Lagarele Mortii

http://cultural.bzi.ro/rudele-unui-olandez-capturat-si-ucis-intr-un-lagar-nazist-au-primit-scrisoarea-lui-de-adio-dupa-70-de-ani-ce-au-descoperit-37169
Familia unui olandez care a fost prizonier in Al Doilea Razboi Mondial si a murit in lagarele de concentrare naziste a primit o scrisoare de adio din partea lui, dupa 70 de ani.

Peter Will a scris un bilet de adio pentru familia lui in timp ce se afla intr-un lagar de concentrare nazist, in Al Doilea Razboi Mondial. Insa, lucrurile lui personale au fost incurcate si biletul nu a ajuns niciodata la familie.

Insa, acum, dupa 70 de ani, familia soldatului olandez a descoperit ca mai avea de primit lucruri de la barbat si in sfarsit, rudele au intrat si in posesia scrisorii. Peter Will a scris biletul la scurt timp dupa ce a fost luat ca prizonier intr-un lagar de concentrare nazist, in 1944, in care isi lua ramas bun de la sotie si cei sase copii.

Dar, un prieten apropiat familiei a gasit intr-o arhiva online despre victimele Holocaustului detalii despre Peter Will si asa a descoperit ca exista portofelul lui. Astfel, i-a fost returnat familiei lui Peter, in care nu era doar scrisoarea, ci si poze vechi, pe care acesta le tinea cu familie, singura amintire care ii lega.

"A fost foarte emotionant pentru noi acel moment. Nu te astepti la asa ceva, dupa o perioada asa de lunga. Nu exista un final de poveste, el este mereu in gandurile noastre" a declarat Joop Wil, unul dintre fiii lui Peter, care avea doar 10 ani cand tatal sau a fost capturat, conform The Guardian.

Familia lui Peter nu se mai astepta sa primeasca vreun obiect, dupa ce i-au fost returnate biblia, un stilou si verigheta acestuia, in 1949. Insa portofelul a fost confundat ca apartinand altui soldat.

De-a lungul anilor, doi dintre fiii lui Peter au incercat sa descopere totul despre viata tatalui lor si au scris o carte despre el. Acestia au aflat ca tatal lor era inspector alimentar si a ajutat piloti ai Aliatilor sa evadeze, ba chiar i-a ascuns intr-o baraca dintr-un abator. "Dupa ce au descoperit toate astea, fiii lui cei mari si-au adus aminte cum tatal lor obisnuia sa stea pe veranda si sa urmareasca cu binoclul raidurile aeriene. Apoi, disparea pentru o perioada" au declarat cei de la ITS (International Tracing Service).

Peter Will a fost capturat in 1943 si a murit in ultimele zile ale celui De Al Doilea Razboi Mondial, in 1945. Familia a decis sa nu dezvaluie ce continea scrisoarea.

Primele camere de gazare ale lui Hitler: Cum au testat nazistii 
Unul dintre primele lagare ale lui Adolf Hitler, Poznan din Polonia, este mai putin cunoscut, desi aici s-au testat pentru prima data camerele de gazare, inainte ca acestea sa fie folosite pentru uciderea a milioane de evrei.

Ocupat de ofiterii SS in octombrie 1939, Fortul Colomb din orasul Poznan, vestul Poloniei, a fost redenumit Konzentrationslager Posen (Lagarul de Concentrare Poznan), iar aici s-au intamplat lucruri oribile, scrie Daily Mail.

In loc sa serveasca pe post de inchisoare pentru prizonierii Reich-ului, lagarul a fost folosit pentru uciderea sistematica a pacientilor cu boli psihice, luptatori ai rezistentei locale, academicieni, intelectuali si oricine era vazut de nazisti ca o amenintare.

Ofiterii SS se pregateau pentru exterminarea in masa, insa abia peste trei ani camerele de gazare au devenit metoda preferata a lui Hitler de eradicare a populatiei de evrei.

Insa, in urma cu exact 76 de ani, in luna octombrie, nazistii au decis ca lagarul de la Poznan sa devina primul loc de experimente cu gaz pentru uciderea in masa a civililor.

Vezi si Imaginile cutremuratoare ale INTUNERICULUI - FOTO

Sub comanda monstrului Gestapo Herbert Lange, ofiterii SS dintr-un grup special de executie, cunoscut sub numele de SS-Sonderkommando-Lange, au luat cu forta pacientii de la un spital de boli psihice din apropierea orasului Owinska.

Bolnavii au fost aruncati in camioane si dusi in primitivele camerele de gazare, care inainte erau folosite pe post de depozite pentru arme. Initial, ofiterii SS au luat doar pacienti barbati.

Au urmat femeile si copiii

In fiecare masina incapeau 25 de oameni. Cate trei camioane plecau de la spital in fiecare zi. Dupa ce toti barbatii au fost ucisi, nazistii au inceput sa ia femeile si, in cele din urma, copiii. Pana pe 30 noiembrie, toti bolnavii fusesera ucisi.

Insa nimeni nu a fost crutat. Personalul spitalului a fost, de asemenea, dus in camerele de gazare, iar unitatea medicala a fost transformata in cazarma SS.

Vezi si Greva de la Vorkuta

La sosirea in lagare, pacientii erau "descarcati" din masini si pusi sa strabata un pod, apoi erau condusi spre cele doua camere de gazare care se aflau pe un deal, in spatele taberei. Odata ajunsi inauntru, usile erau sigilate cu lut, iar, printr-un orificiu, era introdus monoxid de carbon.

Dupa ce au vazut ca metoda functioneaza, nazistii au inceput sa utilizeze camere mobile de gazare pentru a ucide pacientii si din alte spitale.

Ofiterii SS foloseau furgonete a caror teava de esapament nu dadea in exterior, ci direct in interiorul masinii. Astfel, pacientii erau gazati chiar in timp ce duba ii ducea in paduri din apropiere, unde erau ingropati in gropi comune.

Pana la jumatatea anilor 1940, Lange si oamenii lui au ucis peste 1.000 de pacienti din Owinska, 2.750 de bolnavi de la un alt spital de boli psihice din orasul Koscina, aflat la o distanta de 50 de kilometri, circa 1.550 de pacienti in orasul Dzialdowo - la aproape 300 de kilometri - si sute de polonezi in lagarul de concentrare.

In octombrie 1943, seful SS si Gestapo Heinrich Himmler a tinut doua discursuri la Poznan, in care a vorbit in mod explicit despre exterminarea in masa a evreilor, spunand ca genocidul este o misiune a istorica a nazistilor.

Istoricul Michal Krzyzaniak, autorul cartii "Poznan 1945", a spus ca, "oficial, locul era inchisoare si lagar temporar pentru civilii localnici, insa in realitate era lagar de exterminare".

"Prizonierii care nu sfarseau in camerele de gazare erau torturati si batuti pana la moarte. Numele victimelor sunt inca necunoscute, pentru ca toate documentele au fost distruse. Insa se estimeaza ca intre 10.000 si 15.000 de oameni au fost ucisi prin tortura, executie si gazare", a spus istoricul.

http://cultural.bzi.ro/cum-a-fost-executat-comandantul-lagarului-de-exterminare-auschwitz-chiar-in-fata-crematoriului-foto-35752

Fostul lagar nazist de la Dachau, transformat in adapost pentru 
Decizie incredibila a autoritatilor germane. Primarul din Dachau a transformat o anexa a fostului lagar de concentrare in locuinta pentru persoanele fara adapost, informeaza blink.htcsense.com. 50 de oameni, printre care si o romanca, au fost gazduiti in apropiere de locul in care nazistii au ucis peste 40.000 de oameni in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Si refugiatii sunt acuzati de orori. Potrivit presei germane, tot mai multe femei din taberele de refugiati sunt violate si fortate sa se prostitueze.

Lagarul de la Dachau a fost primul construit de nazisti inainte de cel de-al doilea Razboi Mondial. Peste 41.500 de oameni au murit acolo, multi dintre ei in urma unor experimente medicale ingrozitoare. Lucru care nu l-a impiedicat pe primarul orasului sa transforme o fosta anexa in centru pentru oamenii fara adapost. 50 de oameni au fost cazati in fosta gradina de verdeturi a lagarului. Printre ei si o romanca cu trei copii. Aceasta le-a declarat ziaristilor ca cealalta varianta a ei era sa locuiasca pe strazi, astfel ca a acceptat planul autoritatilor. Romanca este mai preocupata de prezent si spune ca ceilalti oameni sunt agresivi si beau mult.


De altfel, noul val de refugiati din Germania e si el acuzat de propriile orori. Potrivit Institutului Gatestone, femeile din taberele de refugiati sunt violate, agresate sexual si chiar fortate sa se prostitueze de catre conationalii lor.



Cele mai multe dintre violuri au loc in adaposturile mixte in care, din cauza lipsei de spatiu, autoritatile germane au cazat la un loc femei si barbati care impart atat zona de dormit, cat si toaletele. Multe dintre victime se tem de represalii, motiv pentru care pastreaza tacerea.

De altfel, un raport intocmit de patru Organizatii non-guvernamentale a fost trimis partidelor politice inca din data de 18 august. Documentul avertiza ca femeile sunt considerate subordonatele barbatilor iar cele singure si copiii erau la mila atacatorilor. Mai mult, de frica, multe tinere dorm in haine de strada si evita sa foloseasca toaleta pe timp de noapte din cauza pericolului de viol si de jaf.

Situatia incepe insa sa se extinda si la femeile germane. Cel putin trei nemtoaice au fost violate in ultimele luni. Zeci de alte cazuri de viol si tentative de viol, pentru care politistii cauta „autori straini", sunt si acum nerezolvate.

http://www.enational.ro/news/buchenwald-o-solutie-%e2%80%9cpractica%e2%80%9d-pentru-gazduirea-imigrantilor-497237.html/

Cum au fost întâmpinaţi mai mulţi evrei care au venit să viziteze lagărul de concentrare de la Auschwitz. „A fost ca un pumn în stomac”

Vizitatorii evrei ai lagărului de concentrare de la Auschwitz au fost şocaţi să descopere că administratorii au montat duşuri la intrare, pentru a-i răcori în toiul verii. 
În condiţiile în care temperaturile din Polonia au ajuns chiar şi la 37 de grade Celsius, duşurile cu apă au fost montate la intrarea în lagărul de la Auschwitz, pentru a-i întâmpina pe vizitatori, informează Daily Mail.

Un grup israelian s-a arătat indignat de soluţia găsită de administratori, deoarece duşurile amintesc de camerele de gazare folosite de nazişti în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în care au murit milioane de evrei.
Meyer Bolka, unul dintre vizitatorii lagărului-muzeu, a declarat pentru presa locală că duşurile au reprezentat „o lovitură în stomac” pentru el. „Am coborât din autocar direct în mijlocul duşurilor reci. Am fost şocat. Am mers la recepţie şi am întrebat-o pe angajata de acolo. Mi-a răspuns că au pus duşuri din cauza căldurii de afară”.

Pentru Bolka, care este evreu, duşurile au reprezentat o rememorare a ororilor din camerele de gazare şi mulţi dintre vizitatorii mai bătrâni s-au arătat indignaţi de gafa personalului de la Auschwitz.

„Într-un loc precum acesta, nu îşi are locul nicio conotaţie. Dacă doreşti să-i răcoreşti pe vizitatori, trebuie să găseşti altă soluţie. Nu este plăcut să vezi aceste duşuri”, a spus Bolka.
Administratorii muzeului de la Auschwitz au precizat că nu au dorit să jignească pe nimeni prin amplasarea duşurilor la intrare. De asemenea, au spus că ar putea renunţa la această soluţie.

„Duşurile false folosite de nazişti în camerele de gazare nu erau folosite pentru lansarea capsulelor de Zyklon B în interior. Otrava era aruncată prin găurile din tavan. Ne-a fost greu să găsim o asociere între duşurile folosite de noi pentru confortul vizitatorilor şi cele din camerele de gazare”, a precizat conducerea muzeului de la Auschwitz.

Auschwitz face referire la o reţea de lagăre de concentrare şi exterminare, construită şi administrată de nazişti în sudul Poloniei, ţara anexată de Germania în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Un simbol dominant al Holocaustului, Auschwitz a devenit o parte importantă a „Soluţiei Finale” aplicate de nazişti în cazul evreilor. Milioane de evrei au murit în camerele de gazare naziste din ţările europene ocupate de germani.

Gardienii îi minţeau pe evreii selectaţi pentru exterminare că vor merge la duşuri şi dezinfecţie. Oamenii erau conduşi apoi către camerele morţii, în care criminalii aruncau Zyklon B.

Victimele erau în general femei, copii şi bătrâni, consideraţi inapţi să muncească în lagărul de concentrare. Cel puţin 1,1 milioane de prizonieri au murit la Auschwitz, fie prin gazare, fie din cauza muncii şi 90% dintre aceştia au fost evrei.

Printre victimele naziştilor s-au numărat însă şi polonezi, rromi, ruşi, martori ai lui Iehova şi zeci de mii de oameni de diverse naţionalităţi.

Acuze grave au fost aduse sefilor muzeului Auschwitz
Acuze grave au fost aduse sefilor muzeului Auschwitz, pentru lipsa de sensibilitate de care au dat dovada, dupa ce au instalat pulverizatoare de apa care sa ii racoreasca pe vizitatori in zilele caniculare. Pulverizatoarele de apa au fost montate dupa ce temperatura aerului a depasit 37 de grade, in acest sfarsit de saptamana, pe tot teritoriul Poloniei. Dupa ce au foat montate aceste instalatii au incepus sa curga si plangerile vizitatorilor israelieni care considera ca respecitivele pulverizatoare duc cu gandul la camerele de gazare ale fostului lagar nazist de exterminare.

Meyer Bolka, un israelian care vizita muzeul, a declarat pentru o publicatie locala: "Indata ce am coborat din autocar, am pasit sub pulverizatoare am simtit ca si cum as fi primit un pumn in abdomen, a fost un soc. Cand am intrebat-o pe femeia de la receptie ce e cu aceste dusuri, ea mi-a explicat ca astazi este canicula". Bolka a mai spus ca, pentru orice evreu care ajunge la muzeul Auschwitz si este stropit cu apa din aceste instalatii este un soc si o rememorare clara a ororilor din camerele de gazare. Managerii muzeului au emis un comunicat de presa in care spun ca nu au vrut sa ofenseze pe nimeni, iar pulverizatoarele au fost instalate pentru confortul vizitatorilor care se aflau in muzeu in cea mai caniculara zi din an.

http://cultural.bzi.ro/poveste-de-dragoste-la-auschwitz-33245

Auschwitz, după 70 de ani: oraşul deasupra căruia se adună norii

Grupurile de turişti se duc spre barăcile în care au locuit prizonierii naziştilor. Foto: Medeea Stan/ Adevărul Într-o zi de vară, cerul gri din oraşul polonez Auschwitz îi urmăreşte pe turiştii care merg dincolo de poarta „muncii eliberatoare“. Lagărele de concentrare naziste sunt astăzi muzee, unde se păstrează numele şi fotografiile celor închişi şi omorâţi aici, în perioada 1940-1945. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ „Contabilul de la Auschwitz“ a fost condamnat la patru ani de închisoa... Chiar la intrarea în oraşul Auschwitz se înalţă panouri publicitare cu promoţiile pe care diverse hipermarketuri le anunţă prin culori aprinse şi semne de exclamare. Aici îşi duc zilele în jur de 40 de mii de oameni. Locul pare să poarte pe umeri un trecut istoric sumbru şi o apăsare, în primul rând, a numelui asociat instantaneu cu Holocaustul.    Pe 29 iunie 2015, într-o după-amiază de luni, viaţa localnicilor nu se mai limitează la lupta perpetuă cu trupele SS — acronim de la „Schutzstaffel“, iniţial, garda de corp a lui Adolf Hitler —, ci se desfăşoară în condiţii obişnuite. Unii se opresc în staţia de microbuz, câţiva îşi fac cumpărăturile, iar alţii merg pe stradă fără să se grăbească. Imaginile se derulează firesc, dincolo de geamul autobuzului care  plecase cu o oră în urmă din Cracovia. Nu lipsesc nici parcurile sau blocurile de locuinţe din mica urbe remodelată de nazişti în 1940.    Lagărele de concentrare închise acum mai bine de şapte decenii au devenit muzee. Erau trei la număr: Auschwitz I, Auschwitz II-Birkenau, Auschwitz III-Monowitz (Buna) şi au avut ca scop initial găzduirea etnicilor polonezi, care au fost şi primii prizonieri politici. Barăcile din cărămidă erau, de fapt, foste cazărmi ale armatei poloneze. Aproximativ pentru 20 dintre ele, naziştii au mai ridicat fie un etaj, fie două, în vederea pregătirii lor pentru prizonieri. Celor din urmă le-a revenit apoi munca de a construi încă un etaj pentru clădirile rămase neterminate şi de a înălţa alte opt astfel de spaţii de cazare.   Gardurile din sârmă ghimpată şi barăcile.   Foto: Medeea Stan Cu capul plecat, spre barăci Deasupra porţii de la intrarea în lagărul Auschwitz I se unduieşte chenarul metalic care cuprinde lozinca „Arbeit macht frei“/ „Munca eliberează“. Norii se adună şi urmăresc grupurile de turişti, însoţite sau nu de ghid. Îi picură. Îşi pleacă capul şi merg spre barăci. Imagini şi hărţi ale invaziei Poloniei din 1939 de către Germania Nazistă, fotografii ale evreilor ucişi şi ale etnicilor polonezi deportaţi sau exterminaţi şi plăcuţele cu texte explicative împânzesc pereţii interiori. Vizitatorii păşesc pe urmele unor oameni privaţi de libertate şi ucişi în numele mitului superiorităţii rasiale. Se uită la aceiaşi pereţi pe care cei închişi, majoritatea evrei, îi vedeau înainte de a adormi, după ore grele de muncă.    Prizonierii mâncau de trei ori pe zi, însă valoarea nutritivă a alimentelor, între 1500 şi 1700 de calorii, era prea mică pentru a susţine efortul fizic depus în cele peste 11 ore de lucru. Dimineaţa primeau o jumătate de litru de apă fiartă în care amestecau ori cafea obţinută din cereale ori ceai fără zahăr, iar la prânz mâncau cam un litru de supă din cartofi şi napi suedezi. Mai găseau în compoziţie ovăz şi făină de secară, dar în cantităţi foarte mici. Nici cina nu era mai consistentă. Cele 300 de grame de pâine neagră cu 25 de grame de cârnaţi sau de brânză ar fi trebuit să le ţină de foame până a doua zi la amiază.    Doi romi din Ardeal îşi poartă pălăriile pe un culoar de unde pot fi privite camerele în care se odihneau prizonierii. Unul dintre ei se miră: „Ai văzut cum dormeau? Îi ţineau ca pe animale“. În primele săptămâni, scrie pe o plăcuţă, în camere nu era decât fân pe jos.    După ocuparea ţării de către nazişti, în 1939, polonezii nu au mai avut drepturi civile. Indiferent de etnie, oamenii fie erau ridicaţi de pe stradă şi duşi să muncească în Germania, fie erau împuşcaţi într-un spaţiu public ori privat. Numeroase sate au fost arse, iar pe cetăţenii polonezi de etnie evreiască atât din mediul rural, cât şi din cel urban, ocupanţii nazişti i-au transportat în ghetouri, unde aveau să trăiască izolaţi de restul societăţii. De acolo erau duşi, după o vreme, în lagărele de concentrare.      Odată ce coborau din tren, gardienii stabileau care dintre ei vor fi gazaţi. Le spuneau să formeze un rând separat de grupul iniţial, asigurându-i că îi vor duce să facă duş. Cam 2000 de persoane erau închise în camerele de 210 m2. Paznicii încuiau uşa pentru 15-20 de minute şi, în loc de apă, pe trupurile oamenilor ajungea un pesticid pe bază de cianură, numit Zyklon B. Cadavrelor li se scoteau dinţii de aur, li se luau bijuteriile şi erau duse la crematoriu. Inclusiv documentele le erau arse. Părul femeilor era vândut de SS ca materie brută pentru industria textilă din Germania. Pentru un kilogram primeau 50 de pfennigi, adică o jumătate de marcă germană. În spatele unei vitrine, dintr-o cameră destinată vizitelor, se află în jur de 1950 kg de păr.  Recipientele în care se ţinea pesticidul Zyklon B.  Copiii desenau oameni spânzuraţi Un turn Babel ia naştere pe culoarele barăcilor. Grupuri din Germania, Spania, Franţa şi Japonia se opresc pentru a-şi asculta ghidul. Turiştii fotografiază cam tot ce le iese în cale, însă păstrează linişte. Abia dacă vorbesc între ei. Pereţii albi ai unei încăperi adună desenele copiilor închişi în mai multe lagăre de concentrare naziste. Michal Rovner, artist vizual, a citit jurnale ţinute de ei în perioada Holocaustului şi, pe marginile paginilor, a găsit schiţe pe care le-a copiat pentru a le expune apoi. Copiii vedeau oameni spânzuraţi şi multe arme.   Unul dintre desenele adunate de artistul vizual Michal Rovner. Ecranele suspendate îl arată pe Hitler în timpul unuia dintre glorioasele lui discursuri. Răcnetul Führer-ului entuziasmează masele care îl aplaudă îndelung. Hitler îşi propusese să îi oblige pe oamenii „inferiori“ să se supună rasei conducătoare. În caz că se împotriveau, aveau să fie exterminaţi. Teoriile lui îşi aveau bazele, printre altele, în lucrările francezului Arthur de Gobineau şi ale englezului Hoston Stewart Chamberlain. Primul susţinea că arienii, popor nomad, reprezentau o rasă superioară şi fuseseră creatorii unei noi civilizaţii, după cucerirea popoarelor inferioare. Din pricina căsătoriilor dintre cele două rase s-ar fi ajuns la declinul civilizaţiei pure. Dintre Irlanda, Anglia, nordul Franţei, ţările Benelux, Scandinavia şi Germania, naţiunea din urmă era cel mai puţin amestecată rasial. Pentru Hoston Stewart Chamberlain, toate rasele erau impure, cu excepţia germanilor, poporul superior, şi a evreilor, poporul plin de cusururi. De aceea, trebuia evitată crearea oricărei legături între cele două „rase“.    Poetul şi eseistul român de etnie evreiască Benjamin Fundoianu, pe numele adaptat odată cu mutarea în Franţa, Benjamin Fondane, a murit într-o cameră de gazare de la Auschwitz-Birkenau, în 1944. Pe o plăcuţă se regăsesc cuvintele notate de scriitor, pe când îşi aştepta sfârşitul: „Amintiţi-vă doar că am fost nevinovat/ şi, la fel ca voi, muritor în acea zi,/ am avut şi eu un chip/ însemnat de mânie, de milă şi bucurie/ pur şi simplu, un chip uman“.    În muzeu se află o „Carte a numelor“ evreilor care au murit în toate lagărele naziste. Pare că se întinde de-a lungul camerei ca un tren al vieţii şi al amintirii. Până în 2013, au fost adunate mai bine de 4 milioane de nume şi proiectul se desfăşoară în continuare. Institutul de Istorie Contemporană din München apreciază că, în total, ar fi decedat 5, 29 milioane de evrei, însă nu exclude posibilitatea ca numărul să fi ajuns la 6 milioane. Yad Vashem, autoritatea naţională a Israelului pentru memoria Holocaustului şi a victimelor, a adunat documentele cu aceste nume din pagini cu mărturiile membrilor familiei şi din mai multe arhive.   4 milioane de evrei, în „Cartea numelor“. Lagărele de concentrare naziste din oraşul Auschwitz sunt astăzi muzee care păstrează numele şi fotografiile celor închişi şi omorâţi aici, în perioada1940-1945. Victimele planului de exterminare al lui Hitler nu au fost doar evreii, ci şi etnicii romi şi polonezi. Nici prizonierii de război sovietici nu au scăpat cu viaţă: 15.000 au murit în vara lui 1941. Numărul total al oamenilor sacrificaţi, între aceste ziduri, pentru construirea unei civilizaţii „pure“, depăşeşte 1 milion.    Deportarea în lagărele Auschwitz Iunie 1940 140-150.000 de prizonieri polonezi (peste 70.000 ucişi) Vara lui 1941 15.000 de sovietici (toţi ucişi) 25.000 de prizonieri de alte naţionalităţi (12.000 ucişi) Martie 1942 1,1 milioane de evrei (aproape 1 mil. ucişi) Februarie 1943 23.000 de romi (21.000 ucişi)   Copiii de la Auschwitz 232.000 deportaţi: 216000 evrei, 11000 romi, 3000 polonezi, 1000 de etnici slavi de alte naţionalităţi. Majoritatea copiilor evrei au murit în camera cu gaz. Armata roşie a eliberat, pe 27 ianuarie 1945, 650 de copii şi tineri, dintre care 450 aveau sub 15 ani.  Câteva dintre hainele copiilor ucişi în camerele de gazare.  Holocaustul în România  Primele legi împotriva evreilor au fost adoptate în 1938, în timpul regelui Carol al II-lea. Treptat, au fost excluşi din funcţiile publice, din Societatea Artelor Frumoase şi cea a Scriitorilor, precum şi din viaţa economică a statului. Din septembrie 1940, de când mareşalul Antonescu a guvernat cu legionarii, pentru evreii români, situaţia s-a înrăutăţit: legea interzicea căsătoria între etnicii evrei şi cei români.    Într-un interviu acordat pentru „Adevărul“, în 2013, Radu Ioanid, doctor în filosofie şi istorie, a vorbit despre modul cum a fost conturată imaginea negativă a evreilor, de-a lungul anilor, în România: „Evreul este vinovat de toate dezastrele României. Evreul colaborează cu germanii în Primul Război Mondial, evreul colaborează cu ruşii când România pierde Basarabia şi Bucovina de Nord, evreul aduce comunismul, evreul aduce capitalismul“.     Pogromul din Bucureşti a avut loc în ianuarie 1941, când au fost arestaţi 2000 de evrei. 125 dintre ei au fost asasinaţi, iar ceilalţi au scăpat, se pare, în urma intervenţiei armatei. După şase luni, la Iaşi au murit încă 13.000 de evrei. Pe 9 octombrie 1941, au început deportările în Transnistria, regiune administrată de România din august 1941, unde şi-au pierdut viaţa în jur de 120.000 de evrei şi 12.000 de romi. După un an, Ion Antonescu a oprit deportările, ceea ce a dus la salvarea a 292. 000 de persoane. În raportul despre România, instituţia Yad Vashem, Memorialul Victimelor Holocaustului din Israel, scrie că între 280.000 şi 380.000 de evrei români şi ucraineni au pierit pe teritoriile aflate sub administraţie românească. Aproximativ 9.000 de evrei au supravieţuit în perioada 1939-1942, pentru că au reuşit să emigreze în Palestina.   INTERVIU Nava Semel, scriitoare: „Aveam senzaţia că, dacă îmi întreb părinţii despre Holocaust, le fac rău“ Nava Semel (60 de ani) a lansat anul acesta, în România, volumul de ficţiune „Râs de şobolan“, inspirat din povestea familiei. Mama ei, Mimi Artzi, nu a vorbit despre experienţele din lagărul de concentrare de la Auschwitz, unde a fost deportată de guvernul Antonescu, iar scriitoarea nu a îndrăznit să deschidă subiectul decât după vârsta de 20 de ani. Nava Semel, premiată în SUA, Germania şi Israel, a venit în România pentru premiera documentarului „Aliyah DaDa“, la care producătoarea şi regizoarea Oana Giurgiu a lucrat aproape cinci ani. Mama lui Semel, în vârstă de 93 de ani, apare în filmul despre evreii români plecaţi, în timpul sau imediat după cel de-al Doilea Război, spre Israel — stat devenit independent, în 1948, după împărţirea Palestinei printr-o hotărâre ONU.  Scriitoarea Nava Semel.   Foto: timesofisrael.com Părinţii v-au vorbit despre Holocaust? Părinţii mei, ca mulţi alţi supravieţuitori, nu au povestit. Era un cod al liniştii: „tu nu întrebi, eu nu spun“. Oamenii nu vorbeau despre ororile prin care au trecut, despre experienţele lor, pentru că voiau să crească evrei israelieni „sănătoşi“, persoane care să aparţină de statul Israel. Şi, de asemenea, simţeau că, dacă vorbesc despre orori, nici ei nu pot trece la următoarea etapă, cea de a se vindeca. În Israel, între 1945 şi 1951, au venit cam 500.000 de persoane. Aveau traume multiple, iar terapia nu exista. S-au vindecat singuri, ceea ce e incredibil. Faptul că au rămas tăcuţi şi că nu îşi aminteau zilnic prin ce au trecut i-a ajutat. Nu ştiam nimic despre experienţa părinţilor mei, dar efectele erau acolo.   La şcoală, participam la evenimente, dar, când ajungeam acasă, nu-i ziceam mamei: „ai fost acolo, povesteşte-mi“. Era un paradox.  Care erau efectele? Aveau coşmaruri, vorbeau, uneori, în limbi necunoscute pentru mine. Pomeneau despre Auschwitz, Transnistria, nume străine, de neînţeles. Chiar dacă nu ştiam exact despre ce era vorba, când eram mică, mi-am dat seama că toate astea aveau legătură cu un eveniment negativ, cu ceva îngrozitor, ce li se întâmplase părinţilor noştri. Într-un fel, îmi doream să-i protejez. Am simţit că trecuseră prin ceva îngrozitor şi că era responsabilitatea noastră, a copiilor, să nu pomenim, să nu le reamintim.    Când eraţi mai mică, ştiaţi ce a fost Holocaustul? Formal, ştiam despre el, pentru că aveam la şcoală Ziua Memorială a Holocaustului. Nu purtasem însă un dialog emoţional cu părinţii. La şcoală, participam la evenimente, dar, când ajungeam acasă, nu-i ziceam mamei: „ai fost acolo, povesteşte-mi“. Era un paradox.    Era ceva obişnuit să comemoraţi fără să întrebaţi mai mult? Da. Vă daţi seama? Era un subiect tabu, în anii ‘60, când eram elevă. Dar ştiam că a existat Holocaustul, ştiam şi că părinţii mei trecuseră prin asta.   Vă era teamă să puneţi întrebări? Sigur, pentru că, din moment ce în copilărie am primit mesajul că este un teritoriu periculos, aveam senzaţia că, dacă întreb, le fac rău. Am întrebat-o pe mama, pentru prima dată, după ce am împlinit 20 de ani.     În ce perioadă s-a întâmplat? Dialogul dintre părinţii supravieţuitori şi copii a avut loc, din punct de vedere emoţional, abia în anii ‘80, când eram adulţi. În cazul meu, am vorbit cu mama despre asta după ce am avut primul copil. Cred că s-a întâmplat pentru că supravieţuitorii au văzut cea de-a treia generaţie, şi au putut vorbi. Erau conştienţi că realizaseră ceva în viaţă. Aveau o familie, ceea ce era cel mai important pentru supravieţuitori, iar familia avea deja mai multe generaţii. Vedeau un copac, şi nu un trunchi tăiat.     Spuneaţi că tatăl iubea România. De ce a pornit spre Israel? A fost ţinut prizonier de către guvernul fascist, în timpul războiului. A stat în zona Bucureştiului în închisoare, din cauză că era activist sionist. După tortură, urma să fie executat. Se pregătea să moară şi aştepta să vină un camion să-l ducă la execuţie, într-o pădure din apropierea Capitalei. Dar maşina nu a mai ajuns. Începuseră luptele pe străzi, iar camionul a fost lovit de un glonţ şi a făcut pană de cauciuc. Între timp, fasciştii au pierdut, iar uşile închisorilor au fost deschise, pentru ca prizonierii să iasă. Avea sentimente contradictorii. A pornit spre Israel, pentru că a simţit că, prin tot ce i se făcuse, fusese dat afară din România, o ţară pe care o iubea.  Mama a ieşit din lagăr şi a mers prin pădure. Nu avea bani, buletin, nimic.  Părinţii au plecat împreună? Da. Mama s-a întors de la Auschwitz în 1945. L-a cunoscut pe tata în 1946, în Bucovina. Mama se dusese la Suceava, unde locuiau părinţii ei. Când a fost deportată la Auschwitz, ea stătea în Transilvania. S-a căsătorit cu tata în noiembrie 1946, iar în singura poză de la cununie aveau genţile cu ei. Atunci au plecat spre Israel ilegal. Trebuiau să treacă graniţa cu Iugoslavia, să meargă la Zagreb, unde au mai aşteptat câteva zile un vapor ilegal, cumpărat de mişcarea sionistă de la o companie din Mississippi. Barca nu mersese niciodată pe Marea Mediterană. Au îmbarcat, dar au fost prinşi de britanici, care i-au dus într-un campus din Cipru. Au stat acolo pentru încă vreo 10 luni şi abia în 1947 au reuşit să ajungă la destinaţie.    Mamei  i-a fost greu să îşi amintească experienţa de la Auschwitz şi să vorbească despre ea? Când s-a hotărât să-mi povestească, nu mi-a vorbit despre lucrurile îngrozitoare, pe care nici până în ziua de azi nu le-am aflat. Mi-a vorbit despre oamenii care au ajutat-o. Chiar şi în lagărul de concentrare din Germania, unde a fost apoi deportată de la Auschwitz, a ajutat-o un neamţ. Îi aducea mâncare. Fără ajutorul lui ar fi murit de foame. Dacă ar fi fost prins de nazişti, ar fi fost executat. A hrănit-o luni întregi, iar ea nu l-a uitat. Nu a avut şansa să-i mulţumească şi s-a gândit la asta mult timp.    Despre eliberare v-a spus? Armata rusă i-a eliberat pe evrei pe 8 mai 1945. Au auzit tancurile ruşilor. Naziştii fugiseră, iar ei au rămas singuri. Ruşii, spre deosebire de americani sau britanici, nu le aduceau mâncare şi doctori evreilor pe care îi eliberau. Mama a ieşit din lagăr şi a mers prin pădure. Nu avea bani, buletin, nimic

Mărturia unui deţinut

Robert Anteme, în cartea lui, intitulată « Specia umană », scrie cutremurător despre viaţa în lagărele naziste astfel :

Noi toţi, din contră, suntem aici pentru a muri. Este obiectivul pe care l-au ales SS-iştii pentru noi. Nici nu ne-au împuşcat nici nu ne-au spânzurat dar fiecare, raţional este privat de hrană, trebuie să devină mortul aşteptat, într-un timp variabil.

Singurul sop al fiecăruia este deci de a se împiedica de a muri. Pâinea pe care o mâncăm este bună pentru că ne este foame, dar dacă se calmează foamea, ştim şi se simte de asemenea că prin ea  viaţa se apără în corp. Frigul este dureros, dar SS-iştii nu vor să murim din cauza lui, trebuie să ne protejeze pentru că moartea este în frig. Munca ne goleşte –pentru noi, absurd – dar uzează, şi SS-iştii vor să murim prin muncă ; de asemenea trebuie să economisim din muncă pentru că moartea este în ea. Şi mai este timp : SS-iştii cred că a ne forţa să nu mâncăm şi a munci, vom sfârşi prin a muri; cei 88 cred că ne vor aduce la oboseală adică prin timp,moartea este în timp.

INFIORATOR! Ce a DESENAT o fetita crescuta intr-un LAGAR DE 
O fetita care a crescut intr-un lagar de concentrare a fost rugata, in 1948, intr-un centru pentru copiii cu probleme emotionale, sa deseneze o casa.

Desenul realizat de fetita simbolizeaza ororile dintr-un lagar de concentrare, care au lasat urme teribile asupra psihicului ei.

Nimeni nu a stiut, cu exactitate, la ce se gandea atunci cand a facut desenul, insa acesta pare sa simbolizeze haosul gardurilor de sarma ghimpata, conform rarehistoricalphotos.com.

Fotografia a fost realizata de David Seymour intr-un adapost pentru copiii cu probleme emotionale din Varsovia, in 1948. Sunt cunoscute putine informatii despre identitatea copilului. Ea se numea Tereszka, un diminutiv de la Teresa si are privirea unui copil socat de lucrurile ingrozitoare la care a fost martor in timpul intregii sale copilarii.

http://www.mediafax.ro/life-inedit/regina-elizabeth-a-vizitat-fostul-lagar-nazist-german-bergen-belsen-video-14508680
Regina Elizabeth a II-a a Marii Britanii a vizitat, vineri, fostul lagăr nazist de la Bergen-Belsen, în ultima zi a vizitei în Germania, informează BBC News online.
Lagărul Bergen-Belsen, unde a murit celebra scriitoare adolescentă Anne Frank şi alte zeci de mii de persoane, a fost eliberat de armata britanică în anul 1945.
Regina Elizabeth, în vârstă de 89 de ani, şi prinţul consort Philip au depus coroane de flori la intrarea în fostul lagăr nazist, în ultima zi a vizitei de patru zile efectuate în Germania.
Înainte de a merge în fostul lagăr situat în apropiere de Hanovra, regina Elizabeth a vizitat Poarta Brandenburg din Berlin.

http://cultural.bzi.ro/ororile-savarsite-de-nazisti-detinutilor-din-lagarele-de-concentrare-31169

http://www.evz.ro/imagini-socante-din-lagarele-de-concentrare-cum-arata-chipul-ingrozit-al-vietilor-care-nu-merita-traite-galerie-foto.html
În Al Doilea Război Mondial, Germania nazistă a folosit una dintre cele mai groteşti sintagme pentru a-i desemna pe cei ale căror vieţi sunt neimportante sau care trebuie să fie, pur şi simplu, ucişi: “Lebensunwertes Leben” sau „vieţi care nu merită trăite".

La început, termenul se refera la bolnavii mintal, după care au fost denumiţi astfel cei consideraţi ca fiind din “rasă superioară”, precum şi "devianţii sexuali" şi duşmanii poporului din interior sau din exterior, relatează publicaţia americană The Atlantic.
Încă de la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, poliţia nazistă a ucis civili în masă şi i-a vizat în special pe evrei. Către sfârşitul războiului, vânătoarea s-a transformat în aşa-numita “soluţie finală” a lui Adolf Hitler: exterminarea completă a evreilor.


Ampla campanile de exterminare a început cu trupele morţii Einsatzgruppen în est, care au ucis peste 1 milion de oameni prin masacre, apoi a continuat cu lagărele de concentrare şi, în final, cu cele de exterminare.
În 1945, trupele Aliate au făcut o descoperire şocanţă: în lagărele de exterminare se aflau sute de mii de prizonieri înfometaţi şi bolnavi şi tot atâtea cadavre, precum şi dovezile existenţei unor crematorii şi camere de gazare, mii de gropi comune şi cercetări provenite din realizarea unor experimente medicale îngrozitoare. Naziştii au ucis peste 10 milioane de oameni în acest fel, dintre care 6 milioane au fost evrei.
GALERIA FOTO de mai sus prezintă imagini cu chipul vieţilor care “nu merită trăite”. Foografiile sunt şocante!

http://cultural.bzi.ro/iosif-ferdinand-de-austria-arhiducele-inchis-la-dachau-29992

Arhiducele Iosif Ferdinand de Austria si Toscana (Erzherzog Joseph Ferdinand Salvator Maria Franz Leopold Anton Albert Johann Baptist Karl Ludwig Rupert Maria Auxiliatrix von Österreich-Toskana) (n.24 mai 1872, Salzburg – d.28 august 1942, Viena) a fost un arhiduce de Austria si mare duce de Toscana si un comandant militar. Mai tarziu a fost inchis pentru scurt timp la Dachau in timpul erei naziste.


Joseph Ferdinand s-a nascut la Salzburg ca fiu al lui Ferdinand al IV-lea, Mare Duce de Toscana si a sotiei acestuia, Alice de Bourbon-Parma. Fiind al patrulea copil si al doilea fiu, el si-a asumat rolul de mostenitor dupa ce fratele sau mai mare a renuntat la drepturile sale in urma a numeroase scandaluri. El i-a succedat tatalui sau ca sef al Casei de Toscana la 17 ianuarie 1908.

In 1921, s-a casatorit morganatic cu Rose Kaltenbrunner (1878-1928), apoi in 1929 cu Gertrude Tomanek von Beyerfels-Mondsee (1902-1997). Din a doua casatorie a avut doi copii:

    Claudia Maria de Habsbourg-Toscana (1930) ;
    Maximilien de Habsbourg-Toscana (1932), care s-a casatorit in 1961 cu Doris Williams (n. 1929)

Lagarul de concentrare nazist de la Płaszów
Lagarul de munca a fost creat in decembrie 1942, la periferia de sud a orasului Cracovia, din Polonia, pe amplasamentul a doua vechi cimitire evreiesti. Comandantul lagarului era Hauptsturmführer SS Amon Göth. La 13 si 14 martie 1943, Amon Göth, in persoana, supervizeaza lichidarea ghetoului din Cracovia si transfera locuitorii acestuia la Płaszów. Avea sub ordinele sale un personal format din barbati si femei, printre care Gertrud Heise, Luise Danz, Alice Orlowski si Anna Gerwing.


Lagarul era mai intai un lagar de munca, care furniza mana de lucru diferitelor uzine de armament si unei cariere de piatra. Rata mortalitatii era extrem de ridicata. Numerosi detinuti, intre care femei si copii, au murit acolo de tifos, de foame sau chiar executati. Conditiile de trai s-au deteriorat iar din cauza cruzimii si sadismului de care a dat dovada comandantul, Amon Göth, care a condus lagarul intre februarie 1943 si septembrie 1944. Se estimeaza la un total de 50 000 de persoane care au trecut prin lagarul de la Płaszów, si ca au fost cel putin 9 000 de morti (numar corespunzator corpurilor gasite in gropi, apoi arse in vara lui 1944 de unitatile insarcinate sa faca sa dispara urmele uciderilor masive comise de nazisti).

In ianuarie 1945, detinutii care mai erau in viata, precum si personalul au parasit lagarul intr-un mars al mortii, spre Auschwitz, iar cei care au supravietuit marsului au fost gazati, la sosire. Armata Rosie a gasit lagarul gol, la 20 ianuarie 1945.

NAZIȘTII au inventat lagărele de concentrare PLUTITOARE
Neștiind ce să facă cu prizonierii din lagărele de concentrare de la Neuengamme, la sud de Hamburg, și de la Fürstengrube, aproape de Auschwitz, naziștii au ales o soluție uluitoare.
Cap Arcona, construit în anii ’20, era un elegant vapor de croazieră lung de 206 metri, care, înainte de începerea războiului, făcea legătura între Germania și America de Sud. Fusese construit pentru a primi la bord 850 de pasageri, scrie săptămânalul german Der Spiegel.
În primăvara lui 1945, circa 4600 de deținuți au fost mutați pe Cap Arcona, care a fost transformat astfel în lagăr de concentrare plutitor. Condițiile de detenție de la bord erau înfiorătoare:

Pe 3 mai 1945, cinci zile după capitularea naziștilor, în timp ce Cap Arcona naviga în apele golfului Lübeck din Marea Baltică, a fost bombardat de avioanele armatei britanice. Pachebotul a luat foc apoi s-a scufundat. Majoritatea prizonierilor au murit în flăcări. Doar 500 dintre ei au supreviețuit naufragiului, reușind să ajungă la țărm, înotând într-o apă a cărei temperatură nu depășea 7 grade.


Vasele de pescuit care au venit să dea ajutor naufragiaților nu au acceptat la bord decât bărbații în uniformă, împingându-i pe deținuți în mare. Unii au fost chiar împușcați când au ajuns la mal.
Cap Arcona nu a fost singurul lagăr de concentrare plutitor care a fost scufundat în acea zi de trupele britanice, notează săptămânalul Focus. Cele 200 de avioane ale Royal Air Force, care au scufundat pe 3 mai 1945 o sută de nave germane au atins și cargoul Thielbeck, la bordul căruia se găseau 2400 de prizonieri din lagărul Neuengamme.
Ulterior, foști ofițeri SS au susținut că intenționau să-i transporte în Suedia. Der Spiegel evocă însă doi versiuni mai plauzibile: fie vasele erau folosite provizoriu, până s-ar fi găsit o soluție de cazare a deținuților, fie „SS intenționa să scufunde vasele cu prizonieri cu tot”.

http://cultural.bzi.ro/amintiri-din-infernul-de-la-dachau-gheorghe-ene-dumnezeu-a-avut-grija-de-mine-si-am-scapat-din-toate-29043
Unul dintre putinii supravietuitori ai lagarului nazist de la Dachau, dinGermania, traieste modest intr-o comuna din Arges. Are 92 de ani, citeste fara ochelari si are grija singur de gospodarie. Ascunde insa o poveste impresionanta, pentru ca experienta din lagarul de exterminare a lasat urme adanci.

Viata lui Gheorghe Ene este ca un scenariu de film. Inrolat la 22 de ani, scapa din macelul de la Oarba de Mures si ajunge cu armata romana pana inCehoslovacia. Acolo este luat prizonier de nemti si mutat dintr-un lagar in altul pana a ajuns la Dachau. O umbra intre miile de oameni incolonati ce strabateau pe jos Cehia, Polonia, Germania.

„Cat puteai sa mergi, mergeai. Cand nu, cadeai jos. Daca mai gaseai cate un suflet mai bun te mai lua de brat, mai mergeai cu el. Mai lua doi insi cand nu mai putea, daca nu mai putea acolo te lasa. Apoi ce se intampla, nu mai stim, fie ca il omora, ca asa viu nu il lasa”, spune Gheorghe Ene, potrivit digi24.ro.

A vazut camere de gazare si cum ard trupurile colegilor lui. Se gandea ca aceeasi soarta o va avea si el. A scapat insa.

„Eram la mana lor. Totusi Dumnezeu a avut grija de mine si am scapat din toate”, adauga batranul.

Cea mai fericita zi din viata lui a fost aceea in care in lagar au ajuns aliatii. Era prima zi din noua lui viata. 9 martie 1945.

„Atunci am zis ca noi am fost morti si atunci am inviat. Atunci eram atat de vesel”, isi aminteste supravietuitorul.

Au trecut 70 de ani de atunci. Gheorghe Ene are 92 de ani si spune ca este sanatos tun. Doar 3 copii mai traiesc, dar are 13 nepoti si 15 stranepoti. Raspanditi peste tot in lume.

„Este in varsta, se tine destul de bine. De exemplu, daca e sa mergem pe deal, undeva, ma tin dupa el, dar obosesc”, spune nepotul lui Constantin Ene.

In lagarul de la Dachau au fost adusi aproximativ 200.000 de oameni din 30 de tari, iar din datele oficiale reiese ca peste 35 de mii si-au gasit sfarsitul acolo. Insaistoricii spun ca numarul victimelor este mult mai mare.

Amintiri din „uzina morţii“. Elisabeta Mendel a fost martora crimelor comise de nazişti în lagărul de la Auschwitz
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/amintiri-uzina-mor-ii-elisabeta-mendel-fost-martora-crimelor-comise




Elisabeta Mendel avea 31 de ani când a fost deportată, în luna mai a anului 1944, în lagărul de la Auschwitz. Deşi  s-a numărat printre puţinii supravieţuitori ai Holocaustului, aceasta a putut povesti abia după 40 de ani cum se murea în lagărul de concentrare.

 

Amintirile din „uzina morţii” au fost consemnate în 1984 de către doi jurnalişti vâlceni, Gheorghe Smeureanu şi Ioan Barbu, şi publicate  în ziarul „Orizont”, singurul ziar din Râmnicu Vâlcea, din perioada comunistă.   În 1944, Elisabeta Mendel locuia în comuna Pantinceu, din judeţul Cluj. Primul soţ al femeii a murit pe câmpul de luptă, cu puţin timp înainte ca ea să fie deportată în lagărul de exterminare de la Auschwitz. Înainte să ajungă în Polonia, Elisabeta Mendel a fost dusă de jandarmi într-un ghetou de la marginea Clujului, alături de alte câteva mii de evrei.    „Era o fostă fabrică de cărămizi, un şir de polăţi. Am fost strânşi aici, din Cluj şi din alte împrejurimi, peste 15 000 de oameni bărbaţi şi femei, bătrâni şi copii. Ne făceau mâncare în căzi mari de baie, nu aveam pe ce dormi, cu ce ne acoperi noaptea copiii. Au început bătăile. Unii erau torturaţi îngrozitor, abia îi mai recunoşteai la întoarcere. (...)  În cele trei săptămâni cât am stat la Cluj am simţit infiltrarea groazei, sentimentul că ne-am pierdut drepturile de oameni. Pe 27 mai, am fost înghesuiţi în vagoane pentru animale. Tot drumul a fost un chin inimaginabil. În gara Nyregyhaza, hortiştii ne-au predat nemţilor. După două zile şi trei nopţi am putut coborî din tren ca să bem apă. În vagoane, mizeria ajunsese de neînchipuit. Închişi ca într-o cutie, am trăit 92 de oameni cu senzaţia că suntem într-un sicriu umblător. Mulţi n-au rezistat, agonizau în aerul îmbâcsit şi se salvau prin moarte de chinurile care aveau să urmeze.  (...) Porţile Auschwitzului erau ca nişte porţi ale destinului. În pragul lor se despărţeau mamele de copii, fraţii de surori, soţii de soţiile lor. Aici m-am despărţit eu de fratele meu Zoltan. Pe drum spre lagăr m-a rugat să-i dau o bucată de slănină. I-am spus că slănina o păstram pentru mai târziu, că nu se strică. N-am să-mi port ierta niciodată că nu i-am satisfăcut această dorinţă. De atunci, de la poarta Auschwitzului n-aveam să-l mai revăd niciodată”, a spus Elisabeta Mendel.    

 

Viaţa în infern a început în haine de bal

 

După „triaj”, înainte de a fi conduşi în barăci, toţi deportaţii erau tunşi la piele, obligaţi să facă duş cu apă rece şi apoi îmbrăcaţi cu se găsea. Elisabeta Mendel a început o luptă cruntă pentru supravieţuire în haine de bal. Deţinuţii care dădeau cel mai mic semn de slăbiciune ajungeau în camera de cazare sau la crematoriu.   “ Dintr-un morman de haine vechi am primit o cămăşuţă de copil, o pereche de saboţi şi o rochie mov, lungă, un fel de rochie de bal. (…) La ora 3 noaptea, eram scoase la apel, aliniate câte 5, în poziţie de drepţi până la 8 sau 9 dimineaţa. Se făcea numărătoarea, iar apoi se dădea comanda ca toată lumea să se dezbrace şi, cu hainele în mână, treceam una prin faţa doctorului Mengele şi a celorlalţi SS-işti. Pe cele care dădeau semne de oboseală sau boală, doctorul călău le diagnostica “apte pentru crematoriu”. De fapt, selecţionări de un fel sau altul aveau loc în fiecare clipă, iar una dintre cele mai dramatice se petrecea la aşa-zisa masă de prânz. Cam la zece deţinute exista o singură oală în care se turnau zece polonice de ciorbă. Cred că o făceau din iarbă cosită de pe marginea şanţului. Nu avea niciun gust şi era plină de pământ, aşchii. Oala trecea din mână în mână, sorbeam, n-aveam lingură. Cele de la coada şirului strigau la cea care lua oala să nu bea prea mult, să o dea mai departe. Dar, ultimele două, trei, rămâneau de fiecare dată şi fără fiertură. Dimineaţa mai primeam câte o cană surogat de cafea, tot un fel de apă chioară, iar seara o felie de pâine pe care o mâncam firimitură cu firimitură”, a povestit supravieţuitoarea Holocaustului.

 

Copiii, primele victime ale Holocaustului

 

Cruzimea naziştilor nu cunoştea limite. Printre episoadele care au marcat-o pe Elisabeta Mendel a fost cel în care un bebeluş, a cărui naştere a fost percepută de multe deţinute ca fiind singura minune din infernul de la Auschwitz,  a fost lăsat să moară sub soarele arzător, la marginea lagărului de exterminare.  Cel care a hotârît că pruncul nu are drept la viaţă a fost chiar Mengele, cel supranumit 'doctorul Moarte".   “ Erau 32 de barăci şi în fiecare trăiau 1 200 de femei. Barăcile aveau câte o sobă imensă de cărămidă în care se făcea puţin foc. Ţin minte aceste sobe fiindcă au jucat un rol într-o întâmplare tragică petrecută la intrarea în lagăr. Nu-mi dau seama cum se întâmplase, dar doctorul Mengele şi cu Eichman nu au observat la triajul făcut prin porţile Auschwitzului că una dintre noi era însărcinată în luna a opta. A avut noroc, altfel ar fi mers imediat la crematoriu.  După o lună, femeia, o fată din Lugoj, a născut. Am ajutat-o fiecare după puteri. Eram foarte fericite, ni se părea că naşterea acestui copil, o fetiţă, ar fi un semn că viaţa poate învinge. Ne era, în acelaşi timp, o teamă imensă că miracolul nostru va fi descoperit. Noaptea dormea în sânul mamei, dar spre dimineaţă, o lăsam într-una din sobele de care v-am povestit. Aşa au trecut două săptămâni. Dar într-o dimineaţă, Mengele, care nu prea obişnuia să intre în barăci, ne-a făcut o vizită însoţit de un paznic. Se plimba printre noi cu cravaşa în mână când, dinspre sobă, s-a auzit un scâncet. Noi, toate deţinutele, încremeniserăm. S-a lăsat o tăcere de gheaţă. Ne ţineam respiraţia, apoi plânsul unui copil a umplut baraca. Nemţii n-au dat semn că ar fi surprinşi. Tacticoşi, au întrebat cine e mama, iar apoi i-au ordonat, sub ameninţarea pistolului, să-şi scoată pruncul din sobă şi să-l ducă la poarta lagărului.  Ca o somnambulă, femeia s-a supus. Şi-a dus copilul în braţe până la poartă, lângă un punct de observaţie, o schelă de lemn în vârful căruia stătea un neamţ cu mâna pe pistolul automat. Noi n-aveam voie să ne apropiem de copil mai mult de zece paşi. În baracă, mama agoniza de durere. Pe la prânz, m-am apropiat de copil, la cei zece paşi îngăduiţi. Scâncea stins, tresărea în convulsii. Soarele torid îl ardea, muştele îi intrau în urechi, în nas, în gură. Nimeni nu a avut voie să-l ridice şi a murit acolo, în soare”, şi-a amintit Elisabeta Mendel.    

 

Elisabeta Mendel: “A fi gazat însemna un lux”  

 

După acest episod, speranţa că vor mai scăpa din lagărul de concentrare s-a spulberat, iar deţinutele au fost cuprinse de o mare deznădejde.    “Am devenit şi mai deprimate, şi mai convinse că din acest cerc al morţii nu mai există scăpare. Fusesem urcaţi cu forţa pe un Everest al cruzimii. Crematoriile fumegau zi şi noapte. Pe marginea unor gropi imense, în care ardea motorina, veneau în şiruri de câte doi, cei pentru care nu mai era loc în camerele de gazare supraaglomerate. Primeau un glonţ în ceafă şi se rostogoleau în groapă. (…) Viaţa şi moartea continuau să se amestece în lagăr. Noaptea, flăcările crematoriului luminau barăcile. Dar nu ştiu, dacă mă puteţi crede, a fi gazat însemna oarecum un lux faţă de imensele suferinţe morale la care eram supuşi. Cele mai multe bătăi le sufeream din cauza supraveghetoarelor care erau de aceeaşi naţionalitate ca noi. Ne umileau şi ne loveau cu duşmănie acuzându-ne că, spre deosebire de ele, care erau în lagăre de la începutul războiului, noi trăiserăm liniştite până atunci”, a mai povestit Elisabeta Mendel.    

 

„Revoltă la crematoriu”

 

Elisabeta  Mendel nu a putut uita, deşi trecuseră 40 de ani, episodul în care evreii, care făceau de serviciu la crematoriu, s-au răsculat împotriva naziştilor.   „Într-o noapte, cu puţin înainte de a fi transportaţi în lagărul de muncă de la Stuthoff, tăcerea epuizată a aglomeraţiei din barăci a fost sfâşiată de lungi rafale de puşti automate. Deţinutele îşi ţineau respiraţia ascultând în beznă. Mai întâi am crezut că e iarăşi vorba de o execuţie spontană izvorâtă din capriciul vreunuia dintre călăii noştri. Dar nu, schimburile de focuri durau de prea mult. Trebuie -gândeam noi atunci, că s-a întâmplat ceva deosebit. (...) Am aflat a doua zi că se răsculase grupul celor 60 de evrei care făceau de serviciu la crematoriu cărând cadavrele din camerele de gazare ca cuptoare.  La intervale regulate, din două în două luni, nemţii obişnuiau să-i înlocuiască pe cărătorii de cadavre cu alţii noi, cei vechi pierzându-şi urmele şi putinţa de a depune mărturie. Schimbarea echipei de ciocli fără voie urma să se facă a doua zi, iar aceştia erau conştienţi că moartea va veni odată cu zorile. Nu se ştia cum, dar luaseră legătura cu partizanii. În miez de noapte, aceştia au tăiat gardul  de sârmă ghimpată şi au aruncat peste gardul electric câteva arme. Evreii de la crematoriu s-au transformat într-un grup de comando, care a reuşit pentru aproape două ore să fie stâpân pe situaţie. Nemţii au opus rezistenţă dar balanţa victoriei părea să încline în favoarea răsculaţilor.  Răzbunarea acestora a fost pe măsura suferinţelor îndurate: un SS-ist luat prizonier a fost aruncat de viu în flăcăcrile cuptorului. Destul de repede însă, din două camioane a coborât un detaşament  de SS-işti înarmat până în dinţi. Răsculaţii s-au bătut eroic, dar n-au rezistat în faţa superiorităţii numerice a nemţilor. Cei prinşi au fost şi ei arşi de vii. Câţiva însă, se zvonea prin lagăr, că au reuşit să treacă la partizani. A doua zi, teroarea a cunoscut un moment de vârf şi crematoriile au fost mai pline ca niciodată. Aş vrea să spun, nu ştiu dacă cunoaşteţi că moartea la Auschwitz era organizată ca o industrie.  Din părul oamenilor se făceau covoare, din osemintele calcinate se fabricau îngrăşeminte, din grăsimea umană se făcea săpun, “celebrul” săpun de lux RIF, răspândit şi comercializat în toate teritoriile ocupate de fascişti. După război am aflat că RIF însemna „săpun pur de evreu”. Ceva mai odios nu putea fi imaginat”, afirma fosta prizonieră, în urmă cu aproape 30 de ani.

 

Sursa: adevarul.ro

Ravensbruck, lagar nazist pentru femei. Cruzimea femeilor-
Mai mult de 50.000 de prizoniere si-au gasit sfarsitul in lagarul de concentrare Ravensbruck din Germania nazista. Calai le-au fost gardieni-femei care aveau pretentia sa poarte lenjerie intima roz, sa etaleze coafuri perfect aranjate si flirtau cu membrii SS.

Dincolo de aceasta aparenta feminitate acste femei-gardieni se dovedeau adevarate bestii insetate de sange, dupa cum releva o carte care se va lansa pe 13 ianuarie.

„ If This Is A Woman: Inside Ravensbruck, Hitler’s Concentration Camp For Women“ (Daca asta este femeie: Povesti din Ravensbruck, lagarul de concentrare pentru femei construit de Hitler“) scrisa de Sarah Helm se lanseaza maine pe piata britanica dezvaluind marturii ale supravietuitoarelor din lagarul de concentrare pentru femei Ravensbruck, locul unde au murit in chinuri peste 50.000 de femei.

Vezi si Secrete socante ale Holocaustului

In spatele ororilor traite de prizonierele din Ravensbruck, documentate cu ajutorul marturiilor venite chiar din partea acestora, se afla femei-gardian care au dat dovada de o cruzime fara margini, desi cele mai multe ar fi parut fiinte gingase, incapabile sa omoare o musca.

Una dintre cele mai temute si mai detestate femei-gardian de la Ravensbruck era Dorothea Binz, femeia care a avut indrazneala sa afirme inainte sa fie executata, dupa ce a fost judecata pentru faptele sale groaznice: „Sper ca nu veti crede ca am fost toate oameni rai“, au fost ultimele cuvinte ale unei femei care le-a facut viata un iad detinutelor de la Ravensbruck. Dorothea Binz a fost descrisa de multe dintre supravietuitoarele din lagarul de concentrare drept „personificarea raului“. 

Autoarea se intreaba, la fel ca multi alti care au aflat despre suferinta de care au avut parte prizonierele de la Ravensbruck, ce fel de femeie putea fi capabila sa comita asemenea atrocitati impotriva altor femei. Desi multi sunt tentati sa-si inchipuie ca aceste fiinte groaznice erau dure, masculinizate, un fel de barbati in fuste, adevarul aratat de autoarea Sarah Helm descrie persoane extrem de feminine. Multe erau blonde si foarte frumoase, imbracate la moda, motiv pentru care erau invidiate de tinerele din orasul din apropierea lagarului, Furstenberg. 

Vezi si Masascrul de la Buchenwald, unul din cele mai mare lagare naziste de pe teritoriul 

In timpul liber, bestiile cu chip de om culegeau flori si se plimbau cu barca, petreceau si flirtau cu membrii SS din lagar, cu care adesea aveau si relatii intime. Gardienii-femei erau responsabili de diverse zone, cum Helene Massar supraveghea atelierul de croitorie, o bruta, dupa cum a fost descrisa de prizoniere, sau Marga Lowenberg, recunoscuta pentru frumusetea sa, dar mai ales pentru felul oribil in care trata detinutele. In lagar exista si un salon de infrumusetare, unde gardienele erau rasfatate si ingrijite de cosmeticiene si coafeze selectate din randul prizonierelor, scrie adevarul.ro.

Dupa orele de relaxare la salon, gardienii cu fusta reveneau la supravegherea detinutelor, urand, folosind biciul si asmutind cainii asupra lor. Aproximativ 3.500 de femei-gardian au muncit la Ravensbruck de-a lungul timpului, iar unele dintre acestea au declarat ulterior ca au fost socate de ororile la care au fost martore. Johanna Langefeld, primul sef-gardian (Oberaufseherin) a impus o disciplina brutala si nu pregeta sa tina prizonierele in ploaia rece timp de ore in sir pentru cea mai mica abatere, dar nu a fost cea mai rea dintre ele. 

Era terifiata de experimentele medicale care implicau disectii pe viu asupra prizonierelor alese special in acest sens, poreclite „iepuri“, motiv pentru care se pare ca ar fi fost considerata prea „moale“. Una dintre secretareale sale si-a adus aminte ca a observat-o in repetate randuri pe Johanna Langefeld deprimata, fiind sfasiata intre datorie si ceea ce nu o lasa constiinta sa faca, adesea trezindu-se din somn urland din cauza cosmarurilor. „Scorpia blonda“.

Pe de alta parte, Binz, poreclita de prizoniere „scorpia blonda“, era cu totul altfel. Aceasta era responsabila de o sectie unde prizonierele erau pedepsite, loc unde se achita bucuroasa de indatoririle sale. Detinutele au invatat repede ca nu trebuie sa o priveasca in ochi, altfel ar fi ajuns sa faca baie in apa rece ca gheata. Binz era pornita mai ales impotriva prizonierelor din Armata Rosie, „scroafele ruse“ dupa cum le numea.

Una dintre acestea a scris o poezie despre ea in timpul detentiei, poem care a iesit la iveala dupa 70 de ani, cand i-a fost citit scriitoarei, in apartamentul din Moscova al fostei prizoniere.

O blonda frumoasa/ Atat de frumoasa esti/ Cu ochi stralucitori, albastri si plete bogate/ Dar daca am putea, ti-am sfasia adancul sufletului si ti-am strangula inima insetata de sange.

Una dintre primele detinute de la Ravensbruck, Doris Maase, de profesie medic, si-a adus aminte de prima sa intalnire cu Binz, dupa ce o prizoniera incercase sa se sinucida izbindu-se de un gard electrificat. Binz a fost cea care a oprit-o. „A tarat-o pe biata femeie care arata ca un schelet si a batut-o cu un bat peste coapsele goale. Atata cruzime venita din partea unei femei atat de tinere m-a impresionat adanc“, a relatat Maase. 

Fiica unui padurar, Binz a crescut jucandu-se in padurile din preajma orasului Furstenberg, mergea la biserica si la scoala, se scalda in lacurile din imprejurimi, la fel ca ceilalti copii din zona. Nimic nu dadea de banuit ca este capabila de un asemenea comportament violent. Numai ca, inca de la zece ani Binz a intrat in Liga fetelor germane, unde doctrina a transformat-o incet intr-un robot, iar la scoala invata de asemenea sa dispretuiasca evreii, la fel ca pe toti „proscrisii“ societatii. 

Problema a apatut cand, in adolescenta, a fost grav bolnava de tuberculoza si astfel a lipsit foarte mult de la scoala, absenta care i-a furat sansa de a-si termina studiile. Stigmatizata ca „tuberculoasa“, Binz a fost refuzata de multi angajatori, asa ca atunci cand i s-a oferit sansa de a fi gardian intr-un nou lagar de concentrare, la numai 19 ani, a imbratisat aceasta oportunitate cu tot sufletul. Binz nu era singura femeie-gardian atat de temuta.

Maria Mandl, la numai 23 de ani, care i-a luat locul ca sef al gardienilor lui Langefeld, era renumita pentru cruzimea cu care vana si trata toate fetele cu par cret sau ondulat. Se plimba printre prizonierele insirate pentru inspectie si daca prindea vreun carliont rebel o batea pe „vinovata“ pana nu mai misca, apoi o trimitea sa fie rasa pe cap si venea inapoi sa fie data exemplu celorlalte detinute, purtand o pancarta pe care scria: „Am incalcat regulile si mi-am ondulat parul.“

Dincolo de aceste orori a caror autoare era Mandl, prizoniera Maria Bielicka si-a amintit un episod incredibil relatat o alta prizoniera, care facea curat in casa unde statea Mandl. In casa gardienelor era un pian, iar fata in casa a auzit intr-o zi cea mai frumoasa muzica. Femeia care canta era pierduta in ganduri, transfigurata, de parca traia intr-o lume a ei. Era Mandl, cea care cateva zile mai devreme omorase in bataie o evreica, in fata tuturor, a povestit Bielicka. 

Mail Brute se aflau si in randul personalului din spitalul lagarului. Dr. Herta Oberheuser era una dintre cele mai cochete femei din lagar. Imbracata de obicei cu o bluza fina prin care se putea zari lenjeria intima roz, cu bratari de aur la maini si inele pe degete, inalta si blonda, doamna doctor administra injectii letale adolescentelor care udau patul de teama sau din cauza afectiunilor medicale. Atunci cand pacientele se plangeau de sete, Oberheuser le dadea otet indoit cu apa. La fel de ingrozitoare era si sefa asistentelor, Elisabeth Marschall, care avea o infatisare mamoasa, parea ca adora bebelusii care veneau pe lume in lagar, dar totusi fura cantitati mari de lapte praf si mancare din ratiile pentru copiii, iar acestia mureau de foame.

Crimele de care aceste femei au fost acuzate ulterior erau atat de ingrozitoare incat s-a intamplat ca avocatilor acuzarii sa li se faca rau in timp de analizau dosarele. Una dintre aceste povesti de groaza se refera la camera mortii, unde erau abandonati nou-nascutii adusi pe lume de prizoniere. In 1944, femeile gravide care venisera la Ravensbruck au dat nastere pe pamant, imediat dupa ce sosisera in lagar. Dar multe altele, mai ales poloneze, erau insarcinate in numai cateva luni cand au venit, adesea purtand copiii soldatilor care le violasera. Initial, toate gravidele care veneau la Ravensbruck erau obligate sa faca avort, dar la un moment dat se nasteau atat de multi incat s-a amenajat in spital o camera unde prizonierele asistate de doctorul Zdenka Nedvedova si cateva moase aduceau copiii pe lume. 

Primii 20 de nascuti au fost tratati bine, la fel si mamele lor. Dar dupa cateva zile, ordinele au indicat ca mamele sa nu mai primeasca ratii suplimentare si curand nu au mai avut lapte sa-si alapteze bebelusii care au murit de foame. Mamele ajungeau aproape de pragul nebuniei, indurerate ca isi priveau neputincioase copiii care se stingeau sub ochii lor.

Pentru a evita problemele si a tine mamele departe de copii, gardienii au dat ordin sa fie amenajata o alta camera, unde bebelusii abia nascuti erau adusi si pusi claie peste gramada, ca „sardinele“, dupa cum a povestit una dintre prizoniere, asistenta Marie-Jo Wilborts. Dupa 30 de zile, primii 100 de copii au murit, a marturisit asistenta Wilborts, precizand ca singura lor consolare era speranta ca ii va salva pe unii dintre ei. Intre septembrie 1944 si aprilie 1945 s-au nascut 600 de copii in lagar, dintre care numai 40 de au supravietuit. 

Dar si dintre acestia, multi au fost dusi la Belsen, in februarie 1945, unde au murit oricum.

Unul din cele mai sumbre secrete ale nazistilor a fost scos la lumina
Arheologii care fac cercetari pe locul fostului lagar de concentrare Sobibor, din estul Poloniei, au descoperit ramasitele unor camere de gazare pe care nazistii incercasera sa le ascunda.

Armata germana a vrut sa stearga urmele atrocitatilor comise la Sobibor, unde aproximativ 250.000 de evrei au fost ucisi. Nazistii au inchis lagarul in urma revoltei din 14 octombrie 1943, au demolat camerele de gazare si au turnat un drum de asfalt deasupra ruinelor. 

Acum, arheologii au sapat sub acest drum de asfalt si au gasit straturi de caramizi, pe locul unde probabil se aflau peretii camerelor de gazare.

Peretii sunt bine conservati si ofera o imagine destul de clara privind dimensiunile incaperilor de gazare, istoricii putand astfel estima mai corect numarul oamenilor ucisi aici, scrie descopera.ro.

Pe langa zidurile acestea, arheologii au mai gasit diferite obiecte ingropate in apropiere, printre care si o verigheta cu o inscriptie in ebraica.

Potrivit istoricilor, exista putine informatii despre ce s-a intamplat in lagarul de la Sobibor, pentru ca nazistii au sters urmele, iar supravietuitorii din lagar sunt foarte putini.

http://revistacultura.ro/nou/2015/01/singularitatea-shoah-aspecte-istoriografice/

Istoria tragediei de la Auschwitz este deja scrisă, încât ceea ce se discută este în principal interpretarea ei. Explicarea destructivităţii de atunci nu s-a încheiat.
Pe de altă parte repercusiunile acestei tragedii sunt de pondere istorică universală. Astăzi Europa continuă să fie confruntată cu întrebarea dacă despărţirea de trecutul conflagraţiilor pornite din sânul ei a fost dusă până la capăt. Din aceste raţiuni împart răspunsurile mele la întrebările ce se pun în patru articole – Aspecte istoriografice, Explicaţia destructivităţii, Urmări ale Auschwitzului şi Ce revine Europei din experienţa Auschwitzului? – ce pot fi citite şi separat. Abordez în cele ce urmează aspecte istoriografice.
Însuşi Ernst Nolte care, prin „revizionismul“ său istoriografic, a fost punctul de plecare al controversei istoricilor germani asupra unicităţii crimelor naziste ce a izbucnit în anii optzeci, scrie: „Violenţele celui de al treilea Reich sunt singulare. Într-adevăr, există destule precedente şi paralele pentru lagărele de concentrare şi chiar pentru , dar nimicirea mai multor milioane de evrei europeni – şi a multor slavi, bolnavi mintal şi ţigani – este, sub aspectul motivării şi al executării, fără seamăn şi suscită, mai ales prin recea, inumana, tehnica precizie a maşinăriei cvsiindustriale a camerelor de gazare, o revoltă fără seamăn“ (Ernst Nolte, Zwischen Geschichtslegende und Revisionismus. Das Dritte Reich im Blickwinkel des Jahres 1980, în „Historikerstreit“. Die Dokumentation der Kontroverse um die Einzigartigkeit der national-sozialistischen Judenvernichtung, Piper, München, Zürich, 1989, p. 15). Deloc dispus la radicalismul vreunei critici neistorice a anilor treizeci-patruzeci sau la „revizia“ evaluărilor iniţiale, un alt istoric, Joachim Fest, cunoscut pentru cercetările sale de istorie a perioadei naziste, a verificat, la rândul său, argumentele principale ale „tezei singularităţii crimelor nazismului“ – inexistenţa precedentelor istorice pentru „soluţia finală (Endlösung)“, caracterul „administrat şi mecanic al omorârii în masă“, retrogradarea fără seamăn a oamenilor în inuman. El a examinat, de asemenea, controversa Habermas-Hillgruber asupra perspectivei adecvate de abordare a evoluţiei „frontului din Răsărit“ al Germaniei naţional-socialiste şi a tras concluzia după care Hitler a putut copia practicile stalinismului şi a făcut-o, desigur, dar îi rămâne proprie mărirea criminalităţii dincolo de ceea ce era cunoscut la acea dată. „Nu trebuie să fii de concepţia că voinţa de distrugere a lui Hitler a fost inspirată din ameninţarea cu distrugere dinspre revoluţia rusă; ea provenea, conform originii ei, mai curând din angoasele timpurii şi fanteziile privind violenţele ale austriacului german“ (Joachim Fest, Die geschuldete Erinnerung…, în vol. cit., p. 105). Un istoric şi sociolog de prim-plan, Hans Mommsen, a argumentat că nu este adecvată considerarea crimelor nazismului în oglindă cu samavolniciile bolşevismului. „Analogia dintre bolşevism şi naţional-socialism este adecvată mai curând pentru a lua doar nişte asemănări exterioare drept constitutive“ (vezi Hans Mommsen, Neues Geschichtsbewusstsein und Relativierung des Nationalsozialismus, în vol. cit., p. 185). Alt protagonist al „revizionismului istoriografic“, Andreas Hillgruber, a admis că „omorârea în masă a evreilor este, în criteriile de comparaţie ale lumii occidentale, singulară, căci ceva comparabil nu a existat, de exemplu nici măcar în fascismul italian“ (Andreas Hillgruber, Für die Forschung gibt es kein Frageverbot, în vol. cit., p. 236). Istoricul Jürgen Kocka a reliefat deosebiri între nazism şi bolşevism, insistând pe „dimensiunea europeană a distrugerii naţional-socialiste a evreilor, spre deosebire de dimensiunea intern-sovietică a distrugerii staliniste a culacilor“. Iar istoricul Eberhardt Jäckel a înfruntat direct faptele şi a dat răspunsul cel mai limpede: „omorârea evreilor făcută de naţional-socialism a fost singulară deoarece niciodată înainte un stat, cu autoritatea conducătorului său responsabil, nu a decis şi nu a anunţat omorârea, pe cât posibil fără rest, a unui anumit grup de oameni, incluzând bătrânii, femeile, copii şi sugarii, şi nu a pus în aplicare această hotărâre cu toate mijloacele puterii de stat“ (Eberhard Jäckel, Die elende Praxis der Untersteller…, în vol. cit., p. 115).
Am redat aceste opinii pentru că ele oferă, chiar în condiţiile diferenţelor de abordare istoriografică dintre autori de prim-plan, imaginea a ceea ce a fost Auschwitz. Ele constituie, totodată, un indicator concludent al stării reflecţiilor din timpul nostru. Abia pe fundalul creat de aceste opinii, răspunsul la întrebarea „cine a luat decizia , care s-a pus în aplicare la Auschwitz pe scara cea mai mare?“ poate fi formulat până la capăt.
Cel care caută acest răspuns constată uşor că nu duce la vreo soluţie realistă părăsirea opticii în care persoane identificabile au luat decizia. Tentaţia părăsirii nu este nouă, dar nici foarte veche. Ea provine din filosofii ce scot din discuţie răspunderile persoanelor pentru acţiunile lor, punându-le pe acestea din urmă pe umerii „istoriei“, „destinului“, „tehnicii determinate planetar“, „conjuncturilor“, „conjuraţiilor“ şi reprezintă o altă temă a controverselor cu privire la scrierea istoriei contemporane.
Bunăoară, în istoriografie, revine adesea tendinţa de a pune decizia de exterminare aplicată în lagărele nazismului în seama unor instanţe anonime: situaţia geopolitică generată de declaraţia lui Chaim Weizmann de alăturare a organizaţiei mondiale evreieşti la alianţa antihitleristă (susţinere fără temei, căci organizaţia nu era subiect de drept statal), situaţia de pe front (idee intenabilă, căci exterminarea fusese anunţată cu mult timp înainte), preluarea conducerii Germaniei de grupări criminale (totuşi, cineva anume, din sânul acestora, a decis), tendinţele autodistructive ale societăţii moderne (interpretare ce nu rezistă, căci nu în toate ţările intrate în cursul modernizării s-au produs asemenea crime). Oricât s-a profitat în istoriografie de sincope în reconstituirea pe documente de arhivă a paşilor care au dus la „soluţia finală“, în concret a „ordinului Führer-ului“, nu este nici un dubiu asupra contribuţiei decisive a lui Hitler însuşi la luarea deciziei. Ideea „soluţiei finale a chestiunii evreieşti“ a circulat, aşa cum atestă documentele găsite, între Hitler, Göring, Heydrich şi alte vârfuri naziste. Ea era în linie, de altfel, cu pasaje din Mein Kampf (1925-26), cu ameninţările deloc voalate ale lui Hitler (care vorbea în 1939 de „sfârşitul evreilor în Europa“) şi cu intenţia mărturisită de Führer, în aceeaşi zi de 30 ianuarie 1939, de a „distruge (ausrotten) evreii“. Mărturiile depuse la procesul intentat vârfurilor regimului naţional-socialist de la Nürnberg au atestat, pe de altă parte, că prin expresia „soluţia finală“ din limbajul nazist s-a înţeles „exterminarea“, iar decidenţii au fost până la urmă cei din cercul lui Hitler şi Führer-ul însuşi.
Aşa stând lucrurile, investigaţia rădăcinilor „soluţiei finale“ în formaţia şi biografia lui Hitler, desfăşurate în condiţiile declinului imperiului habsburgic şi apoi ale crizei din Germania, întreprinsă de Robert Wistrich (Laboratory for World Destruction. Germans and Jews in Central Europe, University of Nebraska Press, 2007), este din capul locului edificatoare. Nu este vorba de a reduce cauzalitatea unui fenomen atât de grav la fantasmele unei persoane, fie ea şi posesoare la un moment dat a unei puteri discreţionare, dar este vorba de a identifica cu precizie persoanele care, în locuri şi momente anumite, au îndreptat evenimentele pe o anumită direcţie. Această temeinică cercetare, a cărei anvergură a fost subliniată şi de primirea Marelui Premiu al Austriei, a dus la concluzia că „Viena a fost prologul, iar contrarevoluţionarul München catalizatorul care l-au lansat pe Adolf Hitler pe contorsionatul drum către Auschwitz“ (p. 377).
Care a fost cursul politic al României, aliată atunci a Germaniei naziste, în anii în care se punea în aplicare „soluţia finală“? Se ştie că autorităţile naziste au promovat „soluţia finală“ nu doar pe teritoriul german, ci şi în spaţiul internaţional. Naziştii au cerut aliaţilor lor să o aplice de asemenea şi au făcut presiuni în acest sens. Documentele acţiunii externe a Berlinului acelei perioade atestă acest fapt. Ceea ce s-a petrecut după 14 septembrie 1940, când mareşalul Ion Antonescu a fost declarat „conducătorul“ ţării, a justificat evaluarea elaborată de Jean Ancel pe baza documentelor aflate la dispoziţie: „aşa cum participarea românească la distrugerea poporului evreu poate fi considerată un capitol negru al istoriei româneşti, salvarea a 300.000 de evrei reprezintă cea mai nobilă pagină a ei“ (în Documents Concerning the Fate of Romanian Jewry During the Holocaust, selected and Edited by Jean Ancel, The Beate Klarsfeld Foundation, 1986, vol. XI,
p. 46). Această evaluare nu a putut fi dislocată.
Într-adevăr, până la bătălia de la Stalingrad, autorităţile române au colaborat cu vârfurile germane şi oficiul însărcinat cu aplicarea „soluţiei finale“, pus sub conducerea operativă a lui Eichmann. Deportările în Transnistria, lovirea evreilor şi discriminarea lor, au fost printre consecinţe. Carol Iancu (în cartea sa La Shoah en Roumanie: les Juifs sous le regime d’Antonescu…, Presses Université Paul Valéry, Montpellier, 1998) a lămurit acest aspect. Pe de altă parte, reprezentanţii germani în România au presat autorităţile de la Bucureşti pentru aplicarea neîntârziată. Colaborarea acestora a rămas însă marcată de refuzul lui Mihai Antonescu, în calitate de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, de participare la ceea ce acesta a numit „distrugerea fizică de fiinţe umane“. De aceea fostul rabin Moshe Carmilly-Weinberger a tras concluzia mai bine sprijinită pe fapte: „Guvernul Antonescu a fost responsabil de moartea a 300.000 de evrei români. Acesta este capitolul trist şi negru din istoria României în anii 1940-1945. În acelaşi timp, noi nu putem să uităm că România a rezistat deportării evreilor în lagărele de exterminare din Polonia, în pofida ocupaţiei germane de patru ani. Porturile româneşti au fost deschise pentru mii de refugiaţi, în trecerea lor spre Palestina. Emigraţia evreiască a continuat sub privirile vaselor şi submarinelor germane staţionate în portul Constanţa. din iadul nazist prin România, care a fost una dintre cele mai sigure rute de evadare în vremea Holocaustului“ (Moshe Carmilly-Weinberger, The Road to Life, Shengold Publishers, New York, 1994, pp. 15-16).
După datele existente, guvernul Kállay, pe fondul retragerii trupelor germane în faţa ofensivei sovietice, a trimis în lagărele de exterminare, către sfârşitul războiului, 600.000 de evrei, o mare parte din Transilvania de Nord (p. 44), smulsă României prin Dictatul de la Viena.
O vastă memorialistică, apoi reconstituirile istorice precise au arătat grozăviile petrecute înăuntrul lagărelor de exterminare şi cu deosebire la Auschwitz. Ce au trăit prizonierii s-a evocat în imagini cutremurătoare pentru generaţii, începând cu procesul de la Nürnberg, şi este cunoscut la această oră de publicul larg. De aceea, aici amintesc doar trei mărturii dintre cele mai grăitoare.
Elie Wiesel ne aduce în faţă, în proza evocatoare Night, scene zguduitoare: începând cu sosirea în lagăr („Am privit la doamna Schächter. Băieţaşul ei o ţinea încă de mână. În faţa noastră acele flăcări. În aer miros de carne arsă. Trebuie să fie miezul nopţii. Am sosit. În Birkenau“), continuând cu ceea ce se putea vedea („Nu departe de noi, flăcări, uriaşe flăcări. Ceva a fost ars acolo. Un camion a venit şi a descărcat ceea ce transportase: copilaşi. Copii! Da, am văzut cu ochii mei… copii aruncaţi în flăcări“) şi încheind cu avertismentul ofiţerului SS („Aici trebuie să munciţi. Dacă nu vreţi, veţi ajunge direct la horn. La crematoriu. Muncă sau crematoriu: alegerea este a voastră“). Tot ce le rămânea prizonierilor era familiarizarea cu conştiinţa sfârşitului apropiat.
Creatorul logoterapiei, Victor E. Frankl (Man Search For Meaning, Rider, London, 2008), îşi aminteşte cât de fără de speranţă devenise viaţa în lagărul de concentrare: „…cea mai simplă metodă de sinucidere era să atingi gardul de sârmă ghimpată. Nu era cu totul dificil pentru mine să iau decizia. Nu era greu din moment ce pentru cel din interior aşteptarea de viaţă, calculată în mod obiectiv şi socotind toate şansele, era foarte mică. El nu putea să aibă siguranţa că va fi în acel procent de oameni care ar supravieţui tuturor selecţiilor. Prizonierul de la Auschwitz, în prima fază de şoc, nu era speriat de moarte. Chiar camerele de gazare şi-au pierdut oroarea pentru el, după primele zile – peste toate l-ar scuti de actul comiterii sinuciderii“ (p. 31). Viaţa fiecăruia nu mai era în nici o privinţă în mâinile sale.
În sfârşit, Wladyslaw Bartoszewski, ministrul de Externe de mai târziu, fost prizonier, din generaţia de luptători polonezi căzuţi în mâna naziştilor cu care a debutat Auschwitzul în septembrie 1940, menţionează debutul omorârii prin gazare cu Zyklon B, care s-a aplicat la început prizonierilor ruşi, apoi, pe scară sistematică, evreilor. El adaugă: cu toate informaţiile furnizate de guvernul polonez din exil, „nici o ţară din lume nu a reacţionat adecvat“ pentru „a pune capăt în mod eficace omorârii de masă germane. Aceste mijloace eficace nu au fost găsite şi, propriu-zis, nici una nu le-a căutat cu asiduitate“ (Wladyslaw Bartoszewski, Reflexionen eines Ehemaligen Auschwitz-Häftlings, în Benedikt XVI, Wo war Gott? Die Rede in Auschwitz, Herder, München, 2006, p. 33). Auschwitzul este printre tragediile care s-au petrecut înconjurate de inerţia lumii din jur.
Sunt trei relatări dintr-o veritabilă mare de mărturii. Ele sunt însă suficiente pentru a arăta ce au trăit prizonierii de la Auschwitz, cât de jos a ajuns preţul vieţii şi ce fractură nefericită a rămas între lagăr şi lumea celor care puteau fi salvatori.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-ar-ta-cotidian-n-ghetoul-ora-ul-polonez-lodz-n-1943-foto
În 1943, oraşul Lodz din Polonia se afla sub teroarea nazistă. Procesul de exterminare lăsase oraşul aproape pustiu, oamenii concentraţi în fabricile ghetoului, îndureraţi şi obosiţi.
La 8 septembrie 1939, trupele Wehrmachtului înaintau mult în interiorul Poloniei şi ocupau Lodz, oraş industrial, al treilea ca mărime în Polonia. Lodz era un important centru al culturii evreieşti din Polonia, iar 34% din populaţie era de origine evreiască, anume 665 000 de locuitori. De la momentul ocupării, evreii au fost persecutaţi de către cadrele SS, dar şi de conlocuitorii germani.
Atacuri, deportări, distrugerea magazinelor şi a apartamentelor, închiderea instituţiilor evreieşti de către noile autorităţi – toate acestea le-au văzut şi trăit evreii la începutul toamnei din 1939. Le era interzis să părăsească oraşul fără permisiune, să asculte radio, să conducă maşini, dar şi să folosească transportul în comun. În două zile, între 15-17 noiembrie 1939 toate sinagogile au fost distruse, iar evreii au fost obligaţi să poarte „Steaua Galbenă” (Judenstern).
Între decembrie 1939 şi februarie 1940 a fost instalat ghetoul în Stare Miasto (Centrul Vechi al oraşalui), Baluty  (un cartier evreiesc sărac) şi în zona suburbană Marysin. Ghetoul a fost deschis oficial la 8 februarie şi cei 164 000 de locuitori evrei rămaşi în Lodz au fost mutaţi forţat. Ghetoul din Lodz era cel de-al doilea ca mărime după cel din Varşovia
Au fost tipărite bancnote şi monede speciale, precum şi timbre diferite. A fost desemnată o echipă de poliţie germană, condusă de Walter Rudolf Keuck, cu misiunea de a supraveghea ghetoul, care, având o suprafaţă de doar patru kilometri pătraţi, a devenit cea mai dens populată zonă a oraşului Lodz. Aproximativ 200 000 de evrei – inclusiv cei 38 500 de evrei deportaţi din Germania, Austria, Cehoslovacia şi Luxemburg – au fost cazaţi în case mizerabile construite din lemn, însumând 31 271 de apartamente. Nivelul de trai şi, mai ales, condiţiile sanitare erau deplorabile – lipsa hranei în cantităţi suficiente, cu doar 700 de apartamente dotate cu apă potabilă, dar fără canalizare şi nicio resursă pentru încălzire în timpul iernii (nici măcar haine şi pantofi potriviţi). Acestea au fost cauzele morţii a aproximativ 21% din populaţia ghetoului.
Ghetoul fusese contruit, însă, doar ca o etapă temporară, iar soarta evreilor din Lodz era exterminarea. La 16 ianuarie 1942 au început deportările către lagărul de exterminare de la Chelmno – prioritate având bolnavii, invalizii, bătrânii, femeile şi copiii – iar până în septembrie, toţi evreii din Warthegau (partea vestică a Poloniei, anexată de Germania) fuseseră fie ucişi, fie deportaţi. Toţi în afară de 77 000 de evrei care au rămas în Lodz.
Prin urmare, lagărul din Chelmno a fost închis, iar deportările au încetat. Până în mai 1944, ghetoul a fost transformat într-un lagăr de muncă – aproximativ 90% dintre evrei munceau în fabricile din ghetou.

http://www.istorie-pe-scurt.ro/ma-duc-la-auschwitz-pupici-al-tau-heini/#more-3263


Auschwitz (în poloneză Oświęcim) sau Auschwitz-Birkenau -nume oficial complet Konzentrationslager Auschwitz, KL Auschwitz (Stammlager), KL Birkenau (Auschwitz II)-, oficial pe scurt Konzentrationslager Auschwitz-Birkenau este numele unui complex de lagăre de concentrare și exterminare al Germaniei naziste. Cunoscut drept cel mai mare lagăr de exterminare nazist, a devenit locul emblematic de implementare a soluției finale, adică uciderea indezirabililor- evrei, țigani, slavi. Se estimează că cel puțin 1,1 milioane de persoane au fost omorâte acolo, din care peste 90% au fost evrei.

Situat în apropierea oraşului industrial Oswiecim din sudul Poloniei (o parte a ţării anexată de Germania la începutul celui de Al Doilea Război Mondial), Auschwitz era compus din trei lagăre: un lagăr de triere și administrativ, unul de exterminare şi ultimul de muncă forţată. Este cunoscut drept cel mai letal lagăr de exterminare nazist. Este posibil ca Auschwitz să fi fost ales pentru a juca un rol central în implementarea „soluţiei finale” deoarece era situat într-un nod de cale ferată cu 44 de linii paralele – linii de cale ferată care au fost folosite pentru transportul şi uciderea aici a evreilor din întreaga Europă.

Heinrich Himmler
Heinrich Himmler, şeful SS, organizaţia paramilitară nazistă, a ordonat înfiinţarea aici a primului lagăr de concentrare la 27 aprilie 1940, iar primul transport de prizonieri politici polonezi a sosit la 14 iunie. Pe durata întregii sale existenţe, acest mic lagăr de concentrare, Auschwitz I, a fost rezervat prizonierilor politici, în principal polonezi şi germani. În octombrie 1941 au început lucrările la Auschwitz II, sau Birkenau, situat în afara perimetrului satului Brzezinka, din apropiere. Mai târziu, aici SS a construit un uriaş complex de lagăre de concentrare şi de exterminare, care includea cca 300 de barăci pentru deţinuţii din lagăr: patru mari, aşa-numite Badeanstalten (săli de baie), în care prizonierii erau ucişi prin gazare; Leichenkeller (pivniţe pentru cadavre), în care erau depozitate cadavrele celor gazaţi; şi Einascherungsofen (cuptoare pentru arderea cadavrelor). Un alt lagăr de concentrare (Buna-Monowitz) aproape de satul Dwory, denumit mai târziu Auschwitz III, a devenit în mai 1942 un lagăr de muncă forţată care furniza brațe pentru uzinele chimice şi de fabricare a cauciucului sintetic din apropiere ale concernului IG Farben. În plus, Auschwitz devenise centrul unui complex de 45 de lagăre de concentrare mici din regiune, în majoritatea acestora fiind deţinuţi prizonierii obligaţi la muncă forţată, ca sclavi. În cea mai mare parte a perioadei dintre anii 1940 şi 1945, comandantul lagărelor de concentrare centrale de la Auschwitz a fost căpitanul SS Rudolf Franz Hoss care a fost spânzurat în 1947 în faţa intrării crematoriului de la Auschwitz I.

Spânzurarea criminalului la locul unde el însuși trimisese la moarte oameni vinovați de a avea altă origine decât el.

Lagărul de exterminare şi cel de muncă forţată erau în strânsă legătură. Mii de prizonieri erau examinaţi şi selecţionaţi de doctorul lagărului de concentrare, Josef Mengele, pentru experimente medicale. Doctorii de la Auschwitz experimentau pe prizonieri metode de sterilizare, folosind doze masive de radiaţii, injecţii intrauterine şi alte proceduri barbare. Experimentele implicând uciderea şi autopsierea gemenilor erau menite să furnizeze informaţii care ar fi putut conduce la expansiunea rapidă a „rasei ariene”. Compania farmaceutică, Bayer, o subsidiară a IG Farben pe atunci, a cumpărat prizonieri pentru studii medicale. Oamenii au fost infectați cu viruși pentru a se descoperi antidotul sau au fost injectați cu substanțe letale pentru a se observa efectele. S-a trecut chiar la injectarea unor substanţe chimice direct în ochii copiilor în încercarea de a le schimba culoarea, diverse amputări de membre . Un alt experiment a fost introducerea deţinuţilor în cazane cu apă fierbinte pentru a vedea până la ce temperatură rezistă omul înainte să moară.

Mengele în 1956. El este cel mai important nazist care a scăpat teafăr, murind în 1979 în timp ce înota.
Gemene “studiate” de Doctorul Morții, așa cum a fost supranumit Mengele
Cum ajungeau cu ternul la Auschwitz, oamenii erau supuși procesului numit selektion: dacă erau direcționați spre dreapta- cei mai tineri sau cei mai sănătoși, supraviețuiau pentru a fi supuși exterminării prin muncă (puțini au scăpat)-, iar dacă erau trimiși la stânga- copiii mici, mamele, lor sau infirmii- ajungeau la dușuri care nu erau altceva decât camere de gazare. Supuşi unor condiţii îngrozitoare de viaţă – inclusiv lipsa unor adăposturi şi condiţii sanitare adecvate -, primind raţii minime de hrană şi siliţi să muncească (pentru uzina Buna-Werke aparţinând concernului IG Farben) până la epuizare, cei care nu mai puteau munci erau transportaţi înapoi la Birkenau pentru a fi gazaţi. Corporaţiile germane investiseră masiv în construirea unor uzine în apropiere de Auschwitz, pentru a folosi munca forţată a deţinuţilor. În 1942, numai corporaţia IG Farben(a patra ca mărime din lume) investise peste 700 de milioane de mărci germane în construcţiile de la Auschwitz III.

Selektion



Între 15 mai şi 9 iulie 1944, cca 438 000 de evrei unguri au fost transportaţi la Birkenau cu 147 de garnituri de tren, solicitând la maxim facilităţile şi resursele de aici destinate exterminării. Deoarece crematoriile erau supraaglomerate, cadavrele erau arse pe ruguri întreţinute parţial de propria grăsime a victimelor. Cu puţin timp înainte de începerea deportării evreilor unguri, doi prizonieri au reuşit să evadeze din lagăr, ducând cu ei schiţe şi planuri ale acestuia. S-au întâlnit în Slovacia cu conducători ai mişcării de rezistenţă şi au întocmit un raport complet, inclusiv hărţi ale lagărelor. Când acest raport a ajuns, în vara anului 1944, la serviciile de informaţii ale Aliaţilor, au existat voci care au cerut bombardarea Auschwitzului. Deşi a fost bombardat complexul industrial adiacent lui, lagărul de exterminare şi crematoriile sale au rămas neatinse, faptul generând multe controverse 50 de ani mai târziu. În total, aproximativ 700 de deţinuti au încercat să evadeze de la Auschwitz, din care circa 300 au reuşit. Pedeapsă obişnuită pentru încercările de evadare era moartea prin înfometare. Familiile celor care reuşeau să evadeze erau uneori arestate şi trimise la Auschwitz pentru a opri alte încercări.

Ajungerea în infern
Pe măsură ce armata sovietică avansa, în 1944 şi la începutul anului 1945, Auschwitz a fost, treptat, abandonat. La 18 ianuarie 1945, cca 60 000 de prizonieri au fost obligaţi să mărşăluiască spre Wodzislaw, unde au fost îmbarcaţi în vagoane de marfă (mulţi dintre ei în vagoane descoperite) şi trimişi spre V, în lagăre de concentrare situate departe de linia frontului. Pe drum, unul din patru prizonieri a murit de foame, frig, de epuizare fizică sau de disperare. Mulţi au fost împuşcaţi pe drum, în ceea ce a devenit cunoscut ca „marşurile morţii”. Cei 7650 de prizonieri bolnavi sau înfometaţi care au rămas în lagăre au fost găsiţi de trupele sovietice care au eliberat lagărul la 27 ianuarie 1945. 180 erau copii sub 8 ani.

Fericire lângă locul veșnicei tristeți
Vara lui 1944. Paznicii cântă în ritmul unui acordeon într-o stațiune aproape de locul unde mii de oameni erau omorâți zilnic
Femeile au jucat un rol important în fabrica morții de la Auschwitz. O parte s-au sinucis pentru a scăpa de repercusiunile faptelor, o altă parte s-au ascus, schimbându-și numele și/sau fugind în America de Sud. Puține au fost condamnate
La Auschwitz şi-au pierdut viaţa între 1,1 şi 1,5 milioane de oameni, 90 la sută dintre ei fiind evrei. Printre morţi s-au numărat şi cca 19 000 de ţigani, care au fost deţinuţi în lagăr până la 31 iulie 1944, când naziştii i-au gazat. Ei au reprezentat, alături de evrei, singurul grup de victime gazate împreună cu întreaga familie. Numeric, polonezii au constituit al doilea grup de victime la Auschwitz – 83 000 de morţi.

În camera de gazare oamenii zgâriau pereții de disperare.
Deşi germanii au distrus porţiuni ale lagărului înainte de a le abandona în 1945, dar mari părţi din Auschwitz I şi Auschwitz II (Birkenau) au rămas intacte şi au fost transformate mai târziu în muzeu şi memorial. În prezent, locul este ameninţat de activitatea industrială în creştere a oraşului Oswiecim. Totuşi, în 1996, guvernul polonez s-a alăturat altor organizaţii într-un efort pe scară largă pentru asigurarea conservării Auschwitzului, inclus din 1979 în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Hartă a lagărelor de concentrare/ exterminare. Click pentru mărire
Ieri, 26 ianuarie, au fost făcute publice o serie de scrisori ale lui Heinrich Himmler. Una din ele, datând din iulie 1942, era adersată soției sale. El își termină scrierea cu fraza: “Mă duc la Auschwitz. Pupici. Al tău, Heini”. Atât de degajat era când vorbea despre fabrica morții. Mulţi din cei care au supravieţuit, locuiesc în prezent în Israel. Aceşti oameni sunt martori ai unui genocid fără precedent al poporului evreu, ai tentativelor de a şterge de pe faţa pământului nu numai pe evrei, dar şi amintirea despre ei.