapt, redistribuirea trupelor a inceput chiar inainte ca Roosevelt si Churchill sa i se fi adresat lui Stalin, implorandu-l, daca putem traduce limbajul diplomatic in termeni comuni: „ajutor, salvati-ne, suntem in pericol!”
Detinem dovezi ce demonstreaza ca Hitler credea ca, daca aliatii nostri ne-au parasit de atatea ori si voiau sa afle daca Moscova si Armata Rosie puteau face fata, si noi vom face acelasi lucru. In anul 1941 au asteptat sa cada capitala sovietica, in 1942 nu numai Turcia si Japonia, ci si SUA asteptau ca noi sa cedam Stalingradul pentru ca ei sa isi reconsidere politica. Aliatii nu ne-au facut cunoscute informatiile obtinute prin intermediul serviciilor de informatii, informatii legate de planurile germanilor pentru o operatiune in zona Donului, a Volgai si a Caucazului.

Verdict: Posibil!

Viktor Litovkin: Rusii au primit informatia datorita aparatului de spionaj Rote Kapella.
Valentin Falin: Americanii nu ne-au oferit nici o informatie, cu toate ca ei cunosteau datele si locurile operatiunilor planuite. Cand Eisenhower a fost numit comandant pe cel de-al doilea front, i s-a ordonat sa pregateasca Operatiunea Overlord, insa fara a scapa din vedere posibilitatea demararii Operatiunea Rankin. In cazul in care ar fi existat conditii favorabile pentru punerea in practica a planului Rankin, toate eforturile ar fi fost indreptate in aceasta directie, urmand ca operatiunea Overlord sa fie anulata. Revolta din Varsovia, precum si alte evenimente, au creat premisele necesare realizarii acestui plan.
In aceste conditii, sfarsitul anului 1944 si inceputul lui 1945 au constituit adevarate „momente ale adevarului”. Nu era vorba despre un razboi pe doua planuri, ci despre un razboi impotriva a doi adversari. Formal, aliatii erau implicati in ostilitati, ceea ce era foarte important pentru noi, intrucat reuseau sa distraga atentia unei fractiuni importante din armata germana. Cu toate acestea, principalul plan al lor era acela de a stopa, in masura in care era posibil, URSS, dupa cum a declarat Churchill, sau, dupa au afirmat unii generali americani, „sa-i opreasca pe urmasii lui Gingis Han”. Churchill a formulat aceasta idee in octombrie 1942, exprimandu-si fara nici un ocolis pozitia anti-sovietica inainte de contraofensiva rusa din 19 noiembrie, afirmand: „ar trebui sa oprim acesti barbari cat mai departe inspre Est”.
Nu am intentia de a submina faptele aliatilor nostri, ai caror soldati au luptat ca si noi, fara a cunoaste intrigile politice si planurile liderilor, au luptat plini de vitejie si sinceritate. Incerc doar sa explic cat de complicata, controversata si periculoasa era situatia de atunci pentru noi, inainte de a finalizarea razboiului, precum si cat de dificila este uneori luarea unei decizii.
Viktor Litovkin: In concluzie, al doilea Razboi Mondial s-ar fi putut incheia cu mult mai devreme?
Valentin Falin: Ca sa fiu sincer, cred ca ar fi fost posibil daca aliatii nostri ar fi fost loiali fata de obligatiile pe care le aveau, daca si-ar fi indeplinit datoria fata de URSS in anii 1941, 1942 si 1943. Insa nu au facut-o, iar razboiul a continuat. Mai important, daca nu ar fi existat aceste amanari in crearea celui de-al doilea front, ar fi existat cu 10-12 milioane mai putine victime printre rusi si aliatii sai, in special in partea ocupata a Europei. Nu ar mai fi existat Auschwitz-ul, care a inceput sa functioneze abia in anul 1944.

Ria Novosti

http://www.gazetademaramures.ro/fullnews1.php?ID=1720&IDQ=%5C%27%5C%27Al+doilea+Razboi+Mondial+s-ar+fi+putut+incheia+in+1943

http://www.gazetademaramures.ro/fullnews1.php?ID=1761&IDQ=%5C%27%5C%27Al+doilea+Razboi+Mondial+s-ar+fi+putut+incheia+in+1943

Sublinieri - Razboiul
Articulat!

Nimic simbolic, simpla subliniere a locului pe care si l-a arogat :UNIC. Chiar daca n-a fost singurul.

Si se departeaza vertiginos de noi, intra in arhive, vocile directe sunt din ce in ce mai slabe, mai rare, istoria va deveni curand singura posibilitate de dialog cu ceea ce consideram a fi RAZBOIUL, nu "Cel Mare" ci cel mai desavarsit macel din istoria lumii.

Statistic vorbind asistam la un spectacol militar de proportii inimaginabile: 110 milioane de soldati in actiune, 27 de milioane cazand in bataliile desfasurate din Ardeni pana in stepele rusesti, din deserturile Africii pana in Pacific, de la Polul Nord pana in apele Amazonului, pe pamant, in aer, pe oceane, apocaliptic sacrificiu pe altarul idolatric, doctrinar, paranoic aberant al supeioritatii unora fata de ceilalti.

Si tot statistic vorbind 25 de milioane de civili "ramasi acasa" devin tinta distrugerilor sistematice: raiduri aviatice ocazionale ori "carpet bombing", "curatiri" casa cu casa a "dusmanului " ascuns, executii ale eventualilor "tradatori", internari in lagare ale mortii .

Statistic!

Restul e tragedie umana cu majuscule.

Totul a inceput la 23 August- fatala data, nu-i asa?- cand Ribbentropp







si Molotov semneaza Tratatul de Neagresiune, pact, de fapt, de impartire a Poloniei , "zis si facut" : la 1 Septembrie trupele germane intra in polonia, cele sovietice le urmeaza la !7 Septembrie, la 27 Septembie Polonia capiuleza.

Si gata, calvarul se va derula pana la 8 Mai 1945- cand Germania semneaza Capitularea Neconditionata- in Europa si pana la 2 Septembrie 1945 cand Japonia semneaza un act similar.

Romanul zice: "o belea nu vine niciodata singura", si ce urmeaza ii subliniaza intelepciunea.

Nu stiu de ce nu rezist tentatiei de a rascoli in gunoiul istoriei pe care am trait-o numai pentru ca am avut ghinioanul sa ma nasc cand m-am nascut, e probabil o ascunsa, absurda intentie de a dilua, poate chiar a anula o reala oboseala de a fi, de a fi intr-o lume aberanta, fals alcatuita, fortat altruista, cumsecade la ordin.

Gata! Am zis-o!

Trebuia, altfel n-as fi putut sa ma intorc "la oile noastre"!

Aniversarea celor 60 de ani, vreau sa zic, de la Victoia impotriva Fascismului in Europa .

E Mai ............"si inca ma simt tanar sub inaltimea instelata,

Trecu talazul dusmaniei cu groaza lui de nedescris,

La fund se duse iar gunoiul ce inaltase o secunda

Si stanca tot ramase stanca, si unda tot ramase unda.....

Se lumina intinsa noapte cu poleieli mangaietoare,

Si astazi e parfum de roze si cantec de privighetoare."

Sigur nu despre acel Mai macedonskian vorbesc eu aci, dar n-am rezistat tentaiei de sublinia "din afara" , de alaturi de istorie, capacitatea umana de a se redresa chiar si dupa aceasta sinteza a cruzimii si dorintei de autodistrugere care a fost cel de al II-lea Razboi Mondial.







Cam lozincarda elaborare!

Revin deci: Lumea se uita inapoi nu numai recapitulativ ci cu justificata mandrie ca a oprit evolutia raului, paranoicul absolutismului a fost deseori verificat istoriceste si atunci actul distrugerii fortei dictatoriale a hitlerismului trebuie subliniat, continu as zice, memoria sociala fiind defectuoasa pana la stupiditate colectiva si deci nespus de periculoasa.

Sigur, aprecierea Victoriei nu anuleaza reeditarea tragediei, lumea reviziteaza momentele "caderii" si dincolo de bucuria vietii asa cum este ea acum se saluta ceremonios sau personal sacrificiul celor care au cazut ATUNCI.

Canadieni fiind onoram pe cei cazuti si celebram eliberarea Europei de Vest, "vizitam" cu piosenia crestinului cimitirele aliniate ca la parada, impersonale ca soldatul si poate multumim cerului ca suntem aici.

Romani fiind....Eh......Romani fiind e alta poveste.

Infrangerea Germaniei, perfect, trebuia!

Eliberarea?.... Ma gandesc, ca noi trebuie sa fi fost in afara Europei, geografia mea trebuie sa fie defectuoasa de vreme ce granitele Europei s-au mutat din Urali undeva pe langa Austria si atunci "eliberarea" a capatat alte dimensiuni, mai corect s-a metamosfozat . Cum zice romanul: "ce mi-e baba Rada, ce-mi e Rada baba!"

Destinul nostru e de vina suntem romani si avem o istorie parsiva, facem greseli esentiale, ne redresam, castigam si pierdem stoic si poate de aceea rezistam.

Cine stie?!?!

Si e Mai si Germania Nazista s-a dus de mult, nemtii si-au platit tributul cu varf si indesat, Uniunea Sovietica nu mai este si asta e abia o formidabila victorie a vietii noastre, Statele Unite e prima putere a lumii, China are peste un miliard de oameni razboaiele nu se opresc, doar suntem specia desteapta, desteapta de"dam pe afara"- cum stie romanul ce zice!- e Mai si " E cerul inca plin de stele, si campul inca plin de roze"













Maria Cecilia Nicu

Toronto,2005

http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=2185

I se spunea Fachirul
Este unul dintre putinii asi ai aviatiei noastre de vanatoare - dintre cei care au scris istoria cu litere de foc pe cerul tarii in Al Doilea Razboi Mondial – pe care il mai putem intalni uneori plimbandu-se cu fruntea sus, poate putin ingandurat, pe strazile Capitalei. Desigur, renumele de Fachirul i se trage de la un pariu castigat cu instructorul sau de zbor pe avionul Me 109 G, Helmut Lipfert, as al aviatiei germane, care, pana a-l intalni, credea ca el este cel mai tare pilot din lume in tehnica zborului la firul ierbii. Numele sau adevarat este insa Ioan C. Dobran, general de flotila aeriana (r). S-a nascut la 5 februarie 1919 in Valeni-Podgoria, pe langa Golesti, judetul Arges, din mama moldoveanca (refugiata in urma Razboiului de Reintregire) si tata oltean. Iar studiile si le-a facut in Ardeal, la Targu-Mures, ca elev al Liceului Militar "Mihai Viteazul", pe care l-a absolvit exact in anul 1939, cand Hitler asmutea cainii celui mai crancen razboi de pana atunci. Asa ca "mai roman de atat nu se poate!", avea sa-mi spuna cu nedisimulata mandrie in ziua cand am avut sansa sa schimbam primele impresii, mai exact in ajunul comemorarii a 60 de ani de la trecerea in eternitate, la 18 august 1944, a unuia dintre cei mai indragiti comandanti pe care i-a avut, respectiv capitanul Alexandru Serbanescu, cel mai faimos produs al aviatiei noastre militare de vanatoare, alaturi de Constantin-Bazu Cantacuzino, cu precizarea ca "Printul" provenea din scoala aeronautica civila. Dar daca Fachirul nu a ajuns sa trimita in iad peste 50 de avioane inamice, cum au facut-o idolii sai, ci numai zece, plus unul distrus la sol, asta nu inseamna ca a fost mai prejos decat ei. Ci a fost, recunoaste fara sa ezite azi, cand a trecut, iata, pragul a 85 de ani de viata, un pic mai norocos, poate.

Doborat de trei ori, cu avionul in flacari, dar el, unul, desi cu nervii intinsi la maximum, fara nici o zgarietura pe obraz, scapat cu bine de pe toate fronturile (Est-Vest, via intreg cerul Romaniei), Fachirul va impartasi insa pana la capat destinul dramatic al ultimelor generatii de ofiteri ai Armatei Regale, exceptand calvarul puscariilor comuniste pe care, desi foarte tanar, a stiut cum sa le evite. Ca atare, viata unui astfel de om este mai mult decat un roman de succes. Dar pe care nu ne-am propus sa-l jalonam – fie si prin intrebarile clasice ale unui interviu -, si aceasta in primul rand pentru ca Fachirul si l-a scris singur. Fara sa vrea. Din instinct, dintr-o chemare launtrica pe care in momentul cand l-am rugat sa mi-o explice a ridicat din umeri. Asa ceva nu se poate explica prin cuvinte. Atat am putut afla, anume ca inca din clasele primare a tinut un jurnal pe care l-a continuat mai apoi in liceul militar si, fireste, pe front. Se subintelege ca insemnarile de pe front intereseaza in cea mai mare masura. Consemnate intre doua misiuni, cu patima de cronicar innascut, initial lapidar, la fata locului, de multe ori pe ampenajul Messerschmidtului, intr-o agenda minuscula, de buzunar, apoi, o data ajuns la cazarma, dezvoltate pe un caiet tip dictando, faptele, trairile si gandurile fostului vanator de pasari cu clont de otel, vor fi publicate, dupa mai bine de o jumatate de veac de tacere. Aparut la Editura Modelism International, in anul 1998, Jurnalul locotenentului Dobran avea sa starneasca nu doar un explicabil interes printre fostii combatanti, in primul rand, ci sa se constituie intr-o provocare, intr-un model de urmat, determinand in scurta vreme o intreaga pleiada de piloti de vanatoare si de bombardament sa-si redacteze si, numai ei stiu cu ce eforturi materiale si cu ce emotii, sa-si publice amintirile de razboi. Comandorii-ingineri Dan Stoian cu Pumnul tarii (Editura Modelism, 1999) si Sorin Tulea cu Amintiri din razboaie neterminate (Editura Semne, 2003) sunt numai doua dintre exemple. Cu ingaduinta autorului am selectat pentru cei dintre dumneavoastra care nu ati avut ocazia sa cunoasteti aceasta cronica de pe frontul zenitului o singura zi, poate cea mai interesanta dintre toate, anume cea de 6 iunie 1944 cand, undeva la extrema vestica a continentului, se intorcea o fila decisiva din istoria razboiului. Dar nu pentru acest aspect ne-am oprit la insemnarea din ziua de 6 iunie 1944. Ci si pentru faptul ca, lucru extrem de rar in istoria acestui razboi blestemat, momentul descris de ofiterul roman a fost surprins din cealalta parte, cu aceleasi mijloace, adica pana de scris, de adversarii sai, respectiv de catre pilotii Mustangurilor americane Barrie S. Davis (cel trimis in prima faza "la podea" de catre Fachirul) si Wayne Lawry (cel care, in final, l-a razbunat pe camaradul sau). A fost, prin natura imprejurarilor, un duel pana la capat. Un duel complet. Cu tunul, cu mitraliera, cu condeiul. Mai mult decat atat nici ca ar fi posibil. Acum, prin amabilitatea eroului nostru, suntem in masura sa va prezentam ambele fete. Una mai fascinanta, mai incarcata de subinteles si, nu incape vorba, mai onorabila decat cealalta.


Maior Dan GIJU





Prima alarma la americani





6.06.1944. Zi memorabila. Incep sa cred ca ma nasc in fiecare zi. Asa se petrec lucrurile de la un timp incoace. Cu Mucenica, Sonchea si Simionescu, jucam un bridge in "hruba lui Ataki", asa era botezat un bordei cam de 5 pe 5 metri, sapat in pamant de Turcanu, prin grija lui Senchea, si in care el facuse un fel de bar. Numai acoperisul iesea afara deasupra pamantului, acoperis camuflat cu o foaie de cort. Ne derajeaza domnul capitan Serbanescu, chemand comandantii de escadrile la dansul. E vorba de vizita Maresalului Antonescu la Tecuci si de aici pe front. In timp ce primeam directive, intra in sala locotenentul Dinu Pistol, foarte agitat, el care e atat de calm de te scoate din sarite. Formatie de avioane americane la 100 km de Prut cu directia Tecuci. Pentru noi sunt dincoace de linia de interdictie pe care ne-a impus-o flota, asa ca... bucurosi. Decolam in prima alarma la americani. Fac semn, Panait sa-mi fie coechipier. Pana la T-eu si o bucata de timp in aer se tine de mine, apoi – cum am plecat de-a valma, neorganizati, dispare, lipindu-se de alta patrula. Luam inaltime deasupra aerodromului. Statia noastra de radio "Albatros" comunica: "Avioane inamice se indreapta spre Independenta". Stiu vag ca asta e o statie CFR pe Siret, spre Galati, deci intr-acolo pornesc. Merg paralel cu Siretul, cautand sa ma apropii de celula lui Bizu, crezand ca Panait e in spate. Raman totusi mult in urma si, la un moment dat, vad de departe formatiile americane, vag de-abia, ca niste sclipiri. Pus pe directie, dau pe radio, pentru toti, capul compas. Apoi, incet-incet, ma apropii, luand inaltime. Dar la Galati ajung prea tarziu. Se vede, judecand dupa efectul bombarda­mentului, ca au fost serios atinse, in special, zona aerodromului si intrarea in tunelul caii ferate. Aici, la Galati, e Flotila 3 a lui Make Marasescu. La un moment dat, vad in stanga mea, si putin mai jos, doua avioane cu bot rosu. Sa fie G-uri de la Escadrila 56? Pun motorul in plin si merg paralel cu ele. Intre timp, le recunosc dupa silueta. Sunt Mustanguri americane. In sfarsit, de cand doream clipa asta! Ma uit precaut in urma. Sunt singur. Nici un Messerschmidt nu e pe aproape. Putin mai jos, tot in stanga, apar alte siluete asemanatoare primelor. Caut sa iau inaltime mai mare. Ii las sa-mi treaca in fata, urc peste ei cateva sute de metri buni, apoi pic usor, castigand viteza. Acum am in fata o patrula stransa de Mustanguri: ariergarda unei formatii de bombardiere. Altimetru – 6.500 m, vitezometru –, 440 km/ora, (real catre 600), pozitie – imediat est de Bolgrad. Fara sa ma mai gandesc la urmari, ma angajez in lupta. Stiam ca unu la patru cu Mustanguri inseamna sinucidere sigura. Totusi atac. Nu fara sa-mi treaca prin minte povestea G-ului german care, intr-o pozitie similara a atacat, dar nu a mai putut scapa. Insa nimic pe lume nu ma poate face sa dau inapoi. Ma apropii usor, intru in remuurile celui din dreapta. Mergeau fara grija in patrula perfecta, ca la parada. Pic sub ei. Ma axez exact in spate, inca putin. Inca. Il vad crescand in vizor. Acum! Apas pe tragaciul (buton) tunului cu degetul mare de la mana dreapta, simultan cu aratatorul pe tragaciul celor doua mitraliere cu percutor electric. Rafale succesive tasnesc. Le corectez usor, dupa trasoare. Un moment americanul parca nu simte nimic, apoi, atins, degajeaza spre stanga jos, pe sub celelalte trei avioane, care si ele, alertate, trag drepta sus intr-un evantai protector care vrea sa-l acopere. Virez si eu scurt, urmarindu-l putin, apoi degajez spre inainte catre bombardierele care se apropiasera in vizor. Inainte insa de a degaja, vad ca Mustangul din fata incepe sa scoata fum. Apoi, absorbit de formatia de bombardiere, il parasesc din vedere. Trag de departe pentru ca sunt intampinat cu foc puternic. Intre timp, cu tot motorul pe oberboost (in plin), pierdusem viteza castigata initial din diferenta de inaltime si instinctiv privind in spate ii simt pe cei trei care se apropiau (al patrulea nu a mai aparut in lupta care a urmat). Mult mai tarziu am aflat ca la Operatia Franctic, din 6 iunie, in care, venind din Rusia, au participat 104 bombardiere si 42 de vanatori, au pierdut doua Mustanguri din grupul 325 (pe locotenentul Gullen si pe locotenentul Hoffman), dar nu am stiut niciodata daca Mustangul meu a fost vreunul dintre ele. Imi fac socoteala clasica: "Pic zdravan, castig 750-800 km/ora, apoi degajez, urcand in soare". Zis si facut, numai ca Mustangurile nu se lasa si le vad urcand ca niste margele – unu, doi, trei – dupa mine. Unul singur e aproape. Urca, urca. Privind in spate, prin si pe langa blindajul de sticla care protejeaza capul, il vad cum trage, axat in coada aproape pe verticala, cu cele patru sau sase mitraliere ale lui. Viteza scade si raman aproape de limita. Nu pot urca mai mult. Castigasem la loc aproape 2000 m si, dand picior, intru in ranversare pe stanga. Limita e asa de mare incat parca stau agatat in spatiu, dar bietul G-u executa totusi manevra. Prietenul trece peste mine prin dreapta si puterea motorului lui il urca mai mult, dupa care face si el ranversarea si iar e in coada, desi putin mai departe. Pic, punand din nou "oberboost-ul" (se poate folosi pentru scurt timp). Americanul se tine. E vizibil ca are viteza mai mare si ca urca mai bine. Fac o vrie larga ca si cum as fi doborat. Degeaba. Virajele stranse cu mari modificari de viteza, de la capetele aripilor ies fileuri albe de condensare, tonouri, rasturnari si ranversari, intreaga gama de acrobatie de care sunt capabil, evoluand brutal in toate cele trei planuri ale spatiului. Rezultatul e minim. Pierd doar doi dintre ei, dar al treilea se tine scai. Pare a fi un pilot foarte bun si nu pot o clipa sa-i fac fata, mereu e in spate. Simt ca e cu neputinta sa scap si asta ma face, de furie, sa nu mai vad nimic.


Gandul salvator





O perdea rosie se lasa peste ochi pentru o clipa. Simt cum clocotesc. Daca as fi fost in starea in care sunt, m-as repezi cu pumnii, cu capul, cu dintii, fara cuget in el, dar aici, sus, nu pot sa fac nimic. Inca o degajare in soare. Trec in urcare clipe nesfarsite, apoi cu un ciocan greu rasuna o lovitura, inca una, sec, fara explozie. Sunt atins, dar motorul merge de parca nu s-ar fi intamplat nimic. Observ insa o dara alba in stanga fuzelajului. Imi fulgera prin cap: radiatorul, blocajul. Unde o fi inelul blocajului? Nu-l gasesc. Cu ajutorul lui se poate scurt circuita racirea glicolului pe un singur radiator. N-am timp sa ma uit sub tabloul de bord, unde ar fi trebuit sa fie, pentru ca sunt total preocupat de evolutii. Cu trena rau prevestitoare, dupa mine, gandesc febril. Imagini de foc si explozie imi trec prin minte. Instinctiv, reduc complet motorul, pipaind parghia de largare a cabinei pentru a sari cu parasuta. Ma atrage, parca ma fascineaza culoarea ei rosie din stanga sus, de langa parbriz. Totusi nu vreau sa sar. Dar nu am luat foc. Dupa cateva lungi secunde, imi vine gandul salvator. Reduc complet maneta de gaze, viteza scade vazand cu ochii si la 280 km/ora incepe un circ dracesc. Fara sa fie prea surprins, desi ii vine mult mai greu, pentru ca acum viteza mare este un dezavantaj, amicul se tine totusi. Secundele par veacuri si mi-e teama ca motorul nu ma mai tine. Desi, fugar, observ ca temperaturile cresc. Ma cuprinde o mare delasare, asa, ca o stare completa de indiferenta, ca si cum nu eu as fi in cauza. Trec in straturi de aer cu temperaturi diferite si cabina se acopera brusc de o pojghita subtire de gheata. Nu se vede bine afara. Deschid robinetul de benzina care spala de ulei parbrizul si, masinal, merg in zigzaguri stranse pentru a evita tirul celui din spate. O ultima angajare, o redresare la 300 m (pierdusem in coborare toata inaltimea, venind de la 7.000 m). Inca trei-patru S-uri si ma hotarasc sa-l aterizez fortat undeva, oriunde, sa scap o data de gheara asta pe care o simt infipta in spate. Imi vine in minte insa ca avionul asta este dragul meu 22 care, dupa 5 galben, parca mi-ar fi frate si, desi e o nebunie ceea ce fac, nu vreau sa-l stric. Scot trenul de aterizare si aleg o cultura, parca ar fi orz. Strang centurile de scaun si aterizez cu inima cat un purice, asteptand sa ma dau peste cap. Terenul e moale. Franeaza puternic, dar nu se intampla nimic, spre mirarea si bucuria mea. Grabit, de teama ca americanul sa nu mai vina la atac pe o tinta fixa, sar din carlinga si privesc spre cer. Nu se vede nimic. Departe, spre rasarit, un uruit de motor care se indeparteaza. Incolo, nimic! Liniste, o liniste nefireasca! Rasuflu usurat. Broboane mari de sudoare imi acopera fruntea, spatele e lac de apa. Apoi, dinlauntru, ca un fluviu imens, creste, da pe margini o bucurie de nedescris, bucuria celui care mai poate vedea cerul, soarele, iarba. Vantul adie usor ca o mangaiere. Dumnezeule mare, ce frumoasa este viata cand se ridica de jos, din sfaramaturi! In fond, suntem niste "gladiatori" moderni. Unul din doi trebuie sa moara. Cine o fi ridicat degetul in sus pentru iertare? (Ma intrerup din scris, pentru ca in camera mea, sfioasa, paseste Valy – fata de la Odesa – cu doua scrisori in mana. "Vrei citeste cu mine?", ma intreaba cu glas moale, taraganat de parca ar fi o eroina a lui Radu Tudoran. I-o citesc cu explicatii. E putin trista de ceea ce afla, apoi i se aprind ochii de cicoare. "Daca Dumnezeu a vrut asa, atunci bine". Nu se poate abtine insa si tremura toata, inlantuindu-ma cu bratele in timp ce buzele se deschid ca doua petale de mac intr-un sarut care ar vrea sa daruiasca o jumatate de viata. Ma strange tansfigurata si tremura asa cum am vazut-o ascultand "Aida" la Opera de la Odesa. Nu simt decat mila, infinita mila pentru sufletul acesta care se daruieste neprecupetit. Dar Valy nu poate sta mult in camerea mea. Cu regret in privire pleaca).







Wayne Lowry, Bob Bass si eu formam o sectiune de trei avioane, Wayne fiind primul. Angajandu-ne in lupta cu Messerschmidturile care incercau sa atace bombardierele, ne-am separat de restul grupului.

Dupa ce Wayne si cu mine am observat ca Bob Bass nu mai este cu noi, am hotarat sa ne intoarcem la Piryatin, zburand in linie dreapta, linistiti, cu gandul ca misiunea este incheiata. Aflandu-ma in partea dreapta a lui Wayne, ne asiguram reciproc protectie. Mai tarziu, la Piryatin, Wayne mi-a spus ca a vazut un vanator apropiindu-se din spate si a crezut ca este Bob Bass, pana in momentul cand acesta a inceput sa traga in mine.

Imediat dupa aceasta, Wayne a angajat lupta cu Me-ul 109 care m-a mitraliat si, dupa o lupta furioasa si un picaj de la 7.000 m, in care Wayne si-a spart timpanele, a reusit sa-l doboare.

Primele proiectile trase de Me-ul 109 mi-au lovit cabina, deoarece imi amintesc de o explozie puternica, dupa care mi-am pierdut cunostinta. M-am trezit ca dupa un somn adanc intr-un avion care zbura singur. O parte din cupola disparuse si nici un alt avion nu se mai afla in jurul meu. Aerul rece patruns in cabina mi-a inghetat roua de pe cizmele de zbor, adunata de pe camp inainte de decolare. Capatul din dreapta al aripii era facut tandari.

Am reusit sa localizez campul de zbor de la Piryatin si in timpul aterizarii mi-a fost foarte dificil sa pun coada avionului jos.

In afara de capatul de aripa zdrentuit, Me-ul mi-a produs mai multe stricaciuni. Mi-a facut sita tot ampenajul, mi-a lovit toate cele patru pale ale elicii, facand avionul meu, "Mayfair 24", numai bun de aruncat la gunoi. De ase­me­nea, mecanicii au gasit si un proiectil de tun neexplodat in rezervorul din fuselaj unde, probabil, a fost oprit de catre cei 15 sau 20 de galoni de benzina. Avionul meu, P-51, a ramas la Piryatin ca fier vechi si mie mi s-a ordonat sa zbor inapoi, in Italia, ca mitralior pe unul din B-17. Norocul meu a fost ca, in noaptea de dinaintea plecarii, unul dintre pilotii din gr. 325 s-a imbolnavit si am mers cu un camion de la Poltava la Piryatin, ca sa zbor cu Mustangul lui inapoi la Lesina.

Peste ani, Wayne ne-a povestit cum doc­torul de la Piryatin i-a infasurat capul cu bandaj de tifon, in lungime totala de 30 de yarzi (27 m), pentru a-i opri sangerarea din urechi.

Nici unul din ceilalti piloti nu a observat acest lucru si ne-am intrebat cum de a putut sa zboare bandajat la cap inapoi, in Italia.
http://www.presamil.ro/VM/2004/01/44-47.htm

Casandre… in uniforma

Operatia „Market-Garden“ din timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial (17-25 septembrie 1944) – o initiativa ambitioasa, dar cu nume atat de „domestic“, a maresalului britanic Bernard Law Montgomery, care avea sa se dovedeasca un esec rasunator pentru Aliati, soldat cu imense pierderi umane – a fost o ofensiva combinata aer-sol al carei principal scop era strabaterea in viteza a Olandei controlate de nazisti, ocuparea unui cap de pod dincolo de Rin si patrunderea in Germania, sperandu-se astfel in aplicarea unei lovituri de gratie celui de Al Treilea Reich, ceea ce ar fi condus la prabusirea acestuia si, deci, la incheierea razboiului in 1944.

Nu numai ca evolutia operatiunilor militare nu a fost deloc favorabila Aliatilor, dar chiar pregatirea acestei ingenioase actiuni militare a lasat de dorit, una dintre cele mai bune analize istorice a acestui esec anuntat fiind realizata de Cornelius Ryan in lucrarea sa Un pod prea indepartat (ed. rom.: Editura Politica, 1977, traducere de Hortenzia Pietreanu-Popescu).

Maiorul Brian Urquhart (nu era nici o legatura intre el si generalul Roy Urquhart) avea, in septembrie 1944, douazeci si cinci de ani si era seful Sectiei Cercetare din cadrul Corpului 1 Aeropurtat comandat de generalul britanic Frederick Browning. In corul celor care elogiau, optimisti, viitoarea operatie militara, maiorul Urquhart era o voce distincta care avertiza ca germanii nu sunt nici pe departe atat de slabi, cum se credea, astfel incat sa nu poata opune o rezistenta eficienta. El era iritat de faptul ca multi dintre camarazii sai vorbeau de actiunile militare ca despre o presupusa „petrecere“, socotind ca tancurile aliatilor vor intra in Germania, ca „o mireasa in biserica“. Colonelul Oscar W. Koch, seful Serviciului de Informatii al Armatei a 3-a americane, avertizase si el, fara folos insa, pe exuberantul general George S. Patton – mult mai preocupat de competitia cu maresalul britanic Montgomery, caruia, spre deosebire de Patton care comanda o armata, i se incredintase un grup de armate, ambii fiind la fel de insetati de glorie si dornici sa fie aureolati ca eroi ai infrangerii Germaniei naziste – ca inamicul este capabil sa se apere cu indarjire, pana la ultimul cartus, numai o eventuala insurectie in cadrul Wehrmacht-ului, putin probabila de altfel, fiind in masura sa impiedice armata germana sa lupte pana la distrugerea sa completa sau caderea in prizonierat. Generalul britanic Miles Dempsey obtinuse, la randul sau, informatii de la rezistenta olandeza, care semnala o sporire a tancurilor germane in zona Operatiei „Market-Garden“, chiar daca parea a fi vorba de tancuri utilizate in lupta si trimise in Olanda pentru completare si refacere. In lipsa unei confirmari din alte surse, raportul lui Dempsey nu a fost inclus in sintezele de cercetare realizate pentru uzul maresalului Montgomery.

Maiorul Urquhart uimise, la o intrunire a comandamentului Corpului 1 Aeropurtat – in care generalul Browning afirmase ca scopul desantului aerian era acela „de a intinde un covor de trupe aeropurtate pe care sa treaca fortele noastre terestre“ – cand a intrebat „daca acel «covor» trebuia sa fie format din trupe aeropurtate vii sau moarte“. Stiind ca langa Benson, in Oxfordshire, se afla o escadrila de avioane de vanatoare Spitfire echipata cu aparate pentru fotografiere panoramica, el a obtinut realizarea unor zboruri de recunoastere la altitudine mica, pentru a se fotografia Arnhemul.

Cinci fotografii panoramice dintr-un film realizat de unul dintre avioane, spre sfarsitul cursei, au confirmat temerile lui Urquhart. S-a dus cu aceste dovezi la generalul Browning care, dupa ce le-a studiat, i-a cerut sa nu dea prea multa importanta fotografiilor care atestau prezenta tancurilor germane in imprejurimile Arnhemului – unde se afla, pe cursul inferior al Rinului, al cincilea pod vizat de Operatia „Market-Garden“ –, motivul fiind acela ca ar putea fi neutilizabile. „Utilizabile sau nu, sunt tancuri si sunt dotate cu tunuri“, isi aminteste ca i-ar fi spus Urquhart generalului Browning. Avertismentele pesimiste ale sefului Sectiei Cercetare din cadrul Corpului 1 Aeropurtat ii iritau pe ofiterii din statul major al lui Browning. „Parerile lui, sustine unul dintre acestia, purtau amprenta epuizarii nervoase. Era putin isteric din cauza surmenajului“.

Pentru a nu-i contamina pe ceilalti cu viziunile lui pesimiste, generalul Frederick Browning l-a desemnat pe colonelul medic Austin Eagger sa-l consulte pe Urquhart. „Mi-a spus, avea sa scrie maiorul „recalcitrant“, ca eram surmenat – cine nu era? – si ca ar fi bine sa ma odihnesc putin si sa plec in permisie. Ma dadeau la o parte. Devenisem o asemenea «pacoste» pentru comandament, incat chiar in ajunul desantarii ma indepartau. Am primit dispozitia sa ma duc acasa. Nu mai puteam sa spun nimic“.

Esecul Operatiei „Market-Garden“ nu a facut decat sa confirme avertismentele lansate de oameni lucizi, profesionisti ai obtinerii informatiilor si analizarii acestora, precum generalul Dempsey, colonelul Koch si maiorul Urquhart. Pierderile aliatilor s-au ridicat la aproape 6.000 de oameni, morti si raniti.

Maiorul Brian Urquhart a fost unul dintre cei care au intrat printre primii, in martie 1945, in lagarul de concentare de la Bergen-Belsen (langa Hanovra), unde s-ar fi descoperit, dupa unele estimari, peste 15.000 de cadavre.

Dupa Al Doilea Razboi Mondial, Brian Urquhart s-a identificat, in buna masura, cu activitatea Organizatiei Natiunilor Unite. A fost asistentul personal al primului secretar general al ONU, norvegianul Trygve Lie, apoi a participat la diferite misiuni in Congo, Cipru, Kasmir, Namibia si Orientul Mijlociu. S-a retras din Secretariatul ONU in 1986 si este unul dintre partizanii regandirii sistemului Natiunilor Unite. Si-a tiparit memoriile – intitulate A Life in Peace and War – si a publicat biografia celui de al doilea secretar general al ONU, suedezul Dag Hammarskjöld.

Numele lui Brian Urquhart va fi insa intotdeauna asociat cu Operatia „Market-Garden“ a carei Casandra s-a dovedit a fi.



Cand, la 7 decembrie 1941, ora 755, aviatia japoneza a atacat Pearl Harbor, una dintre bazele navale americane importante din Oceanul Pacific, putini isi inchipuiau ca Al Doilea Razboi Mondial va include iar pe lista beligerantilor, intocmai ca in prima mare conflagratie a secolului al XX-lea, Statele Unite ale Americii retrase, dupa 1918, intr-un izolationism in care americanii de rand pareau se simta foarte bine.

Discutiile privind atacul japonez de la Pearl Harbor au continuat mult timp dupa incheierea ostilitatilor, nefiind nici astazi incheiate. Congresul american a incercat sa faca lumina in acest caz, prin gasirea principalilor responsabili de dezastrul de la 7 decembrie 1941, dar ipotezele in dezbatere, interpretarile diferite si controversele aprinse staruie inca asupra a doua probleme principale: au stiut factorii de decizie politica si militara americani de atacul japonez de la Pearl Harbor si au lasat ca acesta sa aiba loc pentru a determina opinia publica americana, nefavorabila implicarii SUA in razboi, sa accepte si sa sprijine un raspuns pe masura impotriva Japoniei? Sau avem de a face cu o intamplare favorizata de incompetenta, delasarea si lipsa de vigilenta a unor responsabili militari si civili, abil speculate de japonezi, in ciuda faptului ca americanii reusisera sa puna la punct celebra masina pentru decodificarea mesajelor secrete ale Imperiului de la Soare Rasare (Purple)?

Informatiile de care dispunem astazi indica drept cauza a succesului inregistrat de japonezi, la 7 decembrie 1941 („Ziua infamiei"), mai degraba desconsiderarea de catre esaloanele superioare ale armatei americane a evaluarilor realizate de specialisti ai serviciilor de informatii militare. Este limpede ca presedintele Roosevelt isi dorea implicarea SUA in razboiul izbucnit la 1 septembrie 1939, dar cifrele furnizate de un sondaj realizat in decembrie 1941, cu putine zile inaintea atacului de la Pearl Harbor, aratau ca americanii isi schimbasera semnificativ perceptia asupra razboiului – fata de 64% care se pronuntasera, in mai 1940, in favoarea pacii, doar 32% mai erau, in decembrie 1941, pe aceleasi pozitii – si, deci, liderul de la Casa Alba n-ar fi avut nevoie de urzirea dezastrului de la baza navala din Pacific pentru a-si convinge compatriotii de necesitatea intrarii Statelor Unite in conflictul mondial.

Un prim mesaj-alarma a fost semnalat de Rufus Bratton, seful Sectiei Orientul Indepartat al Serviciului Informatii Militare, la 24 septembrie 1941, pentru ca acesta exprima un „interes neobisnuit" al japonezilor pentru Pearl Harbor. In acea perioada, negocierile politice dintre SUA si Japonia erau in plina desfasurare. Tot Bratton a fost cel care a avertizat, prea tarziu insa, printr-un nefast concurs de imprejurari, ca un ultim mesaj catre ambasadorul japonez din SUA, Kichisaburo Nomura – in care i se indica ora la care trebuie sa aduca la cunostinta raspunsul tarii sale catre Statele Unite – arata, daca se tinea seama de corespondenta fuselor orare, tinta probabila a atacului: Hawaii.

Capitanul Richmond K. Turner, cunoscut ca „Teribilul Turner", era, in decembrie 1941, seful Departamentului Planuri de Razboi, bucurandu-se de sprijinul amiralului Harold R. Stark, seful Operatiilor Navale, cel mai inalt post in Fortele Navale americane la acea vreme. Turner l-a convins pe Stark, in repetate randuri, ca japonezii vor ataca Rusia sau ca nu sunt in masura sa atace SUA, orientandu-se, de aceea, spre o confruntare cu Marea Britanie. Cand, dupa razboi, a fost declansata o ampla ancheta menita sa stabileasca responsabilitatile pentru atacul-surpriza de la Pearl Harbor, Turner si-a motivat optiunile prin posibilitatea ca informatiile despre un eventual atac in Arhipelagul Hawaii sa nu fie decat „alarme false", menite sa-i puna in incurcatura asupra scopurilor precise urmarite de japonezi. Capitanul Laurence Stafford, a carui sarcina era decriptarea mesajelor Purple, a avertizat de mai multe ori asupra unui posibil atac, dar a fost in cele din urma inlaturat din functie de amiralul Noyes, seful Directiei Comunicatii Navale, pentru a nu mai contrazice linistitoarele aprecieri ale capitanului Richmond K. Turner.

Dincolo de avertismentele specialistilor in informatii militare, ar fi putut sa mai atraga atentia si detectarea unor submarine japoneze in apropierea bazei navale americane (unul fiind scufundat de distrugatoarele americane in dimineata zilei de 7 decembrie 1941) sau semnalarea, putin dupa ora 7, de catre cea mai nordica statie radar aflata pe insula Oahu, a unei mari forte aeriene, socotindu-se, in mod eronat, ca era vorba de bombardiere B-17 care urmau sa soseasca din California.

Atat Noyes, cat si Turner, desi responsabili de dezastrul de la Pearl Harbor (patru nave de linie au fost scufundate si alte patru grav avariate, peste 250 de avioane au fost distruse, inregistrandu-se peste 3.500 de morti si raniti) au fost promovati, in timp ce „Casandrele" in uniforma, colonelul Rufus Bratton si capitanul Laurence Stafford, au „beneficiat" de posturi neinsemnate, fiind discreditati si supusi oprobriului.

Ca intotdeauna, intr-un tarziu, doar istoria le mai face dreptate.

http://www.presamil.ro/SMM/2004/02/pag%2013.htm
http://www.presamil.ro/SMM/2004/05/pag%2013.htm