Germanii, ungurii si....ALTII

Rezumarea primului mesaj :

Calvarul germanilor dobrogeni

[url=http://www.revista.memoria.ro/?location=view_article&id=560]http://www.revista.memoria.ro/?location=view_article&id=560[/url]

Unul dintre primele efecte ale stalinizării României şi ale instalării NKVD-ului pe teritoriul ţării noastre a fost arestarea şi deportarea unei mari părţi a populaţiei de obârşie germană în Uniunea Sovietică. Precizăm că este vorba de cetăţeni români dintre care cei mai mulţi se trăgeau din familii stabilite în spaţiul românesc de sute de ani, în principal în Transilvania. „În unele oraşe muntene şi moldovene au fost la început şi colonii de saşi, veniţi din Transilvania (aşa, de pildă, în Câmpulungul Muscelului, în Râmnicu Vâlcea, în Târgul Neamţ, în Baia şi în Suceava) sau de germani veniţi din Galiţia (în Siret)" (cf. lucrării Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, de Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Buc., Ed. Albatros, 1975; aceiaşi autori arată că primele aşezări ale coloniştilor saşi – saxoni, ca şi ale populaţiei germanice venite din Flandra şi din părţile Rinului de mijloc datează de pe vremea regelui maghiar Géza al II-lea, în prima jumătate a secolului al XII-lea). În ce priveşte structurile administraţiei de stat medievale, este suficient să notăm că termeni ca pângar – consilier orăşenesc (din bürger) ori şoltuz – conducătorul unui oraş din Moldova ş.a. provin din germană. Nu mai vorbim de marile biserici construite începând cu secolul al XIII-lea, precum Biserica Neagră din Braşov sau cele de la Bistriţa, Rodna, ori bisericile-cetăţi, categorie în privinţa căreia cel mai strălucit exemplu rămâne ansamblul de la Biertan, în apropiere de Mediaş. De la Timişoara până la Suceava, influenţa germanică este vizibilă, iar oraşe ca Sibiu ori Sighişoara îşi datorează calităţii de burg medieval inconfundabilul lor aspect şi marele interes pe care îl suscită pe plan european. Solida, serioasa lume germanică, vieţuind secole alături de populaţia românească majoritară, a contribuit enorm la cultura şi civilizaţia spaţiului configurat de Carpaţi, Dunăre şi Mare. Invazia sovietică şi instaurarea bolşevismului au dat acelei lumi o lovitură groaznică, urmările fiind dezastruoase pentru întreaga ţară.
11 ianuarie 1945[justify]În dimineaţa acelei zile fatidice, în jurul şcolii primare din centrul Constanţei (acum transformată în anexă a Muzeului de Artă) au fost postate santinele. Puţinii trecători, zgribuliţi de frig, au remarcat că un grup de ofiţeri ruşi şi de civili vorbind ruseşte dădea târcoale clădirii. Localnicii s-au îndepărtat imediat. Teama, insinuată în suflete încă de la apariţia „eliberatorilor" şi care avea să devină de-a dreptul teroare, îşi făcea simţite primele efecte. Nimeni nu-şi închipuia, însă, că şcoala 12 va deveni lagăr de concentrare. Cu patru luni în urmă, la 30 august 1944, Gheorghiu-Dej şi Gheorghe Apostol salutaseră intrarea trupelor Armatei Roşii în Capitală, primul rostind fraza, de un cinism fără pereche: „Viaţa poporului român este legată de democraţie". Primele fructe ale acelei „democraţii" au fost jafurile, violurile, spolierea ţării, trimiterea multor militari în străfundurile Siberiei. În ianuarie 1945, la Constanţa a început marea razie care a premers deportării cetăţenilor români de origine germană, membri ai unei comunităţi puternice reprezentate în oraşul de la mare, dar şi în importanta comună Mihail Kogălniceanu, la Cobadin, Lumina şi în alte localităţi. Printre cei duşi cu „balalaica" în spate la şcoala-lagăr s-au aflat doi oameni pe care i-am cunoscut după ani de zile de la revenirea din captivitate: Gheorghe Clain şi Dumitru Hess. Între ei există interesante asemănări, de-ar fi să amintesc doar faptul că, deşi nemţi din tată-n fiu, au primit prenume româneşti, iar soţiile lor au fost românce. Amândoi proveneau din familii ai căror străbuni se aflau de multă vreme în România.[/justify]

Gheorghe Clain, salvat de boală


Nu este nici un paradox: îmbolnăvindu-se grav, nemaifiind bun de muncă, a fost trimis din Donbass în România, să moară acasă. Dumnezeu a vrut, însă, ca omul să supravieţuiască. A mai trăit aproape un sfert de secol după cumplita experienţă a deportării. L-am cunoscut îndeaproape: a fost bunicul soţiei mele, tatăl mamei acesteia. Se căsătorise cu o româncă, de fel din Ialomiţa. Ştia nemţeşte, dar în familie nu a vorbit germana. Nu şi-a învăţat nici măcar pe unicul său copil, soacra mea. Fără prea multă instrucţie, avea un scris caligrafic, de o frumuseţe deosebită. Gândea „nemţeşte", riguros, temeinic, chibzuind totul pe îndelete. Când se apuca
de treabă, ce făcea făcea fără cusur. Extrem de econom, ca să poată răzbate prin necazurile pricinuite de război, nutrea un respect cvasireligios pentru muncă. Meticulos, dădea aceeaşi atenţie ţinerii unui registru de contabilitate ca şi reparării unei încuietori sau pingelirii unei perechi de pantofi. După moartea lui (la vârsta de 70 de ani, în 1970) am găsit nenumărate scule şi instrumente, în special de mecanică. Boala soţiei, tuberculoza, a fost brusc agravată de evenimentele din acea sinistră zi de ianuarie 1945 când femeia şi-a văzut soţul şi fiica, Maria Clain (în unele acte apare şi forma „Klein" pe care bărbatul nu a folosit-o), ridicaţi de acasă şi duşi spre deportare. Evident, fiica nu era mai „nemţoaică" decât mama, al cărei nume nu a apărut pe listele furnizate NKVD de cozile de topor din poliţia împânzită de proaspeţii comunişti, dar exista vreo logică în toată acea acţiune diabolică? O altă logică în afară de cea a crimei şi a samavolniciei? Dumnezeu a vrut ca măcar tânăra să fie salvată căci, în dimineaţa zilei în care „lotul" pregătit pentru deportare urma să fie îmbarcat în vagoanele de vite aflate în gară – pe atunci situată la câteva sute de metri de şcoală – preşedintele sindicatului de la CFR, unde lucra tânăra, a intervenit să fie eliberată pentru câteva ore, exact timpul necesar ca să ajungă la starea civilă, unde a intrat „Clain" şi de unde a ieşit „Ionescu", datorită bunăvoinţei primarului care a eliberat pe loc un certificat de căsătorie. Astfel, în Donbass, marele bazin carbonifer din Ucraina, din familie nu a plecat decât Gheorghe. După plecarea omului, soţia, Didina Clain, a devenit chiriaşă în propria ei casă. Doar era „soţie de deportat"! Toate acestea i-au scurtat femeii viaţa, ducând-o prematur în mormânt. În ce-l priveşte pe bărbat, din omul de numai 45 de ani, plecat sănătos-tun, n-a rămas decât o umbră. Sleit de „călătoria" în vagonul de vite pe timp de iarnă, crunt lovit de boală (cu care, dacă ne putem exprima astfel, a avut, totuşi, noroc căci s-a întors mai devreme decât anul 1948, cât planificaseră „eliberatorii"!), Gheorghe Clain a rămas marcat trupeşte şi sufleteşte pentru tot restul vieţii. În mintea lui, obişnuită să caute mereu relaţia cauză-efect, nu încăpeau, raţional, nimicirea libertăţii, distrugerea legăturilor cu universul lui simplu, organizat după reguli stricte: casă-slujbă-casă, într-o ordine care părea imuabilă. Nu a mai fost acelaşi om. Dăduse ochi cu forţele Răului şi întâlnirea aceasta de coşmar l-a zdruncinat în toate fibrele fiinţei lui de cetăţean leal ţării unde se născuseră bunicii şi părinţii, unde veniseră pe lume el însuşi şi copilul lui.
Dumitru Hess, neamţul care nu ştie nemţeşte
Omonimul celebrului fugar în Anglia, cu care nu are, de altfel, nici o altă legătură decât coincidenţa patronimelor*, e născut din tată german şi mamă româncă. E constănţean get-beget. Bunicii dinspre tată erau din Prusia Orientală, pictori de biserici care, înainte de 1917, cutreieraseră Rusia şi Turcia, stabilindu-se la bătrâneţe la Constanţa. „N-am făcut şcoala germană, nici nu ştiu nemţeşte, în casă se vorbea numai româneşte", mi-a spus domnul Hess. Domnia sa mi-a confirmat ceea ce ştiam de la bunicul soţiei mele: poliţia a dat ocupanţilor lista cu cei care purtau nume germane. Paradoxal, tatăl domnului Hess nu a fost înscris pe listă, fiul – da, deşi, conform legii, nici nu era major. În 1945 avea 19 ani şi lucra în port. Un agent al Căpităniei l-a dus la poarta 3 de unde a fost luat de poliţişti. Seara, acasă, mama i-a pus câteva lucruri într-o boccea, băiatul şi-a luat rămas-bun şi a fost escortat la şcoala-lagăr. „Aveam un frate de 12 ani şi o soră de 21 de ani, studentă la Bucureşti. Părinţii au ascuns-o, vistavoii n-au dat de ea, a scăpat." Rechiziţionaţi ca nişte obiecte, oamenii – vreo 300, ridicaţi din toate comunităţile germane din judeţ – au fost îmbarcaţi în garnituri aflate în triajul gării, la vreo sută de metri de şcoală. În vagoane de vite? l-am întrebat. Nu mi-a răspuns, izbucnind într-un râs care îl întinerea – nu, în „bou-vagoane speciale!" Se improvizaseră nişte laviţe din dulapi; pentru fireştile nevoi, o gaură într-un colţ, în podeaua vagonului. În mijloc – o sobă tip „godin". Vagoanele erau zăvorâte. Erau şi români printre deportaţi? Erau; culmea e că pe unul îl chema chiar Rusu, Anton Rusu. Dumitru Hess nu şi-a dat seama dacă fuseseră ridicaţi ca simpatizanţi ai nemţilor sau ca să fie la număr. (În puşcăria pe care am făcut-o circula o anecdotă kafkiană: cică un preot ar fi evadat dintr-un convoi strâns de ruşi dintr-un oraş, iar santinelele, dând de un alt preot pe stradă, l-ar fi băgat cu forţa în rânduri; la mirarea nacealnicului că nu corespunde numele, soldaţii au răspuns cu inocenţă – popă a fugit, popă am adus! Dar dacă o fi adevărat?!) Cu Rusu şi cu fiul aceluia, Hess a fost până în Donbass, unde primul a şi murit. Drumul a durat vreo 12 zile, pe un ger cumplit. Mâncarea? „Zeamă lungă ca s-ajungă, iar felul doi varză fiartă. În vagon, bărbaţi şi femei de-a valma. Când se duceau la colţ", ţinea cineva de acelaşi sex o pătură, fiind astfel satisfăcute cerinţele minimei pudori.
Donbass
O regiune minieră întinsă în bazinul Doneţului, cu imense zăcăminte de huilă – acesta este locul unde au fost duşi. Contrar părerii curente, nemţii din Constanţa nu au lucrat în subteran, ci la construcţii. Dumitru Hess şi mulţi alţii au ajuns la Buros, un orăşel unde au fost cazaţi în subsolul unei clădiri enorme, înconjurată cu sârmă ghimpată şi păzită. Erau peste o mie de inşi, organizaţi pe brigăzi separate bărbaţi-femei (acestea lucrau la bucătărie). Întâi au fost scoşi la descărcarea materialelor de construcţii din vagoane. Hess a lucrat în aceeaşi brigadă cu Clain, cel care a avut şansa de a se îmbolnăvi. A cunoscut acolo nemţi din alte zone ale României şi a auzit că efectivul altor lagăre lucra în adâncurile minelor. La muncă mergeau încolonaţi, păziţi de câţiva inşi înarmaţi cu puşti Mosin Nagan, vechituri de pe vremea războiului ruso-japonez cu care, prin 1950, a fost „dotată" armata română. Pe grâu, petrol şi bani buni. După vreun an de muncă la descărcat vagoane, tânărul de-acum de 20 de ani s-a plictisit şi a evadat. Nu singur, ci împreună cu doi saşi transilvăneni, mai în vârstă, între 30 şi 40 de ani. Învăţase ceva rusă, fapt care avea să-l scoată din multe încurcături. Cum nu erau plătiţi, au fugit fără nici un ban. S-au urcat într-un vagon de-abia descărcat, iar trenul a luat-o spre Kiev. În lagăr tocmai seara s-a observat că lipsesc trei deportaţi. Au fost descoperiţi într-o staţie numită Sinovata. Noaptea au petrecut-o la miliţie. Curios, nu i-au bătut. A doua zi i-au dus cu un GAZ la Orlovka unde era un mare lagăr de prizonieri de război: români, unguri, germani. (Observaţi, stimaţi cititori, că venise anul 1946, războiul se încheiase oficial la 9 mai 1945, iar Uniunea Sovietică nu eliberase prizonierii, încălcând fără jenă dreptul internaţional sub privirile neputincioase sau indiferente ale foştilor aliaţi occidentali, în ţările unde stânga prostalinistă devenea tot mai agresivă.) Acolo paza era severă. Fugarii s-au declarat români, nu germani. Uluiţi, au constatat că anchetatorul enkavedist habar n-avea de existenţa lagărului de la Buros. Dar nici ei nu ştiuseră

Iata cati bani primea regimul Ceausescu pentru expulzarea etnicilor germani - FOTO

http://cultural.bzi.ro/lipsa-de-incredere-si-animozitatile-fata-de-minoritatea-germana-din-polonia-12470

http://adevarul.ro/cultura/istorie/istoria-secuilor-adevar-manipulare-la-realitatile-medievale-jocurile-cuvinte-azi-autonomie-autoguvernare-autodeterminare-independenta-1_532169240d133766a8dbd27d/index.html

Apostol Margarit, liderul national al aromanilor

[*]Învierea naţionalismului maghiar [*]
Nu de mult, reprezentantul Partidului “Pentru o Ungarie mai bună”, Csanád Szeghedi, era unul din activiştii acestei mişcări de extremă dreapta şi antisemită. S-a aflat însă că bunica şi bunicul lui Csanád Szeghedi pe linia maternă au fost evrei. … (29-10-2013 – SPUNE)

Articol nesemnat si fara indicarea sursei. Evident ca ar fi foarte
grav, dar e greu de...verificat si actionat.

Evident ca gandul ne duce la Vlad Tepes, respectiv la respectul pentru
Lege pe care l-a impus (ne

spun manualele) cu mijloace adecvate.



  V-o supara sau nu dar trebuie sa fim cu spiritul treaz in prezent,
aici si acum, chiar daca ne sprijinim pe radacinile din trecut pentru
a ne inalta spre viitor.

UNGARIA ISTORICE, PĂDURILE ȘI TERENURILE AGRICOLE DIN ARDEAL !



        Aceasta este realitatea incredibilă, dar adevărată, care se
desfășoară cu concursul autorităților Statului Român și împotriva
Poporului Român, cu consecințe foarte apropiate vizând integritatea
teritorială a României !

        Este necesar ca tot românul să se întrebe și să afle: de ce
s-a ajuns la actuala situație și ce se urmărește ?

        Se știe că, de aproape 95 de ani, după Marea Unire de la
Alba-Iulia de la 1 Decembrie 1918, niciodată Ungaria și organizațiile
etnicilor unguri din țara noastră nu au recunoscut România Mare și au
acționat împreună împotriva Statului național unitar român și
Poporului Român ! Ungaria și ungurii revendică sfântul pământ românesc
al Ardealului, moștenit de Poporul Român de la geto-daci. După ce a
falsificat Istoria Poporului Român, a Daciei și a României, Ungaria
pretinde și acționează pentru anexarea Ardealului, Cetatea sau Grădina
Domnului, la geto-daci, sub pretextul că l-a stăpânit timp de un
mileniu...de 51 de ani, între anii 1867-1918, în vremea Imperiului
habsburgic.

        Ungaria a încercat să ocupe Ardealul în anul 1919, cu
sprijinul Rusiei sovietice, dar Armata Română a câștigat războiul, a
ocupat inclusiv Budapesta și la 4 august 1919 au fost puse opincile
românești pe Parlamentul ungar.

        După Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, Ungaria a
reușit în urma "Procesului optanților"  să obțină uriașe despăgubiri
din partea României pentru imobilele din Ardeal care au intrat în
proprietatea Statului Român. Mai târziu, cu sprijinul Germaniei
hitleriste și al Italiei fasciste, în urma Diktatului de la Viena, din
30 august 1940, Ungaria a dobândit o mare parte din Ardeal, până la 25
octombrie 1944 când Armata Română, împreună cu trupele sovietice, a
eliberat sfântul pământ românesc de sub teroarea ungară.

        După lovitura de stat din decembrie 1989, la care autoritățile
de la Budapesta au avut o contribuție însemnată în declanșarea ei și
la numărul morților, Ungaria împreună cu bisericile maghiare și
organizațiile etnicilor unguri din România au pus în aplicare un plan
diabolic vizând anexarea Ardealului printr-un nou Diktat pregătit
pentru anul 2014 la Bruxelles. Argumentele principale ale Ungariei
pentru obținerea acestui Diktat sunt următoarele:

        1) Numărul cetățenilor români, majoritatea din Ardeal, care au
solicitat și obținut cetățenia Ungariei să fie de cel puțin 4,5 - 5
milioane. Până în prezent, Ungaria a acordat dubla cetăţenie la peste
trei milioane de cetăţeni români. Zilnic, în 920 de localităţi din
Ungaria se acordă gratuit cetăţenia ungară la mii de români get-beget,
care astfel intră în Spaţiul Schengen, iar Comisia Europeană se face
că nu vede nici nu aude. Peste puţină vreme Comisia Europeană şi
Parlamentul European vor afla şi constata că românii au intrat în
Spaţiul Schengen fără ca România să beneficieze de acelaş statut ca şi
celelalte ţări membre ale Uniunii Europene.

2) Obţinerea pe toate căile, ilegale şi legale, a peste 50% din
proprietăţile imobiliare din Ardeal de către Ungaria. Până în prezent,
Ungaria prin numeroase persoane juridice și persoane fizice ungare a
reușit să obțină 30%-40% din proprietățile imobiliare din Ardeal, iar
prin aplicarea ultimei Legi de retrocedare a Guvernului Ponta II se va
ajunge în anul 2014 ca peste 50% din aceste proprietăți să nu mai
aparțină Statului Român, urmând să fie naţionalizate de către Ungaria
sau dobândite ilegal, inclusiv prin furtul pios.

        După îndeplinirea acestor două mari obiective, Ungaria va cere
Comisiei Europene și Parlamentului European aplicarea principiului
autodeterminării popoarelor ! Autoritățile de la Budapesta speră ca
prin Diktatul de la Bruxelles, din anul 2014, Ardealul să devină
autonom și apoi să fie anexat la Ungaria.

        Principala cale folosită pentru dobândirea ilegală de imobile
din Ardeal o constituie așa-zisele retrocedări în natură, de fapt
naționalizarea mascată de către Ungaria a mii de clădiri și milioane
de hectare de păduri și terenuri agricole din proprietatea Poporului
Român și Statului Român !

        ADEVĂRUL ISTORIC cunoscut foarte bine de Ungaria și de unguri,
dar trecut sub o condamnabilă tăcere de autoritățile de la București
și partidele politice parlamentare, este următorul:

        1)După Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, Ungaria a
acționat și a reușit să obțină despăgubiri din partea Statului Român
pentru toate imobilele pe care le-a avut în proprietate Statul ungar
în Ardeal, până la 1 Decembrie 1918, precum și pentru optanții unguri.
Sub această denumire de optanți sunt cunoscuți acei cetățeni români de
etnie ungară care, după Tratatul de la Trianon, au optat pentru
cetățenia Ungariei și au părăsit România. În total au fost 367
optanți. Optanții unguri împreună cu Ungaria au depus numeroase
reclamații la Societatea Națiunilor și au deschis foarte multe procese
cerând despăgubiri pentru imobilele lor care au intrat în proprietatea
Statului Român. La propunerea Consiliului Societății Națiunilor s-a
format Tribunalul Arbitral româno-ungar de la Paris, unde a avut loc
procesul optanților unguri, în perioada 1923-1930. Diferendul dintre
Ungaria și România a fost bine analizat și prezentat de către Nicolae
Titulescu, ministrul de Externe al României, în expunerea ținută în
Consiliul Societății Națiunilor, în ziua de 5 iulie 1923. Acum 90 de
ani, Nicolae Titulescu a subliniat că Ungaria pretinde "plata în aur a
despăgubirilor", iar optanții unguri puteau să-și păstreze bunurile
imobile în cadrul legilor românești, dar nu au făcut-o, acceptând să
fie despăgubiţi. În urma negocierilor purtate între delegația României
condusă de ministrul de Externe, Nicolae Titulescu și delegația
Ungariei condusă de contele Albert Appony și a Convențiilor de la Haga
(din 20 ianuarie 1930) și Paris (21 aprilie 1930) s-a decis că plata
despăgubirilor stabilite de Tribunalul Arbitral de la Paris se face
din Fondul Agrar deschis în Elveția, la o bancă din Basel, de către
Statul Român. Din acest fond au fost plătite despăgubiri uriașe către
Ungaria și optanții unguri. Începând cu anul 1931 sumele destinate
despăgubirilor către Ungaria și optanții unguri au fost evidențiate în
Bugetul de venituri și cheltuieli al României. După unele surse, suma
despăgubirilor s-a ridicat la echivalentul a peste 100 tone aur pur
(de 24 carate), iar după alți cercetători la circa 600 tone aur pur.
După mai bine de 80 de ani de la plata despăgubirilor către Ungaria și
optanții unguri, precum și după deschiderea arhivelor pe această temă,
guvernatorul Băncii Naționale a României, președinții și premierii
României, miniștrii de Finanțe și directorii S.R.I. și S.I.E., precum
și mulți academicieni și istorici cunosc suma totală a plăților făcute
de Poporul Român și Statul Român pentru imobilele care au aparținut
Ungariei și ungurilor până în anul 1918 în Ardeal. În mod
inexplicabil, cu toții o păstrează la secret ! De ce ? Pentru ca
Poporul Român și Parchetul să nu afle că retrocedările
post-decembriste către bisericile maghiare și numeroase alte persoane
juridice și fizice ungare sunt ilegale și în fapt reprezintă
naționalizarea de către Ungaria a mii de clădiri istorice și a
milioane de hectare de pădure și terenuri agricole din România, mai
ales din Ardeal. Este cert că exproprierea imobilelor din Ardeal, care
au aparținut Ungariei, optanților unguri și bisericilor maghiare s-a
făcut prin acordarea de despăgubiri din partea Statului Român ! Există
documente oficiale referitoare la clădirile, terenurile agricole și
pădurile expropriate.

        2) În perioada 1940-1944, după Diktatul de la Viena,
autoritățile Statului ungar au falsificat toate cărțile funciare din
Ardealul ocupat și au înscris, din nou, în proprietatea celor care au
fost despăgubiți din Fondul Agrar toate imobilele pe care le-au avut
în timpul Imperiul habsburgic.

        3) După 6 martie 1945 comuniștii evrei și unguri din România
nu au confiscat sau naționalizat bunurile imobile și mobile ale
bisericilor maghiare, nici ale evreilor și ungurilor, ci pe cele ale
românilor și Bisericilor Ortodoxă și Greco-Catolică.

        4) Atât în perioada interbelică, dar mai ales în timpul
socialismului nu s-au actualizat cele mai multe cărți funciare din
Ardeal, nefiind înscrise modificările intervenite în privința
proprietarilor.

        5) Prin Legea nr.260 din 4 aprilie 1945, toate înscrisurile în
cărțile funciare efectuate în perioada 1940-1944 au fost declarate
nule de drept ! În foarte multe cărți funciare nu au fost operate
radierile corespunzătoare.

        6) În vara și toamna anului 1944 o mare parte din arhivele
localităților din Ardeal au fost duse în Ungaria, iar cele rămase în
România se încearcă de către U.D.M.R. să fie luate de la Arhivele
Statului Român și trecute la bisericile maghiare pentru a nu se
descoperi lanțul de infracțiuni prin care Ungaria și alte persoane
juridice și fizice maghiare au naționalizat sau au fost
împroprietărite cu peste 30% din clădirile, terenurile agricole și
pădurile din Ardeal. Un exemplu edificator, aflat în atenția opiniei
publice din România, este cel al retrocedării, de fapt al
împroprietăririi Bisericii Reformate din Sfântul Gheorghe cu clădirea
Colegiului "Szekely Miko". În decembrie 2010, D.N.A. Brașov i-a trimis
în judecată pe Attila Gabor Marko (se pare, fratele lui Marko Bela,
fost președinte al U.D.M.R. și fost vicepremier al României), fost
subsecretar de stat la Oficiul Regional pentru Relații Interetnice din
cadrul Ministerului Informațiilor Publice, Tamas Marosan,
reprezentantul Eparhiei Reformate din Ardeal și Silviu Clim, fost
consilier juridic în cadrul Ministerului Justiției. Ei au fost acuzați
de abuz în serviciu contra intereselor publice, cu consecințe deosebit
de grave. Acuzații au întocmit, în 14 mai 2002, documente false din
care rezultă că imobilul a fost în proprietatea Bisericii Reformate
din Sfântul Gheorghe și au acționat pentru ca el să fie restituit
Eparhiei Reformate din Ardeal.

        În aprilie 2002, Ministerul Administrației Publice a precizat
că imobilul respectiv nu poate fi retrocedat în baza O.U.G.
nr.83/1999. Retrocedarea s-a făcut în baza unui extras fals de carte
funciară. Procurorii au stabilit că inculpații au prejudiciat Statul
Român cu 1.300.000 euro. Judecătoria Buzău i-a condamnat, în iulie
2012, pe inculpați la trei ani de închisoare, din care pe Attila Gabor
Marko și Tamas Marosan cu executare, iar Silviu Clim cu suspendarea
executării pedepsei.

        După ce Attila Gabor Marko a fost ales deputat din partea
U.D.M.R., dosarul a fost trimis spre judecată  la Înalta Curte de
Casație și Justiție. La dosarul respectiv este depusă o adresă a
Ministerului Justiției care solicită Instanței Supreme să constate că
sentința de condamnare pronunțată de Judectoria Buzău este nelegală și
că în acest caz nu există prejudiciu adus Statului Român ! Incredibil
! De asemenea, Ministerul Justiției a subliniat că Primăria
Municipiului Sfântu Gheorghe nu s-a constituit parte civilă, fiind
condusă de reprezentanții U.D.M.R. La termenul din 27 iunie a.c.,
Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât să amâne procesul pentru
data de 10 octombrie a.c.

        7) După 23 august 1944 și în baza art.8 din Convenția de
armistițiu semnată la Moscova, în 12 septembrie 1944, bunurile
reprezentând proprietatea Ungariei și Germaniei de pe teritoriul
României au fost sechestrate și, în baza Legii nr.91 din 9 februarie
1945 au fost puse sub supravegherea Casei de Administrare și
Supraveghere a Bunurilor Inamice (C.A.S.B.I.). Aceste bunuri nu au
fost confiscate de regimul comunist  și, ca urmare, nu pot face
obiectul retrocedărilor către Ungaria și Germania.

        La toate retrocedările din Ardeal către Ungaria și
numeroase persoane juridice și persoane fizice ungare sunt prezentate,
la instanțele judecătorești și la comisiile constituite în acest scop,
copii ale cărților funciare sau extrase din acestea. Cele mai multe
sunt falsificate sau incomplete. Dar, cărțile funciare nu au valoarea
de înscrisuri constitutive de drepturi reale, ele fiind de fapt o
evidență a imobilelor. Drepturile reale trebuie dovedite cu
documentele originale care atestă titlul de proprietate. Pentru a
grăbi retrocedările ilegale de imobile către Ungaria și bisericile
maghiare s-a ajuns la o situație de neimaginat: cei care revendică
ilegal imobile în Ardeal au depus și depun plângeri penale împotriva
angajaților din primării care trebuie săptămânal să meargă la Parchet,
unde sunt citați, pentru a da declarații în legătură cu refuzul
retrocedării ilegale de clădiri și terenuri. Vicepremierul României,
Liviu Dragnea, cunoaște situația retrocedărilor ilegale de imobile din
Ardeal, inclusiv teroarea la care sunt supuși mulți angajați ai
primăriilor, dar...tace şi nu acționează. Îi este frică de subiect și
mai ales de consecințe.

        9) Restituirile în natură către Ungaria, bisericile maghiare
și alte persoane juridice și persoane fizice ungare, în temeiul
legislației bogate în domeniul retrocedărilor de imobile, dar având la
bază acte false și ignorând despăgubirile uriașe plătite de Statul
Român, au drept consecințe anularea Reformei agrare din anul 1921 și a
efectelor unor tratate internaționale, precum și revenirea la situația
proprietarilor de păduri dinainte de 17/29 decembrie 1863.

        10) Împroprietărirea ilegală a Ungariei, bisericilor maghiare
și a altor persoane juridice și persoane fizice ungare cu mii de
clădiri istorice și milioane de hectare de terenuri agricole și păduri
are drept consecință transformarea instiutuțiilor Statului Român în
chiriași în România și plata nelegală de chirii anuale cu mult peste
10 milioane euro. De pildă, la Timișoara pentru clădirile istorice
retrocedate bisericilor maghiare ( în care funcționează nouă licee și
două spitale), Consiliul local plătește chirie de peste 1 milion euro
pe an.

        Pentru a stopa furturile la examenele de admitere în licee și
la bacalaureat, Ministerul Educației a solicitat cetățenilor să
comunice toate neregulile constatate, iar S.R.I. a ajutat la începerea
cercetării penale a cadrelor didactice de la un liceu din Bucureşti,
implicate în fraudarea examenului de bacalaureat. La Liceul „Dimitrie
Bolintineanu” din Bucureşti, S.R.I. a monitorizat şi supravegheat,
timp de o lună, toate cadrele didactice, iar în ziua de 1 iulie a.c.,
la sfârşitul primei probe de examen, toţi supraveghetorii au fost duşi
la Poliţie pentru cercetări penale. Întâmplarea este foarte mult
mediatizată, mai ales la televiziuni. În schimb, pentru imobilele
naţionalizate de Ungaria şi cele retrocedate ilegal în Ardeal, după
anul 1989, S.R.I. i-a monitorizat în ultimii 20 de ani pe majoritatea
beneficiarilor dar nu sunt valorificate informaţiile. S.R.I. şi S.I.E
au monitorizat şi cunosc toate retrocedările ilegale din Ardeal în
favoarea Ungariei, bisericilor maghiare, altor persoane juridice şi
fizice ungare, precum şi împroprietărirea acestora cu imobilele
expropriate de Statul Român după Tratatul de la Trianon, pentru care
Poporul Român a plătit despăgubiri de peste 100 tone aur de 24 carate.
De ce nu le comunică S.R.I. şi S.I.E aceste informaţii Parchetului şi
D.N.A.? Ce şi până când aşteaptă ? Sunt întrebări pe care Comisia
Specială de Control a Parlamentului evită să le pună. Aceiaşi Comisie,
precum şi Comisia pentru Administraţie Publică şi Comisia juridică din
Senat şi Camera Deputaţilor refuză să analizeze şi să decidă în urma
retrocedărilor ilegale de imobile ale Statului Român către Ungaria,
bisericile maghiare şi alte persoane juridice şi fizice ungare.

        Din multe clădiri de locuit naţionalizate de către Ungaria sau
retrocedate ilegal bisericilor maghiare şi altor persoane juridice şi
fizice ungare au fost evacuaţi ori sunt în curs de evacuare locatarii
români, proprietari ai locuinţelor respective în baza Legii
nr.112/1995. S-a ajuns în România post-decembristă ca hoţii şi
samsarii de imobile ale Statului Român să-i evacueze pe români din
locuinţele cumpărate în mod legal.

În fapt, autorităţile Statului Român au donat ilegal şi se pregătesc
să doneze Ungariei şi etnicilor unguri din Ardeal numeroase
proprietăţi imobiliare ale Poporului Român. Un asemenea jaf imobiliar
nu a existat în nicio ţară din Europa.          Este necesar  ca
Parchetul şi D.N.A. să acţioneze pentru redobândirea în proprietatea
publică a Statului Român a imobilelor donate şi retrocedate ilegal,
precum şi pentru recuperarea uriaşelor chirii plătite nelegal din
banii publici !

        Pentru a afla adevărul și mai ales pentru a opri politica
diabolică a Ungariei și U.D.M.R. vizând naționalizarea imobilelor din
România, Guvernul Ponta II ar trebui să facă următoarele:

        1. Să suspende, pe timp de cel puțin trei ani, aplicarea
tuturor actelor normative referitoare la retrocedări.

        2.Să solicite Parchetului și Direcției Naționale Anticorupție
să cerceteze penal toate persoanele implicate în retrocedările ilegale
referitoare la imobilele pentru care Statul Român a plătit
despăgubirile din Fondul Agrar. O atenţie specială trebuie acordată
fiecărui dosar de retrocedare depus la Bucureşti, la Comisia specială
de restituire a imobilelor revendicate de cultele religioase, precum
şi pentru fiecare decizie dată de această Comisie, mai ales cu
referire la imobilele din Ardeal revendicate de bisericile maghiare.

        3.Să informeze Parlamentul, convocat în sesiune extraordinară,
în legătură cu politica Ungariei susținută de bisericile maghiare din
România vizând retrocedările/naționalizările de clădiri, terenuri
agricole și păduri din Ardeal, ca suport și argument pentru Diktatul
de la Bruxelles din anul 2014.

        4. Să apeleze la cetățenii români pentru a obține informații
în legătură cu dobândirea ilegală de către Ungaria și persoane
juridice și persoane fizice ungare a numeroase imobile pe teritoriul
României.



        "O viață avem români...Și-o cinste ! Deșteptați-vă că am
dormit destul !" (Mihai Viteazul).

De  la  R.Pugler

E bine să fii minoritar în România!

 
Generos, cum îl ştim, statul alocă ce­lor 18 minorităţi naţionale din România peste 30 de milioane de euro pe an! La care se adaugă alte 30 de mi­lioane pentru învăţământul în limba maghiară. O sumă astronomică, dintr-un punct de vedere, dacă te gândeşti cât de strâns la bu­zunare se ara­tă zilnic bietul stat. Pro­babil că este o sumă meritată, ţi­nând sea­ma de politica exem­plară a Româ­niei fa­ţă de minorităţi.

Citeste tot articolul

http://www.ziuanews.ro/dezvaluiri-investigatii/neonazistii-ultimii-patrioti-germani-102816

http://adevarul.ro/cultura/istorie/de-sinucid-ungurii-1_520bca84c7b855ff56d9a3fb/index.html

http://www.evz.ro/detalii/stiri/tinutul-secuiesc-fotoreportaj-1055659.html

Planul secret de înjumătățire a turcilor din Germania

Un grup neonazist din Rusia a întins „capcane online” pentru a prinde homosexuali şi lesbiene. Ce se întâmplă apoi „offline”

Nicolae Ceauşescu, vânzător de oameni! Mărturisiri făcute chiar de către negociator

Croaţii din România

Un miliard de mărci pentru răscumpărarea etnicilor germani din România!

UNGARIA EXPORTĂ XENOFOBIA ŞI RASISMUL ÎN ROMÂNIA

De ce au renãscut cultele pãgâne?
Crearea mitului germanic şi a omului germanic pe fundalul naţional-socialist se petrece pe o linie naţionalistã, patriotardã, rasiologicã, sociologicã sau populistã. Mitologia germanicã a ocupat însã un loc secundar pentru cã naţionalismul germanicist a pus accentul pe aspectele sociale, organizaţionale, morale şi de guvernãmânt, regãsite în mare mãsurã în ceea ce a devenit Biblia naţional-socialistã, Germania lui Tacitus. In ultimii ani insa fenomenul renasterii cultelor pagane, indeosebi germanice, a luat amploare ca o incercare de reconstructie a unei identitati.


În niciun caz nu trebuie subestimatã importanţa mitologiei nordice în crearea imaginarului istoric al germanicitãţii, dar nici absolutizatã, întrucât ea s-a scurs într-un amalgam de credinţe din cele mai diverse, de la miturile antichitãţii clasice pânã la sisteme ezoterice complexe de genul gnosticismului, teosofiei, sau ariosofiei. Conştiinţa germanicitãţii se dezvoltã din a doua jumãtate a secolului al XIX-lea pe un teren al conexiunii dintre romantism şi gândire populistã. Raţionalismului iluminist i se opun reprezentãri idealiste ale naturii însufleţite şi tainice, ale unei armonii universale divine, credinţã puternicã la germani: de altfel, germanii cred cã nici a-i închide pe zei intre pereţi, nici a-i plãsmui în chip uman nu se potriveşte cu mãreţia celor de sus: ei le închinã pãduri şi dumbrãvi şi dau nume divine unei taine pe care, în acele singurãtãţi, o vãd numai cu ochii evlaviei lor (Germania, IX).

Mişcarea populistã capãtã o amploare deosebitã în a doua jumãtate a secolului, motivatã şi de schimbãrile sociale şi tulburãrile politice care au determinat cãutarea unui univers compensatoriu în societatea si spiritualitatea germanicã, ca o contrapondere a industrializãrii, secularizãrii, modificãrilor de mentalitate şi de norme de viaţã. Ascensiunea ştiinţei şi tehnicii au avut drept consecinţã, pe lângã critica dogmelor religioase, şi accentuarea incertitudinilor şi nevoia de noi reprezentãri a lumii care sã elimine criza ideologicã. De aceea s-a dorit cu atâta ardoare recuperarea şi reintegrarea în sistemul mental şi politic a trecutului din Germania lui Tacitus, romanţat, glorificat, transpus într-o viziune paradiziacã de illo tempore şi saeculum aureum. Modelul taciteic era o rezolvare, cel puţin de ordin mental, a dificultãţilor cauzate de lipsa unor stâlpi ideologici stabili ca de pildã creştinismul şi de amalgamul tot mai hibrid de curente de gândire.



Organizatii si principii


Dorul de origini se concretizeazã într-un curent care îşi propune reînvierea pãgânismului istoric, denumit Neuheidentum/neogermanism/neopãgânism/Ásatrú/ Odinism/ Forn Siðr/ Vor Siðr/ Teodism/ Religie teutonicã, dupã cum propune Pagan Dawn, revista oficialã a Federaţiei Pãgâne. Dupã cum am vãzut, fenomenul are o consistenţã deosebitã încã din prima jumãtate a secolului al XX-lea, iar elementele valorificate de romantism şi naţional-socialism sunt în continuare în vogã în cercurile neopãgâne, doar cã s-a produs o schimbare de accent. Aspectul religios este acum, îndeosebi din anii ’70, cel care primeazã, şi mai puţin cel naţionalist, etnocentrist sau rasial. Organizaţiile neopãgâne acoperã un spectru larg de credinţe şi practici, variind de la reconstrucţionismul strict politeist la abordãri sincretice, pragmatice, psihologice, oculte sau mistice.

Ásatrú este un cuvânt vechi nordic compus din Áss, cu referire la Aseni, una din familiile de zei nordici şi trú, credinţã. Alãturi de odinism, termenul este introdus în Germania prin filierã anglo-saxonã în anii ’90, împreunã cu ritul odinic format în 1995 şi Eldaring-ul (“Ringul de Foc”, serviciu civil fondat în 2000 care oferã informaţii despre Ásatrú ţãrilor vorbitoare de limbã germanã) ca organizaţie partenerã a The Troth (uniune internaţionalã de orientare germanico-pãgânã cu sediul în SUA). Multe organizaţii evitã însã termenul de Ásatrú în favoarea celui de Germanisches Heidentum.
Forn Siðr sau Firne Sitte, însemnând “obicei vechi” este un termen care se referã la cultura germanicã pre-creştinã în general şi neopãgânismul germanic în particular. Sidu/seodu este un cuvânt înrudit cu grecescul ethos, în sensul unui mod de viaţã tradiţional şi a unei morale adecvate. Relevant pentru amploarea fenomenului neogermanic este faptul cã cea mai mare societate pãgânã danezã, Forn Siðr, este din 2003 recunoscutã ca religie oficialã de cãtre guvernul danez, ceea ce acordã dreptul de a organiza nunţi etc.



Heidentum/Heathenry, în nordica veche heiðinn, este o traducere a latinescului paganus, desemnând o religie non-avraamicã. Unii partizani se referã prin Heidentum strict la reconstrucţii ale panteonului nordic, în opoziţie cu abordãrile mai mistice sau oculte. Dincolo de folosirea termenului ca echivalent pentru neopãgânism, acesta mai poate desemna şi o recreare a vechii religii şi Weltanchauung din perspectiva surselor literare şi arheologice. Termenul este promovat mai ales de organizaţii din UK de tipul Heathens for Progress.

Odinismul este o creaţie lexicalã a lui Orestes Brownson, într-o lucrare din 1848, Letter to the Protestants, reintrodusã de Alexander Rud Mills în anii ’30 în Australia împreunã cu First Anglecyn Church of Odin şi lucrarea The Call of Our Ancient Nordic Religion, apoi în anii ’70 în SUA prin intermediul Elsei Christensen şi al sãu Odinist Study Group. Tot în anii ’70 membri ai Odinic Rite se proclamã odinişti puri. Termenul de odinism tinde sã fie asociat cu ideologia nordicã neo-rasistã, spre deosebire de Ásatrú, care nu pune mare preţ pe curentele völkisch. Mişcarea odinistã, ca pãgânism rasial nordic, poate fi definitã ca redescoperirea spiritualã a zeilor arieni ancestrali, intenţionând sã încorporeze rasa albã într-o viziune sacrã asupra lumii, care susţine sentimentul sãu tribal şi exprimatã în forme imaginative de magie ritualã şi forme ceremoniale de unitate frãţeascã. Existã şi mişcarea wotanistã, iniţiatã de David Lane, dar aceasta conţine o vãditã componentã rasialã.

Teodismul sau Þéodisc Geléafa a încercat iniţial reconstrucţia credinţelor şi practicilor triburilor anglo-saxone, dar comunitatea teodicã şi-a extins reconstituirile şi pentru alte triburi germanice, folosindu-se cum era de aşteptat, de clasificarea lui Tacitus. Elementul definitoriu pentru teodişti este neo-tribalismul.



Spre deosebire de neopãgânism în genere, neopãgânismul germanic se bazeazã pe un reconstrucţionism mai mult sau mai puţin fidel al politeismului, deşi în practicã viziunea panteistã este destul de comunã, de pildã în Islanda Ásatrúarfélagið se defineşte ca panteism nordic. Grosso modo în organizaţiile neogermanice funcţioneazã principii precum: integrarea naturii în modul de viaţã, interesul pentru ecologie, armonizarea cu forţele naturii care se manifestã prin multitudinea de zei şi zeiţe, refuzul preoţimii, trãirea nemijlocitã a sentimentului religios, individualismul credinţei, critica religiilor dogmatice, ierarhizante şi monoteiste, apologia libertãţii individuale, preluarea tehnicilor meşteşugãreşti tipic germanice, înclinaţii animiste, venerarea diverselor fiinţe din folclor (Alfar, Kobold, Hulduvolk), conştiinţã muzicalã intensã (existã de altfel şi un subgen al muzicii rock/metal reprezentat de formaţii precum Turisas, Ensiferum, Bathory, Wintersun, Enslaved, Falkenbach, Heidevolk, Svartstot, Einherjer, Ancient Rites, Tyr, Thyrfing sau Amon Amarth care exploateazã exclusiv teme germanice) sau limitare faţã de radicalismul de dreapta (deşi existã şi grupãri care tind spre extremism).

Multe grupãri au drept carte de cãpãtâi Germania lui Tacitus. În primul rând sunt fructificate pasajele care ţin strict de rit şi ritual : capitolul al II-lea – preamãrirea lui Tuisto, zeu chtonian, şi a fiului sãu Mannus ca eroi fondatori ai neamurilor germanice; capitolul al IX-lea – panteismul care reiese din abordarea naturistã a divinitãţii; capitolul al X-lea – profeţia prin rune, pãsãri şi cai, capitolul al XXXIX-lea – sacrificiul ritual şi iaraşi strânsa conexiune dintre divinitate şi naturã, faţã de care germanicul nutreşte un respect deosebit şi o percepe ca pe o mare tainã, capitolul al XL-lea – tema recurentã a dumbrãvii sfinte şi ritualul carului solar. Dumbrava sacrã din Germania se regãseşte în ritualul blót, termenul nordic pentru sacrificiu. Se celebreazã cu precãdere în aer liber şi poate fi foarte formalizat, dar intenţia se aseamãnã invitaţiei unui membru al familiei la cinã. Participanţii consumã o parte din mâncare şi bãuturã, iar altã parte este vãrsatã pe pãmânt ca libaţie. Miedul fabricat acasã este prin excelenţã bãutura tipic germanicã. Darurile din timpul unui blót includ câteodatã şi cântece sau poezii dedicate unei divinitãţi. Ritualul aminteşte foarte mult de virtutea hospitalitas, foarte apreciatã de Tacitus: « Niciun alt neam nu se dãruieşte cu mai multã patimã plãcerilor ospeţiei. A nu primi pe cineva în casã, oricine ar fi el, e fãrãdelege. Fiecare, dupã cum poate, îşi primeşte oaspetele cu masa întinsã. Când nu mai are ce-i da de mâncare, cel ce era gazdã îşi gãseşte alta şi ei se duc împreunã la casa cea mai apropiatã, nepoftiţi. Dar asta nu are nimic: ei sunt primiţi cu aceeaşi omenie. Dacã e vorba de dreptul oaspetelui, cunoscut, necunoscut, nimeni nu-l întreabã nimic. La plecare, dacã oaspetele cere ceva, datina este sã îi dai, dar şi gazda poate cere, la rândul ei, fãrã nicio sfialã. Ei se bucurã de daruri, dar nici nu ţin socotealã de cele date, nici nu se ţin îndatorati pentru cele primate: între oaspete şi stãpânul casei numai omenie « . Blót-ul poate urma exemplul istoric, cum o face cu stricteţe teodismul, sau se poate improviza.



Symbel/sumbel desemneazã o adunare socialã, ocazional cu referire la un tip special de ritual bahic solemn atestat în forme mai mult sau mai puţin comparabile la elita rãzboinicilor barbari: « La bãuturã nu sunt tot aşa cumpãtaţi. Dacã te-ai potrivi sã le dai cât le cere inima, ar putea fi biruiţi mai uşor cu patima aceasta decât cu armele » (Germania, VII). Symbel implicã un ritual şablon care înseamnã mai mult decât o celebrare bahicã, presupunând consumul de mied dintr-un horn, discursuri ovaţionale şi oferirea de daruri. Jurãmintele depuse dupã consumul din horn sunt considerate obligatorii, sacre şi cu efect asupra sorţii, wyrd (fatalism subliniat şi de Tacitus), tuturor participanţilor la ceremonie. În Ásatrú cuvintele rostite devin parte a destinului celui care le rosteşte, iar în teodism este cel mai de preţ ritual.
Seiðr sau Spae denumesc forme de vrãjitorie cu aspecte şamanice şi profetice. Nu sunt ritualuri foarte comune, fiind practicate de un numãr redus de neopãgâni, de obicei modelate dupã detaliile din Saga lui Eric cel Roşu. O seiðkona se aşeazã pe o platformã şi face preziceri într-o manierã şablonatã în timp ce alte femei cântã în jurul sãu. Se pot întrebuinţa şi practici informale de vindecare, protecţie sau mediere cu strãmoşii, care presupun alterãri ale conştiinţei şi negocieri cu fiinţe din lumea cealaltã. De remarcat aici este rolul femeii ca profetesã: « Germanii mai cred cã femeile au în ele ceva sfânt şi profetic şi nu le dispreţuiesc nici sfaturile, nici nu le nesocotesc rãspunsurile » (Germania, VIII).

Revirimentul contemporan al germanicismului se axeazã mai mult pe folclor, istorie veche şi mitologie decât pe politizãri sau misticism. În Germania activeazã Die Heidnische Gemeinschaft (Comunitatea Pãgânã), înfiinţata de Geza von Nemenyi în 1985. În 1991 se desprinde din HG Die Germanische Glaubens-Gemeinschaft (Comunitatea de Credinţã Germanicã). Tot în anii ’90, sub influenţa mai mult a spaţiului anglo-saxon decât a grupãrilor neogermanice, apar Rabenclan (1994) ca parte a Ritului Odinic, Nornirs Ætt (1997) şi Eldaring ca filierã a The Troth (2000). Dezbaterile privind legãtura dintre neopãgânism şi neonazism sunt destul de acerbe. În ciuda negãrii de cãtre neopãgâni a afilierilor extremiste, controversa este menţinutã din cauza unui numãr de grupãri neonaziste (Artgemeinschaft-ul lui Jürgen Rieger sau Deutsche Heidnische Front), care se revendicã şi de la Asatru.

Din povestile mamei
Autor: Michael ASTNER

Doamne, ce film ar iesi (as alege registrul comic!!!) pe tema aceasta, cu toata harababura aceea intre 1945 si 1947, sa zicem, cu familii de sasi stind claie peste gramada (unii in grajduri amenajate ca locuinta...), cu "colonistii" locuind in casa mare, cu sasii lucrindu-si propriul pamint pentru jumatate din recolta si tot asa...

Dincolo de silogisme

Mişcările extremiste maghiare, nestingherite în România

Germanii din Romania intre nazism si stalinism

Deportat în Siberia pentru că-l chema Otto


17:23Brăileanul Otto Guminschi povesteşte traumele prin care a trecut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cu câteva luni înainte de terminarea războiului, în 1945, Otto Guminschi a fost urcat într-un tren de marfă spre un lagăr din Siberia. A reuşit să scape ca prin miracol, după chinuri cumplite. Richard Otto Guminschi (86 de ani) s-a născut în oraşul bucovinean Cernăuţi, din tată cu origini poloneze şi mamă cu origini germane.Articol complet