Al Doilea Razboi Mondial[1-----]

Ultimul supravieţuitor al operaţiunii Valkyrie, atentatul...

Ewald Heinrich von Kleist, ultimul supravieţuitor al operaţiunii Valkyrie, un atentat eşuat împotriva lui Adolf Hitler, comis în 1944 de ofiţeri din cadrul Wehrmachtului la Rastenburg (în prezent în Polonia), a decedat, scrie cotidianul Die Welt în ediţia de miercuri, relatează AFP.

Von Kleist a murit vineri, precizează cotidianul, citând familia acestuia.



Pe 20 iulie 1944, ofiţeri din cadrul Wehrmachtului, inclusiv charismaticul conte Claus Schenk von Stauffenberg, au încercat, în legătură cu reţele ale Rezistenţei civile alcătuite din politicieni conservatori şi de stânga, dar şi din membri ai sindicatelor, să îl elimine pe Hitler la Rastenburg, în Prusia de Est, cu scopul de a înlătura regimul nazist de la putere.

Von Kleist a fost recrutat [color:4e8c=#0494E1 !important]personal de către von Stauffenberg în cadrul acestui atentat, cel mai spectaculos, căruia Führerul i-a scăpat cu viaţă.

Hitler a fost rănit de explozie, iar principalii autori ai atentatului din jurul lui von Stauffenberg, generalul Friedrich Olbricht, colonelul Albrecht Ritter Mertz von Quirnheim şi locotenentul-şef Werner von Haeften au fost arestaţi şi executaţi.

Ewald Heinrich von Kleist a fost încarcerat la Bendlerblock, la Berlin, unde a fost plănuit atentatul, un [color:4e8c=#0494E1 !important]loc ce serveşte astăzi drept anexă Ministerului Apărării, după care a fost trimis în lagărul de concentrare de la Ravensbrück, în Germania.

În 2010, în timpul unei comemorări anuale a acestei tentative de asasinat, von Kleist a declarat că principala motivaţie a complotiştilor a fost "voinţa de a pune capăt crimelor îngrozitoare" ale nazismului.

Atentatul ar fi putut scurta cu aproape zece luni perioada celui de al Treilea Reich, dar şi considerabilul bilanţ de milioane de victime în rândul evreilor, germanilor, sovieticilor şi aliaţilor.

Opraţiunea Valkyrie (Walküre, în germană) a făcut obiectul mai multor filme, cel mai recent lansat în 2008, cu Tom Cruise în rolul contelui Claus Schenk von Stauffenberg.

Ultimul supravieţuitor al operaţiunii Valkyrie, atentatul împotriva lui Hitler, a murit

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10069/8/

Al Doilea Razboi Mondial a insemnat si o confruntare a planurilor strategice de lovire a adversarului in punctele considerate vulnerabile, doua mari motive stand la baza gandirii marilor generali de armata: asigurarea materiilor prime care se consumau cu viteza uluitoare pe fronturi si protejarea zonelor unde adversarul ar putea avea avantaj tactic. Unele proiecte au fost amanate, altele au fost complet eliminate din strategie. Din paienjenisul planurilor secrete am ales Operatiunile: "Sea Lion" (Leul de mare) si "Unthinkable" (Inimaginabila), ambele marete si... abandonate.

EXCLUSIV Pistoale si proiectile din al doilea razboi mondial gasite in Aroneanu

FOTO din al Doilea Război Mondial: Cum a fost invadată URSS de către GERMANIA nazistă

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10053/8/

Prabusirea Imperiului Rus in 1917 a permis Finlandei, pe atunci Mare Ducat, sa-si declare independenta. In pragul propriului razboiului civil, URSS a acceptat pierderea acestei tari, dar in anul 1939 Stalin a decis sa recupereze teritoriile ostile care se aflau la doar 40 de kilometri de Leningrad. Astfel, la 30 noiembrie 1939 Armata Rosie a pornit "Razboiul de iarna" de cucerire a Finlandei, conflict care a durat 105 zile si care a adus URSS mari avantaje economice pentru razboiul mondial care incepuse deja.

Cine a fost jurnalistul căruia regimul nazist i-a interzis să accepte Nobelul pentru Pace

Puțini știu astăzi cine a fost Carl von Ossietzky. Însă în perioada interbelică, acest jurnalist german s-a aflat în centrul a două controverse importante ce au ajuns pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume: mai întâi, la sfârșitul anilor '20, pentru că a făcut publice informații privind reînarmarea ilegală din... » citeste mai mult

Aceasta este traducerea unui raport german, care poartă data de 4 noiembrie 1940. Autorul acestui text stabileşte strategia de acţiune a Germaniei naziste în România, la două luni de la alungarea regelui Carol al II lea şi la puţină vreme de la sosirea misiunii militare germane. Documentul se găseşte la Arhivele Naţionale ale României, Fondul Microfilme SUA, rola 258 cadrul 1405523. Raportul a fost recuperat din arhivele naziste de armata americană, însă din păcate nu a fost înregistrată provenienţa lui. După ton, vocabular şi atitudine pare să fie elaborat de un membru al NSDAP. Diplomaţii şi economiştii celui de-al treilea Reich rareori se exprimau atât de direct în rapoartele scrise.
Dincolo de originile acestui raport şi identitatea autorului său este şocantă viziunea asupra trecutului şi viitorului României. În ziua de azi găsim destui români care susţin idei asemănătoare cu cele din acest raport. Pe de altă parte acest document scoate la lumină adevărata părere a naziştilor faţă de legionari.
Cât despre viitorul rezervat României lucrurile sunt spuse limpede: o colonie furnizoare de materii prime şi forţă de muncă.



Raport german din 4 noiembrie 1940



România de pe cele două părţi ale Carpaţilor reprezintă două entităţi deplin diferite. Transilvania şi Banatul sunt marcate de Europa Centrală; Valahia, Moldova şi ţinuturile de la gurile Dunării sunt mai degrabă oriental-asiatice . Încă din secolul al X lea cultura ţărănească şi orăşenească a Imperiului a ajuns până la arcul carpatic. De cealaltă parte a Carpaţilor nu s-a putut clădi ceva asemănător, de aici începe un spaţiu colonial care nu este capabil să trăiască într-un mod propriu şi este influenţat de formele exterioare. Valahia şi Moldova au fost dependente de imperiile german, turc şi rus şi din păcate la dorinţa acestor puteri au devenit state "independente". "Naţiunea română" nu este nici în ziua de azi nimic altceva decât o legendă a istoriografiei. Până în secolul al XIX lea nu a existat de fapt decât o viaţă vegetativă a micului popor de ţărani şi păstori valahi care număra cu puţin peste un milion de oameni care niciodată nu au avut o clasă conducătoare proprie ci nişte profitori patriarhali care se schimbau adesea. Înmulţirea de zece ori a acestei populaţii în secolele XIX şi XX s-a reuţit prin apariţia sistemului industrial european care a transformat stepele în terenuri agricole. Această mare şansă economică s-a transformat, ca la toţi primitivii, într-o creştere a populaţiei. De aici a rezultat un număr mai mare şi o clasă de mari proprietari lacomi care nu aveau nici o legătură cu pământul şi cu masele muncitoare; fără să existe un popor şi cu atât mai puţin o naţiune. Puţinul care are legătură cu voinţa poporului vine din Transilvania. În cercurile românilor emigraţi aici ca forţă de muncă, în urma contactului strâns cu cultura mărcilor de graniţă ale Imperiului a apărut dorinţa de a da o viaţă mai bună neamului propriu. Însă până în ziua de azi s-a rămas la stadiul de dorinţă.

Aceasta nu putea să fie altfel, spune Garda de Fier deoarece clasa conducătoare străină orientată doar spre câştig a nimicit toate încercările de îmbunătăţire. Faptul că turcii, grecii, evreii şi alţi străini au devenit zeii idealului îmbogăţirii fără limite şi acceptarea corupţiei ca sistem au făcut ca aceste dorinţe idealistice să nu aibă nici o şansă. Abia revoluţia din 1940 a dat ocazia unei renaşteri a poporului român pentru o viaţă de naţiune independentă.
Ar fi o greşeală acceptarea necritică a acestei teze a Gărzii de Fier. Este adevărat că mişcarea lui Codreanu este cea mai puternică expresie de sănătate şi voinţă proprie care a apărut în rândurile populaţiei României. Putem astfel vedea că există aici substanţe ale unei rase vrednice. Este însă îndoielnic că acestea sunt destul de puternice pentru a crea un stat şi a transforma o populaţie într-un popor. În primul rând nu există un conducător şi nici o clasă conducătoare . Codreanu şi 17.000 de comandanţi subordonaţi au fost înlăturaţi şi "poporul" nu s-a mişcat. Revoluţia nu a fost făcută de Garda de Fier, ci de Antonescu, un general despre care se poate spune că este un bărbat curajos. Lovitura de stat i-a reuşit deoarece inamicii săi au fost nişte nemernici laşi. Şi chiar şi aşa Antonescu nu ar fi reuşit nimic dacă prăbuşirea politicii externe a vechiului sistem nu i-ar fi pus în mână toate atuurile. Revoluţiile adevărate au drept urmare modificarea politicii externe. Noua Românie însă trăieşte de la început pe baza atotputernicei bunăvoinţe a Axei, chiar şi din punctul de vedere al politicii interne. Anume nu împotriva unor puteri străine a trebuit Antonescu să cheme trupele germane, ci împotriva propriei sale armate şi împotriva rezistenţei din cadrul aparatului de stat pentru că într-adevăr nu avea la îndemână forţe proprii care să îi fie alături. Într-o ţară ai cărei ofiţeri, funcţionari şi intelectuali aproape fără excepţie sunt obişnuiţi să trăiască din trădare, acest bărbat care înainte de toate pretinde cinste s-a confruntat imediat cu o duşmănie crescândă . De asemenea trebuie evitată luarea drept realitate a viselor gardiştilor. Noua Românie va avea nevoie pentru totdeauna din punct de vedere al politicii externe de sprijinul trupelor germane, iar din punctul de vedere al politicii interne pentru cel puţin câteva decenii.
Garnizoanele germane din România îi dau Reichului garanţia că nu vor apărea dezordini în sud-estul spaţiului său vital care ar fi păguboase din punct de vedere politic şi pentru situaţia aprovizionării sale. Mulţumită capacităţii populaţiei româneşti de a răbda de foame, mica supraproducţie agrară a României va fi la dispoziţia Reichului şi petrolul îşi va găsi drumul spre Reich câtă vreme acesta va curge. Astfel prin aceste exporturi româneşti se pare că vor asigurate lipsurile industriei germane. Apare acum întrebarea dacă Reichul trebuie să se mulţumească cu atât. Nu ar fi mai degrabă în interesul său să folosească pe deplin bogăţiile naturale şi forţa de muncă din această ţară apropiată? Recolta medie la hectar în România este doar puţin mai mare decât jumătate din media Reichului, în ciuda faptului că terenul este în general cu mult mai bun decât cel din Germania. De asemenea nu sunt folosite nici pe departe toate oportunităţile agricole ale României. Tratatul Wohlthat a indicat numeroase căi rin care să fie folosite puterile economice ale României şi să fie însufleţite schimburile comerciale. Tratatul este în continuare în vigoare şi piedicile politice care se opuneau punerii lui în aplicare au dispărut. Fără îndoială că mijloacele prevăzute în tratat pot fi folosite acum mai bine, însă este nevoie de un discipol dornic de învăţătură şi care să fie capabil de dezvoltare asupra căruia să se facă simţite efectele pedagogice. Însă această viziune trebuie mai întâi analizată în mod corect. Întreaga dezvoltare istorică pasivă de până acum a României vorbeşte împotriva unei posibilităţi de acest fel. Cunoscătorii ţării ne asigură că populaţia României nu este una ambiţioasă şi că în mod oriental-slav se mulţumeşte cu astâmpărarea foamei în loc să se străduiască să îşi asigure toate cele necesare . Religiozitatea moartă a bisericii ortodoxe îi întăreşte în această atitudine. Faptul că credinţa ortodoxă se găseşte alături de ideea naţională şi de cea de ordine în ideologia Mişcării Legionare ne face să nu ne aşteptăm la nici un fel de schimbare. Dacă se doreşte ca România să nu fie doar păstrată ci să fie folosită pe deplin acest lucru nu poate avea succes doar prin consiliere, ci prin metode coloniale. Pentru aceasta este nevoie ca în locul proprietăţilor ţărăneşti minuscule prost exploatate să apară mari moşii care să fie administrate după metode moderne sub conducere germană. Apoi trebuie ca forţa de lucru care acum leneveşte să fie ocupată intensiv pe model colonial cu agricultura şi trebuie alcătuite mair armate de muncitori care să refacă sistemul de drumuri extrem de înapoiat. Industriile care necesită forţă de muncă intensivă trebuie să fie transferate din Reich în România.
În acest fel i se va da poporului german din România o şansă de implicare care să îi dea şi conştiinţa că joacă un rol important în cadrul Reichului. Poporul german din România a devenit de puţină vreme o corporaţie de drept public. Ei se poat alătura drapelului Reichului şi pot să îşi satisfacă serviciul militar în regimente proprii. Prin aceasta se reuşeşte ca Reichul să nu cedeze acest vechi post de graniţă, ci să îl păstreze şi cum este de dorit, să îl dezvolte. Ţara de dincoace de Carpaţi poate prin munca saşilor transilvăneni să primească din nou caracterul unui district german. De asemenea grupul etnic german oferă o rezervă necesară de oameni cunoscători ai ţării care să fie folosiţi pentru rezolvarea problemelor de cealaltă parte a Carpaţilor.
Aceste sarcini pot fi îndeplinite fără să fie atinsă suveranitatea formală a României (caracteristicile cele mai importante ale suveranităţii oricum îi lipsesc acestui stat) şi fără ca să fie blocate posibilităţile de dezvoltare ale puterilor vrednice din rândul populaţiei româneşti. Modalitatea de acţiune trebuie să fie o impunere pe cale paşnică. Nu ar trebui să fie dificil de obţinut sprijinul guvernului român pentru înfiinţarea unor moşii model şi treptat numărul acestor mari moşii să fie crescut. De asemenea nu ar trebui să fie întâmpinate obstacole de netrecut pentru punerea sub regie germană a construcţiilor de drumuri şi canale. Nu este nevoie de mijloace violente pentru penetrarea industrială. Există destul capital în Reich care caută oportunităţi şi care printr-o organizaţie centrală de intermediere în mod planificat să fie orientat către România.
Printr-o politică românească bazată pe realităţi şi nu pe programul imposibil de realizat al unei minorităţi de gardişti fiecare va primi ceea ce i se cuvine: masele capabil de dezvoltare o mai bună supraveghere şi alimentare ca până acum, germanii vor primi conducerea în ceea ce priveşte interesele Reichului şi foloasele cuvenite pentru contribuţia şi responsabilitatea lor politico-militară, forţele vrednice de origine românească vor primi participarea la guvernare şi administrare, conducerea producţiei şi a comerţului.
Misiunea militară germană din România trebuie să apere ordinea astfel încât să nu mai fie posibile dezordinile. Reichul german nu trebuie să lase să îi scape posibilităţile coloniale care se găsesc la uşa sa.

Stalingrad: memorie şi istorie

Când, la 23 august 1942, începea marea bătălie de pe Volga, era chiar ziua mea, împlineam doi ani. Asta nu mă împiedică să aud şi acum ecoul de atunci al numelui „Stalingrad”. Mai întâi fiindcă Martin, soţul dragei mele Kati, ajutorul de nădejde al mamei în gospodărie, era soldat în armata germană, ca mulţi dintre saşii ardeleni, şi Kati tremura de grija lui atât de tare încât chiar eu înţelegeam că Stalingrad e ceva foarte periculos.

Martin a revenit sănătos de la Stalingrad, după care, la sfârşitul războiului, a mai ajuns odată pe-acolo, deportat, ca atâţia dintre conaţionalii lui. Încă mai spre sud avea să ajungă în 1945 şi un foarte apropiat prieten al părinţilor mei, Reiner Biemel – fratele lui Walter Biemel, asistentul şi exegetul fidel al lui Martin Heidegger. Reiner era mult mai mult român şi francez decât sas, studiase la Bucureşti, dar trăise la Paris înainte de război ca lector la editura Bernard Grasset. A trebuit însă să se întoarcă în România când a izbucnit războiul. A scăpat de concentrare, dar nu şi de deportare. Îmi amintesc foarte precis cum a venit într-o dimineaţă de duminică, abia eliberat, la noi acasă, m-a ridicat în braţe şi mi-a spus că sunt cu mult mai uşoară decât un sac de cărbuni. După ce a plecat – de tot, căci venise să-şi ia rămas-bun, pleca la Paris definitiv – tata mi-a explicat ce era cu cărbunii.

Dar sonoritatea cea mai tristă a numelui Stalingrad mi s-a dezvăluit cam în vremea când bătălia se încheiase cu înfrângerea Germaniei şi a aliaţilor ei. Atunci au venit în Bucureşti, la noi acasă, bunica dinspre tată şi cele două surori ale lui, refugiate de la Iaşi – la vreme, fiindcă la puţin timp după plecarea lor, casa bătrânească din Tătăraşi avea să fie bombardată. Sora mai mică a tatălui meu se măritase cu un tânăr şi frumos avocat cu câteva luni înainte ca acesta să fi fost mobilizat. Îi vedeam în fotografia de la nuntă, o pereche armonioasă, dar nu i-am văzut împreună decât în fotografia aceea puţin artificială, căci mirele ajunsese la Stalingrad şi după asta nu s-a mai ştiut nimic despre el. Mătuşa mea l-a aşteptat în zadar până în martie 1977, la cutremur, când a murit.

Cum să împaci aceste amintiri cu ideea, cât se poate de corectă din punct de vedere istoric, că înfrângerea germanilor – şi a bieţilor români, morţi pe capete în cea mai cumplită iarnă din timpul cumplitului război – a salvat Europa de nazism? Ca să nu mai adaug lecturile literare – romanele lui Ilia Ehrenburg, de exemplu, înainte şi după dispariţia lui Stalin; sau filmele eroice ale primilor ani de după război, urmate apoi de tragediile prea puţin optimiste pe care cinematograful dezgheţului sovietic le proiecta – polemic faţă de triumfalismul anterior – şi care ne obligau pentru prima dată să luam act de drama autentică a războiului văzut printre ruinele Stalingradului.

Decorat de regele Angliei cu Spada Stalingradului, bătută în pietre scumpe, înfrăţit cu nenumărate oraşe martirizate în timpul războiului, Stalingrad are o valoare simbolică enormă până azi. Când am ajuns la Paris prima dată şi am trecut cu metroul prin staţia Stalingrad, la capătul Avenue de Flandres, pe lângă Cheiul Senei, am resimţit tensiunea şi paradoxul unei sfâşieri inevitabile între memorie şi redimensionarea ei în termenii istoriei.

Sub semnul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, prea puţini îşi amintesc că Ţariţîn este o fortăreaţă atestată documentar din sec. XVI, pe care au încercat rând pe rând să o cucerească cazacii rebeli, Stenka Razin, Emelian Pugaciov, Hatmanul Krasnov şi de Denikin: von Paulus nu e decât cel din urmă din acest şir. În ianuarie 1920, armatele albilor, comandate de generalul Denikin erau silite să se retragă de la Ţariţîn. O legendă oficializată în 1925 susţinea că înfrângerea lui Denikin s-ar fi datorat iniţiativei îndrăzneţe a lui Stalin, drept care oraşul căpăta numele acestuia, în oglindă şi în competiţie cu „oraşul lui Lenin”. În 1961, în cadrul marii operaţii de destalinizare, numele e din nou schimbat în „Volgograd”, dar nici azi nu sunt puţini cei care cer să se revină la numele care a devenit istoric în timpul războiului.

În iarna asta se împlinesc şapte decenii de la victoria decisivă a Armatei Roşii. Nu ar fi de mirare ca, sub preşedinţia lui Vladimir Putin, atât de fervent evocator al Marelui Război, să revedem cum Volgograd îşi redobândeşte numele de glorie militară.

În ultimă instanţă, aceasta este o epitomă a marelui nod de contradicţii care se numeşte Rusia: o mare putere, dar şi o uriaşă forţă spirituală, care îmbină deloc armonios disperarea şi trufia, cu o istorie strălucită şi însângerată deopotrivă, cu o superbă istorie culturală şi cu o istorie politică dintre cele mai opresive, „a Treia Romă”, pravoslavnică şi atee, mistică şi cinică totodată. Văzută de pe malurile Senei, Rusia e fascinantă; de pe malurile Dâmboviţei, ea rămâne tragică şi ameninţătoare, cum e şi memoria Stalingradului

Sabia de la Stalingrad, este un paloș, de tip cruciat, cu două taisuri, facută la ordinul Regelui George al V-lea al Marii Britanii, în cinstea victoriei Armatei Roșii asupra Germaniai la Stalingrad. Sabia poartă o inscripție în rusă: "În semn de omagiu din partea Poprului Britanic, pentru cetățenii cu inimi de fier, un cadou din partea Regelui George al V-lea". Sabia a fost înmânată lui Iosif Vissarionovici Stalin, de către Primul Ministru al Marii Britanii cu ocazia Conferinței de la Tehenran (28 noiembrie -1 decembrie 1943).

Propaganda la Stalingrad

Nu propaganda a decis sorţii bătăliei pe viaţă şi pe moarte de la
Stalingrad, dar toţi cei implicaţi au făcut propagandă potrivit
intereselor lor: atunci, în timpul uriaşei încleştări, imediat după
deznodământ, dar şi după terminarea Războiului Mondial şi începutul
celui Rece. O confruntare la fel de dură pentru exploatarea unei
victorii sau atenuarea unei înfrângeri.



În monografia lor, apărută în 1999 sub titlul lămuritor Înfrânţi şi
uitaţi. Românii în bătălia de la Stalingrad, istoricii militari Mihail
Vasile Ozunu şi Petre Otu deplâng şi încearcă să repare nedreptatea ce
li s-a făcut ostaşilor români din Armatele a 3-a şi a 4-a care au
luptat în bătăliile de la Cotul Donului şi respectiv la Stalingrad.
Despre aceştia, istorici şi memorialişti îndeosebi sovietici, dar şi
germani, insinuează pe nedrept în lucrările lor apărute în perioada
Războiului Rece că ar fi constituit punctele slabe ale încercuitei
Armate a 6-a germane, că ar fi resimţit o frică paralizantă faţă de
tancurile sovietice şi în consecinţă ar fi părăsit prea uşor
poziţiile, trecând însă sub tăcere faptul că Germania nazistă nu-şi
îndeplinise obligaţiile de asigurare a unui armament corespunzător
aliaţilor români. Într-adevăr, Hitler, imediat după şocul capitulării
feldmareşalului Paulus pe 31 ianuarie 1943, a încercat explicarea
catastrofalei înfrângeri aruncând vina pe slăbiciunea aliaţilor români
şi unguri, tot aşa cum generalii din înaltul comandament german
(Victorii pierdute de Erich von Manstein sau Amintirile unui soldat de
Heinz Guderian) au pus responsabilitatea dezastrului suferit la
Stalingrad pe seama deciziilor proaste, arbitrare şi maniacale impuse
de Führer. La mijloc se aflau onoarea, prestigiul şi uriaşele orgolii
răscolite de o zdrobitoare victorie sovietică şi o la fel de
categorică înfrângere germană.



Confruntarea istoricilor

Dar cea mai mare încărcătură propagandistică au conţinut-o lucrările
mareşalilor şi istoricilor sovietici publicate de-a lungul Războiului
Rece, care nu au abandonat, indiferent de faptul că au fost scrise
înainte sau după moartea lui Stalin în 1953, maniera triumfalistă şi
tonul aproape arogant în care au prezentat evenimentele, susţinând că
totul s-a desfăşurat conform unui plan bine prevăzut de Stavka şi că
astfel s-a demonstrat atât superioritatea şcolii strategice sovietice,
cât şi eroismul şi capacităţile combative extraordinare ale ostaşului
Armatei Roşii.

Mareşalul A.I. Eremenko, participant la bătălie, vrând să demaşte şi
să dea o replică usturătoare foştilor săi duşmani de moarte de la
Stalingrad, care, prin memoriile lor, falsificau de-a dreptul istoria
celui de-Al Doilea Război Mondial, afirma (într-un volum publicat la
Moscova în 1958 şi tradus imediat şi în România dejistă de Editura
politică) că principala cauză a victoriei URSS era "superioritatea
orânduirii noastre socialiste asupra noii ordini instaurate de
fascişti în Germania şi introduse în ţările subjugate de ei". Evident
că nimeni din spaţiul socialist nu-i putea contra-replica în acea
vreme partinicului mareşal sovietic prin aducerea în discuţie a
Pactului Ribbentrop-Molotov, a orbirii paralizante a lui Stalin la
declanşarea operaţiunii "Barbarossa" pe 22 iunie 1941, a uriaşelor
gafe militare şi a deciziilor în dispreţ pentru viaţa oamenilor
dovedite de generalii, mareşalii şi comisarii sovietici. Tot aşa, nici
istoriografia română din perioada comunistă nu a putut aborda subiecte
legate de participarea militară României alături de Germania nazistă
în Războiul sfânt împotriva bolşevismului, campaniile de pe frontul de
est din 1941-1944 fiind total ocultate din manuale şi monografii, iar
militarii români participanţi fiind etichetaţi "drept slugi ale clicii
militaro-fasciste ale lui Ion Antonescu". În schimb, s-a scris, s-a
filmat, s-a sculptat, s-a pictat, s-a expus, s-a vorbit şi s-a glosat
enorm, şi uneori exasperant, pe tema participării trupelor române
alături de glorioasa Armată Roşie la lupta împotriva hitlerismului şi
hortysmului pe Frontul de Vest.


Propaganda sovietică: afişe, filme, trenuri de propagandă, discursuri
ale prizonierilor germani la microfonul radioului moscovit

Pentru partea sovietică, sarcina de căpătâi a propagandei în "Marele
Război pentru Apărarea Patriei" a fost mobilizarea la maxim a tuturor
resurselor umane şi angajarea lor în lupta contra Wehrmacht-ului până
la sacrificiul suprem. În acest scop, multe din vechile clişee şi
dogme ateiste şi de clasă ale ideologiei şi propagandei bolşevice au
fost fie uitate, fie mult ameliorate. Patriotismul adânc înrădăcinat
al ruşilor pentru Maica Rusie a fost speculat cu abilitate de aparatul
de propagandă bolşevic, care a făcut instantaneu uitată alianţa
sovieto-nazistă semnată în 1939 şi s-a mobilizat la o scară fără
precedent pentru o producţie masivă de propagandă conform noii
situaţii: afişe evocându-l pe Kutuzov şi Ceapaev, reluarea pe ecrane a
filmului lui Eisenstein "Alexandr Nevski" (cenzurat în 1939, tocmai
datorită Pactului Ribbentropp-Molotov, despre victoria cneazului
împotriva cavalerilor teutoni), trenuri de propagandă la fel ca în
anii Războiului civil, emisiuni de radio, fluturaşi asupra inamicului,
discursuri politice încurajatoare şi promiţătoare, răspândirea groazei
de a suporta atrocităţile naziste în caz de prizonierat, dar şi un
impresionant sistem de ordine şi decoraţii. Adesea prizonierii germani
erau aduşi la microfonul radioului moscovit pentru a transmite mesaje
către familiile lor din Germania în scopul distrugerii moralului
populaţiei şi trupelor germane, însuşi feldmareşalul Paulus fiind
obligat, după predare, la o astfel de declaraţie. Au fost promovaţi şi
cultivaţi propagandistic şi o serie de eroi autentici, precum
lunetistul Vassili Zaiţev (1915-1991), cioban din munţii Urali, care
s-a oferit voluntar să lupte la Stalingrad şi graţie talentului său a
ajuns ca în ianuarie 1943 să doboare 242 de germani, fiind declarat în
februarie acelaşi an Erou al Uniunii Sovietice şi avansat căpitan.
Vassili Zaiţev a fost interpretat de Jude Law în filmul regizat în
2001 de Jean Jacques Annaud Enemy at the Gates, care înfăţişează
sângeroasele lupte de la Stalingrad, film în care apare şi rivalul
sniper-ului sovietic, maiorul german Erwin Konig, interpretat de Ed
Harris, personaj a cărui existenţă reală nu a putut fi totuşi
confirmată.



Un aparat teribil de supraveghere şi de represiune destinat combaterii
dezertărilor în rândul militarilor sovietici

La Stalingrad, nu numai poziţia strategică a metropolei industriale de
pe Volga, ce stătea în calea accesului Wehrmacht-ului către bogatele
câmpuri petrolifere caucaziene, dar şi simbolica numelui şi a istoriei
sale (Stalin avusese în 1920 un rol important în apărarea oraşului
împotriva trupelor albe ale lui Denikin) au conferit înfruntării
germano-sovietice o miză de prestigiu suplimentară, ce se regăsea în
mistica ambilor dictatori. "Niciun pas înapoi!" a fost ordinul-slogan
lansat de Stalin la 28 iulie 1942 după începerea ofensivei germane,
"Tătuca" neputând concepe retragerea Armatei Roşii dincolo de Volga.
Ca urmare, deşi Wehrmacht-ul ajunsese la un moment dat să controleze
aproape 90% din oraş, luptând casă cu casă, printre ruine, cu imense
suferinţe şi sacrificii umane, Armata Roşie a rezistat până la 19
noiembrie 1943 când a fost declanşată operaţiunea "Uranus", ce
reprezenta contraofensiva sovietică care a dus la încercuirea şi apoi
la predarea Armatei a 6-a, în frunte cu feldmareşalul Paulus.

În acelaşi timp, din pricina gravităţii situaţiei de pe front şi a
pierderilor uriaşe înregistrate în rândul trupelor Armatei Roşii (la
Stalingrad, speranţa de viaţă pentru un soldat nou venit în prima
linie era de o zi, iar pentru un ofiţer, de trei zile) a intrat în
funcţiune un nemilos aparat de supraveghere şi de represiune destinat
combaterii defetismului şi dezertărilor în rândul militarilor, dar şi
a civililor. Detaşamentele speciale de tristă rezonanţă, ulterior
numite "Smersh", au contribuit prin execuţii sumare la coerciţia
soldaţilor Armatei Roşii pentru a rezista până la ultimul om. La
aceasta s-a adăugat şi enormul dispreţ al comandanţilor şi comisarilor
sovietici pentru viaţa şi suferinţele trupelor din subordinea lor.
Filmul"Enemy at the Gates" conţine o secvenţă elocventă în acest sens,
în care comisarii politici îi mitraliau din spate pe soldaţii
sovietici care se retrăgeau în faţa germanilor. Incredibila putere de
rezistenţă şi forţa combativă a soldaţilor Armatei Roşii se explică
astfel prin îngemănarea spiritului de sacrificiu şi patriotismului
natural al ruşilor, peste care s-au adăugat cei douăzeci de ani de
îndoctrinare bolşevică şi presiunea terorii puternicului aparat de
represiune politic şi militar.



Uriaşa victorie sovietică de la Stalingrad (declarat în 1945 "Oraş
erou"), considerată de majoritatea istoricilor drept punctul de
cotitură al celui de-Al Doilea Război Mondial, în care Germania a
pierdut iniţiativa strategică (după ce pierduse Blietzkrieg-ul cu un
an înainte în asediul nereuşit al Moscovei), a intrat imediat după
război în mitologia oficială a URSS. În 1949 a fost realizat, în regia
lui Vladimir Petrov, filmul documentar-artistic "Bătălia
Stalingradului", cu o durată de peste trei ore şi care a fost premiat
în acelaşi an cu Globul de Cristal la festivalul filmului de la
Karlovy Vary din proaspăt socialista Cehoslovacie; în acelaşi timp,
critica occidentală aprecia pelicula doar drept un exerciţiu de cult
al personalităţii lui Stalin, insistent prezentat drept un conducător
supra-uman căruia i se datora victoria. În octombrie 1967 a fost
inaugurat un imens monument al patriei "Mama Rusia" pe colina Kurgan
Mamaev din Volvograd (noul nume al oraşului), împreună cu un vast
memorial de război ce cuprinde şi casa Pavlov în care au rezistat timp
de două luni soldaţii sovietici.



De cealaltă parte, apogeul propagandei lui Goebbels: Germania declară
"război total"

Rezistenţa combativă şi fără speranţă a soldaţilor germani la
Stalingrad în faţa presiunii covârşitoare a Armatei Roşii, în
condiţiile unor cumplite suferinţe fizice şi privaţiuni, a fost
explicată de istorici prin remarcabila disciplină a trupelor,
combinată cu asprimea comandanţilor, peste care s-au adăugat spiritul
de camaraderie, solidaritate şi vitejie induse prin educaţia din ţară,
alături de o foarte puternică îndoctrinare cu ideologia
naţional-socialistă. Aceste concluzii rezultă din corespondenţa către
casă a militarilor şi din mărturiile directe ale acestora. Soldaţii
germani chiar au crezut sincer că fuseseră trimişi într-un război
preventiv al inevitabilelor agresiuni viitoare ale URSS, că era
datoria lor să lupte şi să se sacrifice pentru patrie şi Fuhrer, fiind
convinşi de soarta cumplită ce i-ar fi aşteptat dacă erau luaţi
prizonieri de bolşevici. Astfel, fluturaşii cu îndemnurile de predare
sau dezertare aruncate de aviaţia sovietică, somaţiile sau
ameninţările acestora, chinurile supravieţuirii zilnice nu i-au
înduplecat pe militarii Armatei a 6-a să se predea, până când
comandantul lor, Paulus, avansat de Hitler pe 30 ianuarie 1930
feldmareşal (tocmai pentru a se sinucide sau a rezista sinucigaş), a
hotărât că un caporal nu merită ca oamenii să-şi dea viaţa pentru el.
Cu alte cuvinte, cei zece ani de propagandă nazistă şi-au dovedit
eficacitatea chiar şi în condiţiile aspre ale războiului.

Infinit mai lucid şi cinic s-a comportat pe timpul bătăliei
Staligradului ministrul propagandei naziste dr. Joseph Goebbels.
Opinia publică din Germania era la curent cu angajarea Wehrmacht-ului
în bătălia pentru oraşul Stalingrad, dat fiind că în primele faze ale
acesteia ofensiva germană fusese încununată de success, iar Hitler
însuşi afirmase prematur şi imprudent pe 8 noiembrie 1942 că victoria
era deja tranşată. Goebbels, neuitând experienţa dramatică din iarna
anului precedent în faţa Moscovei, a fost mult mai reluctant în a
menţiona luptele pentru cucerirea oraşului de pe Volga, ce dovedeau o
rezistenţă sovietică din ce în ce mai încrâncenată. Pe de altă parte,
Goebbels, urmărind redobândirea unei poziţii de întâietate în
anturajul imediat al Fuhrerului (şi anihilarea influenţei lui Martin
Bormann şi a rivalului Otto Dietrich), încerca să-l convingă pe Hitler
de ideea "războiului total" pe care el o formulase în februarie 1941
într-un articol din revista "Das Reich".În momentul când, la 22
noiembrie 1943, Armata Roşie a încercuit Armata a 6-a germană în punga
de la Stalingrad, iar Înaltul Comandament German şi Hitler însuşi
impuseseră blocarea oricărei ştiri către populaţia germană în speranţa
unei redresări miraculoase a situaţiei de pe front, Goebbels s-a aflat
în faţa celei mai mari provocări din cariera sa de propagandist. Din
moment ce zvonurile asupra unui dezastru la Stalingrad începuseră să
circule în Germania încă din decembrie 1943, Goebbels a rectificat
prudent retorica propagandei sale (în sensul reducerii agresivităţii)
şi cuvintele cheie indicate în directivele sale către presa germană,
minimizând înfrângerea Afrika-Korps a lui Rommel şi neluând în seamă
nici măcar anunţul capitulării necondiţionate a Germaniei făcut la
summit-ul Roosevelt-Churchill de la Casablanca (confundat la traducere
drept "Casa albă" de către specialiştii Abwehr-ului). În acelaşi timp,
Goebbels nu a încetat să încerce a-l convinge pe Hitler să dea drumul
la ştirile proaste de la Stalingrad, să accepte aplicarea "Războiului
total" aşa cum îl propunea el şi, nu în ultimul rând, să fie numit
"Fuhrer al frontului de acasă", obiective eşuate sau atinse parţial.

Totuşi, Goebbels a impus ca tradiţionala aniversare a zece ani de la
preluarea puterii de către nazişti în Germania la 30 ianuarie să nu
mai fie sărbătorită cu steaguri şi parade şi a dispus ca afişele cu
sloganurile "Hitler înseamnă victorie" sau "O luptă, o victorie" să
fie retrase, în timp ce discursul său cu această ocazie a fost mult
mai sumbru, cuprinzând cuvinte precum ameninţare, catastrofă,
supra-uman, mizerie, anxietate, disperare, înfrângere, de neconceput.
Anunţul făcut de "Radio Moscova" privind predarea lui Paulus şi a mai
multor generali a căzut apoi ca o lovitură de trăznet, iar Goebbels a
ordonat trei zile de doliu naţional. Discursul-spectacol de la Palatul
Sporturilor din 18 februarie 1943, transmis în direct la radio, prin
care Goebbels a anunţat "Războiul total" declarat de Germania prin
angajarea tuturor resurselor sale ca o reacţie la dezastrul de la
Stalingrad, a fost pregătit cu minuţiozitate din punct de vedere
politic, dar şi al retoricii, cu zile întregi înainte, poate pentru
prima dată ministrul propagandei nemaiprezentând textul spre aprobare
lui Hitler. De data aceasta, cuvintele preferate au fost eroic, sfânt,
sacru, solemn, credinţă oarbă, adresarea lui Goebbels pornind de la
persoana a treia ("ei au..."), trecând apoi la persoana întâi ("eu
vă...."), pentru ca în final să ajungă la mobilizatorul "noi...", iar
tonul speech-ului a variat de la grav, la ironic, de la ameninţător,
la moralizator. În pofida succesului uriaş, al entuziasmului şi al
adeziunii autentice trezite printre ascultătorii discursului lui
Goebbels (ce fusese deja distribuit prin telex tuturor ziarelor
germane), acesta nu a fost receptat în direct nici de Hitler, care era
plecat pe front, şi nici de Goring, care în acea seară se culcase
devreme.

În perioada imediat următoare înfrângerii de la Stalingrad şi
discursului despre "Războiul total", directivele de propagandă ale lui
Goebbels (valabile până în martie 1943 când tot el a dispus retragerea
parţială a acestora), emise prin Reichpropagandaleitung, au pus
accentul pe ideea victoriei unei Europe unite în faţa bolşevismului
sau căderea în haos a continentului. Sistemul bolşevic era puternic
asociat evreilor, iar "Războiul total" împotriva URSS era considerat
unul defensiv, Germania, sub unica conducere a lui Hitler, fiind
singura putere capabilă să obţină victoria. Inocularea populaţiei
germane cu o frică teribilă faţă de ameninţarea iudeo-bolşevică ce ar
urma să distrugă în caz de victorie civilizaţia germană, aducând
oamenii în sclavie, a fost unul din efectele pe termen lung ale
acestei campanii de propagandă.



Propaganda română, în umbra celei germane

Păstrând desigur proporţiile, angajarea şi respectiv pierderile
armatei române (Armata a 4-a comandată de generalul Petre Dumitrescu)
în bătălia de la Stalingrad au fost asemănătoare Germaniei. În ceea ce
priveşte propaganda română, aceasta, deşi ajunsese după doi ani de
operaţii militare pe front la un nivel superior de maturizare şi
eficacitate, urma linia şi modelul german. Istoricul Mioara Anton
consemnează, în volumul Propagandă şi război, un impresionant număr de
publicaţii de propagandă (o mare varietate şi un tiraj important) pe
care Marele Stat Major şi Ministerul Propagandei Naţionale ajunseseră
să le producă pentru menţinerea moralului şi spiritului combativ al
trupelor de pe front, dar şi pentru moralul populaţiei civile din
ţară. Toate aceste publicaţii, distribuite destul de haotic, aveau o
credibilitate din ce în ce mai redusă, din pricina stilului adesea
abstract şi lozincard, străin soldatului-ţăran semi-analfabet, dar şi
pentru că realitatea dură şi chinuitoare a frontului din Cotul Donului
sau de la Stalingrad anula zdrobitor îndemnurile propagandistice
redactate la Bucureşti.



Puterea unui refren de genul: "Cinci la pâine şi-n chiloţi/Am plecat
pe front cu toţi"

Ziarele "Sentinela", "Soldatul", "Ecoul Crimeii", sau "Calendarul
ostaşului", "Cuvinte pentru ostaş", "Ora Ostaşului", caravanele
cinematografice, echipele de teatru trimise pe front nu reuşeau să
contracareze zeflemeaua corozivă a unui refren de genul "Cinci la
pâine şi-n chiloţi/Am plecat pe front cu toţi", care circula în epocă.
În plus, în 1942-1943 nu mai era vorba de eliberarea pământului
strămoşesc al Basarabiei de sub ocupaţia bolşevică, ci de un "Război
sfânt împotriva bolşevismului" departe de casă, ceea ce pentru acelaşi
soldat-ţăran era un concept mult prea abstract. Pe front, fractura
dintre ofiţeri dezinteresaţi şi dispreţuitori şi soldaţii de la ţară
era agravată de numeroasele carenţe şi sincope în aprovizionarea cu
hrană, echipament conform anotimpului şi armament potrivit misiunilor
încredinţate, care toate la un loc favorizau propaganda sovietică
difuzată prin megafoane, radio, fluturaşi şi manifeste. Combaterea
defetismului, a propagandei sovietice şi britanice prin radio sau prin
manifeste şi fluturaşi, demantelarea zvonurilor au reprezentat în
România, la fel ca şi în Germania sau celelalte state din afera Axei,
o problemă majoră şi de cele mai multe ori insurmontabilă.
Comunicatele oficiale despre pierderile sovietice, articolele,
emisiunile radio, afişele, expoziţiile despre faptele de arme ale
soldaţilor români, despre ororile şi suferinţele produse de bolşevici,
despre tratamentul inuman la care erau supuşi prizonierii (existând
chiar recomandarea că era de preferat o moarte eroică rapidă, decât
una în chinurile prelungite ale prizonieratului) nu mai reuşeau să
convingă nici pe civili şi nici pe militari, mai ales după pierderile
suferite la Stalingrad şi începutul retragerii. Un efect puternic
demoralizator asupra trupelor l-au avut manifestele paraşutate de
sovietici cu fotografii ale generalilor Lascăr, Mazarini, Dumitriu,
căzuţi în prizonierat.

După dezastrul de la Stalingrad, mareşalul Antonescu s-a văzut nevoit
nu numai să accepte ideea iniţierii unor tratative cu aliaţii
occidentali, dar în primă urgenţă să ordone măsuri pentru refacerea
moralului scăzut al trupelor şi să intervină pentru aplanarea şi
normalizarea relaţiilor de comandament germano-române, profund
afectate de criza Stalingradului, precum şi pentru apărarea onoarei
militarilor români, trataţi deja de germani cu dispreţ şi neglijenţă,
fiind învinuiţi de laşitate şi slăbiciune în luptă. Astfel, în numele
apărării intereselor naţionale, a fost interzisă ferm răspândirea
zvonurilor, militarii reveniţi în ţară fiind instruiţi şi triaţi
pentru depistarea celor ce dezertaseră la ruşi şi apoi fuseseră
trimişi înapoi ca informatori sau colportori de zvonuri, unii dintre
aceştia fiind judecaţi ca "agenţi ai inamicului". Au fost iniţiate
acţiuni educativ-preventive în trenurile de permisionari şi s-au
realizat noi broşuri precum Cuvinte pentru ostaşi. Instrucţiuni pentru
educaţia morală a soldaţilor; iar Cabinetul Militar a elaborat în
martie 1943 "Instrucţiuni pentru combaterea propagandei inamice şi
lămurirea publicului (în special muncitorii şi ţăranii) despre nevoia
de a lupta pe frontul de est alături de germani contra bolşevicilor".

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9961/8/

Inca din antichitate, armatele invadatoare obisnuiau sa ia drept prada de razboi artefacte din ceea ce astazi numim patrimoniul national al tarii invadate. In realitate, era vorba despre furturi, despre pradaciuni facute cu uriasa lacomie si fara ca cineva sa se mai poata opune. Cu totala neutralitate, dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial presa din SUA sublinia ca pentru marile furturi de arta comise de nazisti, Hitler l-a avut drept exemplu pe Napoleon Bonaparte. Totodata, ziaristii nu uitau ca si aliatii, americanii si sovieticii, au comis furturi de obiecte de arta si cultura pe care, ulterior, le-au recunoscut.

Stalingrad. Jurnalul de front al marelui anonim: «Noi incidente cu aliaţii noştri germani....

Carnetul pe care îl prezentăm în paginile următoare a aparţinut unuia dintre combatanţii români pe Frontul de Est. Nu-i ştim numele, dar ştim altceva: veritabil cronicar al vremurilor pe care le-a trăit, militarul – încadrat în serviciul de aprovizionare al armatei – a consemnat conştiincios în carneţel traseul unităţii sale, impresii, griji, schimbări, dorinţe, în intervalul 29... » citeste mai mult

Iată cine ar fi putut opri Al Doilea Rặzboi Mondial!

Pe 8 noiembrie 1939 tâmplarul Georg Elser încearcặ sặ-l ucidặ pe Hitler într-un atentat pus la cale într-una din cele mai mari berặrii din Germania (Bürgerbräukeller, München) şi astfel sặ opreascặ cea de-a doua conflagraţie mondialặ deja începutặ pe 1 septembrie 1939. Elser plặnuieşte lovitura încặ din toamna lui ’38, atunci când aflặ cặ Führerul are de gând sặ ţinặ o cuvậntare la berặrie în amintirea puciului hitlerist din 1923. Elser izbuteşte sặ obţinặ accesul la sala în care urma sặ aibặ loc ceremonia, unde amplaseazặ dupặ o noapte întreagặ de lucru un dispozitiv explozibil cu amorsặ de siguranţặ.

Atentatul din 8 noiembrie 1939

Majoritatea componentelor bombei le pregặteşte Elser de unul singur. Doar anumite pặrţi de metal le trimite pentru prelucrare în diverse ateliere. În cursul nopţii de 2 spre 3 noiembrie fixeazặ dispozitivul în coloana încặperii şi umple restul spaţiului cu explozibil. Dupặ ce fixeazặ şi ceasurile pentru seara de 8 noiembrie, lasặ lucrurile sặ curgặ de la sine şi pặrặseşte München-ul.
Hitler ţine într-adevặr un discurs aniversar dupặ toate regulile oratoriei, dar mai scurt decật de obicei, deşi este vorba de un eveniment de importanţặ majorặ pentru dictatura sa. El se grặbeşte însặ sặ plece spre Berlin. Dupặ finele discursului, în jurul orelor 21.07, Hitler, alặturi de alte personaje de marcặ ale NS-ului, pặrặseşte încặperea. La 21.20 se produce explozia. Pupitrul sặu este brusc înlocuit de pulbere şi moloz. Explozia distruge nu numai coloana din spatele pupitrului, ci întregul tavan al sặlii. Sub dặrặmặturi zac 8 morţi şi 60 de rặniţi. Imediat dupặ detonare încep desigur investigaţiile, iar din nefericire pentru Elser, acesta este capturat chiar înainte de atentat, cậnd se aflặ în Konstanz, la Bodensee, încercậnd cu disperare sặ fugặ în Elveţia. Gestapo-ul îl aresteazặ din pricina conţinutului suspect al genţii sale. La cậteva zile dupặ audieri, Elser mặrturiseşte atentatul şi declarặ rặspicat cặ tot ce şi-a dorit a fost netezirea drumului spre pace în Europa. Ţinut captiv mai întậi în Sachsenhausen, apoi în Dachau, Elser este împuşcat pe 9 aprilie 1945, la cậteva sặptặmậni inainte de sfậrşitul rặzboiului.



O faptặ onorabilặ

Fapta lui Elser aparţine acelui aspect al rezistenţei antinaziste despre care se discutặ şi acum destul de aprins. În 1969 Anton Hoch, de la Institutul pentru Istorie Contemporanặ, publicặ rezultatul cercetặrilor sale care desfiinţeazặ mitul din jurul lui Elser. Dar un an mai tậrziu Lothar Gruchmann publicặ protocolul arestặrii lui Elser, pe care îl recupereazặ din arhivele Ministerului de Justiţie. Impresionantul document cuprinde în bunặ mặsurặ cuvintele lui Elser însuşi, ceea ce oferặ o imagine interesantặ asupra vieţii şi gậndirii sale. Publicặrile de acest tip provoacặ o schimbare în percepţia asupra personajului, contribuind la aprecierea sa în mediul public şi ştiinţific. O reuşitặ a atentatului pus la cale exclusive de persoana sa ar fi putut avea urmặri colosale: oprirea rzboiului şi a genocidului. Într-un fel Elser ar putea fi considerat un adevặrat antagonist al lui Hitler şi contra-imaginea sa moralặ.

Orchestra Roşie, parte a rezistenţei antinaziste

Sub denumirea de Orchestra roşie poliţia secretã germanã adunã mai multe cercuri de rezistenţã antinazistã. Conceptul creat în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial se referã atât la o reţea de spionaj a serviciului de informaţii sovietic activ în Europa de Vest, cãt şi la mai multe grupãri de rezistenţã din Reich-ul german. Printre aceste cercuri se numãrã organizaţia din jurul lui Harro Schulze-Boysen şi Arvin Harnack, precum şi cea a diplomatului Rudolf von Sheliha.

Numele "Rote Kapelle" ("Orchestra Roşie") este datorat obiceiului serviciilor de contrainformaţii germane de a porecli spionii-operatori radio cu aliasul "cutii muzicale", iar pe agenţii lor de pe teren ca "muzicieni". "Roşu" era eticheta pentru "comunist". Începuturile organizaţiei pot fi datate chiar la 1933, pe mãsurã ce criticile împotriva naţional-socialismului iau amploare. Dar abia în 1939 se încheagã cooperarea grupãrilor Schulze-Boysen şi Harnack. Înãuntrul organizaţiei destul de laxe activeazã grupuri mai mici când individual, când combinat. Discuţiile cu teme politice, activitãţile antinaziste şi reţelele sociale merg mânã în mânã. Funcţionari din ministere şi angajaţi ai Wehrmacht-ului se afiliazã mişcãrii alãturi de artişti, muncitori, creştini, liberali sau tineri comunişti. Rezistenţa se manifestã cel mai activ în anii 1940-42. membrii organizaţiei Schulze-Boysen/Harnack elaboreazã mai multe manifeste ilegale, împrãştie foi voalante şi rãspândesc mesajele episcopului Clemens August Graf von Galen, conducând de asemenea o activitate intensã de afişaj ca urmare a deschiderii expoziţiei cu tentative de hãrţuire din mai 1942, “Paradisul sovietic”.

Ţelurile principale ale grupãrii sunt încheierea rapidã a rãzboiului şi încheierea unei înţelegeri cu Uniunea Sovieticã, pentru ca Germania sã poatã supravieţui dupã rãzboi ca stat naţional independent. În calitate de ofiţer de informaţii din Ministerul Aerului, Schulze-Boysen deţine informaţii despre planul de atac asupra URSS. Din toamna 1940 Harnack şi Schulze-Boyse intrã în contact cu un angajat al ambasadei sovietice la Berlin, care le oferã detalii despre acesta. Câţiva adepţi încearcã în lunile urmãtoare, fãrã succes, sã producã o legãtur radio cu Moscova. Primele informaţii pãtrund în interiorul Moscovei în 1941 prin intermediul unui agent al serviciului de informaţii moscovit ce activeazã în Europa de Vest. O parte din campania de informare include dezvăluirea secretelor naziste ţărilor străine, în mod special prin contacte personale cu membrii personalului diplomatic al ambasadei SUA şi printr-o legătură mai puţin directă cu guvernul sovietic. Serviciile de contraspionaj germane aleg să eticheteze grupul Schulze-Boysen cu numele de Orchestra Roşie pentru a-şi justifica acţiunile împotriva activiştilor germani antinazişti. Rudolf von Scheliha, care avea ca sarcină de serviciu la Ministerul de Externe să monitorizeze presa străină în legătură cu atrocităţile naziste, îi iritã pe şefii Gestapo-ului prin cererea de detalii despre atrocităţile care s-au petrecut de fapt, astfel devenind o ţintă a serviciilor secrete. Este condamnat la moarte şi executat prin spânzurare pe 22 decembrie 1942, împreună cu luptătorii din grupul lui Harnack şi Schulze-Boysen.

Existã într-adevãr şi un grup sovietic de spionaj coordonat de agentul sovietic Leopold Trepper. Alexander Gurewitsch alias Kent, un agent al reţelei Trepper, pleacã la Berlin pe 29 octombrie 1941 pentru a încerca să stabilească legături cu mişcarea de rezistenţă Schulze-Boysen/Harnack. Este singurul moment în care s-a stabilit un contact între cele două reţele de spionaj. Grupul lui Trepper făcea rapoarte despre concentrările de trupe germane în teritoriile sovietice ocupate de nazişti, despre rezultatele atacurilor aeriene asupra Germaniei, despre producţia germană de avioane şi despre transporturile de combustibil. În Franţa, se lucreazã cu mişcarea de resistenţă comunistă aflată în ilegalitate. Agenţii acestui grup reuşesc să intercepteze convorbirile telefonice din Paris ale Abwehrului. Suzanne Spaak, o militantă socialistã născută în Belgia, se alăturã reţelei pariziene a grupului Trepper după ce este îngrozită de comportamentul ocupanţilor nazişti din ţara ei de origine. Până la urmă, Abwerul reuşeşte să localizeze prin triangulaţie aparatul de transmisie al lui Johann Wenzel, un agent al grupului Trepper din Belgia, şi îl aresteazã. Wenzel acceptã să lucreze ca agent dublu şi să-şi trădeze şefii din reţea. Operaţiunile grupului Trepper sunt eliminate în întregime până în primăvara anului 1943.

Legăturile de complicitate care i-au protejat pe criminalii nazişti


Istoricul german Daniel Stahl a publicat recent cartea „Nazi Hunt: South America's Dictatorships and the Avenging of Nazi Crimes”, în care dezvăluie detalii despre o coaliţie secretă care ar fi protejat timp de zeci de ani criminalii nazişti fugiţi în America de Sud, notează Der Spiegel.
În urma analizării mai multor documente din arhivele europene, dar şi din America de Sud, Stahl a reuşit să pună cap la cap o serie de informaţii ce l-au condus la o concluzie amară: între curţile de justiţie, poliţie, guverne şi administraţiile din mai mai multe state a existat o puternică alianţă ce a împiedicat arestarea foştilor adepţi ai lui Hitler.


Potrivit autorului volumului, motivele pentru care s-a evitat pedepsirea criminalilor nazişti au fost diferite de la naţiune la naţiune. Astfel, dacă în cazul diplomaţilor germani din partea de vest a fost vorba despre solidaritate, în ceea ce-i priveşte pe anchetatorii francezi lucrurile au stat diferit. Temându-se ca propriile colaborări cu regimul nazist să nu iasă la iveal, liderii de la Paris au preferat să păstreze tăcerea şi să nu se implice în această „vânătoare”, a explicat Stahl.
Pe de altă parte, dictatorii din America de Sud au refuzat implicarea în cazurile de acest fel tocmai pentru a nu atrage atenţia asupra crimelor la care guvernele erau complice la vremea respectivă
Astfel, fostul ofiţer SS Gustav Wagner a reuşit să se stabilească în Brazilia şi să se „salveze” din faţa unei extrădări, deşi fusese acuzat de complicitate la uciderea a 152.000 de evrei din lagărul de concentrare Sobibor din Polonia.
De asemenea, Josef Mengele, medicul german supranumit „Îngerul morţii”, a scăpat de pedepsă după ce oficialii francezi şi Interpolul au refuzat să se implice în operaţiunile internaţionale ce vizau arestarea criminalilor nazişti.
În cazul colonelului SS Walter Rauff, care a contribuit la dezvoltarea camerelor de gazare, pedepsa a întârziat să apară după ce chiar mai mulţi membri ai Ministerului german de Externe au ajutat la stabilirea sa în Chile.
Potrivit lui Daniel Stahl, cele trei cazuri nu au fost singulare, sute de nazişti importanţi refugiaţi în America de Sud au reuşit să scape nepedepsiţi pentru faptele comise.

În paginile cărţii sale, istoricul analizează îndeaproape tertipurile utilizate pentru protejarea celor vinovaţi chiar de aceia care, în mod normal, ar fi trebuit să colaboreze în numele justiţiei.

Crime oribile uitate



La mai mult de șase decenii după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, o informație mult timp ascunsă privind masacrarea a 2.000 de etnici germani sudeți în iunie 1945, divide orășelul ceh Postoloprty. Susținătorii unui monument memorial al incidentului se confruntă cu cei care doresc să facă uitate crimele.

Sute de germani au fost forțați să ia parte la o paradă, în orașul ceh Postoloprty (cunoscut în germană ca Postelberg) pe 6 iunie 1945, la doar o lună de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial în Europa. Cinci băieți descoperiți printre bărbați au fost trimiși acasă. Nimeni nu știe ce căutau acei băieți la acea reuniune, în acea zi fatidică de vară. Unii au considerat că le era foame, alții au spus că, probabil, încercau să fugă de furia armatei cehoslovace.
“Dl Marek a vrut ca băieții să fie biciuiți,” își amintește Peter Klepsch, acum în vârstă de 81 de ani, un martor ocular. “Dar căpitanul Cerny, comandantul trupelor cehe, a spus ca băieții să fie împușcați.”

Numele băieților erau Horst, Eduard, Hans, Walter și Heinz. Cel mai tânăr avea 12 ani iar cel mai mare 15. Au fost biciuiți și apoi împușcați, câte unul, în fața celorlalți. Cehii nu au folosit mitraliere, ci carabine, așa că a durat ceva timp să-i ucidă pe toți cinci. “Unul dintre băieți, care nu fusese ucis din primul foc, a fugit către trăgători, implorându-i să-l lase să se ducă la mama sa,” își amintește Heinrich Giebitz, acum în vârstă de 80 de ani. “Au continuat să tragă.”

64 de ani mai târziu, procurorii cehi i-au acuzat de această atrocitate pe polițistul Bohuslav Marek și pe Vojtech Cerny, căpitan în armată. Cei doi sunt însă morți demult, așa că uciderea băieților va rămâne nepedepsită. Dar acesta a fost doar un capitol din masacrarea a aproximativ 2.000 de germani sudeți în câteva zile, în 1945 în Postoloprty și Zatec, la circa 60 de kilometri de Praga.
Supraviețuitorii și rudele celor uciși vor acum să ridice un monument în memoria victimelor – dar întâmpină împotrivirea multora dintre cei 5.000 de locuitori ai orășelului Postoloprty. “Majoritatea localnicilor se opun acestui fapt,” spune istoricul Michal Pehr, un membru al comitetului care se ocupă de proiect. “Întreaga istorie a fost tabu pentru mulți oameni, timp de decenii,” adaugă Pehr.

“Să nu supraviețuiască nimeni”

Totul a început în săptămânile și lunile de după încheierea războiului. Era momentul așa-ziselor “expulzări,” când etnicii germani erau vânați în diverse părți ale Cehoslovaciei. Fasciștii fuseseră învinși. Acum cehii voiau să scape de cetățenii lor de origine germană, cât mai repede posibil.
Etnicii germani au trăit la granițele Cehiei de secole, așa că atunci când Hitler a anexat zona sudetă în 1938, s-au adunat pe străzi pentru a aclama soldații. Restul Bohemiei și Moraviei a devenit curând un protectorat nazist, iar în anii ce au urmat peste 300.000 de cehi au murit uciși de mâinile stăpânirii germane. Lagărul de concentrare Theresienstadt și satul Lidice, ars din temelii de trupele SS, vor servi întotdeauna ca simboluri ale barbariei naziste.

La conferința de la Potsdam din august 1945, aliații au autorizat expulzarea a mai mult de trei milioane de etnici germani din Cehoslovacia, precizând totuși că “orice transfer care va fi efectuat, va avea loc într-o manieră ordonată și umană“. Dar la acea vreme oamenii, deja, luaseră lucrurile în propriile mâini, în multe zone.
Încă din octombrie 1943, Edvard Benes, care va deveni președintele Cehoslovaciei după război, amenințase din exilul de la Londra “ceea ce au făcut germanii pe pământurile noastre din 1938 încoace se va întoarce împotriva lor, însutit și fără milă“. Vorbind în timpul unei transmisiuni radio în noiembrie 1944, Sergej Ingr, comandantul suprem al forțelor cehe din Anglia, a emis următorul ordin către compatrioții săi: “Loviți-i, omorâți-i, să nu supraviețuiască nimeni.”

Forțați să mărșăluiască și să cânte

Astfel de îndemnuri au fost receptate cu înflăcărare în zone precum Postoloprty și Zatec. Dupa retragerea Armatei Roșii din zonele recent eliberate, soldații Corpului I Cehoslovac au pătruns imediat în regiune, cu scopul “concentrării” populației de etnie germană.
Într-o duminică, pe 3 iunie 1945, armata a ordonat unui număr de 5.000 de etnici germani din Zatec să se adune în piața orașului, de unde urmau să mărșăluiască 15 kilometri spre Postoloprty, acompaniați de amenințări, lovituri și focuri de armă.
“Luni seara am fost cu toții forțați să mărșăluim prin piață și să cântăm cântece naziste,” își amintește Peter Klepsch. “Toți cei care nu mărșăluiau sau nu cântau erau biciuiți.”

În seara următoare un grup a fost condus către execuție. Nu avea să fie ultima.
Lui Klepsch, care s-a opus naziștilor și a sfârșit războiul în închisoare pentru că a încercat să ajute trei francezi să fugă, i s-a permis – în cele din urmă – să părăsească scena atrocităților, în cea de-a cincea zi. Un număr necunoscut de oameni au rămas în urmă. Majoritatea au fost executați.
Cea mai mare groapă comună, conținând aproape 500 de cadavre, a fost apoi descoperită lângă o fermă, în afara orașului.

Puși să își sape propriile morminte

“250 de oameni au fost duși în prima zi, alți 250 în următoarea, și un strat de pământ a fost așezat între ei,” a declarat un polițist la ancheta parlamentară din 1947. “Nu au fost executați toți într-o singură noapte, ci în etape“. Adeseori condamnaților li se dădea câte un târnăcop și o lopată și erau siliți să-și sape propriile morminte.
Asasinii nu au avut scrupule. La urma urmei aveau sprijinul unor oameni importanți din armată. Jan Cupka, șeful serviciului de informații al armatei, își amintește de generalul Spaniel, comandantul Divizei I Cehoslovace, care le recomandase să “curețe” regiunea de etnicii germani. “Generalul ne-a spus, ‘Cu cât mai puțini rămân, cu atât mai puțini inamici vom avea.‘”

O anchetă parlamentară din 1947 a îngropat sub tăcere atrocitățile. Într-o operațiune strict-secretă, în august 1947, mai multe gropi comune au fost deshumate și cadavrele arse pentru ca “germanii să nu aibă memoriale care să le țină trează amintirea suferințelor lor“.
Între timp documentele oficiale despre “evenimentele din Postoloprty” au fost clasificate ca fiind confidențiale și au dispărut în arhiva ministerului de interne cehoslovac.
Sursa: Spiegel

foto
Stalingrad, o catastrofă pentru reputaţia ofiţerimii române


20:40Văzută prin ochii camarazilor germani şi ai inamicilor sovietici, armata română angrenată în cumplita bătălie de acum 70 de ani arată dezolant. Rapoartele vorbesc despre soldaţi curajoşi, dar prost înarmaţi şi indisciplinaţi, conduşi de ofiţeri incompetenţi. Excepţie făceau vânătorii de munte.Articol complet

Foto-document. Pentru slovaci, românii sunt Eliberatorii


În timpul Campaniei din Vest, perioada decembrie 1944-mai 1945, armata română a avut o contribuţie deosebit de importantă la eliberarea Slovaciei de sub ocupaţia celui de-al Treilea Reich. În peste 50 de localităţi din Slovacia sunt şi astăzi plăci, troiţe, monumente, obeliscuri sau cimitire militare, care-i amintesc şi-i omagiază pe soldaţii români căzuţi aici la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. La 65 de ani de la încheierea războiului în Europa, „Historia” vă prezintă o serie de fotografii inedite, realizate în Slovacia de fotoreporterii militari, între 18 decembrie 1944 şi 27 aprilie 1945.

După cum este consemnat în toate documentele militare de epocă, între 18 decembrie 1944 şi 27 aprilie 1945, Amatele 1 şi 4 române, în cooperare cu trupele Frontului 2 ucrainean şi unităţile de partizani slovaci, au desfăşurat ample operaţiuni militare pentru înfrângerea rezistenţei naziste de pe teritoriul Slovaciei, ducând lupte grele pentru forţarea zonelor muntoase Javorina, Metalicii Slovaci, Nitra, Fatra Mare, Fatra Mică, Inovec, Tatra Mică, Carpaţii Albi.


La începutul operaţiunilor militare din această ţară, generalul de Corp de Armată, Gheorghe Avramescu, comandantul Armatei 4 române în acea perioadă, făcea referire, într-un ordin de zi din 17 decembrie 1944, la relaţiile de prietenie dintre români şi slovaci şi-i atenţiona cumva pe soldaţi că armata română intră „într-o ţară prietenă, care ne-a arătat întotdeauna cea mai mare şi sinceră prietenie”. Aşa că „fiecare ostaş trebuie să caute a fi cât mai blând şi corect cu populaţia, tratând-o ca şi când ar fi românească”.
„Armata română dezrobitoare”


Cât priveşte începerea operaţiunilor militare propriu-zise în Slovacia, menţionăm că în perioada 18 decembrie 1944-17 ianuarie 1945, după eliberarea Ungariei, Armata 4 română a continuat înaintarea pe direcţiile Roznava-Košice, eliberând localităţile Buyica, Seňa, Perin, Jablonov, Turna, Lučka, Zádiel, Silica Brezová. În noaptea de Anul Nou (31 decembrie 1944-1 ianuarie 1945), diviziile 2 şi 3 Munte române au forţat râul Ipel, interceptând şoseaua Veliká-Trenč, eliberând, în continuare, localităţile Veliká, Jelsŏvec, Maškova, şi au participat, până la 12 ianuarie 1945, alături de Armata 27 sovietică la eliberarea oraşului Lučenec.

În comunicatul Marelui Stat Major român din 13 ianuarie 1945 se consemna: „În regiunea vest Lučenec vânătorii noştri de munte, continuând atacurile pline de avânt, au respins spre nord forţele inamice, care rezistau cu înverşunare în numeroase cazemate, cucerind alte câteva înălţimi importante”.
Între 12 şi 31 ianuarie, Armata 4 română a acţionat ofensiv pe direcţia Jablonov-Rožňava-Dobšiná desăvârşind cucerirea masivului muntos Silica Planina şi eliberând oraşul Rožňava, o adevărată poartă de pătrundere spre zonele centrale ale ţării.

Acţionând pe un teren muntos, pe ger puternic şi-un viscol aşijderea, ostaşii Regimentului 27 Dorobanţi, în cooperare cu partizanii slovaci – care i-au călăuzit pe cărările tainice ale munţilor în timpul nopţii de 27/28 ianuarie 1945 – au atacat prin surprindere inamicul la est de oraşul Tisovec, eliberând localitatea după o luptă de circa şase ore. Localnicii i-au primit pe români cu braţele deschise. În Jurnalul de Operaţii al Diviziei 3 Infanterie găsim consemnarea: „Aici, în mijlocul oraşului suntem primiţi de către autorităţi şi populaţia civilă care, cu lacrimi în ochi, îşi manifestă sentimentul de prietenie pentru armata română dezrobitoare”.


Ofensiva a fost continuată pe direcţia Cervená-Skola-Brezno şi pe direcţia Tisovec-Brezno, pe un ger de minus 16 grade Celsius şi cu o zăpadă care ajungea până la brâu. La 31 ianuarie, oraşul Brezno a fost şi el eliberat.

Eliberarea Zvolenului

Operaţiunea „Rožňava” a fost una dintre cele mai ample operaţiuni militare desfăşurate de Armata 4 română pe teritoriul slovac. În ea au fost angrenaţi peste 80.000 de militari care s-au desfăşurat pe o fâşie ofensivă având o lărgime cuprinsă între 20 şi 60 de kilometri şi o adâncime de peste 80 de kilometri. După douăzeci de zile de lupte în condiţii geografice şi climaterice deosebit de dificile, Armata 4 română a forţat masivul muntos Silica Planina, a interceptat comunicaţiile pe văile râurilor Štitnik, Slaná, Murań şi cursul superior al Hronului şi a eliberat peste 160 de localităţi.

Pierderile proprii s-au cifrat la 5.200 de ostaşi (morţi, răniţi şi dispăruţi). În perioada 10 februarie-26 martie 1945, românii au participat la operaţiunea ofensivă „Zvolen-Banská Bystrica”. În primă fază s-au purtat lupte grele pe valea Hronului spre Banská Bystrica şi pentru cucerirea munţilor Metalicii Slovaci; au urmat luptele pentru eliberarea oraşului Zvolen, între 25 februarie şi 14 martie, şi cele pentru eliberarea oraşului Banská Bystrica, între 14 şi 25 martie 1945.

La finalul acestei ample operaţiuni, generalul Nicolae Dăscălescu, de-acum comandantul Armatei 4 române, menţiona în raportul înaintat Marelui Stat Major român: „Trupele Armatei 4, după lupte grele de zi şi de noapte şi cu pierderi importante, în strânsă legătură cu trupele aliate, au cucerit zona industrială dintre Brezno şi Banská Bystrica. Cu toată apărarea îndârjită a inamicului, zeci de fabrici şi mult material brut pentru industria grea au rămas în mâinile trupelor noastre. Această fază a operaţiei a fost terminată prin cucerirea de către armatele aliate, în strânsă legătură cu trupele Armatei 4, a importantului oraş şi nod de comunicaţii Banská Bystrica”.

Asaltul continuă

În aceeaşi perioadă, Armata 1 română a desfăşurat o amplă şi dificilă operaţie ofensivă pentru cucerirea masivului muntos Javorina şi forţarea cursului mijlociu al râului Hron.

La 19 februarie 1945, generalul Vasile Atanasiu, comandantul Armatei 1 române, sublinia în raportul înaintat Marelui Stat Major român: „...după lupte grele, care au durat zile în şir, cu un inamic bine organizat la teren, dispunând de armament numeros automat, armament greu şi artilerie, trupele Armatei 1, învingând toate greutăţile anotimpului şi terenului accidentat, au reuşit să smulgă din mâinile inamicului cota 1044-nodul orografic al munţilor Javorina şi nodul de comunicaţii Orenov Laz prin care se deschide drumul spre centrul Senohrad şi Závadá”.

În continuare, la 25 februarie, Armata 1 a reluat ofensiva pentru desăvârşirea cuceririi masivului muntos Javorina şi interceptarea cursului mijlociu al Hronului. În seara zilei de 26 februarie, generalul Vasile Atanasiu raporta: „După două zile de atac, distrugând forţele inamice din faţă, Armata 1 a reuşit să cucerească înălţimea cu cota 1024, care este cel de-al doilea înalt punct din masivul Javorina, înălţimea cu cota 777 puternic apărată tot timpul de inamic, importantul nod de comunicaţii cu localitatea Senohrad, precum şi alte numeroase localităţi: Hreonjakova, Bučany, Pavlikov, Lonec Červená, Uhlinska pod Javorina, Palanka, Mladošovice”.

Ca urmare a acestor acţiuni, la încheierea primei etape a acestei mari operaţii ofensive, în comunicatul oficial al Marelui Stat Major român din 7 martie 1945 se preciza: „După lupte grele, care durează de o lună de zile, trupele Armatei 1 române au sfărâmat toate rezistenţele germano-maghiare din regiunea masivului muntos Javorina. În acest timp unităţile noastre, luptând cu un inamic extrem de îndârjit, într-o regiune muntoasă foarte greu de străbătut şi în condiţiuni atmosferice nefavorabile, au pus stăpânire pe întreg acest masiv adânc de 35 kilometri, producând inamicului pierderi foarte mari: morţi, prizonieri şi material de război. Au fost cucerite peste 110 localităţi”.

A urmat ofensiva pe direcţia Dobrá Nina-Gunda şi cucerirea aliniamentului Dol. Breznica-Bácurov-Kozelnika, până la 19 martie, inamicul fiind aruncat la vest de Hron pe întregul front al Armatei 1.
Pentru efectuarea acestei mari ofensive, în perioada 30 ianuarie-19 martie 1945, Armata 1 română a angrenat în lupte un efectiv de peste 71.000 de militari, înregistrând pierderi importante: 590 de ofiţeri, 670 de subofiţeri şi 14.565 de gradaţi şi soldaţi (mo­rţi, răniţi şi dispăruţi).

La sfârşitul acestei operaţiuni comandantul Armatei 1, generalul Vasile Atanasiu sublinia în ordinul de zi: „Ostaşi ai Armatei 1! În şapte săptămâni de iarnă aspră, prin atacu­rile voastre năvalnice de zi şi de noapte, aţi cucerit masivul Javorina şi, după o înaintare de 40 kilometri, aţi ajuns la Hron, la vest de Zvolen. Bătăliile de la Oremov Laz, cotele 1044-1027-777, Senohrad, Sása, Pliešovice, Dobrá Niva, constituie pagini de glorie nepieritoare, sunt frunzele cununilor de lauri ce împodobesc frunţile eroilor. Cu toate greutăţile de care v-aţi lovit în munţi şi păduri, pe viscole năpraznice, ger şi zăpadă mare, aţi luptat neîntrerupt, neobosiţi, sfidând moartea şi, făcând eforturi supraomeneşti, aţi învins un inamic dârz şi perfect înarmat, îndeplinindu-vă glorios datoria... strălucitoarele voastre fapte de arme vor rămâne de-a pururea pildă vie în istoria poporului român. Pentru binele ţării, care se bizuie pe voi, duceţi tot mai departe gloria neştirbită până la înfrângerea completă a inamicului”.

Trupuri în pământul negru al Cehoslovaciei

În a doua jumătate a lunii martie 1945, Armatele 1 şi 4 române se aflau în dispozitiv pe linia râului Hron şi au fost, între 25 martie 15 aprilie, angrenate în operaţiunea ofensivă dintre Hron şi Morava, care s-a desfăşurat până la 27 aprilie 1945. Se cuvine a fi amintită în acest context colaborarea dintre armata română şi partizanii slovaci şi cehi, care s-a manifestat permanent pe parcursul celor 147 de zile de crâncene încleştări cu forţele inamice. Dintre care, 74 de zile în condiţii de iarnă grea...

Mărturiile simpatiei şi recunoştinţei populaţiei locale sunt numeroase, atât documentar, cât şi iconografic. Iată ce-i spunea, la începutul lui februarie, învăţătoarea din localitatea Palanka comandantului Diviziei 9 Infanterie: „Am aşteptat de multă vreme ziua de astăzi ca să vă primim aici, în ţara noastră slovacă, unde fraţii din munţii Tatra vă aşteaptă cu nerăbdare. V-am aşteptat fiindcă ştiam că ne aduceţi eliberarea de sub jugul ocupanţilor germani... Sfântă şi frumoasă este misiunea dumneavoastră de a reda poporului nostru libertatea şi posibilitatea de a-şi croi un destin propriu”.

Pentru cinstirea memoriei ostaşilor români, imediat după încetarea ostilităţilor pe front, pe teritoriul recent eliberat au fost ridicate numeroase monumente, obeliscuri, troiţe şi alte însemne omagiale. Festivităţi solemne s-au desfăşurat la Oremov Laz (2 iunie 1945), Kroměřiž (21 iunie 1945), Pieštany (24 iunie 1945), Lučenec (6 iulie 1945) etc. Primarul oraşului Kroměřiž a ţinut să spună următoarele: „Numele eroilor căzuţi ale căror trupuri odihnesc în pământul negru al Cehoslovaciei vor rămâne întipărite de-a pururi cu litere de aur în istoria acestui oraş şi nu numai în cronici, dar vor rămâne mai ales, şi cu atât mai mult, în adâncul inimilor locuitorilor recunoscători. Aceştia nu vor uita niciodată că numai datorită ostaşului român, oraşul Kroměřiž a rămas aproape intact şi nu a suferit decât neînsemnate pagube materiale... Iar pentru viitor aceste monumente vor adânci o legătură frăţească durabilă dintre naţiunile română şi cehoslovacă”.

Farame de umanitate din timpul celui de al Doilea Razboi Mondial (GALERIE FOTO)

VEZI GALERIA FOTO