Lagarele Mortii

Rezumarea primului mesaj :


Amintiri din Auschwitz
La Casa Corpului Didactic Bacau, au fost prezenti, in cadrul unui interesant simpozion, doi supravietuitori ai unor ingrozitoare lagare de exterminare din timpul celui de-al doilea razboi mondial. Scriitorul Oliver Lustig, fost prizonier la Auschwitz si Liviu Beris, incarcerat in lagarul din Transnistria, au evocat, in fraze sobre si alese, amintiri din tragica lor experienta de viata in fata elevilor si profesorilor bacauani, informeaza RomNET. Aceasta actiune face parte din Programul de formare continua “Rasism, xenofobie, antisemitism - probleme educationale; Holocaustul”, acredidat de Ministerul Educatiei si Cercetarii si destinat profesorilor de istorie si stiinte sociale din Bacau. Programul a fost initiat de prof. Gabriel Stan, directorul CCD Bacau care a avut si fericita initiativa de a invita pe cei doi supravietuitori. Este o premiera pentru municipiul Bacau un asemenea simpozion. Cei doi invitati au emotionat asistenta cu intamplari neverosimile. De la Cluj, de unde a plecat Oliver Lustig, au fost trimisi in lagarul de la Auschwitz 17.000 de evrei. S-au mai intors circa 2.000. Din acest lagar, majoritatea a murit. Lagarul a existat pana in ziua de 27 ianuarie 1945. A fost momentul final al celui mai ingrozitor lagar de concentrare din Europa. Descrierile facute de Oliver Lustig, sunt stiintifice (cu diapozitive) si rostite, aproape, cu detasare: “Una din secventele cele mai teribile pentru existenta mea, a fost drumul de la Cluj la Auschwitz. Degradarea umana a inceput in vagoanele de vite, unde eram inghesuiti, impreuna cu tot calabalacul. Rusinea si umilinta a inceput de atunci”. Sosirea la destinatie parea sfarsitul unui calvar. De fapt el de abia incepea: “La Auschwitz, 2 medici SS-isti examinau detinutii sositi cu transporturile. Detinutii trebuiau sa treaca prin fata unuia dintre medici, care lua pe loc o hotarare, facand un semn cu mana. Cei apti pentru munca erau trimisi in lagar. Ceilalti erau trimisi imediat la instalatiile de exterminare. Copii in varsta frageda erau exterminati fara exceptie, deoarece nu erau in stare sa munceasca. La Auschwitz cautau sa insele detinutii lasandu-i sa creada ca ii duc la deparazitare. Nu este adevarat ca ofiterii SS veneau cu cainii asa cum se arata in filme. Remuscarea mea este ca, in gara Auschwitz, ca aici m-am despartit de mama si fratii mei fara sa-i imbratisez. Despartirea a durat putin si fara lacrimi. Dupa care au plecat linistiti spre camerele de gazare”. Pentru a destinde atmosfera in timpul trierii detinutelor care soseau cu trenurile pe atunci, adica in iunie si iulie 1944, o orchestra formata din detinute tinere si dragute, fete in bluze albe si fuste bleumarin, canta arii vesele din opereta “Vaduva vesela”, barcalora din “Povestirile lui Hoffman” etc. Noilor sositi li se spunea ca merg intr-un lagar de munca. Deoarece inca nu fusesera in lagar si nu vedeau decat estrada inconjurata de verdeata unde canta orchestra, nu puteau sa-si imagineze, desigur, ceea ce ii astepta. Detinutele triate pentru camerele de gazare, adica batranele, copiii si mamele, erau duse intr-o cladire din caramida rosie, pe care se afla inscriptia “Baie”. Aici li se ordona sa se dezbrace si, inainte de a intra in pretinsa camera de dusuri, li se inmana un prosop. Mai tarziu, in timpul marilor transporturi din Ungaria nu mai ramanea timp pentru masuri de camuflare. Atunci li se ordona cu brutalitate sa se dezbrace. Oliver Lustig spune ce insemnau ultimele clipe pentru detinuti, pentru cei aproape 2000 de detinuti cat incapeau intr-o sala: “Odata ajunsi in camera de exterminare, se introduceau granule de Cyclon B. In combinatie cu aerul dadea un gaz mortal. In functie de conditiile atmosferice, oamenii mureau dupa 3-15 minute. Se stia ca oamenii erau morti atunci cand tipetele lor incetau. De obicei se astepta o jumatate de ora inainte de a deschide usile si de a scoate cadavrele. Dupa ce cadavrele erau scoase, companii speciale de munca le luau inelele si smulgeau dintii de aur din gurile cadavrelor”. Ce a insemnat lagarul Auschwitz pentru Oliver Lustig: “Batai, foamete, torturi si asasinate erau fenomene obisnuite, erau lucruri obisnuite. Pentru mine au fost niste socuri formidabile. De la rotocoalele de fum din crematoriu si pana la locul de dormit. de pilda acesta era un loc supraaglomerat, unde oamenii nu stareau culcati, stateau in rand, in fund, cu picioarele desfacute ca sa mai incapa si urmatorul. Iar seara, cand voiam sa ne culcam si cineva voia sa se intoarca, se intorcea tot randul, de la un cap la altul. Mancarea aproape ca nu exista. Era un amestec bazat in special pe sfecla furajera. De nemancat! Cum se manca? Eram incolonati cate cinci si primul din fata primea un fel de farfurie mai mare, un bol de lut in care se punea un polonic de ciorba. El avea dreptul sa ia cinci sorbituri si apoi o dadea urmatorului, care, la randul lui, o dadea urmatorului”. O experienta terefianta. Liviu Beris, incarcerat in lagarul din Transnistria, a aratat ca, decenii in sir, in timpul regimului comunist, s-a trecut cu vederea ori s-a minimalizat situatia grava a evreilor, ca minoritate etnica, in anii celui de-al doilea razboi mondial, pentru ca, dupa 1989, sa aiba loc dispute in materie nu atat intre istorici, cat mai ales intre politicieni si formatori de opinie. Liviu Beris a rostit cateva adevaruri dureroase: in Transnistria au fost deportati, in 1941 si 1942, 180.000 de evrei romani; guvernul antonescian (a carui politica de stat era de in mod explicit antisemita) este responsabilul direct pentru aceasta actiune; cea mai mare parte a intelectualitatii romanesti din perioada interbelica avea pozitii mai mult sau mai putin anti-evreiesti. Liviu Beris a prezentat un film despre nenorocirile din acea vreme din care reiesea clar pozitia programatic antisemita a conducatorului de atunci al statului. Numai evolutia defavorabila a situatiei de pe front a facut ca Antonescu sa-si schimbe pozitia, ceea ce a dus la supravietuirea evreilor ramasi in Vechiul Regat (si care se aflau si ei pe lista mortii). Nu trebuie insa uitati - a aratat Beris - si acei romani care au salvat evrei, cum ar fi locotenentul Ioan Popescu (care a salvat 4.300 de evrei destinati impuscarii) sau primarul Cernautiului, Popovici, care a salvat 20.000 de evrei de la deportarea in Transnistria. Liviu Beris a povestit intamplari zguduitoare despre crimele la care s-au dedat ofiteri romani. Martor la scene inumane, el a inteles ca lagarele de concentrare sunt un “complex hibrid de ne-oameni, de victime si calai”. Simpozionul de la Casa Corpului Didactic s-a inscris pe doua dimensiuni (care corespund, de altfel, obiectivelor programului de formare): pe de o parte, rememorarea unui trecut tragic si, poate mai ales, asumarea lui franca, nu doar cu jumatate de gura; pe de alta parte, recunoasterea necesitatii unei educari corespunzatoare a generatiilor tinere, pentru ca ororile comise cu saizeci de ani in urma sa nu se repete. Toate acestea intr-un climat national care pare mai favorabil ca niciodata asumarii trecutului.
http://www.cronicaromana.ro/amintiri-din-auschwitz.html

Imagini UIMITOARE dintr-un lagar nazist, filmate pe ascuns - VIDEO

Filmul de 30 de minute, intitulat "Sous le manteau" (Sub mantie - n.red.), a fost scos din lagar de catre unul dintre prizonieri, potrivit Daily Mail.

Povestea incredibila a camerei secrete de filmat ascunse a fost celebrata in aceasta saptamana de catre singurul prizonier in viata din lagarul nazist de la Oflag, la implinirea varstei de 100 de ani, care a reusit sa scape si sa aduca filmul in Franta.

Pretiosul film de 8 mm a fost ascuns in talpa pantofilor. Daca el ar fi fost descoperit, asta ar fi insemnat pentru posesorul sau trimiterea in fata plutonului de executie.

Detinutii francezi care au reusit sa filmeze in interiorul lagarului nazist si-au riscat viata pentru asta. Imaginile reprezinta un adevarat document istoric care ne infatiseaza adevarata viata din lagarele naziste.

Locotenentul Jean Cuene-Grandidier s-a numarat printre cei 5.000 de ofiteri care au marsaluit in lagarul Oflag 17 A, situat in apropierea fostei granite cu Cehoslovacia, dupa infrangerea din batalia Frantei.

Cuene-Grandidier a fost decorat cu cea mai inalta distinctie a Frantei, Legiunea de Onoare.

Prizonierii de la Oflag au sapat 32 de tuneluri pentru a putea evada din lagar, insa gardienii nazisti le-au descoperit pe cele mai multe dintre ele, doar unul singur s-a dovedit un succes pentru detinuti.

In septembrie 1943, 132 de detinuti au evadat in timpul noptii din lagar. Ei au facut rost de haine civile si de acte. Insa, 126 de prizonieri au fost prinsi in prima saptamana. Doar locotenentul Cuen-Grandidier si un alt prizonier au reusit sa se intoarca in Franta.

http://cultural.bzi.ro/corespondenta-secreta-trimisa-de-un-prizonier-din-lagarele-naziste-descifrata-3031

Sublocotenentul britanic John Pryor a fost prins de germani la Dunkerque in anul 1940, potrivit Daily Mail.

Depesele trimise acasa de John Pryor din lagarul de concentrare german pareau destul de nevinovate. Dar scrisorile britanicului din timpul razboiului contineau de fapt mesaje ascunse, care au fost descifrate abia acum de catre specialisti.

El isi incepea scrisorile cu "draga mea mama", iar in interiorul acestora el a folosit cuvinte codificate intre al patrulea si al cincilea cuvant, dar si cifre-cheie.

Continutul scrisorilor facea referire la harti, pasapoarte si curs valutar, precum si la informatii de razboi. 

Este pentru prima data cand familia militarului capturat a fost in masura sa inteleaga mesajele secrete. Ofiterul a fost tinut prizonier timp de cinci ani, dar ca o recompensa pentru purtarea sa i s-a permis sa trimita scrisori acasa la parintii sai din Saltash, Cornwall.

Intr-o scrisoare, el a ascuns informatii despre scufundarea unui submarin britanic, scriind de fapt despre gradina de legume din lagar. Acum, descifrarea mesajului codat a insemnat: "Submarinul HMS Undine a fost atacat. El a fost scufundat la o adancime de 21 de metri".

John Pryor s-a nascut in anul 1919 si a murit in 2010, la varsta de 91 de ani. A fost ofiter de marina si a participat la debarcarea de pe plajele de la Dunkerque din 1940, cand a fost capturat de nazisti.

Si-a petrecut restul razboiului inchis in lagarele de la Marlag si Milag Nord, din nord-vestul Germaniei, de unde a scris 20 de scrisori acasa, continand coduri secrete. Dupa razboi, el s-a intors acasa si si-a continuat serviciul in Marina britanica pana la pensionare.

Codurile secrete au fost descifrate dupa ce fiul sau, Stephen Pryor, a aratat scrisorile sale unui doctorand. O echipa de matematicieni, istorici si experti in geografie a spart codurile, dupa 70 de ani.

Lagarul de exterminare Sobibor

Lagarul de exterminare Sobibor a fost un lagar de exterminare german care a reprezentat un element din planul de exterminare a evreilor din Polonia ocupata, plan denumit "Operatiunea Reinhard". A fost construit la inceputul anului 1942, in timpul ocupatiei naziste. Numele german oficial a fost SS-Sonderkommando Sobibor.

Acesta este si numele germanizat al satului Sobibór langa care a fost construit lagarul, si care astazi face parte din voievodatul Lublin din sud-estul Poloniei. Comandantul lagarului a fost initial ofiterul german "SS", Franz Stangl urmat de Franz Reichleitner (sept.1942 - noe.1943). Lagarul era localizat intr-o padure la 12 km sud de satul Sobibór intr-o mica localitate numita Stare Kolonia Sobibór.

Evrei, prizonieri de razboi sovietici, si romi au fost adusi la Sobibór cu trenul, si ucisi in camere de gazare.

Cel putin 250.000 de oameni au fost ucisi in acest lagar. Astazi pe acel loc se afla un monument ridicat de statul polonez in anul 1961 si un muzeu din 1993. La Sobibor s-a produs o evadare miraculoasa despre care s-a realizat un film de succes intitulat Evadare din Sobibor (Escape from Sobibor).

http://cultural.bzi.ro/atrocitatile-infaptuite-in-camerele-de-gazare-11999

La lagarele de exterminare cu camere de gazare, toti prizonierii soseau cu trenul si erau dusi direct de pe peron la o zona de receptie unde le erau luate toate hainele si obiectele personale. Apoi erau manati, dezbracati, in camerele de gazare. De obicei li se spunea ca acestea erau dusuri sau camere de despaduchere, iar pe usile lor scria "baie" si "sauna." Uneori li se dadea un prosop si un sapun pentru a evita panica, si li se cerea sa tina minte unde isi pusesera lucrurile, pentru acelasi motiv. Cand cereau apa pentru ca le era sete dupa drumul lung in trenurile marfare, li se spunea sa se grabeasca, pentru ca in lagar ii astepta cafea, si ca se raceste.

Vezi si Imagini impresionante din primele lagare de concentrare - FOTO 

Conform lui Rudolf Höss, comandantul lagarului Auschwitz, in buncarul 1 incapeau 800 de oameni, iar in buncarul 2 incapeau 1.200. Odata ce camera era plina, usile erau inchise ermetic si se aruncau tuburi de Zyklon-B in camere prin gauri din zidurile laterale, tuburi ce emanau un gaz toxic. Cei aflati inauntru mureau in 20 de minute; viteza mortii depindea de cat de aproape erau detinutii de gurile de gaz, conform cu declaratiile lui Höss, care a estimat ca o treime din victime mureau imediat. Joann Kremer, medic SS care superviza gazarile, a declarat ca: "Tipetele si strigatele victimelor se auzeau prin deschizaturi si era clar ca luptau pentru viata lor.
Cand erau scoase, daca incaperea era aglomerata, cum se intampla deseori, victimele erau gasite aproape ghemuite, cu pielea colorata in roz cu pete rosii si verzi, unii cu spuma la gura sau sangerand din urechi.

Vezi si Viata intr-un lagar de concentrare american 

Gazul era pompat afara, cadavrele scoase (ceea ce dura pana la patru ore), plombele de aur din dinti erau extrase cu clestii de prizonierii dentisti, iar parul femeilor era taiat. Podeaua camerei de gazare era curatata, iar zidurile spoite.
Munca era facuta de prizonieri Sonderkommando, evrei care sperau sa mai castige cateva luni de viata. In crematoriile 1 si 2, Sonderkommando traiau intr-un pod deasupra crematoriilor; in crematoriile 3 si 4, ei locuiau chiar in camerele de gazare. Cand cei din Sonderkommando terminau cu cadavrele, SS facea verificari pentru a vedea daca a fost extras tot aurul din gurile victimelor. Daca la o verificare reiesea ca fusese omisa vreo bucata de aur, prizonierul Sonderkommando responsabil era aruncat in cuptor de viu ca pedeapsa.

Vezi si Secrete socante ale Holocaustului 

La inceput, cadavrele erau ingropate in gropi adanci si acoperite cu var nestins, dar intre septembrie si noiembrie 1942, din ordinele lui Himmler, acestea au fost dezgropate si arse. In primavara lui 1943, s-au construit noi camere de gazare si crematorii pentru a face fata numarului de prizonieri.

O alta imbunatatire pe care am facut-o fata de Treblinka a fost ca am construit camere de gazare pentru 2 000 de oameni, pe cand la Treblinka in cele 10 camere de gazare incapeau doar 200 de oameni fiecare. Felul cum selectam victimele era dupa cum urmeaza: aveam doi medici SS de serviciu la Auschwitz pentru a examina transporturile de prizonieri. Prizonierii erau marcati de unul din medici care lua pe loc decizia din mers. Cei buni de munca erau trimisi in lagar. Ceilalti erau trimisi imediat in uzinele de exterminare. Copiii mai mici erau invariabil exterminati, pentru ca nu erau buni de munca, fiind prea tineri. O alta imbunatatire fata de Treblinka a fost ca la Treblinka victimele stiau aproape de fiecare data ca aveau sa fie exterminate, dar la Auschwitz incercam sa pacalim victimele, sa le facem sa creada ca sunt trimise la despaduchere. Bineinteles, adesea isi dadeau seama care erau intentiile noastre reale si uneori aveam probleme din aceasta cauza. Foarte des femeile isi ascundeau copiii in haine dar bineinteles cand ii gaseam ii trimiteam si pe ei la exterminare. Trebuia sa facem aceste exterminari in secret dar sigur ca mirosul urat de la arderea continua a cadavrelor impregnase intreaga zona si toti oamenii care locuiau in comunitatile din imprejurimi stiau ca la Auschwitz se fac exterminari.

VIDEO „Memoria lagărelor”, filmul montat de Hitchcock despre ororile naziste
După ce a văzut imaginile filmate de englezi şi ruşi în '45 la Bergen-Belsen, maistrul suspansului, Alfred Hitchcock, s-a retras timp de o săptămână, departe de Studiourile Pinewood, traumatizat şi şocat. Celebrul regizor britanic a lucrat la documentarul „Memoria Lagărelor” împreună cu colegul şi prietenul său Sidney Bernstein, rolul lui Hitchcock fiind acela de a optimiza postproducţia filmului.

Aliaţii au vrut să difuzeze filmul în Germania pentru a le arăta germanilor pentru ce sunt, în parte, răspunzători. În cele din urmă, însă, s-au gândit că e mai bine dacă nu îi vor blama şi şoca, pentru a pute colbora constructiv cu Germania post-nazistă.

Documentarul, care conţine imagine terifiante, a rămas uitat în arhivele de stat a britanicilor până în anii 1980, când o versiune incompletă a fost descoperită de un cercetător american la Imperial War Museum din Londra. Filmul de arhivă a fost difuzat de canalul de televiziune britanic PBS Frontline. Pelicula, însă, va fi restaurată digital şi completată cu materiale noi de muzeul londonez. Difuzarea ei la televiziune şi la festivalurile de film este preconizată pentru anul viitor, la aniversarea celor 70 de ani de la eliberarea Europei de nazism şi sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial.

Lagarul de exterminare Treblinka

Treblinka II a fost un lagar de exterminare nazist din Polonia ocupata in timpul celui de al Doilea Razboi Mondial. Aproximativ 750.000 de evrei si alte victime ale Holocaustului, printre care 2.000 de romi, au fost ucisi aici intre iulie 1942 si octombrie 1943.

Lagarul Treblinka I, aflat in apropiere, a fost un lagar de munca fortata si complex administrativ pe langa lagarul de exterminare.

Lagarul de la Treblinka a fost situat la 100 kilometri nord-est de capitala Poloniei Varsovia, in apropierea satului Małkinia Górna, la 2,5 kilometri de gara Treblinka.

Acesta a fost convenabil situat aproximativ la jumatatea distantei dintre Varsovia si Ghetourile Białystok. Lagarul a fost organizat in doua subdiviziuni: Treblinka I si Treblinka II.

Experimentele sinistre ale nazistilor asupra detinutilor din lagarele de concentrare

In cele ce urmeaza va prezentam cateva dintre ororile pe care nazistii din trupele lui Hitler le-au facut in perioada razboiului.

Experimente pe detinuti

Nazistii au efectuat numeroase experimente pe detinutii din lagarele de concentrare, dar nu toate se cunosc pentru ca multe documente au fost distruse. Dintre acestea, mentionam introducerea prizonierilor in apa cu gheata pentru a studia efectele hipotermiei, injectarea cu substante chimice si otravuri pentru a testa eficienta lor sau efectuarea de operatii fara anestezie.

Fara apa

Un experiment sinistru a fost realizat pe aproximativ 90 de detinuti rromi de catre doctorul Hans Eppinger, care i-a fortat pe acestia sa bea altceva decat apa, pentru a studia efectele produse.

Lipsa alimentelor

Portia de hrana a unui detinut a fost insuficienta, iar lipsa unei nutritii adecvate i-a dus pe detinuti in situatia de a fura mancarea celor care mureau sau de a consuma resturi alimente aruncate la gunoi.

Celulele intunecate

Unii detinuti au fost pur si simplu fortati sa stea intr-o camera fara hrana sau apa, pana au murit. Cei care au supravietuit diverselor metode ale nazistilor au fost supusi unui alt experiment. Detinutii erau inchisi in asa-numitele "celule intunecate", in care nu patrundea nicio lumina, iar ocupantii acestora se sufocau lent din cauza lipsei de oxigen, potrivit Listverse.

Muzica

Nazistii au fost cu adevarat sadici atunci cand au recurs la o tortura psihologica, transformans muzica intr-o arma.

Orchestra, compusa din prizonieri, interpreta o muzica optimista, iar detinutii erau obligati sa cante in timp ce marsaluiau spre propria lor moarte. Muzica a continuat si atunci cand oamenii au fost gazati, dar aceasta nu putea acoperi tipetele detinutilor.

Trenurile

Transportul a mii de oameni in lagarele de concentrare nu a insemnat pentru nazisti un lucru usor de facut. Desi fiecare vagon era capabil sa transporte 50 de pasageri, nazistii incarcau si peste 200 de oameni in el.

Pasagerii nu primeau apa sau hrana si nu era un lucru neobisnuit ca oamenii sa moara in timpul calatoriei. Intr-un tren care a ajuns intr-o tabara din Corfu, dupa 18 zile de calatorie, nazistii au gasit toti oamenii morti.

Misiunile speciale

Unii detinuti erau insarcinati cu anumite misiuni speciale in lagare. Ei aveau sarcini inspaimantatoare, de la preluarea mortilor, extragerea dintilor de aur, arderea la crematoriu si curatirea cenusii cadavrelor.

Acesti detinuti erau considerati niste "pazitori de secrete" si deoarece era prea periculos de a fi mentinuti in viata prea mult timp, ei erau ucisi la cateva luni si inlocuiti cu altii.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/dragoste-sex-auschwitz-gulag
Cei care au trăit deja sfârşitul lumii, şi în Germania nazistă, şi în Uniunea Sovietică, şi-au amintit: acolo, lângă moarte, omul fie se întoarce la animal, fie se ridică prin dragoste.
 
Helena şi Franz
Ştiţi ce înseamnă Auschwitz, cunoaşteţi anatomia urii pe care o cuprinde acest cuvânt care ar putea ţine loc de sinonim morţii în toate dicţionarele lumii. Rândurile care urmează nu sunt un omagiu patetic adus credinţei că iubirea poate totul, fiindcă nu poate. Rândurile care urmează spun o poveste de dragoste. Faceţi cunoştinţă cu Helena Citronova(foto). Această femeie fusese aleasă să moară devreme, dar a murit târziu, în 2005, bătrână, dar încă foarte frumoasă. A ajuns până la urmă în Ţara Făgăduinţei.

Diavolul sau poate un înger
Inima unei femei este un cufăr de secrete, scriu scenariştii peliculelor romantice, şi poate că au dreptate. Şi iat-o pe Helena Citronova, bătrână, dar încă foarte frumoasă, împăcată cu viaţa şi cu moartea, cum îşi deschide inima. Laurence Rees, jurnalistul BBC care şi-a dedicat deceniile sale memoriei altora, a ascultat, a notat şi a înţeles: iubirea s-a strecurat, diavolul ştie cum, sau poate doar un înger al lui Dumnezeu ştie cum, şi la Auschwitz.
Mai exact: trenul Helenei Citronova, evreică din Slovacia, a oprit în gara Iadului în martie 1942. Mai făceau oamenii dragoste în martie, în război? Helena Citronova îi explică limpede lui Laurence Rees ce a fost viaţa ei la început la Auschwitz: „o istorie a foamei şi a abuzului”.
 
O zi în „Canada”
Exista chiar şi acolo o zonă mai liberă, o speranţă de viaţă – sectorul acela se numea „Canada”. Cine ajungea în „Canada” muncea mai puţin (tria bunurile noilor sosiţi) şi mânca mai bine. Femeilor care lucrau în „Canada” li se permitea să îşi păstreze hainele şi – un lux între acele orori – nu erau rase pe cap. O altă evreică din Slovacia i-a oferit Helenei Citronova rochia cu dungi a unei prizoniere care tocmai murise, o femeie care lucrase în „Canada”. Viaţa Helenei Citronova ca „intrusă” în „Canada” n-a durat decât o zi. A fost prinsă şi ameninţată că va fi trimisă la un detaşament disciplinar, la muncă. Numai că ziua aceea era chiar ziua de naştere a unui SS-ist, Herr Franz Wunsch. Helena Citronova a fost aleasă să îi cânte ceva, fiindcă ştia limba germană. Iată: „Colegele m-au silit să cânt. Aşa că am cântat pentru Wunsch, cu capul plecat – nu puteam să mă uit la uniforma sa. Plângeam când cântam şi, pe neaşteptate, când am terminat de cântat l-am auzit spunând «Bitte». Pe un ton scăzut, mi-a cerut să cânt din nou... Iar fetele mi-au spus: «Cântă, cântă – poate-ţi va permite să rămâi aici!». Aşa că am cântat din nou, un cântec în limba germană pe care îl învăţasem la şcoală. Atunci m-a remarcat, atunci s-a îndrăgostit de mine”.
 
Acolo era mai mult
Franz Wunsch a salvat-o de detaşamentul disciplinar, şi tot el a început să facă toate acele gesturi pe care le fac bărbaţii îndrăgostiţi. I-a trimis cutii cu prăjituri, i-a scris pe bileţele pe care scria ca un tăntălău, ca un nebun: „M-am îndrăgostit de tine”. Helena Citronova: „Mă simţeam îngrozitor, mă gândeam că mai bine ar fi să mor decât să am o relaţie cu un SS-ist”.
Tinerii din ziua de azi nu ştiu cum era. Înfruntă şi ei pericolele lor, nu spunem că nu le înfruntă, globalizarea îi duce în toate părţile pământului, aşază, nu de puţine ori, continente şi oceane între ei. Dar ca un SS-ist să se îndrăgostească de o evreică – aşa ceva era peste poate! Şi câte nu a făcut Franz Wunsch, aşa SS-ist, aşa îndrăgostit cum era! Când sora Helenei, Rozinca, a ajuns şi ea la Auschwitz, Wunsch a intrat în crematoriu după ea. Copiii Rozincăi nu au putut fi salvaţi, dar oricum, ea, sora Helenei, a trăit – salvată de un SS-ist. „Pe măsură ce trecea timpul, începusem într-adevăr să-l iubesc. Îşi riscase viaţa pentru mine de mai multe ori”, povesteşte Helena Citronova. Şi dacă vă gândiţi că această dragoste s-a întrupat, vă înşelaţi. Au fost doar priviri pe furiş, vorbe aruncate, riscante bileţele de amor, cum sunt, adesea, în iubirile care nu se împlinesc. Numai că acolo era mai mult, acolo era Auschwitz. Când s-a aflat de sentimentele lor, şi Helena şi Franz au negat totul. Ea ar fi urmat să moară, el şi-ar fi pierdut cariera, sau poate mai mult, poate totul. Totuşi, chiar şi aşa, strict supravegheat, Wunsch a continuat să le protejeze pe Helena şi Rozinca până când Auschwitz-ul s-a terminat.
 
Cuvintele de la sfârşitul războaielor
Ar fi frumos să scriu acum că au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, dar nu au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. Iubirea dintre Franz Wunsch şi Helena Citronova nu a supravieţuit Auschwitz-ului. Când lagărul a fost eliberat, Franz a făcut ultimul gest – le-a oferit surorilor perechi de ghete pentru marşul ce avea să vină. I-a spus Helenei că va fi trimis pe front, şi i-a lăsat adresa mamei sale din Viena. Cunoaşteţi foile acelea de hârtie de la sfârşitul războaielor. Dar Helena Citronova nu s-a dus niciodată la Viena. A rupt acea hârtie, chiar dacă i-a spus lui Laurence Rees – şi trecuseră decenii de atunci, şi inima femeii e un cufăr de secrete – că l-a iubit pe Franz Wunsch.
 
 Janos şi Fritz
Era ianuarie 2009 când Janos Gottlieb, octogenar, savant evreu, maghiar, dar mai ales român, ne-a primit în casa şi în amitirile sale. Era frig şi era dimineaţă la Iaşi. Două ierni mai târziu, Janos Gottlieb nu mai este pe acest pământ. Amintirile sale au rămas. Aşa ceva nu se poate uita. Janos Gottlieb a supravieţuit în trei lagăre naziste, şi-a ajutat tatăl să se spânzure, i-a făcut ştreang din curea, fiindcă bătrânul nu mai putea traversa acel deşert de deznădejde şi de umilinţă.
La Melk, Janos Gottlieb – avea 15 ani, la naiba!, voia să trăiască! – a fost exploatat sexual de un deţinut german care acum păzea evrei. Din prima seară în care a ajuns în acel lagăr, Fritz Grune, căci acesta îi e numele, l-a obligat să îi facă sex oral. „Mi-a spus că el era de mulţi ani acolo, fără femei, m-a pus să-l mângâi pe organele genitale şi...”.
 
Cel iubit de Dumnezeu
Janos Gottlieb l-a văzut pe Fritz lovind până la moarte, spânzurând, râzând de cei spânzuraţi. Era o brută perfectă.
Janos Gottlieb nu a povestit, timp de şase decenii nimănui, nici celor mai apropiaţi, ce s-a întâmplat la Melk. A acceptat să îşi scrie memoriile şi să vorbească presei dezgustat de negarea Holocaustului care îşi înmulţea adepţii şi în România. Janos Gottlieb a fost un om care a supravieţuit, în genunchi, dar a supravieţuit, care de atunci a trăit frumos şi a murit demn.
În loc de concluzie, păstrez această posibilă traducere a numelui său: „cel iubit de Dumnezeu”.
 
Femeile sovietice
Am mai scris în revista aceasta despre Radu Mărculescu. A murit în 2011, an blestemat, după ce trăise aproape un secol, cel mai negru secol din istoria recentă. În memoriile lui Radu Mărculescu (Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică) şi-au făcut loc mai multe povestiri ale militarilor români care au cunoscut Gulagul sovietic. Cea a sublocotenentului de artilerie Mitică Grama ar putea sta la baza unui scurtmetraj încărcat de oroare, de umor, dar şi de un anumit geniu. Locul: un sat de lângă lagărul Oranki, în care prizonierii formau brigăzi de cosaşi şi contribuiau din plin la bunăstarea colhozului local. Satul era, demografic, distrus: 80% - femei, în rest – bătrâni, invalizi şi copii. Femeia sovietică îndura multe, dar avea şi ea limitele ei. Reţineţi acest adevăr istoric: femeia sovietică a exploatat sexual cosaşul român!
Din aceste violuri atipice au apărut sarcini şi conflicte ireconciliabile între gravidele care purtau fructul, iubirii să spunem, cu acelaşi prizonier.
 
Politrucii fug de ruşinea damelor
O asemenea situaţie a ajuns sus, la autorităţi mari, îndrituite să rezolve. Atenţie, regizori români din noul val! În sala de solemnităţi a colhozului s-a ţinut o şedinţă de înfierare a femeii sovietice. Politrucii veniţi de la centru le-au ocărât că în timp ce bărbaţii lor sângerează până la moarte pentru patrie (ştiţi cum sângerează eroii sovietici), ele ce fac? Unde e demnitatea morală a femeilor sovietice? Femeia sovietică însă nu de demnitate, nu de lecţii de etică socialistă avea ea nevoie. Şi iată acest urlet uman, animalic, spuneţi-i cum vreţi: „Vrem bărbaţi, nu demnitate!”. Iată, mai departe: „Faceţi-ne voi ce trebuie!”. Sau: „Daţi-ne soţii noştri înapoi, dacă ăştia nu vă plac!”. Apoi, damele şi-au ridicat fustele de colhoznice şi şi-au arătat ruşinea! Şi pe faţă, şi pe dos – îşi aminteşte Mitică Grama. Fiind o situaţie la care nici Lenin nu se gândise, politrucii au dat bir cu fugiţii. Aici articolul se termină, dar nu cade nicio cortină, nu scrie „sfârşit”, căci nici dragostea şi nici sexul nu cunosc încheiere, iată, nici măcar la sfârşitul lumii.

http://cultural.bzi.ro/povestea-celebrului-complex-de-lagare-naziste-complexul-de-la-auschwitz-video-1442

Auschwitz, infamuosul complex de lagare de exterminare conduse de nazisti in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial, este situat in sudul Poloniei, in afara orasului Katowice, pe raul Vestula, la aproximativ 50km de Cracovia. Complexul cuprindea cele mai mari lagare de concentrare naziste, iar numele sau este pentru totdeauna asociat cu genocidul.

Complexul de la Auschwitz era locul unde genocidul era planificat stiintific si executat eficient. Nu au fost intocmite statistici prea exacte, dar se estimeaza ca numarul mortilor in lagar variaza intre 1,5 milioane pana la 4 milioane de oameni. Comandantul lagarului, Rudolf Höss, a recunoscut ca numarul minim al mortilor a fost de 2,5 milioane. Evreii au reprezentat majoritatea victimelor, cel putin o treime din numarul total de evrei ucisi de nazisti pe timpul razboiului (5-6 milioane de evrei), au pierit aici. Un numar important de polonezi, prizonieri sovietici de razboi, rommi si homosexuali si-au gasit tot aici sfarsitul. 19899nqz23uhf6g

Lagarul de la Auschwitz a luat fiinta in aprilie 1940, din ordinele lui Heinrich Himmler, seful a doua organizatii naziste – garda nazista, cunoscuta sub numele de Schutzstaffel (SS) si politia secreta, Gestapo. Lagarul de la Auschwitz a fost ocupat initial de prizonieri politici polonezi. In 1941 a fost inceputa constructia lagarului Birkenau, cunoscut si sub numele de Auschwitz II, care, incepand cu august 1942, includea si o sectie pentru femei. Birkenau avea patru camere de gazare, care semanau cu dusuri, si patru cremetorii, folosite pentru a incinera cadavrele. Inca aproximativ 40 de lagare satelit au fost construite pe langa Auschwitz; acestea erau lagare de munca si au fost denumite Auschiwitz III. Primul a fost construit la Monowitz si in el se aflau cetateni polonezi care au fost evacuati din casele lor cu forta de catre nazisti.

Prizonierii erau transportati de pe tot cuprinsul Europei aflate sub influenta nazista cu trenurile, ajungand la Auschwitz in convoaie zilnice. La destinatie, ei erau impartiti in trei grupuri. Un grup mergea la camerele de gazare in cateva ore; acesti oameni erau trimisi la Birkenau, unde mai mult de 20 000 de persoane puteau fi gazate si incinerate zilnic. La Birkenau nazistii foloseau un gaz cu cianida, numit Zyklon-B. Un al doilea grup era folosit ca sclavi la fabricile industriale ale unor companii ca si I.G.Farben si Krupp. La complexul auschwitz 405 000 prizonieri au fost inregistrati ca muncitori intre 1940 si 1945, dintre care 340 000 au murit datorita executiilor, batailor, infometarii sau a bolilor. Unii au supravietuit datorita ajutorului industrialistului german Oskar Schindler, care a salvat in jur de 1 000 de evrei polonezi, ducandu-i de la Auschwitz pentru a lucra pentru el, prima data in fabrica lui de langa Cracovia, iar mai tarziu, la o fabrica ce se afla azi in Republica Ceha. Un al treilea grup, format din gemeni si pitici, era supus experimentelor medicale ale unor doctori precum Josef Mengele, care era cunoscut ca si „Ingerul Mortii”.

Lagarul era ticsit cu prizonieri, dintre care, o parte erau alesi pentru a fi kapos si sonderkommandos (lucratori la crematorii). Membrii acestor grupuri erau supravegheati de ofiteri SS si executati periodic. In total, 6 000 de ofiteri SS lucrau la Auschwitz.

In anul 1943, in lagar existau deja organizatii de rezistenta. Acestea au ajutat un numar de prizonieri sa evadeze; aceste evadari au dus cu ele vestile despre exterminarile in masa, ca de exemplu, uciderea a sute de mii de evrei adusi din Ungaria, intre mai-iulie 1944. In octombrie 1944 un grup de sonderkommandos a distrus una dintre camerele de gazare de la Birkenau. Ei si complicii lor, un grup de femei de la Monowitz, au fost executati. qh899n9123uhhf

Cand armata sovietica a patruns in Auschwitz, in 27 ianuarie 1945, au gasit 7 600 de supravietuitori abandonati acolo. Mai mult de 58 000 de prizonieri fusesera evacuati de nazisti si obligati la un mars al mortii pana in Germania.

In 1946, Polonia a transformat lagarul de la Auschwitz intr-un muzeu, in memoria celor care au pierit acolo. Pana in 1994, aproximativ 22 de milioane de vizitatori – 700 000 anual – au trecut prin portile deasupra carora sta scris cinicul motto „Arbeit macht frei” (munca elibereaza).



Comandantul lagarului, Rudolf Höss


Rudolf Höss a fost tipul functionarului model: produs exemplar al combinatiei dintre nevoia de renuntare completa la orice dorinta personala si dresajul dictatorial. Daca refularea „spontaneitatii” personale, automatismul perfect al gandirii si al reactiilor s-au putut intruchipa intr-un asemenea grad de perfectiune in Rudolf Höss, explicatia o aflam in caracterul sau si in circumstantele externe care l-au adus, inca din tinerete, in situatia de a se simti bine doar intr-o lume puternic ierarhizata, singura in care putea gasi justificarea propriei sale existente. „A crede, a asculta si a lupta, aceasta este totul!” Rudolf Höss se recunostea in aceasta deviza a SS-ului, care se potrivea intocmai cu nevoile sale cele mai intime.

Viitorul comandant al Auschwitz-ului s-a nascut in 1900 la Baden-Baden. Parintii lui se distingeau printr-o stricta si deosebita religiozitate. Tatal, a carei severitate si personalitate puternica au apasat foarte greu asupra copilariei lui Höss, a facut legamant sa-l consacre pe fiul sau sacerdotiului. Educatia sa, asa cum este evocata in primele pagini ale „Memoriilor” sale, ne da explicatia evolutiei sale ulterioare: „Parintii mei m-au invatat sa-i respect si sa-i venerez pe toti adultii, cu deosebire persoanele care au atins o varsta inaintata, indiferent de categoria sociala din care fac parte. [...] Incepand din cea mai frageda tinerete, mi s-a insuflat constiinta profunda a indatoririlor mele. Parintii mei vegheau cu cea mai mare grija ca sa-mi indeplinesc obligatiile cu zel si minutiozitate. Fiecare dintre noi avea un anumit numar de indatoriri precise de indeplinit...”

Nu exista etapa a evolutiei lui in care sa nu regasim predispozitia lui pentru indeplinirea absoluta a sarcinilor. In celula de la Nürnberg, la sfarsitul vietii sale, el rezuma situatia astfel: „N-am nimic de spus. Eu nu putem sa zic decat „da”. Noi nu puteam decat sa executam ordinele, fara sa ne facem probleme.” Atunci cand a fost intrebat daca nu putea sa refuze executarea unui ordin, el raspunse: „Nu, cu educatia pe care o primisem noi, nu ne-ar fi trecut prin minte o asemenea idee, indiferent care ar fi fost ordinul.”

Dupa mai multi ani petrecuti pe frontul primului Razboi Mondial, ca granicer sau chiar in inchisoare, Rudolf Höss intra, la staruintele lui Heinrich Himmler, in SS. Acesta l-a repartizat serviciilor de paza ale lagarului de concentrare de la Dachau, sub comanda colonelului SS Theodor Eicke. Avusese aceeasi atitudine de ascultare fata de tatal sau, fata de capitanul sau din timpul razboiului, si, fara indoiala, fata de seful de echipa din inchisoare. Aceasta supunere oarba era insasi conceptia sa fundamentala despre viata. Rudolf Höss a declarat intr-o zi ca el dezaprobase complet metodele teroriste ale lui Theodor Eicke. Atunci cand detinutilor li se aplicau batai cu ciomagul, ceea ce nu se intampla rar, Höss, neputand suporta acest sistem barbar, se refugia in ultimele randuri ale asistentei. Cu o franchete naiva, el recunostea ca si mai tarziu, cand era comandantul Auschwitz-ului, nu „asista decat arareori” la aplicarea acestor pedepse, pe care el singur le hotarase.

In 1938, atunci cand fu trimis la Sachsenhausen pentru a indeplini functia de adjunct al comandantului lagarului, Höss il lauda pe comandantul lagarului, colonelul SS Hermann Baranovski, pe care il venera ca pe „propria sa imagine amplificata”, ca pe unul care a unuit „blandetea” cu „severitatea necrutatoare in toate problemele de serviciu”. Acest gen de schizofrenie, care permitea salvgardarea rezervelor sentimentale in mijlocul unui univers al brutalitatii si asasinatului, ca si adoptarea de la masa de lucru a celor mai atroce masuri, refuzand insa, sub pretextul sensibilitatii, participarea nemijlocita la indeplinirea lor, a fost aplicat de Höss pana la consecinte inimaginabile. Doi ani mai tarziu, dupa ce dovedise intr-adevar ce este in stare, i se incredinta misiunea de a mari lagarul de la Auschwitz. Aproape in fiecare pagina a „Memoriilor” sale, Rudolf Höss relateaza in ce masura se simtea „pe deplin angajat, ba chiar stapanit de misiunea sa”, cum isi folosea intreaga ratiune „pentru a asigura lagarului, asa cum i se cerea, o eficienta maxima”. Deveni modelul perfect al asasinului „in abstractum”, care isi ucide victimele metodic, cateodata stapanit de o jena launtrica, dar in orice caz cu o rabdare dezinteresata. Cand a fost intrebat daca personal a fost convins de vinovatia evreilor asasinati a raspuns ca problema nu avea prea mare importanta si ca, in orice caz, „personal n-a pierdut niciodata prea mult timp ca sa reflecteze asupra problemei”. Departe de a fi tulburat si muncit de soarta acestor fiinte omenesti deznadajduite, care mureau in chinuri groaznice, Höss reducea totul la o chestiune de organizare administrativa, fiind preocupat doar de alegerea celor mai eficace modele de cuptoare, de studierea capacitatilor de gazare si a „posibilitatilor tehnice de ardere”. Unul din pasajele cele mai edificatoare ale „Memoriilor” este acela in care vorbeste despre sentimentul de usurare incercat atunci cand a aflat ca intrebuintarea gazelor ii asigura o lichidare a detinutilor pe cat de rationala, pe atat de nesangeroasa: „Cand ma gandeam la masa victimelor, la femei si la copii, executiile prin impuscare imi provocau oroare. Executarea ostaticilor si lichidarile masive ordonate de Reichsführerul SS si de oficiul securitatii Reich-ului imi erau suficeinte. Acum eram linistit, pentru ca de aici inainte eram scutiti de aceste bai de sange”. In acest moment, victimele nu mai apr decat un element indezirabil, o sursa de chinuri pentru calau.

Ne mai intalnim inca o data cu urmele perfectiunii tehnicianului de mare clasa cand Rudolf Höss subliniaza ca „dand curs dorintei Reichsführerului SS, Auschwitz-ul a devenit cea mai mare institutie a tuturor timpurilor pentru distrugerea vietilor omenesti”; sau acolo unde, cu satisfactia unui bun planificator, el constata ca instalatiile sale de gazare aveau o capacitate de zece ori mai mare decat aceea de la Treblinka. De asemenea, descrierea diferitelor stadii ale procesului de exterminare sunt cele ale unui expert calificat, satisficut de sine. Dupa ce a descris panica produsa cu ocazia primelor transporturi, el adauga: „La transporturile ulterioare s-a urmarit de la inceput identificarea spiritelor turbulente, care n-au mai fost scapate din vedere. De indata ce se producea vreo agitatie, respectivii erau dusi – in mod discret – in spatele unei cladiri, unde erau impuscati cu o pusca de calibru mic, in asa fel incat ceilalti sa nu auda nimic. De asemenea prezenta trupelor sperciale Sonderkommando contribuia prin calmul lor la linistirea acelora care presimteau ce avea sa se intample. Se urmarea staruitor ca venirea si dezbracarea sa se faca intr-o liniste perfecta, fara strigate sau busculade. Daca unii nu voiau sa se dezbrace, cei care erau deja goi sau oamenii din grupele speciale ii ajutau. Vorbinde-li-se frumos, recalcitrantii se calmau, acceptand sa se dezbrace. Detinutii din grupele speciale aveau grija ca dezbracarea sa se faca cat mai repede, pentru ca victimele sa nu aiba timp sa se gandeasca...” 

In cursul anilor, Rudolf Höss a transformat acest proces complex de exterminare (gazarea, eliminarea cadavrelor, utilizarea hainelor lor si a altor bunuri etc.) intr-un angrenaj perfect rodat, a carui functionare impecabila era demna de setea de organiare – rece si ambitioasa – caracteristica oamenilor de teapa sa, carora lipsa oricarui simtamant omenesc le permitea sa se achite de o aemenea treaba fara cel mai mic scrupul. Dupa ce prestat trei ani si jumatate serviciu la Aschwitz, Höss fu promovat la conducerea sectiei politice a inspectoratului lagarelor de concentrare. El si-a exercitat functiile pana la sfarsitul razboiului, din ce in ce mai nelinistit din cauza proastei functionari a celor mai multe dintre lagare, ceea ce il facea sa regrete perfectiunea organizatorica atinsa la Auschwitz. Dar inrautatirea generala a situatiei nu i-a permis sa reorganizeze lagarele.

Dupa o intrevedere pe care a avut-o cu el, psihiatrul american G.M. Gilbert era convins ca „niciodata fostul comandant de la Auschwitz n-ar fi devenit constient de monstruozitatea crimelor sale daca cineva nu i-ar fi demonstrat-o”. Nu numai numeroase pasaje din memoriile sale, dar chiar si tonul si stilul lor dovedesc ca, pana in fata mortii, Rudolf Höss n-a reusit sa inteleaga actele sale criminale din punctul de vedere al responsabilitatii personale. Singurele categorii existente pentru el erau ordinul si supunerea. Ceea ce fusese facut in numele sau n-a avut nicidata ceva comun cu el, Rudolf Höss, prieten solitar al naturii, sensibil, legat de familie si mai ales de copiii lui. In fond, toate acestea nu-l priveau.

Chiar daca notitele biografice ne ofera cea mai cumplita imagine a trecutului, ea nu este atat de cumplita numai din pricina milioanelor de fiinte omenesti asasinate. Ceea ce apare tot atat de inspaimantator sunt trasaturile acestor organizatori ai exterminarilor colective, care „aveau si ei o inima”, dar a caror supunere oarba si nepasare in exercitarea functiunii ii incarca cu o responsabilitate mai mare decat a fost vreodata aceea a unui criminal „fara inima”.

La 2 aprilie 1947, tribunalul poporului din Varsovia, insarcinat cu judecarea crimelor de razboi, il condamna pe Rudolf Höss la pedeapsa capitala. Cincisprezece zile mai tarziu, sentinta fu executata la Auschwitz, prin spanzurare.

 

http://cultural.bzi.ro/atrocitatile-din-lagarele-comuniste-din-coreea-de-nord-9614

Shin Dong-hyuk, un nord-coreean care a dezertat dintr-un lagar, a marturisit ororile la care a asistat pe perioada detentiei, in timpul unor audieri publice in fata unei comisii a Natiunilor Unite, care au avut loc la Seul, in Coreea de Sud.

Prima executie publica a vazut-o pe cand avea doar cinci ani, iar dupa aceea, nu-si mai aminteste cu exactitate numarul persoanelor pe care le-a vazut murind. De la infometare, pana la batai. Shin a povestit ca erau tratati doar ca niste animale de povara, precizeaza New York Times. O fetita de doar sapte ani, batuta cu batele pana la moarte, doar pentru ca furase o mana de grau, copite de capra servite la masa de pranz, sau executiile propriei mame si a unui frate, se numara printre experientele lui Shin in lagar,scrie antena3.ro.

Vezi si  Coreea de Nord, unica dinastie de tip stalinist din lume - Cronologia evenimentelor 

A reusit sa evadeze in 2005 si acum, la 31 de ani, spune povestea lui intregii lumi. Experienta sa traumatizanta a fost descrisa intr-o carte, iar Natiunile Unite au deschis o ancheta pentru incalcarea drepturilor omului, dar si alte acuzatii grave. Shin nu este primul nord-coreean care reuseste sa evadeze si, deloc surprinzator, povestea sa este foarte asemanatoare cu cea a predecesorilor sai care au relatat ce se intampla in lagarele nord-coreene. Unii au povestit ca femei care au nascut au fost obligate sa-si inece pruncii, iar altele au fost batute cu salbaticie in repetate randuri.

Vezi si Razboiul Coreean. Unul din cele mai sangeroase razboaie din istorie  

Audierile vor continua, fiind asteptati aproximativ 30 de fosti detinuti sa depuna marturie. In cursul acestei luni vor fi audiate si mai multi cetateni japonezi, care au fost rapiti si dusi in Coreea de Nord. 

Natiunile Unite au identificat multiple incalcari ale drepturilor omului, printre care tortura, privarea de mancare si libertate. Aproximativ 120.000 de prizonieri politici sunt impartiti in cele cinci lagare identificate pe teritoriul nord-corean, o tara unde aproape o treime dintre copiii sub 5 ani sunt malnutriti.

http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/top-modelul-care-a-fotografiat-eliberarea-lagarelor-naziste-322822.html
Model, muză, fotografă, artistă, corespondentă de război şi inovatoare în arta culinară. Acestea au fost  staţiile încărcatului ei traseu profesional. S-a remarcat printr-o inteligenţa vizuală ieşită din comun şi o scriitură excelentă.
 
A apărut ani la rând pe coperta Vogue şi în alte publicaţii americane de prestigiu. A fost muza cunoscutului artist american Man Ray şi prietenă cu Pablo Picasso, Paul Eluard şi Jean Cocteau. A fotografiat vedete precum Charles Chaplin, Marlene Dietrich, Clark Gable sau Fred Astaire. A fost printre puţinele femei fotograf care au debarcat cu trupele aliate în Normandia şi a participat la bătălia pentru Alsacia şi la eliberarea Parisului. A fost martoră la eliberarea lagărelor de exterminare de la Dachau şi Buchenwald şi a intrat prima în apartamentul lui Hitler după ce armata Führerului a capitulat.
 
Fire excentrică şi nestatornică, s-a lăsat purtată mereu de dorul de aventură şi de intuiţie. A trăit la New York, Paris, Cairo şi Londra, călătorind în mai multe alte ţări, printre care, de două ori, şi în România. A fost una dintre cele mai remarcabile modele feminine ale secolului XX, admirată îndeosebi pentru spiritul liber, creativitate, inteligenţă, dar şi pentru frumuseţea ei.
 
Elizabeth Miller s-a născut la 23 aprilie 1907, într-o familie înstărită din Poughkeepsie, un orăşel din statul american New York. Era la doar câţiva ani după ce Sigmund Freud publicase faimoasa carte Interpretarea viselor (1900). Elizabeth a avut doi fraţi şi o copilărie destul de agitată. Şcoala a fost, şi ea, cu năbădăi: înainte de ajunge la universitate, în New York, a fost exmatriculată de mai multe ori.
 
Tatăl ei, Theodor Miller, inginer şi director la divizia americană a unei companii suedeze, a fost şi un entuziast fotograf amator. El a iniţiat-o pe Elizabeth în fotografie, inclusiv în aspectele tehnice ale acestei arte. Preferata tatălui între cei trei fraţi, Elizabeth a fost un model constant al lui Theodor Miller, pozând nu o dată nud pentru acesta. Cu toate acestea, conform Carolynei Burke, autoarea celei mai importante biografii a viitoarei fotografe, nu există niciun indiciu că între Theodor şi Elisabeth ar fi existat şi altceva decât o relaţie normală tată-fiică.
 
La opt ani, aflată în vizită la o familie prietenă din Brooklyn, Elizabeth trăieşte prima ei dramă: este violată de un prieten al gazdelor ei. Detaliile incidentului sunt încă neelucidate, dar există o amplă documentaţie despre cei 12 ani de tratament dureros, suportat de Elizabeth pentru infectarea cu gonoree. A fost experienţa care a făcut-o suprarealistă înainte încă de a ajunge pe malurile Senei.
 
La nici 20 de ani se decide să plece de acasă pentru a gusta atmosfera cosmopolită a marelui New York. Atractivă şi sociabilă, este repede descoperită şi invitată să lucreze ca model. Cel care îi face oferta este nimeni altul decât Condé Nast, cel mai important editor de reviste din America acelor ani, omul pe care Elizabeth l-a cunoscut când acesta i-a salvat viaţa, într-un moment în care era să fie călcată de o maşină în Manhattan.
 
Avea pe atunci 19 ani. Din Elizabeth devine Lili şi apoi Lee. E numele cu care se şi consacră: în următorii ani apare cu regularitate pe coperţile revistei Vogue devenind rapid una dintre modele de top ale vremii. Face şedinţe cu fotografi celebri: Edward Steichen, George Hoyningen-Huene şi Horst P. Horst. O fotografie a ei apărută într-o reclamă la produse de igienă feminină iscă însă un întreg scandal. Se desparte astfel de Vogue, îşi face bagajele şi pleacă la Paris.
 
Soseşte în capitala Franţei cu scopul de a învăţa fotografie de la cunoscutul artist suprarealist Man Ray. Se întâmpla în 1929, Lee Miller avea 22 de ani. Îl caută aşadar pe Man Ray şi după ce acesta ezită, spunând că nu-şi pierde vremea  cu studenţi, Lee devine în scurt timp ucenica şi apoi iubita şi muza artistului. Cât timp stă la Paris, îşi deschide propriul ei studio de fotografie. Lucrează cu Man Ray şi inventează împreună tehnica fotografică de solarizare.
 
Prin fotografiile ei spirituale, Lee Miller se implică în mişcarea suprarealistă şi îi cunoaşte pe Pablo Picasso, Paul Éluard, Jean Cocteau, Gertrude Stein şi Alice B. Toklas, artişti care au ajutat-o să îşi dezvolte creativitatea. Americanca de la Paris apare şi într-un film al lui Jean Cocteau, Sângele Poetului (1930), jucând rolul unei statui.
 
După trei ani de turbulenţe în relaţia lor, Lee se desparte de Man Ray şi se întoarce la New York, unde deschide un studio de portrete şi publicitate împreună cu fratele ei mai tânăr Erik. Momentul era însă cum nu se poate mai nepotrivit pentru orice fel de afaceri, ravagiile crizei economice americane simţindu-se încă. Faima ei parisiană o ajută însă să îşi găsească clienţi. Şi nu orice clienţi. Îi fotografiază pe Charles Chaplin, Clark Gable şi alte vedete ale Broadwayului.

Documentarul ororilor naziste, filmat în 1945 de Alfred Hitchcok într-un lagăr de concentrare, FĂCUT P‏UBLIC
Un documentar despre lagărele de concentrare naziste, turnat în 1945 de regizorul Alfred Hitchcock, va fi prezentat după ce a fost restaurat de Imperial War Museum din Londra, transmiteThe Independent.
Imaginile surprinse de cameramani ai armatei britanice în timp ce trupele aliate îi eliberau pe evrei din lagărele de concentrare l-au îngrozit pe regizor. „Maestru al suspansului”, el a fost atât de şocat de conţinutul dur al înregistrărilor încât nu s-a mai apropiat de studiourile Pinewood, unde se lucra la proiect, timp de o săptămână.



„Când au descoperit lagărele (de concentrare), americanii şi britanicii s-au grăbit să difuzeze o înregistrare care să arate lagărele şi să-i determine pe germani să-şi accepte responsabilitatea pentru atrocităţile de acolo”, a spus, pentru The Independent, Toby Haggith, de la Departamentul de cercetare al Imperial War Museum.
Potrivit The Independent, filmul va fi proiectat la sfârşitul lui 2014, într-o versiune conformă cu dorinţa lui Hitchcock.

http://cultural.bzi.ro/iadul-pe-pamant-lagarul-nr-9-craciunesti-de-langa-deva-8957
Arhivele Nationale mai pastreaza cateva documente care atesta grozaviile petrecute aici. Locuitori ai satelor pe raza carora lagarul a avut amplasate puncte de lucru si baraci de prizonieri au inca vii in memorie imagini cu prizonieri chinuiti de boala, foamete si munca grea. Istoria comunista ne-a ascuns existenta unor astfel de lagare.


Nici macar istoricii nu indrazneau sa abordeze subiectul pentru ca era „delicat”, mai ales inainte de Revolutie. Dupa 1989, accentul a fost pus pe prigonirea evreilor din Romania. Nimeni nu a aratata insa si cealalta „jumatate a paharului”, constituita de faptul ca si in Romania au existat lagare de prizonieri. E drept, istoricii spun ca acestea nu pot fi comparate cu cele naziste, dar, pana la urma, si-n lagarele romanesti s-a murit pe capete, iar cel mai crud dintre ele a functionat la cativa kilometri distanta de Deva.


In toamna lui 1941, aproximativ 3000 de prizonieri sovietici au fost adusi, pe jos, de la Deva la Craciunesti, dupa care au fost impartiti pe mai multe „companii de lucru” amplasate de-a lungul celor 35 de kilometri ai santierului organizat pentru amenajarea liniei ferate Deva – Brad. Centrul administrativ al lagarului a fost stabilit la Craciunesti.


„ERAU CHINUITI RAU”


Petre Iacob (76 de ani) era pe atunci un pusti de 9 ani si isi aminteste ca primul lucru care l-a socat la detinuti era ca acestia, cu toate ca erau „incaltati” cu hartie de sac de ciment invaluita in jurul piciorului, au fost pusi sa treaca un rau, prin apa. Apoi, au fost cazati in baraci facute dupa reteta germana: fundatie de caramida, pereti din scanduri, intre care erau indesate paie amestecate cu pamant, si paturi facute tot din paie. „Nu aveau decat o rubasca pe ei si niste pantaloni subtiri. Iarna isi varau pe sub haine paie faramitate, luate din asternuturile lor, ca sa nu le mai fie asa de frig. Au facut foame si au murit multi, pana in aprilie 1942, cand a fost schimbat comandantul lagarului. In a doua jumatate a lui 1942, situatia lor incepuse sa se imbunatateasca. Li s-a adus si un medic, li s-a facut si o etuva de deparazitare, iar unui prizonier care era preot i s-a permis sa le faca slujbe celor care mureau. In plus, duminica, acel preot venea la slujbe, la biserica, insotit de un cor al prizonierilor, care invatasera sa cante si-n romana, cat de cat. Cand veneau la deparazitare sau la slujba, noi, copiii, fugeam in casa de unde luam paine si slanina. Le dadeam mancare, iar ei, sovieticii, ne dadeau tot felul de jucarii pe care le faceau din lemn ori din oase. Au fost chinuiti rau. Tifosul exantematic i-a decimat... mureau cate 16 pe saptamana. Vreo 800 au murit numai aici, la Craciunesti, eu atatia am numarat in registrul de stare civila al Primariei Baita, unde am lucrat ani buni ca jurist”, spune Petre Iacob. La cei 800 de morti de la Craciunesti, se mai adauga 67 inregistrati in evidentele Primariei Luncoiu de Jos ca „prizonieri de razboi decedati”, toti sovietici, si inca cel putin pe atatia despre care se crede c-au decedat in punctul de lucru al lagarului care exista pe raza comunei Valisoara.


MILOSI


Oamenii simpli din Craciunesti au ramas... oameni. La fel ca-n cazul localnicilor din Luncoiu de Jos, unde lagarul a avut patru „companii de lucru” (caz prezentat in numarul trecut al saptamanalului REPLICA), nici satenii din Craciunesti nu erau indiferenti fata de tratamentul la care erau supusi prizonierii sovietici (toata lumea le spune „sovietici” si nu „rusi”, pentru ca mare parte erau ucrainieni, uzbeci, cazaci sau tansnistreni si mai putin de un sfert dintre ei erau rusi). „Am mers odata la camp, sa culegem porumbul, iar holda noastra era langa gardul de sarma ghimpata al lagarului. N-a durat mult pana cand au aparut prizonierii la gard strigand „Davai mnia papusoi!”. Nu stiam ce-i ala „papusoi”... Aveam la noi niste scoverzi (clatite – n.red.). Tatea le-a aruncat pe toate prizonierilor... dar nu s-au saturat... Apoi, cand ne-am dat seama ca vor porumb, am cautat stiuleti mai necopti, ca sa-i poata ei fierbe... Le-am tot aruncat peste gard pana cand au intervenit gardienii si ne-au spus ca nu avem voie sa le mai dam de mancare”, isi aminteste Petre Iacob, scrie replicahd.ro.


O CHESTIUNE DE NORMALITATE A RAZBOIULUI


Vasile Ionas, directorul Arhivelor Nationale – Directia Judeteana Hunedoara, este de parere ca lagarele de prizonieri sovietici din Romania nu pot fi comparate cu cele din fosta Uniune Sovietica, in ce priveste tratamentul aplicat prizonierilor, cu atat mai putin cu cele naziste. „Ca sa intelegem mai bine subiectul trebuie sa ne transpunem in acea perioada, iar daca reusim sa ne transpunem, putem considera ca existenta acestor lagare a fost un lucru normal pentru acele vremuri. In prima faza a invaziei germane in URSS au cazut foarte multi prizonieri, pentru ca inaintarea s-a facut rapid. Mare parte dintre prizonieri au fost luati si de trupele romane. In tara existau mai multe lucrari publice care trebuiau efectuate, iar autoritatile aveau mare nevoie de forta de munca, asa ca au folosit prizonierii. In general, pe langa mancare si haine, acestia mai primeau chiar si bani pentru munca prestata; nu multi, e drept, dar indeajuns incat sa-si mai cumpere cate un pachet de tigari, ori o bucata de hrana. La Craciunesti au fost insa probleme din cauza lui Nicolae Stavrescu, primul comandant al lagarului, care a dorit sa se imbogateasca facand „economii” exagerate la mancare si materiale de constructii”, spune profesorul Vasile Ionas . „Per ansamblu, se poate spune ca regimul lagarelor de prizonieri din Romania incerca sa respecte conventiile internationale in domeniu. Foamete si paduchi existau mai peste tot in tara, atunci, nu doar in lagare. Abuzurile din lagare nu apareau ca un regim generalizat”, adauga Ionas.


DE LA 5 LA 12


Primele lagare romanesti de prizonieri de razboi au fost cinci la numar (la Vulcan – in Valea Jiului, Gainesti, Dragasani, Alexandria si Slobozia). In scurt timp insa numarul acestora ajunsese la 12, iar cel mai dur era considerat cel de la Craciunesti, din cauza conditiilor de igiena si hrana mai mult decat precare. In lagarele romanesti au fost cuprinsi peste 80.000 de prizonieri sovietici. Mai bine de 5.000 au decedat. Cei mai multi, peste 1000, si-au gasit sfarsitul la Craciunesti. Lagarul numarul 9 este urmat in acest macabru clasament de cele de la Bude sti, unde au sfarsit 938 de prizonieri, Vulcan si Vaslui, unde s-au inregistrat 841, respectiv 799 de decese. Dupa sfarsitul conflagratiei, comandantii lagarelor au fost condamnati la ani grei de temnita de catre „tribunalele poporului” sub acuzatia de comiterea de „crime salbatice”, fie ca au incercat sau nu sa respecte regimul international al prizonierilor de razboi.


SACRIFICATI DEGEABA


Prizonierii sovietici au muncit la linia ferata Deva – Brad din toamna lui 1941 pana in toamna lui 1943, cand au fost transferati in lagarul de la Vulcan, pentru a fi pusi sa munceasca in minele de carbune din valea Jiului. Linia ferata a fost data in folosinta abia la inceputul anilor ’80 si a fost utilizata cu intreruperi pana prin 1997. Intreruperile au fost provocate de desele alunecari de teren. Linia urma traseul vechiului drum dintre Deva si Brad. Cu 60 de ani in urma era mai mult decat necesara pentru ca materialele (in special transporturile spre si dinspre minele de aur din zona Brad) sa nu mai ocoleasca, cu trenul, prin Arad. Intre timp s-a construit o noua sosea, iar, mai ales dupa explozia transportului rutier, calea ferata si-a pierdut orice justificare economica, fiind inchisa, iar sinele fiind vandute la fier vechi.


ABUZURILE COLONELULUI


Lagarele romanesti de prizonieri se aflau in administrarea Jandarmeriei, insa pentru functionarea lor Armata a pus la dispozitie cadrele militare necesare. Ofiterii si subofiterii desemnati de armata in acest scop proveneau insa dintre oamenii batrani, slab pregatiti si predispusi la acte de coruptie. In aceasta categorie se incadra si comandantul lagarului de la Craciunesti, colonelul Nicolae Stavrescu. Dupa cum se arata intr-o nota informativa a Politiei de Resedinta Deva din aprilie 1942 (prezentata in fotocopie), acesta a incercat sa faca avere pe seama vietilor de prizonieri. Din nota amintita reiese, de exmplu, ca doua vagoane de porci destinate pentru hrana prizonierilor nu au ajuns niciodata in farfuriile acestora, ca ratia de paine le-a fost injumatatita nejustificat si ca mare parte din materialele pentru constructia baracilor au fost doar raportate ca fiind achizitionate. Stavrescu a facut economii pe seama prizonierilor chiar si dupa ce acestia decedau. A dispus ingroparea celor morti in gropi comune, de cate 5 sau 6, asa incat sa nu mai cheltuiasca bani pentru sicrie. Si taranii din zona, „tocmiti” pentru diferite transporturi facute cu carutele, deseori nu-si primeau banii, iar daca indrazneau sa se prezinte la colonel nemultumiti erau rasplatiti cu o portie de bataie.


ORDINUL LUI ANTONESCU


Daca din punct de vedere istoric existenta lagarelor in perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial este considerata a fi o normalitate, continutul unui ordin intermediat de Politia de Resedinta Deva in iulie 1941 (foto) arata cruzimea razboiului, cruzime de care au dat dovada si autoritatile romane ale vremii: “Va rugam sa puneti in vedere tuturor comandantilor lagarelor de munca de pe raza sectorului Dvstra ca domnul General Antonescu a ordonat ca toti internatii care se gasesc in aceste lagare sa fie pusi la munca grea. Daca fug va fi impuscat unul din zece. Daca nu muncesc cum trebuie nu li se va da de mancare si nici nu vor fi lasati sa primeasca (de la rude - n.red.) sau sa cumpere (de la localnici – n.red.). Supravegheati pentru imediata executare”.

http://cultural.bzi.ro/o-istorie-mai-putin-stiuta-lagarul-nazist-de-la-vulcan-8933

O istorie scrisa doar in cateva randuri din arhive si pe care prea putini oameni si-o mai aduc aminte. Asa se intampla si cu lagarul de la Vulcan, din judetul Hunedoara,  despre care nici macar localnicii nu mai stiu nimic. Sunt prea putini cei care isi mai aduc aminte, din povestile parintilor de acele vremuri si prea multi cei care nu au stiut niciodata despre mortii rusi ingropati in Crividia sau poate ca timpul si problemele le-au sters memoria. Am aflat si noi intamplator de aceasta fila de istorie ingropata in negura vremii si am decis sa o scoatem la lumina ca o poveste trista ce nu mai trebuie sa fie uitata. Pentru ca, cine isi uita trecutul, este condamnat sa il repete! Si am inceput sa cautam, unde altceva, decat in Vulcan, urme ale acelui lagar care a functionat intre 1942 si 1944. Primarul Gheorghe Ile a fost primul care a recunoscut ca a auzit ceva in acest sens, dar foarte vag.
“Da, am auzit ceva, mai demult. Stiu ca au fost descoperite ceva oseminte, dar nu stiu amanunte Poate cei mai in varsta sa isi mai aduca aminte”, recunoaste Ile, pentru zhd.ro. 

Iar cei mai multi dintre vulcaneni nu stiau nici macar ca a fost candva aici un lagar pentru prizonierii rusi. Si totusi, intr-o mare de uitare, am gasit pe unul dintre cei care a putut vorbi despre tenebrosul trecut. Il cheama Stefan Vandaras si a lucrat la Mina Vulcan ca tehnician topograf pana la pensionare. Nu a uitat ce ii povesteau bunicii si parintii lui despre acele vremuri.

“A fost sus in Crividia. Lagarul era in niste baraci din lemn, care acum nu mai exista, au fost demolate in timp. Cand lucram la mina, la Vulcan, mai erau cateva cruci ale prizonierilor. Stiu de la parinti, insa, ca, dupa castigarea razboiului de URSS, urmasii celor care au pierit aici au venit, si-au dezgropat mortii si i-au dus in tara la ei. Parintii mei imi povesteau ca au lucrat impreuna cu ei la mina. Le mai duceau de mancare, pentru ca ratia pe care o primeau ei era neindestulatoare”, povesteste Stefan Vandaras 

Chiar daca este un cartier al Vulcanului, Crividia se afla la cativa kilometri de oras, inspre Dealul Babii. In cimitirul de acolo inca isi mai dorm somnul de veci cativa dintre cei care au fost adusi aici ca prizonieri si trimisi in mina sa lucreze, in cele mai negre conditii, unde si-au gasit si sfarsitul.

Trimisi la lucru in mina

Potrivit datelor stranse de un hunedorean, la Vulcan a functionat, intre anii 1942 – 1944, Lagarul nr. 9 . Primele mentiuni despre prezenta prizonierilor pe Valea Jiului, dar fara a se mentiona, inca, existenta unui lagar organizat, apar in luna august 1942 din notele informative ale politiei. Lagarul nu a  fost la intamplare pozitionat, locul fiunbd ales pentru ca era la distanta aproximativ egala de Lupeni si Petrosani, unde, de asemenea, prizonierii rusi erau dusi la munca silnica si unde este posibil sa fi functionat sublagare de concentrare. La 10.8.1942 sosesc la Lupeni 250 prizonieri din Galati pentru Societatea ‘Petrosani’, Mina Lupeni, unde vor fi intrebuintati ca muncitori externi.  Tot la 10.8.1942 sosesc in Petrosani 400 prizonieri, adusi pentru minele Societatii Petrosani ca  lucratori de specialitate. In data de 12.8.1942, dimineata, un numar de 400 prizonieri au trecut cu destinatia Lupeni. In 1943 Lagarul de prizonieri nr.9 Vulcan apare ca atare, subordonand si doua sublagare, unul la Lupeni si altul la Petrosani.

Exista o mentiune din 4.10.1943 care aminteste ca sublagarul de la Lupeni avea circa. 800 prizonieri rusi care lucreaza pe schimburi la exploatarea minelor de carbuni Lupeni, proprietatea Societatii ‘Petrosani’. Tot in 1943 documentele informative aproximeaza la 1800  - 2000 numarul prizonierilor sovietici de pe Valea Jiului. O situatie din noiembrie 1943, recenza 651 prizonieri rusi in sublagarul de prizonieri Nr. 9 Lupeni si 121 prizonieri in sublagarul de prizonieri Petrosani. Nu se ofera informatii tocmai despre lagarul central de la Vulcan, asa incat s-a pus intrebarea daca el mai exista la acea data sau prizonierii au fost transferati in alte parti. Desfiintarea complexului de lagare Vulcan – Lupeni – Petrosani a avut loc probabil in octombrie 1944 odata cu plecarea prizonierilor.

Datele vremii indica faptul ca s-a intentionat ca in cladirile parasite sa fie infiintat un lagar de internare, pentru cei prevazuti de Conventia de Armistitiu, mai precis aici sa fie transferat Lagarul pentru internati politici Gherla. Istoria ne spune ca intentia nu s-a materializat pana la urma, dar cu aceasta ocazie s-au facut demersuri si evaluari care lasa o imagine asupra dotarii si conditiilor din fostul Lagar nr. 9. „La ordinul Prefecturii nr. 328567 / 6.12.1944 s-a deplasat o comisie pentru a analiza starea cladirilor pentru lagarul Crivedia. Constatari: Constructii existente: un pavilion cu 52 camere si 52 antreuri; 5 baraci de 20 / 8 metri; 2 etuve mari in stare de functionare; in toate camerele exista paturi improvizate comune (555 m.l. scandura). Cazare: Se pot caza 1500 persoane folosindu-se si diferitele pavilioane care au fost intrebuintate de fostul lagar ca magazii, infirmerie, etc, care se pot reduce la jumatate (sau se pot muta in alte locuinte rechizitionate din preajma lagarului). Daca se cazeaza in paturi suprapuse, capacitatea poate ajunge la 3000 persoane. Daca nu se aproba paturi suprapuse, se pot caza 1500 la Vulcan si 1000 in fostul sublagar Lupeni. Necesar: deparazitare (toate camerele au plosnite), multe reparatii. Paza executata de jandarmi, cu 20 posturi exterioare si un comandant ofiter. Lagarul din Vulcan se afla in localul proprietate a Societatii Petrosani”, se arata in Procesul-verbal nr. 18204 / 9.12.1944 alcatuit de Garnizoana Vulcan.

Sute de morti pe Valea Jiului

In total, in Romania au functionat 14 lagare romanesti de prizonieri de razboi in care au fost adusi, in total, peste 80.000 de prizonieri rusi. Peste 5.000 au murit, iar cei mai multi au murit tot in judetul Hunedoara, la Carciunesti unde se consemneaza aproximativ 1.000 de decedati. Dupa Craciunesti, podiumul terorii este ocupat de lagarele de la Budesti (938 de morti), Vulcan (841 de morti) si Vaslui (799 de morti). Dupa razboi, comandantii lagarelor au primit ani grei de temnita dupa procese care au avut loc la „tribunalele poporului“.

http://cultural.bzi.ro/imagini-uimitoare-dintr-un-lagar-nazist-filmate-pe-ascuns-video-3048
Filmul de 30 de minute, intitulat "Sous le manteau" (Sub mantie - n.red.), a fost scos din lagar de catre unul dintre prizonieri, potrivit Daily Mail.


Povestea incredibila a camerei secrete de filmat ascunse a fost celebrata in aceasta saptamana de catre singurul prizonier in viata din lagarul nazist de la Oflag, la implinirea varstei de 100 de ani, care a reusit sa scape si sa aduca filmul in Franta.


Pretiosul film de 8 mm a fost ascuns in talpa pantofilor. Daca el ar fi fost descoperit, asta ar fi insemnat pentru posesorul sau trimiterea in fata plutonului de executie.


Detinutii francezi care au reusit sa filmeze in interiorul lagarului nazist si-au riscat viata pentru asta. Imaginile reprezinta un adevarat document istoric care ne infatiseaza adevarata viata din lagarele naziste.


Locotenentul Jean Cuene-Grandidier s-a numarat printre cei 5.000 de ofiteri care au marsaluit in lagarul Oflag 17 A, situat in apropierea fostei granite cu Cehoslovacia, dupa infrangerea din batalia Frantei.


Cuene-Grandidier a fost decorat cu cea mai inalta distinctie a Frantei, Legiunea de Onoare.


Prizonierii de la Oflag au sapat 32 de tuneluri pentru a putea evada din lagar, insa gardienii nazisti le-au descoperit pe cele mai multe dintre ele, doar unul singur s-a dovedit un succes pentru detinuti.


In septembrie 1943, 132 de detinuti au evadat in timpul noptii din lagar. Ei au facut rost de haine civile si de acte. Insa, 126 de prizonieri au fost prinsi in prima saptamana. Doar locotenentul Cuen-Grandidier si un alt prizonier au reusit sa se intoarca in Franta.

http://cultural.bzi.ro/imagini-impresionante-din-primele-lagare-de-concentrare-foto-218

http://cultural.bzi.ro/holocaustul-nu-a-inceput-la-auschwitz-33
LAGAR NKVD 7 In urma cu 70 de ani, Wehrmacht-ul german a atacat Uniunea Sovietica. Incepea Operatiunea Barbarossa si odata cu ea exterminarea sistematica a evreilor. Multe dintre gropile comune din Rusia, Ucraina, Belarus si Polonia nu au fost inca descoperite.

Pustiu fara sfarsit. Deasupra, cerul plumburiu al iernii. Cateva tufisuri maronii si arbusti, ici-colo, se inalta semete peste cateva pietre funerare mari asezate in mod dezordonat si cu inscriptii neinteligibile.

Acestea sunt ramasitele unui cimitir evreiesc, focalizate intr-un cadru fotografic apartinand lui Cristoph Filinger, membru al Comitetului Evreiesc American din Berlin. Iata ce declara acesta, pentru Deutsche Welle

"Incepand cu anul 1941, germanii au inceput sa elimine pietrele funerare si sa le transporte. Intre 1944-1945, Armata Rosie a strans aceste pitere funerare si le-a repozitionat pe vechile locuri insa nu in mod ordonat. De atunci, ele se gasesc in acelasi loc si nimeni nu a mai avut grija de acest cimitir, dupa acele evenimente.

Fotografia care ilustreaza acest text a fost facuta in 2010, in vestul Ucrainei, acolo unde Wehrmacht-ul german a atacat pentru prima data Uniunea Sovietica in 1941. Dupa cum spune rabinul american, Andrew Baker, Holocaustul nu a inceput la Auschwitz:

"Exterminarea planificata a evreilor a inceput atunci cand trupele germane au invadat Polonia, Belarus si Ucraina. Comandouri mobile care aveau ca scop uciderea evreilor, sprijinite frecvent de soldati obisnuiti ai Wehrmacht-ului precum si de colaborationisti locali, au inceput sa impuste in masa populatia evreiasca din aceste regiuni, ingropand cadavrele in gropi comune de mari dimensiuni."

Peste 1000 de gropi comune de acest gen au fost descoperite in Ucraina, Polonia, Belarus si Rusia de catre o organizatie de voluntari francezi condusi de preotul Patrick Dezboah. Acestia sunt in cautarea eventualilor martori la masacrele asupra evreilor.

Comitetul American al Evreilor din Berlin intentioneaza sa transforme aceste gropi comune din Ucraiana in locuri de aducere aminte. Ministerul de externe german a promis ca va participa la acest proiect cu o finantare de 300.000de euro.

Obiectivul proiectului este nu numai de a reda demnitatea victimelor ale caror oase zac in dezordine pe pamant, ci si de a pastra memoria trecutului pentru generatiile mai tinere.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/amintiri-uzina-mortii-elisabeta-mendel-fost-martora-crimelor-comise-naz
Elisabeta Mendel avea 31 de ani când a fost deportată, în luna mai a anului 1944, în lagărul de la Auschwitz. Deşi  s-a numărat printre puţinii supravieţuitori ai Holocaustului, aceasta a putut povesti abia după 40 de ani cum se murea în lagărul de concentrare.
 
Amintirile din „uzina morţii” au fost consemnate în 1984 de către doi jurnalişti vâlceni, Gheorghe Smeureanu şi Ioan Barbu, şi publicate  în ziarul „Orizont”, singurul ziar din Râmnicu Vâlcea, din perioada comunistă.   În 1944, Elisabeta Mendel locuia în comuna Pantinceu, din judeţul Cluj. Primul soţ al femeii a murit pe câmpul de luptă, cu puţin timp înainte ca ea să fie deportată în lagărul de exterminare de la Auschwitz. Înainte să ajungă în Polonia, Elisabeta Mendel a fost dusă de jandarmi într-un ghetou de la marginea Clujului, alături de alte câteva mii de evrei.    „Era o fostă fabrică de cărămizi, un şir de polăţi. Am fost strânşi aici, din Cluj şi din alte împrejurimi, peste 15 000 de oameni bărbaţi şi femei, bătrâni şi copii. Ne făceau mâncare în căzi mari de baie, nu aveam pe ce dormi, cu ce ne acoperi noaptea copiii. Au început bătăile. Unii erau torturaţi îngrozitor, abia îi mai recunoşteai la întoarcere. (...)  În cele trei săptămâni cât am stat la Cluj am simţit infiltrarea groazei, sentimentul că ne-am pierdut drepturile de oameni. Pe 27 mai, am fost înghesuiţi în vagoane pentru animale. Tot drumul a fost un chin inimaginabil. În gara Nyregyhaza, hortiştii ne-au predat nemţilor. După două zile şi trei nopţi am putut coborî din tren ca să bem apă. În vagoane, mizeria ajunsese de neînchipuit. Închişi ca într-o cutie, am trăit 92 de oameni cu senzaţia că suntem într-un sicriu umblător. Mulţi n-au rezistat, agonizau în aerul îmbâcsit şi se salvau prin moarte de chinurile care aveau să urmeze.  (...) Porţile Auschwitzului erau ca nişte porţi ale destinului. În pragul lor se despărţeau mamele de copii, fraţii de surori, soţii de soţiile lor. Aici m-am despărţit eu de fratele meu Zoltan. Pe drum spre lagăr m-a rugat să-i dau o bucată de slănină. I-am spus că slănina o păstram pentru mai târziu, că nu se strică. N-am să-mi port ierta niciodată că nu i-am satisfăcut această dorinţă. De atunci, de la poarta Auschwitzului n-aveam să-l mai revăd niciodată”, a spus Elisabeta Mendel.    
 
Viaţa în infern a început în haine de bal
 
După „triaj”, înainte de a fi conduşi în barăci, toţi deportaţii erau tunşi la piele, obligaţi să facă duş cu apă rece şi apoi îmbrăcaţi cu se găsea. Elisabeta Mendel a început o luptă cruntă pentru supravieţuire în haine de bal. Deţinuţii care dădeau cel mai mic semn de slăbiciune ajungeau în camera de cazare sau la crematoriu.   “ Dintr-un morman de haine vechi am primit o cămăşuţă de copil, o pereche de saboţi şi o rochie mov, lungă, un fel de rochie de bal. (…) La ora 3 noaptea, eram scoase la apel, aliniate câte 5, în poziţie de drepţi până la 8 sau 9 dimineaţa. Se făcea numărătoarea, iar apoi se dădea comanda ca toată lumea să se dezbrace şi, cu hainele în mână, treceam una prin faţa doctorului Mengele şi a celorlalţi SS-işti. Pe cele care dădeau semne de oboseală sau boală, doctorul călău le diagnostica “apte pentru crematoriu”. De fapt, selecţionări de un fel sau altul aveau loc în fiecare clipă, iar una dintre cele mai dramatice se petrecea la aşa-zisa masă de prânz. Cam la zece deţinute exista o singură oală în care se turnau zece polonice de ciorbă. Cred că o făceau din iarbă cosită de pe marginea şanţului. Nu avea niciun gust şi era plină de pământ, aşchii. Oala trecea din mână în mână, sorbeam, n-aveam lingură. Cele de la coada şirului strigau la cea care lua oala să nu bea prea mult, să o dea mai departe. Dar, ultimele două, trei, rămâneau de fiecare dată şi fără fiertură. Dimineaţa mai primeam câte o cană surogat de cafea, tot un fel de apă chioară, iar seara o felie de pâine pe care o mâncam firimitură cu firimitură”, a povestit supravieţuitoarea Holocaustului.
 
Copiii, primele victime ale Holocaustului
 
Cruzimea naziştilor nu cunoştea limite. Printre episoadele care au marcat-o pe Elisabeta Mendel a fost cel în care un bebeluş, a cărui naştere a fost percepută de multe deţinute ca fiind singura minune din infernul de la Auschwitz,  a fost lăsat să moară sub soarele arzător, la marginea lagărului de exterminare.  Cel care a hotârît că pruncul nu are drept la viaţă a fost chiar Mengele, cel supranumit 'doctorul Moarte".   “ Erau 32 de barăci şi în fiecare trăiau 1 200 de femei. Barăcile aveau câte o sobă imensă de cărămidă în care se făcea puţin foc. Ţin minte aceste sobe fiindcă au jucat un rol într-o întâmplare tragică petrecută la intrarea în lagăr. Nu-mi dau seama cum se întâmplase, dar doctorul Mengele şi cu Eichman nu au observat la triajul făcut prin porţile Auschwitzului că una dintre noi era însărcinată în luna a opta. A avut noroc, altfel ar fi mers imediat la crematoriu.  După o lună, femeia, o fată din Lugoj, a născut. Am ajutat-o fiecare după puteri. Eram foarte fericite, ni se părea că naşterea acestui copil, o fetiţă, ar fi un semn că viaţa poate învinge. Ne era, în acelaşi timp, o teamă imensă că miracolul nostru va fi descoperit. Noaptea dormea în sânul mamei, dar spre dimineaţă, o lăsam într-una din sobele de care v-am povestit. Aşa au trecut două săptămâni. Dar într-o dimineaţă, Mengele, care nu prea obişnuia să intre în barăci, ne-a făcut o vizită însoţit de un paznic. Se plimba printre noi cu cravaşa în mână când, dinspre sobă, s-a auzit un scâncet. Noi, toate deţinutele, încremeniserăm. S-a lăsat o tăcere de gheaţă. Ne ţineam respiraţia, apoi plânsul unui copil a umplut baraca. Nemţii n-au dat semn că ar fi surprinşi. Tacticoşi, au întrebat cine e mama, iar apoi i-au ordonat, sub ameninţarea pistolului, să-şi scoată pruncul din sobă şi să-l ducă la poarta lagărului.  Ca o somnambulă, femeia s-a supus. Şi-a dus copilul în braţe până la poartă, lângă un punct de observaţie, o schelă de lemn în vârful căruia stătea un neamţ cu mâna pe pistolul automat. Noi n-aveam voie să ne apropiem de copil mai mult de zece paşi. În baracă, mama agoniza de durere. Pe la prânz, m-am apropiat de copil, la cei zece paşi îngăduiţi. Scâncea stins, tresărea în convulsii. Soarele torid îl ardea, muştele îi intrau în urechi, în nas, în gură. Nimeni nu a avut voie să-l ridice şi a murit acolo, în soare”, şi-a amintit Elisabeta Mendel.    
 
Elisabeta Mendel: “A fi gazat însemna un lux”  

 
După acest episod, speranţa că vor mai scăpa din lagărul de concentrare s-a spulberat, iar deţinutele au fost cuprinse de o mare deznădejde.    “Am devenit şi mai deprimate, şi mai convinse că din acest cerc al morţii nu mai există scăpare. Fusesem urcaţi cu forţa pe un Everest al cruzimii. Crematoriile fumegau zi şi noapte. Pe marginea unor gropi imense, în care ardea motorina, veneau în şiruri de câte doi, cei pentru care nu mai era loc în camerele de gazare supraaglomerate. Primeau un glonţ în ceafă şi se rostogoleau în groapă. (…) Viaţa şi moartea continuau să se amestece în lagăr. Noaptea, flăcările crematoriului luminau barăcile. Dar nu ştiu, dacă mă puteţi crede, a fi gazat însemna oarecum un lux faţă de imensele suferinţe morale la care eram supuşi. Cele mai multe bătăi le sufeream din cauza supraveghetoarelor care erau de aceeaşi naţionalitate ca noi. Ne umileau şi ne loveau cu duşmănie acuzându-ne că, spre deosebire de ele, care erau în lagăre de la începutul războiului, noi trăiserăm liniştite până atunci”, a mai povestit Elisabeta Mendel.    
 
„Revoltă la crematoriu”

 
Elisabeta  Mendel nu a putut uita, deşi trecuseră 40 de ani, episodul în care evreii, care făceau de serviciu la crematoriu, s-au răsculat împotriva naziştilor.   „Într-o noapte, cu puţin înainte de a fi transportaţi în lagărul de muncă de la Stuthoff, tăcerea epuizată a aglomeraţiei din barăci a fost sfâşiată de lungi rafale de puşti automate. Deţinutele îşi ţineau respiraţia ascultând în beznă. Mai întâi am crezut că e iarăşi vorba de o execuţie spontană izvorâtă din capriciul vreunuia dintre călăii noştri. Dar nu, schimburile de focuri durau de prea mult. Trebuie -gândeam noi atunci, că s-a întâmplat ceva deosebit. (...) Am aflat a doua zi că se răsculase grupul celor 60 de evrei care făceau de serviciu la crematoriu cărând cadavrele din camerele de gazare ca cuptoare.  La intervale regulate, din două în două luni, nemţii obişnuiau să-i înlocuiască pe cărătorii de cadavre cu alţii noi, cei vechi pierzându-şi urmele şi putinţa de a depune mărturie. Schimbarea echipei de ciocli fără voie urma să se facă a doua zi, iar aceştia erau conştienţi că moartea va veni odată cu zorile. Nu se ştia cum, dar luaseră legătura cu partizanii. În miez de noapte, aceştia au tăiat gardul  de sârmă ghimpată şi au aruncat peste gardul electric câteva arme. Evreii de la crematoriu s-au transformat într-un grup de comando, care a reuşit pentru aproape două ore să fie stâpân pe situaţie. Nemţii au opus rezistenţă dar balanţa victoriei părea să încline în favoarea răsculaţilor.  Răzbunarea acestora a fost pe măsura suferinţelor îndurate: un SS-ist luat prizonier a fost aruncat de viu în flăcăcrile cuptorului. Destul de repede însă, din două camioane a coborât un detaşament  de SS-işti înarmat până în dinţi. Răsculaţii s-au bătut eroic, dar n-au rezistat în faţa superiorităţii numerice a nemţilor. Cei prinşi au fost şi ei arşi de vii. Câţiva însă, se zvonea prin lagăr, că au reuşit să treacă la partizani. A doua zi, teroarea a cunoscut un moment de vârf şi crematoriile au fost mai pline ca niciodată. Aş vrea să spun, nu ştiu dacă cunoaşteţi că moartea la Auschwitz era organizată ca o industrie.  Din părul oamenilor se făceau covoare, din osemintele calcinate se fabricau îngrăşeminte, din grăsimea umană se făcea săpun, “celebrul” săpun de lux RIF, răspândit şi comercializat în toate teritoriile ocupate de fascişti. După război am aflat că RIF însemna „săpun pur de evreu”. Ceva mai odios nu putea fi imaginat”, afirma fosta prizonieră, în urmă cu aproape 30 de ani.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/marturii-infernul-auschwitz
Irina Berenstein (86 de ani) şi-a văzut părinţii, bunicii şi şapte fraţi intrând pe uşa camerei de gazare . Fiică a unui bijutier, Irina Berenstein, născută Aron, originară din Alba Iulia, a fost deportată la vârsta de 20 de ani, în martie 1944. A scăpat ca prin minune şi acum trăieşte în Brăila.
La început, prin 1940-1941, deportau mai mult băieţi şi fete sau oponenţi ai guvernului. Unii chiar se ofereau voluntari să plece, pentru că li se spunea că merg „la muncă", mai spune femeia. În 1944, însă, i-au adunat pe aproape toţi evreii din Cluj - copii, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei - şi i-au urcat în vagoane de marfă.
BUNICII, PREA BĂTRÂNI
Irina s-a aflat într-unul dintre primele transporturi de evrei clujeni. „La 5 martie 1944 am împlinit 20 de ani. La o lună, ne-au adunat pe toţi evreii din Cluj şi ne-au dus la «Cărămidărie». Am fost luată cu forţa, împreună cu fratele şi cumnata mea. Ne-au spus că mergem la muncă, dar ne-au dus la Auschwitz. Pe bunicii mei, Roza şi Adolf Şlezinger, evrei din Bistriţa, nici nu i-au mai băgat în lagăr, că erau prea bătrâni, i-au dus direct la crematorii", îşi aminteşte supravieţuitoarea. Apoi, au fost aduşi, povesteşte ea, şi ceilalţi membri ai familiei, tatăl, femeia cu care se recăsătorise şi încă şase fraţi mai mici. Doar o soră, Anna, a scăpat. Se măritase de ceva vreme cu un ucenic de prin Brăila, îşi luase nume românesc şi aşa a supravieţuit.
A stat la Auschwitz până la sfârşitul lui septembrie 1944, la marginea lagărului, într-o baracă de unde putea vedea bine crematoriile. „Mă uitam cu lacrimi în ochi. Îmi muşcam buzele ca să nu plâng, se auzeau gemete prelungi. Oamenii nu aveau putere să mai ţipe. Se văitau pentru ei, se văitau pentru cei dragi. Mă văitam şi eu. Nu aveam glas să mai plâng, Doamne, nu vreau să-mi amintesc! Ne-au despărţit încă de la început. Doar cumnata, aflasem, a scăpat. S-a întors în Cluj şi a murit răpusă de o boală grea. N-am mai vorbit cu ea. După tristeţea aceea, nu voiam decât să uităm", îşi aminteşte Irina.
„Să nu fie Mengele!"
Femeia îşi continuă povestea ca şi cum ieri s-ar fi întâmplat toate nenorocirile: „În lagăr ardeau crematoriile după fiecare transport cu evrei. Mirosea a carne arsă şi ştiam ce se întâmplă. Se făceau apoi trieri pentru muncă şi ne rugam să nu fie de faţă doctorul Mengele (supranumit «doctorul Moarte», n.r.), căruia îi plăcea să omoare şi să facă experimente pe evrei. Dormeam pe pământul gol, ne spălam cu săpun făcut din grăsimea celor ucişi, iar de mâncat mâncam nişte iarbă cu nisip în ea. Mă cufundasem într-o tăcere grea. Treceau zilnic prin faţa barăcii umbre, oameni care luau drumul morţii".
În acele momente, tânăra, pe atunci, aproape că nu mai simţea foamea şi frigul, pentru că-i era totuna. Doar câteva pofte simple îi mai ţineau vie speranţa. „Dacă reuşesc să ies, nu-mi doresc decât să mănânc o ceapă şi să fumez!", gândea ea.
„Ţigane, cântă-mi..."
Pe la sfârşitul lunii septembrie 1944, Irina a fost selectată pentru muncă, împreună cu alţi evrei de la Auschwitz. I-au urcat pe toţi într-un tren de marfă şi i-au dus la Nürnberg. Din cauza bombardamentelor aliate au fost însă transferaţi într-un lagăr din Cehoslovacia.
„În timp ce mă aflam în trenul către Nurnberg, am început să cânt o romanţă românească - «Ţigane, cântă-mi romanţa/ Unei femei ce am iubit» -, vestită la acea vreme. M-a auzit neamţul care-i păzea pe evreii din vagonul alăturat şi, la prima oprire, i-a spus soldatului din vagonul meu să facă schimb, adică să mă ducă în vagonul lui, în locul altei evreice. Am aflat că era român, sas, şi că ajunsese în Wehrmacht pentru că i se promisese pământ, el fiind sărac", povesteşte supravieţuitoarea. Fermecat de vocea Irinei, sasul şi-a împărţit raţia de mâncare cu ea şi i-a purtat de grijă, până la destinaţie. Nu l-a mai văzut niciodată.
Irina a stat în lagărul din Cehoslovacia până în aprilie 1945, când împreună cu alţi supravieţuitori au fost eliberaţi de către partizanii polonezi şi soldaţii americani.  „Dacă nu veneau partizanii polonezi să ne scape, ne ardeau de vii. Nemţii pregătiseră deja două bidoane cu benzină, dar n-au apucat să ne dea foc, au fugit. Au deschis uşile alea mari, iar noi am tăbărât afară. În ţară ne-am întors în camioane dintr-alea pentru animale, cântând de fericire. Îmi recăpătasem glasul", a spus evreica.
Cu toate acestea, şi acum îşi aminteşte mirosul morţii de la Auschwitz: „Simt mereu mirosul acela înecăcios, dulce-amărui. Eu eram doar o copilă, aveam 20 de ani, dar nici bucuriile, nici tristeţile ce au urmat n-au şters acele amintiri sinistre".
"Pe bunicii mei, Roza şi Adolf Şlezinger, evrei din Bistriţa, nici nu i-a mai băgat în lagăr, că erau prea bătrâni, i-au dus direct la crematorii."
Irina Berenstein supravieţuitoare Auschwitz
"Mă cufundasem într-o tăcere grea. Treceau zilnic prin faţa barăcii umbre, oameni care luau drumul morţii."
Irina Berenstein supravieţuitoare Auschwitz
"Nemţii pregătiseră deja două bidoane cu benzină, dar n-au apucat să ne dea foc, pentru că au fugit."
Irina Berenstein supravieţuitoare Auschwitz
Schindler din Ardeal

Preotul Alexandru Nicula - foto (97 de ani), secretarul episcopului Iuliu Hossu, a participat la salvarea a sute de evrei, în 1944. „Nu voi uita niciodată noaptea în care au fost închişi vreo 200 de evrei din Cluj-Napoca, care urmau să fie deportaţi. Ne-am hotărât imediat să intervenim", a povestit preotul. „Când am ajuns la ei, evreii s-au târât spre mine în genunchi, implorându-mă să-i salvez. Nu-i puteam lăsa fără să-i ajut. Episcopul i-a botezat, iar eu le-am fost naş de botez", a explicat bătrânul metoda prin care, împreună cu episcopul Hossu, a reuşit să salveze parte din evreii din Cluj-Napoca. De asemenea, după ce i-a ajutat să scape de deportare, Nicula i-a trecut graniţa din Ardealul de Nord, cedat Ungariei în 1941, în România, aflată dincolo de Feleac.  Monika Krajnik
Viaţa după lagărul de exterminare
Imediat după eliberare, Irina s-a întors în Cluj-Napoca, acolo unde credea că-şi va face un rost. Era însă singură. Sora rămasă în viaţă a găsit-o şi a convins-o să se mute la Brăila. A trecut, aşadar, munţii şi, în 1950, s-a căsătorit cu ziaristul Silviu Berian, alias Sami Berenstein, unul dintre fondatorii ziarului „Înainte", oficiosul Brăilei începând cu anul 1945. Sami fusese şi el deportat în Transnistria. „Ne-am văzut, ne-am luat, am împărţit amintirile dureroase. N-avem copii, iar el s-a prăpădit. Am trăit bine şi frumos în oraşul acesta cosmopolit. Durerea e tot ce-am lăsat în urmă!", conchide Irina.
Toate acestea sunt, însă, amintiri. Acum, supravieţuitoarea de la Auschwitz răsfoieşte albumele cu amintiri şi merge regulat la Templul Coral din Brăila, ca să-i pomenească pe cei dragi. Vorbeşte cu greu, atât din cauza lacrimilor care îi umplu vocea, cât şi din pricina unei boli care îi afectează gâtul. Are auzul slăbit şi nu lasă întrebările străinilor să-i tulbure tăcerea interioară.  A acceptat cu greu să-şi povestească trecutul, pentru că trecutul, pentru ea, înseamnă suferinţă şi moarte.
Singură şi măcinată de amintiri
„Cândva, în Brăila erau 11.000 de evrei şi opt sinagogi. Acum mai suntem vreo 70 de evrei şi avem o singură sinagogă. Deşi nu a existat antisemitism aici, evreii au plecat, majoritatea, în Israel. Doamna Irina Berenstein a suferit foarte mult, şi-şi aminteşte de trecut, în fiecare an, cu durere în suflet, de Ziua Holocaustului. În Cimitirul Evreiesc avem îngropate bucăţi de săpun făcut din evreii ucişi în lagăr", a spus David Iancu Segal, preşedintele Comunităţii Evreilor din Brăila.

http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/noi-dezvaluiri-despre-holocaust-femeile-naziste-au-contribuit-la-crimele-din-lagarele-de-concentrare--24042.html


Până acum s-a crezut că responsabilitatea Holocaustului o poartă în întregime bărbaţii, motiv pentru care foarte multe femei au scăpat de judecată la procesul de la Nuremberg. O carte schimbă complet această concepţie, oferind informaţii potrivit cărora femeile au contribuit la masacrarea evreilor în lagărele de concentrare în aceeaşi măsură ca şi bărbaţii.
Specialistul în Holocaust Wendy Lower susţine în cartea sa "Hitler's Furies: German Women In The Nazi Killing Fields" că zeci de mii de femei germane au contribuit, direct sau indirect, la uciderea evreilor în lagărele de concentrare.
Una dintre puţinele femei care au dat socoteală pentru Holocaust a fost Irma Grese (foto), gardian într-un lagăr de concentrare, care a fost spânzurată în 1945 la vârsta de 22 de ani, potrivit dailymail.co.uk.
Pentru cruzimea ei, ea a fost poreclită "Frumoasa Bestie".
Wendy Lower relatează în cartea ei un episod ieşit din comun în care o femeie nazistă ucide mai mulţi băieţi evrei ce evadaseră dintr-un tren ce ducea într-un lagăr de concentrare. Ema Petri se întorcea acasă după ce făcuse cumpărăturile în oraş în momentul în care a zărit pe drum şase băieţi evrei aproape dezbrăcaţi.
În vârstă de 23 de ani la acea vreme, femeia, care era măritată cu un ofiţer SS, a realizat imediat că acei băieţi erau evrei şi şi-a dat seama care era motivul pentru care se aflau în acel loc.
Mamă a doi copii, femeia i-a luat pe băieţi la ea acasă, i-a calmat pentru că erau foarte speriaţi, i-a hrănit, iar după aceea, cu o cruzime fără margini, i-a dus în pădure, i-a aşezat în linie şi i-a împuşcat pe toţi, rând pe rând.
Femeile naziste au fost scutite, în cea mai mare parte, de responsabilitatea pentru Holocaust deoarece femeia în Germania condusă de Hitler avea, conform ordinelor Fuhrerului, trei îndatoriri: copii, bucătărie şi biserică.
Wendy Lower susţine că femeile sunt la fel de vinovate ca şi bărbaţii pentru crimele oribile din timpul dictaturii lui Hitler.
Cele care nu au contribuit direct la Holocaust şi-au adus aportul prin alte mijloace, precum tipărirea ordinelor de ucidere a evreilor şi prin oferirea de indicaţii privind modalitatea crimelor. 
Aproximativ şase milioane de evrei au fost ucişi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Aproape 200.000 de supravieţuitori ai Holocaustului trăiesc în zilele noastre în Israel. (Mediafax)

Auschwitz – Istoria celui mai mare lagăr de concentrare şi de exterminare din Germania nazistă

Lupta aeriană din 10 iunie 1944. Evreii de la Auschwitz şi secretul adventist de ziua a 7-a
Auschwitz, evreii şi secretul adventist de ziua a 7-a. 10 iunie 1944, O pagină importantă pentru aviaţia română. Piloţii români doborau zeci de avioane noi din SUA. Acum se roagă să primească hârburi americane, cumpărate din Portugalia, la mâna a treia.
“In data de 10 iunie 1944, Fortele Aeriene Romane au obtinut una dintre cele mai mari victorii din intreaga lor istorie, reusind sa puna la pamant mareata USAAF (United States Army Air Forces). Atunci, piloti romani pilotand avioane romanesti au doborat nu mai putin de 24 de aparate inamice P-38 Lightning. Din randul pilotilor nostri, trei au fost doborati – lt. Nicolae Limburg, adj. Tari si adj. Giurgiu. De asemenea, toate avioanele celelalte au revenit la sol, pe aerodromul Popesti-Leordeni, de langa Bucuresti, cu avarii mai mult sau mai putin serioase” – Aviatia Magazin.
Recunosc! Nu ştiam despre episodul 10 iunie 1944. Citisem despre multe alte episoade în care aviaţia românească, alături de cea germană, a tocat bombardierele americane.
Pe 10 iunie 1944 U.S. Air Force decide sa atace din nou, de data aceasta la joasa inaltime si folosind avioane de vanatoare bombardament P-38 Lightning (aceste avioane erau numite in codurile române “indienii cu doua pene”, datorita celor doua ampenaje verticale). In plan se presupunea ca antiaeriana germano-romana va fi luata prin surprindere si nu va avea timp sa acopere zona cu ceata artificiala. Fiecare avion ducea sub aripi o bomba de 1000 livre (455 kg) si un rezervor suplimentar de 300 galoane (1200 l) pentru a permite parcurgerea distantei de pe aeroporturile nord-italiene pana la Ploiesti.
Deasupra României in acea zi, si in lunile ce au urmat s-au dat lupte grele, noile avioane americane intrecand de acum batranele si obositele avioane IAR-80. In ciuda acestor fapte, aviatorii români au reust sa doboare multe avioane inamice, aparând ţara. (aspera.ro – Andrei Bencze — O fila din istoria aripilor romanesti)
După cum spuneam mai sus, nu ştiam despre 10 iunie 1944. Am căutat şi pe nişte site-uri americane de specialitate (istoria aviaţiei şi luptele untăţilor aeriane ale SUA în Europa). Se confirmă că aproximativ 20 de avioane de vânătoare-bombardament P-38 americane au fost doborâte de piloţii români în 10 iunie 1944. 24, după unele surse. 22 după sursele americane. Cele mai multe surse americane tind spre 22 de avioane P-38 Lightning pierdute în luptă:
1st Fighting Group, P-38 Lightning pierderi în 10 iunie 1944- Ploieşti
MACR 6030 6/10/1944 P-38 Lightning Sn: 42-104009
MACR 5781 6/10/1944 P-38 Lightning Sn: 42-104058
MACR 5778 6/10/1944 P-38 Lightning Sn: 42-104072
MACR 5642 6/10/1944 P-38 Lightning Sn: 42-104089
MACR 6322 6/10/1944 P-38 Lightning Sn: 42-104110
MACR 5855 6/10/1944 P-38 Lightning Sn: 42-104330
MACR 5665 6/10/1944 P-38 Lightning Sn: 43-28536
MACR 6036 6/10/1944 P-38 Lightning Sn: 43-28549
MACR 5634 6/10/1944 P-38 Lightning Sn: 43-28704
MACR 5762 6/10/1944 P-38 Lightning Sn: 43-28732
MACR 5857 6/10/1944 P-38 Lightning Sn: 43-28741
MACR 5776 6/10/1944 P-38 Lightning Sn: 43-28772
MACR 6037 6/10/1944 P-38 Lightning Sn: 43-28807
MACR 5637 6/10/1944 P-38 Lightning Sn: 43-28812
82nd Fighting Group P-38 Lightning pierderi în 10 iunie 1944:
MACR 5856 6/10/1944 P-38 Lightning Sn: 42-104281
MACR 5760 6/10/1944 P-38 Lightning Sn: 43-28723
MACR 5765 6/10/1944 P-38 Lightning Sn: 43-28789
MACR 5763 6/10/1944 P-38 Lightning Sn: 43-28806
MACR 5764 6/10/1944 P-38 Lightning Sn: 43-28808
MACR 5761 6/10/1944 P-38 Lightning Sn: 43-28818
MACR 5757 6/10/1944 P-38 Lightning Sn: 43-28821
MACR ???? 6/10/1944 P-38 Lightning Sn: 43-28688
Între anii 1920-1940, aviaţia română a cunoscut o amplă dezvoltare fiind dotată în cea mai mare parte cu avioane de fabricaţie românească realizate de industria noastră în cele 7 fabrici şi uzine: Arsenalul Aeronautic, SET şi ICAR din Bucureşti, STC din Constanţa, ASTRA din Arad, Schiell şi IAR din Braşov. În 18 ani, în România s-au construit peste 2000 de avioane militare şi civile după proiecte proprii sau în licenţă.
Aviaţia militară a fost dotată cu avioane de vânătoare româneşti tip IAR-80, devenit celebru pe frontul de est şi cu avioane de bombardament realizate la IAR Braşov tip J.R.S. SM-79, după o licenţă italiană mult îmbunătăţită de inginerii români. Din Germania au fost achiziţionate avioane Me-109E/G şi He-112 de vânătoare, Heinkel He-111 şi Ju-88 de bombardament, Ju-87 de bombardament în picaj, Ju-52 de transport şi hidroavioane He-114.
La intrarea României în război împotriva URSS, la 22 iunie 1941, ca aliată a Germaniei, aviaţia militară română avea în serviciu 621 de avioane; pe frontul de est a acţionat Gruparea Aeriană de Luptă cu 253 de avioane de vânătoare, recunoaştere şi bombardament. Aviaţia a îndeplinit sute de misiuni, contribuind efectiv la eliberarea provinciilor româneşti Bucovina de nord şi Basarabia, ocupate cu forţa armată de URSS în iulie 1940. Până la Odessa, aeronautica militară română a obţinut 661 de victorii aeriene. Aviaţia militară română a luptat pe frontul de est până la 22 august 1944, participând la marile bătălii de la Stalingrad sau de pe fronturile din Crimeea şi Ucraina. Aviaţia română a obţinut între anii 1941-1944 un număr de 2000 victorii aeriene, căpitanul prinţ Constantin Cantacuzino realizând 68 de victorii omologate (recunoscute şi de către germani). Căpitanul Alexandru Şerbănescu a doborât 60 de avioane inamice, locotenentul Tudor Greceanu 42 de victorii, sublocotenentul Ioan Dicezare 40 de victorii, adjutantul Ioan Milu 30 de victorii, adjutantul Ion Mucenica 22 de victorii, etc.
După 23 august 1944 când România a trecut de partea Naţiunilor Unite, aviaţia militară reorganizată în Corpul Aerian Român comandat de generalul Emanoil Ionescu (8 septembrie 1944-11 martie 1945) şi generalul Traian Burduloiu (12 martie – 12 mai 1945) a contribuit la eliberarea nord-vestului ţării, a Ungariei şi Cehoslovaciei. Coprul Aerian Român a executat în intervalul 23 august 1944 – 12 mai 1945, un număr de 4200 misiuni de luptă la inamic, cu 8300 ieşiri avion, în 11000 ore de zbor. În timpul acestor misiuni, aviatorii au lansat 1360 tone de bombe, distrugând 126 de avioane inamice (germane şi maghiare), iar alte 228 aparate de zbor inamice au fost capturate de către aviatorii români.
Pe frontul de vest, aviaţia română a participat la misiuni cu 415 avioane din care au fost pierdute 176, pierderile Corpului Aerian Român şi al formaţiilor auxiliare şi de spate s-au ridicat la 729 de oameni. În total, între anii 1941-1945, aviaţia română a pierdut 2000 de aviatori, observatori, mecanici de avioane şi militari din trupele auxiliare.
La 1 august 1945, toate unităţile de aviaţie române au revenit în ţară, generalul aviator Emanoil Ionescu devenind ministru subsecretar de stat al aerului. - scrie roaf.ro (site-oficial al Forţelor Aeriene Române).
Există o singură problemă şi pe site-urile americane care tratează WW2 (Al doilea Război Mondial). La fel ca pe ruşi (mai târziu, şi pe germani) îi doare tare mult că au fost învinşi sporadic de români. Şi, cel mai mult, le stă în gât faptul că au fost bătuţi aerian de avioane de concepţie şi producţie românească. În episodul 10 iunie 1944, vioara întâi au fost IAR-80. “Noroc” cu URSS – aliatul de bază al SUA şi al Marii Britanii – că industria aeronautică românească a fost distrusă. Şi, după 1989, din nou, “noroc” cu Rusia, SUA, Marea Britanie etc (plus slugile lor din România), care au distrus iar industria aeronautică românească.
Trist şi foarte trist este că site-ul oficial al Forţelor Aeriene Române nu dă detalii despre luptele importante la care au participat eroii aviatori români. Se aplică aceeaşi slugărnicie faţă de “aliaţi”, indiferent că s-au chemat germani şi ruşi. Acum se cheamă americani. Să nu îi deranjăm, cumva, că fac buba!
Aşa că, în prezent, 2013, piloţii militari români, cărora le-au fost tăiate aripile, se roagă ca, măcar, să apuce să zboare pe nişte hârburi F-16, la mâna a ţîşpea, din Portogalia, având în vedere că MiG-21 şi-au depăşit termenul alocat, de mult timp.
Cu cât o naţiune este mai subnutrită (din punct de vedere moral, cultural, tehnologic, economic etc), cu atât este mai supusă şi, bineînţeles, mai bună furnizoare de sclavi.
Vegetarienii trăiesc mai mult şi au o stare de sănătate mai bună decât cei care mănâncă şi carne, relevă un studiu publicat în revista de specialitate JAMA Internal Medicine, preluat de publicaţia belgiană Le Soir, transmite Agerpres. Cercetătorii au comparat rata de mortalitate a 73.308 membri ai Bisericii Adventiste de Ziua a 7-a, printre care se aflau atât vegetarieni, cât şi consumatori de carne, pe o perioadă de şase ani. Pe durata studiului, s-au înregistrat cu 12% mai puţine decese în rândul vegetarienilor. Aceştia au prezentat, de asemenea, un risc de moarte prematură cu 19% mai redus decât în cazul persoanelor fără un regim alimentar special.
Evitarea consumului de carne ar fi benefică şi pentru sănătate, vegetarienii care au participat la studiu fiind mai zvelţi şi mai puţin afectaţi de boli precum diabetul sau insuficienţa renală. În schimb, rata de cancer este egală în rândul celor două grupuri studiate. Aşa ajungem şi la evreii de la Auschwitz şi secretul adventist de ziua a 7-a.
Păi, dacă este sănătos să nu te hrăneşti, ci doar să mânânci iarbă, ca vacile, să te supui ca un sclav la deciziile unor Kapo, coordonaţi de nişte şmecheri, pentru ce au mai murit zeci de milioane de europeni şi asiatici?

Zeci de gardieni de la lagărul Auschwitz-Birkenau, anchetaţi la 68 de ani de la terminarea celui de-la Doilea Război Mondial

Aproximativ 50 de gardieni de la lagărul de concentrare Auschwitz-Birkenau, care nu au mai fost anchetaţi până în prezent, sunt vizaţi de anchetatori germani, scriu publicaţii regionale din cadrul grupului german WAZ în ediţia de sâmbătă, relatează AFP.

Biroul central însărcinat cu elucidarea crimelor naţional-socialiştilor, cu sediul la Ludwigsburg (sud-vest), vrea să declanşeze în săptămânile următoare o procedură împotriva acestor aproximativ 50 de persoane care trăiesc pe întregul teritoriu al Germaniei şi care au vârsta de aproximativ 90 de ani, potrivit acestor ziare.



Un purtător de cuvânt al Biroului nu a putut să fie contactat imediat pentru a comenta această informaţie. Potrivit procurorului Kurt Schrimm, citat de ziare, anchetatorii s-ar afla în posesia numelor şi adreselor suspecţilor, care ar putea fi acuzaţi de complicitate la crimă.

După condamnarea în Germania, în mai 2011, a lui John Demjanjuk, un apatrid, la cinci ani de închisoare, este suficient ca cineva să fi deţinut o funcţie oarecare într-un lagăr de concentrare pentru a fi condamnat pentru complicitate la crimă. Acest lucru este posibil chiar dacă, în lipsa unor martori, nu mai poate fi probată o participare directă, potrivit lui Schrimm.

John Demjanjuk, mort în martie 2012, a fost condamnat pentru participare la uciderea a peste 27.900 de evrei, pe când era gardian la lagărul nazist Sobibor (Polonia), în 1943. După război, acesta s-a exilat în Statele Unite şi şi-a întemeiat o familie, dar a fost expulzat către Bavaria în mai 2009.

Lagărul Auschwitz-Birkenau, situat pe teritoriul Poloniei ocupate, a fost, în perioada 1942-1945, cel mai important lagăr de exterminare al Germaniei naziste.

Numărul lagărelor naziste este de şase ori mai mare decât se ştia. STUDIU
Naziştii ar fi construit 42.500 de lagăre de concentrare, de şase ori mai multe decât se considera până în prezent, şi ar fi închis sau omorât 20 de milioane de oameni, scrie Sky News.

Aceasta este concluzia cercetătorilor de la Muzeul Holocaustului din SUA, după 13 ani de cercetări. La începutul studiului, cercetătorii se aşteptau să găsească maximum 7.000 de lagăre, mai notează sursa.



Americanii au găsit, însă, 42.500 de lagăre de muncă, lagăre pentru prizonieri de război, bordeluri, ghetouri, centre unde femeile însărcinate erau obligate să avorteze sau ai căror copii erau omorâţi la scurt timp după naştere.

„Cifra este mult mai mare decât ne-am fi aşteptat. Ştiam cât de oribilă era viaţa în astfel de lagăre, dar nu ne aşteptam ca umărul lor să fie atât de mare”, a declarat Hartmut Berghoff, directorul Institutului istoric german din Washington.

Construcţia lagărelor a început în 1933, primii deţinuţi fiind adversarii politici ai lui Adolf Hitler, apoi evreii, romii şi alte grupuri etnice. Cel mai mare lagăr nazist, ghetoul din Varşovia, includea 500.000 de oameni. Sky News scrie că, oficial, naziştii au omorât şase milioane de evrei în Europa.