Lagarele Mortii

Rezumarea primului mesaj :


Amintiri din Auschwitz
La Casa Corpului Didactic Bacau, au fost prezenti, in cadrul unui interesant simpozion, doi supravietuitori ai unor ingrozitoare lagare de exterminare din timpul celui de-al doilea razboi mondial. Scriitorul Oliver Lustig, fost prizonier la Auschwitz si Liviu Beris, incarcerat in lagarul din Transnistria, au evocat, in fraze sobre si alese, amintiri din tragica lor experienta de viata in fata elevilor si profesorilor bacauani, informeaza RomNET. Aceasta actiune face parte din Programul de formare continua “Rasism, xenofobie, antisemitism - probleme educationale; Holocaustul”, acredidat de Ministerul Educatiei si Cercetarii si destinat profesorilor de istorie si stiinte sociale din Bacau. Programul a fost initiat de prof. Gabriel Stan, directorul CCD Bacau care a avut si fericita initiativa de a invita pe cei doi supravietuitori. Este o premiera pentru municipiul Bacau un asemenea simpozion. Cei doi invitati au emotionat asistenta cu intamplari neverosimile. De la Cluj, de unde a plecat Oliver Lustig, au fost trimisi in lagarul de la Auschwitz 17.000 de evrei. S-au mai intors circa 2.000. Din acest lagar, majoritatea a murit. Lagarul a existat pana in ziua de 27 ianuarie 1945. A fost momentul final al celui mai ingrozitor lagar de concentrare din Europa. Descrierile facute de Oliver Lustig, sunt stiintifice (cu diapozitive) si rostite, aproape, cu detasare: “Una din secventele cele mai teribile pentru existenta mea, a fost drumul de la Cluj la Auschwitz. Degradarea umana a inceput in vagoanele de vite, unde eram inghesuiti, impreuna cu tot calabalacul. Rusinea si umilinta a inceput de atunci”. Sosirea la destinatie parea sfarsitul unui calvar. De fapt el de abia incepea: “La Auschwitz, 2 medici SS-isti examinau detinutii sositi cu transporturile. Detinutii trebuiau sa treaca prin fata unuia dintre medici, care lua pe loc o hotarare, facand un semn cu mana. Cei apti pentru munca erau trimisi in lagar. Ceilalti erau trimisi imediat la instalatiile de exterminare. Copii in varsta frageda erau exterminati fara exceptie, deoarece nu erau in stare sa munceasca. La Auschwitz cautau sa insele detinutii lasandu-i sa creada ca ii duc la deparazitare. Nu este adevarat ca ofiterii SS veneau cu cainii asa cum se arata in filme. Remuscarea mea este ca, in gara Auschwitz, ca aici m-am despartit de mama si fratii mei fara sa-i imbratisez. Despartirea a durat putin si fara lacrimi. Dupa care au plecat linistiti spre camerele de gazare”. Pentru a destinde atmosfera in timpul trierii detinutelor care soseau cu trenurile pe atunci, adica in iunie si iulie 1944, o orchestra formata din detinute tinere si dragute, fete in bluze albe si fuste bleumarin, canta arii vesele din opereta “Vaduva vesela”, barcalora din “Povestirile lui Hoffman” etc. Noilor sositi li se spunea ca merg intr-un lagar de munca. Deoarece inca nu fusesera in lagar si nu vedeau decat estrada inconjurata de verdeata unde canta orchestra, nu puteau sa-si imagineze, desigur, ceea ce ii astepta. Detinutele triate pentru camerele de gazare, adica batranele, copiii si mamele, erau duse intr-o cladire din caramida rosie, pe care se afla inscriptia “Baie”. Aici li se ordona sa se dezbrace si, inainte de a intra in pretinsa camera de dusuri, li se inmana un prosop. Mai tarziu, in timpul marilor transporturi din Ungaria nu mai ramanea timp pentru masuri de camuflare. Atunci li se ordona cu brutalitate sa se dezbrace. Oliver Lustig spune ce insemnau ultimele clipe pentru detinuti, pentru cei aproape 2000 de detinuti cat incapeau intr-o sala: “Odata ajunsi in camera de exterminare, se introduceau granule de Cyclon B. In combinatie cu aerul dadea un gaz mortal. In functie de conditiile atmosferice, oamenii mureau dupa 3-15 minute. Se stia ca oamenii erau morti atunci cand tipetele lor incetau. De obicei se astepta o jumatate de ora inainte de a deschide usile si de a scoate cadavrele. Dupa ce cadavrele erau scoase, companii speciale de munca le luau inelele si smulgeau dintii de aur din gurile cadavrelor”. Ce a insemnat lagarul Auschwitz pentru Oliver Lustig: “Batai, foamete, torturi si asasinate erau fenomene obisnuite, erau lucruri obisnuite. Pentru mine au fost niste socuri formidabile. De la rotocoalele de fum din crematoriu si pana la locul de dormit. de pilda acesta era un loc supraaglomerat, unde oamenii nu stareau culcati, stateau in rand, in fund, cu picioarele desfacute ca sa mai incapa si urmatorul. Iar seara, cand voiam sa ne culcam si cineva voia sa se intoarca, se intorcea tot randul, de la un cap la altul. Mancarea aproape ca nu exista. Era un amestec bazat in special pe sfecla furajera. De nemancat! Cum se manca? Eram incolonati cate cinci si primul din fata primea un fel de farfurie mai mare, un bol de lut in care se punea un polonic de ciorba. El avea dreptul sa ia cinci sorbituri si apoi o dadea urmatorului, care, la randul lui, o dadea urmatorului”. O experienta terefianta. Liviu Beris, incarcerat in lagarul din Transnistria, a aratat ca, decenii in sir, in timpul regimului comunist, s-a trecut cu vederea ori s-a minimalizat situatia grava a evreilor, ca minoritate etnica, in anii celui de-al doilea razboi mondial, pentru ca, dupa 1989, sa aiba loc dispute in materie nu atat intre istorici, cat mai ales intre politicieni si formatori de opinie. Liviu Beris a rostit cateva adevaruri dureroase: in Transnistria au fost deportati, in 1941 si 1942, 180.000 de evrei romani; guvernul antonescian (a carui politica de stat era de in mod explicit antisemita) este responsabilul direct pentru aceasta actiune; cea mai mare parte a intelectualitatii romanesti din perioada interbelica avea pozitii mai mult sau mai putin anti-evreiesti. Liviu Beris a prezentat un film despre nenorocirile din acea vreme din care reiesea clar pozitia programatic antisemita a conducatorului de atunci al statului. Numai evolutia defavorabila a situatiei de pe front a facut ca Antonescu sa-si schimbe pozitia, ceea ce a dus la supravietuirea evreilor ramasi in Vechiul Regat (si care se aflau si ei pe lista mortii). Nu trebuie insa uitati - a aratat Beris - si acei romani care au salvat evrei, cum ar fi locotenentul Ioan Popescu (care a salvat 4.300 de evrei destinati impuscarii) sau primarul Cernautiului, Popovici, care a salvat 20.000 de evrei de la deportarea in Transnistria. Liviu Beris a povestit intamplari zguduitoare despre crimele la care s-au dedat ofiteri romani. Martor la scene inumane, el a inteles ca lagarele de concentrare sunt un “complex hibrid de ne-oameni, de victime si calai”. Simpozionul de la Casa Corpului Didactic s-a inscris pe doua dimensiuni (care corespund, de altfel, obiectivelor programului de formare): pe de o parte, rememorarea unui trecut tragic si, poate mai ales, asumarea lui franca, nu doar cu jumatate de gura; pe de alta parte, recunoasterea necesitatii unei educari corespunzatoare a generatiilor tinere, pentru ca ororile comise cu saizeci de ani in urma sa nu se repete. Toate acestea intr-un climat national care pare mai favorabil ca niciodata asumarii trecutului.
http://www.cronicaromana.ro/amintiri-din-auschwitz.html

http://dezvaluiribiz.ro/lagarul-de-la-dachau/
În 1933, s-a deschis primul lagăr de concentrare nazist: Dachau. Heinrich Himmler, pe atunci şeful poliţiei din Munchen, a deschis oficial Dachau ca fiind “primul lagăr de concentrare pentru prizonierii politici”. El a fost instalat în clădirile unei uzine de muniţii abandonată, în partea de nord-est a oraşului german Dachau, la aproximativ 15 km nord – vest de Munchen, în Bavaria.

În primul an, lagărul număra circa 4800 de prizonieri, iar patru ani mai târziu a ajuns la 13.260 de persoane. La origine, prizonierii erau în principal militari, din partidele de stânga, comunişti, social – democraţi şi alţi opozanţi politici germani ai regimului nazist. Dar imediat, au fost internate şi alte grupe de prizonieri la Dachau, ca de exemplu “Martorii lui Jehova”, ţigani, homosexuali, criminali, recidivişti etc.

În timpul primilor ani, numărul evreilor internaţi la Dachau a fost relativ redus. La începutul anului 1937, SS-ul, folosind munca prizonierilor, a început ridicarea unui mare complex de construcţii pe situl lagărului de origine. Internaţii au început prin distrugerea vechii uzine de muniţii, în condiţii teribile de lucru. Construcţia a fost oficial terminată la jumătatea lunii august 1938, şi arhitectura lagărului a rămas în mod esenţial neschimbată până în 1945. Dachau a fost în funcţiune pe întreaga perioadă a celui de Al Treilea Reich.

Numărul prizonierilor de la Dachau a crescut în acelaşi timp cu creşterea persecuţiilor evreilor, şi, la 10 şi 11 noiembrie 1938, în urma “Nopţii de cristal”, au fost internaţi peste 10. 000 de evrei. (Majoritatea din aceşti evrei au fost însă eliberaţi în câteva săptămâni sau luni care au urmat). Lagărul de la Dachau era cunoscut de asemenea ca un centru de antrenament pentru gărzile SS din alte lagăre, şi organizarea şi rutina de la Dachau serveau ca modele pentru toate lagărele de concentrare naziste.

Lagărul de la Dachau
Poarta Lagărului de concentrare Dachau
Lagărul era împărţit în două secţiuni – zona lagărului şi zona cuptorului crematoriului . Zona lagărului consta în 32 de barăci, din care una servea membrilor clericilor închişi datorită opoziţiei lor faţă de regimul nazist şi o alta era rezervată pentru experienţe medicale. Administraţia lagărului era situată în corpul de gardă alături de intrarea principală. Zona lagărului comporta de asemenea construcţii de susţinere logistică cu bucătării, spălătorie, duşuri şi alte ateliere, cât şi cu un bloc pentru închisoare (Bunker). Curtea situată între închisoare şi bucătăria centrală era folosită pentru execuţiile sumare ale prizonierilor. Lagărul era înconjurat cu sârmă ghimpată şi cu un şanţ adânc.

În 1942, zona cuptoarelor crematoriilor a fost construită în apropiere de lagărul principal. Ea cuprindea vechiul cuptor cremator şi pe cel nou (baraca X) căreia i s-a adăugat o cameră de gazare. Nu există nicio probă formală că aceasta a funcţionat!

Periodic, prizonierii suportau o “selecţie.” Cei care erau consideraţi prea bolnavi sau prea slabi pentru a continua munca erau trimişi în centrul de exterminare de “eutanasie” de la Hartheim, în apropiere de Linz, în Austria. Mai multe mii de prizonieri de la Dachau au fost asasinate la Hartheim. De altfel, SS-iştii au folosit lagărul din zona celor patru crematorii ca situri de exterminare pentru prizonieri.

La Dachau, ca şi în alte lagăre naziste, medicii germani s-au dedat unor experienţe medicale pe prizonieri: experienţe de înaltă altitudine într-o cameră de decompresie, experienţe asupra malariei şi tuberculozei, experienţe de hipotermie şi teste medicale pe medicamente noi. Prizonierii erau de asemenea constrânşi de a testa metode pentru a face apa de mare potabilă sau pentru a opri hemoragiile prea importante. Sute de prizonieri au murit sau au rămas handicapaţi ca urmare a acestor experienţe.

Prizonierii de la Dachau au fost supuşi la muncă forţată. Mai întâi, au fost folosiţi pentru a face să funcţioneze lagărul, în diverse proiecte de construcţii, şi în mici industrii artizanale care se desfăşurau chiar în lagăr. Alţii lucrau în kommando-urile exterioare. Prizonierii construiau drumuri, lucrau în cariere de piatră, drenau râuri etc. În timpul războiului, munca forţată folosită de prizonierii din lagărele de concentrare a căpătat o importanţă din ce în ce mai mare pentru producţia germană de armament.

Lagărele auxiliare

În timpul verii şi toamnei anului 1944, pentru a creşte producţia de război, lagărele satelit aflate sub administraţia celui din Dachau au fost create în apropierea uzinelor de armament în Germania de Sud. Dachau poseda peste 30 de lagăre auxiliare de mari dimensiuni în care lucrau 30.000 de prizonieri, aproape în exclusivitate pentru armament. Mii de prizonieri au murit din cauza epuizării de muncă.

Eliberarea lagărului Dachau

Pe măsură ce forţele aliate înaintau spre Germania, germanii au început să-i deplaseze pe prizonierii din lagărele de concentrare apropiate de front în scopul de a nu fi eliberaţi. Convoaie din lagărele evacuate au sosit continuu la Dachau. Suprapopularea a provocat o deteriorare dramatică a condiţiilor de viaţă. După mai multe zile de călătorie, cu puţină apă sau chiar fără şi mâncare la fel, prizonierii soseau slăbiţi şi epuizaţi, aproape morţi. Tifosul reprezenta repede o mare problemă, gravă, din cauza suprapopulării, a condiţiilor sanitare rele şi a stării de slăbiciune a prizonierilor.

La 26 aprilie 1945, în momentul apropierii trupelor americane, existau 67.665 de prizonieri înregistraţi la Dachau şi în lagărele sale auxiliare. Printre ei, 43. 350 erau clasaţi în categoria de prizonieri politici şi 22.100 erau evrei, restul aparţinând diferitelor alte categorii. În acea zi, germanii au forţat peste 7000 de prizonieri, în principal evrei, de a părăsi lagărul într-un marş al morţii de la Dachau la Tagernsee, în Sud. În timpul acestui marş, germanii au ucis pe toţi prizonierii care nu mai erau în măsură să continue. Mulţi au murit de asemenea de foame, de frig sau de epuizare.

La 29 aprilie 1945, forţele americane au eliberat lagărul. În timp ce se apropiau de Dachau, au găsit 39 de vagoane pe calea ferată pline de cadavrele care veneau din lagăr, toate aflate într-o stare de descompunere avansată. La începutul lunii mai 1945, forţele americane au eliberat prizonierii trimişi pe drumuri. Numărul persoanelor deţinute de la Dachau între 1933 şi 1944 a depăşit 188.000. Numărul prizonierilor care au murit în lagăr şi în cele auxiliare între iunie 1940 şi mai 1945 a fost de cel puţin 28.000, număr la care trebuie adăugat cel al prizonierilor morţi între 1933 şi la sfârşitul anului 1939. Dar probabil că nu se va cunoaşte niciodată numărul total al victimelor din complexul concentraţional de la Dachau.

Prizonieri celebri la Dachau

Printre prizonierii cei mai celebri ai lagărului, figurau familia regală din Bavaria (Wittelsbach), Georges Charpak, ducii de Hohenberg, jurnaliştii Fritz Gerlich şi Louis Terrenoire (ministru al lui DeGaulle, mai târziu), generalul Charles Delestraint (erou al Rezistenţei franceze şi primul şef al Armatei secrete în Franţa), Georg Elser (care a încercat să-l asasineze pe Hitler cu ajutorul unei bombe la 9 noiembrie 1939 la Munchen), cardinalul polonez Adam Kozlowiecki, pictorul Zoran Muşici, scriitorul Ernest Geval etc. Cu toţii au pierit la Dachau. Carl von Ossientzkg, care a luat premiul Nobel pentru Pace, a murit bolnav şi de epuizare!

Lagărul de la Dachau 2
Procesul de la Dachau – judecătorii tribunalului militar american
Tribunalul militar de la Dachau

A fost creat după Al Doilea Război Mondial prin departamentul procurorului Armatei a 3-a SUA în vederea de a urmări criminalii de război “minori” arestaţi în sectoarele de ocupaţii americane în Germania şi în Austria, cât şi pe cei acuzaţi de crime de război contra civililor şi soldaţilor americani.

Acest tribunal, mai puţin cunoscut, a judecat 1672 de germani acuzaţi de crime de război în 489 de procese distincte. Contrar Tribunalului de la Nurenberg care era compus din judecători venind de la patru naţionalităţi diferite, acest tribunal era compus exclusiv din judecători americani. Din acest motiv acest tribunal poate fi comparat cu 12 procese de la Nurenberg care au urmat procesul principal şi care era de asemenea sub conducerea SUA.

Procesul s-a ţinut în incinta lagărului de concentrare de la Dachau. Unul dintre procesele cele mai celebre pe care le-a cunoscut acest tribunal este cel al procesului masacrului de la Malmedy, care a avut drept obiectiv de a judeca Waffen SS-urile considerate ca responsabile de masacrul din 17 decembrie 1944, de la Malmedy. Acuzatul cu gradul cel mai ridicat era generalul SS Sepp Dietrich. La sfârşitul lui ianuarie 1945, a primit ordinul de a se reîntoarce pe frontul de Est, în Ungaria, contra românilor, unde trebuia să lanseze o ofensivă între lacurile Balaton şi Veleneze pentru a elibera trupele germane încercuite de sovietici şi români la Budapesta. Ofensiva lui a eşuat însă.

Dachau, primul lagăr de concentrare nazist
Primul lagăr de concentrare nazist a fost deschis în anul 1933, la scurt timp după ce Adolf Hitler devine cancelarul Germaniei. Aflat în sudul Germaniei, la Dachau erau închişi iniţial prizonieri politici, însă între timp sunt aduşi aici mii de evrei, dar şi alte persoane considerate nepotrivite pentru Germania pe care Hitler voia să o creeze. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial prizonierii de la Dachau care puteau munci erau folosiţi ca sclavi pentru fabricarea de arme şi alte materiale utile războiului.
Adolf Hitler devine cancelarul Germaniei  pe 30 ianuarie 1933, iar în luna mai a aceluiaşi an se deschide primul lagăr de concentrare nazist în oraşul Dachau, lângă München, în sudul Germaniei. Lagărul a fost creat iniţial pentru prizonierii politicii, majoritatea persoanelor închise acolo fiind comunişti. Primul comandant de la Dachau a fost Hilmar Wäckerle membru SS.
De la bun început condiţiile din lagăr au fost extrem de dure. În data de 25 mai 1933, Sebastian Nefzger un învăţător din Münchenmoare în lagărul din Dachau. Ofiţerii SS au declarat că Nefzger s-a sinucis, însă în urma autopsiei s-a constatat că decesul a survenit în urma unor lovituri puternice.  Procuratura din München i-au acuzat pe Hilmar şi pe subalternii săi de crimă. Imediat după aceea Hitler emite un edict conform căruia Dachau şi alte lagăre de concentrare nu se supuneau legii germane, ofiţerii SS putând să conducă lagărele şi să aplice pedepsele pe care le considerau necesare.
În iunie 1933, Theodor Eicke îl înlocuieşte pe Hilmar şi devine al doilea comandant al lagărului de concentrare de la Dachau. Eicke se impune rapid şi stabileşte un set de reguli foarte stricte pentru lagăr. Prizonierii care încălcau aceste reguli primeau pedepse foarte dure. Cei ce încercau să evadeze erau executaţi pe loc. Prizonierii nu aveau dreptul de a se apăra sau de a protesta împotriva acestor reguli. Setul de reguli gândit de Eicke a servit ca model pentru toate lagărele de concentrare de mai târziu.
În noiembrie 1938, măsurile împotriva evreilor au luat o turnură violentă. În noaptea de 9 noiembrie, numită şi “Noaptea de Cristal”, sinagogile din Germania şi Austria sunt arse, iar casele şi şcolile evreilor sunt vandalizate. Peste 30.000 de evrei sunt arestaţi şi închişi dintre care 11.000 ajung la Dachau.
În toamna anului 1939, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, prizonierii de la Dacahu sunt trimişi la Buchenwald şi în lagărele din Mauthausen şi Flossenbuerg. Dachau este folosit la începutul războiului ca tabără de antrenament pentru “Waffen-SS” o unitate de elită a SS-ului. După 1940, Dachau este transformat din nou în lagăr de concentrare, iar condiţiile devin din ce în ce mai greu de suportat. Lagărul fusese creat pentru 6.000 de persoane, însă în 1944 aici erau închişi aproximativ 30.000 de prizonieri.
În plin război Hitler ajunge la ideea că “problema evreiască” nu va lua sfârşit decât odată cu eliminarea definitivă a evreilor din Europa.  De asemenea trebuiau  eliminate şi alte persoane care nu erau potrivite pentru Germania lui Hitler. Artişti, intelectuali, comunişti şi multe alte persoane care se opuneau ideologiei naziste, persoane cu handicap fizic sau mental sau diferite alte persoane care erau considerate impure din punct de vedere fizic sau moral. Între anii 1941 şi 1944 câteva mii de astfel de persoane impure prizoniere la Dachau au fost trimise la Hartheim în Austria şi  executate prin expunerea la gaze letale.  De asemenea bolile, malnutriţia,  munca silită şi experimentele medicale au dus la creşterea numărului de prizonieri decedaţi în lagărul de concentrare de la Dachau.
În aprilie 1945, cu câteva zile înainte de sosirea forţelor Aliate, ofiţerii SS au forţat 7.000 de prizonieri de la Dachau să se alăture unui marş de 6 zile până la Tegernsee. Cei ce nu puteau ţine pasul erau execuati pe loc. Alţii au murit de foame sau de oboseală.
În data de 29 aprilie 1945, trupele Statelor Unite ale Americii au intrat în Dachau, unde au găsit mii de prizonieri. Soldaţii americani au descoperit de asemenea şi câteva vagoane de tren în care erau ascunse cadavrele prizonierilor. Cei ce au supravieţuit marşului către Tegernsee au fost eliberaţi de trupele americane pe 2 mai acelaşi an.
În timpul în care Dachau a funcţionat ca lagăr de concentrare, peste 200.000 de prizonieri au fost înregistraţi  aici. Însă un număr inestimabil de oameni nu au fost niciodată înregistraţi astfel că este imposibil să ştim câţi oameni au trecut porţile lagărului de concentrare de la Dachau, câţi au murit aici şi câţi au supravieţuit.

http://www.dcnews.ro/drama-copiilor-romani-de-la-auschwitz-injec-ii-cu-benzina-in-cap-i-opera-ii-fara-anestezie_455537.html

Doctor Mengele. Când îi aud numele, ochii lor se fixează în trecut. Amintirile curg și încă dor. Chinurile din infernul de la Auschwitz nu se uită. Zeci de perechi de gemeni români au fost supuşi unor experimente crunte, ordonate de criminalul nazist Joseph Mengele. 

Descoperire cutremurătoare lângă fostul lagăr de concentrare de la Sobibor. Ce au vrut naziştii să ascundă?

Arheologii care fac cercetări pe locul fostului lagăr de concentrare Sobibor, din estul Poloniei, au descoperit rămăşiţele unor camere de gazare pe care naziştii încercaseră să le ascundă.
Armata germană a vrut să şteargă urmele atrocităţilor comise la Sobibor, unde aproximativ 250.000 de evrei au fost ucişi.
Naziştii au închis lagărul în urma revoltei din 14 octombrie 1943, au demolat camerele de gazare şi au turnat un drum de asfalt deasupra ruinelor.
Acum, arheologii au săpat sub acest drum de asfalt şi au găsit straturi de cărămizi, pe locul unde probabil se aflau pereţii camerelor de gazare.
Pereţii sunt bine conservaţi şi oferă o imagine destul de clară privind dimensiunile încăperilor de gazare, istoricii putând astfel estima mai corect numărul oamenilor ucişi aici.
Pe lângă zidurile acestea, arheologii au mai găsit diferite obiecte îngropate în apropiere, printre care şi o verighetă cu o inscripţie în ebraică.
Potrivit istoricilor, există puţine informaţii despre ce s-a întâmplat în lagărul de la Sobibor, pentru că naziştii au şters urmele, iar supravieţuitorii din lagăr sunt foarte puţini.
Wojciech Mazurek, unul dintre arheologi, spune că până acum au fost descoperite 8 camere de gazare.
Revolta de la Sobibor, care a dus la închiderea lagărului, a fost organizată de prizonieri evrei şi de ofiţeri evrei din armata sovietică închişi aici.
Atunci 300 de deţinuţi au reuşit să evadeze, dar cei mai mulţi au fost prinşi şi ucişi. La sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial doar 50 dintre evadaţi mai erau în viaţă.

http://wow.bzi.ro/top-5-cele-mai-mari-criminale-naziste-din-istorie-povestea-cutremuratoare-a-ingerului-blond-de-la-auschwitz-597
 
 Juana Bormann

Avand doar 1,52 metri inaltime, Juana Bormann a fost gardian in mai multe lagare de concentrare naziste. In luna martie a anului 1942, Bormann a fost una dintre femeile selectate sa se ocupe cu paza la Auschwitz in Polonia. Supranumita „Femeia cu caini", Juana Bormann avea o placere macabra de a intarata cainii sa-i atace pe prizonieri, pana sfasiau carnea de pe ei. Ea a fost condamnata la moarte prin spanzurare si executata la 13 decembrie 1945. Ultimele ei cuvinte au fost „Si eu am sentimente".

Maria Mandel

Aceasta „Aufseherin", denumirea pentru insotitoarele din lagarele naziste, era agera la minte si foarte ticaloasa. Ii placea foarte mult muzica clasica, pe care o asculta atunci cand selecta femeile si copiii pe care ii ducea la camera de gazare. Poreclita „Bestia", avea o placere de a omori oameni prin gazare, fiind direct responsabila de moartea a peste 500.000 de femei. Mandel a fost arestata la 10 august 1945, iar in urma interogarii s-a constatat ca era foarte dedicata muncii pe care o presta in lagare. Maria Mandel a fost condamnata la moarte prin spanzurare si executata la 24 ianuarie 1948, potrivit historia.ro.
Herta Bothe

Cunoscuta ca si „Femeia sadica din Stutthof", Herta a pretins ca a fost fortata sa lucreze intr-un lagar, altfel ar fi ajuns prizoniera. Herta Bothe a ramas in istorie deoarece a comis multe crime si a batut prizonieri bolnavi si fara aparare. Bothe a fost arestata de catre trupele britanice, dar a petrecut in inchisoare aproximativ 10 ani, fiind eliberata la 22 decembrie 1951. Dupa Razboi, ea s-a maritat si si-a schimbat numele in Herta Lange. „Femeia sadica" a acordat, in anul 2004, un interviu presei internationale, spunand urmatoarele: „Am facut vreo greseala? Nu cred. Probabil greseala mea a fost ca am muncit intr-un lagar de concentrare. Dar nu am avut de ales, daca nu ma duceam sa lucrez acolo, deveneam prizoniera intr-un lagar".

Ilse Koch

Ilse Koch nu lucra, ca si celelalte femei, intr-un lagar, ci era sotia lui Karl Koch, comandantul lagarului Buchenwald. Supranumita „Vrajitoarea de la Buchenwald", sotia comandantului Koch se imraca sumar cand isi vizita sotul, pentru a-i face pe prizonieri sa se uite dupa ea. Cei care intorceau capul dupa Ilse erau impuscati pe loc. Ea a fost acuzata si pentru faptul ca ii obliga pe prizonieri sa se violeze intre ei, in vazul tuturor. In plus, ea facuse o obsesie din a pastra bucati din pielea prizonierilor morti, din care creea abajururi pentru lampile nazistilor. Ilse Koch a fost judecata, in anul 1947, de catre un tribunal american si condamnata la inchisoare pe viata. La 1 septembrie 1967, „Vrajitoarea de la Buchenwald" s-a sinucis in inchisoare spun cei de la Cultural BZI.

Irma Grese

Supranumita „Frumoasa bestie", Irma Grese este, probabil, cea mai periculoasa nazista din istorie. Ea si-a „cistigat" acest renume deoarece era considerata a fi foarte frumoasa, dar si foarte salbatica. Ea a fost una dintre putinele femei care au obtinut o functie de conducere intr-un lagar de concentrare, folosindu-si puterea in cele mai rele scopuri posibile. Ea era cunoscuta ca fiind foarte dura cu prizonierii si apeland la mai multe tipuri de tortura: ii biciuia pana se stingeau din viata sau asmutea cainii pe ei pana cand prizonierii ramaneau fara piele. In plus, ea gaza prizonierii sau ii impusca, neavand remuscari. Irma Grese a fost executata in aceeasi zi cu Juana Bormann.

Camere de gazare ale lagărului nazist, descoperite de arheologi în estul Poloniei (VIDEO)

Arheologii au descoperit în estul Poloniei locul exact unde se aflau camerele de gazare ale lagărului nazist Sobibor, acolo unde au fost uciși aproximativ 250.000 de evrei, scrie Russia Today. 

După o revoltă în lagăr, ce a avut loc în 14 octombrie 1943, naziştii au vrut să şteargă urmele operaţiunii de exterminare aşa că au distrus cu buldozerele infrastructura lagărului. După ce şeful trupelor SS, Heinrich Himmler, a ordonat distrugrea lagărului, pe locul acestuia a fost turnat un drum de asfalt.

Scroll pentru video

Revolta din lagărul Sobibor a făcut posibilă evadarea a peste 300 de evrei şi prizonieri de război sovietici, din care doar 50 au reuşit să supravieţuiască.

Anunţul descoperirii camerelor de gazare a fost făcut de institutul Yad Vashem din Ierusalim, al cărui cercetător-șef David Siberklang a calificat-o drept "de importanță maximă în cercetarea Holocaustului".

Gardian de la Auschwitz anchetat de procurorii germani pentru complicitate la crimă
Procurorii din Germania l-au acuzat pe un bărbat în vârstă de 93 de ani de complicitate la omor. Fost gardian SS la lagărul de concentrare de la Auschwitz, omul este considerat responsabil de moartea a 300.000 de oameni, relatează „The Guardian”.

Oskar Groening este acuzat pentru a fi ajutat la funcţionarea lagărului de concentrare din Polonia din perioada ocupaţiei, între mai şi iunie 1944, când 425.000 de evrei din Ungaria erau aduşi aici. Dintre aceştia, cel puţin 300.000 au fost gazaţi imediat.
Groening se ocupa şi de bunurile furate de la victimele din lagăr, iar procurorii spun că, printre altele, era responsabil şi cu colectarea banilor găsiţi la victime.
„A ajutat regimul nazist să beneficieze din punct de vedere economic şi a sprijinit crimele sistematice”, au declarat procurorii din Hanovra.
Avocatul lui Groening, Hans Holtermann, a refuzat să facă orice fel de comentariu cu privire la acuzaţii.
Groening, în schimb, a vorbit deschis despre vremea când era gardian şi a spus că deşi a fost martor la comiterea unor atrocităţi teribile, el personal nu a comis nicio crimă.
În 2005, a declarat pentru „Der Spiegel” că îşi aminteşte de un incident când a auzit un bebeluş plângând. „Am văzut alt soldat SS care a luat bebeluşul de picioare. L-a dat cu capul de partea metalică a unui camion până când a tăcut.”
Groening, care locuieşte în regiunea Hanovra, este unul dintre cei 30 de foşti gardieni la Auschwitz despre care anchetatorii federali au declarat că procurorii ar trebui să îi urmărească.
Groening este cel de-al patrulea caz investigat în Hanovra: două au fost abandonate întrucât s-a considerat că suspecţii nu sunt apţi pentru a fi judecaţi, iar altul a fost închis din cauză că suspectul a murit.
Avocatul Holtermann a declarat că sănătatea clientului său este bună.
Thomas Walther, care reprezintă 20 de victime de la Auschwitz şi familiile lor în procesul împotriva lui Groening, a spus că era ultima lor şansă „de a face dreptate faţă de unul dintre membrii SS care au jucat un rol în uciderea rudelor lor”. „Mulţi dintre co-reclamanţi se numără printre ultimii supravieţuitori de la Auschwitz”, a declarat el pentru Associated Press.

http://www.gandul.info/international/interviul-integral-acordat-de-un-fost-gardian-ss-din-lagarul-de-concentrare-auschwitz-birkenau-le-ziceam-evrei-imputiti-n-am-putut-salva-niciunul-foto-in-articol-jakob-w-in-1941-si-in-zilele-noastre-13214807
[*]
Acum, la cei 91 de ani ai săi, Jakob îşi trăieşte bătrâneţea liniştit într-un oraş din sudul Germaniei, într-o casă cu ziduri albe, luminoase şi grădină cu trandafiri. A aflat recent că procurorii din Stuttgard au renunţat la cazul construit împotriva lui. Bătrânul, care deja a fost condamnat de o instanţă poloneză în anul 1948, nu poate fi pedepsit pentru a doua oară, relatează Der Spiegel.



Îmbrăcat în blugi şi cămaşă cu carouri, aşezat pe canapeaua din piele neagră, Jakob îşi rememorează trecutul în faţa unui jurnalist. Nu se teme să vorbească, să povestească varianta sa. Nu se consideră vinovat pentru nimic: "Nu am lovit, bătut sau ucis pe nimeni. Nu mă simt ca un criminal doar pentru că a trebuit să le fiu gardian", a spus el în timpul interviului acordat publicaţiei germane. 
Când aţi aflat prima dată despre camerele de gazare?
Când vezi atât de multe trenuri venind, atâţia oameni, nimeni nu poate spune nimic. Cu toţii ştiau despre asta.
Aţi intrat vreodată într-o astfel de cameră?
O singură dată. Am fost acolo cu o echipă de topografi. Am fost delegat să-i supraveghez. Asta se petrecea în 1943 sau 1944.
Cât de mare era camera respectivă?
Aproape cât întreaga mea casă, care are 90 de metri pătraţi. Adică, atunci când sosea un tren, cu 200 sau 300 de persoane, atunci, dacă erau prea mulţi, trebuia să aştepte afară.
Dvs puteaţi vedea asta?
Trebuia să aştepte în faţa camerei de gazare cam o oră. Apoi, erau conduşi înăuntru. Se auzeau ţipete, dar ei, gardienii SS... Adică, aşa era. Aşa se întâmpla.
Ce vă trecea prin minte când stăteaţi alături de topografi în camera de gazare?
Vă puteţi imagina că era o încăpere mare. Era un buncăr din beton. Afară erau nişte burlane; nu mai ştiu dacă erau patru sau şase. Pe acolo aruncau „conservele”.
Vreţi să spuneţi că trupele SS aruncau înăuntru recipiente cu Zyklon B? (pesticid pe bază de cianură, n. red)
Da, bineînţeles. Stând sus, în turnul de supraveghere, puteai vedea asta. Întotdeauna venea o maşină cu doi bărbaţi înăuntru. Conduceau direct într-acolo şi îi vedeai că fac ceva şi imediat ştiai: era „echipa de exterminatori”.
La Auschwitz, o săptămână lucram în tura de zi, iar o săptămână în cea de noapte, apoi, în cea de-a treia săptămână, mergeam cu muncitorii în afara lagărului.
În timpul turelor, stăteaţi singur în turn?
Da, dar în timpul turelor de noapte, care durau 12 ore, eram câte doi şi făceam schimb la fiecare trei ore. Între timp, puteai să tragi şi câte un pui de somn. La Auschwitz-Birkenau era celebra poartă prin care intrau trenurile atunci când ajungeau în lagăr. La etaj, în clădirea de alături, era camera noastră de relaxare, pentru turele de noapte.
Ce vă amintiţi din timpul serviciului, când stăteaţi în turnurile de supraveghere?
12 ore înseamnă o perioadă lungă de timp. Când era cald, trebuia să stai în soare toată ziua. Când era frig, în permanenţă săreai de pe un picior pe altul. Erai acolo, la şase metri înălţime şi nu aveai voie să cobori, nu aveai voie nici măcar să mergi la toaletă.
La ce vă gândeaţi când eraţi acolo sus?
Dimineaţa, toţi prizonierii mergeau la muncă, undeva unde construiau şosele. Seara se întorceau. Între timp nu vedeai pe nimeni în lagăr. Atunci puteai să citeşti. Aveam Biblia cu mine sau un ziar. Astea nu erau interzise.
Citeaţi Biblia în turnul gardienilor?
Sunt creştin protestant. Şi cred că a fost voia Lui Dumnezeu să ajung gardian şi să nu fac parte din rândul celor care executau prizonieri.
Aţi împuşcat vreodată vreun prizioner de la Auschwitz?
Nu am împuşcat pe nimeni, niciodată.
Din turn puteaţi vedea întreg campusul. Aţi văzut vreodată vreun gardian SS împuşcând un prizonier?
Nu.
Aţi văzut vreodată vreun prizonier încercând să evadeze?
Nu, dar asta s-a întâmplat. De cele mai multe ori făceau asta din disperare. Săreau gardul şi erau împuşcaţi.
Dar nu aţi văzut niciodată aşa ceva?
Nu am împuşcat pe nimeni niciodată.
Aveaţi vreun contact cu prizonierii?
Da, dar erau în special germani.
Şi vorbeaţi cu ei?
Vorbeau cu noi doar dacă noi vorbeam cu ei primii. Pentru că mulţi dintre noi le spuneau lucruri precum „evrei de rahat” sau „evrei împuţiţi” (...). Aş spune că majoritatea i-au blamat pe evrei pentru faptul că trebuia să stăm acolo să-i păzim. Noi foloseam informalul „tu” când vorbeam cu ei, iar ei ni se adresau cu „dumneavostră” când ne răspundeau.
Despre ce vorbeaţi cu ei?
Odată, când păzeam muncitorii, erau acolo câteva femei foarte tinere. Aşa că am întrebat: „De ce eşti aici?”. Iar ea mi-a răspuns: „Pentru că sunt evreică”. Ce ai putea să mai spui după asta?
Aţi văzut cadavre care erau încinerate?
Hornurile crematoriului erau foarte înalte. În funcţie de direcţia vântului, mirosea groaznic. Iar începând cu 1944, crematoriile nu mai puteau făcea faţă. Alături era un şanţ, poate de trei sau patru metri lungime. În ele ardea în permanenţă focul, zi şi noapte. Doi bărbaţi cărau tot timpul sfori pe care le foloseau pentru a-i trage (pe cei morţi, n. red) afară din camerele de gazare, apoi îi dezlegau şi îi aruncau în foc. (...)
Aşadar, stăteaţi într-un turn din apropierea camerelor de gazare?
Ne schimbam întotdeauna. Gardul era chiar lângă camerele de gazare, iar turnurile, în spatele lor. Puteau vedea totul. Un foc imens ardea.
Un foc imens al cadavrelor?
Niciodată nu se stingea. Zi şi noapte. Te obişnuiai cu tot. Nimeni nu putea pleca. Şi nici nu te puteau plânge, nu ai fi putut schimba oricum nimic.
Cum aţi ajuns la Auschwitz?
Ni s-a spus că un tren va pleca din Indija, un sat de lângă Beška, la ora 21:00, 1942. Trupele SS ne-au întâmpinat. Ne-au spus că nu avem voie să coborâm din tren nicăieri. Am mers cu un tren de călători până la Viena, unde ultimul vagon a fost separat de locomotivă. Acesta a mers la Auschwitz.
Aşadar, dvs vă aflaţi în ultimul vagon?
Da. Fusesem aşezaţi în ordine alfabetică. Cei cu nume de la „S” la „Z” stăteau în ultimul vagon şi au mers la Auschwitz. A fost vorba de şansă. Când trenul a ajuns la Viena, SS a împărţit pasagerii. Numele au fost strigate în ordine alfabetică. Odată ce un vagon se umplea, treceau la următorul.
Cum a continuat călătoria?
Când am ajuns în staţia Auschwitz, am mers doi kilometri până la Birkenau. Mai întâi, ne-au tuns foarte scurt, ne-au vaccinat şi ne-au tatuat. Al meu a fost un A întors cu susul în jos, ceea ce indica grupa mea de sânge. La început am avut trei luni de antrenament şi instrucţie, inclusiv învăţaţi să tragem cu arma.
Ceilalţi de unde erau?
Grupul nostru era format în majoritate de germani de peste graniţe, din România, Cehoslovacia şi Iugoslavia.
(...) Dacă erai în tura de dimineaţă, terminai seara, la şase. Mergeai apoi la cantină. După aceea putea să ceri permisiunea să părăseşti campusul şi puteai merge până la gara Auschwitz. Fetele din Katowice, cel mai apropiat oraş, erau întotdeauna acolo.
Aşadar, puteaţi pleca din lagăr seara?
Sigur că da. Erau multe baruri. În multe dintre ele puteai juca skat şi bea bere.
Despre ce vorbeau oamenii?
Oamenii erau entuziasmaţi de conducere. Sigur, noi ştiam şi aproape toată lumea simţea că nu se poate sfârşi bine, că nu putea fi ceva bun cu toate trenurile care erau aduse acolo pline cu oameni care erau ucişi apoi. Cu toţii aveam sentimentul acesta. Dar ce vreau să spun e că atunci când eşti soldat...
(...) Fratele meu m-a vizitat o dată. A început serviciul ca soldat al Wehrmacht (forţele armate ale Germaniei naziste între 1935 şi 1945, n. red) în anul 1941. Nu avusesem niciun concediu până atunci. Mi-a scris şi mi-a zis că a primit cinci zile libere special pentru a mă vizita.
Când se întâmpla asta?
A ajuns în staţia Auschwitz în vara lui 1943. Era o casă pentru oaspeţi şi m-a sunat de acolo. L-am luat de acolo şi am mers să ne plimbăm prin tot lagărul. Purta uniforma Wehrmacht, dar nu a atras atenţia nimănui în Birkenau.
Şi ce a spus fratele dvs despre lagărul de concentrare?
Ce a spus? Ştia totul despre asta. Jumătate din satul nostru era în SS şi toată lumea spusese câte ceva când se întorseseră acasă.
Ce v-a făcut să simţiţi vizita fratelui?
Am fost bucuros. Vărul meu, care era, de asemenea, gardian la Auschwitz, a primit şi el o zi liberă. Toţi trei ne-am plimbat în jurul lagărului. Imaginaţi-vă că era ca un sat mai mare. Prizonierii nu erau acolo atunci, erau la muncă.
I-aţi arătat şi crematoriile şi camerele de gazare?
Le-a văzut, sigur. În seara aceea am mers înapoi în gară şi la bar.
Cum era când sosea un tren plin de prizonieri?
Se auzea un fluier prelung, apoi cineva striga: „faceţi un pas înainte!”. Te aşezai la 20 de metri de tren, care deja ajunsese. Deschideau uşile din afară şi trebuia să încercuim trenul până când ieşeau cu toţii. Erau apoi duşi în lagăr de gardienii responsabili cu supravegherea internă.
Încercau oamenii abia ajunşi acolo să evadeze?
Erau foarte intimidaţi. Înainte de a pleca, erau duşi la muncă silnică şi nu li se întâmpla nimic decât dacă încercau să fugă. În camerele de gazare, vedeau robinetele şi credeau că vor face duş. Înainte de a intra, trebuia să se dezbrace şi să-şi întocmească hainele.
Vă simţiţi vinovat pentru ce s-a întâmplat?
Nu, nu am sentimentul acesta. Le dădeam evreilor ce ne rămânea din pâinea noastră, ceea ce altfel ar fi fost aruncat. (…) Eu nu le-am făcut rău evreilor niciodată. Dar, de asemenea, nu am putut să ajut în niciun fel pe vreunul.
Simţiţi vreun sentiment de vinovăţie morală?
Nu. Eu am vorbit cu ei într-o manieră prietenoasă. Nu am lovit, bătut sau ucis pe nimeni. Nu mă simt ca un criminal pentru că a trebuit să le fiu gardian. Germania a invadat Iugoslavia şi asta a fost crimă împotriva umanităţii şi a legii internaţionale. Apoi naziştii m-au recrutat şi m-au adus la Auschwitz. Cum se presupune că aş fi putut pleca de acolo. Dacă aş fi dezertat, m-ar fi împuşcat.
Ce s-a întâmplat cu dvs după încheierea războiului?
Ca membru SS, am fost dus într-un campus american pentru prizonierii de război. La finele anului 1946, eram în Dachau, alături de probabil alţi 6.000 de prizonieri. Eram ţinuţi în nişte barăci şi purtam vechile noastre uniforme. Paltonul meu era încă rupt de la răni. Apoi, într-o dimineaţă, ni s-a spus să evreii de la Auschwitz vor veni ca martori.
Trebuia să vă identifice?
Erau aproximativ 20 de bărbaţi. Erau dintr-o unitate specială care îşi condusese propriii oameni spre camerele de gazare şi care trebuia apoi să le ducă cadavrele la crematoriu. Erau oameni foarte tineri.
Cum a fost întâlnirea?
Aveau cu toţii dreptul să ne scuipe şi să ne denunţe. În schimb, au trecut pe lângă noi, ne-au privit şi ne-au spus: „Porci sărmani. Unde sunt acum ofiţerii voştri şi Blockführer-ul?”.
Jakob W. avea 19 ani şi era student la Arhitectură când a primit scrisoarea care, peste mai mult de jumătate de secol, avea să-l transforme în suspect de complicitate la crimă. În vara lui 1942, tânărul originar din satul Beška, din apropierea Belgradului, devenea ofiţer SS în lagărul de concentrare Auschwitz-Birkenau. Fusese recrutat de nazişti, după ce Iugoslavia fusese cotropită de germani. Acolo avea să ia parte la cele mai oribile crime săvârşite de al Treilea Reich.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/procesul-doctorilor-nazi-ti

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/procesul-doctorilor-nazi-ti

http://dezvaluiribiz.ro/imaginile-despre-lagarele-naziste-creaza-oroare/
Primele imagini ale lagărelor de concentrare naziste arătate în SUA au fost prezentate sub forma a trei montaje de actualitate: la 26 aprilie 1945, la cinematograful Embassy din New York, era proiectat Nazi Atrocities, un film de o bobină provenind de la actualităţile sovietice. Biroul de cenzură a refuzat de a-i da o viză de exploatare pentru spaţiul public, sub pretextul că era distribuit de o agenţie comercială, Artkino.

Calificarea de “atrocităţi”, privind lagărele naziste, rezona puternic cu ecoul Primului Război Mondial, unde mitul, propaganda şi crimele de război au fost amestecate în aşa fel încât să creeze confuzie în a înţelege, pe moment ca şi după, campania de brutalitate pe care a dus-o armata germană ucigând 6500 de civili francezi şi belgieni în toamna lui 1944.

Imaginile despre lagărele naziste crează oroare 2Proiectarea filmului sovietic survenea a doua zi după trimiterea prin departamentul american de Război a unei directive responsabililor de la Signals Corps, cărora li se asigura “o acoperire imediată şi completă, prin film şi imagine fixă, a atrocităţilor, prizonierilor de război duşmani, a lagărelor de concentrare şi a persoanelor care se găseau acolo în momentul eliberării lor”. Aceste imagini trebuiau să fie utilizabile în următoarele cazuri:

1. Probă pentru judecătorul – avocat – general al Comisiei crimelor de război.

2. Proiecţii pentru trupele americane.

3. Posibilă distribuire în sălile de cinema din SUA.

4. Proiecţii prin Biroul de consiliere psihologică a civililor germani.

5. Proiecţii emanând de la Office of War Information.

Astfel, la 1 mai, un scurt montaj de imagini efectuat de Signal Corps în lagărele eliberate de Aliaţii occidentali între 5 şi 12 aprilie 1945 – Ohrdruf, Nordhausen, Buchenwald şi Hadmar (un “azil” unde, între altele, au fost ucişi peste 10.000 de germani consideraţi ca bolnavi mentali) – a fost inserat în jurnalele filmate de Fox Movietone News şi de Universal News şi difuzat în săli de primă exclusivitate (“first-run”) şi de cartier (“neighborhood”). Fox a adăugat însă următorul avertisment: “Aceste scene de oroare constituie o punere în acuzare redutabilă a bestialităţii naziste. Pentru orice fiinţă civilizată, o asemenea cruditate inumană este incredibilă. Vă arătăm aceste filme ca o probă documentară şi vă cerem să nu priviţi ecranul dacă sunteţi sensibil la imaginile teribile.”

Pentru comentatorul de la Universal, Ed Herlihy, era vorba mai ales de faptul de a fi incitativ: “Nu vă sustrageţi. Priviţi!” În acest timp, directorul celei mai mari săli de cinematograf new – yorkeză, Radio City Music Hall, nu a fost de acord cu acesta şi a interzis documentarul din programul său: pentru Guy S. Eyssell, nu trebuia să-şi asume riscul de “a şoca şi de a îmbolnăvi persoanele impresionabile din public”, avându-se în vedere că sala era frecventată în marea majoritate de femei şi de copii şi că ţinea de a le proteja de viziunea acestor filme.”

A doua zi, într-un articol publicat sub titlul “Camp horror films are exhibited here”, New York Times a scris despre tăcerea observată la public, dar şi despre câteva murmure de indignare în faţa planurilor pline cu cadavre şi starea de morţi – vii a celor care au supravieţuit: “Faptul că niciun spectator nu a închis ochii” era atribuit dorinţei manifestate de generalul Eisenhower şi de armată “ca publicul să vadă aceste imagini”.

În aprilie 1945, după ce a efectuat o vizită în lagăre, acesta a luat o serie de iniţiative pentru ca Congresul american şi presa să vină la faţa locului şi să-şi dea seama de situaţia deportaţilor:

“Lucrurile pe care le-am văzut sfidează orice descriere, scrie Eisenhower într-o scrisoare datată 15 aprilie. În cursul turneului meu în lagăre, am întâlnit trei bărbaţi care au fost deţinuţi acolo şi care, printr-o şiretenie, au evadat. I-am interogat prin intermediul unui interpret. Probele vizuale şi mărturisirile verbale găcând dovadă de inaniţie, de cruditate şi de bestialitate erau aşa de mişcătoare încât am avut bătăi de inimă. George Patton a refuzat chiar să intre într-o sală unde erau îngrămădiţi 30 de bărbaţi nud, morţi de foame. El spunea că avea dureri de cap.

Am ţinut deliberat de a face această vizită în scopul de a putea aduce o mărturie de primă mână în cazul în care, în viitor, se va manifesta o tendinţă de a califica aceste afirmaţii despt “propaganda”.

Dar ceea ce nu a fost arătat decât sub formă de reportaje scurte în jurnalele de actualităţi a fost remaniat într-un colaj de imagini nearătate şi mute. Proiecţia acestui document de aproximativ o oră, sau a imaginilor luate de către britanici în lagărele de la Bergen – Belsen au fost adăugate la cele realizate de către americani, constituie timpul al treilea al descoperirii “cinematografice” a lagărelor germane în SUA.

Acest film nu a fost arătat singur, ci împreună cu un documentar de 15 minute realizat în 1944 de Frank Corps şi Office of War Information, Your Jobin Germany. El a fost comandat pentru a pregăti trupele americane intrate în Germania după debarcare de a pune în practică. Comentariul filmului, voluntar schematic şi virulent, era axat în întregime pe pericolul pe care puteau să-l aibă tinerii soldaţi americani în contact cu o ţară a cărei întreagă istorie putea să-i derute, avându-se în vedere imaturitatea lor politică: în fiecare german obişnuit dormea un fost sau viitor nazist, de unde şi necesitatea specială de a fi permanent vigilenţi şi de a nu întreţine cu populaţia locală legături de prietenie strânse.

În anul 1945, fraţii Warner, au reluat filmul sub titlul “Hitler Lives?”, care le-a adus Oscarul pentru cel mai bun documentar de scurt metraj.

În acest context, Sam Spiegel, în numele lui William Goetz (International Pictures) i-a propus lui Orson Wells, în timpul verii, de a participa ca actor la următorul film pe care îl pregătea, Date with Destiny. Spiegel, de origine evreu polonez, şi-a făcut studiile universitare la Viena şi a condus filiala berlineză a studiourilor Universal la începutul anilor 30. După sosirea naziştilor la putere, a plecat la Paris şi apoi la Londra, unde l-a întâlnit pe John Huston. Atunci a început o nouă carieră de producător în SUA sub numele de Sam P. Eagle (fiind protejatul producătorului Harry Cohn, de la studiourile Columbia). După eşecul comercial cu “Citizen Kane”, Wells nu avea o reputaţie prea bună la Hollywood.

Imaginile despre lagărele naziste crează oroareGoetz şi Spiegel erau decişi de a nu-i încredinţa realizarea filmului, însă şi-au schimbat părerea, acceptând condiţiile severe de control asupra scenariului şi producţiei. Scenariul de la “Date with Destiny”, propus de Anthony Veiler, a fost imediat rebotezat “The Stranger” şi revăzut de Victor Trivas. În loc să pună în scenă un american sosit în Germania după capitularea nazistă – ceea ce era precis subiectul documentarului “Your Job in Germany” – Wells şi Trivas au preferat să lucreze la o ipoteză inversă: un nazist refugiat în SUA sub o identitate falsă şi transformat în american obişnuit fără ca nimeni să-şi dea seama.

La 29 noiembrie 1945, a fost prezentat ca probă la Nurenberg. Filmul realizat pentru OSS de Ray Kellogg, Nazi Concentration Camp. Orson Wells a avut ideea de a introduce o secvenţă din “The Stranger” în jurul proiecţiei de imagini cu lagărele naziste. Filmul provine de la munca operatorilor americani prezenţi la deschiderea lagărelor. Imaginile sunt destul de reprezentative pentru genocidul pe care l-au efectuat naziştii: munţi de cadavre, imagini de supravieţuitori, grija arătată de Aliaţi faţă de aceştia, grosplanuri pe instrumentele de tortură, permiţând privitorului de a-şi închipui suferinţele îndurate fără a le arăta, camerele de gazare, a căror autenticitate era pusă sub semnul îndoielilor (Wilson a oferit explicaţii precise despre cum funcţionau), extras dintr-o secvenţă în care un medic german este obligat de a intra într-o baracă pentru a vedea cadavrele care zăceau acolo etc.

Aceste imagini au provocat oroare în rândul celor care le-au privit pentru prima oară şi o emoţie profundă imediată. De fapt, filmul reprezintă o probă zdrobitoare în favoarea atestării reale a lagărelor de concentrare organizate de regimul nazist. Au existat cu adevărat!! El vorbeşte despre atrocităţi şi genocidul populaţiei evreieşti.

http://dezvaluiribiz.ro/documentele-regasite-intr-un-pod-din-auschwitz/
La şaizecişicinci de ani după eliberarea lagărului nazist de la Auschwitz, au fost găsite aproximativ 280 de documente despre S.S. în timpul renovării unei case.

“Este vorba de o descoperire importantă, în măsura în care numele care figurează pe documente nu sunt cele ale s.s.-iştilor obişnuiţi, ci a criminalilor nazişti foarte cunoscuţi, ca Josef Mengele”, a explicat Adam Cyra, istoric la muzeul din localitatea de tristă amintire.

Documentele regăsite într-un pod din Auschwitz
Josef Mengele
Doctorul Mengele s-a distins prin experimentele sale atroce pe deţinuţii din lagăr, unde peste un milion de oameni au pierit.

http://dezvaluiribiz.ro/aviatia-britanica-bombardeaza-supravietuitorii-din-lagarele-naziste/
Această tragedie inutilă a cauzat, la 3 mai 1945, moartea a 7.500 de prizonieri din lagărele naziste. Acești prizonieri fuseseră înbarcați cu forța de naziști în portul din Lubeck pe trei nave ale marinei comerciale germane: Cap Arcona, Thielbek și Athena. Ele au fost bombardate de Royal Air Force, de la care prizonierii așteptau însă salvarea…


Această poveste este o pagină a celui de-al Doilea Război Mondial, care a fost uitată. În mai 1945, lumea se află încă cu sufletul la gură! Înainte de a se sinucide, la 30 aprilie, în compania Evei Braun, Adolf Hitler a încercat să asigure transmiterea puterii celui de-al Treilea Reich, desemnandu-l pe Karl Donitz la președinție, pe Goebbels la Cancelarie și pe mareșalul Schorner la ministerul Apărării.


Dar toată lumea știa că zilele sistemului nazist erau numărate. Reichsfuhrer-ul SS Heinrich Himmler dăduse ordinul secret tuturor comandanților de lagăre de concentrare de a nu accepta nicio predare, de a evacua lagărele facând în așa fel că niciun prizonier să nu cadă viu în mâinile dușmanilor. Acest ordin a dat semnalul la ceea ce s-a numit “marșurile morții”. Naziștii au impus prizonierilor slăbiți de puteri deplasări lungi și penibile, epuizante.


Aviatia Britanica bonbardeaza supravietuitorii din lagarele naziste


În regiunea Hamburgului există cel mai important lagăr de concentrare din Germania, cel de la Neuengamme, compus din 96 de lagăre satelite din care 20 erau lagăre destinate femeilor. Unul din mijloacele reținute de Gauleiter-ul nazist Karl Kaufmann (șeful administrativ al regiunii Hamburg) pentru evacuarea prizonierilor a fost calea maritimă. El era totodată comisar la Apărare pentru Nordul Germaniei și Comisar al Reichului pentru Marina comercială, ceea ce-i permitea de a rechiziționa vasele încă disponibile pentru evacuarea prizonierilor.


Prizonierii evacuați din lagărele din Nordul Germaniei (Neuengamme, Hannover Stoccken, Stutthoz, Mittelbau Dora, Bergen Belsen, Celle) au ajuns între 19 și 26 aprilie 1945 pe cheiurile de la Lubeck. Erau aproximativ 11.000 de suflete! Cealaltă jumătate nu a supraviețuit călătoriei.


Naziștii au forțat căpităniile navelor de a-i îmbarca pe prizonieri: 4.500 de prizonieri și 600 de S.S-iști s-au urcat pe Cap Arcona, 2.800 de prizonieri pe Thielbeck și 1.998 de prizonieri pe Athena. Îmbarcarea a avut loc între sfârșitul lui aprilie și 3 mai, cu discriminări între prizonieri (în general, rușii erau privați de rația lor) și masacre în timpul transbordării, în pofida prezenței Crucii Roșii suedeze.


Struan Robertson a descris astfel situația la bord: “Pe punte erau culcușuri din paie și niciun pat în cale. Pe punte se găsea un stoc importat de provizii pe o prelată cenușie dar distribuția era dezorganizată. Bolnavii și rușii primeau foarte puțin. Latrinele nu erau adaptate. Gălețile erau coborâte în cale și urcau pline. Duhoarea era teribilă. Gastroenterita făcea ravagii” .


La 3 mai dimineața, o ecadrilă a flotei marine britanice a marine a survolat portul din Lubeck la 10.000 de picioare. Atacul navei Cap Arcana a survenit la începutul după-amiezei. Vasul a luat foc și nu au fost decât 350 de supraviețuitori.


O oră mai târziu, a venit rândul naveri Thielbeck, de pe care au supraviețuit numai 50 de prizonieri. Avioanele englezești au tras asupra bărcilor de salvare și a celor care încercau să fugă înnotând.


Totalul de 1.998 de prizonieri de pe Athena au fost salvați prin refuzul căpitanului de a încărca noi prizonieri, căci vasul se găsea încă în port când a avut loc atacul, în timp ce celalalte două se îndepărtaseră de acesta. Vizibilitatea mediocră, din dimineața zilei de 3 mai, nu a permis englezilor de a repera semnalele pe care prizonierii de pe Cap Arcona le-au făcut avioanelor. Nu au văzut nici măcar drapelul alb arborat de Thielbeck!!

Zeci de mii de oameni, ucisi in lagarele naziste din cauza preferintelor sexuale

Peste un milion si doua sute de mii de homosexuali traiau in Germania in anul 1928. Odata cu ascensiunea catre putere a lui Adolf Hitler, organizatiile gay au fost interzise si cartile care contineau informatii despre homosexualitate, arse. Ideologia lui Hitler ii transformase pe homosexuali nu numai in „paraziti” si „degenerati”, dar si in „inamici ai statului”. 

Sub comanda fortelor SS, autoritatile au intocmit „Liste Roz” si au inceput represiunea femeilor si barbatilor homosexuali. Multi dintre ei au fost internati cu forta in spitale de psihiatrie, altii au fost castrati prin ordin judecatoresc si peste 100.000 de homosexuali au fost trimisi in tabere de concentrare. Triunghiul roz (acum un simbol al homosexualilor) era pus pe prizonieri pentru ca toata lumea sa stie ca sunt homosexuali. Peste 55.000 dintre homosexualii trimisi in lagare au fost executati. 

Heinz Dormer a petrecut aproape zece ani in inchisoare si in lagarele de concentrare. Acesta a povestit despre „tipetele de agonie” si despre „padurea care canta”, un sir de bare inalte de care erau spanzurati condamnatii. „Cei care erau condamnati la moarte erau ridicati pe carlig. Urletele si tipetele erau inumane. Depaseau intelegerea umana”. 

Persecutia a continuat

Dupa ce lagarele au fost eliberate si drama evreilor a fost recunoscuta la nivel mondial, persecutia homosexualilor a continuat. In timp ce alti supravietuitori incercau sa-si recladeasca vietile, homosexualii continuau sa fie exclusi din societate.

Rusinea tacuta

Homosexualii care au supravetuit Holocaustului nu au fost reprimiti in sociatate. De multe ori, propriile familii ii respingeau spunand ca le pateaza reputatia. 

In procesele pentru crime de razboi care au urmat incepand cu anul 1945, nu s-au mentionat niciodata crimele fata de homosexuali. 

Nici un ofiter SS nu a fost condamnat pentru crimele fata de „purtatorii de Triunghiuri Roz”. 

Recunoastere

Recunoasterea suferintei prin care au trecut homosexualii a venit mult mai tarziu. De abia in ianuarie 1999, s-a tinut prima ceremonie pentru victimele homosexuale din lagarul Sachsenhausen.

In decembrie 2000, guvernul german a formulat o scrisoare oficiala in care se recunoasteau atrocitatile comise impotriva homosexualilor. 

Un monument in memoria homosexualilor care au murit in lagarele naziste a fost dezvelit in mai 2008, in parcul Tiergarten din Berlin.

Povestea supravietuitorilor lagarului nazist de la Treblinka
Kalman Tagiman si Samuel Willenberg sunt ultimii supravietuitori ai lagarului nazist de la Treblinka, in Polonia.

Intre 800.000 si 1,2 milioane de oameni au ajuns in acest lagar, dar numai 67 au scapat cu viata, reusind sa evadeze, in anul 1943.

Treblinka a fost inchis de nazisti, inainte de sfarsitul razboiului, in incercarea disperata de-a ascunde urmele genocidului.

In acesata “fabrica a mortii” erau ucisi chiar si 15.000 de evrei zilnic, in camerele de gazare.

Samuel si Kalman au ajuns aici cand aveau 19 ani si, fiind tineri si in putere, au fost lasati in viata, dar obligati sa ia parte la atrocitatile comise aici.

Samuel, acum in varsta de 89 de ani, spune ca isi aminteste foarte clar ziua in care a aflat ca surorile lui mai mici sfarsisera in camera de gazare.

“Sortam hainele lasate de noii veniti si am recunoscut jacheta surorii mele, Tamara. Stiu ca era a ei, pentru ca ii manecile ii erau scurte si mama le alungise cu o bucata de material verde. Am vazut si rochia celeilalte surori, erau puse ca si cand una ar fi imbratisat-o pe cealalta. Chiar si acum imi vine sa plang”, povesteste Samuel, intr-un interviu acordar BBC, citat de Daily Mail.

Samuel nu a ajuns in camera de gazare pentru ca a spus ca este caramidar, la sfatul unui prieten pe care l-a intalnit in lagar, imediat ce a ajuns aici.

Nu poate uita insa ca toti prizonierii lasati in viata asistau la arderea de vii a bebelusilor care ajungeau acolo.

Copiii, cei raniti sau prea slabiti pentru munca erau gazati sau dusi intr-o cladire separata, pe care era pus steagul Crucii Rosii.

Nu era insa un spital, ci o camera in care cei care intrau erau impuscati, iar apoi aruncati intr-o groapa comuna.

“Era moarte, doar moarte, pretutindeni. Dumnezeu era probabil in vacanta. L-am cautat, dar nu vedeam decat cerul albastru”, isi aminteste Samuel.

Lagarul de la Treblinka a fost deschis in iulie 1942 si era format din doua tabere de concentrare – Treblinka I si Treblinka II.

Cei mai multi care ajungeau aici erau evrei din ghetourile poloneze, dar au fost si unii tigani adusi aici.

Desi este mai putin cunoscut decat alte lagare similare, numarul celor ucisi aici depaseste orice imaginatie.

Comandantul lagarului, Franz Stangl, se lauda ca este atat de eficient incat poate “rezolva” un intreg tren intre micul dejun si pranz, adica ucidea aproximativ 6.000 de evrei.

Cei care ajungeau aici aveau numai 1% sanse sa mai fie in viata dupa 3 ore de la sosire.

Samuel isi aminteste ca femeile erau tunse inainte de a fi gazate, pentru ca parul lor sa fie vandut.

Intr-o zi, in timp ce tundea o tanara, ea i-a marturisit ca stie care ii va fi soarta si l-a intrebat cat dureaza pana cand va muri.

“Zece minute, i-am raspuns. Apoi ea s-a ridicat si si-a luat ramas bun."

In februarie 1943, intelegand ca nazistii ar putea pierde razboiul, conducerea partidului a decis inchiderea lagarului si stergerea oricaror urme ale “Solutiei Finale”, cum fusese numit genocidul evreilor.

Cele 750.000 de cadavre care fusesera ingropate in gropi comune au fost dezgropate si arse.

Samuel si Kalman au fost printre cei obligati sa duca la indeplinire aceasta cumplita sarcina. Stiau ca dupa ce vor termina, vor fi ucisi.

Astfel, cei doi, alaturi de alti 150 de evrei, au pus la cale o evadare indrazneata, furand arme si incendiind lagarul. Numai 67 au supravietuit, restul au fost ucisi.

Samuel s-a alaturat rezistentei poloneze din Varsovia si a luptat impotriva nazistilor. Kalman a ratacit aproape un an prin satele poloneze.

Dupa razboi, cei doi au plecat in Israel, unde si-au intemeiat familii si au avut o cariera.

In anul 1960, Kalman a fost unul din martorii in procesul nazistului Adolf Eichman, care fusese rapit de agentii secreti israelieni din Argentina, unde se ascundea. Eichman a fost condamnat si spanzurat doi ani mai tarziu.

Samuel si-a imortalizat amintirile dureroase in sculpturi si desene. Un loc aparte i-a fost acordat tinerei si curajoasei Ruth Dorfmann, fata pe care o tunsese inainte de a o trimite in camera de gazare.

In prezent, la Treblinka exista un memorial, insa lagarul a fost distrus si lipsa probelor concrete alimenteaza teoria celor care neaga genocidul de aici. Acestia sustin ca in zona a fost doar o tabara de tranzit pentru muncitorii evrei.

Anul acesta insa, arheologul Caroline Sturdy Colls a folosit un radar pentru a demonstra existenta sub pamant a unor puturi care contin inca trupurile incinerate ale celor ucisi aici.

Samuel si Kalman raman buni prieteni si ultima lor dorinta este ca adevarul despre aceste atrocitati sa fie aflat, inainte ca vocile lor sa dispara in neant.

Sclavele sexuale din lagarele naziste

Deportatii supravietuitori din lagarele mortii naziste nu au vorbit niciodata despre bordelele din aceste locuri sinistre. Este curios. 

In 1940, SS-istii s-au preocupat de productivitatea prizonierilor din lagare care lucrau in uzinele de armament. Acestia erau, intr-un fel privilegiati primind o alimentatie mai buna decat ceilalti detinuti, tutun, conditiile lor de viata erau mai putin dificile. 

In 1941, Heinrich Himmler s-a gandit si la altceva: sexul. O dimensiune neasteptata pentru viziunea intunecata tocmai a sefului Gestapoului. Conform lui, incitarea la sex prezenta doua avantaje majore. In primul rand, ii forta pe prizonieri sa lucreze mai dur si sa primeasca recompense stimulatoare.

Nazismul a interzis prostitutia. Totusi, garzile de elita ale SS-ului au pus in miscare o retea de bordeluri pentru soldatii germani (ca si cea japoneza), pentru prizonieri si cei cu munca fortata. Asta pentru ca doreau sa-i deturneze de la homosexualitate. Sexualitatea detinutilor era controlata si organizata perfect. De exemplu, se supunea unei organizari pe baza rasiala. Germanii si prizonierii straini din Serviciul de munca obligatorie (STO) aveau fiecare bordelul lor. Mai multe lagare de concentrare posedau unul. 

Peste doi ani, in marile lagare de concentrare naziste din Polonia, Germania si Austria, SS-istii au construit bordele. Printre ele, se numarau cele de la Auschwitz, Auschwitz-Monowitz, Dachau, Buchenwald, Mauthausen, Gusen, Flossenburg, Sachsenhausen, Mittelbau-Dora, Neuengamme etc. 

In total, existau zece locuri destinate pentru prizonierii din lagarele de concentrare, dar care nu le frecventau. 

Erau insa vizitate de SS-isti, chiar daca nu aveau autorizatia de a intra acolo. Pentru doi reichmarks, puteau sa se distreze in voie cu prostituatele timp de doua ore. Printr-o gaura, garzile verificau daca actul sexual se facea in pozitia misionarului (nicio alta pozitie sexuala nu era tolerata de regulament). 

In aceste bordele se prostituau intre 200 si 300 de femei. Dar nu erau evreice!! Ele erau inchise ca „anti-sociale” in alte lagare de concentrare, ca cel de la Ravensbruck, din nordul Germaniei, aflat in apropiere de Furstenberg (creat in 1938). A fost cel mai mare lagar de concentrare rezervat femeilor. Himmler a ales un loc foarte izolat si in acelasi timp usor accesibil, situat intr-un cadru minunat de paduri si de lacuri, cu terenuri intinse si nelocuite. 

O camera pentru prestatii sexuale din AuschwitzIn iunie 1941, aici au fost inregistrate 3500 de noi detinute, provenind in principal din Olanda, Polonia, Iugoslavia si Uniunea Sovietica. In aceasta perioada cateva femei din lagar au fost selectionate pentru a fi trimise la bordelul de la KZ Mauthausen, in Austria. 

La inceput, prizonierele s-au oferit voluntar, datorita unor informatii false si promisiunilor unei viitoare eliberari. Apoi, au fost alese de SS-isti in timpul apelurilor. Unele credeau ca au sansa, dar de fapt, conditiile din asa-zisele „blocuri speciale” nu se deosebeau cu cele din lagare. Ratiile de mancare erau insa importante si femeile purtau haine civile. 

Cand au fost in fine dezvaluite ororile din lagarele de concentrare naziste in toata lumea, nu se stie din ce motive, subiectul bordelurilor a devenit foarte repede tabu. In principal, femeile germane, care le-au umplut si si-au oferit trupurile pentru placerile SS-istilor, mai ales, au tacut. Dar si detinutii care au avut sansa sa le frecventeze. Au tacut probabil din cauza moralei sau de teama... 

Cativa fosti prizonieri au incercat sa rupa tacerea. Unele femei, dupa eliberare, pur si simplu de teama, s-au sinucis. 

In baracile unde se practica prostitutia martorii spun ca era cald iarna, exista mancare si igiena putin mai multe decat de obicei. Aproape toate femeile care au fost inchise acolo au supravietuit. 

Munca sexuala era organizata intr-un mod birocratic. Frecventarea bordelurilor era insa interzisa evreilor si prizonierilor de razboi sovietici. Practic, numai 1% din populatia lagarelor avea acces la bordel!! 

Unii oameni politici din rezistenta organizata in lagare au incercat de a face boicot si au refuzat mult timp de a discuta aceasta tema. De fapt, ei considerau ca locurile erau folosite pentru spionaj. 

»Femeiile de reconfortare« a janpnezilor erau coreene in 80%Dupa razboi, niciuna dintre femeile care au activat in bordelurile din lagarele naziste nu a primit compensatii pentru exploatarea sexuala. Ele au lucrat intr-un kommando numit sonderbau. 

La Auschwitz-Birkenau, imediat ce intrai in lagar, pe stanga se gasea un bordel, in block-ul 24 A, folosit de prizonierii de merit din 1943 pana in ianuarie 1945, cu cateva zile inainte de evacuare. Prostituatele aveau varste cuprinse intre 20-30 ani. Erau numai „ariene”. 

In lagarul de la Auschwitz, ele erau vizitate de 100-200 de barbati. La Flossenburg, pe liste erau inscrisi 3.515, abia 3,5% din ansamblul prizonierilor. In ultimele zece luni de activitate ale blocului KZ-Bordell din Buchenwald, s-a numarat o medie de 96 de vizite pe zi. Existand o ordine tipic germana, ritmul de lucru, intimitatea intre clienti si muncitoare, era desigur recenzat cu scrupulozitate in cifre. 

Prizonierii selectati pentru a fi recompensati si a beneficia de serviciile prostituatelor erau de origine poloneza, ceha si franceza. Criteriile erau parul blond si ochii albastri. 

Slave sexuale cu clientii lor (Polonia 1942)Un prizonier, Eugen Kogon a mers insa atat de departe si a publicat o carte intitulata Der SS-Staat (SS-ul stat in stat), in 1946. Alti supravietuitori si victime au facut revelatii similare. Dar una peste alta, subiectul a ramas in continuare tabu. 

O victima, Magdalena Walter, sustine ca nu exista niciun fel de igiena. Totul mergea ca pe banda rulanta. Fiecare femeie trebuia sa aiba cel putin sase vizitatori in fiecare seara. Faceau asta pur si simplu pentru a ramane in viata. Dar cu ce pret!!!

Birkenau, lagarul mortii - FOTO

Al doilea dintre cele trei lagare care au format complexul de la Auschwitz, construit de nazisti in sudul Poloniei, Birkenau a fost proiectat ca un lagar de exterminare. Aici au fost ucisi o mare parte dintre cei peste 1,1 milioane de oameni care si-au pierdut viata la Auschwitz. Evreii au reprezentat aproximativ 90% dintre victime, restul fiind polonezi, romi, sovietici si alte nationalitati. Multi prizonieri nu au si-au gasit sfarsitul in camerele de gazare, ci au murit din cauza conditiilor de viata ingrozitoare din lagarele de la Auschwitz. Prizonierii au fost ucisi de infometare, boli contagioase, munca fortata pana la epuizare sau experimente medicale.
Lagarul Auschwitz II-Birkenau, a carui costructie a inceput pe 8 octombrie 1941, a fost proiectat de la inceput pentru „solutia finala”. Conceput initial pentru 50.000 de persoane, a ajuns sa gazduiasca si cate 200.000 de prizonieri. Prima camera de gazare, o cladire de caramida denumita „casa rosie”, a inceput sa functioneze in martie 1942, iar a doua, similara (numita „casa alba”), dupa cateva saptamani. La inceputul anului 1943, nazistii au hotarat sa mareasca numarul victimelor prin transformarea Crematoriului II in camera de gazare. Ulterior au mai fost construite inca trei camere de gazare, dupa modelul Crematoriului. In aceste patru unitati au fost ucise cele mai multe victime, pana in noiembrie 1944, cand inaintarea armatei sovietice i-a fortat pe nazisti sa opreasca executiile.
Lagarul a fost ocupat de Armata Rosie pe 27 ianuarie 1945. In acel moment, la Auschwitz mai erau circa 7.000 de prizonieri, prea bolnavi sau prea slabiti pentru a fi evacuati. Restul, aproximativ 58.000 de oameni, au fost mutati de nazisti in alte lagare din vestul Europei.

Jurnalul unui supravieţuitor de la Auschwitz (4). “Mă întrebam unde este Dumnezeul”

Pentru că nimeni nu credea ce povestea şi nici nu era de crezut ceea ce i s-a întâmplat, de aceea a întâziat să aştearnă pe hârtie cele trăite. Jurnalul cutremurător al ororilor trăite de un român la Auschwitz, Mauthausen şi Melk. Este documentul istoric primit de la regretatul prof. univ. dr. Ioan Gottlieb. Continuare din episodul trecut. “Infirmier la nici 16 ani. Experienţa mea ca infirmier este foarte tristă. Am stat lângă patul de moarte al multor cunoscuţi, strângându-le mâna, în timp ce îşi dădeau ultima suflare. Am asistat la operaţii incredibile. După un accident de muncă, unui deţinut trebuia să i se ampute un picior, fără anestezie şi fără instrumentaţie potrivită. După ce i s-a pus un garou deasupra genunchiului, a început chinul şi pentru chirurgi. Pielea şi carnea s-au tăiat cum s-au tăiat, dar pentru os nu aveau decât o pânză de ferăstrău, fără mânere. Unul ţinea pânza de-o parte, altul de cealaltă parte şi lucrau ca tăietorii de lemne (care măcar aveau mânere). După tăierea osului, trebuiau controlate vasele de sânge şi toate obturate, dar verificarea lor se putea face doar după ce au scos garoul. Dacă până atunci bolnavul practic nu a simţit nimic, de această dată au apărut durerile mari. Aşa, pe viu, s-au cusut muşchii şi pielea. Sigur că accidentatul a murit după câteva zile. Totuşi, medicii au încercat imposibilul. Un alt bolnav s-a infectat la testicule, iar scrotul s-a umflat la mărimea unui cap de copil. Puroiul ieşea când într-o parte, când în alta, iar medicii introduceau un tifon şi mai curăţau ce se putea. În toamna lui 1944 aveam câte 30 de decedaţi pe zi. Dacă datele mele sunt corecte, efectivul lagărului era, precum am mai amintit, de 10.000 de deţinuţi, ceea ce înseamnă aproximativ 10% (morţi) pe lună. Cadavrele erau ţinute în subsolul infirmeriei, chiar sub toalete, iar funcţionarea acestora fiind defecte, morţii erau plini de fecale şi urină. La trei sau patru zile venea câte un camion, care trebuia încărcat cu cadavre, pe care le transporta la crematoriul de la Mathausen. Noi, cei care lucram la infirmerie, trebuia să ducem leşurile la camion. Unul prindea mortul de sub braţ, celălalt de picioare. Atât mi-am dorit ca să nu mai lucrez aici când va muri tatăl meu, ceea ce s-a şi întâmplat”.

Toată viaţa a trăit cu gândul că a greşit că i-a dat cureaua tatălui său să se spânzure

“Episodul cel mai tragic pentru mine a fost pierderea părintelui meu, omul pe care l-am iubit şi l-am stimat cel mai mult. Am mai amintit că familia noastră a avut o tentativă de sinucidere în ghetoul din Baia-Mare. Ideea plecării dintre cei vii, pentru a evita suferinţa, umilinţa şi neputinţa, l-a urmărit neîncetat pe tatăl meu. Prin intermediul soţiei directorului de la spitalul din Baia-Mare unde am fost internaţi, a făcut rost de două doze de morfină, într-o combinaţie care să poate fi absorbit direct prin stomac. Erau două pachete mici, care nu aveau voie să se umezească. La duşurile din Auschwitz tata le ţinea sub braţ şi a reuşit să le salveze. S-a întâmplat în luna august, când cele două pachete s-au udat. Atunci tata mi-a propus să le înghiţim, căci nu mai avea cum să le salveze. Era o perioadă în care eu prinsesem nădejdea că vom scăpa, frontul se apropia, hrana se îmbunătăţise. În plus mi-era frică că iar vom da greş, care în condiţiile de lagăr ar fi fost catastrofal, căci urmau interogatorii cu bătăi şi schingiuiri, aşa că am lăsat doza mortală să se strice. Din nefericire, evenimentele au decurs în defavoarea noastră. Frontul a avansat foarte încet, toamna era friguroasă, iar hrana, chiar dacă era ceva mai bună ca înainte, era insuficientă pentru ca noi să ne menţinem puterile. Peste toate acestea se suprapunea şi colapsul psihic. Ne-am pierdut speranţele, în special tatăl meu, care a văzut şi majoritatea cunoştinţelor murind. Aşa s-a întâmplat că…într-o zi de iarnă, aşa ţin minte că era data de 11 ianuarie 1945, fiind la muncă, deci la aproximativ 10 km de lagăr, o idee mi-a străfulgerat prin cap: tata era mort. Când am ajuns în lagăr l-am găsit viu. L-am îmbrăţişat, poate şi mai tandru ca altădată. A găsit un loc mai ferit unde dorea să stea de vorbă cu mine. Mi-a destăinuit că a avut o tentativă de sinucidere, folosind cureaua de la pantaloni, dar aceasta s-a rupt şi el s-a trezit pe podea. A urmat o discuţie lungă, în care mă convingea că având puterile scăzute nu are nici o speranţă de supravieţuire. În acelaşi timp eu aveam remuşcări că nu l-am lăsat în august ca, împreună cu mine, să ne punem capăt zilelor. Şi atunci a venit cel mai cumplit moment. Mi-am scos cureaua şi i-am dat-o. Acest moment mă urmăreşte de atunci, moment despre care până acum nu ştiu decât vreo două persoane de încredere şi care cu siguranţă nu l-au divulgat. Nici azi nu ştiu cât am fost de vinovat. Atunci mă credeam erou, care de bună voie renunţa, la cerere, de cel mai important sprijin pe care-l avea în viaţă. Pe de altă parte mă simt vinovat, pentru că mi-am ajutat tatăl ca să dispară dintre cei vii. Dacă judec la rece, că de la 12 ianuarie, căci atunci a avut loc evenimentul, pânâ la 5 mai, era o cale foarte lungă în condiţiile de lagăr, că eu, cu 32 ani mai tânâr ca el abia am scăpat cu viaţa, cred că pentru el era o uşurare, căci altfel mai urmau suferinţe fără speranţă. Şi totuşi, remuşcările rămân. Pe 12 ianuarie, când m-am întors de la muncă, toţi se uitau ciudat la mine, iar eu sfidam privirile, căci nimeni nu ştia de discuţia mea cu tata din ziua precedentă”.

Ultima perioadă în lagărul din Melk. “Lătram şi strângeam de gât pe toţi cei care se apropiau”

“Au urmat zile grele. Nu ştiam cum să mă comport cu mine însumi. Toate le făceam mecanic şi mă gândeam numai la cele întâmplate, le analizam pe faţă şi pe dos şi mă consideram vinovat pentru multe. (Aşa simt şi acum, dacâ ceva nu iese bine caut vina în mine, contrar cu majoritatea cunoştinţelor mele, care pentru orice eşec caută vina în alţii.) Trebuia să fiu mai maleabil în relaţiile intime cu Fritz, poate durau mai mult, ceea ce însemna mai multă hrană şi mai multă odihnă, atât pentru mine, cât şi pentru tatăl meu. Nu trebuia să mă sperii de Fritz la un moment dat şi să mă mut, sigur împreună cu tata, într-o altă baracă, deoarece nu după prea mult timp (dar cine poate prevedea viitorul?) Fritz a fost pedepsit (nu ştiu cum) şi în locul lui a venit un evreu din Satu-Mare, domnul Fischer, ca Blockältester, cu care eram în relaţii destul de bune. Cine ştie cum se desfăşurau lucrurile, dar timpul nu poate fi dat înapoi. Nici nu au trecut 10 zile, când, pe 21 ianuarie 1945, împlineam 16 ani. M-am dus seara la şeful infirmeriei (parcă i se spunea Reviercapo), pe care îl cunoşteam bine din perioada când îi eram subaltern, cu gândul de a-i cere de mâncare. Am bătut la uşa lui, am auzit un “herein”, dar când m-am pornit am văzut că la el era un subofiţer SS. Am încercat să dau înapoi, dar subofiţerul m-a luat în cameră şi m-a întrebat ce vreau. Cum la repezeală nu mi-a venit nici-o minciună mai bună decât adevărul, i-am spus scopul vizitei: “Vino cu mine”, îmi spuse el, iar eu eram convins că era sfârşitul sfârşiturilor. M-a dus lângă magazia de alimente, şi-a exprimat cu părere de rău că era închis, dar alături a găsit pâine şi mi-a dat una întreagă (echivalentă cu opt porţii). Cum nu mai aveam răspunderea de a trăi pentru tatăl meu, m-am hotărât să fac orice nebunie. Aveam de ales între a scăpa de muncă, la care oricum nu mai rezistam, sau a fi lichidat, ceea ce tot nu era rău, căci nu mai ţineam la viaţă. Prima mea încercare era chiar să fac pe nebunul. M-am aşezat pe podea într-un colţ al barăcii şi cum se apropia cineva de mine mârâiam, mă uitam la el cât se poate de urât şi, dacă se apropia, îl zgâriam. Aşa am fost lăsat în pace vreo 2-3 zile. Cum eu înţelegeam foarte bine limba germană, mi-am dat seama că vor să mă trimită la Manthausen, ceea ce nu-mi convenea deloc, încetul cu încetul m-am “normalizat”. Primind curaj, într-una din zilele următoare, când coloana pentru muncă era gata de plecare, m-am făcut că leşin. Totul era calculat aşa ca să nu fie timp de a mă readuce în stare de funcţionare până la pornirea coloanei. Spre ghinionul meu, a apărut şi subofiţetul SS care răspundea de infirmerie. A pus doi inşi să mă ridice ţinându-mă sub braţ şi mi-au dat brusc drumul. Nevrând să mă lovesc prea tare, nu am căzut ca un sac. Atunci SS-istul a zis: “El simulează. Să se prezinte mâine dimineaţă la mine la infimerie”.

Am avut o noapte mai linistită decât mă aşteptam. Parcă mă priveam din afară şi nu mă interesa ce se va întâmpla. A doua zi dimineaţă am fost dus la raport la infirmerie. Am constatat cu surprindere că SS-istul nu este, a fost trimis undeva într-o misiune, iar în locul lui era un ofiţer din Wermacht şi după cum am aflat era medic austriac. I s-a raportat situaţia mea, iar eu am avut curajul să-i spun, în limba germană, cam următoarele cuvinte: “Am 16 ani, aş vrea să supravieţuiesc, dar sunt prea slăbit ca să mai rezist la muncă”. S-a uitat la mine şi m-a internat cu un diagnostic ciudat: “precolaps”. După câte ştiu eu, aşa ceva nu există, dar el s-a bazat că ceilalţi responsabili de acolo nu pot să-şi dea seama. Cu acest “precolaps” am scăpat definitiv de muncă.Mai era sa fiu externat odată, dar atunci m-am prezentat pentru o altă afecţiune: diaree. Proba era simplă, neamţul a pus un deţinut să aducă pentru fiecare cu acest diagnostic câte o oală de noapte şi noi trebuia să demonstrăm că avem diaree. Ghinionul şi norocul vin uneori simultan. Am avut ghinion că taman atunci n-am reuşit să fac nimic, dar am avut şi noroc, deoarece tânărul deţinut şi-a dat seama de dificultatea în care mă aflu şi într-un moment de neatenţie a neamţului mi-a luat oala de noapte şi când a fost întrebat a declarat că am dat dovada diareii”.

“Mă întrebam unde este Dumnezeul”

“Zilele treceau şi frontul rusesc se apropia de noi. Lagărul trebuia evacuat. Noi de la infirmerie am fost transportaţi cu trenul înapoi în lagărul din Mauthausen, iar ceilalţi au fost încolonaţi şi duşi pe jos în lagărul din Ebensee. Precum am aflat ulterior, mulţi dintre ei, care nu mai rezistau la mers, au fost împuşcaţi.În ultimele aproximativ două săptămâni, hrana în lagărul din Mauthausen consta într-o zeamă călduţă, în care pluteau urme de varză şi pâine mucegăită. Deoarece nu munceam, stăteam aproape toată ziua în pat şi economiseam forţele. Frontul armatei SUA se apropia, auzeam bătaia tunurilor, SS-iştii au dispărut, fiind înlocuiţi cu poliţia austriacă numai pentru menţinerea ordinei. Pentru mulţi degradarea organismului nu mai cunoştea cale de întoarcere. Se murea pe capete. Crematoriul nu mai funcţiona. Nu se mai făcea apel, iar în “Apelplatz” era o movilă de cadavre, ca cea din documentarul dat în filmul “Procesul de la Nürenberg”. Am stat şi am privit acest mormam de cadavre şi mă întrebam unde este Dumnezeul. A sosit şi ziua de 5 mai 1945, când lagărul de la Manthausen a fost eliberat. Este greu să relatez tot ce am simţit atunci. Dacă aştepţi ceva prea mult, bucuria împlinirii se estompează. Sigur că eram fericit pentru supravieţuire, dar vedeam oameni murind în continuare, cum a fost şi o bună cunoştinţă de-a noastră ROTH Zoltán. Măcar a murit liber. În primele zile de la eliberare, americanii ne-au aranjat într-un rând, trebuia să desfacem bluzele şi ne-au suflat un praf alb, zicând că ne dezinfecteazâ. În capul meu erau urme de îndoială. Ştiam că nemţii, în mod periodic ne dezbrăcau, puneau toate hainele într-o etuvă mare, unde erau dezinfectaţi la temperaturi înalte. Între timp noi eram raşi sub braţ şi la organele genitale. Peste scurt timp, câteva săptămâni, păduchii apăreau din nou. Şi totuşi, după acel praf alb, am scăpat definitiv de păduchi. Aşa am luat cunoştinţă cu vestitul DDT, care în acea vreme avea un efect miraculos. Nu am mai relatat că în ultimele luni am avut nişte răni la picioare, se spunea că ele se datorează avitaminozei, care puroiau mereu. Din când în când mi se mai dezinfectau la infirmerie, intrând cu o pensetă cu vată şi spirt adânc în carne. Mai era una la laba piciorului drept, cu două intrări. Se trecea un tifon de la o intrare la alta şi se curăţa în acest mod. Când m-am prezentat cu aceste răni la americani, au pus acolo un praf şi o unsoare, apoi mi-au bandajat rănile. În câteva zile ele s-au închis, din nou în mod miraculos. Aşa am avut primul contact cu penicilina.Mult mai puţin fericit a fost contactul meu cu mâncarea. După săptămâni de foame severâ, am intrat în porţiile soldaţilor americani. Mai ţin minte că într-una din primele zile de la eliberare, am primit o farfurie de mazăre galbenă făcăluită, una din mâncărurile mele preferate. Iar eu am mâncat. Nu aveam experienţa necesară, dar nici cei care ne-au ospătat nu ştiau că fac crimă. Tot sistemul nostru digestiv s-a dat peste cap. Cum intra hrana în noi, aşa ieşea, iar noi pierdeam forţele şi mai repede ca înainte. În zilele care au urmat au murit mulţi”.

32 de kilograme a avut la eliberare (vezi foto)

“Împreună cu câţiva supravieţuitori am fost transportaţi într-un jeep, condus excelent pe serpentinele dintre lagărul şi oraşul Mauthausen, de un subofiţer negru, în lagărul de la Ebensee, în care s-a instalat un adevărat spital de campanie. Încă mergeam pe picioare proprii, ţin minte că am fost şi cântărit şi aveam 32 kg(!), dar peste câteva zile am căzut la pat şi nu mă mai puteam ridica. Un tânăr prelat catolic maghiar (nu ştiu cum a ajuns şi el în lagăr ca deţinut) venea zilnic şi mă hrânea cu linguriţa ca pe un copil, iar eu aveam sub mine o tavă, căci cum mâncam, cum ieşea totul din mine. La un moment dat eram atât de slăbit, încât nici capul nu puteam ridica de pe pernă. Neavând altă soluţie, am fost pus la perfuzii. Pe cutia soluţiei din care intra în mine zilnic o cantitate respectabilă, scria “Synthetic Corpus Humain Plasma”. După zece zile am fost pus pe picioare. Nu era ca înainte. Trebuia să învăţ să merg, căci dacă ambii genunchi erau îndoiţi cădeam, aşa că făceam un pas cu piciorul stâng, îndreptam genunchiul, doar pe urmă puteam încerca cu piciorul drept acelaşi procedeu.Cât stâteam zile întregi numai în pat, trebuia să găsesc teme la care să mă gândesc ca să mă autodistrez. În primul rând mă frământau cunoştinţele înmagazinate în liceu. Am repetat mintal alfabetul, litere scrise, litere de tipar, litere mici, litere mari. Cu stupoare am constatat că nu mai ştiu cum arată litera “h” mare cursiv, adică “H”. Nici n-am aflat decât dupâ întoarcerea mea acasă. Mai bine mergea matematica. Refăceam calculele care conduc la soluţia ecuaţiei de gradul doi, la soluţiile unui sistem de două ecuaţii liniare cu două necunoscute, demonstram teorema lui Pitagora etc. Toate acestea mergeau destul de greu la început, dar le repetam după câteva zile iar şi iar, căci ceva mai bun nu aveam de făcut. Uneori mai ciuleam urechile la discuţiile din jurul meu. Aşa s-a întâmplat că odată un ofiţer american, care rupea destul de bine germana, explica unei infirmiere austriece ororile făcute de nemţi. Eu eram un exemplu foarte bun, mai ales că mă făceam că dorm. “Uită-te la acest tânăr” - referindu-se la mine - “el niciodată nu va mai fi om”. Eram deja în perioada îmbunătăţirii fizicului meu şi în mintea mea a licărit ceva: “Las că vă arăt eu vouă!”.La Ebensee am cunoscut un fost deţinut german, antihitlerist, solist de operă, care mi-a interpretat o arie din nu mai ştiu ce operă pe un bariton frumos şi care a vrut să mă infieze. “Vreau măcar cu ceva să compensez nenorocirea ce au făcut semenii mei”. L-am refuzat politicos, căci mi-era dor de casă, chiar dacă ştiam că sunt orfan, dar poate mai aveam un unchi la Bucureşti şi o mătuşă în Tel-Aviv şi speram să-i găsesc în viaţă, ceea ce s-a şi întâmplat”. (În ultimul episod veţi putea citi despre dificila acomodare cu viaţa după reîntoarcerea în România).

Jurnalul unui supravieţuitor de la Auschwitz (3). “M-a pus să-l mângâi la organele genitale… au urmat alte seri când trebuia să-i fac sex oral, iar într-o seară mi-a scos pantalonii şi m-a pătruns…”

O mărturie cutremurătoare primită de la regretatul prof. univ. dr. Ioan Gottlieb, supravieţuitor al lagărelor naziste, pe care o facem publică. Respectăm astfel dorinţa sa, exprimată în timpul vieţii, şi anume să o public în întregime abia după ce nu va mai fi pe pământ. Cu ani în urmă am purtat lungi discuţii cu eruditul fizician, profesorul universitar Gottlieb. Omul de ştiinţă mi-a spus din capul locului că n-am atins toate aspectele, că au rămas destule detalii pe care încă nu pot fi făcute publice. Mai târziu mi-a trimis un mesaj electronic prin care îmi dezvăluia secretul poveştii complete a vieţii sale ce cuprinde patimile de necrezut îndurate în timpul Holocaustului. “Documentul” este unul care se deschide cu o parolă. Mi-a spus parola. Între cuvintele “cheie” e şi numele unei rude dragi. Aşadar facem voia domniei sale şi publicăm al treilea episod al poveştii sale, document ce va poposi în viitoarele manuale de istorie. Iată şi mesajul electronic prin care profesorul Gottlieb îmi confirma darul oferit între patru ochi mie, şi implicit Jurnalului Naţional, şi anume tragicele sale trăiri din timpul Holocaustului. “Stimate Domnule Popa, alăturat aveţi trei fişiere ataşate. Primul cere şi un password, care este “m…81”… Vă urez răbdare şi succes, Cu stimă, I.Gottlieb”.

 “M-a sfătuit să accept să fac sex pentru hrană, dar să evit sexul anal…uneori trebuia să facem şi dragoste în trei”
Iată ce povesteşte Gottlieb că a trăit în lagărul Melk. “Aşezat pe un deal aproape de malul Dunării, unde este şi o abaţie vestită, lagărul era relativ mic, având doar 10.000 de deţinuţi în medie, faţă de Mauthausen cu 300.000 sau mai mulţi de deţinuţi şi Auschwitz, care împreună cu Birgenau, aveau două milioane. La Melk era un lagăr de muncă, deţinuţii lucrau în trei ture la construirea unor subterane, unde urma să funcţioneze o fabrică de avioane. Se făceau galerii într-un deal. Constituţia dealului era nisipos, aşa că se înainta relativ uşor. Drumul spre locul de muncă se făcea parţial pe jos, pe urmă câţiva kilometri cu trenul. Când am ajuns la Melk, am fost divizaţi pe grupe în mai multe barăci, conduşi de către un deţinut (Blockältester). Noi am nimerit la Fritz GRUNE (aşa scria el numele de “Grün”).  Când ne-am aşezat în faţa barăcii, eu eram în primul rând. “Fritz”, precum îi ziceam pe urmă, m-a remarcat şi de la primul contact mi-a făcut “ochi dulci”. Abia pe urmă am înţelesul motivul. M-a întrebat de numele meu mic şi mi-a spus că el îmi va spune Johann. Ceea ce m-a frapat era faptul că Fritz avea triunghi negru în faţa numărului. Am văzut pe urmă deţinuţii cu triunghiuri verzi. Când m-am interesat am aflat semnificaţia culorilor: roşu însemna deţinut politic, negru aveau hoţii şi chiulăii, iar verde purtau criminalii. Negru avea şi Oskar, Bockältester al barăcii vecine, care era ţigan, artist de circ. Deci naziştii au băgat în lagăre şi puşcăriaşi, şomeri, iar în timp ce evreii erau deţinuţi politici, ţiganii, atunci rasă inferioară ca şi evreii, erau consideraţi chiulangii, chiar dacă aveau ocupaţie. Paturile în baracă erau pe trei nivele şi te puteai sălta deoarece rândurile erau aproape. Tatăl meu dormea în patul de jos, iar eu deasupra lui. Numai Blockältester-ul avea un mic spaţiu cu un pat, relativ izolat. Pentru evidenţa celor de care răspundea, avea un “scrib” (Schreiber), care la noi era un francez, Paul SCHERER, probabil alsacian, căci vorbea destul de bine nemţeşte şi avea şi un nume german. Chiar a doua seară, după ce majoritatea dormeam, Fritz m-a trezit şi m-a invitat în separeul lui. Mi-a povestit că el era de mai mulţi ani în lagăr, parcă opt, fără femei şi m-a pus să-l mângâi la organele genitale. Atunci am scăpat uşor, dar au urmat alte seri când trebuia să-i fac sex oral, iar într-o seară mi-a scos pantalonii şi …  Aşa am început viaţa sexuală. Am povestit totul Tatălui meu. El m-a sfătuit să accept, căci în schimb aveam hrană suplimentară şi nu ne trimitea la muncă. Mi-a mai spus să evit sexul anal, ca să nu fac hemoroizi, ceea ce am şi reuşit. – Tot în primele zile am aflat că Fritz mai avea “o amantă”, Pepi (niciodată nu i-am reţinut numele de familie), dar uneori trebuia să facem şi sex între noi. în fiecare zi, în jurul prânzului, am auzit zgomotul avioanelor americane. Nu le vedeam decât într-o zonă mică, unde razele solare se reflectau atât pe trupul bombardierelor, pe care le vedeam atunci clar, cât şi pe avioanele de vânătoare care le însoţeau şi apăreau ca nişte puncte. Odată am numărat peste 800 de bombardiere, care zburau în grupuri de “V” ca şi cocorii. Noaptea veneau englezii. Odată am vazut Viena în flăcări. într-o zi, pe la sfârşitul lunii iunie, câteva avioane de vânătoare au trecut deasupra lagărului şi au aruncat bombe de calibru mic şi unele incendiare. Deoarece noi nu ne feream, ei au văzut mişcare şi au reacţionat ca atare. Eu eram în faţa barăcii şi la auzul primei explozii m-am aruncat pe burtă în baracă, întins cât mai la orizontală, căci aşa învăţasem la şcoală în cadrul apărării antiaeriene. O schijă m-a zgâriat pe dosul palmei, dar cel ce stătea după mine era mort. – Totul a durat câteva zeci de secunde, dar catastrofa era mare. – M-am trezit cu strigătele lui Fritz, care mă căuta de zor. Când m-a văzut m-a îmbrăţişat şi mi-a spus: “Pepi este grav accidentat”. într-adevăr, o schijă   l-a nimerit în coloana vertebrală şi în scurt timp a murit. – Tata era la muncă şi am avut o revedere duioasă”. Profesorul Gottlieb a precizat că a ţinut să descrie aceste evenimente, deoarece erau primele care au lăsat urme în sufletul său, întâmplate în lagărul unde urma să rămână până aproape de eliberare. “în privinţa relaţiilor homosexuale, am rămas cu convingerea că dacă nu ai nici un germen de atracţie către aşa ceva, ele nu te pot converti. Eu am rămas cu o respingere totală, o aversiune, dar fără să-i condamn. Este treaba fiecăruia, atât timp cât nu obligă pe alţii. Nu puteam nici să joc teatru că mă complac în această situaţie şi de aceea totul nu a durat, din nefericire, decât două sau trei luni. Zic din nefericire, căci şi situaţia de excepţie referitor la muncă şi hrană s-a stins după aceea. Al doilea lucru care m-a influenţat profund era concepţia mea faţă de viaţă şi moarte. în copilărie nu am văzut morţi. În lagăr, chiar înainte de bombardament, cadavrele erau la ordinea zilei. Parcă viaţa nu ar fi avut nici o valoare. Nici eu nu mai ţineam la viaţă, moartea mi se părea o eliberare. Aşa s-a întâmplat că odată, când Fritz, fiind supărat pe mine, mi-a ordonat să mă duc la sârma ghimpată care înconjura lagărul şi prin care trecea curent curent, m-am pornit fără ezitare către ţintă. Eram destul de aproape de gard, când Fritz a fugit după mine, m-a prins de braţ şi m-a tras înapoi. “Ich glanbte dass du bist feig” (“Credeam că eşti laş”), îmi spuse. De atunci şi până acum conduita mea este: nu mă interesează când mor, dar să nu mă chinuiesc şi să nu chinuiesc nici pe alţii”.

L-a bătut cumplit ore întregi şi pentru că a rezistat, Fritz l-a spânzurat
“Ordinea cronologică, după mai bine de jumătate de secol, s-a amestecat, într-o oarecare măsură, în memoria mea. Dacă pe primele întâmplări, rămase “primele”, am încercat să le descriu până aici, în cele ce urmează voi relata o serie de trăiri, care sunt doar parţial fixate în timp, mai degrabă sunt legate prin subiectul lor. în fiecare dimineaţă se număra efectivul lagărului. Mergeam încolonaţi la “Appellplatz”, unde stăteam ore în şir până venea comandantul lagărului. Cred că avea grad de colonel. Se dădea comanda: “Mützen ab” (şapca jos), şapca fiind vărgată şi ea, comandanţii de unitate, deţinuţi şi ei, dădeau raportul. La sfârşit urma comanda: “Mützen auf” (şapca sus), după care porneam spre barăci. Faptul că ne numărau zilnic nu ni se părea ieşit din comun, cu toate că ne strigau doar după numere, parcă eram animale, căci nume nu mai aveam. în schimb, sunt convins, că ţinerea noastră în picioare ore întregi era una din metodele de tortură. După ce în fiecare zi munceai din greu opt ore, transportul la locul de muncă şi întoarcerea durau alte ore, te oboseau şi la Appellplatz. într-o zi de toamnă, când eu nu mai eram în graţiile lui Fritz, din baraca noastră lipsea cineva. Fritz l-a găsit dormind în pat. Era un evreu din Baia-Sprie (Felsöbánya), un orăşel situat la aproximativ 10 km de Baia-Mare. El, săracul, era atât de obosit încât nu a auzit deşteptarea. A urmat scena unui animal dezlănţuit de furie. L-am mai văzut pe Fritz bătând, dar niciodată ca atunci. Din când în când îl lăsa să-şi mai revină, apoi începea din nou. A urmat altă pedeapsă. L-a pus să se dezbrace la pielea goală şi să se bage într-un butoi mare în care era o rezervă de apă. Era deja foarte frig atunci şi l-a ţinut mult în apă. – Eu eram în acea zi în tura de după masă şi m-am dus la lucru. Când m-am întors, am întrebat de sărmanul chinuit. Mi s-a povestit că au mai urmat bătăi şi deoarece a rezistat Fritz l-a spânzurat”. Aşa de tare m-au impresionat şi în special m-au speriat cele întâmplate, încât am cerut şi mi s-a aprobat plecarea împreună cu tata la o altă baracă, una din marile mele greşeli, dar voi reveni mai încolo asupra acestui lucru.

Spânzurătoarea
“Chiar când eram încă în graţiile lui Fritz, câteodată se supăra şi mă trimitea la muncă. încolonarea se făcea în rânduri de câte cinci, iar când ieşeai prin poarta lagărului trebuia să te ţii la braţ cu vecinii tăi. Cei trei din mijloc aveau ambele mâini ocupate. Lângă coloană erau înşiruiţi soldaţi, cu arme în mână, patul armei fiind sub braţ, iar mâna dreaptă lângă trăgaci, gata de intervenţie. Uneori eram atât de obosit, încât dormeam în mers şi chiar visam, oricum eram dirijat de vecinii mei. Chiar şi în asemenea condiţii, odată doi ucrainieni au reuşit să evadeze, sărind din rând şi dispărând într-un lan. în haine vărgate şi cu o dungă rasă în mijlocul capului nu aveai cum să scapi. Peste câteva zile erau aduşi înapoi. Nu ştiu ce a urmat imediat după prinderea lor, dar pe urmă erau condamnaţi la moarte prin spânzurare. Spânzurătoarea s-a instalat în lagăr, iar noi eram aduşi în careu pentru a ne da şi o lecţie, ca să ştim ce păţim dacă încercăm o evadare. Repet că nu aveam nici 16 ani. S-au adus incriminaţii, s-au spus câteva cuvinte, după care li s-a pus ştreangul de gât. I-am admirat pentru modul curajos cu care au întâmpinat moartea, fără să plângă, sau să ceară clemenţă. Un ofiţer a smuls scaunele sub picioarele lor. Nu au schiţat nici un regret pentru cele întâmplate, singurele mişcări au fost spasmele necontrolabile ale picioarelor înainte de moarte. - în acest interval de câteva minute de la spânzurare şi până la deces, nemţii în uniformă spuneau ceva şi râdeau cu poftă sub picioarele muribunzilor. – Toată viaţa m-a obsedat această scenă. Nu am simţit ură, căci, poţi urî un om căruia totuşi, îi recunoşti şi anumite calităţi bune. în mine era, şi a rămas o desconsiderare totală faţă de aceşti aşa numiţi oameni, care numai oameni nu erau. Sunt momente, mai ales în război, când eşti obligat să ucizi, ca să nu fi ucis tu. Dar să-ţi baţi  joc de moartea lui era un experiment unic din viaţa mea, ieşit din comun”.

Ne dădea hrana animalelor, mi-era imposibil să o înghit
“Aveam probleme şi cu mâncarea. Dimineaţa şi seara mai puteam mânca o bucată de pâine cu puţină margarină (cunoscut de noi abia în lagăr) şi un lichid care se numea cafea. în schimb, cel puţin în primele trei luni, era nelipsitul Dörgemüse, adică o fiertură de legume uscate, cel puţin asta era numele. De fapt era făcut exclusiv din sfeclă furajeră. Nu m-a deranjat faptul că în fond era mâncarea animalelor, dar mi-era imposibil s-o înghit. Ca şi majoritatea noastră o aruncam din gamelă, aşa cum o primeam. – Mulţi dintre noi începeau să-şi piardă puterile, iar unii, în special cei obişnuiţi cu mâncare multă şi hrănitoare, au şi decedat. – în primele două luni eu am avut suficient. Fritz fura de la magazia bucătăriei în special pâine, margarină şi zahăr. Ungeam felia de pâine gros cu margarină şi puneam tot atât de gros zahăr peste ea. Aşa reuşeam să-mi hrănesc şi tata. La sfârşitul lui august situaţia s-a schimbat. Mâncarea s-a îmbunătăţit simţitor şi am auzit, poate cu o oarecare întârziere, că s-au sistat gazările, iar crematoriile erau folosite numai la decedaţii din alte motive. La început nu înţelegeam ce s-a întâmplat, pe urmă am aflat dintr-un ziar. Sigur că noi nu aveam dreptul la ziare, dar la locul de muncă erau şi maiştrii civili, unii dintre ei se făceau că uită ziarul şi deţinuţii îl aduceau în lagăr. Aşa am aflat că România a întors armele. Mai târziu, în septembrie, am aflat şi de tentativa nereuşită a lui Horthy de a ieşi din războiul alăturat Germaniei. Cred că era pe la mijlocul lui octombrie, când am văzut un exemplar din ziarul “Völkische Beobachter”, cu un editorial pe prima pagină ce purta titlul, cu litere exagerat de mari, “Gott wird uns helfen” (“Dumnezeu ne va ajuta”). Era clar că şi nemţii şi-au dat seama că războiul este pierdut. Totuşi el a mai durat jumătate de an până la depunerea armelor,  ceea ce m-a dezamăgit. Nu găseam decât două motive care conclucrau. în primul rând era nebunia lui Hitler, care, precum am aflat mult mai târziu, a trimis la moarte detaşamemnte de copii la Berlin, când luptele se purtau la marginea capitalei germane. Al doilea era prudenţa aliaţilor, pentru noi exagerată, în special a anglo-americanilor, ca să aibă cât mai puţine pierderi, în contul pierderilor sovietice. Această întârziere a costat multe vieţi omeneşti din rândul deţinuţilor. Vom mai reveni şi asupra acestei probleme”.

Cum s-au născut sadicii
“Aş vrea aici să mai relatez, prin câteva rânduri, despre Fritz Grune. Era un bărbat frumos şi probabil că asta l-a dus şi la pierzanie, neavând alt scop decât o viaţă uşoară, pe care a avut-o înainte de a fi internat în lagăr. Era afemeiat, când era bine dispus, fredona o melodie a căror primele ritmuri şi cuvinte le ţin şi acum minte. încerc să redau începutul, după modestele mele cunoştinţe de muzică. Mi-a povestit că odată a fost lăsate împreună o baracă de bărbaţi şi o baracă de femei. După atâţia ani de abstinenţă a urmat un desfrâu greu de imaginat. Nimănui nu-i mai păsa de consecinţe căci nici ziua următoare nu era sigură. Mi-a mai descris prima parte a detenţiei sale, când fiind puşi la muncă dificilă, dintr-un anumit număr de deţinuţi numai o zecime supravieţuia într-o singură zi. Pe urmă era el pus să se ducă la cariera de piatră de la Mauthausen cu 100 de oameni şi avea voie să se întoarcă numai cu cel mult 15.  Ca să satisfacă ordinul, îi arunca de pe treptele carierei de piatră de la Mauthaunsen, iar pietrele pe care le purtau îi striveau. Aşa au format nemţii o “armată” de deţinuţi sadici, care pe urmă erau şefii noilor veniţi. La Auschwitz eram foarte indignat datorită purtării neomeneşti, manifestată faţă de noi, a evreilor polonezi. Dar ei erau de ani de zile în lagăr şi erau convertiţi în atitudine. Am început încă în acea vreme să-i înţeleg, căci dintre concetăţenii mei, după doar câteva luni de trai în lagăr, câţiva au devenit sadici, ca să-şi salveze pielea. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, cu un evreu din Satu-Mare, care şi-a salvat şi tatăl. A fost un foarte bun muzician, cânta la acordeon şi piese clasice, motiv pentru care uneori comandantul lagărului îl lua la el acasă. Dar, l-am văzut dând cu bastonul de gumă (Gummischlauch) în semenii lui. După eliberare nu a reuşit să se stabilească în nici un oraş din Ardealul de Nord. A locuit într-o vreme la Timişoara, unde era dirijor. Toleranţa, caracteristică evreilor (indiferent de părerea altora!), a făcut ca nimeni să nu-l urmărească, doar cei care au fost cu el împreună în lagăr nu au mai vrut să-l aibă în preajmă. Poate e cazul (dacă nu, să mă condamne cititorul) să relatez despre un tânăr băinărean. Când a ajuns în lagăr avea absolvit doi sau trei ani de medicină, dar acolo s-a dat drept doctor. Nimeni nu l-a turnat, cu toate că printre noi erau mulţi medici cu vechime şi experienţă. Ca atare el avea condiţii de trai mult mai bune decât alţii. Tatăl meu, foarte bun mineralog amator, avea o invenţie şi a propus tânărului ex-doctor, ca după eliberare să împartă cu el beneficiile lui, iar el s-a obligat să-i furnizeze alimentaţie suplimentară. Afară de câteva zile s-a dezis de obligaţia lui, motiv în plus pentru demoralizarea tatălui meu, despre al cărui deces voi relata. - în anul 1992, când am vizitat Israelul, am dat de urma lui. Am vorbit cu el la telefon (nici nu am vrut să-l văd), i-am adus aminte de cele întâmplate în lagăr şi i-am reproşat pentru faptul că nu s-a ţinut de cuvânt. în rest, cum se spune, l-am lăsat în plata Domnului. Sigur, asemenea cazuri, printre evrei deportaţi împreună cu mine, erau răzleţe, dar nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă detenţia în lagăr s-ar fi fost prelungit. De aceea am afirmat că după o asemenea experienţă vedeam cu alţi ochi comportarea evreilor polonezi şi le cer scuze pentru gândurile nefavorabile pe care le-am avut cândva”.

Toalete cumplite, furunculoza
“Una din pedepsele primite era curăţirea WC-urilor. Instalaţia era de “water closet”, dar apa curgea doar din când în când, iar cupele se umpleau cu fecale formând mici movile. Nici instrumente nu aveam, aşa că trebuia să lucrez cu mâna neprotejată. – Nici la locul de muncă nu era mai bună situaţia. Acolo era săpată o groapă lungă, la margine era o scândură pe care ne aşezam unul lângă altul ca vrăbiile pe sârma de telegraf şi cu posteriorul deasupra gropii. Cred că este interesant de remarcat că din toate nenorocirile pe care le-am avut în lagăr, una care m-a marcat în mod deosebit, era lipsa WC-urilor curate. La această constatare au ajuns mai mulţi foşti deţinuţi în aceste condiţii, căci dacă ne întâlneam după eliberare, în cel mult cinci minute se discuta despre closeturile din lagăr. Sigur că acest lucru se datora şi faptului că toţi am avut o permanentă diaree. şi asupra acestui lucru voi mai reveni. Pentru a relata un alt eveniment, trebuie să mă întorc cu amintirile cu un an sau doi înaintea deportării. Eram pe la sfârşitul perioadei de pubertate, când pe corpul meu au apărut, când într-un loc, când în altul, furunculi. Un medic foarte bun m-a învăţat ce am de facut. Trebuia să aştept cu răbdare ca furunculul să se coace, adică apărea un centru galben care se spărgea de la sine şi de unde ieşea puroi. Puteam să ajut eliminarea puroiului cu uşoare apăsări laterale, dar rana nu avea voie să se închidă încă. Puneam pe furuncul puţină vată cu celofan, peste el iar vată îmbibată cu spirt medicinal (la nevoie chiar cu apă), urma un alt celofan şi pe urmă bandajul. Totul se încălzea şi parcă sugea puroiul din furuncul. Schimbam zilnic bandajul şi peste un timp, relativ scurt (nici măcar o săptămână), nu mai ieşea puroi, totul se dezumfla şi puteam lăsa rana fără pansament. Singura medicaţie era o linguriţă de drojdie pe zi. în lagăr mi-a revenit furunculoza. Am tratat fiecare furuncul aşa cum ştiam. Spre ghinionul meu, într-o perioadă când am lucrat la infirmerie, mi-a apărut un furuncul pe frunte. Un medic chirurg băimărean mi-a spus că trebuie să-l taie, căci este un focar de infecţie şi altfel nu mai pot lucra cu bolnavii. Zis şi făcut, mi-a tăiat furunculul. Dar peste câteva zile în locul lui a apărut un flegmon plin de puroi. Mi-a tăiat şi flegmonul, dar a apărut altul. De această dată, însă, faţa mea s-a congestionat în jurul ochilor. Diagnosticul a fost “erizipel”. Aşa am ajuns într-o rezervă unde toţi aveau această boală. Fiind prea mulţi, am stat trei într-un pat. Eu am ajuns cu faţa la picioarele a doi bolnavi, un olandez şi un danez. Amândoi au murit, iar eu am fost scos de acolo ca greşit diagnosticat. În fine am ajuns pe mâna unui medic polonez, dr. Wald. El mi-a explicat că infecţia nu se vindecă datorită lipsei medicamentelor, iar singura substanţă antiseptică este propriul meu sânge, aşa că el va tăia flegmonul pe o porţiune mai mare ca să curgă multă sânge. M-am dezbrăcat la pielea goală, doctorul mi-a făcut intervenţia, m-a pansat, dar eram plin de sânge, din cap până la vârful picioarelor. Era frig, iar eu mă spălam de sus până jos. A fost greu, dar am rămas în viaţă. Am o cicatrice pe frunte, bine vizibilă, dar mult mai mare este cicatricea pe suflet lăsată de toate evenimentele deportării”, a povestit prof. univ. dr. Ioan Gottlieb.

După ce a scăpat de la moarte prin înfometare, îi intrase în reflex un gest. Era, nu era nevoie, el venea zi de zi acasă cu o sacoşă de pâine. Să fie acolo, pentru cui îi va trebui! De fiecare dată când m-am întâlnit cu el după ce fusese în oras, vedeam poposind trecător pe fotoliu sacoşa cu pâini! Într-una din zile mi-a încredinţat povestea tragică a vieţii sale. O mărturie cutremurătoare primită de la regretatul prof. univ. dr. Ioan Gottlieb, supravieţuitor al lagărelor naziste. Iată cum justifica el faptul că toată această istorie a fost scrisă abia la vârsta senectuţii: “Pentru că nimeni nu credea ce povesteam şi nici nu e de crezut ce mi s-a întâmplat”.

Drumul spre Auschwitz şi Mauthausen

Iată povestea drumului către infernul ce îl aştepta. “A venit şi ziua tristă de la începutul lui iunie, când am fost duşi la gară şi puşi în vagoane. Tatăl meu a fost deosebit de simpatizat şi a obţinut favoarea ca să fim într-un vagon cu mai puţini inşi şi să ni se alăture şi bunicii mei, trăind ultimele zile împreună cu ei. Călătoria a durat aproximativ trei zile. Primeam mâncare şi apă pentru supravieţuire, dar şi nevoile trebuiau făcute într-o găleată din vagon, care se deşărta din când în când, trăind mereu în duhoare. Trenul trecea prin Polonia, cred că cea mai mare gară era Katowice. Odată, când am staţionat mai mult într-un teren deschis, tatăl pistruiatei a reuşit să ajungă la vagonul nostru şi a primit permisiunea să mă ducă până la fiica sa. Era o întrevedere duioasă, cred că ultima din viaţa ei. Într-o noapte la orele 2.00 (atunci mai aveam ceasuri cu noi) am ajuns la Auschwitz. Am fost somaţi să ieşim din vagoane şi nu ne-a fost permis să luăm cu noi nimic din bagaje. Am fost aranjaţi de către alţi deţinuţi, evrei polonezi, care erau de mai mulţi ani acolo, pe două rânduri, bărbaţi şi femei. Eu aveam un bandaj pe cap, deoarece după intoxicaţia cu morfina aveam o supuraţie la urechea dreaptă. Tata mi-a scos bandajul şi m-a instruit: dacă eşti întrebat câţi ani ai, să spui 18, iar despre muncă să spui că vrei să munceşti. Atunci m-am despărţit de bunica. La capătul rândului de bărbaţi stătea un ofiţer german, despre care am aflat ulterior că era dr. Mengele. Când am ajuns în faţa lui mi-a pus întrebările prevăzute de tata. Şi el a declarat o vârstă mai mică, aşa că am rămas împreună. Bunicul a fost dirijat în cealaltă parte. M-am despărţit şi de el.Grupul de bărbaţi rămas compact a fost dirijat sub vestita poartă pe care scria: “Arbeit macht frei” (“Munca eliberează”). Din momentul coborârii din tren am văzut două focuri mari. Erau crematoriile. Pe urmă am ajuns într-o sală. Trebuia să ne dezbrăcăm la pielea goală, din nou am fost dirijaţi către cei care ne-au tuns, la cap cu păr foarte scurt (câţiva milimetri) şi la ras, pe cap cu o dungă lată de două degete la mijloc, iar sub braţ şi la organe genitale complet. Urma duşul obligatoriu (am aflat pe urmă că bătrânii au fost gazaţi la “baie”), după care am primit “uniforma”, haine vărgate, o bască (Mütze) vărgată şi încălţăminte cu pânză şi talpă de lemn. În fine am ajuns într-o baracă. Eram aşa de mulţi, încât noaptea dacă doream să ne întoarcem de pe o parte pe alta, trebuiau să se întoarcă aproape toţi (eram ca heringii în conserve). Spaţiul restrâns în jurul barăcii era înconjurat de sârmă ghimpată, ca să nu ne amestecăm cu alţi deţinuţi. În fiecare zi se făcea “Appell”. Într-una din zile s-a făcut apel la cei care aveau vreo meserie. Atunci s-a separat de noi un bun prieten al tatălui meu, Paul NEUMANN Pál, spunând că este tâmplar. El era copropietar la un magazin de fierărie din Baia-Mare. Nici pe el nu l-am mai văzut de atunci. După o săptămână ne-au pus iar în vagoane. Nu eram mulţi într-un vagon, dar trebuia să ne aşezăm turceşte aproape toată ziua, ceea ce nu era uşor. De această dată călătoria a fost mai rapidă şi am fost coborâţi undeva, nici noi nu ştiam la început unde. Urma un marş de câţiva kilometri. Eram cinci într-un rând şi trebuia să ne ţinem de braţ. Am trecut printr-o localitate care se chema “MAUTHAUSEN”. Ţin minte şi acum, cum oamenii se uitau la noi. Am văzut un “Konditorei” (cofetărie) şi mă gândeam, cu ce sunt eu mai prejos decât cei care stau acolo şi mănâncă prăjituri. A urmat un urcuş destul de abrupt şi am ajuns în lagărul din Mauthausen (pe care l-am revăzut în anul 1983, cu soţia mea, care a rămas înmărmurită de cele văzute, inclusiv cariera de piatră pe care am avut fericirea să n-o văd atunci, căci în caz contrar acum nu aveam ce povesti). În lagărul din Mauthausen nu s-au întâmplat prea multe evenimente importante. Unul dintre ele era faptul că am primit numere, nu tatuate ca la Auschwitz, ci o brăţară de sârmă cu o plăcuţă metalică pe care scria numărul. Acelaşi număr s-a imprimat şi pe “uniforma vărgată” (la piept şi picior), dar în faţa numărului era un triunghi echilateral, cu vârful în sus, colorat în roşu. Eu am primit numărul 72762, iar tatăl meu 72763. Al doilea eveniment era cel când ni s-a cerut ca copiii sub 18 ani să fie separaţi. Tatăl meu nu mai era sigur de deciziile lui şi m-a pus să aleg. Categoric am spus că vreau să rămânem împreună. După trei zile am fost repartizaţi la lagărul din Melk”.
http://jurnalul.ro/special-jurnalul/reportaje/jurnalul-unui-supravietuitor-de-la-auschwitz-2-drumul-spre-auschwitz-ultimile-zile-alaturi-de-bunici-sosirea-in-lagar-mengele-si-gazarea-batranilor-673652.html

http://istoriesicultura.ro/auschwitz.html

Auschwitz sau Auschwitz-Birkenau în polonă Oswiecim - Cel mai mare lagăr de concentrare şi de exterminare din Germania nazistă. Situat în apropierea oraşului industrial Oswiecim din sudul Poloniei (o parte a ţării anexată de Germania la începutul celui de Al Doilea Război Mondial), Auschwitz era compus din trei lagăre: un lagăr închisoare, unul de exterminare şi unul de muncă forţată. Cunoscut drept cel mai letal lagăr de exterminare nazist, Auschwitz a devenit locul emblematic de implementare a „soluţiei finale”, un lagăr virtual sinonim cu Holocaustul. Este posibil ca Auschwitz să fi fost ales pentru a juca un rol central în implementarea „soluţiei finale” deoarece era situat într-un nod de cale ferată cu 44 de linii paralele – linii de cale ferată care au fost folosite pentru transportul şi uciderea aici a evreilor din întreaga Europă.
Heinrich Himmler, şeful SS, organizaţia paramilitară nazistă, a ordonat înfiinţarea aici a primului lagăr de concentrare la 27 aprilie 1940, iar primul transport de prizonieri politici polonezi a sosit la 14 iunie. Pe durata întregii sale existenţe, acest mic lagăr de concentrare, Auschwitz I, a fost rezervat prizonierilor politici, în principal polonezi şi germani. În octombrie 1941 au început lucrările laAuschwitz II, sau Birkenau, situat în afara perimetrului satului Brzezinka, din apropiere. Mai târziu, aici SS a construit un uriaş complex de lagăre de concentrare şi de exterminare, care includea cca 300 de barăci pentru deţinuţii din lagăr: patru mari, aşa-numite Badeanstalten (săli de baie), în care prizonierii erau ucişi prin gazare; Leichenkeller (pivniţe pentru cadavre), în care erau depozitate cadavrele celor gazaţi; şi Einascherungsofen (cuptoare pentru arderea cadavrelor). Un alt lagăr de concentrare (Buna-Monowitz) aproape de satul Dwory, denumit mai târziu Auschwitz III, a devenit în mai 1942 un lagăr de muncă forţată care furniza forţă de muncă pentru uzinele chimice şi de fabricare a cauciucului sintetic din apropiere ale concernului IG Farben. În plus, Auschwitz devenise centrul unui complex de 45 de lagăre de concentrare mici din regiune, în majoritatea acestora fiind deţinuţi prizonierii obligaţi la muncă forţată, ca sclavi.
În cea mai mare parte a perioadei dintre anii 1940 şi 1945, comandantul lagărelor de concentrare centrale de la Auschwitz a fost căpitanul SS Rudolf Franz Hoss.
Auschwitz - lagar
Lagărul de exterminare şi cel de muncă forţată erau în strânsă legătură. Prizonierii care erau aduşi la lagărul de exterminare erau repartizaţi printr-un proces numit Selektion (selecţie). Tinerii şi cei sănătoşi erau trimişi la muncă, iar copiii mici şi mamele lor, bătrânii şi infirmii erau trimişi direct în camerele de gazare.
Mii de prizonieri erau examinaţi şi selecţionaţi de doctorul lagărului de concentrare, Josef Mengele, pentru experimente medicale. Doctorii de la Auschwitz experimentau pe prizonieri metode de sterilizare, folosind doze masive de radiaţii, injecţii intrauterine şi alte proceduri barbare. Experimentele implicând uciderea şi autopsierea gemenilor erau menite să furnizeze informaţii care ar fi putut conduce la expansiunea rapidă a „rasei ariene”.
Supuşi unor condiţii îngrozitoare de viaţă – inclusiv lipsa unor adăposturi şi condiţii sanitare adecvate -, primind raţii minime de hrană şi siliţi să muncească până la epuizare, cei care nu mai puteau munci erau transportaţi înapoi la Birkenau pentru a fi gazaţi.
Corporaţiile germane investiseră masiv în construirea unor uzine în apropiere de Auschwitz, pentru a folosi munca forţată a deţinuţilor. În 1942, numai corporaţia IG Farben investise peste 700 de milioane de mărci germane în construcţiile de la Auschwitz III.
lagarul de exterminare de la Auschwitz
Între 15 mai şi 9 iulie 1944, cca 438 000 de evrei unguri au fost transportaţi la Birkenau cu 147 de garnituri de tren, solicitând la maxim facilităţile şi resursele de aici destinate exterminării. Deoarece crematoriile erau supraaglomerate, cadavrele erau arse pe ruguri întreţinute parţial de propria grăsime a victimelor. Cu puţin timp înainte de începerea deportării evreilor unguri, doi prizonieri au reuşit să evadeze din lagăr, ducând cu ei schiţe şi planuri ale acestuia. S-au întâlnit în Slovacia cu conducători ai mişcării de rezistenţă şi au întocmit un raport complet, inclusiv hărţi ale lagărelor. Când acest raport a ajuns, în vara anului 1944, la serviciile de informaţii ale Aliaţilor, au existat voci care au cerut bombardarea Auschwitzului. Deşi a fost bombardat complexul industrial adiacent lui, lagărul de exterminare şi crematoriile sale au rămas neatinse, faptul generând multe controverse 50 de ani mai târziu.
Pe măsură ce armata sovietică avansa, în 1944 şi la începutul anului 1945, Auschwitz a fost, treptat, abandonat. La 18 ianuarie 1945, cca 60 000 de prizonieri au fost obligaţi să mărşăluiască spre Wodzislaw, unde au fost îmbarcaţi în vagoane de marfă (mulţi dintre ei în vagoane descoperite) şi trimişi spre V, în lagăre de concentrare situate departe de linia frontului. Pe drum, unul din patru prizonieri a murit de foame, frig, de epuizare fizică sau de disperare. Mulţi au fost împuşcaţi pe drum, în ceea ce a devenit cunoscut ca „marşurile morţii”. Cei 7 650 de prizonieri bolnavi sau înfometaţi care au rămas în lagăre au fost găsiţi de trupele sovietice care au eliberat lagărul la 27 ianuarie 1945.
La Auschwitz şi-au pierdut viaţa între 1,1 şi 1,5 milioane de oameni, 90 la sută dintre ei fiind evrei. Printre morţi s-au numărat şi cca 19 000 de romi (ţigani), care au fost deţinuţi în lagăr până la 31 iulie 1944, când naziştii i-au gazat. Ei au reprezentat, alături de evrei, singurul grup de victime gazate împreună cu întreaga familie. Numeric, polonezii au constituit al doilea grup de victime la Auschwitz – 83 000 de morţi.
Deşi germanii au distrus porţiuni ale lagărului înainte de a le abandona în 1945, mari părţi din Auschwitz 1 şi Auschwitz II (Birkenau) au rămas intacte şi au fost transformate mai târziu în muzeu şi memorial. În prezent, locul este ameninţat de activitatea industrială în creştere a oraşului Oswiecim. Totuşi, în 1996, guvernul polonez s-a alăturat altor organizaţii într-un efort pe scară largă pentru asigurarea conservării Auschwitzului, inclus din 1979 în Patrimoniul Mondial UNESCO.

http://www.observatorcultural.ro/*articleID_30458-articles_details.html
„Indiferenţa este asemenea nisipului: e neinteresantă. În brutalitate nu se ascunde nici o enigmă – nu avem ce explica. [...] Secretul destinului – la ceas de cumpănă cine va fi sfînt? [...] Cunoaşterea: vaccin. Ura şi indiferenţa: boală. Dragostea şi empatia: sănătate. Fiecare dintre noi alege.“(György Konrád)
 
 
Un moment important pe drumul spre putere al lui Hitler s-a petrecut pe fondul unei grave crize economice mondiale, căreia firava democraţie (Republica de la Weimar) nu îi putea face faţă, populaţia devenind din ce în ce mai pauperizată şi nemulţumită, sătulă de război, dar foarte mîndră. Efectele s-au dovedit fatale. Mişcarea nazistă condusă de Hitler a obţinut un capital politic important prin voturile acordate la alegerile libere şi democratice din 1932. La 30 ianuarie 1933 a fost numit cancelar, apoi naziştii au preluat toate funcţiile de conducere, atît în Parlament, cît şi în economie, cultură, mass-media etc. În martie 1933, la presiunea mulţimii de pe străzi şi a terorii instaurate de organizaţiile paramilitare, noul Parlament a votat cu o majoritatea covîrşitoare Legea de împuternicire, care prevedea înlăturarea procedurilor şi legislaţiei parlamentare şi transferul puterii depline cancelarului şi guvernului său, prin asumarea de prerogative dictatoriale. S-a deschis astfel calea spre dictatura totalitară, Hitler ducînd, cu metodele cele mai perfide ale propagandei, o politică de pregătire şi de declanşare a celui de-Al Doilea Război Mondial, precum şi de punere în aplicare a unui plan naţionalist şi rasist de exterminare în masă a evreilor şi a altor „indezirabili“ din Europa.
În mîini ce caută – cenuşă şi oase
Democraţiile occidentale au stat în expectativă − în vara anului 1938, la Conferinţa de la Evian, şi-au exprimat înţelegerea pentru suferinţa refugiaţilor evrei, dar nu şi-au deschis graniţele pentru aceştia.
În 9-10 noiembrie 1938 − „Noaptea de Cristal“ − trupele SA (Sturmabteilung – trupele de asalt) ale Partidului nazist au organizat primul pogrom la care a fost supusă comunitatea evreiască de către nazişti. Apoi au urmat 7 ani de epurări etnice în Germania nazistă şi pe teritoriile cucerite în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi ale aliaţilor acesteia; în Holocaust au fost ucişi sistematic în jur de 6 milioane de evrei. Fiicele şi fiii omului au pierit sub ochii semenilor lor... A rămas amintirea celor care au pierit, durerea supravieţuitorilor, iar în mîinile celor ce caută posibilităţile alinării – cenuşă şi oase.
N-aş dori să comentez atitudinea de supuşenie sau nesupuşenie a diferitelor guverne, instituţii şi administraţii din acea perioadă faţă de politica criminală a lui Hitler din ţările ocupate, nici zelul sau omenia populaţiei civile care a asistat cu indiferenţă sau s-a opus Holocaustului – oricum, cu toţii au dat sau vor da socoteală în cele din urmă.
Dar tare mi-e teamă că fiicele şi fiii omului n-au învăţat din cea mai cumplită crimă împotriva umanităţii, pentru că-n prezentul de graţie extremismul de dreapta cîştigă teren în Europa, iar recrudescenţa fenomenului antisemit, care e tot mai acută − accentuată de criza economică mondială şi recesiune − scoate în evidenţă manifestări extremiste periculoase mai ales în cîteva dintre ţările europene („E o atmosferă precum cea din anii 1930 din Germania, împotriva evreilor şi a afacerilor lor“ − scrie Der Spiegel), Ungaria fiind considerată una dintre ţările care promovează şi încearcă inclusiv să exporte antisemitismul, extremismul, destabilizarea şi violenţa – motiv pentru care, în cele ce urmează, mă voi referi doar la cazul ei.
500.000 de evrei deportaţi, din Ungaria şi din teritoriile ocupate
În perioada interbelică şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (1920-1944), Ungaria a fost condusă de Miklós Horthy (vasal al lui Hitler), care a instaurat un regim autoritar de dreapta. Principiul numerus clausus a fost introdus în Ungaria în 1920 − fiind prima lege antisemită din Europa secolului al XX-lea, care se referea la limitarea accesului tinerilor evrei în învăţămîntul superior. Începînd din 1938 s-au adoptat alte trei Legi antisemite, în 1941 ajungîndu-se la interzicerea căsătoriile mixte. Aceste legi nu le-au luat naziştii, ci Parlamentul ungar, cu acordul partidelor politice şi cu binecuvîntarea capilor Bisericii Catolice şi celei Reformate, dar şi sub privirile indiferente ale majorităţii populaţiei civile. „Pregătirea“ terenului şi a atmosferei sociopolitice pentru aplicarea „soluţiei finale“ s-a petrecut într-o relativă tihnă, în mod treptat, cu fiecare ocazie strîngîndu-se tot mai mult şurubul. Pînă în primăvara anului 1944, acest proces, care a condus direct la lagărele de exterminare, a devenit unul cotidian şi aproape normal − vorba aceea, din moment ce există „problemă evreiască“, aceasta trebuie rezolvată... şi nu oricum, ci în litera şi spiritul legilor aflate în vigoare.
În 19 martie 1944, Ungaria este ocupată de către Germania hitleristă, fără să se întîmpine vreo opoziţie politică, administrativă sau civică demnă de luat în seamă – dimpotrivă...
Horthy, dîndu-şi seama de gravitatea fără precedent a atrocităţilor antisemite petrecute sub conducerea sa, în contextul ocupaţiei naziste a ţării, şi-a pregătit un alibi imbatabil pentru perioada următoare. În 29 martie 1944, a dat mînă liberă Guvernului de sub conducerea sa cu privire la ordonanţele guvernamentale antievreieşti, nedorind să exercite influenţă în privinţa acestora. La Ministerul de Interne, i-a numit secretari de stat cu misiunea de „a rezolva problema evreiască“, pe László Baky şi pe László Endre, oamenii lui de încredere, pe care îi ştia încă din 1919, cunoscuţi în ţară ca antisemiţi vehemenţi. La învestirea lui Baky, Horthy i-a spus: „Te numeri printre ofiţerii mei vechi din Seghedin, ştiu că îmi eşti devotat, mă încred total în tine, de aceea te numesc, în aceste zile grele, secretar de stat, la Ministerul de Interne. Azi avem nevoie de cei mai buni unguri... Îi urăsc pe evreii galiţieni şi pe comunişti. Afară cu ei din ţară! Afară! Afară!“ (Jenő Lévai: Zsidósors Magyarországon / Destinul evreilor în Ungaria, Editura Magyar Téka, Budapesta, 1948, pg. 99-100).
În total, se estimează că au fost deportaţi în jur de 500.000 de evrei din Ungaria şi teritoriile ocupate. Inclusiv nemţii au rămas surprinşi de zelul funcţionarilor publici, al poliţiştilor şi al întregii încrengături administrative din Ungaria pentru ca deportarea să se termine cît mai repede. De fapt, Ungaria şi-a trimis propriii ei cetăţeni la moarte – pentru că evreii erau cetăţeni ai Ungariei. Preşedintele Ungariei, János Áder, care a participat anul acesta la marele Marş al Vieţii, a punctat aceste aspecte, recunoscînd pentru prima dată că, la Auschwitz se află cel mai mare cimitir al Ungariei.
După 70 de ani
Reabilitarea tacită a lui Miklós Horthy a fost înscrisă pe agenda politicii precedentului guvern de dreapta condus de Viktor Orbán, perioada 2010-2014. Acum, după cîştigarea alegerilor parlamentare din primăvara acestui an, aflat în fruntea noului / vechiului guvern, premierul a anunţat „Continuăm ce am început!“ – de altfel, întregul program guvernamental se reduce doar la acest enunţ.
În „Legea fundamentală“ a Ungariei, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2012, se precizează că suveranitatea ţării a fost pierdută la 19 martie 1944 – prin urmare, înainte de asta nu s-a întîmplat nimic demn de amintit. Chiar aşa? Şi legile antisemite adoptate de Parlamentul ungar din anii guvernării Horthy?
La alegerile parlamentare din 6 aprilie, partidul extremist Jobbik a obţinut aproape 21% din voturile alegătorilor (faţă de 17%, în 2010), primind preşedinţia comisiei de cultură şi educaţie a Parlamentului – iar la europarlamentare, 15%, devenind a două forţă politică a ţării, după partidul de guvernămînt. De altfel, acest partid extremist maghiar şi-a deschis filiale în România, Slovacia, Serbia şi Ucraina.
Şi în perioada 2010-2014, guvernul Orbán şi partidul de guvernămînt au „închis ochii“ la manifestările antisemite şi extremiste inclusiv din Parlament. E suficient să amintesc doar de două intervenţii a doi parlamentari ai partidului Jobbik: în 26 noiembrie 2012, Márton Gyöngyösi a somat guvernul să întocmească o evidenţă „cu persoanele de origine evreiască, mai ales cu membrii Guvernului şi ai Parlamentului, care reprezintă pentru Ungaria un risc din punct de vedere al siguranţei naţionale“, respectiv, în intervenţia din 22 mai 2013, Tamás Gaudi Nagy a afirmat, printre altele: „privind taberele morţii de la Auschwitz au fost emise deja multe critici, ridicîndu-se întrebarea dacă evenimentele prezentate acolo concordă sau nu cu cele întîmplate în realitate“. Asta vrea Viktor Orbán să se continue în următorii patru ani?
În manualele de istorie pentru elevii de clasa a VIII-a, s-a introdus tacit şi cu iuţeală de mînă, printre altele, prezentarea lui Horthy şi Hitler ca fiind personalităţi pozitive, iar despre discursurile lui Hitler – ca fiind „autentice şi convingătoare“.
Guvernul de la Budapesta rescrie într-o manieră ofensatoare şi penibilă istoria Ungariei, încercînd să diminueze răspunderea autorităţilor din Ungaria în deportarea evreilor unguri şi a celor din teritoriile ocupate în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. La începutul acestui an, istoricul Sándor Szakály, director general al noului Institut de Cercetare a Istoriei Veritas (aflat sub directa îndrumare guvernamentală), în alocaţia rostită cu ocazia demarării activităţii, a afirmat că, în 1941, deportarea în masă a evreilor maghiari (din cele în jur de 20.000 de victime, peste 16.000 au fost în mare parte persoane refugiate din Transilvania de Nord şi Ucraina Subcarpatică) spre marele masacru de la Kamenec-Podolsk a fost, în principiu, o procedură a autorităţilor poliţiei străine. Asta vrea Viktor Orbán să se continue în următorii patru ani?
În Fidesz, există o aripă pro-Jobbik, care tolerează şi chiar încurajează cultul lui Horthy. În spaţiul public a fost readusă simbolistica specifică perioadei horthyste: statui şi busturi ale lui Horthy, statuile, plăcile comemorative, casele memoriale ale unor persoane (politicieni, scriitori etc.) cunoscute ca fiind pro-horthyşti notorii – la festivităţile respective au participat în mod oficial, parlamentari, membrii Gu­vernului, primari şi reprezentanţi ai administraţiilor publice locale şi centrale.
În primăvara asta, a fost finalizată reconstruirea Pieţei Kossuth din faţa Parlamentului ungar, aşa cum fusese înainte de 1944 – lucrările costînd în jur de 15 miliarde de forinţi (aproximativ 50 milioane de euro).
În anul comemorării a 70 de ani de la deportarea evreilor, guvernul Orbán a decis să amplaseze, în centrul Budapestei, un controversat memorial dedicat ocupaţiei naziste din 1944. Este vorba despre un grup statuar uriaş format din Arhanghelul Gabriel, asemenea unei fecioare nevinovate – simbolul Ungariei −, peste care un vultur imperial − simbolul Germaniei fasciste −, ieşit din cuib în forma unui timpanon triunghiular, se năpusteşte, înşfăcîndu-l în gheare. Totul este încadrat de 13 coloane diforme. Figurile alegorice sînt confuze, adevărate kitschuri. Numeroşi istorici, oameni politici, personalităţi culturale şi supravieţuitori ai Holocaustului, organizaţii civice şi profesionale au protestat şi protestează răspicat. Federaţia Comunităţilor Evreieşti din Ungaria (MAZSIHISZ) i-a adresat lui Viktor Orbán o scrisoare deschisă, rugîndu-l să renunţe la ideea concretizării acestei statui – în final, au decis retragerea asociaţiei din proiectele organizate în anul comemorativ. Remarcabilul istoric al Holocaustului, dr. Randolph L. Braham, a returnat decoraţia primită în 2011 din partea Ungariei, exprimîndu-şi astfel dezacordul faţă de acest controversat memorial, faţă de propaganda susţinută pentru reabilitarea liderului pro-fascist Miklós Horthy şi exonerarea vinovăţiei Statului ungar. Recent, 30 de congresmeni americani au semnat o scrisoare adresată tot premierului ungar, în care i-au solicitat să îşi reconsidere poziţia faţa de construirea monumentului, exprimîndu-şi profunda îngrijorare cu privire la decizia guvernului în acest sens, amintindu-i că este vorba, de fapt, de tragedia trăită de Ungaria sub ocupaţia nazistă − evreii maghiari suferind mai mult decît oricine în această perioadă.
Protest la reacţia lui Victor Orbán
De peste 80 de zile, în fiecare după-amiază, un grup perseverent de budapestani (dar veniţi şi din străinătate, în mod special în acest scop) protestează în locul unde se vrea amplasarea acestui monument. Viktor Orbán şi guvernul acestuia (mai ales după cîştigarea unei majorităţi covîrşitoare la alegerile parlamentare şi europarlamentare din 2014 – învingînd astfel retorica naţionalistă şi populistă) nu se lasă convinşi – cu o majoritate de 2/3 se poate face orice, Orbán se simte cel mai tare din parcare. Cele 13 coloane diforme, tot atîtea simboluri ale ruşinii, sînt deja ridicate.
După pierderea alegerilor parlamentare − opoziţia din Ungaria e ca inexistentă. Demo­craţiile occidentale nu se amestecă în problemele interne ale unui stat membru UE, sînt în expectativă  − de fapt, la fel s-a întîmplat şi-n vara anului 1938. Doar presa din străinătate ce-şi mai ridică vocea, dar... „cîinii latră, caravana trece...“. Oamenilor (care încă n-au emigrat) le este frică...
Semnatara acestor rînduri, care se consideră de cetăţenie europeană, protestează faţă de tot ceea ce se petrece în Ungaria anului de graţie 2014, cu mijloacele meseriei. Mulţumesc revistei Observator cultural, care oferă spaţiu tipografic pentru acest protest şi, totodată, pentru comemorarea celor 70 de ani de la Holocaust, printr-un serial de fragmente din traducerea romanului autobiografic al lui György Konrád − marele scriitor şi gînditor ungur, cunoscut şi apreciat peste tot în lume, un supravieţuitor al deportărilor evreieşti din Ungaria. Timp de mai multe luni, o dată la două săptămîni, Observator cultural va publica fragmente din romanul autobiografic al lui György Konrád.
 

Werzler si Vrba - evadarea de la Auschwitz
Alfred Wetzler a fost un slovac de origine evreiasca si unul dintre putinii evrei care au scapat din lagarul de exterminare de la Auschwitz, in timpul Holocaustului. Alfred Wetzler este cunoscut si pentru raportul pe care el si camaradul sau, Rudolf Vrba, l-au compilat cu referire la chestiunile interne ale lagarului nazist - un plan al taberei, detalii de constructie ale camerelor de gazare, crematorii si, cel mai convingator, eticheta unei canistre de gaz Zylkon.

Raportul de 32 de pagini Vrba-Wetzler, asa cum a ajuns sa fie cunoscut, a reprezentat primul document detaliat despre Auscwitz care a ajuns in Occident si pe care Aliatii l-au investit cu incredere. In urma acestuia, Aliatii au luat decizia de a bombarda cateva cladiri guvernamentale din Ungaria, ucigand oficiali nazisti, implicati direct in deportarile feroviare ale evreilor la Auschwitz. Deportarile au fost astfel sistate, bombardamentul salvand practic 120.000 de evrei maghiari.

Wetzler si Rudolf Vrba au evadat la ora 2 P.M., vineri, 7 aprilie 1944, in ajunul Pastelui Evreiesc: cei doi barbati s-au ascuns in scobitura unei stive de lemne, stocata pentru construirea sectiunii denumite "Mexico", destinata noilor veniti. Aceasta se afla in spatele perimetrului interior protejat de sarma ghimpata al lagarului de la Birkenau, dar in interiorul unui perimetru exterior, pe care gardienii il patrulau peste zi, scrie jurnalul.ro.

Ceilalti prizoniei au amplasat placaje in jurul zonei scobite pentru a-i ascunde pe cei doi, apoi au stropit zona cu intepator tutun rusesc inmuiat in benzina, pentru a insela mirosul cainilor gardienilor. Cei doi au ramas in ascunzatoare timp de patru nopti. Pe 10 aprilie, purtand uniforme nemtesti, pelerine si cizme, au plecat din lagar, spre sud, mergand pe cursul raului Sola si indreptandu-se catre granita poloneza cu Slovacia, aflata la 133 de kilometri distanta, ghidandu-se cu ajutorul unei pagini rupte dintr-un atlas scolaresc gasit intr-un depozit.

Inginerii „Soluției Finale”. Topf și Fiii, constructorii cuptoarelor de la Auschwitz

 Auschwitz, undeva între toamna lui 1943 și toamna lui 1944. O zi cu vânt puternic. Tânăra profesoară Marianne Busch se întoarce de la serviciu și o găsește pe gazdă făcând curat prin camera ei. „Ați șters praful acum un minut și uite!” îi spune proprietăreasei, cu un ușor tremur în glas. „Parcă ar fi scrum de țigară”, continuă Marianne. „Fulgii aceștia frumoși, de un gri-albicios, ce stau pe lemnul negru al biroului meu, au însă o structură tare ciudată. Ce Dumnezeu poate fi?” Gazda se apleacă un pic pe geam încercând să afle un răspuns: „Nu poate fi de la fabrica I.G., vântul vine din direcția lagărului de concentrare. Iar ard oameni în crematoriu. E cenușă de om. Nu e pentru prima oară.”
Cu această poveste își începe Volkhard Knigge, directorul Fundației Buchenwald und Mittlebau-Dora, textul introductiv la caietul de prezentare al unei expoziții despre Topf&Sons, firma care a livrat naziștilor cuptoarele de incinerare folosite în lagărele de exterminare. Expoziția, realizată în colaborare cu Muzeul Evreiesc din Berlin și Muzeul de Stat Auschwitz, a fost inițial, din 2005, una itinerantă, fiind prezentată în mai multe orașe din Europa. În timp, însă, ea a crescut și fost reînnoită, din ianuarie 2011 putând fi vizitată chiar în fostul sediu Topfs&Sons din Erfurt, în Germania.
Proiectul celor de la Buchenwald und Mittlebau-Dora Schtiftung, în valoare de cca. 500.000 de euro, și-a propus în primul rând să reconstituie istoria colaborării dintre Topf&Sons și SS, la Auschwitz. Privită din această perspectivă, Auschwitz pare un loc de muncă perfect normal, iar Holocaustul și crimele în masă, nimic mai mult decât niște proiecte cu oareșce provocări tehnice. O imagine insuportabil de intrigantă, susține directorul fundației care a organizat expoziția.
În Germania de după cel de Al Doilea Război Mondial, continuă Volkhard Knigge, imaginea creată de Auschwitz și de lagărele de concentrare și de exterminare de acolo – și, implicit, de toate lagărele de concentrare ale naziștilor – a avut în mod clar o funcție de disculpare. Național-Socialismul a fost prezentat, practic, ca un accident de neimaginat pentru istoria Germaniei, pentru care poate fi învinuită cel mult o mână de acoliți din jurul lui Hitler și al SS.
Lagărele, la rândul lor, au fost privite ca aparținând unei alte lumi, de o perversitate diabolică, ermetic închisă și foarte îndepărtată de oamenii normali și de pretinsa normalitate a vieții de zi cu zi din timpul celui de „Al Treilea Reich”. Dar, cum spunea la un moment dat Józef Szajna, fost prizonier polonez trecut pe la Auschwitz și Buchenwald, „La Auschwitz n-au fost diavoli contra ființe umane, ci ființe umane contra ființe umane.” Ființele umane care au dorit, au conceput și au construit lagărul, întreținându-l apoi, și ființele umane – în număr de mai bine de un milion – care au fost ucise acolo: peste 960.000 de evrei, alături de 75.000 de polonezi, 21.000 de romi, 15.000 de prizonieri de război sovietici și 15.000 de persoane aparținând altor naționalități.
Chiar dacă nu ne place să ne gândim la acest aspect, mai scrie Volkhard Knigge, este aproape evident că a existat și o parte tehnică sau practică a crimelor în masă și a genocidului, prin asigurarea mijloacelor de exterminare de la Auschwitz-Birkenau: crematoriul echipat cu camere de gazare sau „fabricile morții”, cum le numeau prizonierii din Sonderkommando (detașament special de muncă) forțați să lucreze în ele.
Ce tip de cuptoare sunt necesare pentru a arde mii și mii de cadavre, permanent și într-o manieră cât mai eficientă din punct de vedere energetic? Cum să faci să ai o ventilație cât mai rapidă a camerelor de gazare pentru a le putea umple cu noi oameni, la intervale de timp cât mai scurte posibil? Pentru a găsi răspus la aceste întrebări, mai marii SS depindeau de serviciile experților civili, a acelora care nu aveau scrupule în a-și pune mintea la contribuție pentru a găsi soluțiile practice ale exterminării, detaliate până la cele mai mici amănunte, adică, să elaboreze tehnologiile potrivite, să le instaleze, să le pornească la fața locului și, când era nevoie, să le întrețină și să le repare. Acești experți au fost găsiți, printre altele, și în Erfurt, la compania Topf&Sons.
Acordul de colaborare dintre Topf&Sons și SS a fost semnat în 1939, cu câteva luni înainte de începerea celui de Al Doilea Război Mondial, și a durat până la sfârșitul lui. Poveste companiei Topf&Sons este, însă, una mult mai lungă, cu multe momente și personaje cheie. Le puteți afla urmărind documentarul de la finalul acestui articol.
Azi, 31 mai, se împlinesc 69 de ani de când Ludwig Topf, fiul celui care a fondat, în 1878, compania, s-a sinucis pentru a scăpa de o eventuală arestare. În cele ce urmează, vă prezentăm și alte momente cheie din cronologia firmei care a produs „cuptoarele inocente” pentru diabolicul plan SS.
1878. Meșterul berar Johann Andreas Topf fondează compania la Erfurt, ca manufacturier pentru servicii de incinerare industrială.
1885. Ludwig Topf (fiul lui Johan Andreas Topf) continuă să crească compania, care, la moartea sa, în 1914, ajunge să aibă peste 500 de angajați. Gama de produse este extinsă producând, printre altele, și malț pentru fabricile de bere.
1914. Compania se lanseză într-un nou domeniu: construirea de cuptoare de incinerare pentru crematorii. În anii 1920, Topf&Sons devenea lider de piață în acest sector.
1929/1931. Cei doi fii ai lui Ludwig Topf – Ludwig Topf jr. și Ernst-Wolfgang Topf – se alătura companiei. În 1933, cei doi devin membri ai Partidul Muncitoresc Național-Socialist German.
1935. Ludwig și Ernst-Wolgang Topf devin asociați ai nou fondatei J.A. Topf&Sons. Din 1939, compania are 1150 de angajați.
1939. Topf&Sons livrează Lagărului de Concentrare de la Buchenwald primul cuptor mobil de incinerare a cadavrelor.
1949/1941. La finele anului 1941, Topf&Sons a echipat lagărele de concentrare de la Buchenwald, Mauthausen, Gusen și Auschwitz (lagărul principal) cu așa-numitele cuptoare cu două mufle (cuptoare de incinerare a cadavrelor cu două camere de incinerare).
1942. În timpul unei vizite la Auschwitz, Kurt Prüfer, inginerul-șef al Topf&Sons și designerul cuptoarelor de incinerare pentru lagărele de concentrare, află despre utilizarea de către SS a gazelor letale pentru a-i extermina pe prizonieri. În același an, încep lucrările la cele patru crematorii mari de la Auschwitz-Birkenau, proiect în care Topfs&Sons are o contribuție semnificativă. La inițiativa inginerului Fritz Sander, Topfs&Sons depune aplicația pentru patentarea unui „cuptor de incinerare a cadavrelor cu operare continuă și de utilizare în masă.” 
1943. Crematoriul de la Birkenau este finalizat în primăvară. Topfs&Sons instalează zece cuptoare cu mufle triple și două cuptoare cu opt mufle. În plus, proiectează și asamblează sistemele de ventilație ale camerelor de gazare. Din toamna anului 1942, proiectanții și inginerii de la Topfs&Sons au lucrat la Auschwitz-Birkenau, practic, fără întrerupere.
1945. În februarie, Topfs&Sons acceptă comanda de a reinstala, în Lagărul de Concentrare de la Mathausen, mijloacele tehnice de exterminare, parțial avariate, de la Auschwitz-Birkenau. La 31 mai, 1945, Ludwig Topf se sinucide pentru a scăpa de o posibilă arestare.
1946. Kurt Prüfer și alți trei membri din conducerea companiei sunt arestați și condamnați, la Moscova, la 25 de ani de închisoare pentru complicitate la genocidul organizat de SS.
1947-1957. În 1947, compania este naționalizată iar de la începutul anilor 1950  produce doar tehnologie pentru industria alimentară. În 1957, numele companiei se schimbă în Erfurter Malzerei und Speicherbau (EMS).
1945-1963. Ernst-Wolfgang Topf pleacă în Germania de Vest și reînființează, în 1951, compania la Weisbaden. Se specializeză în deșeuri ale cuptoarelor de incinerare, dar fără prea mult succes. În 1963, firma dă faliment. Un proces intentat lui Topf, pentru complicitate la crimă, de tribunalul de denazificare rămâne fără rezultat.
1993. EMS este privatizat și în 1996 dă faliment.

http://www.gandul.info/stiri/viata-la-auschwitz-povestita-de-romanii-care-i-au-supravietuit-un-necunoscut-mi-a-salvat-viata-o-viata-destinata-sclaviei-12657484
Edith Balazs şi Emil Schonberger, evrei din Cluj, deportaţi în 1944 în lagărul de la Auschwitz, povestesc, la 70 de ani de atunci, despre chinurile îndurate. Ea avea 14 ani, iar el abia împlinise 17. Au fost luaţi de acasă împreună cu părinţii şi urcaţi în trenuri cu care erau transportate animalele

[*]

Edith Balazs şi Emil Schonberger au participat, marţi, însoţiţi de rude, la ceremonia de dezvelire a unei plăcuţe comemorative amplasată la intrarea în Gara Cluj-Napoca în memoria evreilor deportaţi din oraş în 1944. Ei au asistat apoi şi la dezvelirea primului monument din Cluj-Napoca dedicat victimelor Holocaustului, în Parcul "I.L Caragiale", dar şi la o adunare comemorativă la sinagoga din oraş.
Acum, la 70 de ani de atunci, ei rememorează chinurile prin care au trecut în anii petrecuţi la Auschwitz, lagărul în care au fost deportaţi 18.000 de clujeni şi au supravieţuit doar trei familii.



Edith Balazs avea 14 ani împliniţi când a fost luată de acasă de horthyşti împreună cu părinţii săi, în iunie 1944, şi dusă în Gara Cluj-Napoca, unde au fost urcaţi într-un vagon pentru animale şi transportaţi în lagărul de la Auschwitz.
"În urmă cu 70 de ani am fost deportată la Auschwitz împreună cu populaţia evreiască din Cluj. Am fost luată de acasă alături de părinţi. Aveam doar hainele de pe noi şi un pachet. Faptul decisiv al supravieţuirii mele a fost norocul. La sosirea la Auschwitz, după o călătorie groaznică, într-un vagon destinat animalelor, împreună cu 70 de oameni, am văzut printr-o deschizătură a vagonului fumuri imense ieşind din patru coşuri. Am înţeles atunci că acesta era sfârşitul drumului. Mama, tata şi cu mine ne-am îmbrăţişat şi am plâns. La sosirea la Auschwitz nu împlinisem 15 ani. Puţini evrei au supravieţuit. Am pierdut prieteni, colegi de şcoală, profesori, o lume întreagă", îşi aminteşte femeia.
Spune că doar norocul a salvat-o. La coborârea din tren, a fost îndrumată de un bărbat să spună că are 16 ani. A aflat apoi că dacă şi-ar fi spus vârsta reală ar fi fost exterminată, alături de ceilalţi copii şi adolescenţi care aveau sub 16 ani şi "nu erau buni de muncă". Aşa a scăpat, fiind trimisă la muncă.
"Când am coborât din vagon, un deţinut în haine de lagăr l-a întrebat pe tatăl meu ce vârstă am, iar el a răspuns că am 14 ani. Deţinutul a spus «16» şi a dispărut. Câteva minute mai târziu, când mi s-a cerut vârsta, am spus 16 ani şi am fost trimisă la dreapta, bună pentru muncă, în timp ce la stânga mergeau cei spre camerele de gazare. Un necunoscut mi-a salvat viaţa, o viaţă destinată sclaviei. Mi s-au luat hainele, mi-au tăiat părul, m-au lovit în cap cu un baston de cauciuc, să fiu sigură de noua mea existenţă", povesteşte femeia.
Aveam 28 de kilograme când am fost eliberată, nu mai aveam putere să merg pe picioare
Edith Balazs îşi aminteşte că foametea şi dezinteria erau cronice în lagăr şi că a dormit pe "pământ gol", locul nefiind de ajuns pentru femeile internate.
"Dormeam ca lingurile, una într-alta, şi nu ne puteam întoarce pe cealaltă parte doar dacă tot rândul se întorcea. După trei luni, am fost transferată într-un lagăr de muncă, unde tăiam lemne, construiam drumuri, sfărâmam pietre, în plină iarnă, şi aveam ca îmbrăcăminte zdrenţe de vară. Ultima etapă a suferinţei a fost Bergen-Belsen, un lagăr infestat cu tifos şi dezinterie, care avea pază doar în exterior şi unde nici trupele SS nu intrau. Nu se mai distribuia hrană şi nu era apă. Aveam 28 de kilograme când am fost eliberată, în martie 1945. Mă târam, nu mai aveam putere să merg pe picioare", a rememorat femeia.
Din cei 18.000 de evrei din Cluj deportaţi, doar trei familii au supravieţuit, una fiind a sa.
"Mă consider foarte norocoasă, a fost un miracol", subliniază supravieţuitoarea.
După eliberarea din lagăr, Edith Balazs s-a întors la Cluj-Napoca, unde şi-a continuat studiile, iar în 1966 a emigrat în SUA, unde şi-a luat doctoratul şi a devenit profesor de Istoria Artei, predând timp de 35 de ani la Universitatea Carnegie-Mellon din Pittsburgh. A scris două cărţi despre Brâncuşi şi una despre Michelangelo, iar în urmă cu o săptămână s-a pensionat, la 85 de ani.
În lagăr a fost dincolo de puterea de înţelegere a cuiva
Emil Schonberger are 87 de ani. În urmă cu 70 ani a fost îmbarcat din Gara Cluj-Napoca într-un tren de marfă şi dus la Auschwitz, împreună cu familia sa. Abia împlinise 17 ani.
"Am fost deportat în iunie 1944 din Gara Cluj-Napoca cu ultimul transport, împreună cu toată familia şi am avut nenorocul să ajung la Auschwitz. Cu o lună înainte împlinisem 17 ani şi eram elev în clasa a VII-a de liceu. Ne-au luat de la Fabrica de Cărămidă, am mers pe jos până la gară. Drumul cu trenul a durat patru zile, în condiţii mizere. În tren erau vecini, prieteni. În lagăr a fost dincolo de puterea de înţelegere a cuiva, acolo mi-am pierdut părinţii. E foarte greu să îmi amintesc anul petrecut în lagăr, a fost groaznic. Când am fost eliberat aveam 40 de kilograme", povesteşte.
După eliberare, a terminat liceul la Cluj-Napoca, apoi Facultatea de Chimie, şi-a luat doctoratul în chimie şi a predat ca profesor universitar la UBB. În anul 1970 a plecat în Israel şi şi-a continuat activitatea de chimist în Ierusalim.