Lagarele Mortii

Rezumarea primului mesaj :


Amintiri din Auschwitz
La Casa Corpului Didactic Bacau, au fost prezenti, in cadrul unui interesant simpozion, doi supravietuitori ai unor ingrozitoare lagare de exterminare din timpul celui de-al doilea razboi mondial. Scriitorul Oliver Lustig, fost prizonier la Auschwitz si Liviu Beris, incarcerat in lagarul din Transnistria, au evocat, in fraze sobre si alese, amintiri din tragica lor experienta de viata in fata elevilor si profesorilor bacauani, informeaza RomNET. Aceasta actiune face parte din Programul de formare continua “Rasism, xenofobie, antisemitism - probleme educationale; Holocaustul”, acredidat de Ministerul Educatiei si Cercetarii si destinat profesorilor de istorie si stiinte sociale din Bacau. Programul a fost initiat de prof. Gabriel Stan, directorul CCD Bacau care a avut si fericita initiativa de a invita pe cei doi supravietuitori. Este o premiera pentru municipiul Bacau un asemenea simpozion. Cei doi invitati au emotionat asistenta cu intamplari neverosimile. De la Cluj, de unde a plecat Oliver Lustig, au fost trimisi in lagarul de la Auschwitz 17.000 de evrei. S-au mai intors circa 2.000. Din acest lagar, majoritatea a murit. Lagarul a existat pana in ziua de 27 ianuarie 1945. A fost momentul final al celui mai ingrozitor lagar de concentrare din Europa. Descrierile facute de Oliver Lustig, sunt stiintifice (cu diapozitive) si rostite, aproape, cu detasare: “Una din secventele cele mai teribile pentru existenta mea, a fost drumul de la Cluj la Auschwitz. Degradarea umana a inceput in vagoanele de vite, unde eram inghesuiti, impreuna cu tot calabalacul. Rusinea si umilinta a inceput de atunci”. Sosirea la destinatie parea sfarsitul unui calvar. De fapt el de abia incepea: “La Auschwitz, 2 medici SS-isti examinau detinutii sositi cu transporturile. Detinutii trebuiau sa treaca prin fata unuia dintre medici, care lua pe loc o hotarare, facand un semn cu mana. Cei apti pentru munca erau trimisi in lagar. Ceilalti erau trimisi imediat la instalatiile de exterminare. Copii in varsta frageda erau exterminati fara exceptie, deoarece nu erau in stare sa munceasca. La Auschwitz cautau sa insele detinutii lasandu-i sa creada ca ii duc la deparazitare. Nu este adevarat ca ofiterii SS veneau cu cainii asa cum se arata in filme. Remuscarea mea este ca, in gara Auschwitz, ca aici m-am despartit de mama si fratii mei fara sa-i imbratisez. Despartirea a durat putin si fara lacrimi. Dupa care au plecat linistiti spre camerele de gazare”. Pentru a destinde atmosfera in timpul trierii detinutelor care soseau cu trenurile pe atunci, adica in iunie si iulie 1944, o orchestra formata din detinute tinere si dragute, fete in bluze albe si fuste bleumarin, canta arii vesele din opereta “Vaduva vesela”, barcalora din “Povestirile lui Hoffman” etc. Noilor sositi li se spunea ca merg intr-un lagar de munca. Deoarece inca nu fusesera in lagar si nu vedeau decat estrada inconjurata de verdeata unde canta orchestra, nu puteau sa-si imagineze, desigur, ceea ce ii astepta. Detinutele triate pentru camerele de gazare, adica batranele, copiii si mamele, erau duse intr-o cladire din caramida rosie, pe care se afla inscriptia “Baie”. Aici li se ordona sa se dezbrace si, inainte de a intra in pretinsa camera de dusuri, li se inmana un prosop. Mai tarziu, in timpul marilor transporturi din Ungaria nu mai ramanea timp pentru masuri de camuflare. Atunci li se ordona cu brutalitate sa se dezbrace. Oliver Lustig spune ce insemnau ultimele clipe pentru detinuti, pentru cei aproape 2000 de detinuti cat incapeau intr-o sala: “Odata ajunsi in camera de exterminare, se introduceau granule de Cyclon B. In combinatie cu aerul dadea un gaz mortal. In functie de conditiile atmosferice, oamenii mureau dupa 3-15 minute. Se stia ca oamenii erau morti atunci cand tipetele lor incetau. De obicei se astepta o jumatate de ora inainte de a deschide usile si de a scoate cadavrele. Dupa ce cadavrele erau scoase, companii speciale de munca le luau inelele si smulgeau dintii de aur din gurile cadavrelor”. Ce a insemnat lagarul Auschwitz pentru Oliver Lustig: “Batai, foamete, torturi si asasinate erau fenomene obisnuite, erau lucruri obisnuite. Pentru mine au fost niste socuri formidabile. De la rotocoalele de fum din crematoriu si pana la locul de dormit. de pilda acesta era un loc supraaglomerat, unde oamenii nu stareau culcati, stateau in rand, in fund, cu picioarele desfacute ca sa mai incapa si urmatorul. Iar seara, cand voiam sa ne culcam si cineva voia sa se intoarca, se intorcea tot randul, de la un cap la altul. Mancarea aproape ca nu exista. Era un amestec bazat in special pe sfecla furajera. De nemancat! Cum se manca? Eram incolonati cate cinci si primul din fata primea un fel de farfurie mai mare, un bol de lut in care se punea un polonic de ciorba. El avea dreptul sa ia cinci sorbituri si apoi o dadea urmatorului, care, la randul lui, o dadea urmatorului”. O experienta terefianta. Liviu Beris, incarcerat in lagarul din Transnistria, a aratat ca, decenii in sir, in timpul regimului comunist, s-a trecut cu vederea ori s-a minimalizat situatia grava a evreilor, ca minoritate etnica, in anii celui de-al doilea razboi mondial, pentru ca, dupa 1989, sa aiba loc dispute in materie nu atat intre istorici, cat mai ales intre politicieni si formatori de opinie. Liviu Beris a rostit cateva adevaruri dureroase: in Transnistria au fost deportati, in 1941 si 1942, 180.000 de evrei romani; guvernul antonescian (a carui politica de stat era de in mod explicit antisemita) este responsabilul direct pentru aceasta actiune; cea mai mare parte a intelectualitatii romanesti din perioada interbelica avea pozitii mai mult sau mai putin anti-evreiesti. Liviu Beris a prezentat un film despre nenorocirile din acea vreme din care reiesea clar pozitia programatic antisemita a conducatorului de atunci al statului. Numai evolutia defavorabila a situatiei de pe front a facut ca Antonescu sa-si schimbe pozitia, ceea ce a dus la supravietuirea evreilor ramasi in Vechiul Regat (si care se aflau si ei pe lista mortii). Nu trebuie insa uitati - a aratat Beris - si acei romani care au salvat evrei, cum ar fi locotenentul Ioan Popescu (care a salvat 4.300 de evrei destinati impuscarii) sau primarul Cernautiului, Popovici, care a salvat 20.000 de evrei de la deportarea in Transnistria. Liviu Beris a povestit intamplari zguduitoare despre crimele la care s-au dedat ofiteri romani. Martor la scene inumane, el a inteles ca lagarele de concentrare sunt un “complex hibrid de ne-oameni, de victime si calai”. Simpozionul de la Casa Corpului Didactic s-a inscris pe doua dimensiuni (care corespund, de altfel, obiectivelor programului de formare): pe de o parte, rememorarea unui trecut tragic si, poate mai ales, asumarea lui franca, nu doar cu jumatate de gura; pe de alta parte, recunoasterea necesitatii unei educari corespunzatoare a generatiilor tinere, pentru ca ororile comise cu saizeci de ani in urma sa nu se repete. Toate acestea intr-un climat national care pare mai favorabil ca niciodata asumarii trecutului.
http://www.cronicaromana.ro/amintiri-din-auschwitz.html

Cruzimea gardienilor cu fustă din cel mai mare lagăr nazist pentru femei: camera unde nou-născuţii erau lăsaţi să moară şi „scorpia blondă” care adora să tortureze

Mai mult de 50.000 de prizoniere şi-au găsit sfârşitul în lagărul de concentrare Ravensbruck din Germania nazistă. Călăi le-au fost gardieni-femei care aveau pretenţia să poarte lenjerie intimă roz, să etaleze coafuri perfect aranjate şi flirtau cu membrii SS, dar dincolo de această aparentă feminitate se dovedeau adevărate bestii însetate de sânge, după cum relevă o carte care se va lansa mâine.
 
„If This Is A Woman: Inside Ravensbruck, Hitler’s Concentration Camp For Women” (Dacă asta este femeie: Poveşti din Ravensbruck, lagărul de concentrare pentru femei construit de Hitler”) scrisă de Sarah Helm se lansează mâine pe piaţa britanică dezvăluind mărturii ale supravieţuitoarelor din lagărul de concentrare pentru femei Ravensbruck, locul unde au murit în chinuri peste 50.000 de femei.
În spatele ororilor trăite de prizonierele din Ravensbruck, documentate cu ajutorul mărturiilor venite chiar din partea acestora, se află femei-gardian care au dat dovadă de o cruzime fără margini, deşi cele mai multe ar fi părut fiinţe gingaşe, incapabile să omoare o muscă, notează Daily Mail.
Una dintre cele mai temute şi mai detestate femei-gardian de la Ravensbruck era Dorothea Binz, femeia care a avut îndrăzneala să afirme înainte să fie executată, după ce a fost judecată pentru faptele sale groaznice: „Sper că nu veţi crede că am fost toate oameni răi“, au fost ultimele cuvinte ale unei femei care le-a făcut viaţa un iad deţinutelor de la Ravensbruck. Dorothea Binz a fost descrisă de multe dintre supravieţuitoarele din lagărul de concentrare drept „personificarea răului“.
Autoarea se întreabă, la fel ca mulţi alţi care au aflat despre suferinţa de care au avut parte prizonierele de la Ravensbruck, ce fel de femeie putea fi capabilă să comită asemenea atrocităţi împotriva altor femei. Deşi mulţi sunt tentaţi să-şi închipuie că aceste fiinţe groaznice erau dure, masculinizate, un fel de bărbaţi în fuste, adevărul arătat de autoarea Sarah Helm descrie persoane extrem de feminine. Multe erau blonde şi foarte frumoase, îmbrăcate la modă, motiv pentru care erau invidiate de tinerele din oraşul din apropierea lagărului, Furstenberg. În timpul liber, bestiile cu chip de om culegeau flori şi se plimbau cu barca, petreceau şi flirtau cu membrii SS din lagăr, cu care adesea aveau şi relaţii intime.
Gardienii-femei erau responsabili de diverse zone, cum Helene Massar supraveghea atelierul de croitorie, o brută, după cum a fost descrisă de prizoniere, sau Marga Lowenberg, recunoscută pentru frumuseţea sa, dar mai ales pentru felul oribil în care trata deţinutele. În lagăr exista şi un salon de înfrumuseţare, unde gardienele erau răsfăţate şi îngrijite de cosmeticiene şi coafeze selectate din rândul prizonierelor. După orele de relaxare la salon, gardienii cu fustă reveneau la supravegherea deţinutelor, urând, folosind biciul şi asmuţind câinii asupra lor. Aproximativ 3.500 de femei-gardian au muncit la Ravensbruck de-a lungul timpului, iar unele dintre acestea au declarat ulterior că au fost şocate de ororile la care au fost martore.

Johanna Langefeld, primul şef-gardian (Oberaufseherin) a impus o disciplină brutală şi nu pregeta să ţină prizonierele în ploaia rece timp de ore în şir pentru cea mai mică abatere, dar nu a fost cea mai rea dintre ele, informează Daily Mail. Era terifiată de experimentele medicale care implicau disecţii pe viu asupra prizonierelor alese special în acest sens, poreclite „iepuri“, motiv pentru care se pare că ar fi fost considerată prea „moale“. Una dintre secretareale sale şi-a adus aminte că a observat-o în repetate rânduri pe Johanna Langefeld deprimată, fiind sfâşiată între datorie şi ceea ce nu o lăsa conştiinţa să facă, adesea trezindu-se din somn urlând din cauza coşmarurilor.
Pe de altă parte, Binz, poreclită de prizoniere „scorpia blondă“, era cu totul altfel. Aceasta era responsabilă de o secţie unde prizonierele erau pedepsite, loc unde se achita bucuroasă de îndatoririle sale. Deţinutele au învăţat repede că nu trebuie să o privească în ochi, altfel ar fi ajuns să facă baie în apă rece ca gheaţa. Binz era pornită mai ales împotriva prizonierelor din Armata Roşie, „scroafele ruse“ după cum le numea. Una dintre acestea a scris o poezie despre ea în timpul detenţiei, poem care a ieşit la iveală după 70 de ani, când i-a fost citit scriitoarei, în apartamentul din Moscova al fostei prizoniere.
Una dintre primele deţinute de la Ravensbruck, Doris Maase, de profesie medic, şi-a adus aminte de prima sa întâlnire cu Binz, după ce o prizonieră încercase să se sinucidă izbindu-se de un gard electrificat. Binz a fost cea care a oprit-o. „A târât-o pe biata femeie care arăta ca un schelet şi a bătut-o cu un băţ peste coapsele goale. Atâta cruzime venită din partea unei femei atât de tinere m-a impresionat adânc“, a relatat Maase.
Fiica unui pădurar, Binz a crescut jucându-se în pădurile din preajma oraşului Furstenberg, mergea la biserică şi la şcoală, se scălda în lacurile din împrejurimi, la fel ca ceilalţi copii din zonă. Nimic nu dădea de bănuit că este capabilă de un asemenea comportament violent. Numai că, încă de la zece ani, Binz a intrat în Liga fetelor germane, unde doctrina a transformat-o încet într-un robot, iar la şcoală învăţa de asemenea să dispreţuiască evreii, la fel ca pe toţi „proscrişii“ societăţii. Problema a apărut când, în adolescenţă, a fost grav bolnavă de tuberculoză şi astfel a lipsit foarte mult de la şcoală, absenţă care i-a furat şansa de a-şi termina studiile. Stigmatizată ca „tuberculoasă“, Binz a fost refuzată de mulţi angajatori, aşa că atunci când i s-a oferit şansa de a fi gardian într-un nou lagăr de concentrare, la numai 19 ani, a îmbrăţişat această oportunitate cu tot sufletul.
Binz nu era singura femeie-gardian atât de temută. Maria Mandl, la numai 23 de ani, care i-a luat locul ca şef al gardienilor lui Langefeld, era renumită pentru cruzimea cu care vâna şi trata toate fetele cu păr creţ sau ondulat. Se plimba printre prizonierele înşirate pentru inspecţie şi dacă prindea vreun cârlionţ rebel o bătea pe „vinovată“ până nu mai mişca, apoi o trimitea să fie rasă pe cap şi venea înapoi să fie dată exemplu celorlalte deţinute, purtând o pancartă pe care scria: „Am încălcat regulile şi mi-am ondulat părul”.
Dincolo de aceste orori a căror autoare era Mandl, prizoniera Maria Bielicka şi-a amintit un episod incredibil relatat o altă prizonieră, care făcea curat în casa unde stătea Mandl.

”Aţi intrat pe poartă, dar veţi ieşi pe coş”. Viaţa la Auschwitz, povestită de românii care i-au supravieţuit. Salvarea oferită de un ”Oskar Schindler” şi întâlnirea cu doctorul Mengele

Două supravieţuitoare ale Holocaustului care au fost decorate, marţi, de preşedintele Klaus Iohannis, au rememorat la Palatul Cotroceni ororile trăite în lagărul de exterminare de la Auschwitz-Birkenau, în 1944, unde părinţii şi fraţii lor şi-au pierdut viaţa.

Gabriela Bone: ”Ni s-a spus: Sunteţi aici în lagărul de concentrare de la Auschwitz-Birkenau. Să nu uitaţi. Aţi intrat pe poartă, dar veţi ieşi pe coş”
Gabriela Bone are 87 de ani. Avea 14 ani când a ajuns în lagărul de concentrare de la Auschwitz- Birkenau, împreună cu toată familia, părinţii, sora şi doi fraţi. Doar ea şi sora ei au supravieţuit ororilor din lagăr.



Acum spune că se bucură de copii, de nepoţica sa,care a terminat facultatea. O întrebăm dacă s-a gândit vreun moment, în acei ani de suferinţă, în lagăr, că nu va supravieţui. ”Nu!”, răspunde imediat. ”Am spus că, dacă toată lumea moare, eu o să trăiesc, ca să pot să povestesc. De aceea sunt aici”.
A rememorat ocuparea Ardealului de către trupele horthyste, în 1940, şi legile care erau date împotriva evreilor: nu aveau voie, de la şapte seara, să iasă pe stradă şi nu puteau intra în prăvălii, să cumpere mâncare, pentru că pe geam scria: ”Nu servim evrei”.
A povestit cum au fost urcaţi în vagoanele cu care erau transportate animalele, zeci de persoane într-un vagon, unde într-un colţ se aflau două căldări, una pe post de wc, şi alta cu apa pentru băut.
”La un moment dat am fost anunţaţi că vom pleca. Nu ştiam unde. Un soldat ne-a spus: Veţi vedea, poate nici nu veţi mai veni înapoi de acolo”, povesteşte Gabriela Bone.
Acesta a fost momentul în care, la 14 ani, intra pe poarta lagărului de concentrare de la Auschwitz-Birkenau, în 1944.
”Când am intrat în lagăr, mama mea a văzut un turn lung, de cărămidă şi o sobă, unde se ardea ceva. Mama ne-a spus: Uite ce sobă e aici, înseamnă că noi vom munci aici şi vom trăi aici până trece războiul”, povesteşte Gabriela.
Îi vin în minte cuvintele celei care i-a preluat la intrarea în lagăr. ”Sunteţi aici în lagărul de concentrare de la Auschwitz-Birkenau. Să nu uitaţi. Aţi intrat pe poartă, dar veţi ieşi pe coş. De aici nu veţi ieşi vreodată”. Spune că atunci nu a înţeles acele cuvinte şi mai ales de ce spunea acea femeie că nu vor ieşi pe poartă.
Amintirile zilelor petrecute în lagăr sunt la fel de vii. Locuiau pe pământ. La cinci dimineaţa, era apelul, toată lumea se încolona şi era numărată. Aşa se întâmpla în fiecare dimineaţă şi după-amiază şi apoi şi seara. Mâncarea era într-o oală, pentru cinci persoane dintr-un rând. Fiecare sorbea câte o gură, până se termina.
După trei luni la Auschwitz, Gabriela Bone povesteşte că a venit un ordin să se meargă în lagărul de la Bergen-Belsen, de unde nimeni nu mai se întorcea, de exterminare.
”Acolo, am avut un mare noroc. Era fabrica Siemens din Germania, şi patronul a văzut în ce hal arătam şi a luat, din 300 de prizonieri, 200 i-a luat la el la muncă”, spune ea, mărturisind că aceasta a fost salvarea sa. A ieşit din lagăr în 1945. Avea 15 kilograme şi era bolnavă de tifos.
Viora Braun: Când defilai în faţa doctorului Mengele, nu ştiai dacă selectarea e pentru crematoriu sau pentru muncă
O altă supravieţuitoare a ororilor Holocaustului este Viora Braun. Acum are 88 de ani şi avea 17 ani când a fost dusă în lagărul de la Auschwitz-Birkenau.
Povesteşte că este din Marghita, o localitate aflată la 60 de km de Oradea, unde o treime din populaţie erau evrei. Au fost luaţi, în 1944 şi au fost duşi de la Marghita la Oradea, în ghetou.
Îşi aminteşte că pentru cei care veneau din provincie, ghetoul era un depozit de cherestea şi o fabrică de cărămidă.
Aici au stat 3 săptămâni, iar în 25 mai au fost îmbarcaţi în vagoane, în călătoria către lagărul de concentrare. ”Erau câte 80 de persoane într-un vagon. A fost şi o naştere în tren şi a trebuit să meargă mai departe”, spune ea.
În 29 mai 1944 a ajuns la Auschwitz.
”Nu numai durerea fizică a fost la noi, ci şi durerea psihică. Gândiţi-vă că eram tinere şi ne-au dus la baie, la duş, dezbrăcate, soldaţii nemţi, şi ne-au tuns de păr, pe tot corpul. Durerea era sufletească, pentru noi”, povesteşte vizibil emoţionată Viora Braun.
Dar cea mai puternică amintire este cea a doctorului Mengele ( Josef Mengele), cel care, printr-un simplu gest al mâinii decidea cine ajunge în camerele de gazare şi cine rămâne în viaţă, să muncească.
”El a făcut selectările, niciodată nu ştiai că selectarea e pentru crematoriu sau pentru muncă, a trebuit să defilăm, dezbrăcaţi, cu mâinile ridicate, în faţa lui. Când am ajuns în faţa lui, eram foarte slăbită, după o boală. M-a întrebat câţi ani am, şi i-am spus: 18 ani. Şi mă uitam să văd ce gest va face din mână”, spune ea.
”Aceia cărora doctorul Mengele nu le-a făcut semn să treacă au rămas în barăci şi de aceia nu s-a mai ştiu nimic, niciodată”, povesteşte, cu glas stins, Viora Braun.

Lagărul Auschwitz-Birkenau: infernul pe pământ - cum a fost posibil?
În suburbiile oraşului polonez Oświęcim, germanii au construit cel mai mare centru de ucidere în masă. În cinci ani, în complexul de lagăre de concentrare de la Auschwitz au murit un milion de oameni – evrei, ţigani, polonezi, ruşi etc. – fără ca nimeni să poată face nimic. În ianuarie 2015 se comemorează 70 de ani de la eliberarea Lagărului de Concentrare de la Auschwitz de către trupele sovietice. Evacuarea lagărului de către germani a început la jumătatea lunii ianuarie, în 1945, dar Armata Roşie a deschis porţile lagărului abia pe 27 ianuarie.

AUSCHWITZ-BIRKENAU, UN INFERN BINE ORGANIZAT

Baza lagărului de concentrare de la Auschwitz a fost constituită din 22 de barăci din cărămidă construite înaintea războiului în suburbiile oraşului polonez Oświęcim, aflat la 50 de kilometri vest de Cracovia, la confluenţa râurilor Vistula şi Soła. În timp, lagărul s-a extins – atât în termeni organizaţionali, cât şi spaţiali. La momentul apogeului dezvoltării sale, anume în vara lui 1944, Auschwitz deţinea 40 de kilometri pătraţi, unde erau deţinuţi aproximativ 135.000 de oameni, ceea ce însemna numai 25% din numărul total al oamenilor închişi în întreg sistemul lagărului de concentrare.
Pe parcursul celor cinci ani de existenţă, modul de operare al lagărului s-a schimbat mult: de la un lagăr al cărui raison d’être era izolarea elementelor sociale considerate inamice de către regimul nazist – aşa cum se decisese la început, în 1940, fără să fie, de fapt, implementat – la un lagăr de concentrare, un spaţiu unde prizonierii erau anihilaţi treptat şi cu toate ustensilele la îndemână (înfometare, muncă silnică, boli etc.), şi, în final, la un nou tip de lagăr, un centru de exterminare imediată după modelul oferit de Treblinka sau Bełżec. Aşadar, istoria, conform acestor etape, poate fi împărţită astfel: de la fondare, din 1940, până în primele luni ale lui 1942, Auschwitz a funcţionat exclusiv ca un lagăr de concentrare, unde numai munca te elibera – conform dictonului macabru ce străjuia intrarea în lagăr –, iar din 1942 până în octombrie 1944, lagărul a continuat să fie unul de concentrare, dar, simultan, funcţiona şi ca cel mai mare centru pentru uciderea în masă a evreilor, polonezilor sau ţiganilor aduşi aici.
După închiderea camerelor de gazare în octombrie 1944, în ultimele două luni de funcţionare, în contextul situaţiei critice în care se afla cel de-al Treilea Reich şi al ofensivei sovietice, lagărul a intrat în ultima fază, cea a lichidării, care a culminat cu evacuarea prizonierilor.
Întrucât era greu de administrat un complex atât de mare, lagărul a fost împărţit în trei divizii, pe 22 noiembrie 1943, fiecare beneficiind de un anumit grad de autonomie.

Lagărul Auschwitz I

Principalul lagăr din Oświęcim a fost Auschwitz I. În august 1944, aici trăiau aproximativ 16.000 de prizonieri – 10.000 de evrei, 4.000 de polonezi şi 3.000 alte etnii. Tot aici se afla şi administraţia SS (Standortverwaltung), comandantul garnizoanei locale şi comandantul de la Auschwitz I, care era superior celorlalţi doi comandanţi („Der Lagerkommandant des KL Auschwitz I ist dienstältester Lagerkommandant und SS-Standortältester des SS-Standortes Auschwitz”).
Auschwitz I era şi sediul principal al departamentului politic şi al departamentului de muncă a deţinuţilor. Aici erau instalate şi companiile SS – DAW, DEST şi Deutsche Lebensmittel GmbH. De asemenea, în lagărul principal se aflau şi majoritatea magaziilor cu provizii şi a atelierelor de muncă.

Lagărul Auschwitz II – Birkenau

Birkenau era cel mai mare dintre lagărele care compuneau complexul de la Auschwitz. A operat timp de trei ani, având mai multe funcţii. Construcţia sa a început în octombrie 1941 şi s-a dorit a fi un lagăr pentru 125.000 de prizonieri de război. S-a deschis în martie 1942, ca o aripă a lagărului de la Auschwitz, dar a funcţionat, concomitent, şi ca un centru de exterminare a evreilor. În faza finală, din 1944, a devenit şi locul unde prizonerii erau concentraţi înainte de a fi trimişi la muncă în industria germană.
Aproximativ 90% dintre victimele Lagărului de Concentrare de la Auschwitz au murit la Birkenau. Iar nouă din zece erau evrei. De asemenea, şi peste 70.000 de polonezi şi-au găsit sfârşitul la Birkenau.
Prima menţiune a fondării unui lagăr la Brzezinka, un sat din apropiere de Auschwitz, este conectată cu prima inspecţie făcută de Heinrich Himmler la Auschwitz, pe 1 martie 1941. Fostul comandant de la Auschwitz, Rudolf Höss, a consemnat în autobiografia sa că Himmler a dat o serie de decrete în timpul vizitei sale, vizând extinderea lagărului. Una dintre directivele date de Himmler era şi crearea unui „lagăr pentru 100.000 de prizonieri de război”.
Primele planuri pentru noul lagăr ofereau o capacitate de 100-125.000 de prizonieri, dar acest concept a fost modificat de numeroase ori pe parcursul anului 1942. S-a dorit apoi o dublare a capacităţii. Lagărul urma a fi divizat în patru părţi, adesea numite segmente de construcţie (Bauabschnitte), numerotate cu cifre romane. Primul segment a fost proiectat pentru 20.000 de prizonieri, iar celelalte trei pentru 60.000 fiecare. Întreaga suprafaţă a lagărului avea 71 de hectare.
Conform planurilor originale, prizonierii de război care ar fi fost închişi la Birkenau, erau nevoiţi să construiască singuri lagărul. În acest scop, 10.000 de prizonieri de război sovietici au fost aduşi de la Neuhammer am Quais şi probabil şi de la Lamsdorf în octombrie 1941.

Organizarea lagărului

BI, primul dintre segmentele construite la Birkenau, a fost construit în satul Brzezinka – ai cărui locuitori au fost evacuaţi înainte – în iarna dintre 1941 şi 1942, iar în restul anului 1942, a fost divizat în două sectoare, BIa şi BIb. Acest segment conţinea 62 de barăci de locuit – 30 din cărămidă şi 32 din lemn – şi 10 barăci unde se aflau camera pentru spălat, toaletele, 2 bucătării, 2 băi comune şi 2 barăci ce funcţionau ca magazii.
Segmentul BII a început să fie construit în 1942 şi a fost terminat la sfârşitul lui 1943. Acesta era împărţit în 7 sectoare, formate din barăci de lemn. Sectorul BIIa conţinea 16 barăci de locuit, 3 cu toalete şi camere pentru spălat şi o bucătărie. Sectoarele BII b, c, d şi e aveau fiecare 32 de barăci de locuit, 6 toalete şi 2 bucătării. Iar sectorul BIIf avea numai 17 barăci de locuit şi o baie comună. În acelaşi an a început şi construirea celui de-al treilea segment, BIII, dar apropierea liniei frontului a oprit construcţia. Iar cel de-al patrulea segment nu a început niciodată a fi construit.
Fiecare segment era separat în sectoare de garduri din sârmă ghimpată electrificată. Întregul lagăr era împânzit de turnuri de control. Linia ferată cu trei şine a început să funcţioneze din mai 1944.
La Birkenau, germanii au reuşit să construiască aproximativ 300 de locuinţe, barăci şi clădiri administrative, 13 km de şanţuri de scurgere, 16 km de garduri de sârmă ghimpată şi peste 10 km de drumuri.
Două camere de gazare provizorii – numite buncărele 1 şi 2 – au intrat în funcţiune lângă şantierul din Birkenau în 1942, când Rudolf Höss a fost însărcinat cu realizarea unei părţi din campania de exterminare în masă. Construcţia a patru camere de gazare enorme şi a crematoriilor a început la mijlocul anului 1942. Germanii estimaseră ca 1,6 mil. de oameni puteau fi ucişi aici în fiecare an.
Din 1 martie 1942 până în 22 noiembrie 1943, Birkenau s-a aflat sub comanda lui Rudolf Höss, comandantul întregului complex de la Auschwitz. Când Himmler a ordonat reoganizarea lagărului şi împărţirea în trei lagăre separate, Birkenau a fost redenumit Lagărul de Concentrare Auschwitz II, iar Fritz Hartjenstein a devenit comandant. Acesta a fost înlocuit pe 8 mai 1944 de Josef Kramer. Apoi, pe 25 noiembrie 1944, Auschwitz I şi Auschwitz II au fuzionat din nou, iar noua entitate s-a numit Konzentrationslager Auchwitz, condusă de comandantul de la Auschwitz I, Richard Baer.
În timp, au apărut noi „tabere”, unităţi organizaţionale separate, precum şi spaţiile pentru exterminarea în masă, construite la Birkenau între 1942 şi 1945.
Prima tabără fondată la Birkenau, în martie 1942, a fost cea pentru bărbaţi. Până în iulie 1943, aceasta era localizată în sectorul BIb.
Apoi, în august 1942 a fost înfiinţată tabăra pentru femei, localizată în sectorul BIa, care a fost extinsă în BIb, în iulie 1943. Peste 10.000 de femei, de diferite naţionalităţi, au fost transferate aici de la Auschwitz I.
În 1943, s-au deschis şapte noi unităţi administrative în segmentul BII. Prima, în februarie 1943, a fost Tabăra pentru familiile de ţigani, în sectorul BIIe.
În iulie 1943, tabăra pentru bărbaţi a fost mutată în sectorul BIId. În aceeaşi lună, a fost instituit şi un spital al lagărului în sectorul BIIf. Apoi, în august, a fost creată o tabără de carantină în sectorul BIIa, iar pe 8 septembrie, una pentru familiile de evrei din Thereienstadt, în sectorul BIIb. Această tabără, împreună cu cea pentru ţigani, erau singurele unde li se permitea femeilor şi bărbaţilor să rămână împreună. În sectorul BIIg, a fost construit şi un complex de magazii, numit „Kanada II”, unde erau depozitate şi sortate bunurile confiscate de la noii veniţi.
În 1944 s-au deschis şi trei tabere de tranzit. Două dintre ele – BIIc şi BIII – erau pentru femeile evreice, iar una – BIIe – pentru bărbaţi şi folosea barăcile fostei tabere pentru ţigani.

ÎNCEPUTUL SFÂRŞITULUI: EVACUAREA LAGĂRULUI

Când Armata Roşie a ajuns la linia Vistula-Wisłoka, în iulie-august 1944, la mai puţin de 200 de kilometri de Oświęcim, conducerea germană avea în perspectivă două opţiuni cu privire la soarta lagărelor de concentrare: fie sunt lichidate în cazul unui succes continuu al Armatei Roşii, fie sunt păstrate în circumstanţe favorabile naziştilor. Aşadar, precauţi, germanii au început o serie de paşi pentru evacuarea şi lichidarea (eventuală) a lagărului, fază care a durat până la jumătatea lunii ianuarie 1945.
În a doua jumătate a anului 1944 şi în primele două săptămâni din ianuarie 1945, aproximativ 65.000 de prizonieri –  dintre care aproape toţi polonezii, ruşii şi cehii rămaşi în lagăr – au fost evacuaţi şi trimişi la diverse fabrici din inima Reich-ului.
Dar alţi 65.000 de prizonieri au fost ţinuţi în continuare la Auschwitz, până în ultimul moment.
Majoritatea lucrau în fabrici din zona industrială a Sileziei Superioare şi alte centre apropiate, esenţiale pentru a menţine potenţialul de război al Germaniei. Pe 11 decembrie 1944, oficialii germani din industria chimică discutau la Katowice modalităţile de a creşte productivitatea prizonierilor de la Auschwitz care munceau în fabricile lor. La începutul lui ianuarie, înainte ca Armata Roşie să ajungă în Silezia Superioară, prizonierii de la nou-fondatul sub-lagăr Hubertshütte încă munceau la un combinat siderurgic din Bytom-Łagiewniki.
Exterminarea în masă a evreilor în camerele de gazare a încetat în noiembrie 1944. Majoritatea au fost trimişi la muncă în crematoriu, iar echipele care lucraseră în camerele de gazare au fost lichidate în lunile septembrie, octombrie şi noiembrie pentru a fi fost martori la exterminare. Peste 400 de evrei au murit în această perioadă în timpul unei revolte a unei echipe de la crematoriu, pe 7 octombrie 1944.
Crematoriul IV, avariat în timpul revoltei, a fost distrus la sfârşitul lui 1944. În noiembrie şi decembrie, germanii s-au ocupat de pregătirile pentru distrugerea a celorlaltor trei clădiri ale crematoriilor: au dezinstalat echipamentul tehnic din camerele de gazare şi cuptoarele crematoriilor II şi III şi l-au trimis în Germania. Au păstrat, totuşi, crematoriul V şi camerele de gazare până în a doua jumătate a lunii ianuarie 1945.
Vezi și:

Holocaustul ţiganilor: nomazii Europei în faţa "soluţiei finale", la Auschwitz

La sfârşitul lui 1944, parte a eforturilor de a şterge evidenţele crimelor comise la Auschwitz, au fost distruse şi gropile pline cu cenuşă umană. A fost intensificat şi ritmul distrugerii registrelor care nu mai erau necesare, inclusiv liste şi fişe ale prizonierilor.
În ultimele luni de funcţionare a Lagărului de Concentrare de la Auschwitz, germanii au expediat cantităţi mari de materiale de construcţii şi obiecte colectate de la victimele exterminării în masă.
La mijlocul lui ianuarie 1945, la puţin timp după ofensiva armatei ruse pe Vistula-Oder, germanii au început evacuarea finală cu scopul lichidării lagărului.
Între 17 şi 21 ianuarie, germanii au mutat de la Auschwitz aproximativ 56.000 de prizonieri. Coloanele imense au marşat spre vest, în Silezia Superioară şi Inferioară. Oamenii evacuaţi trebuiau să fie sănătoşi, pentru a fi suficient de puternici să reziste marşurilor care puteau ajunge la sute de kilometri. Dar în realitate, chiar şi prizonierii bolnavi şi slăbiţi s-au oferit voluntar, gândindu-se că germanii îi vor ucide pe aceia rămaşi în urmă. Totuşi, pe drum, gărzile SS i-au împuşcat atât pe aceia care au încercat să evadeze din convoi, cât şi pe cei care erau fizic prea obosiţi pentru a ţine pasul. După război, aceste marşuri au devenit cunoscute ca Marşurile Morţii.
Unul dintre puţinele documente care conţin informaţii cu privire la Marşurile Morţii este un raport SS din 13 martie 1945, realizat la sosirea în lagărul Leitmeritz din Boemia a 58 de prizonieri evacuaţi de la Auschwitz. Raportul arată că alţi 144 de prizonieri au murit pe drum.

ELIBERAREA LAGĂRULUI DE LA AUSCHWITZ

În încercarea de a şterge toate dovezile crimelor comise în lagăr, germanii au incendiat documentele pe străzile lagărului, pe 20 ianuarie au detonat crematoriile II şi III, care fuseseră oricum parţial demantelate, iar pe 26 ianuarie au distrus crematoriul V care era încă perfect operaţional. Pe 23 ianuarie a fost incendiat şi complexul de magazii „Kanada II”.
Cei 9.000 de deţinuţi lăsaţi în urmă la Auschwitz I, Birkenau şi alte sub-lagăre aveau o soartă incertă. Majoritatea erau foarte bolnavi şi slăbiţi. Ofiţerii SS doreau să îi elimine, dar soarta a fost potrivnică intenţiilor germanilor. Au reuşit să ucidă numai 700 de prizonieri din Birkenau şi alte câteva sub-tabere până la sosirea Armatei Roşii.
Citește și:

10 lucruri de ştiut despre... Josef Mengele

Majoritatea ofiţerilor SS care stăteau de pază în turnurile de control au părăsit Auschwitz-ul  pe 20-21 ianuarie. Mai existau totuşi câteva patrule  în lagăr. Câteva unităţi ale Wehrmacht-ului au fost în trecere pe aici şi au participat la jefuirea magaziilor lagărului. Aşa că unii prizonieri au profitat de situaţia confuză din lagăr şi s-au aventurat să evadeze.
Armata Roşie ante portas
Pe 27 ianurie 1945, soldaţii Armatei a 60-a a Primului Front Ucrainean au deschis porţile Lagărului de Concentrare de la Auschwitz. Prizonerii i-au întâmpinat ca pe nişte adevăraţi eliberatori. Într-un paradox al istoriei, soldaţii care reprezentau oficial sistemul totalitar stalinist au redat libertatea prizonierilor sistemului totalitar nazist.
 Armata Roşie a obţinut informaţii detaliate despre Auschwitz abia după eliberarea Cracoviei, aşa că nu a putut ajunge la Auschwitz mai devreme de 27 ianuarie.
În Auschwitz I, Birkenau şi Monowitz aşteptau eliberarea aproximativ 7.000 de deţinuţi. Alţi 500 de prizonieri au fost eliberaţi ulterior din taberele Lagărului.
Peste 230 de soldaţi sovietici, inclusiv comandantul Regimentului 472, Col. Simen Lvovich Besprozvanny, au murit în luptă încercând să elibereze Auschwitz I, Birkenau, Monowitz, precum şi oraşul Oświęcim.
În lagăr, soldaţii au găsit numeroase urme ale crimelor comise: mai întâi, 600 de cadavre ale prizonierilor împuşcaţi în timp ce ofiţerii SS se retrăgeau sau care decedaseră din cauza bolilor. Câţiva soldaţi au suprins primele imagini ale lagărului eliberat pe film, documentarul cu titlul „Cronica Eliberării Lagărului” putând fi vizionat în cadrul Muzeului de la Auschwitz-Birkenau.
Prizonierii găsiţi în viaţă au primit ajutor atât de la soldaţii şi medicii sovietici, dar şi de la locuitorii oraşului Oświęcim şi ai localităţilor învecinate. Apoi au sosit şi alţi voluntari, majoritatea de la Crucea Roşie din Polonia. Prizonierii care erau într-o condiţie fizică relativ bună au părăsit Auschwitz imediat după sosirea armatei sovietice. Dar majoritatea celor internaţi în spital au fost nevoiţi să aştepte trei sau patru luni până să fie capabili să plece acasă.
 

---

http://cultural.bzi.ro/amintiri-terifiante-de-la-auschwitz-25048
Jozef Paczynski, supravietuitor al Holocaustului, isi aminteste, cuvant cu cuvant, discursul de "bunvenit" tinut de comandantul-adjunct de la Auschwitz, in 1940, la sosirea unor noi prizonieri.

Inconjurat de gardieni SS cu arme, soldatul polonez capturat, pe atunci in varsta de 20 de ani, statea alaturi de alti prizonieri in gara lagarului de concentrare, relateaza ziare.com.

"Karl Fritzch era numele comandantului-adjunct. Ne-a spus: Acesta nu este un sanatoriu, ci este un lagar de concentrare german si puteti spera sa traiti cel mult trei luni... exista o singura cale de a iesi de aici, prin hornul crematoriului", si-a aminitit Paczynski, acum in varsta de 95 de ani, care a povestit ororile prin care a trecut la Auschwitz.


El a petrecut mare parte din Al Doilea Razboi Mandial la Auschwitz, insa a scapat de crematoriu, spre deosebire de alti peste un milion de detinuti. Paczynski a supravietuit doar pentru ca i s-a ordonat sa fie frizerul personal al comandantului SS Rudolf Hoss.

"Prima oara cand am fost dus in casa lui (Hoss - n.red.), imi era atat de frica, incat tremuram si vedeam pete in fata ochilor. A intrat in camera si l-am tuns. Nu a scos niciun cuvant. Trebuie sa fi facut o treaba buna, pentru ca am mai fost chemat", a marturisit supravietuitorul.

Intr-o zi, el s-a urcat pe o cladire de gazare, a inlaturat o tigla si s-a uitat in interior. Daca ar fi fost prins, ar fi fost impuscat pe loc. De acolo, a urmarit sute de persoane dezbracandu-se si fiind conduse de catre gardieni in camerele de gazare: "Usa era trantita, se auzeau tipete puternice, insa incet-incet se transformau in scancete, iar apoi doar tacere... la Auschwitz, te obisnuiesti cu orice".


Un alt supravietuitor de la Auschwitz, Tadeusz Smerczysnski, acum in varsta de 92 de ani, marturiseste ca, daca aude cateva note din opera Tosca, ziua lui este distrusa. Ii aminteste de o dupa-amiaza de la Auschwitz, cand o arie din opera s-a auzit dintr-o baraca.

"Gardianul SS a intrat pur si simplu si l-a impuscat, doar pentru ca a cantat. Era tenorul principal de la opera din Bruxelles. Intreaga lui familie a fost gazata in urmatoarea dimineata", a povestit el.

De asemenea, Tadeusz Smerczysnski a supravietuit pentru ca a lucrat in bucatarie, job pe care l-a obtinut cu ajutorul unui prizonier german. "Nu pot sa-i urasc pe germani, pentru ca un neamt m-a ajutat sa raman in viata", a declarat acesta.

http://cultural.bzi.ro/70-de-ani-de-la-eliberarea-de-la-auschwitz-povestea-calaului-cu-suflet-de-la-auschwitz-25059

http://cultural.bzi.ro/un-barbat-a-vizitat-pentru-prima-data-auschwitz-lagarul-in-care-si-a-pierdut-o-buna-parte-din-familie-ce-a-scris-la-iesire-este-impresionant-24990
Jurnalistul britanic Alex Brummer, ai carui bunici au murit la Auschwitz, a povestit intr-un articol publicat recent experienta vizitei in locul in lagarul de concentrare. „Mirosul cadavrelor arse, care chiar si acum este imprimat in zidurile crematoriului, este un martor a tot ceea ce s-a intamplat dincolo de portile deasupra carora sta scris, cu litere de fier, Arbeit Macht Frei (Munca aduce libertatea)”, a rememorat el.


Jurnalistul britanic Alex Brummer a publicat recent, in editia online a cotidianului Daily Mail, un articol emotionant in care descrie experienta vizitei la Auschwitz, acolo unde bunicii lui au murit. Originari din Vylok, vestul Ucrainei, cei doi soti nu au fost insa singurii membri ai familiei lui Brummer care au fost dusi in lagar: una dintre verisoarele jurnalistului, precum si doua matusi ale acestuia au reusit insa sa scape cu viata.


„Bunicul si bunica mea, Sandor si Fanya, au murit la Auschwitz, asa ca eu nu i-am intalnit niciodata. Nu am vazut nici macar o fotografie cu ei (...). Dar mi s-au povestit multe despre viata simpla pe care o duceau inaintre ca intunericul sa se astearna peste ei”, isi incepe Brummer povestirea. „Vietile lor ca fermieri erau grele; bunicul meu se trezea inainte sa se lumineze pentru a mulge vitele. Dar erau si momente de relaxare in familie. (...) Peste ani si ani, ascultand povestirile celor doua matusi ale mele, ale unui unchi si ale unei verisoare – care, cu totii, in mod miraculos, au supravietuit lagarului de concentrare -, imaginea lui Sandor mi s-a imprimat in minte. Calatoria la Auschwitz si faptul de a fi atat de aproape de locul unde el si bunica mea si-au dat ultima suflare l-a reinviat pentru cateva clipe pretioase. Asta se petrecea in urma cu 17 ani, dar saptamana viitoare voi face din nou acel pelerinaj bantuitor, exact la 70 de ani de la eliberarea celor inchisi la Auschwitz-Birkenau, cand toate ororile genocidului nazist asupra evreilor a fost dezvaluit intregii lumi”, a mai scris el.


Mai departe, Alex Brummer povesteste ca tatal lui a scapat ca prin minune, dupa ce a reusit sa fuga in Ungaria, iar mai apoi in Marea Britanie, in anul 1939, scrie gandul.info.

„Imediat dupa razboi, in 1947, tata – care atunci locuia in Brighton – a primit din senin o telegrama din partea Crucii Rosii din Suedia. In ea scria ca la sediul lor se afla trei femei tinere cu numele de familie Brummer, care sustin ca au rude in Marea Britanie. (...) A fost un moment emotionant si totodata plin de bucurie. Nimeni nu mai auzise nimic de ele, drept urmare se credea ca, precum bunicii mei, au murit in camerele de gazare”, isi aminteste jurnalistul. „Supravietuirea lot am simtit-o cu totii ca pe mica victorie impotriva cruzimii inumane, care i-a costat viata pe bunicii mei. Dar umbra pe care nazistii au aruncat-o asupra familiei mele nu a pierit niciodata, de aceea simt ca este atat de important sa merg si sa-mi prezint regretele in locul in care ei (bunicii, n. red) au murit”, a adaugat el.


Amintirea primei vizite la Auschwitz este insa inca vie in mintea lui Alex Brummer.


„Mirosul cadavrelor arse, care chiar si acum este imprimat in zidurile crematoriului, este un martor a tot ceea ce s-a intamplat dincolo de portile deasupra carora sta scris, cu litere de fier, Arbeit Macht Frei (Munca aduce libertatea)”, mai explica jurnalistul.


„Ghidul polonez a fost daca cineva si-a  recunoscut vreodata vreun membru al familiei sale in sutele de fotografii de pe pereti. Da, raspunde el. Da, s-a intamplat asta. Apoi ne-a povestit ca in primii sai ani ca ghid a descoperit ca unul dintre unchii ei – cu sange evreiesc – a murit aici. (...) Ajunsi in camera unde deasupra trupurilor goale ale evreilor se turna Zyklon B, lacrimile mi-au navalit pe fata. Mirosul de ars, venit din crematoriul de alaturi, intensifica efectul coplesitor. Alaturi, la Birkenau, unde sinele trenurilor folosite in deschiderea filmului Lista lui Schindler se pastreaza inca, sunt baraci din lemn cat vezi cu ochii (...). Inauntru, paturile din lemn cioplit, in care stateau cate cinci sau sase persoane, sunt inca intacte. (...) In centrul camrei, latrinele neterminate, scurgerile de pe pereti, iti fura privirea. Peste .1000 de persoane in fiecare baraca, fiecare cu o speranta de viata – daca supravietuiau selectiei pentru camerele de gazare – de sase luni”, continua Brummer.


„Iarba creste acum in jurul cladirilor, dar la intrari, unde picioarele ni s-au scufundat in noroi si cenusa, aproape ca puteai simti mirosul fecalelor si urinei ce se scurgeau prin santuri. Am mers o mila sau doua de-a lungul caii ferate ce aduceau vagoanele cu evrei, tigani si disidenti politici din fiecare colt ocupat din Europa. Calatorii de 2.000 de kilometri sau mai mult, fara apa si mancare, calatorii la finele carora numarul cadavrelor il depasea pe cel al persoanelor inca in viata. La final, un rabin pe nume Marcus s-a oprit in fata Crematoriului doi, in care peste 1.000 de persoane au fost incinerate. Privind catre grupul din fata sa, a amintit ca noi, oameni simpli ai Europei, nu eram cu nimic diferiti de cei care au fost adusi acolo de nazisti. Am fi umplut o cincime dintr-o baraca”, si-a amintit jurnalistul.

„Apoi a urmat tragica insiruire a oamenilor din familiile noastre care au pierit acolo: bunicii mei Sandor si Fanya, unchii mei Danny si Ference, care au murit in campusurile de munca fortata, dupa ce au fost furati de langa familiile lor in timpul razboiului. (...) Intregul pelerinaj, am realizat atunci, a fost incapsulat in acel moment de amintire – pentru bunicii mei si pentru cei sase milioane de oameni care au suferit si au murit alaturi de ei”, si-a incheiat Alex Brummer articolul.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/odioasele-experimente-medicale-naziste-se-pot-oare-folosi-rezultate-lor


Experimentele medicale naziste efectuate în lagărele de concentrare din Germania nazistă au afectat o gamă largă de prizonieri: evrei, rromi, polonezi, ruși, dar și personae cu diverse dizabilitați de etnie germană.
Experimentele pot fi împărțite în mai multe categorii după motivul pentru care au fost efectuate. Unele au încercat să întărească ideea că rasa ariană este superioară tuturor celorlalte, altele au fost efectuate pentru a furniza informații armatei cu privire la rezistența corpului uman în diferite condiții, în timp ce unii prizonieiri au fost folosiți drept cobai pentru diverse medicamente și droguri. De asemenea există și experimente medicale care nu au niciun fel de scop real, ci doar pura curiozitate bolnavă a celor care le-au efectuat și condus – găsirea unui leac împotriva homosexualității sau injectarea unor substanțe în ochii deținuților pentru a schimba culoarea irisului.
Există o impresie greșită că toate aceste lucruri abominabile s-au petrecut doar în lagărul de la Auschwitz sub comanda doctorului Josef Mengele. Nimic mai fals! În toate lagărele s-au desfășurat diverse experimente pe deținuți. Aceștia nu își exprimau dorința de a participa volutar la experimente, ci erau aleși pe diverse criterii și constrânși de către doctorii care conduceau aceste adevărate torturi. De asemenea deținuții nu erau niciodată informați la ce experimente vor participa, iar rezultatele de cele mai multe ori constau în moartea, desfigurarea sau amputarea participanților.
După război crimele conduse de acești medici au fost judecate separat în cadrul procesului de la Nuremberg și a rămas în istorie drept Procesul Doctorilor. De reținut e faptul că doctoral Josef Mengele nu a ajuns niciodată în fața unui complet de judecată, reușind să fugă la finele războiului în Argentina.
Experimentele pe gemeni
Preferatele lui Mengele experimentele pe copii gemeni au încercat în opinia sa să demonstreze asemănările și deosebirile între gemeni, dar și cum poate fi manipulat corpul uman dincolo de limitele sale normale. Între 1943 și 1944, ”doctorul morții” a făcut aproximativ 1500 de experimente medicale pe gemeni. Doar 200 dintre aceștia au supraviețuit. De departe cea mai abominabilă procedură pe care a testat-o a fost încercarea de a crea chirugical siamezi, care să împartă diverse organe sau chiar părți ale corpului.   
Transplantul de oase, mușchi sau nervi
Aceste experimente au avut loc cu precădere în lagărul de femei de la Ravensbrück. Între 1942 și 1943 s-au efectuat mai multe experimente aici prelevându-se, de cele mai multe ori fără anestezie, bucăți de os, mușchi sau nervi de la deținute. Se încerca fie observarea regenerării diverselor țesuturi, fie transpantul de la o persoană la alta.  Multe din persoanele pe care s-au efectuat experimentele au murit în chinuri groaznice din cauza infecțiilor sau au suferit amputrări. Informațiile obținute din aceste experimente au fost folosite în medicina aplicată în armată pe front. Deși este inuman cum au fost obținute, o serie de rezultate au fost ulterior preluate și analizate și de aliați.
 
Testarea efectelor hipotemiei – sau exprimentele înghețului
Tot pentru nevoile medicale militare, mai ales în condițiile grele de pe frontul de est, Luftwaffe a comandat  o serie de experimente pentru a testa capacitatea de rezistență a corpului uman la frig. Cei mai mulți dintre cobai au fost prizonieri ruși. Se considera că genetic ei ar fi mai rezistenți ca germanii și au fost folosiți în repetate rânduri pentru aceste experimente. Au fost aproximativ 400 de astfel de experimente în care deținuții au îndurat frigul fie în apă, fie goi în viscol.
Cam 300 de oameni au îndurat mai mult de o singură dată aceste experimente. Unii au fost condamnați de la început la moarte pentru că experimentul în sine consta în a descoperi temperatura exactă când se produce decesul unui om în frig. De asemenea se încercau diverse metode resuscitare a celor care mureau de hipotermie. Unul dintre experimente chiar prevedea aruncarea muribunzilor in apă fierbinte. Principalele lagăre de concentrqare unde s-au practicat aceste experimente au fost cele de la Dachau și Aushwitz. Cel care s-a ocupat de cercetări și a publicat și niște studii cu privire la aceste experimente morbid a fost doctoral SS Sigmund Rascher.
Testele de Malarie
Experimentele cu injectarea cu malaria a prizonierilor de Dachau au constat în primul rând în testarea diverselor medicamente pe care doctorii SS considerau că ar putea da rezultate. Aceste experimente au fost făcute pe 1000 de persoane și mai mult de jumătate dintre ei au murit drept rezultat.
Experimentele de imunizare
Mai multe lagăre de concentrare din Germania precum Sachsenhausen, Dachau, Natzweiler, Buchenwald  și Neuengamme au fost gazdele sinister ale unor experimente în cadrul cărora se testau diverse medicamente sau efectiv se analizau pacienții invectați cu diverse boli pentru a găsi diverse seruri și vaccinuri de imunizare împotriva unor boli precum: tubeculoza, malaria, febra tifoida, febra galbena, tifosul și infecțiile hepatice
Experimentele cu Iperită (gaz muștar)
Mai multe experimente cu acest produs au fost făcute de-a lungul războiului în lagărele de la Sachsenhausen și Natzweiler. Aici în mod deliberat deținuții erau expuși la acest produs care provoacă arsuri puternice și apoi se căutau tratamente pentru vindecarea acestora.
Experimente cu sulfamidă
În perioada anilor 1942-1943 la Ravensbrück s-a testat eficacitatea sulfamidei împotriva diverșilor streptococi și bacterii. Deținuților li se provocau leziuni care apoi erau infectate cu streptococi care declanșează cangrena și tetanosul. Infecția era agravată prin introducerea în rana a unei așchii de lemn sau sticlă șfefuită , simulând astfel condițiile unei răni pe câmpul de luptă. Apoi aici era pusă sulfamidă sau alte medicamente pentru a vedea eficacitatea lor.
Experimentele cu apă de mare
Deși pare inovensivă, apa de mare poate deveni o adevărată armă în mâinile torțonarilor de la Dachau. În 1944 aceștia au încercat să obțină diverse metode prin care să transforme apa de mare în apă potabilă. Totuși în primă instanță au fost selectați 90 de deținuți de etnie rromă și au fost lipsiți de mâncare și apă, dându-li-se doar apă de mare. Aceștia au suferit cumplit de deshidratare încât, povesteau martorii care i-au văzut, unii dintre ei lingeau pardoseala proaspat spălată. Cel care a condus aceste experimente a fost doctorul Hans Eppinger.
Eliminarea nodulilor limfatici la pancienții cu tuberculoză
În lagărul de la Neuengamme mai mulți copii au fost infectați cu tuberculoză deliberat. Apoi pentru a testa corpul uman li s-a scos chirurgical nodulii limfatici pentru a reduce capacitatea corpului de la produce celule albe. După experiment toți subiecții au fost executați.
Experimentele de sterilizare
În 1933 în Germania au fost aprobate o serie de legi cu privire la eugenie prin care se legaliza sterilizarea persoanelor cu dizabilități considerate ereditare: schizofrenie, alcoolism, nebunie, orbire, surzenie, muțenie, retardism, handicapuri fizice de orice fel. Până la începutul războiului doar vreo 300.000 de persoane fuseseră sterilizate. După 1941, în mai multe lagăre de concentrare dintre care se remarcă Auschwitz și Ravensbrück, doctorul Carl Clauberg a condus aceste exerimente în încercarea de a obține o metodă de sterilizare, pe cât se poate ieftină și care să implice foarte puțin efort, care să se poată aplica pe scară largă. S-au încercat iradiere cu raze X, diverse metode chirurgicale, dar și diverse medicamente sau substanțe. Mii de victime au fost sterilizate în timpul acestor experimente, însă în afara acestora a exista un program guvernamental prin care au fost sterilizate forțat aproximativ 400.000 de indivizi. În cadrul experimentelor li s-a administrat deținuților injecții intravenoase cu iod sau cu nitrat de argint, dar în locul reacțiilor așteptate aceștia au suferit de dureri abdominal severe, sângerări vaginale și chiar cancer cervical. Ulterior  „tratamentul” cu radiații a devenit principal metodă de sterilizare. O anumită cantitate de radiații distruge capacitatea corpului uman de spermă sau ovule. Administrarea radiațiilor a fost făcută minițind prizonierii că trebuie să completeze un formular. În acest timp cât ei scriau li se aplica „tratamentul”. Până la stabilirea corectă a nivelului de radiații și a timpului la care trebuie expuși, alți deținuți cobai au suferit arsuri provocate de radiații.
Experimentele cu otravă
Aproximativ un an de zile între 1943-1944 în lagărul de la Buchenwald s-au efectuat diverse experimente pe deținuți cu diverse otrăvuri: cum reacționează corpul uman la aceste substanțe. Aceste substanțe au fost puse în mâncarea deținuților. Unii au murit în chinuri groaznice, alții în schimb au fost omorâți de gardieni pentru a se putea face autopsie pe corpurile lor.
Experimente cu bombe incendiare
Tot la Buchenwald în aceeși perioadă s-au efectuat și teste pentru a vedea eficacitatea unor produse farmaceutice împotriva rănilor provocate de bombele incendiare – cele cu fosfor. Deținuții au fost expuși la fosforul din extras din aceste bombe și apoi s-a încercat diversele medicamente pentru tratarea arsurilor. Mulți în schimb au murit în chinuri groaznice și au suferit dureri inimaginabile.
Experimentele de rezistență la mare altitudine  
La începutul anului 1942 o serie de deținuți de la Dachau au fost folosiți în experimentele lui Sigmund Rascher pentru a testa limitele corpului uman la altitudini înalte. Rezultatele ar fi trebuit să fie de folos armatei naziste și aviației, în cazul în care piloții ar fi trebuit să se catapulteze la înalțimi mari. El a creat o cameră cu presiune joasă, care simulează condițiile unei altitudini de 20 000 de metri. Se zvoneacă Rascher a efectuat disecții pe creierul victimelor care au supraviețuit experimentului inițial. Cert este că 80 de deținuți din cei 200 incluși în test au murit în timpul experimentelor, iar restul au fost executați.
Mulți dintre doctorii care au condus experimentele medicale din aceste lagăre au fost condamnați la moarte la Nuremberg. De asemenea cu acest prilej a fost întocmit un Cod care prevede limitele medicale care permit experimentarea anumitor produse farmaceutice si nu numai pe oameni. Ulterior o parte din rezultatele obținute de nazisti prin aceste experimente au stat la baza unor tratamente a hipotermiei sau a diverselor gaze toxice asupra corpului uman. Totuși există o dilemă care frământă lumea medicală: dacă se pot sau nu folosi rezultatele experimentelor medicale făcute de naziști?

http://www.gandul.info/magazin/razboiul-lui-hitler-contra-femeilor-povestea-lagarului-de-concentrare-de-la-ravensbr-ck-13780391
Când Sarah Helm a început să scrie despre ororile din lagărul de la Ravensbrück, poveştile supravieţuitoarelor au marcat-o până la lacrimi. Totodată, a ştiut că trebuie să le transmită mai departe.

Potrivit istoricilor, istoria lagărului de la Ravensbrück, situat la nord de Berlin, într-un loc idilic, nu ar trebui să rămână „la periferia istoriei” genocidului nazist. Heinrich Himmler, arhitectul anihiliării în masă, a fost interesat în mod deosebit de Ravensbrück, deoarece amanta sa, Hedwig „Haschen” (Iepuraşul) Potthast, mama celor doi copii ai săi, a dus o viaţă normală în apropierea lagărului de concentrare, precum şi germanii din localitatea învecinată Furstenberg,  scrie theguardian.com.
În cartea sa, „If This Is a Woman”, autoarea Sarah Helm oferă o cronică emoţionantă a celor şase ani de Ravensbrück. „Aşa cum Auschwitz a fost capitala anihilării evreilor, Ravensbrück a fost centrul atrocităţilor comise împotriva femeilor”, scrie aceasta.



Helm estimează că lagărul a fost mai mic decât alte asemenea fabrici ale morţii. Supravieţuitoarele au tăcut, crezând că nimeni nu le va crede. Prizonierele erau doar femei şi doar câteva aparţineau neamului evreu. Cele mai multe femei erau considerate „fiinţe inferioare” - renegate social, ţigănci, luptătoare ale Rezistenţei, martore ale lui Iehova, inamice politice, prostituate, bolnave şi chiar persoane cu probleme psihice. Aceste femei proveneau din 20 de ţări, printre care Ungaria, Franţa, Olanda, Uniunea Sovietică etc.
În contextul atrocităţilor, s-au creat legături extraordinare, marcate de eroism, tenacitate supraomenească şi dorinţa extraordinară de a supravieţui, precizează Sarah Helm. Femeile care au fost neveste, doctori, cântăreţe de operă, academiciene şi chiar infractoare nu doar că au supravieţuit, ci s-au asigurat că drama lor va fi cunoscută de toată lumea.
Singurul lagăr nazist pentru femei a fost inaugurat în mai 1939, pentru a găzdui 3.000 de persoane. Acesta dispunea chiar şi de un salon de coafură pentru femeile gardian. Prizonierele dormeau câte 150 într-o singură baracă. În momentul său de ocupare maximă - februarie 1945 - în lagăr erau 46.473 femei. Bebeluşii acestora erau lăsaţi să moară de foame. În 8 luni, au murit peste 600. Copiii erau sterilizaţi. Până la 50.000 de femei au fost ucise - gaze, împuşcate, exploatate până la moarte la muncă (Siemens a folosit sclavi în fabrica sa din zonă). Gardienii au fost recrutaţi din rândul femeilor din zonă, care au devenit adevăraţi monştri „cu câini şi bâte”. O abatere minoră - precum ondularea părului - putea aduce 25 de lovituri de bici şi o şedere de câteva săptămâni la carceră, fără pat şi mâncare.
Cum au supravieţuit aceste femei? Pentru a descoperi răspunsul, Helm a călătorit în Polonia, Franţa, Olanda, Israel şi alte ţări, unde a discutat cu supravieţuitoarele. Jeannie Rousseau, o franţuzoaică, a refuzat să producă arme pentru germani. „Puteai refuza ceea ce se întâmplă. Unii s-au complăcut. Eu am fost în tabăra celor care au refuzat”, a spus aceasta.
O altă prizonieră, Elsa Krug, prostituată din Dusseldorf, a refuzat să îşi bată colegele. De asemenea, „Armata Roşie a femeilor” din lagăr s-a asigurat că echipamentele pe care le producea pentru nazişti erau sabotate.
Începând cu 1942, mai multe prizoniere au fost folosite drept cobai. În „cazurile speciale”, medicii groazei tăiau muşchii de la picioare, unde introduceau sticlă, lemn sau ţărână, lăsând rănile netratate sau tratându-le cu diverse medicamente. Oasele femeilor erau zdrobite. Experimentele nu încetau. Când a venit momentul ca femeile cobai să fie ucise, celelalte le-au ascuns, salvându-le astfel viaţa.
La Ravensbrück, cei care îşi turnau colegii de lagăr erau preţuiţi. Prizonierii erau promovaţi şi deveneau paznici nemiloşi, precum fosta jurnalistă „Manchester Guardian”, Carmen Mory din Elveţia. Aceasta şi-a tăiat venele înainte să fie executată. Este cunoscut faptul că foarte puţini paznici au fost pedepsiţi. Chiar şi în primele zile după eliberarea lagărului de la Ravensbrück, în 1945, prizonierele au fost rănite de armele aliaţilor şi violate de soldaţii ruşi, care le-au întrebat: „Aţi ieşit din morminte?”.

Auschwitz: fotografii din iad

Cerberii de la Auschwitz

La Auschwitz, cel mai mare lagăr de concentrare nazist, au activat de-a lungul timpului mii de gardieni, ai cărui singur rol era de a se asigura că sutele de mii de prizonieri destinați în cele din urmă camerelor de gazare nu se răscoală și nu evadaeză.

În anii războiului, la Auschwitz au fost staționați în timpul războiului 6500-7000 de membri SS, cei mai mulți dintre ei fiind însărcinați cu securitatea lagărului și supravegherea prizonierilor. Între aceștia, aproximativ 200 erau femei, care lucrau ca asistente medicale, mesageri sau gardieni. Alte funcții de pază erau ocupate de înșiși prizonierii: câte un din fiecare grup de muncă, de obicei un Arian, era ales pentru funcția de Kapo. Aceștia primeau rații alimentare mai mari, adăposturi mai bune și exercitau o putere foarte mare asupra celorlalți prizonieri, pe care îi și abuzau. După război, foarte puțini dintre acești kapos au fost judecați pentru în cazul multora nu s-a putut stabili dacă violențele comise de aceștia au fost determinate de ordinele SS-ului sau au fost acțiuni individuale.
În camerele de gazare și crematorii lucrau circa 120 de SS-iști, care coordonau munca făcută de prizonierii evrei adunați în așa-zisele Sonderkommando, unitățile speciale. Aceștia erau însărcinați cu conducerea victimelor către camerele de gazare, apoi sortarea obiectelor acestora, mutarea cadavrelor și incinerarea lor. Evreii care lucrau în Sonderkommando erau cazați separat de ceilalți prizonieri, în condiții ceva mai bune; de asemenea, ei puteau procura mai multe lucruri pe piața neagră din lagăr dând la schimb obiectele furate de la prizonierii uciși. Însă mulți ajungeau să se sinucidă din cauza ororilor la care erau martori și părtași, iar restul erau împușcați de SS. Din cei aproape 2000 de prizonieri care au făcut parte din aceste unități în anii războiului, foarte puțini au supraviețuit.

Comandanți și gardieni

Rudolf Höss, SS-Obersturmbannführer (locotenent-colonel SS), este cel mai cunoscut și cel mai longeviv comandant al lagărului Auschwitz, pe care l-a condus în perioada 4 mai 1940 – noiembrie 1943 și 8 mai 1944 – 18 ianuarie 1945.
Höss, membru al NSDAP din 1922 și al SS din 1934, a fost numit la comanda Auschwitz-ului în mai 1940, după ce servise în prealabil la Dachau și Sachsenhausen. La momentul numirii sale, lagărul era destinat prizonierilor politici polonezi. Lui Höss i s-a ordonat să creeze un lagăr de tranziție care să poată găzdui până la 10.000 de prizonieri; el a transformat însă acest lagăr în cel mai mare complex de lagăre de concentrare din teritoriile ocupate de naziști: complexul Auschwitz-Birkenau. Primii prizonieri de la Auschwitz sunt uciși în septembrie 1941; ulterior, după conturarea Soluției Finale, Auschwitz va deveni, sub comanda lui Höss, cel mai eficient instrument în exterminarea evreilor.
Potrivit mărturiei depuse la proces, Höss a fost chemat la Berlin în iunie 1941 pentru a se întâlni cu Himmler. Acesta i-a spus că Führer-ul dăduse ordin pentru exterminarea evreilor europeni, iar Auschwitz-ul fusese ales ca centru al acestei operațiuni. Himmler i-a mai spus lui Höss că această chestiune este o chestiune strict secretă și că nimeni nu poate spune nimănui nimic despre aceste lucruri; Höss a păstrat secretul până în 1942, când i-a spus soției sale care era adevăratul țel al lagărului pe care îl conducea. Höss s-a inspirat din metodele folosite în lagărul Treblinka, pe care le-a „eficientizat”, construind camere de gazare de până la 10 ori mai mari, pentru a putea ucide câte 2000 de persoane deodată.

10.000 de morți în 24 de ore

La proces, Höss a explicat cum la Auschwitz puteau fi uciși până la 10.000 de oameni în nici 24 de ore: „Practic, nu era atât de greu – nu ar fi fost greu să extermini și mult mai mulți... Omorârea lor, în sine, dura cel mai puțin. Puteai scăpa de 2000 de persoane în jumătate de oră, dar incinerarea dura cel mai mult. Uciderea era ușoară; nici nu aveai nevoie de gardieni să-i conduci în camerele de gazare; intrau acolo crezând că vor face baie și, în loc de apă, porneam robitele cu gazul otrăvitor. Totul se desfășura foarte repede.”
Höss a fost înlocuit în toamna anului 1943 de Arthur Liebehenschel, dar a fost trimis din nou la Auschwitz în mai 1944 pentru a coordona cea mai mare operațiune desfășurată până atunci în lagăr: așa-zise Aktion Höss, în cadrul căreia 430.000 de evrei maghiari au fost aduși la Auschwitz și uciși, totul petrecându-se în 56 de zile.
După sfârșitul războiului, Höss a reușit să se ascundă aproape un an; a fost capturat abia în martie 1946 de englezi. El a fost judecat de tribunalul militar internațional de la Nurnberg două luni mai târziu. În timpul procesului a oferit numeroase informații despre modul de funcționare al lagărului și despre procesul de exterminare a prizonierilor. În mai 1946, Höss  a fost predat autorităților poloneze, care l-au judecat pentru crimele comise; condamnat la moarte, el este executat prin spânzurare pe 2 aprilie 1947 în apropierea crematoriului de la Auschwitz I.

Femeile de la Auschwitz

Dintre femeile aflate în poziții de comandă la Auschwitz, Maria Mandl este cea mai cunoscută. Transferată în lagărul din Polonia în octombrie 1942, Mandl – care avea în cadrul SS rangul de Lagerführerin – era direct subordonată lui Höss, singurul în fața căruia răspundea.

Ea controla toate taberele de femei din cadrului complexului Auschwitz, fiind – se pare – direct repsonsabilă pentru moartea a peste 500.000 de prizoniere. Potrivit mărturiilor supraviețuitorilor, Mandl stătea uneori la poarta de intrare spre Birkenau așteptând ca una dintre deținute să privească spre ea; cele care făceau acest gest „necugetat” erau scoase din rând și trimise, probabil, direct la execuție, căci nu se mai afla nimic despre ele. Poreclită Bestia, Mandl se implica direct în selecția prizonierilor, fiind astfel responsabilă pentru trimiterea a sute de mii de femei și copii în camerele de gazare.
Maria Mandl a fost arestată în august 1945; a fost judecată în Polonia și condamnată la moarte, fiind spânzurată pe 24 ianuarie 1948.
Apropiată a Mariei Mandl, Irma Grese – poreclită Hiena de la Auschwitz ­– a fost una dintre femeile-gardian de la complexul de lagăre din Polonia, precum și comandantul secțiunii de femei de la lagărul Bergen-Belsen.

Irma Grese era cunoscută printre deținute pentru sadismul ei și pentru faptul că, la selecția prizonierelor, trimitea la moarte nu numai femeile bolnave sau foarte slăbite, ci și pe cele care păstrau urme ale unei frumuseți anterioare. Supraviețuitorii au mai povestit la proces că lui Grese îi făcea plăcere să tortureze – fizic și psihic – deținuții, și că nu de puține ori împușca oamenii de plăcere, fără niciun motiv. Irma Grese a fost condamnată la moarte prin spânzurare.

Marșurile morții

În ultimele luni ale războiului, când Aliații înaintau dinspre vest, iar sovieticii dinspre est, germanii știau că nu va mai dura mult până când vor fi nevoiți să se predea. SS-ul a decis atunci să abandoneze lagărele de concentrare și să șteargă urmele crimelor comise acolo. Zeci de mii de oameni au fost evacuați din lagărele din Polonia și estul Germaniei, în timp ce alți mii de prizonieri au fost uciși rapid în lagăre.

Evacuarea lagărelor s-a făcut rapid, fără nicio încercare de a ușura drumul prizonierilor. Aceștia erau deja slăbiți, epuizați de anii de foamete și violențe la care fuseseră supuși, dar au fost obligați să mărșăluiască spre vest zeci de kilometri, apoi au fost urcați în trenuri, cu care au călătorit zile întregi fără apă sau mâncare. Cu toate acestea, pentru unii dintre ei, această evacuare era ultima șansă la viață, știind că cei lăsați în urmă vor fi uciși.
Marșurile Morții, cum au fost denumite marșurile prizonierilor evacuați, au făcut foarte multe victime. Numai de la Auschwitz, până la o cincime din deținuții evacuați au murit pe drum.
Foto: în aprilie 1945 prizonierii de la Dachau sunt evacuați


Cu Armata Roșie aproape de porțile lagărului, pe 17 ianuarie 1945 germanii încep evacuarea ultimilor 56.000 de prizonieri de la Auschwitz. Obligați să plece pe jos spre vest, între 9000 și 15.000 de oameni vor muri în aceste marșuri.
Între 17 și 21 ianuarie, prizonierii de la Auschwitz au fost evacuați din lagăr înainte de sosirea trupelor sovietice. Ei au trebuit să meargă pe jos spre Silezia Superioară și Inferioară, urmând a fi transportați cu trenul din Wodzisław Śląski și Gliwice, la câțiva zeci de kilometri distanță de Auschwitz. Mulți au murit însă pe drum din cauza epuizării fizice sau a condițiilor meteo foarte dure.
Unii dintre prizonieri au parcurs întreaga distanță pe jos; 3200 dintre ei, proveniți din lagărul Jaworzno, au avut de mers 250 de kilometri până în lagărul Gross-Rosen din Silezia Inferioară.
Persoanele evacuate trebuiau alese, teoretic, din prizonierii suficient de puternici și sănătoși pentru a fi capabili să parcurgă pe jos distanțe mari. Practic însă, prizonierii bolnavi au vrut să fie și ei evacuați, crezând – pe bună dreptate – că cei rămași în urmă vor fi lichidați. De aceea, printre evacuați s-au numărat și foarte mulți copii și bătrâni, care nu au putut face față efortului.
Foto: rutele de evacuare de la Auschwitz


De-a lungul drumului, gardienii SS îi împușcau pe cei care încercau să evadeze, dar și pe cei epuizați fizic care nu mai puteau ține pasul cu ceilalți. Cei omorâți nu mai erau îngropați, ci lăsați pur și simplu la marginea drumului. În total, se estimează că între 9000 și 15.000 de prizonieri de la Auschwitz au murit în timpul evacuării.
Între timp, în lagăr, germanii au făcut un ultim efort să șteargă urmele crimelor comise acolo. Au distrus crematoriile II și III pe 20 ianuarie; șase zile mai târziu a fost distrus și crematoriul V. Pe 23 ianuarie au ars complexul de barăci în care se afla o parte din obiectele personale ale celor exterminați. În lagăr mai rămăseseră circa 9000 de prizonieri, cei mai mulți foarte bolnavi sau într-o stare avansată de epuizare. SS-ul plănuia să-i ucidă și pe aceștia, dar cei mai mulți au scăpat: între momentul evacuării și cel al sosirii Armatei Roșii, doar 700 din cei 9000 au fost uciși de SS.

Auschwitz-Birkenau: înălţarea şi...
În suburbiile oraşului polonez Oświęcim, germanii au construit cel mai mare centru de ucidere în masă. În cinci ani, în complexul de lagăre de concentrare de la Auschwitz au murit un milion de oameni – evrei, ţigani, polonezi, ruşi etc. – fără ca nimeni să poată face nimic. În ianuarie 2015 se comemorează 70 de ani de la eliberarea Lagărului de Concentrare de la Auschwitz de către trupele sovietice. Evacuarea lagărului de către germani a început la jumătatea lunii ianuarie, în 1945, dar Armata Roşie a deschis porţile lagărului abia pe 27 ianuarie.
 
AUSCHWITZ-BIRKENAU, UN INFERN BINE ORGANIZAT
Baza lagărului de concentrare de la Auschwitz a fost constituită din 22 de barăci din cărămidă construite înaintea războiului în suburbiile oraşului polonez Oświęcim, aflat la 50 de kilometri vest de Cracovia, la confluenţa râurilor Vistula şi Soła. În timp, lagărul s-a extins – atât în termeni organizaţionali, cât şi spaţiali. La momentul apogeului dezvoltării sale, anume în vara lui 1944, Auschwitz deţinea 40 de kilometri pătraţi, unde erau deţinuţi aproximativ 135.000 de oameni, ceea ce însemna numai 25% din numărul total al oamenilor închişi în întreg sistemul lagărului de concentrare.
Pe parcursul celor cinci ani de existenţă, modul de operare al lagărului s-a schimbat mult: de la un lagăr al cărui raison d’être era izolarea elementelor sociale considerate inamice de către regimul nazist – aşa cum se decisese la început, în 1940, fără să fie, de fapt, implementat – la un lagăr de concentrare, un spaţiu unde prizonierii erau anihilaţi treptat şi cu toate ustensilele la îndemână (înfometare, muncă silnică, boli etc.), şi, în final, la un nou tip de lagăr, un centru de exterminare imediată după modelul oferit de Treblinka sau Bełżec. Aşadar, istoria, conform acestor etape, poate fi împărţită astfel: de la fondare, din 1940, până în primele luni ale lui 1942, Auschwitz a funcţionat exclusiv ca un lagăr de concentrare, unde numai munca te elibera – conform dictonului macabru ce străjuia intrarea în lagăr –, iar din 1942 până în octombrie 1944, lagărul a continuat să fie unul de concentrare, dar, simultan, funcţiona şi ca cel mai mare centru pentru uciderea în masă a evreilor, polonezilor sau ţiganilor aduşi aici.
După închiderea camerelor de gazare în octombrie 1944, în ultimele două luni de funcţionare, în contextul situaţiei critice în care se afla cel de-al Treilea Reich şi al ofensivei sovietice, lagărul a intrat în ultima fază, cea a lichidării, care a culminat cu evacuarea prizonierilor.
Întrucât era greu de administrat un complex atât de mare, lagărul a fost împărţit în trei divizii, pe 22 noiembrie 1943, fiecare beneficiind de un anumit grad de autonomie.
Auschwitz I
Principalul lagăr din Oświęcim a fost Auschwitz I. În august 1944, aici trăiau aproximativ 16.000 de prizonieri – 10.000 de evrei, 4.000 de polonezi şi 3.000 alte etnii. Tot aici se afla şi administraţia SS (Standortverwaltung), comandantul garnizoanei locale şi comandantul de la Auschwitz I, care era superior celorlalţi doi comandanţi („Der Lagerkommandant des KL Auschwitz I ist dienstältester Lagerkommandant und SS-Standortältester des SS-Standortes Auschwitz”).
Auschwitz I era şi sediul principal al departamentului politic şi al departamentului de muncă a deţinuţilor. Aici erau instalate şi companiile SS – DAW, DEST şi Deutsche Lebensmittel GmbH. De asemenea, în lagărul principal se aflau şi majoritatea magaziilor cu provizii şi a atelierelor de muncă.
Auschwitz II – Birkenau

Birkenau era cel mai mare dintre lagărele care compuneau complexul de la Auschwitz. A operat timp de trei ani, având mai multe funcţii. Construcţia sa a început în octombrie 1941 şi s-a dorit a fi un lagăr pentru 125.000 de prizonieri de război. S-a deschis în martie 1942, ca o aripă a lagărului de la Auschwitz, dar a funcţionat, concomitent, şi ca un centru de exterminare a evreilor. În faza finală, din 1944, a devenit şi locul unde prizonerii erau concentraţi înainte de a fi trimişi la muncă în industria germană.
Aproximativ 90% dintre victimele Lagărului de Concentrare de la Auschwitz au murit la Birkenau. Iar nouă din zece erau evrei. De asemenea, şi peste 70.000 de polonezi şi-au găsit sfârşitul la Birkenau.
Prima menţiune a fondării unui lagăr la Brzezinka, un sat din apropiere de Auschwitz, este conectată cu prima inspecţie făcută de Heinrich Himmler la Auschwitz, pe 1 martie 1941. Fostul comandant de la Auschwitz, Rudolf Höss, a consemnat în autobiografia sa că Himmler a dat o serie de decrete în timpul vizitei sale, vizând extinderea lagărului. Una dintre directivele date de Himmler era şi crearea unui „lagăr pentru 100.000 de prizonieri de război”.
Primele planuri pentru noul lagăr ofereau o capacitate de 100-125.000 de prizonieri, dar acest concept a fost modificat de numeroase ori pe parcursul anului 1942. S-a dorit apoi o dublare a capacităţii. Lagărul urma a fi divizat în patru părţi, adesea numite segmente de construcţie (Bauabschnitte), numerotate cu cifre romane. Primul segment a fost proiectat pentru 20.000 de prizonieri, iar celelalte trei pentru 60.000 fiecare. Întreaga suprafaţă a lagărului avea 71 de hectare.
Conform planurilor originale, prizonierii de război care ar fi fost închişi la Birkenau, erau nevoiţi să construiască singuri lagărul. În acest scop, 10.000 de prizonieri de război sovietici au fost aduşi de la Neuhammer am Quais şi probabil şi de la Lamsdorf în octombrie 1941.
Organizarea
BI, primul dintre segmentele construite la Birkenau, a fost construit în satul Brzezinka – ai cărui locuitori au fost evacuaţi înainte – în iarna dintre 1941 şi 1942, iar în restul anului 1942, a fost divizat în două sectoare, BIa şi BIb. Acest segment conţinea 62 de barăci de locuit – 30 din cărămidă şi 32 din lemn – şi 10 barăci unde se aflau camera pentru spălat, toaletele, 2 bucătării, 2 băi comune şi 2 barăci ce funcţionau ca magazii.
Segmentul BII a început să fie construit în 1942 şi a fost terminat la sfârşitul lui 1943. Acesta era împărţit în 7 sectoare, formate din barăci de lemn. Sectorul BIIa conţinea 16 barăci de locuit, 3 cu toalete şi camere pentru spălat şi o bucătărie. Sectoarele BII b, c, d şi e aveau fiecare 32 de barăci de locuit, 6 toalete şi 2 bucătării. Iar sectorul BIIf avea numai 17 barăci de locuit şi o baie comună. În acelaşi an a început şi construirea celui de-al treilea segment, BIII, dar apropierea liniei frontului a oprit construcţia. Iar cel de-al patrulea segment nu a început niciodată a fi construit.
Fiecare segment era separat în sectoare de garduri din sârmă ghimpată electrificată. Întregul lagăr era împânzit de turnuri de control. Linia ferată cu trei şine a început să funcţioneze din mai 1944.
La Birkenau, germanii au reuşit să construiască aproximativ 300 de locuinţe, barăci şi clădiri administrative, 13 km de şanţuri de scurgere, 16 km de garduri de sârmă ghimpată şi peste 10 km de drumuri.
Două camere de gazare provizorii – numite buncărele 1 şi 2 – au intrat în funcţiune lângă şantierul din Birkenau în 1942, când Rudolf Höss a fost însărcinat cu realizarea unei părţi din campania de exterminare în masă. Construcţia a patru camere de gazare enorme şi a crematoriilor a început la mijlocul anului 1942. Germanii estimaseră ca 1,6 mil. de oameni puteau fi ucişi aici în fiecare an.
Din 1 martie 1942 până în 22 noiembrie 1943, Birkenau s-a aflat sub comanda lui Rudolf Höss, comandantul întregului complex de la Auschwitz. Când Himmler a ordonat reoganizarea lagărului şi împărţirea în trei lagăre separate, Birkenau a fost redenumit Lagărul de Concentrare Auschwitz II, iar Fritz Hartjenstein a devenit comandant. Acesta a fost înlocuit pe 8 mai 1944 de Josef Kramer. Apoi, pe 25 noiembrie 1944, Auschwitz I şi Auschwitz II au fuzionat din nou, iar noua entitate s-a numit Konzentrationslager Auchwitz, condusă de comandantul de la Auschwitz I, Richard Baer.
În timp, au apărut noi „tabere”, unităţi organizaţionale separate, precum şi spaţiile pentru exterminarea în masă, construite la Birkenau între 1942 şi 1945.
Prima tabără fondată la Birkenau, în martie 1942, a fost cea pentru bărbaţi. Până în iulie 1943, aceasta era localizată în sectorul BIb.
Apoi, în august 1942 a fost înfiinţată tabăra pentru femei, localizată în sectorul BIa, care a fost extinsă în BIb, în iulie 1943. Peste 10.000 de femei, de diferite naţionalităţi, au fost transferate aici de la Auschwitz I.
În 1943, s-au deschis şapte noi unităţi administrative în segmentul BII. Prima, în februarie 1943, a fost Tabăra pentru familiile de ţigani, în sectorul BIIe.
În iulie 1943, tabăra pentru bărbaţi a fost mutată în sectorul BIId. În aceeaşi lună, a fost instituit şi un spital al lagărului în sectorul BIIf. Apoi, în august, a fost creată o tabără de carantină în sectorul BIIa, iar pe 8 septembrie, una pentru familiile de evrei din Thereienstadt, în sectorul BIIb. Această tabără, împreună cu cea pentru ţigani, erau singurele unde li se permitea femeilor şi bărbaţilor să rămână împreună. În sectorul BIIg, a fost construit şi un complex de magazii, numit „Kanada II”, unde erau depozitate şi sortate bunurile confiscate de la noii veniţi.
În 1944 s-au deschis şi trei tabere de tranzit. Două dintre ele – BIIc şi BIII – erau pentru femeile evreice, iar una – BIIe – pentru bărbaţi şi folosea barăcile fostei tabere pentru ţigani.
ÎNCEPUTUL SFÂRŞITULUI: EVACUAREA LAGĂRULUI
Când Armata Roşie a ajuns la linia Vistula-Wisłoka, în iulie-august 1944, la mai puţin de 200 de kilometri de Oświęcim, conducerea germană avea în perspectivă două opţiuni cu privire la soarta lagărelor de concentrare: fie sunt lichidate în cazul unui succes continuu al Armatei Roşii, fie sunt păstrate în circumstanţe favorabile naziştilor. Aşadar, precauţi, germanii au început o serie de paşi pentru evacuarea şi lichidarea (eventuală) a lagărului, fază care a durat până la jumătatea lunii ianuarie 1945.
În a doua jumătate a anului 1944 şi în primele două săptămâni din ianuarie 1945, aproximativ 65.000 de prizonieri –  dintre care aproape toţi polonezii, ruşii şi cehii rămaşi în lagăr – au fost evacuaţi şi trimişi la diverse fabrici din inima Reich-ului.
Dar alţi 65.000 de prizonieri au fost ţinuţi în continuare la Auschwitz, până în ultimul moment.
Majoritatea lucrau în fabrici din zona industrială a Sileziei Superioare şi alte centre apropiate, esenţiale pentru a menţine potenţialul de război al Germaniei. Pe 11 decembrie 1944, oficialii germani din industria chimică discutau la Katowice modalităţile de a creşte productivitatea prizonierilor de la Auschwitz care munceau în fabricile lor. La începutul lui ianuarie, înainte ca Armata Roşie să ajungă în Silezia Superioară, prizonierii de la nou-fondatul sub-lagăr Hubertshütte încă munceau la un combinat siderurgic din Bytom-Łagiewniki.
Exterminarea în masă a evreilor în camerele de gazare a încetat în noiembrie 1944. Majoritatea au fost trimişi la muncă în crematoriu, iar echipele care lucraseră în camerele de gazare au fost lichidate în lunile septembrie, octombrie şi noiembrie pentru a fi fost martori la exterminare. Peste 400 de evrei au murit în această perioadă în timpul unei revolte a unei echipe de la crematoriu, pe 7 octombrie 1944.
Crematoriul IV, avariat în timpul revoltei, a fost distrus la sfârşitul lui 1944. În noiembrie şi decembrie, germanii s-au ocupat de pregătirile pentru distrugerea a celorlaltor trei clădiri ale crematoriilor: au dezinstalat echipamentul tehnic din camerele de gazare şi cuptoarele crematoriilor II şi III şi l-au trimis în Germania. Au păstrat, totuşi, crematoriul V şi camerele de gazare până în a doua jumătate a lunii ianuarie 1945.
La sfârşitul lui 1944, parte a eforturilor de a şterge evidenţele crimelor comise la Auschwitz, au fost distruse şi gropile pline cu cenuşă umană. A fost intensificat şi ritmul distrugerii registrelor care nu mai erau necesare, inclusiv liste şi fişe ale prizonierilor.
În ultimele luni de funcţionare a Lagărului de Concentrare de la Auschwitz, germanii au expediat cantităţi mari de materiale de construcţii şi obiecte colectate de la victimele exterminării în masă.
La mijlocul lui ianuarie 1945, la puţin timp după ofensiva armatei ruse pe Vistula-Oder, germanii au început evacuarea finală cu scopul lichidării lagărului.
Între 17 şi 21 ianuarie, germanii au mutat de la Auschwitz aproximativ 56.000 de prizonieri. Coloanele imense au marşat spre vest, în Silezia Superioară şi Inferioară. Oamenii evacuaţi trebuiau să fie sănătoşi, pentru a fi suficient de puternici să reziste marşurilor care puteau ajunge la sute de kilometri. Dar în realitate, chiar şi prizonierii bolnavi şi slăbiţi s-au oferit voluntar, gândindu-se că germanii îi vor ucide pe aceia rămaşi în urmă. Totuşi, pe drum, gărzile SS i-au împuşcat atât pe aceia care au încercat să evadeze din convoi, cât şi pe cei care erau fizic prea obosiţi pentru a ţine pasul. După război, aceste marşuri au devenit cunoscute ca Marşurile Morţii.
Unul dintre puţinele documente care conţin informaţii cu privire la Marşurile Morţii este un raport SS din 13 martie 1945, realizat la sosirea în lagărul Leitmeritz din Boemia a 58 de prizonieri evacuaţi de la Auschwitz. Raportul arată că alţi 144 de prizonieri au murit pe drum.
ELIBERAREA LAGĂRULUI DE LA AUSCHWITZ

În încercarea de a şterge toate dovezile crimelor comise în lagăr, germanii au incendiat documentele pe străzile lagărului, pe 20 ianuarie au detonat crematoriile II şi III, care fuseseră oricum parţial demantelate, iar pe 26 ianuarie au distrus crematoriul V care era încă perfect operaţional. Pe 23 ianuarie a fost incendiat şi complexul de magazii „Kanada II”.
Cei 9.000 de deţinuţi lăsaţi în urmă la Auschwitz I, Birkenau şi alte sub-lagăre aveau o soartă incertă. Majoritatea erau foarte bolnavi şi slăbiţi. Ofiţerii SS doreau să îi elimine, dar soarta a fost potrivnică intenţiilor germanilor. Au reuşit să ucidă numai 700 de prizonieri din Birkenau şi alte câteva sub-tabere până la sosirea Armatei Roşii.
Majoritatea ofiţerilor SS care stăteau de pază în turnurile de control au părăsit Auschwitz-ul  pe 20-21 ianuarie. Mai existau totuşi câteva patrule  în lagăr. Câteva unităţi ale Wehrmacht-ului au fost în trecere pe aici şi au participat la jefuirea magaziilor lagărului. Aşa că unii prizonieri au profitat de situaţia confuză din lagăr şi s-au aventurat să evadeze.
Armata Roşie ante portas
Pe 27 ianurie 1945, soldaţii Armatei a 60-a a Primului Front Ucrainean au deschis porţile Lagărului de Concentrare de la Auschwitz. Prizonerii i-au întâmpinat ca pe nişte adevăraţi eliberatori. Într-un paradox al istoriei, soldaţii care reprezentau oficial sistemul totalitar stalinist au redat libertatea prizonierilor sistemului totalitar nazist.
 Armata Roşie a obţinut informaţii detaliate despre Auschwitz abia după eliberarea Cracoviei, aşa că nu a putut ajunge la Auschwitz mai devreme de 27 ianuarie.
În Auschwitz I, Birkenau şi Monowitz aşteptau eliberarea aproximativ 7.000 de deţinuţi. Alţi 500 de prizonieri au fost eliberaţi ulterior din taberele Lagărului.
Peste 230 de soldaţi sovietici, inclusiv comandantul Regimentului 472, Col. Simen Lvovich Besprozvanny, au murit în luptă încercând să elibereze Auschwitz I, Birkenau, Monowitz, precum şi oraşul Oświęcim.
În lagăr, soldaţii au găsit numeroase urme ale crimelor comise: mai întâi, 600 de cadavre ale prizonierilor împuşcaţi în timp ce ofiţerii SS se retrăgeau sau care decedaseră din cauza bolilor. Câţiva soldaţi au suprins primele imagini ale lagărului eliberat pe film, documentarul cu titlul „Cronica Eliberării Lagărului” putând fi vizionat în cadrul Muzeului de la Auschwitz-Birkenau.
Prizonierii găsiţi în viaţă au primit ajutor atât de la soldaţii şi medicii sovietici, dar şi de la locuitorii oraşului Oświęcim şi ai localităţilor învecinate. Apoi au sosit şi alţi voluntari, majoritatea de la Crucea Roşie din Polonia. Prizonierii care erau într-o condiţie fizică relativ bună au părăsit Auschwitz imediat după sosirea armatei sovietice. Dar majoritatea celor internaţi în spital au fost nevoiţi să aştepte trei sau patru luni până să fie capabili să plece acasă.

Teatru în vremea Holocaustului
Au apărut în ultima perioadă studii serioase despre spectacolele de cabaret din ghetourile evreieşti din Varşovia, dar şi din lagărele de concentrare din Westerbork, Dachau şi Theresienstadt; iar Rebecca Rovit a publicat în 1999 un volum-document despre teatru în timpul Holocaustului, adunând numeroase mărturii şi documente. Totuşi, dacă subiectul este în continuare insuficient cunoscut şi analizat de către istorici, aceasta vine din faptul că a discuta despre teatru în timpul celui de-al Treilea Reich a fost considerat multă vreme un act delicat. Motivul e lesne de intuit: documentarea unor acte de cultură în perioada Holocaustului părea un sacrilegiu; friza ridicolul, frivolul. A existat mereu pericolul ca prin astfel de studii atenţia opiniei publice să fie distrasă de la exterminarea sistematică a şase milioane de evrei; tocmai pentru că dacă aceştia au fost capabili să facă teatru, artă în general, în asemenea timpuri, asta ar fi însemnat, în mintea unora, că viaţa lor în ghetouri şi lagăre n-ar fi fost chiar atât de cumplită. Iar de-aici la a pune sub semnul întrebării cifrele Holocaustului sau Holocaustul însuşi n-ar mai fi fost decât un pas...
Ultimele decenii au arătat însă dimensiunile Holocaustului – iar aceasta a dat posibilitatea iniţierii unor cercetări amănunţite în ceea ce priveşte viaţa artistică, dar mai ales teatrul. De ce anume s-a pus un accent deosebit pe teatru? Ne întoarcem în 1932, când Republica de la Weimar i-a invitat pe cei mai importanţi actori ai ţării să scrie ceva pentru posteritate, într-o revistă născută exact în acest scop. Fritz Kortner, unul dintre actori, scria că inamicul cel mai periculos al teatrului nu ar fi criza economică (Europa îşi revenea cu greu după căderea bursei de pe Wall Street, în Vinerea Neagră din octombrie 1929), ci criza spirituală. Nici un an mai târziu, Kortner şi aproape jumătate dintre actorii invitaţi să scrie au fost daţi afară din teatrele germane, fiind consideraţi periculoşi pentru sentimentul naţional german. Cei obligaţi să plece erau actori evrei care se remarcaseră şi făcuseră carieră interpretând personaje emblematice ale culturii germane: Elisabeth Bergner şi Grete Mosheim au fost, de pildă, mari interprete ale personajelor lui Goethe. Parte dintre actori au emigrat, dar marea majoritate au ales să rămână în Germania pentru că erau prea înrădăcinaţi în cultura ţării. Şi rămânând au continuat să facă teatru.

Spectacolele de teatru au păstrat iluzia unei vieţi normale în sânul comunităţii evreieşti
Între 1933 şi 1945, anii celui de-al Treilea Reich, „teatru”este o denumire generică, deoarece reprezentaţiile au variat de la spectacole de teatru veritabil – care aveau loc oficial, în săli de teatru de pe întreg teritoriul german sau ocupat de germani – la spectacole clandestine, concerte şi performance-uri, unde cei care jucau îşi puneau viaţa în pericol.
Spectacolele organizate erau fie iniţiative ale tinerilor sau bătrânilor din ghetouri, cu intenţia de a ridica moralul locuitorilor, fie o trudă artistică organizată de nazişti pentru propria plăcere şi amuzament. Orchestre înfiinţate în lagărele de concentrare se ocupau cu distrarea ofiţerilor germani sau acompaniau execuţii – cum a fost cazul execuţiilor de la Mauthausen. De asemenea, spectacolele au fost folosite pentru a cosmetiza adevărată faţă a lagărelor de concentrare: în 1944, Crucea Roşie Internaţională a făcut o vizită la Terezin, iar copiii închişi acolo au prezentat opera „Brundibar” de Hano Krasa.
Trebuie să ne intereseze cum şi de ce s-a făcut teatru în acei ani ai Holocaustului, pentru că spectacolele din acea perioadă, pe de-o parte, sunt vinovate de a păstra iluzia unei vieţi normale în sânul comunităţii evreieşti, iar, pe de altă parte, viaţa teatrală semnala cu disperare înrăutăţirea treptată şi ireversibilă a situaţiei evreilor.
După ce Hitler a preluat puterea în Germania, mulţi evrei influenţi ar fi putut să părăsească ţara. Aceştia şi-au amânat însă planurile de emigrare tocmai pentru că încă se juca teatru evreiesc în Germania. Mai mult, naziştii au finanţat şi susţinut până în 1941 teatre evreieşti, unde întreg personalul artistic şi auxiliar era format din evrei. Repertoriul se dorea evreiesc, iar publicul trebuia să fie în exclusivitate evreiesc.

Susţinerea vieţii teatrale evreieşti în plină eră a naţional-socialismului german a fost o foarte inteligentă modalitate de a masca şi păstra aparenţele în faţa comunităţii internaţionale, care începea să primească, prin intermediul presei, informaţii alarmante despre schimbările nedemocratice şi antisemite operate de Hitler şi regimul său.
 
Cum a apărut Kulturbund şi ce efecte a avut pe termen lung o astfel de organizaţie
Kulturbund a fost o organizaţie culturală legitimă în timpul celui de-Al Treilea Reich, care îşi propunea să ofere locuri de muncă artiştilor evrei ce-şi pierduseră serviciul (muzicieni, dirijori, actori, scenografi, pictori), fiind totodată şi un fel de încercare de a consola o minoritate din ce în ce mai agresată. Prin existenţa acestui program, naziştii au reuşit multă vreme să păcălească restul lumii, evreii părând a suferi doar de pe urma măsurilor economice, sociale, politice şi civile, drepturile culturale fiind respectate şi chiar finanţate. Prin respectarea drepturilor culturale – dreptul la obiceiuri, limbă, religie – discriminările la care erau supuşi evreii păreau a fi doar de natură temporară.
Kulturbunda fost înfiinţat în martie 1933, la sugestia dr. Kurt Singer (1885-1944), un neurolog de succes, pasionat de muzica clasică. Pe lângă activităţile medicale, Singer a reuşit să-şi adauge în biografie şi alte merite, precum cele de muzicolog şi dirijor. În 1927 a fost numit director general al Operei Municipale din Charlottenburg (Berlin), dar a fost concediat imediat ce naziştii au preluat puterea. Totuşi, contactele sale au funcţionat şi relativ repede a reuşit să se întâlnească cu Hans Hinkel, căruia i-a prezentat ideea unui Judischer Kulturbund.Hinkel a luat legătura cu Göring, care a fost de acord cu înfiinţarea unei asemenea asociaţii. Iniţial, Kulturbund trebuia să opereze doar la Berlin, dar în martie 1935 existau 46 asemenea organizaţii locale în toată Germania, iar în 1937, aproximativ 50.000 de artişti evrei erau angajaţi în această reţea condusă de Hinkel.

Prin natura funcţiei sale, Hinkel făcea parte din aparatul ministerului de propagandă a Reichului. A acceptat repede ideea Kulturbund-ului pentru că, în anul 1933, statul german, eliminând evreii din întreg aparatul de stat, nu avea încă suportul şi sprijinul unui sentiment anti-evreiesc puternic pentru a-i putea opri pe cei disponibilizaţi de stat să nu se angajeze în sectorul privat. Hinkel a gândit, aşadar, că dacă artiştii evrei se vor reuni în organizaţii de tipul Kulturbund-ului, ei nu vor căuta să se angajeze în teatrele şi instituţiile culturale private. Reţeaua de teatre Kulturbund a fost – şi din acest motiv – sponsorizată, încurajată şi protejată de nazişti. Tocmai din această cauză se pune întrebarea dacă artiştii evrei, angajaţi în aceste asociaţii, au reprezentat cultura evreiască sau au slujit, inconştient şi indirect, regimul nazist care a exploatat politic organizaţia...
 
Repertoriul acestor asociaţii evreieşti a exclus de la început operele compozitorilor preţuiţi de regimul nazist
Ideii lui Kurt Singer i s-a alăturat scenograful Kurt Baumann. Împreună cei doi au definit scopurile Kulturbund-ului, care trebuia să servească şi să ajute comunitatea evreiască, să ofere locuri de muncă, să promoveze unitatea în rândul evreilor şi să-i educe prin artă. Dramaturgul teatrului, Julius Bab, îşi propunea: „vom crea o scenă evreiască care va fi şi germană în acelaşi timp“. Din păcate, comunitatea evreiasă nu era omogenă, aşa că teatrul Kulturbund-ului a fost fenomenul care a semnalat o dilemă identitară serioasă: existau evrei perfect integraţi lumii culturale germane, care se simţeau mai mult germani decât evrei, dar existau şi evrei sionişti, interesaţi în exclusivitate de moştenirea culturală evreiască pură. Primii nu erau interesaţi să vadă teatru despre evrei, iar ceilalţi îşi doreau o apropiere de originile ebraice şi idiş. De cealaltă parte, naziştii erau interesaţi ca evreii să creeze artă pentru evrei, agreând varianta sionistă.

De la început, repertoriul acestor asociaţii evreieşti excludea operele unor germani romantici ca Wagner şi a compozitorilor preţuiţi de regim, ca Richard Strauss. În 1936, pe lista interzisă intră Goethe, în 1936 – Beethoven, în 1938 – Mozart şiHändel.Hinkel încerca să îi determine pe artişti să joace texte evreieşti, deşi, oficial, puteau face parte din repertoriu textele oricărui autor non-german. În 1936, Herbert Freeden se alătură conducerii Kulturbund-ului. De pe poziţia sa sionistă, Freeden a lucrat timp de trei ani la traducerea în idiş a unor autori precum Scribe, Shakespeare, Ibsen, pentru că publicul, format în exclusivitate din germani evrei, nu era interesat de un teatru despre evrei. În stagiunea 1936-1937, piesa cea mai jucată a fost „Visul unei nopţi de vară”. Preferinţa pentru texte clasice, din marea literatură, se explica prin faptul că era deosebit de greu de găsit piese evreieşti care să treacă examenul cenzorului nazist.
 
Atunci când exterminarea evreilor a devenit politică de stat, Kulturbund şi-a pierdut raţiunea de a exista
Interesul naziştilor pentru existenţa asociaţiilor culturale evreieşti, care în general aveau în subordine un teatru, este foarte interesant de analizat şi înţeles. Grija pentru repertoriu şi realizarea acestuia, interesul ca publicul să fie format exclusiv din evrei, iar spectacolele să fie promovate exclusiv în presa evreiască ridică numeroase semne de întrebare.
O explicaţie o găsim în comportamentul lui Hans Hinkel, care, în 12 noiembrie 1938, la doar două zile după înfricoşătoarea Noapte de Cristal (Kristallnacht), a convins un grup de lideri ai comunităţii evreieşti să-şi reia programul cultural. Chestiunea era atât de urgentă încât Hinkel ar fi depus toate diligenţele pentru ca actorii evrei, arestaţi în acea noapte şi deportaţi deja în lagăre, să fie eliberaţi pentru a se putea întoarce şi juca teatru. Deşi se încerca cu disperare păstrarea aparenţelor, după noiembrie 1938, viaţa culturală evreiască, în care teatrul ocupa cel mai important loc, a început să pălească. Kristallnacht a însemnat începutul politicii de radicalizare a regimului faţă de evrei. Iar între 1940-1941, restricţiile impuse Kulturbund-ului s-au intensificat, pentru ca, în septembrie 1941, această organizaţie să fie dizolvată. Odată ce exterminarea evreilor a devenit politică oficială de stat, Kulturbund-ul şi-a pierdut raţiunea de a fi.
 
Artiştii evrei au devenit atât de implicaţi în viaţa teatrală încât au scăpat din vedere ce se întâmpla în viaţa reală
Efect paradoxal: prin activitatea sa intensă, teatrul – care dădea senzaţia că lucrurile nu stau chiar aşa de rău în realitate – pare să fi amânat gândul de emigrare al multor evrei
Într-un fel, naziştii au manipulat întreaga infrastructură a Kulturbund-ului, lăsând să se înţeleagă că teatrele aflate sub această umbrelă funcţionau ca teatre evreieşti de stat, a căror existenţă se datora regimului nazist. Prin această enclavizare, naziştii au obţinut un efect interesant: artiştii evrei, cărora li se cereau permanent producţii noi, au devenit atât de implicaţi în viaţa teatrală încât au scăpat din vedere ce se întâmpla în viaţa reală. Mai mult decât atât: ei au transmis prin spectacolele lor această falsă realitate în care trăiau, dând un impuls vital publicului. Teatrul din timpul Kulturbund-ului avea o aparentă libertate economică şi artistică, devenind salvarea multora, în special a artiştilor implicaţi. Din păcate însă, munca unui grup de lideri evrei – care şi-au dorit salvarea de la faliment a artiştilor evrei şi care au dorit folosirea suportului cultural pentru întărirea unei conştiinţe etnice aflată în plin proces de discreditare – se face vinovată, fără să vrea, de „crearea unei senzaţii false că lucrurile nu stau chiar aşa de rău, în realitate“.
Prin activitatea sa intensă şi poziţia sa activă, teatrul pare să fi amânat gândul de emigrare al multor evrei, care s-ar fi putut încă salva în anii de început ai Kulturbund-ului. Evident, oamenii de teatru n-au fost conştienţi de impactul social şi politic pe care-l aveau asupra publicului printr-un simplu act artistic; ei nu pot fi învinuiţi de propagandă sau colaboraţionism cu regimul nazist. Teatrul a fost folosit mai degrabă ca terapie. Freeden declara: „Teatrul era un fel de ancoră pentru evrei şi eram conştienţi de asta. Puteau, pentru o seară, să uite de toate şi să intre într-o altă lume“.
 
Iniţiatorul Kulturbund, Kurt Singer, a ajuns şi el în lagăr, la Terezin
Totuşi, în ciuda conştientizării importanţei pe care o aveau ca teatru în conştiinţa şi lupta pentru rezistenţă socială, economică şi politică, artiştii au început să se confrunte cu întrebări de ordin moral: se cuvenea sau nu ca teatrul să rămână deschis, în timp ce situaţia evreilor se înrăutăţea? Kulturbund-ul şi-a inaugurat activitatea cu montarea piesei „Nathan Înţeleptul” de Lessing. Morala piesei era că umanitateatranscendereligia. Poate că alegerea acestui prim text pentru a fi montat a avut un impact cu efect de reacţie în lanţ. Se făcea, parcă, apel la cultură pentru a se explica, la scenă deschisă, că situaţia de moment nu mai poate continua pentru multă vreme. Din păcate, realitatea a luat prin surprindere întreg aparatul cultural evreiesc şi publicul căruia i se adresa. Mai mult, chiar ajunşi în lagăre, mulţi dintre membrii Kulturbund-ului au continuat să facă teatru şi acolo. Ca o ironie a istoriei, teatrele evreieşti au fost în mare parte folosite drept centre de deportare, unde erau adunaţi evreii. Kurt Singer, iniţiatorul Kulturbund,a ajuns şi el în lagăr. Datorită „serviciilor aduse comunităţii germane“, Singer n-a fost însă deportat la Auschwitz, ci la Terezin, unde a murit în ianuarie 1944. În ultimele scrisori şi vederi pe care a avut voie să le trimită de acolo, reiese clar cât de mult credea în legătura dintre artă şi supravieţuire, în speranţa care vine odată cu un grup de oameni care se întâlnesc zilnic să facă teatru.
Liderii evrei din ghetouri sau din lagăre au devenit foarte repede conştienţi de valoarea artei produse în asemenea condiţii. Salvarea realizărilor artistice născute într-un asemenea mediu ostil depăşea interesul pentru estetic şi intelectual, devenind întâi de toate o altfel de documentare a catastrofei în desfăşurare, ceva ce ulterior ar fi putut fi valorificat şi juridic, nu numai artistic.
 
În lagărele de concentrare, salvare prin teatru
Nu toate lagărele erau la fel. Existau lagăre de muncă, de tranzit şi de exterminare. Fiecare avea legile proprii şi manifestările culturale oficiale sau clandestine erau mai mult sau mai puţin posibile şi frecvente. „În unele lagăre prizonierii puteau să-şi păstreze hainele civile; cărţile erau permise la Dachau şi Terezin. Hârtia şi ustensilele de scris erau interzise la Mauthausen şi Ravensbruck, unde exista însă o mică bibliotecă formată din câteva cărţi de versuri în franceză şi cehă şi câteva cărţi confecţionate de deţinuţi“, notează Rebecca Rovit. Tot în lagărul de la Ravensbruck, unul dintre liderii mişcării de rezistenţă, Germaine Tillion_, a scris o operetă, „Le Verfügbar aux Enfers”, o parodie la „Orfeu în Infern” de Gluck. „Spectacolele de teatru şi muzică trebuie să fi contribuit la dorinţa de a trăi atât a artiştilor, cât şi a publicului spectator“.          
Teatrul în timpul celui de-Al Treilea Reich a fost o activitate culturală firească, chiar într-un moment istoric în care situaţia economică, politică, civilă şi socială a evreilor germani era în declin. Însă ideea spectacolelor de teatru în lagăre de concentrare şi exterminare presupune un alt nivel de a înţelege teatrul, importanţa sa pentru o comunitate şi felul în care comunitatea respectivă se regăsea sau se salva – la propriu – prin teatru.
 
Varşovia: teatru în casele unor familii bogate de evrei şi în cafenele cu scenă
Merită amintite aici şi experienţele teatrale şi spectaculare din ghetourile evreieşti, în special cele poloneze, din perioada 1939-1942. Imediat după invadarea Poloniei au fost emise câteva decrete care au anihilat viaţa culturală evreiască poloneză publică. După şocul acestei prime faze, activităţile culturale sunt reluate, dar de data aceasta în case private. Familiile bogate înţelegeau în acest fel să organizeze seri la care participau câţiva invitaţi. Amuzamentul era asigurat de unu-doi actori. Banii strânşi erau folosiţi pentru ajutorarea familiilor sărace de evrei. Primul asemenea eveniment are loc la finele lunii noiembrie 1939, cu participarea unui faimos actor evreu polonez, S. Partel. Succesul şi reţeta sunt copiate rapid de celelalte familii cu posibilităţi din Varşovia, deja strămutate în zona care va deveni curând ghetoul oraşului.
Ghetoul varşovian a cunoscut două etape: o perioadă de aproximativ un an, până la ridicarea pereţilor care vor delimita zona de restul oraşului, şi a doua etapă, de un an şi jumătate, când vorbim de condiţii grele, până la lichidarea acestuia. Pentru prima perioadă, vidul lăsat de închiderea şi interzicerea instituţiilor culturale este umplut de evenimente culturale de casă, private. Ceea ce începuse ca un efort cultural şi de într-ajutorare devine repede o afacere profitabilă, aşa că se impune existenţa unui cadru care să permită prezenţa la asemenea evenimente a unui public relativ numeros. Aşa apare ideea cafenelelor cu scenă. Aceste spaţii ofereau însă rar spectacole de calitate. Cuvântul de ordine era distracţia şi succesul financiar. Cafenelele devin totuşi rapid localuri cu pretenţii, în ciuda divertismentului îndoielnic. De cealaltă parte, publicul care nu aveau resurse financiare care să le permită să frecventeze cafenelele a trebuit să inventeze altceva. Iar acest altcevaau fost cluburile pentru jucătorii de cărţi (la un moment dat funcţionau 60 asemenea localuri in ghetoul din Varşovia⁸⁵) sau scenele de teatru.
Cafenelele au devenit spaţii unde banii contrabandiştilor din ghetou erau etalaţi şi cheltuiţi cot la cot cu cei ai soldaţilor sau ofiţerilor germani cu care colaborau. Naziştii au fost de acord cu asemenea localuri de distracţii uşoare, deoarece aveau un renume prost, iar spectacolele de proastă calitate alterau rapid atmosfera din ghetou. În a doua parte, când ghetoul este închis, iar problemele economice devin apăsătoare, aceste cafenele devin simbol al calităţii vieţii de acolo.
 
Două teatre în limba idiş şi alte trei în limba poloneză
Intelectualii şi clasa de mijloc din rândul evreilor polonezi strămutaţi între graniţele noului oraş aleg teatrul: teatru pentru petrecerea timpului liber într-un mod elevat sau pentru educarea copiilor şi tineretului. Până la ridicarea zidurilor, astfel de teatre existau şi funcţionau clandestin în beciuri sau poduri de case. Participarea la un spectacol de teatru în asemenea condiţii era o aventură, cu spectatori care trebuia să urmeze un anumit traseu pentru a fi siguri ca nu sunt urmăriţi. Aceste teatre nu funcţionau pentru a face profit.
Este interesant că primul teatru recunoscut ca atare în acte oficiale naziste s-a deschis după ce ghetoul a fost izolat, în noiembrie 1940. Primul teatru s-a numit Eldorado, urmat apoi, în mai 1941, de deschiderea unui nou teatru: Nowy Azazel. Ambele teatre erau de limbă idiş, iar proprietara era o anume Judith, care avea relaţii cu un ofiţer german. Curând au fost înfiinţate alte trei teatre, dar care funcţionau în limba poloneză: Na Piaterku (mai 1941), Nowy Kameralni (iunie 1941) şi Femina (iulie 1941). Cum teatrele în limba poloneză erau mai numeroase, se poate deduce că majoritatea celor din ghetou preferau spectacolele în limba poloneză. Realitatea era însă alta: majoritari erau cei care vorbeau idiş, numai că primele două teatre fuseseră deschise ca afacere, neavând vreun temei cultural şi moral puternic. Cum ,,doamna Judith” a dorit să nu aibă concurenţă, amicul ofiţer nazist a ajutat-o astfel încât nu s-au mai eliberat permise decât pentru înfiinţarea de teatre în limba poloneză. Şi cum cele două teatre idiş nu aveau concurenţă, calitatea spectacolelor de aici a fost mereu în scădere. De cealaltă parte, cele trei teatre poloneze, care concurau între ele, au devenit din ce în ce mai performante. Ca urmare a acestui fapt, mulţi actori din cele două teatre idiş s-au mutat la unul dintre cele trei teatre de limbă poloneză. Aceste teatre îşi schimbau programul o dată pe lună pentru că publicul era limitat la maximum 30.000 de spectatori. În general erau prezentate piese clasice sau piese care ilustrau viaţa în ghetou. Doar în ghetoul Vilna, piesele de teatru care se jucau erau alese cu grijă, din repertoriul de texte clasice evreieşti, „dar care încurajau revolta“.
Teatrele din ghetoul Varşovia erau supuse unei cenzuri mai puţin drastice până în clipa în care s-a decis distrugerea perimetrului. De abia în iunie 1942 nemţii au impus o cenzură foarte strictă. Ghetoul a fost distrus aproape în totalitate în aprilie 1943, ordinul dat de generalul german Jurgen Stroop fiind acela de a nu fi lăsată cărămidă peste cărămidă.
 
Teatru la Buchenwald: „În teatrele de afară, actorii şi publicul sunt speriaţi pentru că ar putea sfârşi într-un lagăr de concentrare. Asta e o chestiune cu care noi nu ne mai batem capul“
În lagărele de concentrare, activităţile artistice aveau un caracter mai mult sau mai puţin oficial. Ceea ce făcea diferenţa era calitatea intelectuală a celui care conducea lagărul. În Dachau existau 10.000 de prizonieri, dar nicio licenţă pentru teatru. La Buchenwald erau închise 25.000 de persoane şi teatrul funcţiona atât legal, cât şi ilegal. Dachau era des folosit ca lagăr model, vizitat des de oaspeţii regimului nazist, iar ideea unui teatru care să funcţioneze legal părea o chestiune periculoasă – prizonierii nu trebuiau să lase impresia că aveau timp de distracţii sau aveau timp liber. Un supravieţuitor povesteşte cum în numeroase ocazii el şi colegii săi de baracă discutau operele lui Racine, Goethe, Mickiewicz şi Toller. O seară care i-a rămas în memorie a fost aceea când a fost discutată montarea lui Stanislavski cu „Înainte de răsărit” de Hauptmann.
Existau şi spectacole de teatru care se întâmplau clandestin. Acestea aveau loc de obicei duminica, în jurul orelor patru după-amiaza, când gardienii îşi părăseau temporar posturile vizibile. Spectacolele dramatice erau fie politice, fie nonpolitice. Spectacolele nonpolitice erau jucate în general de actorii profesionişti, deportaţi. După anexarea Austriei, în 1939, viaţa culturală în Dachau capătă o nouă turnură odată cu deportarea artiştilor vienezi de cabaret.
În Buchenwald, cu ocazia unui revelion, comandantul a ordonat un spectacol de cabaret. Acesta a fost realizat cu mult talent, într-o formulă artistică care le-a permis actorilor ad-hoc să aibă curajul de a spune lucrurilor pe nume. Prima replică din spectacol era: „Ce fericiţi suntem noi în această după-amiază! Aici, în Buchenwald, avem cei mai buni actori din Germania şi cea mai bună artă. Aici e cel mai liber teatru din tot Reich-ul. În teatrele de afară, actorii şi publicul sunt speriaţi pentru că ar putea sfârşi într-un lagăr de concentrare. Asta e o chestiune cu care noi nu ne mai batem capul“.
 
Avertismentul interpretului de cabaret Willy Rosen: „Nu pot trimite vederi de unde mă duc”
Teatrul, legal sau ilegal, era folosit ca un fel de terapie, o încercare de a uita de locul unde prizonierii se aflau. În alte lagăre, cum este cel de la Westerbork, în nordul Olandei, spectacolul de cabaret era agreat de către comandantul lagărului pentru că în acest fel prizonierilor le era distrasă atenţia, înainte de urcarea acestora în trenurile morţii care duceau la Auschwitz. La un moment dat, prin acest lagăr tranzitoriu a trecut marele autor şi interpret de cabaret Willy Rosen. În unul din numerele sale, intitulate „La revedere, Westerbork”, se pare că încerca să transmită un mesaj codat, ascuns, celor care-l ascultau. Unul dintre versurile cântate de el era: „Nu pot trimite vederi de unde mă duc“, un avertisment sever că drumul pe care publicul urma să-l ia era cel spre moarte. Versul trebuie înţeles cu atât mai profund cu cât, odată ajunşi la Auschwitz, prizonierii – înainte de a fi duşi la camerele de gazare – li se oferea şansa de a trimite la rude veşti despre buna lor sosire. În acest fel, ani la rând, mulţi dintre cei care se îndreptau spre Auschwitz mergeau cu speranţa că îşi vor întâlni şi revedea membri ai familiei.
Unul dintre cele mai bune texte de teatru scrise vreodată în lagăr îi aparţine baronului Rudolph von Ripper. Fiu al unei familii catolice viezene înstărite, baronul ajunsese în lagărul de la Oranienburg ca deţinut, condamnat pentru serioase activităţi antinaziste. Printre multele învinuiri care i s-au adus, von Ripper a fost acuzat că activase şi ca actor amator într-o trupă de teatru antifascistă. După luni de tortură, von Ripper ajunge în lagăr unde îşi continuă activitatea teatrală. Scrie o piesă în două personaje: un turist american şi un lucrător german la un birou de turism. Americanul se prezintă pentru a cere ajutorul pentru o călătorie turistică de succes în Germania. Oficialul, care marcase pe o hartă toate lagărele naziste, începe să i le prezinte americanului ca veritabile „burg“-uri – oraşe. Făcea aluzie la faptul că multe lagăre aveau nume care se terminau în „burg“: Oranienburg, Brandenburg, Papenburg etc. Americanul primeşte drept ghizi turistici doi ofiţeri SS, pentru că, i se explică, acesta este noul mod de a face turism în Germania lui Hitler.
 
23 septembrie 1943: lagărul de la Terezin e scena unui spectacol de operă cu totul aparte
Cea mai interesantă şi bogată activitate culturală s-a înregistrat la Terezin. În vara anului 1942, toţi locuitorii oraşului ceh au fost evacuaţi pentru ca acesta să poată fi în totalitate transformat în lagăr. Oraşul fusese construit în formă de stea pe timpul împăratului habsburg Iosif al II-lea. Mare parte din elita evreiască a fost deportată aici. La Terezin au ajuns mulţi evrei în vârstă, după ce au plătit sume exorbitante. Deşi nu a fost un aşezământ de exterminare, viaţa era la fel de grea ca în oricare alt lagăr nazist. Terezin a fost proiectat şi folosit ca lagăr model, unde erau primite vizite ale Crucii Roşii, îngrijorată de rapoartele care-i veneau pe căi neoficiale.
Terezin a fost scena unui spectacol de operă cu totul şi cu totul special. Şi deşi opera nu este acelaşi lucru cu teatrul, povestea merită spusă datorită felului în care un singur spectacol poate fi raţiunea pentru care unor oameni li se permite să mai trăiască câteva săptămâni, deoarece nu era nimeni care să înlocuiască interpreţii. Iar povestea este cu atât mai tristă cu cât artiştii erau copii cu vârste cuprinse între 5 şi 15 ani.
După ce Cehoslovacia este ocupată de nazişti în 1939, evreii sunt eliminaţi din viaţa publică. Compozitori ca Joza Karas au încercat să se adapteze lumii noi. Karas scrisese o operă pentru copii, „Brundibar”, care de trei ani îşi aştepta premiera. În noile condiţii politice era greu de imaginat că aceasta va avea loc curând. Aşa că îşi îndreaptă atenţia spre un orfelinat de băieţi, unde începe repetiţiile, combinând muzica cu educaţia şi încercând să îşi continue astfel viaţa artistică. Karas nu apucă să vadă premiera, care are loc în iarna lui 1942-1943, fiind deportat pe 10 aprilie 1942 la Terezin. Câteva luni mai târziu, în iulie 1943, întreg orfelinatul este deportat în acelaşi lagăr. Echipa artistică este reunită involuntar. Cu toţii hotărăsc ca spectacolul să fie reluat. Premiera are loc în 23 septembrie 1943. Acelaşi spectacol este jucat şi în data de 23 iunie 1944, în faţa unei echipe de la Crucea Roşie, venită în inspecţie. În perioada în care spectacolul se juca, deportările de copii în lagărele de exterminare fuseseră aproape sistate, deoarece era nevoie de fiecare în spectacol: fie la cor, fie ca solişti care nu aveau dubluri.
În toamna lui 1944, întreaga echipă, inclusiv copiii, au fost trimişi şi exterminaţi la Auschwitz. Partiturile operei au fost redescoperite de-abia în 1970. Premiera oficială, primul spectacol într-o lume liberă, a avut loc în 1975. „Brundibar” este în unanimitate considerată cea mai importantă creaţie artistică realizată în timpul Holocaustului.
 
Teatrul în timpul Holocaustului a eşuat în a trage semnalul de alarmă
Cu siguranţă, perioada cuprinsă între 1933-1944 se suprapune cu momentul formulării conceptului de societate deschisă de către filosoful Karl Popper. Definirea şi impunerea modelului de societate deschisă, ca singură modalitate pentru supravieţuirea statală şi individuală, au fost generate de nevoia de a trage un semnal de alarmă cu privire la societăţile închise, în al căror model pot fi încadrate ghetourile şi lagărele naziste. Aceste lumi închise, totalitare şi discriminatorii în relaţia cu propriii cetăţeni, au reuşit să păstreze aparenţele şi să înşele întreaga comunitate internaţională prin simpla prezenţă a teatrului, perceput ca înalt act cultural sau ca divertisment pur. Funcţionând ca instituţie sau doar ca mişcare de rezistenţă, înfiinţate pentru profit, propagandă sau demoralizare, teatrul este un atribut al societăţilor democratice, deschise. Acest fapt pare să fi indus în eroare multă lume, care ar fi putut să se salveze emigrând. Iar când emigrarea e devenit imposibilă, teatrul s-a transformat într-o formă de supravieţuire, în special pentru artişti şi comunităţile cărora li se adresau artistic. Spectacolele au fost tolerate ca modalitate de liniştire a maselor de prizonieri, făcându-se, într-un fel, partenere cu regimul nazist, chiar dacă scopul era exact contrariu. Teatrul în timpul Holocaustului a eşuat în a trage semnalul de alarmă. Fie că nu l-a tras de frica rămânerii fără spectatori sau nu l-a tras pentru că până în ultima clipă n-a sesizat pericolul – aceasta este o chestiune de interpretare personală, şi nu istorică.
 
În Grecia, teatru contra mâncare, pentru susţinerea mişcării de rezistenţă
De cealaltă parte a baricadei, teatrul a avut o altă greutate şi însemnătate.Armata Rusiei sovietice a avut în subordine 900 de brigăzi care însumau 15.000 de artişti, care, pe toată perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, au dat apoximativ 800.000 de reprezentaţii. Păpuşari, circari, actori – cu toţii se străduiau să înveselească soldaţii aflaţi între două bătălii. Cele mai cerute şi jucate spectacole de teatru erau: „Anna Karenina” (de Lev Tolstoi) şi „Trei Surori” (de A.P. Cehov).
În timp ce fasciştii şi naziştii se delectau cu opere şi spectacole grandioase în aer liber, la Londra actorii jucau la metrou, în buncărele antiaeriene, la cantinele fabricilor angajate în industria de război. În Franţa aflată sub ocupaţie nazistă, „Antigona” lui Sofocle era piesa preferată şi cel mai des jucată, pentru că era relevantă ideologiilor celor două părţi aflate în conflict: cotropitorii şi cotropiţii. În Grecia, membrii mişcării de rezistenţă aveau şi actori în componenţă şi încercau, prin spectacole de teatru, să-şi atragă sprijinul şi suportul comunităţilor în preajma cărora trăiau. De multe ori, spectacolele pe care le dădeau erau gratis. În schimb, cereau doar ca fiecare să aducă ceva de mâncare de acasă: fructe, ouă, grâne. Astfel, mişcarea de rezistenţă continua să trăiască şi să lupte, sporindu-şi numărul susţinătorilor şi simpatizanţilor din rândul populaţiei.
Teatrul şi noile valenţe descoperite şi testate cu ocazia celui de-Al Doilea Război Mondial compun doar o scurtă introducere într-o lucrare care ar putea fi în totalitate dedicată relaţiei pe care teatrul o are cu războiul. A doua jumătate a secolului XX ar adăuga capitole numeroase şi diverse despre motivul pentru care artiştii aleg zonele de conflict şi spectacolele pe care le fac cu sau pentru populaţia civilă afectată.
Într-o societate profund marcată de evoluţia şi omniprezenţa mass-media, teatrul continuă să fie un mediu alternativ în efortul de a atrage atenţia asupra puterii de distrugere a războiului. Spre deosebire de reportajul jurnalistic, obligat la obiectivitate, teatrul propune o perspectivă subiectivă asupra războiului, o analiză complexă şi puternic emoţională, a cărei concluzie statuează că războiul nu e dezirabil şi nici inevitabil.
Potrivit Universităţii Uppsala (Suedia), definiţia războiului ar fi folosirea forţei între două părţi care se soldează cu cel puţin 25 de victime. Cu aceasta în minte, câte războaie pot fi numărate după Al Doilea Război Mondial? Fie că este vorba de Orientul Mijlociu, America de Sud, Africa, Asia, lumea artistică militează pentru puterea teatrului şi a performance-ului de a vindeca traumele de război. Dar teatru se face nu numai pentru a mobiliza sau demobiliza, pentru a evada sau pentru reconciliere. Teatrul este acea activitate umană care, pe timp de război, face individul să se simtă din nou uman şi normal.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/amintirile-primului-soldat-aliat-ajuns-lagarul-bergen-belsen
Recent, în Marea Britanie a fost publicat un nou volum de memorii despre Al Doilea Război Mondial. Semnat de lt. John Randall, The last gentleman of the SAS prezintă memoriile primului soldat Aliat ajuns la lagărul de concentrare Bergen-Belsen, scrie DailyMail.
Se întâmpla în ziua de 15 aprilie 1945. Doi ofițeri SAS (Special Air Service) se aflau în fața unor impresionante porți de fier; credeau că se află la intrarea unei simple reședințe. Dincolo de porți însă, cei doi soldați britanici (Randall și un șofer) au dat de un luminiș în care se aflau, dispuse pe mai multe rânduri, numeroase colibe de lemn. Puțin mai încolo, erau doi soldați SS pe care, spune Randall, în mod normal i-ar fi împușcat pe loc; în acel moment însă, cei doi nu păreau să reprezinte o amenințare.
În schimb, atenția lui Randall s-a îndreptat către colibele din lemn, de unde începuseră să iasă mai multe persoane, figuri aproape scheletice, murdare, îmbrăcate în haine extrem de ponosite sau chiar dezbrăcate. Randall și-a dat atunci seama că nimerise într-unul din faimoasele lagăre de concentrare naziste și că avea în față prionieri evrei. Străduindu-se să reziste mirosului puternic, Randall a stat puțin de vorbă cu prizonierii, spunându-le că soldații Aliați sunt în apropiere și că, în curând, vor sosi și alte persoane care să-i ajute.
Una dintre primele personae cu care a vorbit atunci a fost Mady Goldgruber, o evreică de origine maghiară în vârstă de 15 ani, pentru care soldații britanici au reprezentat un adevărat miracol.
Îndepărtându-se de grupul de prizonieri, șoferul lui Randall a oprit mașina lângă ceea ce au crezut a fi o bucată de pământ cultivată cu cartofi. S-a dovedit a fi o groapă comună, unde fuseseră aruncate sute de cadavre.



Asta a descoperit John Randall în acea zi de aprilie la Bergen-Belsen, lagărul de concentrare unde se aflau mai bine de 50.000 de prizonieri, aproape toți bolnavi și în pericol de moarte, și rămășițele altor 13.000 de personae.
Cea mai mare parte a memorialisticii despre Belsen pornește de la opera unui ofițer britanic pe nume Llewellyn Glyn Hughes, figura cel mai des asociată eliberării lagărului. Ajungând aici la scurtă vreme după Randall, Glyn Hughes a fost cel care, în calitate de doctor, s-a ocupat de îngrijirea bolnavilor. Acum descoperim însă că Randall, astăzi în vârstă de 94 de ani, a fost primul soldat Aliat ajuns în lagăr.
Soldații germani s-au oferit să le facă un tur al lagărului
Germanii pe care i-au întâlnit acolo erau ultimii membri ai administrației lagărului. Printre ei se aflau și comandantul lagărului, Josef Kramer, și Irma Grese, cea care se ocupa de femeile prizoniere. Randall își amintește că Josef Kramer a venit pur și simplu la el pentru a se prezenta și că s-a oferit să le facă „un tur al lagărului.”
„I-am urmat. Am deschis ușa uneia dintre colibe și am fost copleșiți de duhoare. Figuri sfrijite se uitau la noi, cu teamă și surprindere, de pe rândurile de paturi. Printre ele, pe aceleași paturi, se aflau și cadavre.” În acel moment, lui Randall și șoferului său li se alăturaseră deja alți doi ofițeri SAS, maiorul John Tonkin, și Sgt.-Major Reg Seekings. Părăsind una dintre colibe, soldații britanici au văzut cum unul dintre gardienii germani băteau un prizoneri. Înfuriat, Seekings i-a cerut lui Tonkin permisiunea de a-i da o lecție gardianului, pe care l-a lovit în față. Apoi, Kramer și Grese au fost puși sub arest; cei doi aveau să fie spânzurați în acel an, în decembrie, după un proces care a șocat lumea întreagă prin mărturiile prizonierilor.
Randall a părăsit lagărul după o oră, căci misiunea sa de recunoaștere nu se terminase încă. În plus, el nu avea cu ce să-i ajute pe prizoneri, care aveau nevoie de îngrijiri medicale. Ajutorul avea să sosească la scurtă vreme, împreună cu doi jurnaliști britanici, între care și Richard Dimbleby, autorul unui raport despre Bergen-Belsen pe care, inițial, BBC-ul nu a vrut să-l facă public crezând că scenele descrise nu sunt reale. În cele din urmă însă, raportul lui Dimbleby a fost publicat și a adus în atenția lumii întregi atrocitățile de la Belsen.

„Acea zi de la Belsen a fost cea mai oribilă zi din viața mea. Am văzut totul: cuptoarele în care mii de oameni fuseseră arși de vii; groapa – de 3 metri adâncime – mare cât un teren de tenis, în care în care fuseseră îngrămădite cadavre; buldozerele britanice, săpând o nouă groapă pentru sutele de morți. Colibele întunecate, murdare, în care morții și cei aflați pe moarte stăteau unii lângă alții.”

Pentru Randall, războiul s-a terminat când a fost martorul predării germanilor, însă momentele petrecute la Belson îl vor bântui toată viața. Mirosul îngrozitor, mai ales, avea să-i dăinuie în memorie pentru totdeauna. „Duhoarea era îngrozitoare. Era un amestec de carne putrezită și excremente – un miros de care nu am reușit să scap săptămâni întregi. Mă trezeam în mijlocul nopții cu mirosul acela în nas.”
După Armată, Randall a încercat să lase în urmă amintirile războiului. Însă în urmă cu zece ani, a fost intervievat de un ziar cu ocazia împlinirii a șase decenii de la eliberarea lagărului Belsen. Pentru o doamnă în vârstă de 75 de ani pe nume Mady Gerrard, din Țara Galilor, articolul – și poza alăturată a tânărului lt. Randall – a trezit multe amintiri. „Am țipat, își aduce aminte Mady, pentru că în fața ochilor mei era chipul pe care îl păstrasem în minte timp de 60 de ani.” Mady Gerrard este, bineînțeles, Mady Goldgruber, care a supraviețuit războiului și a reușit să-și facă o nouă viață în SUA și Marea Britanie.
După ce a citit articolul, i-a scris imediat o scrisoare lui Randall, cu care a vorbit ulterior la telefon. Astfel, la șase decenii de la prima lor întâlnire, cei doi s-au întâlnit din nou, de data aceasta la Londra, unde au stat de vorbă câteva ore bune. Iar când Mady a publicat o carte despre viața ei, John Randall a semnat prefața, prin care îi asigura pe cititori că nimic nu se poate compara „cu experiența de a fi văzut cu proprii mei ochi adevărata oroare a situației de la Belsen.”

În interiorul unui lagăr de exterminare

Regimul nazist a înființat primul lagăr de concentrare în 1933, la scurtă vreme după venirea la putere a lui Hitler. Primii internați în aceste lagăre au fost opozanții politici ai noului regim, în speță social-democrații și comuniștii. Ulterior, sistemul se va dezvolta până la 100 de lagăre, împărțite în două tipuri : lagăre pentru muncă forțată, aflate în apropierea fabricilor sau a marilor șantiere industriale, și lagărele de exterminare dedicate exterminării sistematice a evreilor, țiganilor, homosexualilor etc.
Pe măsură ce armatele Aliate se apropiau de victoria finală, soldații ruși, la est, și cei anglo-americani, la vest, au eliberat rând pe rând fiecare lagăr, scoțând la lumină ororile naziste. Primul lagăr eliberat este Maidanek, aflat în estul Poloniei ; armata sovietică ajunge aici în 1944. Alexander Werth, corespondent de război pentru the London Sunday Times și BBC, a însoțit armata sovietică și a descris ceea ce a văzut în lagăr la scurt timp după eliberarea sa.
Lagărul Maidanek a fost înființat de naziști în 1941, la scurtă vreme după cucerirea regiunii poloneze ocupate până atunci de ruși. Scopul principal al acestui lagăr era exterminarea rapidă a evreilor trimiși spre est din Cehoslovacia, Franța, Austria și Olanda. Majoritatea victimelor provenea, însă, din zona din jurul lagărului. Se estimează că 1,5 milioane de persoane au murit la Maidanek în cei trei de ani de funcționare.Însă BBC a refuzat să difuzeze raportul lui Werth, căci descrierea sa era atât de incredibilă încât superiorii săi au crezut că e doar propagandă sovietică. Abia după eliberarea lagărelor Buchenwald, Dachau și altele, s-a dovedit că ceea ce scrisese Werth era, din păcate, adevărat.
Soldații sovietici au ajuns la Maidanek în iulie 1944. O săptămână mai târziu, Alexander Werth și alți jurnaliști au făcut un tur al lagărului.
Foto: Keystone/Getty Images

„Prima mea reacție la Maidanek a fost un sentiment de surpriză. Îmi imaginasem ceva teribil și sinistru. Nu a fost deloc așa. De afară părea deosebit de inofensiv. «Asta e ?» a fost prima mea reacție când ne-am oprit la ceea ce părea a fi o mare așezare pentru muncitori. În spatele nostru, la orizont, se zăreau turnurile orașului Lublin. Era mult praf pe drum, iar iarba era de o culoare anostă, verde-gri. Lagărul era separat de drum de câteva garduri de sârmă ghimpată, dar nu arătau neapărat sinistru și așa ceva se putea găsi la orice instituție militară sau semimilitară. Locul era mare, ca un oraș întreg de barăci vopsite într-o nuanță plăcută de verde. Erau atât de mulți oameni în jur, soldați și civili. O santinelă poloneză a deschis poarta din sârmă ghimpată ca să lase mașinile să intre pe strada principală, care avea deoparte și de alta barăci mari, verzi. Am oprit în fața unei barăci pe care scria Bad und Desinfektion II. „«Aici, a spus cineva, erau aduși oamenii care soseau în lagăr.»
Interiorul barăcii era din beton și din pereți ieșeau robinete, iar în jurul camerei erau băncile pe care erau puse hainele ce erau ulterior adunate. Deci ăsta era locul în care erau conduși oamenii. Sau poate erau invitați politicos – «Intrați, vă rog, pe aici». Oare bănuia vreunul ceva, în timp ce se spălau după o călătorie lungă, ce avea să se întâmple câteva minute mai târziu ? Oricum, după ce se spălau, erau rugați să intre în camera următoare ; iar în acest punct chiar și cei mai puțini bănuitori dintre ei începeau să întrebe.. Căci «camera următoare» era formată dintr-o serie de structuri mari din beton, de formă pătrată, fiecare având cam un sfert din mărimea camerei anterioare, însă aceasta nu avea geamuri. Oamenii dezbrăcați (mai întâi bărbații, apoi femeile, după care copiii) erau conduși sau obligați să intre din camera băii în aceste cutii întunecate din beton – cam de 4.5m² – și apoi, cu 200-250 de oameni înghesuiți în fiecare cutie – în care era complet întuneric, cu excepția unei lumini slabe în tavan și vizorul din ușă – începea procesul gazării. La început un aer fierbinte era pompat din tavan după care micile cristale albastre de Cyclon erau împroșcate peste oameni, iar în aerul fierbinte se evaporau rapid. În două până la zece minute toată lumea murea.

Erau șase astfel de cutii de beton – camerele de gazare – una lângă alta. «Aproape 2000 de oameni puteau fi omorâți aici simultan», ne-a spus unul dintre ghizi.
La început totul era foarte greu de priceput, fără un efort de imaginație. Erau câteva structuri anoste de beton care, dacă ar fi avut uși mai largi, ar fi putut fi confundate lejer cu un rând de garaje. Dar ușile – ușile! Erau uși mari de oțel și fiecare avea un zăvor de oțel. Iar în mijlocul ușii era un vizor, un cerc de 8cm în diametru compus din circa 100 de găuri micuțe. Puteau oamenii, aflați în agonia morții, să vadă ochii agentului SS care-i privea cum mor? Oricum, agendul SS nu avea de ce să se teamă: ochiul său era bine protejat de plasa de oțel aflată peste vizor.Dar oare ce gânduri treceau prin mințile acelor oamei în acele minute când cădeau cristalele; putea cineva să mai creadă că acest proces umilitor de a fi băgat într-o cutie și de a sta acolo dezbrăcat, spate în spate cu alți oameni dezbrăcați, are ceva de-a face cu dezinfecția?
[...] Apoi o pată albastră de pe podea mi-a atras atenția. Era foarte vagă, dar încă lizibilă. Cu cretă albastră cineva scrijelise cuvântul «vergast» și desenase deasupra un craniu și două oase încrucșiate. Nu mai văzusem niciodată cuvântul ăsta până acum, dar însemna, în mod evident, «gazați» - și nu doar gazați, ci cu elocventul previz ver în față.
Munca asta-i terminată, urmează alt lot.”

Cruzimea gardienilor cu fustă din cel mai...



Mai mult de 50.000 de prizoniere şi-au găsit sfârşitul în lagărul de concentrare Ravensbruck din Germania nazistă. Călăi le-au fost gardieni-femei care aveau pretenţia să poarte lenjerie intimă roz, să etaleze coafuri perfect aranjate şi flirtau cu membrii SS, dar dincolo de această aparentă feminitate se dovedeau adevărate bestii însetate de sânge, după cum relevă o carte care se va lansa mâine.
"If This Is A Woman: Inside Ravensbruck, Hitler’s Concentration Camp For Women“ (Dacă asta este femeie: Poveşti din Ravensbruck, lagărul de concentrare pentru femei construit de Hitler“) scrisă de Sarah Helm se lansează mâine pe piaţa britanică dezvăluind mărturii ale supravieţuitoarelor din lagărul de concentrare pentru femei Ravensbruck, locul unde au murit în chinuri peste 50.000 de femei.
În spatele ororilor trăite de prizonierele din Ravensbruck, documentate cu ajutorul mărturiilor venite chiar din partea acestora, se află femei-gardian care au dat dovadă de o cruzime fără margini, deşi cele mai multe ar fi părut fiinţe gingaşe, incapabile să omoare o muscă, notează Daily Mail.
Una dintre cele mai temute şi mai detestate femei-gardian de la Ravensbruck era Dorothea Binz, femeia care a avut îndrăzneala să afirme înainte să fie executată, după ce a fost judecată pentru faptele sale groaznice: „Sper că nu veţi crede că am fost toate oameni răi“, au fost ultimele cuvinte ale unei femei care le-a făcut viaţa un iad deţinutelor de la Ravensbruck. Dorothea Binz a fost descrisă de multe dintre supravieţuitoarele din lagărul de concentrare drept „personificarea răului“.
Autoarea se întreabă, la fel ca mulţi alţi care au aflat despre suferinţa de care au avut parte prizonierele de la Ravensbruck, ce fel de femeie putea fi capabilă să comită asemenea atrocităţi împotriva altor femei. Deşi mulţi sunt tentaţi să-şi închipuie că aceste fiinţe groaznice erau dure, masculinizate, un fel de bărbaţi în fuste, adevărul arătat de autoarea Sarah Helm descrie persoane extrem de feminine. Multe erau blonde şi foarte frumoase, îmbrăcate la modă, motiv pentru care erau invidiate de tinerele din oraşul din apropierea lagărului, Furstenberg. În timpul liber, bestiile cu chip de om culegeau flori şi se plimbau cu barca, petreceau şi flirtau cu membrii SS din lagăr, cu care adesea aveau şi relaţii intime.
Gardienii-femei erau responsabili de diverse zone, cum Helene Massar supraveghea atelierul de croitorie, o brută, după cum a fost descrisă de prizoniere, sau Marga Lowenberg, recunoscută pentru frumuseţea sa, dar mai ales pentru felul oribil în care trata deţinutele. În lagăr exista şi un salon de înfrumuseţare, unde gardienele erau răsfăţate şi îngrijite de cosmeticiene şi coafeze selectate din rândul prizonierelor. După orele de relaxare la salon, gardienii cu fustă reveneau la supravegherea deţinutelor, urând, folosind biciul şi asmuţind câinii asupra lor. Aproximativ 3.500 de femei-gardian au muncit la Ravensbruck de-a lungul timpului, iar unele dintre acestea au declarat ulterior că au fost şocate de ororile la care au fost martore.
Johanna Langefeld, primul şef-gardian (Oberaufseherin) a impus o disciplină brutală şi nu pregeta să ţină prizonierele în ploaia rece timp de ore în şir pentru cea mai mică abatere, dar nu a fost cea mai rea dintre ele, informează Daily Mail. Era terifiată de experimentele medicale care implicau disecţii pe viu asupra prizonierelor alese special în acest sens, poreclite „iepuri“, motiv pentru care se pare că ar fi fost considerată prea „moale“. Una dintre secretareale sale şi-a adus aminte că a observat-o în repetate rânduri pe Johanna Langefeld deprimată, fiind sfâşiată între datorie şi ceea ce nu o lăsa conştiinţa să facă, adesea trezindu-se din somn urlând din cauza coşmarurilor.
Pe de altă parte, Binz, poreclită de prizoniere „scorpia blondă“, era cu totul altfel. Aceasta era responsabilă de o secţie unde prizonierele erau pedepsite, loc unde se achita bucuroasă de îndatoririle sale. Deţinutele au învăţat repede că nu trebuie să o privească în ochi, altfel ar fi ajuns să facă baie în apă rece ca gheaţa. Binz era pornită mai ales împotriva prizonierelor din Armata Roşie, „scroafele ruse“ după cum le numea. Una dintre acestea a scris o poezie despre ea în timpul detenţiei, poem care a ieşit la iveală după 70 de ani, când i-a fost citit scriitoarei, în apartamentul din Moscova al fostei prizoniere.
Una dintre primele deţinute de la Ravensbruck, Doris Maase, de profesie medic, şi-a adus aminte de prima sa întâlnire cu Binz, după ce o prizonieră încercase să se sinucidă izbindu-se de un gard electrificat. Binz a fost cea care a oprit-o. „A târât-o pe biata femeie care arăta ca un schelet şi a bătut-o cu un băţ peste coapsele goale. Atâta cruzime venită din partea unei femei atât de tinere m-a impresionat adânc“, a relatat Maase.
Fiica unui pădurar, Binz a crescut jucându-se în pădurile din preajma oraşului Furstenberg, mergea la biserică şi la şcoală, se scălda în lacurile din împrejurimi, la fel ca ceilalţi copii din zonă. Nimic nu dădea de bănuit că este capabilă de un asemenea comportament violent. Numai că, încă de la zece ani Binz a intrat în Liga fetelor germane, unde doctrina a transformat-o încet într-un robot, iar la şcoală învăţa de asemenea să dispreţuiască evreii, la fel ca pe toţi „proscrişii“ societăţii. Problema a apătut când, în adolescenţă, a fost grav bolnavă de tuberculoză şi astfel a lipsit foarte mult de la şcoală, absenţă care i-a furat şansa de a-şi termina studiile. Stigmatizată ca „tuberculoasă“, Binz a fost refuzată de mulţi angajatori, aşa că atunci când i s-a oferit şansa de a fi gardian într-un nou lagăr de concentrare, la numai 19 ani, a îmbrăţişat această oportunitate cu tot sufletul.
Binz nu era singura femeie-gardian atât de temută. Maria Mandl, la numai 23 de ani, care i-a luat locul ca şef al gardienilor lui Langefeld, era renumită pentru cruzimea cu care vâna şi trata toate fetele cu păr creţ sau ondulat. Se plimba printre prizonierele înşirate pentru inspecţie şi dacă prindea vreun cârlionţ rebel o bătea pe „vinovată“ până nu mai mişca, apoi o trimitea să fie rasă pe cap şi venea înapoi să fie dată exemplu celorlalte deţinute, purtând o pancartă pe care scria: „Am încălcat regulile şi mi-am ondulat părul.“
Dincolo de aceste orori a căror autoare era Mandl, prizoniera Maria Bielicka şi-a amintit un episod incredibil relatat o altă prizonieră, care făcea curat în casa unde stătea Mandl.

Cand auzim de lagare de concentrare, primul lucru care se iveste intr-un colt al mintii noastre este chipul dictatorului german Adolf Hitler, care a ordonat masacrarea a milioane de evrei. Ceea ce putin stiu este ca nu Hitler este cel care a pus la punct conceptul de exterminare in masa.

In 1896, Spania avea o problema. Luptatori de guerilla se luptau pentru eliberarea Cubei de sub controlul spaniol. Inspaimantati de posibilitatea pierderii insulei, Spania l-a trimis in Cuba pe generalul “Butcher” (eng. macelar) Wyler, care s-a ridicat la inaltimea poreclei sale. Gandindu-se ca nu avea cum sa faca diferenta dintre civili cubanezi si luptatori de guerilla, Wyler a decis sa inchida intreaga populatia intr-o mica “inventie” de-a sa pe care a numit-o “lagar de reconcentrare”.


Fiind intretinute foarte prost, lipsite de mancare si cu spatiu insufficient, taberele s-au transformat cu rapiditate in locuri de veci. Unii prizonieri mureau de foame, in timp ce altii erau secerati de bolile care faceau ravagii din cauza conditiilor insalubre. Sute de mii de oameni au murit, iar cei care refuzau sa intre in tabere erau executati pe loc.

Aproximativ 400.000 de cubanezi au murit in cadrul Holocaustului Cubanez. In cele din urma, poze cu evenimentul horific au ajuns in America, dezlantuind oprobiul public la adresa Spaniei. Din nefericire, oroarea acelor tabere avea sa fie continuata in secolul urmator de locuri precum Belsen, Gakavo, Chacabuco si Auschwitz.

http://wow.bzi.ro/adevarul-ingrozitor-primele-lagare-de-concentrare-33

http://cultural.bzi.ro/lagarul-de-exterminare-kulmhof-primul-lagar-de-exterminare-23086
Kulmhof (nume oficial complet SS Sonderkommando Kulmhof, Vernichtungslager Kulmhof, Kulmhof an der Nehr) a fost un lagar de exterminare infiintat de Germania nazista situat la 70 de kilometri departare de Łódź, langa un mic sat numit Chełmno nad Nerem (in germana Kulmhof an der Neihr). Acesta se afla intr-o portiune a Poloniei anexata de Germania sub numele de Reichsgau Wartheland in 1939. A fost primul lagar de exterminare, deschis in 1941, pentru a ucide evreii din Ghetoul Łódź si din Warthegau; a fost primul lagar care a folosit gaz otravitor stocat in capsule mici aruncate in camerele de gazare.


Cel putin 153.000 de oameni au murit in acest lagar, in principal evrei din ghetoul Łódź si din regiunile inconjuratoare, impreuna cu romi din Polonia si unii evrei din Ungaria, polonezi, cehi, si prizonieri de razboi sovietici.

http://turism.bzi.ro/lagarul-de-la-auschwitz-birkenau-poate-fi-vizitat-si-virtual-31506

http://cultural.bzi.ro/lagarul-de-exterminare-kulmhof-foto-21734
Kulmhof (nume oficial complet SS Sonderkommando Kulmhof, Vernichtungslager Kulmhof, Kulmhof an der Nehr) a fost un lagar de exterminare infiintat de Germania nazista situat la 70 de kilometri departare de Łódź, langa un mic sat numit Chełmno nad Nerem (in germana Kulmhof an der Neihr). Acesta se afla intr-o portiune a Poloniei anexata de Germania sub numele de Reichsgau Wartheland in 1939. 

A fost primul lagar de exterminare, deschis in 1941, pentru a ucide evreii din Ghetoul Łódź si din Warthegau; a fost primul lagar care a folosit gaz otravitor stocat in capsule mici aruncate in camerele de gazare.

Cel putin 153.000 de oameni au murit in acest lagar, in principal evrei din ghetoul Łódź si din regiunile inconjuratoare, impreuna cu romi din Polonia si unii evrei din Ungaria, polonezi, cehi, si prizonieri de razboi sovietici.

O poartă din fier forjat care purta celebra inscripție „Arbeit Macht Frei”(Munca te eliberează) a fost furată de la intrarea în lagărul de concentrare de la Dachau, în apropiere de Munchen.



Se bănuiește că furtul, care a fost constatat duminică, a fost operat în noaptea de sâmbătă, între orele 23,45 și 5.45, a explicat poliția bavareză. Hoții au trebuit să escaladeze poarta principală, pentru a ajunge la poarta cu inscripția, care măsura 2 metri pe 1 metru. Prada a fost încărcată într-o mașină, mai spune poliția.
Fostul lagăr, care nu are sisteme de securitate electronice, este totuși supravegheat 24 de ore din 24 de către agenți de pază, iar poliția bănuiește că furtul a fost comis când se schimbau turele.
 Lagărul de la Dachau a fost deschis pe 22 martie 1933, la numai două luni după venirea la putere a lui Hitler. El a servit ca model pentru întreaga „Reșea a morții” pusă la cale de cel de-al treilea Reich. La Dachau și-au pierdut viața peste 41 de mii de oameni.
În decembrie 2009, inscripția metalică originală „Arbeit Macht Frei” a fost furată de pe poarta de la intrarea lagărului de la Auschwitz. Instigatorul furtului, un suedez neonazist de 34 de ani, Anders Hogstrom, a fost condamnat la 2 ani și 8 luni de închisoare.

http://www.evz.ro/a-fost-furata-poarta-lagarului-de-la-dachau-cu-inscriptia-arbeit-macht-frei.html

http://dezvaluiribiz.ro/dezvaluirile-unui-supravietuitor-de-la-buchenwald-wansleben/
Geoffroy de Clercy, a supravieţuit în mod miraculos lagărului de concentrare nazist de la Buchenwald – Wansleben (matricolă 31.279). Iată ce a declarat acesta:

“Aveam 22 ani. De 18 luni mă aflam în lagărul de concentrare. Sosit într-adevăr la Buchenwald cu puţin înainte de 1943, am rămas acolo 6 luni lungi timp în care am făcut proba unui spirit de rebeliune faţă de muncile “entwasserung”, kommando-urile “Lopată şi sapă”.

Am devenit în martie – aprilie 1944 un specialist de bilete false “schonung” (bloc de repaus), care îmi permitea de a coborî de la blocul de apel pentru a petrece clandestin ziua în blocul 26 pentru a învăţa germana sau de a face câteva munci.

Dar totul are un sfârşit, şi într-o zi, după ce am fost lovit bine cu bastonul, m-au expediat la kommandoul din Wansleben, orăşel situat între Eisleben şi Halle, în Saxa.

Devenit prin forţa lucrurilor miner de adâncime afectat forezei electrice, timp de un an, cu camarazii mei, am săpat în sare în sălile imense şi de-a lungul galeriilor la 400 de metri sub pământ. O dată terminate, aceste săli au primit maşini – utilaje unde alţi deportaţi fabricau piese de motoare de avion.

La 12 aprilie 1945, în faţa avansării Aliaţilor, SS-iştii s-au decis de a evacua lagărul către est. Coloana noastră a părăsit Wansleben către ora 17, în rânduri de cinci, ţinând pasul, căci nu eram deloc curajoşi. De la ora 8 seara, loviturile de foc provenind din spatele coloanei ne-au intrigat. Am ştiut foarte repede că SS-iştii uciseseră cu un glonte în gât pe cei incapabili de a ţine pasul, mai degrabă cei în vârstă, bolnavii.

Dezvăluirile unui supravieţuitor de la Buchenwald - Wansleben

Mă simţeam incapabil de a merge zile şi nopţi, slăbit şi subalimentat cum eram. De asemenea, am luat repede decizia de a părăsi coloana imediat ce mi se prezintă ocazia.În timpul traversării unui sat, m-am aruncat în culoarul unui imobil. Doi camarazi au venit să mă caute căci santinelele m-au văzut. La ascunzişul nopţii, către ora 9 sau 10 seara am putut să părăsesc coloana, intrând într-o gaură din drum şi de acolo în patru labe am intrat într-o cultură de porumb destul de înaltă. S-au tras câteva rafale de foc dar nu m-au atins; inima îmi bătea puternic: nimic, niciun urmăritor, niciun câine, eram liber! Am respirat puternic şi m-am îndreptat vag către Vest, sperând să cad peste avangarda Aliaţilor, dar aveam să mă întâlnesc cu altceva.

Epuizat, am petrecut noaptea într-o pădure, mai mult bine decât rău. La răsăritul zilei de vineri 13 aprilie, am continuat să mă îndrept spre vest urmând, gravă eroare, un drum de pământ care da într-un drum mic. La o cotitură, m-am găsit în faţa unor militari care se retrăgeau în dezordine către centrul Germaniei. M-am făcut mic, şi m-am pregătit să-i întâlnesc salutându-i politicos când un gradat m-a apostrofat: “Cine eşti? De unde vii? Unde te duci?” I-am răspuns în germana mea stâlcită că fiind prea bolnav, nu am putut urma coloana de evacuare a kommando-ului nostru şi că mă întorceam la lagăr unde fuseseră lăsaţi netransportabilii. Cu stupoare, am descoperit că era vorba de un detaşament de SS, purtând craniul de mort pe cască.

Interlocutorul meu l-a întrebat pe superiorul său: “Ce facem?” Şi ofiţerul i-a răspuns: “Erschiessen sie ihn!”, adică, şi am înţeles bine, “Împuşcaţi-l”. Un SS-ist m-a pus să îngenunchez în groapă, cu spatele la o puşcă cu ţeavă scurtă a cavaleriei franceze model 1916 şi mi-am zis că era prosteşte de a muri de un glonţ franţuzesc. A tras o dată şi m-a zgâriat fără să mă lovească într-adevăr. Am căzut înainte, cu faţa la pământ şi m-am prefăcut mort. Abia am avut timpul de a face o rugăciune: “Dumnezeul meu, primeşte-mă în Paradisul tău”, că un zgomot asurzitor mi-a sunat în cap, lovitura de graţie era pe cale să mă ucidă. Grupa SS şi-a urmat drumul, lăsându-mă imobil, mi-am mişcat degetele şi am simţit iarba îmbibată de sânge, am deschis ochii: nu eram încă mort!

Am tras cu ochiul în spatele meu, nu mai era nimeni. După o scurtă acţiune de graţie în care i-am mulţumit Domnului de a fi deturnat uşor glontele puştii, am explorat stricăciunile: aveam o rană sub urechea stângă şi o plagă la maxilarul stâng, şi sângeram abundent. Înţelegând că era periculos de a rămâne acolo prea mult timp, am fugit pe câmpuri. Atunci m-am odihnit într-o căpiţă de fân cu un deportat pe care l-am întâlnit, de asemenea şi el evadat. Un ţăran ne-a descoperit şi ne-a vânat, ameninţându-ne că va anunţa Vopos (poliţia populară).

Din fericire, nu a făcut nimic. Seara, am ajuns într-o localitate. Încercând să ne dăm seama despre care era vorba, am aflat că era Wansleben. Conştient de pericolele pe care le puteam întâlni la ţară, am mers cu precauţie pe străzile deşertice şi am ajuns la vechiul nostru lagăr şi la netransportabili. Cei mai sănătoşi jefuiseră bucătăria şi ne-a reconfortat o bună supă albă.

A doua zi, nimic, în afară de zgomotul unui tun care se apropia lent. Peste două zile, lagărul a fost eliberat de un detaşament al armatei americane care nu a rămas decât câteva minute şi ne-a sfătuit să mergem la locuitori. Este ceea ce am făcut şi am rămas până la sfârşitul lui mai la un băcan bun unde m-am îngrăşat căci nu cântăream decât 40 de kilograme abia în timpul evadării. Rana mea, îngrijită de o infirmieră din sat (care păstrează, întreaga mea recunoştinţă), s-a vindecat repede.

La sfârşitul lui mai, noi supravieţuitorii din Wansleben, într-un tren de marfă am plecat din Halle, şi şapte zile mai târziu, am ajuns la Luneville. Era la 31 mai 1945, ziua celei de-a 24 mea aniversare. Coşmarul luase sfârşit. Mă aştepta o carieră militară.”

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/interioul-unui-lagar-exterminare

Regimul nazist a înființat primul lagăr de concentrare în 1933, la scurtă vreme după venirea la putere a lui Hitler. Primii internați în aceste lagăre au fost opozanții politici ai noului regim, în speță social-democrații și comuniștii. Ulterior, sistemul se va dezvolta până la 100 de lagăre, împărțite în două tipuri : lagăre pentru muncă forțată, aflate în apropierea fabricilor sau a marilor șantiere industriale, și lagărele de exterminare dedicate exterminării sistematice a evreilor, țiganilor, homosexualilor etc.
Pe măsură ce armatele Aliate se apropiau de victoria finală, soldații ruși, la est, și cei anglo-americani, la vest, au eliberat rând pe rând fiecare lagăr, scoțând la lumină ororile naziste. Primul lagăr eliberat este Maidanek, aflat în estul Poloniei ; armata sovietică ajunge aici în 1944. Alexander Werth, corespondent de război pentru the London Sunday Times și BBC, a însoțit armata sovietică și a descris ceea ce a văzut în lagăr la scurt timp după eliberarea sa.
Lagărul Maidanek a fost înființat de naziști în 1941, la scurtă vreme după cucerirea regiunii poloneze ocupate până atunci de ruși. Scopul principal al acestui lagăr era exterminarea rapidă a evreilor trimiși spre est din Cehoslovacia, Franța, Austria și Olanda. Majoritatea victimelor provenea, însă, din zona din jurul lagărului. Se estimează că 1,5 milioane de persoane au murit la Maidanek în cei trei de ani de funcționare.Însă BBC a refuzat să difuzeze raportul lui Werth, căci descrierea sa era atât de incredibilă încât superiorii săi au crezut că e doar propagandă sovietică. Abia după eliberarea lagărelor Buchenwald, Dachau și altele, s-a dovedit că ceea ce scrisese Werth era, din păcate, adevărat.
Soldații sovietici au ajuns la Maidanek în iulie 1944. O săptămână mai târziu, Alexander Werth și alți jurnaliști au făcut un tur al lagărului.
Foto: Keystone/Getty Images

„Prima mea reacție la Maidanek a fost un sentiment de surpriză. Îmi imaginasem ceva teribil și sinistru. Nu a fost deloc așa. De afară părea deosebit de inofensiv. «Asta e ?» a fost prima mea reacție când ne-am oprit la ceea ce părea a fi o mare așezare pentru muncitori. În spatele nostru, la orizont, se zăreau turnurile orașului Lublin. Era mult praf pe drum, iar iarba era de o culoare anostă, verde-gri. Lagărul era separat de drum de câteva garduri de sârmă ghimpată, dar nu arătau neapărat sinistru și așa ceva se putea găsi la orice instituție militară sau semimilitară. Locul era mare, ca un oraș întreg de barăci vopsite într-o nuanță plăcută de verde. Erau atât de mulți oameni în jur, soldați și civili. O santinelă poloneză a deschis poarta din sârmă ghimpată ca să lase mașinile să intre pe strada principală, care avea deoparte și de alta barăci mari, verzi. Am oprit în fața unei barăci pe care scria Bad und Desinfektion II. „«Aici, a spus cineva, erau aduși oamenii care soseau în lagăr.»
Interiorul barăcii era din beton și din pereți ieșeau robinete, iar în jurul camerei erau băncile pe care erau puse hainele ce erau ulterior adunate. Deci ăsta era locul în care erau conduși oamenii. Sau poate erau invitați politicos – «Intrați, vă rog, pe aici». Oare bănuia vreunul ceva, în timp ce se spălau după o călătorie lungă, ce avea să se întâmple câteva minute mai târziu ? Oricum, după ce se spălau, erau rugați să intre în camera următoare ; iar în acest punct chiar și cei mai puțini bănuitori dintre ei începeau să întrebe.. Căci «camera următoare» era formată dintr-o serie de structuri mari din beton, de formă pătrată, fiecare având cam un sfert din mărimea camerei anterioare, însă aceasta nu avea geamuri. Oamenii dezbrăcați (mai întâi bărbații, apoi femeile, după care copiii) erau conduși sau obligați să intre din camera băii în aceste cutii întunecate din beton – cam de 4.5m² – și apoi, cu 200-250 de oameni înghesuiți în fiecare cutie – în care era complet întuneric, cu excepția unei lumini slabe în tavan și vizorul din ușă – începea procesul gazării. La început un aer fierbinte era pompat din tavan după care micile cristale albastre de Cyclon erau împroșcate peste oameni, iar în aerul fierbinte se evaporau rapid. În două până la zece minute toată lumea murea.

Erau șase astfel de cutii de beton – camerele de gazare – una lângă alta. «Aproape 2000 de oameni puteau fi omorâți aici simultan», ne-a spus unul dintre ghizi.
La început totul era foarte greu de priceput, fără un efort de imaginație. Erau câteva structuri anoste de beton care, dacă ar fi avut uși mai largi, ar fi putut fi confundate lejer cu un rând de garaje. Dar ușile – ușile! Erau uși mari de oțel și fiecare avea un zăvor de oțel. Iar în mijlocul ușii era un vizor, un cerc de 8cm în diametru compus din circa 100 de găuri micuțe. Puteau oamenii, aflați în agonia morții, să vadă ochii agentului SS care-i privea cum mor? Oricum, agendul SS nu avea de ce să se teamă: ochiul său era bine protejat de plasa de oțel aflată peste vizor.Dar oare ce gânduri treceau prin mințile acelor oamei în acele minute când cădeau cristalele; putea cineva să mai creadă că acest proces umilitor de a fi băgat într-o cutie și de a sta acolo dezbrăcat, spate în spate cu alți oameni dezbrăcați, are ceva de-a face cu dezinfecția?
[...] Apoi o pată albastră de pe podea mi-a atras atenția. Era foarte vagă, dar încă lizibilă. Cu cretă albastră cineva scrijelise cuvântul «vergast» și desenase deasupra un craniu și două oase încrucșiate. Nu mai văzusem niciodată cuvântul ăsta până acum, dar însemna, în mod evident, «gazați» - și nu doar gazați, ci cu elocventul previz ver în față.
Munca asta-i terminată, urmează alt lot.”