Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Florile crescute în pământul îmbibat de sânge
NIMIC NOU PE FRONTUL DE VEST
Pe malul drept al Tisei, trupul unui ofiţer român zace inert. E o toamnă urâtă şi rece, într-un 1944 confuz şi parcă fără viitor. Plutonul 3 din Regimentul 2 Călăraşi merge într-o misiune de recunoaştere. Sergentul major Emilian Ezechil, comandantul detaşamentului, îşi forţează din nou destinul. E vârf de anvangardă într-un război care şi-a dat peste cap toate calculele în seara-loterie, 23 august 1944. România nu mai joacă de partea Axei, nemţii sunt astăzi duşmanii, iar sovieticii aliaţi.Au trecut aproape doi ani de la
acel 26 decembrie 1942 în care Ezechil păcălise moartea venită pe tancurile ruseşti. [Citeste]

CUM SE LUCRA CU ION ILIESCU

„Am făcut cerere pentru un Trabant şi mi-au dat o Dacie”

Emilian Ezechil a trăit cu o oroare pe front: că va rămâne ”un neterminat”. Nu putea concepe să nu aibă studii superioare. A absolvit Facultatea de Subinigineri Silvici din Timişoara, promoţia 1949, şi Facultatea de Silvicultură din Braşov, promoţia 1953. Ca inginer silvic, a lucrat în anii ’50-’60 la centrala Întreprinderii de Corectare a Torenţilor şi Ameliorare a Terenurilor Degradate, şi apoi la Institutul de Ceretări Forestiere.

Cercetătorul Ezechil a primit în anul 1976 o bursă a Agenţiei franceze pentru cooperarea tehnică industrială şi economică. Comuniştii nu l-au lăsat să o onoreze. Avea un dosar prost: ”Frate’miu făcuse Canalul, eu nu îi iubeam din calea afară, cum să-mi dea drumul?”.

Ţărănist până la moarte

În acelaşi an a fost transferat la Consiliul Naţional al Apelor (CNA). Aici a ajuns să lucreze cu Ion Iliescu: ”Când am ieşit la pensie, în 1983, Iliescu era şef la CNA. Eu nu l-am agreat ca şef al statului. Nu l-am votat. În 1990 am votat cu ţărăniştii mei, cu Ion Raţiu. O să fiu ţărănist până mor, o avem din familie, pentru ce au pătimit ai mei?

N-am conceput niciodată să trec de la un partid la altul. Cu Ion Iliescu nu se lucra greu, era deschis. Ţin minte că am făcut o cerere pentru un Trabant, că mergeam mult pe teren. Iliescu a semnat "cu rugămintea de a se împlini solicitarea", ba, mai mult, nu mi-au dat Trabant, ci o Dacie 1300”.

”PURGATORIUL” DIN STEPA CALMUCĂ

Pregătiri pentru infernul de la Stalingrad

La 70 de kilometri de Stalingrad, Ezechil şi camarazii lui au fost debarcaţi în gara Simowniki şi dirijaţi înspre Elista, capitala stepei Calmuce. Unităţile de cavalerie ale românilor aveau misiunea de a supraveghea spaţiul de război. Ezechil şi ceilalţi absolvenţi ai şcolii de subofiţeri, rezerva de cavalerie, au fost chemaţi la comanda regimentului şi timp de şapte zile li s-a predat sistemul complicat de cifrare-descifrare al transmisiunilor întregului front românesc.

În perioada asta au fost cartiruiţi la familiile din zonă. Emilian Ezechil a nimerit într-o casă modestă din chirpici cu pardoseala din pământ. Capul familiei era mereu plecat la un colhoz, undeva departe. Soţia lui, care avea în jur de treizeci de ani, l-a hrănit bine pe Ezechil, în speranţa unei recompense sexuale. Cum tânărul cavalerist îşi impusese să se ţină departe de ”necazuri cu femeile”, a sfârşit prin a nu mai fi servit nici măcar cu o bucată de pâine.

”Nu-ţi dau fiindcă nu ai vrut să mă iubeşti!”, i-a retezat-o, scurt, femeia sovietică. Următoarea oprire: linia de front, la sud de Stalingrad. Iadul.

CEA MAI URÂTĂ ZI

Lacuri de sânge şi carne aburindă pe zăpadă

Pe 26 decembrie 1942 a fost frig. Emilian Ezechil crede că undeva la minus 45 de grade. Românii tremurau, aşteptând degeaba ajutoarele promise de nemţi. Era zece dimineaţa şi niciunul din cele trei sute de avioane de bombardament, niciunul din cele trei sute de tancuri germane făgăduite, n-a apărut.

Emilian Ezechil se ridică şi face un pas. ”Asta m-a salvat, un singur pas, altfel mă călca un tanc”. Între viaţă şi moarte stăteau doar câţiva zeci de centimetri şi un destin. Fugind printre tancuri, Ezechil a văzut ceva ce i-a amintit de un tablou din secolul XVI, ”Triumful morţii”: soldaţi români pietrificaţi de groază, care se strângeau pâlcuri, iar tancurile ruseşti le spulberau, lăsând în urmă lacuri de sânge şi carne caldă, aburindă, pe zăpadă.

A fugit instinctiv de toate mulţimile, căutând să rămână singur. Dar fără să arunce arma. Un tanc l-a urmărit, toate proiectilele i-au trecut pe lângă urechi. Primul avion al Axei care a apărut a distrus chiar monstrul blindat care-l hăituia. Ezechil a mers tot înainte, până când s-a întâlnit cu un calmuc. I-a cerut apă şi când a băut-o, pe nerăsuflate, a simţit ceva, ca şi cum un plămân i s-ar fi rupt.

În faţă se zărea o armată, calmucul zicea că e cea Roşie, iar Ezechil şi-a pus ţeava puştii sub barbă ăi a dat piedica la o parte. Degetele îngheţate se îndreptau spre trăgaci, însă în inimă cobora un gând, ca un duh sfânt: ”Astăzi este a doua zi de Crăciun. Să fiu eu oare criminalul propriei mele vieţi?”. A pornit spre armata din zare, hotărât să se predea. Au tras înspre el, nu l-au nimerit, şi apoi, ca şi cum un dirijor invizibil ar fi oprit totul, gloanţele au tăcut. Cei care trăgeau erau români.

CINCI LEI PENTRU O FRUNZĂ ŞI O LECŢIE

Amintirile unei amenzi de acum şapte decenii

În 1935, Emilian Ezechil era un adolescent venit de la ţară în Bucureşti. S-a dus să se plimbe în Grădina Cişmigiu: ”Am rupt o frunză. Nu fac doi paşi – în faţa mea un gardian. Mi-a dat cinci lei amendă. Aveam şaisprezece ani, iar ăia cinci lei îi ţin minte cât oi trăi!”. A înţeles atunci: ”Educaţia nu se poate face doar cu vorbă bună. România nu o să se schimbe până când nu se vor aplica legile. Păi, când eram eu tânăr era un poliţist surdomut pe Calea Victoriei, pe bulevard. Surdomut, dar cum îşi făcea treaba!”.

Altădată, nişte şuţi i-au furat toţi banii în tramvai. Abia luase salariul. A doua zi, şefii l-au văzut abătut: ”Ce e, mă, Emile?”. După ce şi-a povestit necazul, a primit încă o dată toată leafa. Explicaţia stă într-o moralitate care s-a pierdut pe undeva pe drumul ăsta întunecat care nu ştim unde duce: ”Pe atunci se punea preţ pe credibilitate. Nu umbla lumea cu minciuna, ca acum!”.

ÎNTRE TRAGIC ŞI COMIC

Un creştin cu pantalonii în vine

După retragerea de la Stalingrad, înspre Rostov, Ezechil şi camarazii din unitatea lui au fost cartiruiţi în localitatea Yelisevka. După 14 zile de carantină au continuat retragerea pe jos, prin ger. În retragere, pe jos şi prin ger se poate întâmpla şi aşa: ”Era un frig ucigător şi trebuia să-mi fac nevoile”. Cu greu, Emilian şi-a dat pantalonii jos.

Însă, oricât s-a chinuit, n-a mai avut puterea să şi-i ridice. ”Cu pantalonii lăsaţi pe vine,precum copiii mici şi cu mădularele vineţii şi îngheţate bocnă” s-a dus spre colhozul din apropiere. Acolo a dat peste o tânără pe care a rugat-o să-i ridice pantalonii şi să-i închidă cureaua.

Pe aripile vântului, cu Iisus Hristos

Dialogul care urmează e suprarealist. Fata: ”Eşti creştin?”. Ezechil: ”Da!”. Ea: ”Păi dacă eşti creştin, de ce nu te rogi la Iisus Hristos să te ia pe aripile vântului acesta care suflă cu atâta putere şi să te ducă în sânul familiei, ca să nu mai suferi aşa de mult!”. Ezechil (patetic): ”Îmi ridici, te rog, pantalonii? O ia coloană prea înainte şi nu o să-i mai pot prinde!...”.

Era martie 1943 şi Regimentul 2 Călăraşi se întoarcea acasă, la Caracal. Atunci a văzut Emilian Ezechil o scenă cum nu s-a văzut nici pe marile ecrane, în filmele cele mai bune. Trenul cotea de la Piatra Olt spre Caracal şi dintr-o dată toţi ţăranii de pe câmp şi-au abandonat uneltele pe brazdă şi au alergat fluturând mâinile spre trenul ca o cutie a Pandorei care mai ascundea doar speranţa unor veşti de la copiii lor plecaţi pe front.

Plângeau de bucurie, se agăţau de barele trenului în mers şi întrebau de ai lor. Emilian Ezechil vorbeşte simplu, sincer şi definitiv: ”Scena asta, scena asta n-o pot uita...”.

Spionii "Romeo" folositi pentru a seduce secretarele germane, in timpul Razboiului Rece

In timpul Razboiului Rece, membrii Stasi - politia secreta din Germania de Est - au trimis spioni "Romeo", in Vest.

Diplomatii si spionajul
"Cel mai important spion al celui de al Doilea Razboi Mondial"
Multa vreme calitatea de spion care a avut cea mai hotaratoare contributie la victoria impotriva Germaniei fasciste a fost atribuita, pe rand, fie lui Richard Sorge, fie lui Rado sau altora. Aportul acestor asi ai informatiilor, care, in marea lor majoritate, apartineau serviciilor de spionaj ale Aliatilor, a ajuns sa fie concurat recent de o alta personalitate a "razboiului secret" din interiorul Reich-ului, diplomatul Fritz Kolbe (1900-1971).
Pentru ca a refuzat sa intre in partidul nazist, Kolbe nu a putut beneficia de posturi diplomatice in exterior, in afara de Cape Town si Madrid. Chiar in aceste posturi, Kolbe a trecut la actiuni, punand la dispozitia evreilor pasapoarte, cu care puteau parasi Germania.
Din 1941, se hotareste sa actioneze direct impotriva regimului nazist. Se pare ca aceasta hotarare a luat-o cu ocazia unei reuniuni a unui grup antinazist, condus de Ferdinand Sauerbruch, cand a aflat despre planurile de exterminare in lagare de concentrare ale regimului national-socialist.
Ocazia de a actiona ii este oferita de calitatea sa de curier diplomatic pentru Elvetia, ceea ce ii da posibilitatea de a pune la dispozitia Ambasadei Angliei documente de mare importanta. Totusi, cu ocazia unui prim contact cu serviciul de informatii englez, la 15 august 1943, nu i se acorda credibilitate. Dupa razboi, autoritatile engleze isi vor exprima tardiv regretul pentru aceasta eroare. In schimb, din 1944 (mai bine mai tarziu decat niciodata!), serviciul de informatii al SUA (OSS) realizeaza valoarea de agent a lui Kolbe, caruia i se accepta serviciile, primind si un nume de cod. Kolbe va lucra pentru OSS, fiind in contact cu Allen Welsh Dulles, repezentantul serviciului in Elvetia. OSS a realizat autenticitatea si valoarea informatiilor furnizate de Kolbe, care a transmis nu mai putin de 1.600 de documente, fiind considerat ulterior de catre CIA, urmasa OSS, drept "cel mai important spion al celui de al Doilea Razboi Mondial".
Dintre domeniile asupra carora Kolbe a furnizat informatii sunt de amintit unele decisive pentru desfasurarea conflagratiei mondiale: programele de producere a rachetelor V1 si V2, precum si a avionului cu reactie Messerschmitt Me 262; presupunerile Germaniei in legatura cu locul unde urma sa aiba loc debarcarea Aliatilor; planurile Japoniei in Asia de Sud-Est ; lista agentilor germani din Marea Britanie, Suedia, Spania si Turcia; activitatea agentului Elyesa Bazna in cadrul Ambasadei Marii Britanii de la Istanbul. Informatiile oferite de Kolbe au dat posibilitatea localizarii Comandamentului suprem al lui Hitler din Prusia Orientala, de la Wolfsschanze. Kolbe a avertizat asupra pericolului atacarii, de catre submarinele germane, a navelor Aliatilor si a informat asupra masurilor care urma sa fie luate impotriva evreilor din Roma, ca si in legatura cu cele referitoare la deportarea evreilor din Ungaria de catre Eichmann, in primavara anului 1944. In fine, de mare importanta au fost informatiile sale despre relatiile dintre partenerii din Axa. Valoarea si gradul de confidentialitate a documentelor microfilmate transmise de Kolbe, prin... servicul de coletarie al cailor ferate germane spre Elvetia (dar uneori transportate si personal) reiese si din faptul ca de continutrul lor era permis sa ia cunostinta doar presedintele Roosevelt si inca alte cateva persoane. Chiar presedintele a recunoscut, in 1944, ca sursa reprezentata de Kolbe "a fost probabil cea dintai inflitrare majora in interiorul spionajului german la varf". Iar britanicii au recunoscut, tardiv, ca diplomatul german a fost "cea mai inteligenta sursa din intreg razboiul".
In 1943, Kolbe redactase un testament pentru fiul sau, depozitat la Berna, in care ii cerea ca, in caz ca va fi ucis de nazisti, sa nu ii urasca pe asasinii sai si sa ramana fidel idealurilor libertatii Germaniei. Iar, in 1965, scria: "Am fost un patriot german cu fata umana. Scopul meu a fost de a scurta razboiul pentru nefericitii mei compatrioti si de a usura suferintele celor din lagarele de concentrare".
Totusi, dupa razboi, Kolbe a fost considerat in unele medii politice germane, doar un "tradator" interesat, desi refuzase sa primeasca din partea Aliatilor orice fel de recompensa baneasca si nu a dobandit vreo pozitie proeminenta.
Din contra, dupa razboi, lui Kolbe i s-a refuzat reintegrarea in Ministerul Federal de Externe, prin decizia unui diplomat care fusese... membru al partidului national-socialist! Astfel incat Kolbe este pus in situatia sa isi castige existenta in Elvetia, ca simplu comerciant, reprezentant al unei firme americane, pana la moartea sa, intr-un spital elvetian, in 1971.
"Riscurile pe care si le-a asumat Kolbe au fost incalculabile. Sper ca injustitia care i-a fost facuta sa inceteze si intr-o zi sa i se recunoasca adevaratul rol", scria Allen Dulles, cu care Kolbe colaborase in Elvetia, deci persoana cea mai avizata in ceea ce priveste contributia sa informativa la cauza Aliatilor. Dupa ce, peste cinci decenii, cei mai multi dintre compatriotii sai nu auzisera niciodata de Kolbe, el a patruns in constiinta opiniei publice prin prima biografie care i-a fost consacrata, datorata lui Lucas Delattre, Un spion in inima celui de al Treilea Reich, aparuta abia in 2004.
Ca o recunoastere a rolului hotarator al lui Kolbe, in septembrie 2004, ministrul de externe din acel moment al RFGermania, Joschka Fischer, a dat numele sau unei sali de conferinta din sediul ministerului, unde a fost fixata si o placa, amintind de faptele de curaj ale diplomatului german. "Este foarte tarziu, dar nu prea tarziu, pentru a ne arata recunostinta", a adaugat Joschka Fischer.

Si consulii romani la Viena si-au facut datoria
Intre diplomatii care au merite incontestabile in salvarea persoanelor de origine evreiasca din diferite tari ocupate sau aliate cu Germania s-au aflat si consulii romani de la Vichy, dar si de la Viena. Dat fiind ca asemenea actiuni contraveneau legislatiei si politicii oficiale a Germaniei naziste, implicand riscuri reale, se poate afirma ca ele s-au incadrat unor "conspiratii salvatoare".
In perioada in care am indeplinit functia de atasat cultural al Ambasadei Romaniei la Viena, am primit solicitarea de la o familie de evrei originari din Bucovina de a-i identifica pe urmasii consulilor romani de la Viena din perioada celui de al Doilea Razboi Mondial, Constantin Mares si Radu Flondor, pentru a le aduce multumiri datorate masurilor active pe care acestia le intreprinsesera in vederea salvarii unor evrei romani, aflati in Austria, de la deportarea in lagarele de exterminare naziste.
In ce au constat actiunile salvatoare ale consulilor romani la Viena? In primul rand, au permis acestor familii sa se adaposteasca in Consulat (dupa anexarea Austriei de catre Germania, fosta Legatie fusese transformata in reprezentanta consulara), unde au primit ajutor si hrana. In afara de aceasta, consulii romani le pun la dispozitie refugiatilor o serie de documente care le pun la adapost persoana si avutul.
[color:2a78=#000]In cele din urma, pentru a-i feri de pericolul viitoarelor transporturi catre lagarele de exterminare, consulii romani inlesnesc evreilor originari din [color:2a78=#0494e1! important]Romania, aflati in acel moment la Viena, intoarcerea in tara de origine prin emiterea documentelor necesare intoarcerii in tara de origine, unde, dupa 1942, masurile antisemite scazusera in intensitate, putand avea posibilitatea, mai tarziu, sa se refugieze in Palestina.
Asa cum am aratat, asemenea initiative au avut si alti consuli, diplomati romani, ele conformandu-se, de fapt, unei dipozitii din 1941 a Ministerului Afacerilor Straine de la Bucuresti, prin care membrii misiunilor diplomatice erau autorizati sa acorde "protectie tuturor cetatenilor romani din strainatate, fara nici o distinctiune".
Ce riscau totusi consulii romani la Viena "conspiratori" prin aceste actiuni care "sabotau" chiar legislatia germana referitoare la "solutionarea finala a problemei evreiesti"? Probabil chiar internarea in lagarele de exterminare de care voiau sa-si faca salvati conationali.
In tot cazul, masuri impotriva lor au fost luate chiar de autoritatile romanesti, dupa instaurarea regimului comnunist: atunci cand, in 1948, Ana Pauker a devenit ministru de externe, consulii C. Mares si R. Flondor au fost "epurati", alaturi de alti colegi ai lor, din "corpul diplomatic".
...Din pacate, masurile pe care le-am intreprins in vederea depistarii unor urmasi ai consulilor romani de la Viena nu au putut da rezultate. Poate printre cititorii acestor randuri se vor afla persoane care sa sprijine aceasta tentativa.
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/diplomatii-si-spionajul-v-3077625/

Fenomenul Kamikaze
In 1941 puterea Japoniei se afla la zenit: cucerise intinse teritorii in Asia de Sud-Est si in bazinul Pacificului si detinea o formidabila masina de razboi navala, terestra si aeriana capabila sa le mentina. Insa in ciuda modernizarii ideologia care ii sustinea moral expansiunea, fapt paradoxal, era pur medievala: supunere absoluta fata de imparat, urmasul direct al zeitei soarelui, Amaterasu-ÿmi-Kami, si fata de superior cu pretul vietii; revalorizarea vechiului cod al razboinicului, Bushidÿ, specific defunctei clase a samurailor, si al seppuku – sinuciderea rituala in cazul unei infrangeri – corolarul acestuia; reactualizarea shintÿ – Calea Zeilor, stravechea religie animista japoneza – prin Templul Yasukuni, noul Altar al Natiunii, al carui ctitor, imparatul Mutsuhito, l-a dedicat memoriei eroilor Epocii Meiji, perioada inceputului modernizarii Japoniei, a transformarii sale dintr-un stat izolat intr-o mare putere regionala; si, mai ales, exaltarea mitului stravechiului "Pamant al Zeilor" reprezentat de catre Japonia, care are prin urmare dreptul moral de a supune alte state in virtutea originii sale sacre.

La 3 ianuarie 1941 generalul Hideki Tojo, ministru al armatei si viitor sef al guvernului, ordona raspandirea unei brosuri, Senjin Kun (Etica bataliei), indreptar ideologic al armatei, in care se afirma, printre altele:
"Un sens sublim al sacrificiului de sine trebuie sa te calauzeasca tot timpul vietii, pana la moarte. Nu te gandi la moarte pana ce nu epuizezi fiecare gram din puterea ta ca sa-ti indeplinesti indatoririle. Fa-ti o bucurie din a-ti folosi fiecare particica din forta fizica si spirituala la lucrul pe care il ai de facut. Nu te teme ca mori pentru cauza dreptatii eterne. Nu muri intr-un fel care sa lase in urma ta un nume rau."
La 7 decembrie 1941 Flota Combinata japoneza loveste si distruge, prin surprindere, Flota americana a Pacificului, andocata in radele portului Perlei, din insulele Hawaii. SUA era ultimul obstacol in calea impunerii suprematiei definitive a Japoniei in Pacific. Succesul de la 7 decembrie a fost anulat. Patru ani mai tarziu Flota Combinata era anihilata de flota SUA dupa un lung sir de infrangeri.

Intre aceste infrangeri s-a numarat si cea din vara anului 1943. Lupta a fost Stalingradul Pacificului – dat fiind ca Japonia, similar aliatului sau german dupa catastrofa din orasul de pe Volga, intelege faptul ca nu mai poate spera intr-un sfarsit victorios a razboiului. si, asemeni aliatului sau de cealalta parte a globului, spera, totusi, intr-un reviriment militar miraculos, datorat utilizarii pe scara larga a unor arme secrete. Pentru Germania aceste arme s-au numit V-1 si V-2, adica bomba dirijata si racheta, datorate eforturilor savantilor grupati in Centrul Peenemüde, Berlin; pentru Japonia aceste arme s-au numit atac banzai, Ohka, shinio, tyeisintai si kaiten bazate ideologic pe tactica kesshi (sfideaza moartea), enuntata teoretic anterior anului 1941.

Prin mijloace industriale urma sa fie asigurat suportul logistic necesar executarii de lovituri navale, terestre si aeriene sinucigase la scara mare, astfel incat spiritul sa infranga materia, altfel zis sa fie contracarata indiscutabila superioritate tehnologica americana prin spiritul de sacrificiu al milioanelor de ostasi japonezi, indiferent de arma. Yomiuri Shimbun, cotidian de mare tiraj, va inalta un omagiu fierbinte celor care vor pieri in atacurile sinucigase (aici, aeriene): "si cei care vor purta aceste atacuri, fara sa se ingrijeasca de vietile lor, vor merita numele de ostasi ai zeilor". Articolul a fost publicat in vara anului 1944, cand programele pentru proiectarea si realizarea aparatelor necesare misiunilor suicidale erau in plina desfasurare.
Atacurile banzai au fost prima etapa a industrializarii mortii pe altarul patriei. Constau, pana in 1945, intr-un ultim asalt al supravietuitorilor garnizoanei unei insule ocupate de catre japonezi asupra pozitiilor atacantului american, care pana atunci reusise lichidarea de facto a capacitatii de rezistenta a aparatorilor.

Denumirea unor astfel de atacuri deriva din urletul de lupta japonez, banzai, o urare catre imparat de a trai 10.000 de ani. Sustinerea materiala a unui astfel de asalt era inexistenta, deoarece japonezii erau lipsiti de mijloace. Dorinta lor era de a ucide cat mai multi dusmani inainte de a fi ei insisi ucisi. Americanii, in prima etapa a razboiului, nu asteptau un astfel de asalt, ci la predarea garnizoanei, astfel ca au avut pierderi mari. Ulterior au devenit mai atenti, astfel ca japonezii erau lichidati inainte sa poata atinge liniile americane. Atacurile banzai puteau fi si individuale – fixarea de corp, voluntar, a unei mine magnetice antitanc, strecurarea pana in unghiul mort de observatie al blindatului si apoi intre senile, si detonarea minei impreuna cu propriul corp si blindatul inamic. Din aceste atacuri banzai, mai precis din ultima lor varianta, deriva Divizia Tyeisintai a generalului Nabutakye Konda, activa pe frontul manciurian in august 1945.

Soldatii purtau pe corp o vesta speciala, incarcata cu batoane de trotil interconectate la un detonator, declansat prin actionarea unui cablu terminat cu inel metalic. Erau folositi contra unui atac desfasurat al unor blindate, intr-o zona de campie – un imens camp mobil de mine. Similar predecesorilor, urmau sa detoneze blindatul inamic odata cu propriul corp, in aceeasi maniera. Unitatea nu a fost insa la inaltimea asteptarilor superiorilor sai – blindatele sovietice au lichidat-o usor, fara a plati un pret prea ridicat – doar cateva tancuri. In etapa urmatoare au fost folosite avioane Ohka, submarine kaiten, vedete shinio in executarea de atacuri sinucigase asupra fortelor americane. In 1281 Kubilai Han, stapanul unei jumatati din imperiul cucerit de catre Genghis Han, ilustrul sau bunic, organizeaza cucerirea Japoniei.

Un taifun (vant divin), numit si kamikazi, ii scufunda insa in largul Marii Interioare a Japoniei flota pregatita pentru debarcare, cam 1000 de nave. Momentul reprezinta pentru japonezi confirmarea ocrotirii lor de catre zei; ulterior, la circa 7 secole de la eveniment, supranumele de kamikazi va fi acordat pilotilor voluntari care cadeau in picaj cu avioanele lor asupra navelor americane – ei fiind salvarea tarii de la pieire din perspectiva propagandei japoneze. Initial acestia zburau pe avioane de vanatoare "Zero" uzate, incarcate cu bombe de cate 250 kg. fiecare; ulterior a fost elaborat proiectul Yokosuka MXY-7 Ohka (Floare de cires exploziva). Americanii vor numi acest avion baka (nebun).

Ohka era o avioneta derivata din bomba zburatoare dirijata germana V-1. Constructia sa era de o robusta simplitate – fuselaj metalic, aripi si ampenaj din lemn; propulsia se baza, principial, pe utilizarea prafului de pusca, sistem rogo, ceea ce ii asigura o viteza de 900km./ ora. Jumatatea-fata a avionetei reprezenta o bomba de 500 kg., armata si detonata in urma unei actiuni simultane a 6 focoase: doua principale, pentru armarea si detonarea la contact a bombei dirijate uman, si patru secundare, avand montat fiecare cate un temporizator, menite sa elimine posibilitatea declansarii accidentale a dispozitivului exploziv. La mijlocul avionetei erau amplasate carlinga, stramta, cu sistemul de comenzi si aripile, scurte; jumatatea-spate continea sistemul reactiv de propulsie si avea montat ampenajul.

Nu exista tren de aterizare, avioneta fiind montata in lacasul bombelor unui bombardier, caruia ii era practicata in podea o gaura pentru cupola carlingii si accesul final al pilotului.sinucigas. Pe un bombardier puteau fi montate doua astfel de avionete. Avioneta, in tandem cu bombardierul-mama, intra in dotarea Corpului de Atac Special "Zeii Tunetului". Corpul cuprindea escadrilele Yamato, Shikishima, Azahi si Yamazakura. Au fost create cat mai multe posibil astfel de tandemuri, fiind construite nenumarate Ohka pentru a fi montate pe bombardiere modificate in serie. Corpul a fost folosit in bataliie pentru Filipine si Okinawa, cu pierderi dramatice, insa rezultate nesperat de bune – circa 400 de nave sunt, conform datelor documentare, scufundate sau avariate, cu pierderi umane proportionale. Au pierit 3913 piloti-sinucigasi japonezi. Efectele atacurilor sinucigase au fost anulate. Americanii reusesc sa compenseze relativ usor pierderile suferite, umane si materiale.

Kaiten (plecare spre cer) se bazau constructiv pe torpila model 93, lansata de marina japoneza in perioada interbelica. Torpila dispunea de un sistem propulsor de mare putere, si de mare silentiozitate, alimentat cu oxigen, alaturi de o sarcina utila de 300 kg. exploziv; raza sa de actiune era dubla comparativ cu raza de actiune a unei torpile clasice. Daca ii era fixat, inainte de lansare, un stabilizator de lemn in regiunea dorsala-spate, putea sa actioneze si in apele joase; transformata in submarin-sinucigas, ii sporeste greutatea, are probleme la nivel de motor, este greu de manevrat – existand permanent riscul de a se scufunda cu pilot cu tot la scurta vreme de la lansarea de pe submarinul-mama. Dupa modificari succesive este apta sa execute misiunile pentru care a fost modificata.

Pagubele provocate de kaiten-uri sunt, ca si cele provocate de Ohka, salutare; o realizare importanta a pilotilor acestor submarine este, in primavara anului 1945, scufundarea navei americane "Indianapolis", care transportase un set de planuri ale primei bombe atomice din lume.
Shinio sunt vedete foarte rapide, foarte joase, cu pescaj limitat, folosite pentru lovirea, in coca, a navei inamice, foarte aproape de linia de plutire, astfel incat scufundarea navei ca urmare a patrunderii unei mari cantitati de apa sa fie sigura. Dispuneau de o bomba in varf, a carei detonare se realiza prin contact. Au actionat in paralel cu dispozitivele kaiten, majoritar in batalia pentru Okinawa, insa efectele au fost sub asteptari. Sunt capturate de americani in cantitati relativ mari, similar dispozitivelor kaiten si avioanelor Ohka.

Conform credintei universal raspandite in anii razboiului, sufletele celor ucisi in cursul indeplinirii misiunilor-sinucigase urmau sa se revada la Templul-Altar Yasukuni din Tÿkyo – astfel ca veteranii Corpului "Zeii Tunetului" se intalnesc si azi la templu pentru a mentine vie, vesnic, legatura cu prietenii lor cazuti. Misiunile sinucigase nu au nimic din aura salbatica de romantism pe care incerca sa le-o imprime propaganda; voluntarii participanti la misiuni stiau ca urmau a fi avansati post-mortem, cu unul pana la doua grade, in functie de gradul initial – se gandeau prin urmare la viitorul familiilor lor cand semnau angajamentul, pentru ca acestia urmau sa primeasca o pensie de urmas net superioara pensiei unui orfan de razboi obisnuit.

După ce ani de zile, Comandamentul de Bombardament fusese adulat de britanici, acum, devenise ţinta tuturor criticilor şi a dispreţului public.
Mareşalul Aerului, Sir Arthur Harris, a devenit din gloriosul „Bomber” Harris dispreţuitul „Butcher” Harris („Măcelarul” Harris). Deşi Comandamentul de Bombardament administrase sectorul din armata britanică cu cele mai mari pierderi umane şi materiale din anii războiului, nicio decoraţie nu i-a fost acordată la sfârşit. În discursul dedicat victoriei în război, Sir Winston Churchill a omis să le aducă piloţilor de pe bombardierele britanice vreun omagiu.
După alegerile postbelice câştigate de Partidul Laburist, noul prim-ministru, socialistul Earl Attlee, s-a arătat şi mai hotărât: în ianuarie 1946, Sir Arthur „Butcher” Harris nu a mai fost nominalizat pe lista cu onoruri de război. Zilele „Bătăliei pentru Anglia” - de la începutul războiului – păreau uitate în 1946. Înţelegând că trebuie găsit un vinovat, Sir Arthur Harris a acceptat cu onoare această gravă insultă: la 13 februarie 1946 se autoexila în Africa de Sud.
De partea cealaltă a Oceanului, în Statele Unite, „8th Air Force” a avut parte de un tratament diferit. Piloţii americani au fost decoraţi pentru merite de război. Aceasta însă datorită inspiraţiei generalului George C. Marshall, care a declarat public, foarte liniştit, că americanii bombardaseră Dresda, dar „la cererea ruşilor”. O „gogoaşă”, o „dezinformare” care i-a salvat însă pe piloţii americani. „La cererea ruşilor” însemna că piloţii americani „prestaseră” doar un serviciu pentru Armata Roşie, aflată în ofensivă, conform unor planuri de bombardament existente la Moscova.
Argument suficient pentru liniştirea opiniei publice americane. La Nurenberg, bombardamentele de la Dresda nici măcar nu au fost menţionate, cu toate că făcuseră de două ori mai multe victime decât atacurile nucleare de la Hiroshima şi Nagasaki! Decenii la rând, masacrul de la Dresda, din februarie 1945, nu a existat pentru Aliaţi.

Şapte zile şi şapte nopţi, Dresda a fost pradă flăcărilor, făcând imposibil orice bilanţ al catastrofei După o săptămână, s-a constatat că din cele cinci teatre ale oraşului nu mai exista niciunul.
Din 44 de biserici, nouă fuseseră „rase de pe faţa pănântului”, iar 38 transformate în ruine. Din 139 de şcoli, 69 încetaseră să mai existe, iar 60 deveniseră şi ele nişte ruine fumegânde. După primul bombardament, peste 10.000 de locuitori ai Dresdei îşi găsiseră adăpost ascunzându-se în „Grosse Garten”, magnificul parc regal al oraşului. Aici i-a prins însă al doilea val de bombardamente şi „tornada de foc”, formată după primul val. În câteva minute, urganul flăcărilor i-a lovit pe cei din „Grosse Garten”. Parcul regal prezenta imagini de coşmar: copacii erau plini de resturi umane şi de haine, până şi bicicletele ajunseseră pe ramuri.
La Altmarkt, în piaţa veche, mulţi locuitori disperaţi au sărit în rezervorul cu apă, fiind descoperiţi înecaţi după o săptămână. În staţiile ferate din Dresda, „tornada de foc” a măturat totul atât la suprafaţă, cât şi în subteran, unde se găseau restaurante, pivniţe şi tuneluri. La Grădina Zoologică - bombardată de americani pe 14 februarie - resturile animalelor se amestecau cu cele ale oamenilor. Câteva animale scăpate de la Grădina Zoologică rătăceau prin oraş, căutându-şi salvarea în cele mai neaşteptate locuri. 9.000 de cadavre, care deveniseră de nerecunoscut, au fost depuse mai târziu în containere şi înmormântate într-o mare groapă comună.
R.H.S. Crossman dezvăluie că, până la bombardamentul apocaliptic de la Dresda, în parlamentul britanic criticii bombardamentelor formau doar o minoritate neluată în seamă. După Dresda, presiunea opiniei publice - oripilată de unele relatări de presă şi ale piloţilor, care povestiseră rudelor şi prietenilor - i-a determinat şi pe politicieni să bată în retragere. Simţind că pierde teren, Churchill însuşi a trimis un memorandum Statului Major al Aerului, care începea cu cuvintele: „Mi se pare că a venit momentul ca bombardarea oraşelor germane doar în scop de teroare, indiferent de pretext, să fie revizuită”.
Acest memorandum, de pe 28 martie 1945, a stârnit furia Statului Major al Aerului, mai ales pentru distanţa pe care Churchill o lua - mai nou - faţă de crimele de război de care se făcea el, în primul rând, vinovat: toate ordinele veniseră de la Churchill, care acum cerea, pe un ton ipocrit, „revizuirea” unei tactici de bombardament urmate timp de aproape un an, cât sperase el că germanii se vor preda necondiţionat”. Atât de ultragiat s-a simţit Sir Arthur Harris, şeful Statului Major al Aerului, scrie Crossman, încât i-a cerut lui Churchill să-şi revizuiască memorandumul într-un document „ceva mai discret şi cu cuvinte mai potrivit alese”. Dar răul fusese făcut, declară Crossman.

„Uraganul de foc” de la Dresda a fost cel mai mare incendiu cunoscut de Terra, vizibil de la 200 de km distanţă, după cum au relatat ulterior mai mulţi piloţi britanici. Incendiile au izbucnit cu violenţă în mii de locuri şi, din cauza vântului, au căpătat o întindere enormă.
Căldura imensă degajată în centrul incendiului, de coloana înaltă de foc şi fum, a creat o teribilă lipsă de oxigen. Din cauza presiunii de la baza marelui incendiu şi a diferenţelor enorme de temperatură (în centru 600-1000 de grade Celsius, pe laterale - diferenţe de 30 de grade Celsius), s-a creat ceea ce specialiştii numesc o „tornadă de foc”, care s-a pus în mişcare cu violenţă, măturând totul în calea ei. Dar „tornada de foc” nu reprezenta decât primul val al planului britanic.
Exact trei ore mai târziu, la ora 1.10, în noaptea de 14 februarie 1945, peste 500 de „fortăreţe zburătoare”, constituite în valul al doilea, şi-au împărţit obiectivele: jumătate din bombardiere au întreţinut „nucleul central” al focului, în timp ce restul acţionau la limita ariei de incendiere, pentru a ajuta „tornada de foc” să se extindă cât mai mult. S-a raportat ulterior că bucăţi de corpuri omeneşti, haine, o mare cantitate de cenuşă umană sau membre atârnând în ramurile copacilor- proiectate de „tornada de foc” - s-au descoperit până la 20 de kilometri de Dresda. A doua zi, americanii din „8th Air Force” au luat în primire Oraşul Nou: 450 de bombardiere au făcut una cu pământul totul.
După terminarea celor trei valuri succesive de bombardamente aliate, personal medical şi ajutoare de urgenţă au început să sosească la Dresda din întreg centrul Germaniei. Ferocitatea bombardamentului de la Dresda urmărea să provoace capitularea imediată a Germaniei şi să-l impresioneze pe Stalin. Dar „tornada de foc” nu i-a îngenuncheat pe civilii germani. Nu bombele şi incendiul uriaş, ci avioanele de vânătoare Mustang, care coborau aproape razant cu solul şi mitraliau tot ce mişca, au avut un efect devastator asupra populaţiei.
În acest adevărat holocaust, şi-au pierdut viaţa - asfixiaţi, lichefiaţi, transformaţi în cenuşă - mult mai mulţi oameni decât au murit în urma exploziei nucleare de la Hiroshima ori Nagasaki. Nu este de mirare, aşadar, că decenii la rând, după război, nu s-a suflat niciun cuvânt despre „apocalipsa de la Dresda”, despre „tornada de foc” din februarie 1945, care a incinerat oraşul şi împrejurimile, iar la Nurenberg s-a tăcut mâlc despre această crimă de război care nu poate fi, totuşi, uitată.

Stalingrad inceputul sfarsitului

Stalingrad, 2 februarie 1943. Mii de soldati in uniforme germane ies din gropile inghetate si din casele transformate in ruine, ridicand mainile si indreptandu-se spre cel mai apropiat ofiter sovietic, pentru a se preda.

Pe 13 februaire 1945, ora 22.20, „uraganul de foc” a coborât asupra Dresdei.
Primul val - constituit de Grupul 5 Bombardiere britanic - a fost format din 250 de avioane de bombardament, care au lovit Dresda cu peste 650.000 de bombe incendiare şi 3.000 de bombe cu „explozibil înalt”, transformând vechiul centru al oraşului într-o mare de flăcări. Deoarece Dresda avea la acea dată 1.250.000 de locuitori, rezultă că britanicii au folosit o bombă incendiară la fiecare doi germani, o rată cu adevărat „apocaliptică”.
Trebuie precizat că bombele incendiare nu au o eficacitatea prea mare în distrugerea echipamentului militar greu sau a căilor ferate ori a podurilor. În schimb, produc maximum de pierderi de vieţi omeneşti.
Obiectivul primului val a fost îndeplinit: după cum declara Sir Arthur „Bomber” Harris, primul bombardament a „pus oraşul pe foc”.
Lipsa de apărare a Dresdei a permis bombardierelor britanice să coboare foarte jos, de unde au expediat cu maximă precizie bombele asupra unor femei, copii, bătrâni sau răniţi disperaţi.
În „dezinformarea” piloţilor dinaintea bombardamentului, acestora li s-a spus că la Dresda există un „mare arsenal militar” şi că în oraş sunt „două fabrici de gaze otrăvitoare”: arsenalul arsese încă din 1916, în primul război mondial; „fabricile de gaze otrăvitoare erau, în realitate, o fabrică pentru pastă de dinţi şi o fabrică pentru pudră de talc pentru nou-născuţi.
Deşi piloţii britanici care executau bombardamentul zburau la mică altitudine şi puteau vedea că lovesc doar în civili ori puteau vedea cu uşurinţă piaţa din centrul Dresdeişi spitalele pe care le incendiau, au executat totuşi ordinelepână în cele mai mici amănunte.

Spre deosebire de Alexander McKee, simplu martor al evenimentelor, mărturia lui R.H.S. Crossman este, în schimb, esenţială, tocmai datorită funcţiei deţinute de acesta în perioada războiului.
Ca director al lui „Psihological Warfare against Germany” („Războiul psihologic contra Germaniei”), Crossman dirija întreaga „dezinformare”: aşadar, nu numai că el cunoştea în amănunt toate evenimentele războiului, dar era iniţiat şi în „Scopurile ultime” ale Aliaţilor. În articolul citat la început, „Apocalipsă la Dresda”, Crossman scrie: „Devastarea Dresdei, în 1945, a fost una dintre crimele de război ai cărei autori ar fi trebuit să fie judecaţi la Nurnberg, dacă Tribunalul nu ar fi fost pervertit într-un instrument al justiţiei Aliaţilor”.
Preludiul bombardamentelor de la Dresda - scrie R.H.S. Crossman - a fost comunicatul sovietic din 12 ianuarie 1945, prin care se anunţa o ofensivă a Armatei Roşii pe toate fronturile şi înaintarea sovieticilor în Prusia şi Silezia. Comunicatul a fost urmat pe 26 ianuarie de traversarea Oder-ului de Armata Roşie, care ajungea astfel la vreo 60 de kilometri distanţă de Dresda. Churchill a devenit furios: pe 4 februarie, începea Conferinţa de la Ialta, iar ofensiva armată sovietică îi permitea lui Stalin ca, în timpul Conferinţei, să exercite mari presiuni asupra anglo-americanilor, în timp ce aliaţii occidentali veneau după ofensiva umilitoare din Ardennes, de Crăciun, a germanilor aflaţi sub comanda generalului Karl Von Rundstedt. 25 ianuarie 1945, scrie R.H.S. Crossman, a fost ziua când s-a luat decizia bombardării Dresdei.
Ministrul Apărării al Marii Britanii, Sir Archibald Sinclair, a încredinţat misiunea Comandamentului de Bombardament, de sub comanda mareşalului Aerului, Sir Arthur „Bomber” Harris, principalul responsabil pentru masacrul de la Dresda. Planul complet britanic prevedea bombardarea oraşelor Leipzig, Chemnitz şi Dresda - în cooperare cu aviaţia americană „8th Air Force” - conform celor cerute, în mod specific, de primul ministru Winston Churchill: „Raderea oraşelor de pe faţa pământului”, prin noua metodă de bombardament incendiar pusă la punct de britanici: „bombardamentele prin saturaţie”. O metodă prin care numeroasele incendii, provocate în prima fază, se uneau apoi, creând acel „uragande foc” care a lovit şi Dresda. Înainte de Dresda, fusese „bombardat prin saturaţie” Hamburgul, provocând acolo mari pagube materiale şi 40.000 de morţi: trei sferturi dintre victime au decedat din cauza monoxidului de carbon degajat de incendii.
Churchill considera că, prin acest „uragan de foc”, îl va face pe Stalin ceva mai prudent la Ialta. Din nefericire, vremea i-a jucat o festă lui Churchill, scrie R.H.S. Crossman: timpul defavorabil a făcut ca bombardarea Dresdei să se desfăşoare abia în 13 şi 14 februarie 1945, la două zile după încheierea Conferinţei de la Ialta, astfel că Stalin nu a avut de ce să fie impresionat (aliaţii anglo-americani au folosit totuşi „strategia” mai târziu, la Conferinţa de la Postdam, în timpul căreia s-a desfăşurat prima explozie nucleară americană la Los Alamos, dar Stalin nu a părut prea impresionat nici atunci, în mare măsură - se pare - pentru că credea că o „explozie nucleară” este doar o explozie mult mai puternică decât altele).
Planul mareşalului Aerului, SirArthur Harris, prevedea atacarea Dresdei în trei valuri aeriene succesive: două britanice, în noaptea de 13 februarie 1945, şi un bombardament de zi, efectuat de americani, pe 14 februarie. Obiectivul primului val era acela de a crea „tornada de foc” în Oraşul Vechi al Dresdei. Trei ore mai târziu, un covor de bombe avea să cadă peste locuitorii din Dresda, când încercau să stăvilească incendiile. Scopul celui de-al doilea val era să extindă aria aflată în flăcări. În sfârşit, a doua zi americanii aveau să atace Noul Oraş al Dresdei. Un asemenea atac prelungit, în trei valuri succesive, era un lucru unic şi unic a fost şi „succesul” său: între 120.000 şi 150.000 de victime, dublul Hiroshimei!

Alexander McKee a început să aibă dubii privind „eficacitatea militară” a bombardamentelor aliaţilor cu mult înaintea bombardamentului de la Dresda, din februarie 1945.
Ca militar în Armata 1 Canadiană, McKee a fost martor ocular la bombardarea oraşelor franceze „prietene”, Caen şi Lisieux: „obiectivele” erau civile.
„Nu sunt surprins că, în înaintarea trupelor noastre între Caen şi Lisieux, mulţi civili francezi ne-au întâmpinat cu focuri de armă”.
Canadianul a fost martor la distrugerea totală a oraşelor Emmerich şi Arnheim.
El relatează: „În Emmerich nu am văzut nicio singură clădire care să fi rămas intactă... Acest proces, făcut pe când oraşul era în mâna Aliaţilor, noi l-am numit, cu un cuvânt înşelător, «eliberare». Dacă asta se numeşte «eliberare», mă întreb cum naiba mai stă piatră pe piatră”.
La Dresda, bombardamentele au urmat o hartă ciudată. Existau câteva barăci militare, dar în Oraşul Nou, departe de zona vizitată de aviaţia Aliată.
Taberele din oraş, în schimb, erau ocupate de refugiaţii care fugeau din calea ruşilor.
Reţeaua de staţii ferate nu se afla nici ea în zona oraşului vechi, obiectivul principal al bombardamentelor.
Nici şoseaua principală, aflată la vest de oraş. Pe hărţile britanice nu figura, de fapt, nicio staţie de cale ferată şi niciun pod din Dresda, care - distruse - ar fi împiedicat legăturile cu Frontul de Est.
În 1978, istoricii militari americani au motivat distrugerea Dresdei ca fiind o „solicitare a sovieticilor”, dar, din păcate, nu s-au găsit documente în acest sens.
După război, McKee a căutat o explicaţie pentru masacrul de la Dresda.
Iată concluziile sale:

1) Începând cu sfârşitul verii lui 1944, „există dovezi că Aliaţii au urmărit un sfârşit rapid şi teribil al războiului, comiţând atrocităţi care să sperie inamicul şi să-l determine să se predea”.

2) „Comandanţii bombardierelor nu erau, de fapt, interesaţi de niciun obiectiv militar sau economic (...) Ceea ce căutau ei era o arie cât mai largă, pe care să o bombardeze cu uşurinţă şi să o incendieze (...) Atracţia Dresdei pentru «Comandamentul de Bombardament» a fost centrul vechi al oraşului, pentru că acesta putea fi incendiat foarte uşor şi arde magnific: şi exact asta au făcut”.

3) În momentul bombardamentelor din 13/14 februarie 1945, locuitorii Dresdei erau mai ales femei şi copii, refugiaţi din Est. Exista şi un număr de prizonieri aliaţi. Foarte puţini bărbaţi de vârstă militară se găseau în împrejurimi. McKee îi citează pe istoricii oficiali ai Comandamentului de Bombardament - Sir Charles Webster şi Dr. Noble Frankland -, care recunosc că „din nefericire, refugiaţii civili, îngheţaţi şi înfometaţi, au fost primul obiectiv al atacului aerian”.

4) Dresda era un oraş lipsit de apărare. Avioanele Luftwaffe zăceau la sol fără combustibil. Cu excepţia câtorva tunuri uşoare, toată antiaeriana oraşului fusese deplasată în alte locuri, mai expuse. McKee notează declaraţia unui britanic, participant direct la raid: „Adevărata noastră problemă a fost să nu fim loviţi de bombele lansate de alte avioane Lancaster care zburau deasupra noastră”.

5) Obiective militare nu au existat şi nici nu fuseseră măcar menţionate pe lista oficială a ţintelor. Printre obiectivele neglijate se număra podul de cale ferată de pe Elba. Nici reţeaua de căi ferate nu fusese precizată ca ţintă oficială.

6) În decursul raidului aliat din 14 februarie, bombardierele americane au lovit direct civili. „Printre cei care au pierdut totul într-o singură noapte s-a instaurat o panică de nedescris. Femei şi copii au căzut sub bombe. A fost un asasinat în masă”. Americanii au atacat până şi animalele de la Grădina Zoologică din Dresda.

7) McKee conchide că „Dresda a fost bombardată din raţiuni politice, nu militare, dar, din nou, fără efect. Exista mizerie, dar aceasta nu afecta războiul”.

S-a avansat şi teoria că bombardarea-masacru a Dresdei s-a făcut doar pentru a-l intimida pe Stalin, la Ialta, cu forţa aliaţilor anglo-americani.
Dacă aceasta a fost intenţia, în mod sigur, ea a eşuat: Stalin a rămas inflexibil la Ialta.
După opinia lui Alexander McKee, bombardarea Dresdei din februarie 1945 de către Aliaţia fost un „atac terorist contra civililor”, ordonat de Winston Churchill.
Sintagma „pagube colaterale”, se vede treaba, nu fusese încă inventată.

Crime de război: Dresda 1945 (I). Apocalipsă la Dresda
http://www.atac-online.ro/20-02-2009/Crime-de-razboi-Dresda-1945-I-Apocalipsa-la-Dresda.html
Recentele manifestaţii din Germania, care comemorau genocidul de la Dresda, de la sfârşitul războiului, au readus în memorie unul dintre cele mai groaznice masacre ale civililor din al Doilea Război Mondial.
Ocultat total din 1945 până în ziua de azi. Distrugerea Dresdei, în 1945, prin bombardamente aliate devastatoare - orientate împotriva civililor - rămâne unul dintre cele mai controversate episoade ale celui de-al Doilea Război Mondial. În februarie 1945, războiul era aproape de sfârşit, Germania părăsită de aliaţii ei, iar Dresda lipsită de orice relevanţă militară sau industrială. De secole, era un cunoscut centru cultural şi turistic, oraşul muzeelor şi al teatrelor, al stadioanelor, al vechilor biserici şi catedrale, al porţelanurilor, al artiştilor şi meşteşugarilor, al actorilor şi dansatorilor, al turiştilor, comercianţilor şi hotelurilor. Datorită faptului că nu avea nicio semnificaţie militară sau industrială, oraşul ajunsese să fie populat, în februarie 1945, mai ales de femei, bătrâni copii şi răniţi.
În acelaşi timp, aici veneau valuri de refugiaţi civili scăpaţi de ocupaţia Armatei Roşii şi a autorităţii sale. În oraş şi în afara lui, mai existau şi 25.000 de prizonieri aliaţi. Mai presus de toate, însă, Dresda era în 1945 un oraş lipsit de apărare: cele câteva baterii antiaeriene fuseseră deplasate în alte zone ale Germaniei. Pentru toate aceste motive, la Dresda, domnea în 1945 impresia că oraşul va scăpa de bombardamentele aliate devastatoare din alte părţi ale Germaniei, bombardamente care se înteţiseră mai ales din vara lui 1944. Cu toate acestea, în noaptea de 13 şi în dimineaţa de 14 februarie 1945 (ziua de Sf. Valentin), oraşul Dresda a fost lovit de trei valuri succesive de bombardamente, cu bombe incendiare ale aliaţilor anglo-americani, dirijate exclusiv împotriva populaţiei civile, care au transformat oraşul într-o ruină şi care au produs mai multe victime şi pagube materiale decât bomba nucleară de la Hiroshima!
Din 28.410 de imobile - cât avea Dresda înaintea bombardamentelor aliate din 1945 - au fost distruse 24.866. Dacă la Hiroshma au murit 71.879 de oameni în urma exploziei nucleare, la Dresda, cifra morţilor este cu mult mai înfricoşătoare: se estimează că între 120.000 şi 150.000 de civili germani şi-au pierdut viaţa în circa 12 ore de bombardamente intense. Din nefericire, Tribunalul de la Nurnberg - care a judecat crimele de război ale celui de-al Treilea Reich - nu a fost conceput să judece şi crimele de război ale URSS (Katyn, Starobielsk etc.) sau ale anglo-americanilor, dintre care bombardamentele de la Dresda împotriva civililor germani. Multă vreme, în jurul masacrului de la Dresda, din februarie 1945, s-a aşternut tăcerea. În anii -80--90, martori ai evenimentelor au rupt tăcerea şi au mărturisit adevărul.
Este cazul britanicului R.H.S. Crossman, directorul lui „Psichological Warefare Against Germany” („Război psihologic contra Germaniei”), care, în articolul „Apocalypse at Dresda: The long supressed story of the worst massacre in the history of the world” („Apocalipsă la Dresda: Îndelung înnăbuşita poveste a celui mai crud masacru din istoria lumii”), din „Esquire Magazine”, are marea calitate de a cunoaşte, în amănunt, raţiunile politice care au stat la baza masacrului; şi al militarului canadian Alexander McKee, care a scris o carte consacrată evenimentului: „Dresda 1945: The Devil Tinderbox” („Dresda 1945: Butoiul cu pulbere al diavolului”), carte apărută la New York, E.P. Dutton Inc, 1984. Cei doi autori reconstituie - din perspective diferite, dar complementare - ceea ce chiar Crossman nu se sfieşte să numească „cel mai cenzurat şi mai crud masacru al istoriei lumii”.

,,Titanicul” lui Hitler, cea mai mare catastrofă maritimă National Geographic difuzează azi, la ora 22.00, reconstituirea celui mai mare dezastru maritim. Scufundarea navei ,,Wilhelm Gustloff” continuă şi astăzi să nască controverse. A fost moartea celor peste 9.000 de oameni de pe vas un dezastru civil sau pierdere de război?
National Geographic transmite în această seară „Nava lui Hitler”, un documentar despre cea mai mare tragedie maritimă din istorie, un dezastru în care au murit 9.400 de oameni, de şase ori mai mulţi decât în urma scufundării vasului
Titanic.

Documentarul examinează evenimentele care au dus la scufundarea vasului şi aduce probe care ar putea duce la lămurirea misterelor şi a controverselor legate de caracterul, militar sau civil, al acestui dezastru.

Mărturii ale supravieţuitorilor, fotografii şi filme de arhivă compun acest portret detaliat şi sensibilizator al catastrofei.

Marea, singura salvare

Cu doar câteva săptămâni înaintea terminării celui de-al Doilea Război Mondial, mii de refugiaţi şi soldaţi germani încercau cu disperare să-şi găsească salvarea din calea armatei sovietice. Cu toate rutele tereste blocate, singura salvare se dovedea a fi Marea Baltică.

Pe 30 ianuarie 1945, la o temperatură de minus 20 de grade, peste 10.000 de oameni, majoritarea civili, au urcat la bordul vasului „Wilhelm Gustloff”, depăşind de cinci ori capacitatea navei.

Peste 5.000 dintre ei erau copii. La puţin timp după plecarea vasului din portul polonez Gdynia, vasul a fost reperat de submarinul sovietic S13, condus de căpitanul Alexander Marinesko.

Nava „Wilhelm Gustloff” a fost atacată cu trei torpile, care au atins şi motorul vasului. În mai puţin de 45 de minute, „Titanicul” lui Hitler a fost scufundat. Mulţi dintre refugiaţi au murit chiar la bordul vasului, în momentul torpilării sau în timpul scufundării. O parte a echipamentului de salvare a fost pierdut din cauza haosului creat.

Mărturii şocante

Mare parte a copiilor morţi au fost victimele vestelor de salvare, care erau concepute pentru susţinerea corpului unui adult.
„Erau capete de adulţi care pluteau în jurul meu, alături de care erau mii de picioare de copii ridicate în aer.

Capetele lor erau sub apă, erau înecaţi”, mărturiseşte în ziarul „The Independent” Heinz Schön, supravieţuitor al catastrofei şi unul dintre cei mai prolifici autori şi istorici ai acestui caz.

Marinesko, ,,eroul” român

Comandantul submarinului sovietic care a ordonat torpilarea vasul ,,Wilhelm Gustloff” era fiul unui marinar român şi al unei ucrainence.

El a fost considerat cel mai de succes comandant de submarine din Armata Roşie, după ce a reuşit să scufunde un al doilea vas german după atacarea vasul ,,Wilhelm Gustloff”.

Considerat un personaj controversat, el a fost retrogradat datorită problemelor cu alcoolul şi indisciplinei

Hitler a condamnat Leningradul la infometare

Armistitiul
(...) Lunile Ianuarie, Februarie si Martie 1944 au fost timpul de febrila actiune, atat pe plan intern, cat si extern, coalitia anglo-ruso-americana a acordat din nou timpul necesar pentru ca Romania sa paseasca la realizari concrete de ordin intern si extern. Cu toate sfortarile facute in aceste trei luni de cei patru lideri ai opozitiei, de a caror buna-credinta nu se indoiau cei cu care se trata la Cairo, totusi necesitatile de ordin militar au determinat si impus sa i se faca cunoscute poporului roman adevaratele greutati si suferinte ale razboiului, iar guvernului si cercurilor antonesciene ca marele lor aliat si garant este in plina prabusire.
Ziua de 4 Aprilie 1944 si cele ce au urmat dupa ea au aratat mai mult decat evident tuturor nebunia angajarii si persistarii ramanerii in razboi a Romaniei. Ion Antonescu si cercurile sale credeau si sperau in himere, obsesia realizarii bombei atomice de catre germani le intunecase complet judecata si, cu toate ca in scurtele momente de ratiune recunosteau momentan greseala si se angajau la remedierea ei, nu isi respectau propria lor hotarare, intre vorba si fapta era un abis.
Stiu ca intre 4 Aprilie si 23 August 1944 actiunile si eforturile celor patru lideri ai opozitiei atat pe plan extern, cat mai ales pe plan intern nu au incetat nici o clipa. Au gandit si folosit cele mai felurite metode, atat separat, cat si in comun, spre a ajunge si determina cat mai devreme iesirea Romaniei din razboi. Fata de ruso-anglo-americani au fost de totala buna-credinta si loialitate si in tot timpul au dovedit acestora ca tot ce le statea in putinta in acele timpuri s-au straduit cu toate riscurile si urmarile lor a le satisface. In mod continuu au aratat si personal lui Ion Antonescu, cat si cercurilor sale ca actiunea si scopul urmarite de ei si gruparile lor politice este dictat numai de interesele superioare ale tarii si ca sunt orisicand gata a-i sprijini in hotararea si realizarea iesirii noastre din razboi, lasandu-le intreaga glorie a acestei actiuni, beneficiind de toata recunostinta tarii. Mai mult, sunt gata a oferi garantia respectarii angajamentelor ce isi vor lua fata de ruso-anglo-americani, in momentul cand s-au hotarat si au semnat armistitiul.
Pentru a evidentia in mod concret greutatile, atmosfera si conditiunile in care au fost obligati a lucra cei patru exponenti ai partidelor grupate in blocul partidelor democrate, voi relata unul dintre ultimele evenimente principale care au dus si impus modul de realizare a actului de la 23 August 1944.
La inceputul lunii August 1944 aterizeaza pe aeropotul Baneasa o cursa speciala venind de la Istanbul din care coboara colonelul Traian Teodorescu, atasatul militar al Romaniei in Turcia. Direct de la aeroport acesta se deplaseaza la Ministerul de Externe, unde este imediat primit in audienta de Mihai Antonescu. Dupa ce ofiterul arata ministrului de Externe urgenta si importanta misiune ce o are, Mihai Antonescu avizeaza pe maresal, cerandu-i si obtinand de la acesta primirea imediata in audienta a trimisului special al Ambasadei romane din Ankara.
Inainte de a se desparti, Mihai Antonescu ii face col. Teodorescu exprese si insistente recomandari ca in prezentarea pe care o va face maresalului sa puna toata capacitatea de cunostinte si argumentare, pentru a-i determina lui Ion Antonescu hotararea definitiva de a incheia imediat armistitiul, inainte de a incepe ofensiva armatei sovietice, care urmeaza a se declansa la 15 August 1944.
Atasatul militar in Turcia, col. Traian Teodorescu, era trimis de ambasadorul Romaniei, Creteanu sAlexandru Cretzianut, care datorita relatiilor si increderii de care se bucura in cercurile diplomatice neutre aflase ca rusii sunt pe punctul de a-si termina regruparea si concentrarea fortelor in vederea reluarii ofensivei pe ziua de 15 August 1944, fiind consiliat a informa guvernul roman pentru a grabi incheierea armistitiului, Romania avand sanse de conditiuni mai satisfacatoare inainte de reluarea operatiunilor militare ofensive.
Informatia era extrem de pretioasa si impunea o actiune imediata, fapt ce a determinat trimiterea cu o cursa aeriana speciala a atasatului militar roman la Bucuresti.
Audienta la Ion Antonescu a durat cateva ore, timp in care col. Teodorescu, pe baza documentarii atat pe plan politic, cat si pe plan militar cu care fusese inzestrat de ambasadorul Creteanu, a cautat a determina si convinge pe maresal ca nemtii au pierdut razboiul, chiar si in ipoteza cea mai fericita si de ultima ora, realizarea bombei atomice, totusi adversarii nu vor ceda, iar tehnica americana isi va doza si accelera eforturile pentru a realiza bomba atomica, pe care nu sunt departe a o infaptui si folosi, astfel ca la actiunea germana anglo-ruso-americanii dispun de resurse militare, tehnice si economice spre a deslantui si impune o reactiune care va infrange actiunea si rezistenta germana.
Singurul lucru pentru ca Romania sa se salveze de la un dezastru este incheierea imediata a armistitiului, inainte de 15 August 1944.
Ion Antonescu a ascultat expunerea col. Teodorescu, a discutat si cerut explicatii si amanunte complementare, lucru ce a necesitat timp, apoi a raspuns: da, razboiul este pierdut, trebuie incheiat armistitiul fara intarziere. Mergi si comunica si MS Regelui cele ce mi-ai spus mie, iar maine ma voi prezenta in audienta la MS spre a-i comunica hotararea mea.
Col. Teodorescu, dupa audienta, a trecut pe la Mihai Antonescu, pe care l-a pus la curent cu cele petrecute la Ion Antonescu, apoi a plecat la palatul regal. In dupa-amiaza zilei a fost primit de Rege, intr-o lunga audienta, informandu-l complet; la terminarea audientei, a primit recomandarea de a merge si informa si pe Maniu, lucru ce l-a facut, iar acesta la randul sau a pus la curent pe ceilalti trei lideri politici.
Ion Atonescu a doua zi a fost primit in audienta de Rege si, dupa ce au discutat indelung, a comunicat ca a ordonat generalului Steflea, seful de Stat Major al Marelui cartier general, sa vina la Bucuresti impreuna cu generalii comandanti de armata, spre a examina impreuna situatia frontului si a aviza la masurile de ordin militar ce urmeaza a recurge in momentul cand armistitiul se va incheia. Totodata, va examina cu Mihai Antonescu problemele de ordin politic ce urmeaza a fi intreprinse si fixarea delegatilor imputerniciti a incheia si semna armistitiul, precum si deplasarea acestora. Modul cum au decurs discutiunile si atitudinea nehotarata a lui Ion Antonescu au impus lui Mihai o stare de suspiciune si l-au determinat a trece la o actiune de lamurire deschisa a generalilor comandanti, dupa care sa urmeze a cere acestora sa-si spuna parerea lor in mod deschis si cinstit, precum si solutiile la care ei avizeaza.
Odata luata aceasta hotarare, Regele Mihai a trecut la punerea ei in practica, reusind astfel a-i capacita pe generalii comandanti sa sprijine in mod colectiv punerea in aplicare a hotararilor de incheiere a armistitiului, cu sau fara contributia lui Ion Antonescu.
Informati, cei patru lideri s-au asociat si l-au asigurat pe Mihai de intreg sprijinul lor, atat pe plan intern, cat si pe plan extern.
In acest timp, in care fiecare zi ce trecea era o pierdere irecuperabila si cu trecerea zilelor se apropia de 15 August 1944, Iuliu Maniu sondeaza cercurile politice turcesti care in tot timpul au marcat o intelegere deosebita a pozitiei grele a Romaniei - exemplu evident era informarea ambasadorului Creteanu -, astfel ca, bazat pe aceste consideratiuni, Maniu intreprinde aceasta actiune. Rezultatul este mai mult decat satisfacator; in cazul cand Romania iese imediat din alianta cu Germania, fapt ce ar determina un atac al nemtilor contra Romaniei, determinand astfel angajarea in razboi alaturi de anglo-ruso-americani, Turcia paraseste neutralitatea si sprijina atat politic, cat si militar actiunea Romaniei; acest raspuns a fost comunicat Regelui si celor trei lideri.
Ion Antonescu a inceput sa fie presat cu asiduitate, dar zadarnic; se indoia de veridicitatea informatiilor venite din Turcia, astfel ca ofensiva sovietica a cazut implacabila. In fata crudei realitati se stabileste un consens comun si unanim; cel mai tarziu pana la 26 August 1944, armistitiul trebuie incheiat, semnat si pus in aplicare. Regele Mihai si cei patru lideri politici, reprezentanti ai blocului partidelor democratice, hotarasc ca pana la data mai sus aratata, fie cu colaborarea lui Ion Antonescu, fie fara aceasta, Romania sa iasa din razboi, incheind armistitiul, in care scop Regele va intreprinde ultimele actiuni de capacitare a lui Ion Antonescu si, in functie de reactiunea si comportarea acestuia, sa avizeze la masurile impuse de imprejurari.
Ion Antonescu, in fata desfasurarii evenimentelor politico-militare si presiunii exercitate de Rege, fata de care isi luase angajamente pe care nu le onorase, ultimul dadea asigurari ca totul este gata si delegatii cu imputernicirile corespunzatoare vor pleca cel mai tarziu la 22 August 1944, lucru ce nu s-a petrecut.
Informat ca la Baneasa se fac pregatiri in vederea deplasarii pe calea aerului pe front a maresalului si ca nici un delegat nu a parasit tara, Regele, in dimineata zilei de 23 August 1944, cheama pe Ion Antonescu la palat pentru o importanta convorbire. Spre a inlatura orice suspiciune si a-l determina sa vina imediat, chemarea este facuta telefonic personal de Mihai, lui Ion Antonescu.
Maresalul, care, inainte de plecarea pe front, ii adunase in consiliu pe toti ministrii spre a le da instructiuni si dispozitii, ii lasa in consiliu, spunandu-le sa-l astepte, spre a continua dupa intrerupere, care nu va dura mult, fiind chemat urgent de Rege pentru comunicari importante.
Ajuns la palat, imediat este primit de Rege; primul lucru de care este intrebat Antonescu a fost daca delegatii au plecat si, daca nu, ce a determinat ramanerea lor pe loc si cand urmeaza a se realiza aceasta plecare.
Raspunsul lui Antonescu a fost: este numai o intarziere, dar vor pleca in cursul zilei de 23 August 1944, pe calea aerului.
Mihai, privindu-l pe Antonescu, a ripostat: probabil vor calatori cu acelasi avion cu care urmeaza a va deplasa Dv. azi pe front, cu toate ca am stabilit impreuna ca prezenta Dv. in Capitala este mult mai necesara decat pe front, date fiind masurile ce urmeaza a fi puse in practica, din momentul intrarii in vigoare a armistitiului la care ati consimtit si v-ati angajat sa-l incheiati.
Surprins si vazand ca Regele este perfect informat, incearca intai a scapa, perorand o argumentatie lipsita de orice valoare, dar Mihai il intrerupe si, ferm si raspicat, il intreaba: "Maresal Antonescu, sunteti hotarat si convins ca trebuie incheiat armistitiul? Va avertizez ca este pentru ultima oara cand va mai pun aceasta intrebare la care astept imediat raspunsul".
Atitudinea Regelui a facut o puternica impresie asupra lui Antonescu, facandu-l a-si pierde siguranta si stapanirea de sine; astfel ca in primul moment incerca o ocolire, spunand: sunt convins si hotarat a incheia armistitiul, dar consideratiuni de onoare imi impun ca, inainte de a face acest act, trebuie sa avizez si consult pe Hitler, aliatul de azi al Romaniei, pe care nu-l pot parasi inainte de a-l anunta. Ion Antonescu, de data aceasta, era sincer. A scontat ca aceasta sinceritate brutala, fruct al ambitiei si mandriei care i-a intunecat judecata, va impresiona pe copilul, marioneta regala, facandu-l sa dea inapoi. Sigur si plin de el, de data aceasta se inselase amarnic.
Riposta Regelui a fost prompta: cred ca ceea ce ai spus nu este rezultatul unei gandiri serioase si a glumi cand soarta tarii este in joc dovedeste totala inconstienta, in cel mai bun caz, si tradare, in cel mai rau. A-l aviza si consulta pe Hitler este egal cu distrugerea tarii si a conducatorilor politici constienti, in cap cu mine, astfel ca ma pui in situatia de a te impiedica a face acest lucru, facandu-te inofensiv, dispunand arestarea. La chemarea Regelui a intrat generalul Sanatescu, care, pasind spre Antonescu, i-a spus: "in numele MS Regelui, esti arestat". In acel moment, Regele a parasit incaperea, iar Ion Antonescu, in culmea furiei, a inceput a debita amenintari si insulte generalului Sanatescu; totodata insa au intrat imediat ofiteri din garda palatului, care l-au dus pe Ion Antonescu intr-o camera din palat, unde a fost retinut. (...)

Deriva
(...) In toamna anului 1943, tratativele de la Stockholm mergeau foarte greu; din desfasurarea lor Ion Antonescu a tras concluzia ca nu se bucura si nici nu se va bucura de increderea celor cu care trata. Fata de aceasta situatie, se hotaraste a avea o intalnire cu Maniu, cu care din August 1940 nu mai avusese nici un fel de raporturi personale. Mihai Antonescu primeste dispozitiuni sa aranjezae aceasta intalnire intre el si Maniu; comunicarea lui Mihai Antonescu l-a surprins pe Maniu, mai ales ca desfasurarea operatiunilor militare era favorabila armatei sovietice, astfel ca ele influentau in mod direct proportional tratativele de la Cairo. Bazele conditiunilor initiale erau in continua schimbare in defavoarea Romaniei, astfel ca a socotit ca peste consideratiuni de ordin personal, pentru interese superioare de stat, trebuia sa raspunda la invitatia facuta de Ion Antonescu. In a doua jumatate a lunii August 1943, intr-o locuinta particulara din Capitala, a avut loc intalnirea intre cei doi. Dupa aproape doua luni a avut loc, in aceleasi conditii si tot la initiativa si invitatia lui Ion Antonescu, a doua intalnire, la o luna dupa aceasta a urmat in acelasi mod a treia intalnire, dupa care orice raporturi intre cei doi au fost total intrerupte. Iuliu Maniu a pastrat o discretie absoluta asupra acestor intalniri si asupra problemelor dezbatute in cursul lor. Dupa terminarea bataliei de la Uman si ajungerea trupelor sovietice in fata Iasilor, fapt ce a determinat o criza de nervi, urmata de o stare de depresivitate a lui Ion Antonescu, lucru ce a produs ingrijorare in cercul apropiat acestuia, starea aceasta a facut pe Mihai Antonescu sa incerce sa determine pe Ion Antonescu la o hotarare definitiva si imediata de iesire a Romaniei din razboi. In acest sens el a avizat si cercurile opozitiei, iar Maniu a dat asigurari ca nu numai ca nu vor face greutati, dar vor sprijini cu toata taria hotararea luata de Ion Antonescu, in momentul cand ea va fi pusa in practica.
Reteaua de informatii germana veghea si astfel Ion Antonescu este urgent invitat de Hitler. Deplasarea se produce pe calea aerului imediat dupa Craciunul 1943; la aterizare pe aeroportul Tempelhoff, Antonescu este intampinat de Hitler care, in fata suitelor ce ii insoteau, au inceput a se certa si acuza reciproc de tradare; cauza erau tratativele de la Stockholm. Hitler invinuia pe Antonescu ca a inceput si duce tratative de iesire din razboi, fara a-l preveni si consulta, iar Ion Antonescu i-a raspuns ca el a facut acest lucru deoarece Hitler a inceput si duce tratative cu mult inainte, fara a face cunoscut acest lucru aliatilor sai, astfel ca primul tradator este el, iar tratativele pe care le duce sunt o urmare fireasca a tradarii Germaniei. Firi impulsive, amandoi nu s-au putut stapani pana cand vor fi in doi si au izbucnit in fata tuturor; numai datorita interventiei maresalului Keitel a fost intrerupta discutia in public, dar ea a continuat a fi dezbatuta intre cei doi parteneri. Dupa intrevederile care au durat doua zile, timp in care Antonescu si insotitorii sai au fost dusi sa viziteze pentru prima oara instalatiile in care se lucra la realizarea bombei atomice si in care patrundeau numai elementele germane riguros verificate, Ion Antonescu, care inainte de Craciunul 1943 era in stare disperata, spunand "totul este sfarsit, am fost inselat de nemti" etc., la inapoiere era total schimbat, din nou plin de el, cauta sa-i intimideze prin atitudinea sa pe cei care vedeau si isi dadeau seama de realitate. Hitler ii daduse in dar un automobil blindat de ultimul tip, spre a-si feri prietenul de orice surpriza, iar Ion Antonescu, drept multumita, prin reteaua sa oculta, facea cunoscut liderilor politici din opozitie ca, daca nu se potolesc si cumintesc, ii aresteaza pe toti, in cap cu Regele Mihai, dandu-i pe mana nemtilor.
Sunt nevoit a arata ca un numar redus de oameni politici mai ramasesera consecventi pe linia de gandire politica initiala si intelegeau sa activeze in consecinta. Cei mai multi care fusesera infectati de boala cameleonismului politic, dezorientati, timorati, lipsiti de orizont, foiau peste tot, oferindu-se si alaturandu-se la cei care le dadeau mai mult. Aceasta atmosfera deprimanta era dezgustatoare; ea insa a contribuit sa insele vigilenta germana si a lui Ion Antonescu si a facut posibila actiunea ce a avut corolar actul din ziua de 23 August 1944.

Tratativele
(...) Esecul total al operatiunilor militare de la sfarsitul anului 1942, cand initiativa operatiunilor trece definitiv in mana rusilor, care o mentin pana la sfarsitul razboiului, zdruncina profund opinia publica romaneasca in toata propaganda si masurile de intimidare ce s-au intensificat de guvernul Antonescu.
Ecoul dezastrului de la Cotul Donului, urmat la scurt timp de cel de la Stalingrad, micsoreaza vazand cu ochii numarul sustinatorilor razboiului sfant, scepticismul in victoria germanilor incepe sa patrunda chiar in cercul redus al colaboratorilor lui Antonescu.
Fata de noile situatii ce se creau, se hotaraste a se accelera actiunea de capacitare a Regelui si exercitarea unei presiuni continue din ce in ce mai accentuata asupra lui Antonescu, prin memoriile trimise de Maniu si Bratianu, marindu-se amploarea cuprinsului lor si lasand sa se intrevada, in mod din ce in ce mai evident, rezultatele inregistrate pana atunci, precum si raspunderile asupra urmarilor acestor rezultate. In memoriile trimise se arata in mod transparent ca Germania a pierdut razboiul si ramanerea Romaniei alaturi de ea duce la un final dezastruos, cu urmari ce pot duce pana la distrugeri si pierderi ireparabile.
Actiunea de la palat este intensificata si are un rezultat pozitiv, Mihai este capacitat de necesitatea imperioasa de a se intreprinde o actiune pe plan extern pentru iesirea Romaniei din razboi, in conditiuni satisfacatoare. Data fiind prezenta trupelor germane pe teritoriul tarii, activitatea serviciilor de informatii si contrainformatii german si roman, atitudinea instabila a lui Antonescu, de comun acord se hotaraste ca Regele sa discute si sa examineze in mod deschis situatia politica si militara cu Antonescu, cautand a-l determina sa inteleaga necesitatea iesirii Romaniei din razboi. In acest scop si pentru a se obtine rezultate cat mai satisfacatoare, precum si pentru a se asigura inlaturarea unui eventual esec, tratativele se vor duce pe doua cai, ramanand ca, in functie de rapiditate si rezultate, sa se adopte cel mai favorabil. Actiunile se vor incepe si desfasura simultan in paralel, una va fi pornita de guvernul Antonescu si cealalta de opozitie, in functie de tratative si rezultatele lor, Regele va arbitra. Mihai este de acord cu acest punct de vedere si incepe a lucra in mod persuasiv in aceasta directie, mai intai asupra ministrilor si in special asupra lui Mihai Antonescu, si, in functie de reactiunea acestora, incet si cu multa precautiune incepe a-si pregati terenul si atmosfera de a castiga o atitudine mai concilianta si apropiata din partea maresalului Antonescu, caruia trebuia sa-i determine convingerea ca lui ii apartine ideea si initiativa.
Aceasta atitudine si mod de procedare Mihai le-a folosit si fata de colaboratorii maresalului, in special asupra lui Mihai Antonescu; realizandu-se astfel un complex permanent in jurul maresalului, se anihileaza intr-o foarte mare masura supravegherea germana si romana asupra liderilor opozitiei si activitatii lor.
Declansarea ofensivei armatei sovietice, care nu a slabit nici o clipa armata germana in plina retragere, a inlesnit actiunea Regelui si a liderilor politici din opozitie.
Maresalul Antonescu a fost nevoit a ceda in fata evenimentelor in plina si continua desfasurare si mai ales cand a primit confirmarea ca Hitler a cerut si se straduieste sa obtina incheierea unei paci separate cu URSS. Confirmarea i-a fost adusa de generalul Ion Gheorghe, ambasadorul Romaniei la Berlin. In fata crudei realitati, a dispus ca Mihai Antonescu sa inceapa tratativele de iesirea Romaniei din razboi, cu D-na Kolontai, ambasadorul URSS la Stockholm, si a achiesat la propunerea Regelui de inceperea tratativelor de la Cairo, autorizand si inlesnind mai intai plecarea lui Barbu Stirbei si apoi a lui Constantin Visoianu la Cairo.
Hotararea de a se duce tratativele pe doua cai a fost fericita, pentru ca ea a inselat perfect atentia germanilor, deplasand intreaga lor supraveghere asupra tratativelor lui Antonescu de la Stockholm, pe care au reusit sa le depisteze si sa le urmareasca si chiar sa le indrumeze. In acest scop, actiunea de la Cairo s-a putut desfasura in perfect secret, cu un final bun, care a surprins total pe Kilingher sManfred von Killingert, ambasadorul german de la Bucuresti, si a facut sa se prabuseasca complet actiunea de impiedicare de punere in aplicare si respectare a armistitiului prin forta in zilele de 24, 25, 26 si 27 August 1944 de catre trupele germane aflate in tara si in special asupra Capitalei.
Legatura intre Bucuresti si Cairo a fost asigurata in mod fericit prin masura dotarii cu un post mobil rtff s?t de receptie si transmisie, ce lucra in releu cu un post instalat la Istanbul. Acesta primea si transmitea, pe lungimi de unda variabila stabilite in mod secret, toate telegramele pe baza de cifru.
A trebuit sa se lucreze prin releu, deoarece aparatul cu care a fost dotat Bucurestiul era de dimensiuni mici spre a fi usor transportabil, el nelucrand niciodata din acelasi loc, mutandu-se in mod continuu, evitandu-se astfel depistarea lui de reteaua de ascultare germana si romana. Aparatul si codul cifrului au fost incredintate lui Iuliu Maniu care si-a asumat toate riscurile si raspunderea.
Intre Cairo si Bucuresti s-au schimbat telegrame si mesaje care erau comunicate Regelui, care in acelasi timp era tinut la curent de mersul tratativelor intre Stockholm si Bucuresti prin Mihai Antonescu, dupa care Regele discuta cu maresalul Antonescu situatia creata, atat in lumina operatiunilor militare, cat si a tratativelor ce se desfasurau. Maresalul insa in tot timpul a avut o atitudine de instabilitate. Atunci cand era pus in fata evidentelor ce nu puteau fi contestate, era nevoit a le recunoaste, momentan se angaja ca va activa in consecinta, dar a doua zi schimba hotararea, uitand de angajamentul luat. Metoda de tergiversare adoptata de Antonescu a creat o atmosfera de suspiciune care a ingreunat foarte mult mersul tratativelor atat la Cairo, cat si la Stockholm, care, coroborate cu mersul operatiunilor militare aflate in curs de desfasurare, au facut ca conditiunile initiale ale tratativelor sa sufere modificari esentiale ce se repercutau in mod direct asupra foloaselor ce urmareau sa obtina ambele parti.
Obsesia realizarii bombei atomice de care erau cuprinsi toti conducatorii nazisti il contaminase si pe maresalul Antonescu, care isi inchipuia ca, achiesand la tratativele incepute, adversarii isi vor diminua presiunile lor, realizandu-se un timp extrem de pretios pentru desavarsirea construirii bombei atomice si folosirea ei in operatiunile militare. Paranoismul ii intunecase ratiunea si il facuse sa uite tot ceea ce invatase, precum si scopurile, conceptiile si metodele izvorate din filozofia nietzscheeana, care, in cazul unei victorii, ar fi avut urmari nefericite pentru semenii sai romani, mai ales ca in tot acest timp factorii politici de opozitie, constienti, ridicandu-se deasupra oricaror consideratiuni si patimi de natura si nuanta politica, cu totala buna-credinta, au cautat sa impiedice angajarea tarii pe drumuri nefiresti intereselor ei. Nereusita lor insa nu i-a facut sa dezarmeze si, infruntand toate riscurile durei reactiuni germane, au oferit o colaborare loiala, bazata si lucrand in interesul general al tarii; maresalul Antonescu, impreuna cu o mica minoritate de oameni politici arivisti, ce voiau sa isi acopere faptele trecutului lor, nu au inteles sau mai bine zis nu au voit sa inteleaga ca sunt pe un drum gresit. (...)
Anul 1943 este cel care marcheaza inceputul actiunii de realizare practica a iesirii Romaniei din razboi. Tratativele incepute la Stockholm si la Cairo deschid o perioada extrem de grea si primejdioasa, mai ales ca pe buna-credinta a maresalului Antonescu era periculos a conta. Rationamentul facut prin angajarea lui practica la tratative directe era judicios ales, dar instabilitatea pe care a manifestat-o in tot timpul a facut ca durata tratativelor sa fie prea lunga, iar efectele intarzierii sa fie daunatoare ambelor parti angajate in discutii. Consensul stabilit la inceput si care era obligatoriu pentru Antonescu, ca si pentru opozitie, si in care se preciza ca, in cazul cand tratativele de la Stockholm vor obtine conditiuni satisfacatoare ce ar urma sa duca mai repede la iesirea Romaniei din razboi, fata de cele de la Cairo, ele vor fi puse imediat in aplicare si obligatorii pentru ambele parti.
Trebuie mentionat ca maresalul Antonescu, in tratativele duse de el prin Stockholm, la inceput a manifestat o actiune pozitiva care, daca era mentinuta pe linia bunei-credinte, ar fi castigat increderea, intelegerea si bunavointa adversarilor cu care trata si urmarile practice pentru tara ar fi fost optime. Greseala facuta de el, prin angajarea Romaniei la carul intereselor germane in principal si ale tarii in secundar, ar fi fost mult estompata si consecintele mult ameliorate. Aceeasi lipsa de loialitate a manifestat-o in tot timpul si fata de tratativele de la Cairo, pentru ca, chiar atunci cand ele prezentau situatii satisfacatoare pentru Romania si urma sa se treaca la infaptuirea practica pe plan extern si intern, nu se puteau realiza din cauza lui Antonescu. In mod continuu acest om aducea argumentul ca, daca s-a ajuns la conditiuni bune la Cairo, de ce sa nu incerce el a obtine si mai bune la Stockholm, astfel ca inca de la inceput tratativele de la Cairo au fost duse in conditiuni grele si nu putin a lipsit de a fi soldate cu un esec total. Comportarea lui Ion Antonescu, cu cat timpul trecea, a nascut suspiciunea care s-a adancit din ce in ce mai mult in tratativele de la Stockholm si a contribuit ca sa se extinda si asupra celor de la Cairo, pe masura ce ele se prelungeau, iar situatia initiala, care determinase inceperea lor, suferea modificari continue, ce reduceau zi de zi conditiile satisfacatoare ce le puteau obtine daca actionau intr-un ritm mai accelerat si mai scurt.

Maniu
Raporturile mele cu Iuliu Maniu au fost determinate de o intamplare, care avea un caracter de ordin national si general, fara nici un substrat politic, eu gasindu-ma in executarea unei misiuni de ordin militar, in toamna anului 1937. Invitat de Iuliu Maniu la proprietatea sa din Badacin, determinat de satenii din acea regiune, care, satisfacuti de modul cum eu am rezolvat problemele de ordin militar in totala armonie cu interesele localnicilor, a facut pe Iuliu Maniu sa ma invite la dansul, spre a ma cunoaste si a adauga si multumirea sa la cele ale satenilor din Badacin. (...)
Iuliu Maniu era un om cu o putere de analiza deosebita, el cauta izvoare de cunoastere in toate paturile sociale, era un pasionat colectionar de informatii din viata asociala si publica, atat din mediul intern, cat si extern, pe care, dupa ce le aduna cu o meticulozitate extrema, le analiza indelung si numai dupa multa chibzuinta isi forma o sinteza, pe care, cu foarte multa prevedere, o impartasea celor apropiati din jurul lui si numai dupa ce o alambica indelungat. Era un om cu o putere de interiorizare si de retinere rar intalnita, foarte meticulos si incet in hotarari, acoperindu-si cu o grija deosebita orice eventualitate de scapare, ce ar putea da nastere la interpretari sau rastalmaciri.
In jurul lui au roit foarte multi oameni din toate straturile sociale, dar am convingerea ca extrem de putini pot spune cum a gandit si ce a gandit Iuliu Maniu; as putea spune ca nici unul nu a cunoscut si nu a patruns pe acest om, reusind sa-l determine a-si confia intimitatea gandurilor sale si hotararilor sale. Cand era obligat sa faca declaratiuni publice ce urmau a fi cunoscute prin presa, redactarea lor o facea cu o grija deosebita si ele nu se tipareau pana ce el personal nu facea corectura, plasand cu toata grija si o virgula. In raporturile cu personalitatile vietii politice interne si externe, Iuliu Maniu folosea o practica extrem de variata, pe care, daca o priveai superficial, iti dadea impresia unui om inconstant si fara o linie consecventa; in fond insa era un deosebit psiholog al slabiciunilor omenesti, modificandu-si si gradandu-si comportarea in raport direct cu cel cu care urma sa stea de vorba si numai in scop de a-si realiza rezultatele ce urmarea. Extrem de retinut atat cu prietenii politici, cat si cu adversarii, atunci cand unul ii solicita o convorbire, nu o refuza nimanui, dar avea o deosebita grija ca pentru cei care nu prezentau pentru el incredere sa decurga convorbirea fie in mod public, fie in prezenta unui al treilea. Totodata, cand urma sa aiba intrevederi cu caracter secret, isi alegea cu deosebita grija insotitorul, iar daca acesta avea imprudenta de a-i cere relatii asupra intrevederii avute, ii dadea un raspuns de circumstanta, politicos, dar a doua oara nu il mai lua cu el. De asemenea, cu o grija deosebita urmarea daca insotitorul impartasea si altora locul unde a fost si cu cine a vorbit Iuliu Maniu. Acesta nu mai era folosit de aici inainte decat in misiuni pe care el dorea si urmarea sa fie cunoscute in mod public. In anturajul lui apropiat si cunoscut public afluiau multi oameni pe care el ii intrebuinta dupa necesitati si scopuri si, chiar cand unii dintre ei comiteau abateri, ii mentinea de forma si ii intrebuinta de circumstanta, acest procedeu aplicandu-l chiar fata de cei pretinsi apropiati ai lui, mergand pana la rudele sale. Iuliu Maniu era omul care ierta, dar nu uita, astfel ca celor care greseau el le arata multa ingaduinta si cateodata le tolera si greseli si abateri grave, dar ei erau definitiv caracterizati si niciodata acesti oameni nu erau promovati in posturi de incredere, el fiind un grijuliu dramuitor si al calitatilor intelectuale, dar si al slabiciunilor si greselilor facute pe care la timpul lor le iertase, dar nu le uitase.
Cred ca Iuliu Maniu, atunci cand gandea la o actiune, nu o dezvaluia in totalitatea ei nimanui, iar in cazurile cand aceasta nu putea fi intreprinsa de el singur si trebuia sa aiba si concursul altora, acestora nu le dadea decat atat cat socotea el ca trebuie sa cunoasca pentru a-i asocia la realizarea actiunii. Totodata el nu facea cunoscut partizanilor politici, in scopul ca acestia sa difuzeze public, actiuni care se consumasera de mult, dar care atunci cand le-a intreprins nu putea sa le incredinteze nimanui pentru ca ar fi periclitat atingerea scopului final ce il urmarea.
Era un taciturn prin excelenta, un solitar care, totusi, printr-o educatie a vointei, stia ca in raport cu circumstantele sa fie comunicativ atat cat trebuia pentru a se face placut in societate. Cred ca rudele directe de sange ale lui Iuliu Maniu nu i-au patruns si nu i-au cunoscut cutele intime ale sufletului si ratiunii sale.
Avea un temperament static extrem de rational, stia sa-si stapaneasca impulsiunile si dorintele, extrem de meticulos, mergand pana la pedanterie in hotararile ce le lua si foarte greu in punerea lor in practica, astfel ca, chiar daca ele erau perfecte pentru momentul ce le-a impus, intarzierea punerii lor in practica, fie ca le scadea valoarea, fie ca ele erau depasite de situatiile nou create.
Incepand din Februarie 1942, cel putin de doua ori pe saptamana il vedeam si aveam convorbiri cu Iuliu Maniu, de obicei miercurea si sambata, zile in care primeam de la dansul buletinele de ascultare a posturilor straine, ce erau imprimate la Ghestetner de postul de ascultare al armatei si distribuite intr-un numar extrem de redus la o parte din membrii guvernului si conducatorilor armatei, precum si presa si publicatiile straine, ce erau oprite a intra in tara in timpul acela. Eu primeam acest material, il citeam, apoi intocmeam o nota informativa rezumativa si o sinteza saptamanala, pe care o expuneam si discutam cu Domnia Sa, stabilind concluziile ce se desprindeau din materialul documentar. Stiam ca Iuliu Maniu ii informa pe Constantin Bratianu, Titel Petrescu si Lucretiu Patrascanu si discuta cu acestia desfasurarea evenimentelor, in lumina materialului documentar pe care reusea sa si-l procure. In afara de materialul informativ de ordin extern, Iuliu Maniu dispunea si de un bogat material informativ de ordin intern.
Pe baza acestui material s-au intocmit o serie de memorii semnate de Iuliu Maniu si Constantin Bratianu, ce erau trimise confidential personal generalului Antonescu si care, de-abia la sfarsitul anului 1943, numai o parte din ele au inceput a fi multiplicate si difuzate, cu o deosebita grija, in numar redus, in public, prin intermediul partizanilor politici.

Cum a intors Romania armele

Ion Cosoveanu - martor al istoriei -
Nascut la Craiova in 1900, comandorul de aviatie on Cosoveanu, fost sef al serviciului terenuri de aviatie din Ministerul Aerului si Marinei, a fost trecut in cadrul disponibil de generalul Ion Antonescu, in 1941, ca urmare a participarii lui la grupul ofiterilor superiori care au refuzat sa treaca Nistrul si sa continue operatiunile militare pe teritoriul URSS, dupa ocuparea Basarabiei de catre armatele romane.
Dupa 23 august 1944, el a condus Comisia de Supraveghere a Bunurilor Inamice (CASBI), ca subsecretar de stat in guvernul condus de generalul Radescu.
In 1948, in noaptea de 28/29 martie, a fost arestat in locuinta sa din Bucuresti de catre un grup de securisti care, timp de doua zile, au ocupat si perchezitionat casa.
Anchetat timp de doi ani, a fost judecat intr-un proces cu usile inchise, in 1950, de catre Tribunalul Militar Bucuresti, Sectia a II-a si condamnat la munca silnica pe viata pentru crima de inalta tradare.
In sentinta nr. 754/27 iulie 1950 se mentiona: "inculpatul, fost comandor aviator, fost sef al cabinetului militar al condamnatului Iuliu Maniu, a participat la activitatea subversiva a acestuia (...) A primit de la condamnatul Iuliu Maniu in ianuarie-februarie 1948 un buletin informativ pe care l-a predat serviciului de spionaj englez".
Comandorul Ion Cosoveanu a fost eliberat in 1964 (in urma amnistiei generale) cu sanatatea grav subrezita de tuberculoza pulmonara si osoasa contractata in primii ani de detentie petrecuti in inchisoarea din Aiud, la "Zarca", in regim de carcera. A trecut prin inchisorile Jilava, Pitesti, Aiud, Oradea, Botosani. La iesirea din inchisoare avea 64 de ani.
A murit in 1976 in urma unui atac cerebral.
In 1963, cu un an inainte de eliberarea ultimilor detinuti politici, Ion Cosoveanu, aflat in inchisoarea din Botosani, a fost invitat de ofiterul politic la o discutie privind schimbarile petrecute in Romania, discutie care s-a incheiat cu propunerea acestuia ca detinutul sa relateze in scris tot ce nu avusese dreptul sa spuna in timpul procesului din 1950, referitor la activitatea pentru care fusese condamnat.
In 2004, in urma studierii dosarelor puse la dispozitie de CNSAS (Dosar Securitate nr. 88411, vol. 2), am gasit acea declaratie olografa de 37 de pagini, cea despre care ne vorbise noua, fetelor lui, dupa eliberarea sa. Ea cuprinde, printre altele:
- intamplarile care au dus la stabilirea relatiei comandorului Cosoveanu cu presedintele Iuliu Maniu, in 1937, in Ardeal, la Badacin;
- consideratii privind personalitatea lui Iuliu Maniu si anturajul sau;
- reintalnirea cu Iuliu Maniu in Bucuresti in 1941;
- colaborarea cu Iuliu Maniu, incepand cu februarie 1942, cand Ion Cosoveanu nu mai era ofiter activ;
- relatarea si analizarea evenimentelor politice din anii celui de-al doilea razboi mondial si a personalitatilor care au luat parte la ele, evenimentele politico-militare de dupa 1943 (ianuarie-martie 1944), preludiul zilei de 23 august 1944.
In relatarea discutiilor din preajma evenimentelor din august 1944, comandorul Cosoveanu precizeaza insa ca nu a fost de fata la momentele in care ele au avut loc, dar ca i-au fost relatate in amanunt de catre Iuliu Maniu si generalul Sanatescu, in vederea redactarii notelor informative pastrate de Iuliu Maniu, asa cum o facea din 1942.
Cele 37 de pagini pun in lumina personalitatea de exceptie a marelui patriot si om politic care a fost Iuliu Maniu, cat si a celorlalti participanti importanti la desfasurarea evenimentelor istorice din perioada 1 septembrie 1940-12 septembrie 1944. Comandorul de aviatie Ion Cosoveanu nu a fost membru in niciun partid politic, niciodata. A fost un om drept, curajos, loial, credincios sie insusi si tarii. In omul si politicianul care a fost Iuliu Maniu, de care il desparteau multi ani ca varsta, el a gasit modelul si sprijinul moral de care avea nevoie intr-o epoca framantata de evenimentele istorice grave care au dus, din nefericire, la instalarea regimului comunist in Romania.
A fost o colaborare bazata pe apreciere reciproca, incredere desavarsita, principii morale stabile, intransigenta, departe de orice avantaje materiale.

Un barbat rapit de SS si-a descoperit adevarata identitate
Un barbat rapit de SS cand era copil pentru programul arian “rasa stapanilor” si-a descoperit radacinile dupa decenii de cautari. Folcker Heinecke, in varsta de 68 de ani, a petrecut 34 de ani pentru a face lumina asupra trecutului sau. El a descoperit ca a fost rapit de doi soldati germani din satul sau din Crimeea pentru a fi inclus in programul nazist “Lebensborn”- “Izvorul vietii”. Arhitectul acestui program a fost liderul SS Heinrich Himmler, care urmarea sa populeze Al Treilea Reich cu persoane considerate pure din punct de vedere rasial. Heinecke a inceput cautarile in 1975, dupa moartea parintilor sai adoptivi germani. “Dupa 20 de ani am aflat ca faceam parte din programul Lebensbor, dar nu aveam idee de unde am venit”, a spus barbatul. Numai dupa deschiderea in urma cu doi ani a celor mai mari arhive ale Holocaustului, de la Bad Arolesn, Heinecke a reusit sa puna la cap piesele de informatii. A aflat ca numele sau adevarat este Alexander Litau si s-a nascut in localitatea Alnowa din Crimeea. Acum singurul sau vis este sa descopere mormantul parintilor sai adevarati.
http://www.gardianul.ro/Un-barbat-rapit-de-SS-si-a-descoperit-adevarata-identitate-s127224.html