Lagarele Mortii

Rezumarea primului mesaj :


Amintiri din Auschwitz
La Casa Corpului Didactic Bacau, au fost prezenti, in cadrul unui interesant simpozion, doi supravietuitori ai unor ingrozitoare lagare de exterminare din timpul celui de-al doilea razboi mondial. Scriitorul Oliver Lustig, fost prizonier la Auschwitz si Liviu Beris, incarcerat in lagarul din Transnistria, au evocat, in fraze sobre si alese, amintiri din tragica lor experienta de viata in fata elevilor si profesorilor bacauani, informeaza RomNET. Aceasta actiune face parte din Programul de formare continua “Rasism, xenofobie, antisemitism - probleme educationale; Holocaustul”, acredidat de Ministerul Educatiei si Cercetarii si destinat profesorilor de istorie si stiinte sociale din Bacau. Programul a fost initiat de prof. Gabriel Stan, directorul CCD Bacau care a avut si fericita initiativa de a invita pe cei doi supravietuitori. Este o premiera pentru municipiul Bacau un asemenea simpozion. Cei doi invitati au emotionat asistenta cu intamplari neverosimile. De la Cluj, de unde a plecat Oliver Lustig, au fost trimisi in lagarul de la Auschwitz 17.000 de evrei. S-au mai intors circa 2.000. Din acest lagar, majoritatea a murit. Lagarul a existat pana in ziua de 27 ianuarie 1945. A fost momentul final al celui mai ingrozitor lagar de concentrare din Europa. Descrierile facute de Oliver Lustig, sunt stiintifice (cu diapozitive) si rostite, aproape, cu detasare: “Una din secventele cele mai teribile pentru existenta mea, a fost drumul de la Cluj la Auschwitz. Degradarea umana a inceput in vagoanele de vite, unde eram inghesuiti, impreuna cu tot calabalacul. Rusinea si umilinta a inceput de atunci”. Sosirea la destinatie parea sfarsitul unui calvar. De fapt el de abia incepea: “La Auschwitz, 2 medici SS-isti examinau detinutii sositi cu transporturile. Detinutii trebuiau sa treaca prin fata unuia dintre medici, care lua pe loc o hotarare, facand un semn cu mana. Cei apti pentru munca erau trimisi in lagar. Ceilalti erau trimisi imediat la instalatiile de exterminare. Copii in varsta frageda erau exterminati fara exceptie, deoarece nu erau in stare sa munceasca. La Auschwitz cautau sa insele detinutii lasandu-i sa creada ca ii duc la deparazitare. Nu este adevarat ca ofiterii SS veneau cu cainii asa cum se arata in filme. Remuscarea mea este ca, in gara Auschwitz, ca aici m-am despartit de mama si fratii mei fara sa-i imbratisez. Despartirea a durat putin si fara lacrimi. Dupa care au plecat linistiti spre camerele de gazare”. Pentru a destinde atmosfera in timpul trierii detinutelor care soseau cu trenurile pe atunci, adica in iunie si iulie 1944, o orchestra formata din detinute tinere si dragute, fete in bluze albe si fuste bleumarin, canta arii vesele din opereta “Vaduva vesela”, barcalora din “Povestirile lui Hoffman” etc. Noilor sositi li se spunea ca merg intr-un lagar de munca. Deoarece inca nu fusesera in lagar si nu vedeau decat estrada inconjurata de verdeata unde canta orchestra, nu puteau sa-si imagineze, desigur, ceea ce ii astepta. Detinutele triate pentru camerele de gazare, adica batranele, copiii si mamele, erau duse intr-o cladire din caramida rosie, pe care se afla inscriptia “Baie”. Aici li se ordona sa se dezbrace si, inainte de a intra in pretinsa camera de dusuri, li se inmana un prosop. Mai tarziu, in timpul marilor transporturi din Ungaria nu mai ramanea timp pentru masuri de camuflare. Atunci li se ordona cu brutalitate sa se dezbrace. Oliver Lustig spune ce insemnau ultimele clipe pentru detinuti, pentru cei aproape 2000 de detinuti cat incapeau intr-o sala: “Odata ajunsi in camera de exterminare, se introduceau granule de Cyclon B. In combinatie cu aerul dadea un gaz mortal. In functie de conditiile atmosferice, oamenii mureau dupa 3-15 minute. Se stia ca oamenii erau morti atunci cand tipetele lor incetau. De obicei se astepta o jumatate de ora inainte de a deschide usile si de a scoate cadavrele. Dupa ce cadavrele erau scoase, companii speciale de munca le luau inelele si smulgeau dintii de aur din gurile cadavrelor”. Ce a insemnat lagarul Auschwitz pentru Oliver Lustig: “Batai, foamete, torturi si asasinate erau fenomene obisnuite, erau lucruri obisnuite. Pentru mine au fost niste socuri formidabile. De la rotocoalele de fum din crematoriu si pana la locul de dormit. de pilda acesta era un loc supraaglomerat, unde oamenii nu stareau culcati, stateau in rand, in fund, cu picioarele desfacute ca sa mai incapa si urmatorul. Iar seara, cand voiam sa ne culcam si cineva voia sa se intoarca, se intorcea tot randul, de la un cap la altul. Mancarea aproape ca nu exista. Era un amestec bazat in special pe sfecla furajera. De nemancat! Cum se manca? Eram incolonati cate cinci si primul din fata primea un fel de farfurie mai mare, un bol de lut in care se punea un polonic de ciorba. El avea dreptul sa ia cinci sorbituri si apoi o dadea urmatorului, care, la randul lui, o dadea urmatorului”. O experienta terefianta. Liviu Beris, incarcerat in lagarul din Transnistria, a aratat ca, decenii in sir, in timpul regimului comunist, s-a trecut cu vederea ori s-a minimalizat situatia grava a evreilor, ca minoritate etnica, in anii celui de-al doilea razboi mondial, pentru ca, dupa 1989, sa aiba loc dispute in materie nu atat intre istorici, cat mai ales intre politicieni si formatori de opinie. Liviu Beris a rostit cateva adevaruri dureroase: in Transnistria au fost deportati, in 1941 si 1942, 180.000 de evrei romani; guvernul antonescian (a carui politica de stat era de in mod explicit antisemita) este responsabilul direct pentru aceasta actiune; cea mai mare parte a intelectualitatii romanesti din perioada interbelica avea pozitii mai mult sau mai putin anti-evreiesti. Liviu Beris a prezentat un film despre nenorocirile din acea vreme din care reiesea clar pozitia programatic antisemita a conducatorului de atunci al statului. Numai evolutia defavorabila a situatiei de pe front a facut ca Antonescu sa-si schimbe pozitia, ceea ce a dus la supravietuirea evreilor ramasi in Vechiul Regat (si care se aflau si ei pe lista mortii). Nu trebuie insa uitati - a aratat Beris - si acei romani care au salvat evrei, cum ar fi locotenentul Ioan Popescu (care a salvat 4.300 de evrei destinati impuscarii) sau primarul Cernautiului, Popovici, care a salvat 20.000 de evrei de la deportarea in Transnistria. Liviu Beris a povestit intamplari zguduitoare despre crimele la care s-au dedat ofiteri romani. Martor la scene inumane, el a inteles ca lagarele de concentrare sunt un “complex hibrid de ne-oameni, de victime si calai”. Simpozionul de la Casa Corpului Didactic s-a inscris pe doua dimensiuni (care corespund, de altfel, obiectivelor programului de formare): pe de o parte, rememorarea unui trecut tragic si, poate mai ales, asumarea lui franca, nu doar cu jumatate de gura; pe de alta parte, recunoasterea necesitatii unei educari corespunzatoare a generatiilor tinere, pentru ca ororile comise cu saizeci de ani in urma sa nu se repete. Toate acestea intr-un climat national care pare mai favorabil ca niciodata asumarii trecutului.
http://www.cronicaromana.ro/amintiri-din-auschwitz.html

Ultimii supravieţuitori ai lagărului Treblinka, sub povara amintirilor după 70 de ani: "Dumnezeu trebuie să fi fost în vacanţă atunci"

Ultimii supravieţuitori din lagărul Treblinka încă în viaţă, Kalman Tagiman şi Samuel Willenberg, povestesc, într-un documentar care va fi difuzat luni de BBC, coşmarul pe care l-au trăit în urmă cu 70 de ani în locul rămas în istorie drept "fabrica morţii", scrie Daily Mail.

Lagărul de concentrare Treblinka din Polonia a fost deschis în 23 iulie 1942 şi, până la sfârşitul acelui an, a devenit locul în care au murit cei mai mulţi oameni din istoria cunoscută a omenirii. În zilele cele mai "aglomerate", erau omorâţi 15.000 de evrei.

Se estimează că la Treblinka au ajuns între 800.000 şi 1,2 milioane de evrei şi romi. Şansele de supravieţuire după primele trei ore erau de 1%. Mai puţin de 70 de evrei au scăpat cu viaţă din acest lagăr, după ce au evadat în 2 august 1943.

"Era iadul, iadul pur. Un om normal nu îşi poate imagina cum cineva ar fi putut să supravieţuiască - erau ucigaşi, ucigaşi înnăscuţi, care omorau pe oricine, fără nicio urmă de remuşcare. Era doar moarte. Dumnezeu trebuie să fi fost în vacanţă atunci. L-am căutat, dar nu am găsit nimic altceva decât frumosul cer polonez", povesteşte, în documentar, Kalman Tagiman.

Chiar şi după 70 de ani, pe Samuel Willenberg îl chinuie aceeaşi amintire: momentul în care a găsit hainele surorilor lui mai mici într-un morman de lucruri de-ale celor care au fost gazaţi în ziua respectivă. "A fost cea mai urâtă zi din viaţa mea. Chiar şi acum plâng când mă gândesc la ea", mărturiseşte Wilenberg.

La fel ca şi Tagiman, cu care a rămas prieten pentru tot restul vieţii, Samuel Willenberg trăieşte acum în Israel. Ambii aveau doar 19 ani când au ajuns la Treblinka şi ambii au vrut să vorbească pentru BBC despre ororile trăite de teamă că, odată ce vor muri ei, oamenii vor uita despre "iadul" de lângă Varşovia.

Treblinka era compusă din două lagăre, Treblinka I şi Treblinka II. În primul dintre ele, erau duşi bărbaţii consideraţi mai rezistenţi, pentru muncă forţată. Treblinka II, pe de altă parte, era locul unde sutele de mii de evrei şi romi au fost gazaţi sau împuşcaţi. Copiii neînsoţiţi, răniţii şi aceia care erau prea slăbiţi pentru a merge până la una din cele zece camere de gazare erau duşi la "Spital" - de fapt, o colibă cu steagul Crucii Roşii pe ea. Înăuntru, toate aceste persoane erau împuşcate în ceafă şi aruncate în gropi comune.

Când îşi amintesc de zilele în care au fost sclavii naziştilor de la Treblinka, Willenberg şi Tagiman spun că nu era clipă fără noi orori. Când sortau lucrurile victimelor, cei doi bărbaţi îşi amintesc că găseau, printre haine şi alte obiecte personale, nou-născuţi încă în viaţă, pe care naziştii îi ardeau de vii.

După înfrângerea suferită în februarie '43 în faţa ruşilor, la Stalingrad, naziştii au distrus, la ordinul lui Himmler, lagărul de la Treblinka şi au construit o fermă în locul ei, cu scopul de a ascunde genocidul care a avut loc aici. Sclavii au dezgropat aproximativ 750.000 de cadavre, pe care li s-a ordonat să le ardă, ca să nu existe dovezi despre existenţa lor, potrivit supravieţuitorilor.

Tocmai pentru că dovezile materiale despre existenţa lagărului de la Treblinka sunt puţine, iar supravieţuitorii şi mai puţini, cei care neagă Holocaustul susţin că Treblinka nu a fost mai mult decât un loc de tranzit pentru evrei.

Cu toate acestea, chiar dacă puţine, dovezile există. Anul acesta, spre exemplu, un expert britanic pe nume Caroline Sturdy Colls a reuşit să găsească, datorită unor radare speciale, gropile comune în care au fost aruncaţi evreii la Treblinka.

În 1960, Kalman Tagiman a fost unul dintre martorii din procesul lui Adfolf Eichman şi a povestit, cu "arhitectul Holocaustului" în faţă, coşmarul de la Treblinka, precum şi evadarea din acest lagăr. Ulterior, Eichman a fost găsit vinovat de crime împotriva umanităţii şi a fost spânzurat în 1962.

Cât despre Samuel Willenberg, acesta a ales să îşi lase amintirile posterităţii prin desenele sale şi diferite sculpturi inspirate din ce a trăit în "fabrica morţii", mai scrie Daily Mail.

Dragoste şi sex la Auschwitz şi în Gulag

Cei care au trăit deja sfârşitul lumii, şi în Germania nazistă, şi în Uniunea Sovietică, şi-au amintit: acolo, lângă moarte, omul fie se întoarce la animal, fie se ridică prin dragoste.



Helena şi Franz

Ştiţi ce înseamnă Auschwitz, cunoaşteţi anatomia urii pe care o cuprinde acest cuvânt care ar putea ţine loc de sinonim morţii în toate dicţionarele lumii. Rândurile care urmează nu sunt un omagiu patetic adus credinţei că iubirea poate totul, fiindcă nu poate. Rândurile care urmează spun o poveste de dragoste. Faceţi cunoştinţă cu Helena Citronova(foto). Această femeie fusese aleasă să moară devreme, dar a murit târziu, în 2005, bătrână, dar încă foarte frumoasă. A ajuns până la urmă în Ţara Făgăduinţei.


Diavolul sau poate un înger

Inima unei femei este un cufăr de secrete, scriu scenariştii peliculelor romantice, şi poate că au dreptate. Şi iat-o pe Helena Citronova, bătrână, dar încă foarte frumoasă, împăcată cu viaţa şi cu moartea, cum îşi deschide inima. Laurence Rees, jurnalistul BBC care şi-a dedicat deceniile sale memoriei altora, a ascultat, a notat şi a înţeles: iubirea s-a strecurat, diavolul ştie cum, sau poate doar un înger al lui Dumnezeu ştie cum, şi la Auschwitz.

Mai exact: trenul Helenei Citronova, evreică din Slovacia, a oprit în gara Iadului în martie 1942. Mai făceau oamenii dragoste în martie, în război? Helena Citronova îi explică limpede lui Laurence Rees ce a fost viaţa ei la început la Auschwitz: „o istorie a foamei şi a abuzului”.



O zi în „Canada”

Exista chiar şi acolo o zonă mai liberă, o speranţă de viaţă – sectorul acela se numea „Canada”. Cine ajungea în „Canada” muncea mai puţin (tria bunurile noilor sosiţi) şi mânca mai bine. Femeilor care lucrau în „Canada” li se permitea să îşi păstreze hainele şi – un lux între acele orori – nu erau rase pe cap. O altă evreică din Slovacia i-a oferit Helenei Citronova rochia cu dungi a unei prizoniere care tocmai murise, o femeie care lucrase în „Canada”. Viaţa Helenei Citronova ca „intrusă” în „Canada” n-a durat decât o zi. A fost prinsă şi ameninţată că va fi trimisă la un detaşament disciplinar, la muncă. Numai că ziua aceea era chiar ziua de naştere a unui SS-ist, Herr Franz Wunsch. Helena Citronova a fost aleasă să îi cânte ceva, fiindcă ştia limba germană. Iată: „Colegele m-au silit să cânt. Aşa că am cântat pentru Wunsch, cu capul plecat – nu puteam să mă uit la uniforma sa. Plângeam când cântam şi, pe neaşteptate, când am terminat de cântat l-am auzit spunând «Bitte». Pe un ton scăzut, mi-a cerut să cânt din nou... Iar fetele mi-au spus: «Cântă, cântă – poate-ţi va permite să rămâi aici!». Aşa că am cântat din nou, un cântec în limba germană pe care îl învăţasem la şcoală. Atunci m-a remarcat, atunci s-a îndrăgostit de mine”.



Acolo era mai mult

Franz Wunsch a salvat-o de detaşamentul disciplinar, şi tot el a început să facă toate acele gesturi pe care le fac bărbaţii îndrăgostiţi. I-a trimis cutii cu prăjituri, i-a scris pe bileţele pe care scria ca un tăntălău, ca un nebun: „M-am îndrăgostit de tine”. Helena Citronova: „Mă simţeam îngrozitor, mă gândeam că mai bine ar fi să mor decât să am o relaţie cu un SS-ist”.

Tinerii din ziua de azi nu ştiu cum era. Înfruntă şi ei pericolele lor, nu spunem că nu le înfruntă, globalizarea îi duce în toate părţile pământului, aşază, nu de puţine ori, continente şi oceane între ei. Dar ca un SS-ist să se îndrăgostească de o evreică – aşa ceva era peste poate! Şi câte nu a făcut Franz Wunsch, aşa SS-ist, aşa îndrăgostit cum era! Când sora Helenei, Rozinca, a ajuns şi ea la Auschwitz, Wunsch a intrat în crematoriu după ea. Copiii Rozincăi nu au putut fi salvaţi, dar oricum, ea, sora Helenei, a trăit – salvată de un SS-ist. „Pe măsură ce trecea timpul, începusem într-adevăr să-l iubesc. Îşi riscase viaţa pentru mine de mai multe ori”, povesteşte Helena Citronova. Şi dacă vă gândiţi că această dragoste s-a întrupat, vă înşelaţi. Au fost doar priviri pe furiş, vorbe aruncate, riscante bileţele de amor, cum sunt, adesea, în iubirile care nu se împlinesc. Numai că acolo era mai mult, acolo era Auschwitz. Când s-a aflat de sentimentele lor, şi Helena şi Franz au negat totul. Ea ar fi urmat să moară, el şi-ar fi pierdut cariera, sau poate mai mult, poate totul. Totuşi, chiar şi aşa, strict supravegheat, Wunsch a continuat să le protejeze pe Helena şi Rozinca până când Auschwitz-ul s-a terminat.



Cuvintele de la sfârşitul războaielor

Ar fi frumos să scriu acum că au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, dar nu au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. Iubirea dintre Franz Wunsch şi Helena Citronova nu a supravieţuit Auschwitz-ului. Când lagărul a fost eliberat, Franz a făcut ultimul gest – le-a oferit surorilor perechi de ghete pentru marşul ce avea să vină. I-a spus Helenei că va fi trimis pe front, şi i-a lăsat adresa mamei sale din Viena. Cunoaşteţi foile acelea de hârtie de la sfârşitul războaielor. Dar Helena Citronova nu s-a dus niciodată la Viena. A rupt acea hârtie, chiar dacă i-a spus lui Laurence Rees – şi trecuseră decenii de atunci, şi inima femeii e un cufăr de secrete – că l-a iubit pe Franz Wunsch.



Janos şi Fritz

Era ianuarie 2009 când Janos Gottlieb, octogenar, savant evreu, maghiar, dar mai ales român, ne-a primit în casa şi în amitirile sale. Era frig şi era dimineaţă la Iaşi. Două ierni mai târziu, Janos Gottlieb nu mai este pe acest pământ. Amintirile sale au rămas. Aşa ceva nu se poate uita. Janos Gottlieb a supravieţuit în trei lagăre naziste, şi-a ajutat tatăl să se spânzure, i-a făcut ştreang din curea, fiindcă bătrânul nu mai putea traversa acel deşert de deznădejde şi de umilinţă.

La Melk, Janos Gottlieb – avea 15 ani, la naiba!, voia să trăiască! – a fost exploatat sexual de un deţinut german care acum păzea evrei. Din prima seară în care a ajuns în acel lagăr, Fritz Grune, căci acesta îi e numele, l-a obligat să îi facă sex oral. „Mi-a spus că el era de mulţi ani acolo, fără femei, m-a pus să-l mângâi pe organele genitale şi...”.



Cel iubit de Dumnezeu

Janos Gottlieb l-a văzut pe Fritz lovind până la moarte, spânzurând, râzând de cei spânzuraţi. Era o brută perfectă.

Janos Gottlieb nu a povestit, timp de şase decenii nimănui, nici celor mai apropiaţi, ce s-a întâmplat la Melk. A acceptat să îşi scrie memoriile şi să vorbească presei dezgustat de negarea Holocaustului care îşi înmulţea adepţii şi în România. Janos Gottlieb a fost un om care a supravieţuit, în genunchi, dar a supravieţuit, care de atunci a trăit frumos şi a murit demn.

În loc de concluzie, păstrez această posibilă traducere a numelui său: „cel iubit de Dumnezeu”.



Femeile sovietice

Am mai scris în revista aceasta despre Radu Mărculescu. A murit în 2011, an blestemat, după ce trăise aproape un secol, cel mai negru secol din istoria recentă. În memoriile lui Radu Mărculescu (Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică) şi-au făcut loc mai multe povestiri ale militarilor români care au cunoscut Gulagul sovietic. Cea a sublocotenentului de artilerie Mitică Grama ar putea sta la baza unui scurtmetraj încărcat de oroare, de umor, dar şi de un anumit geniu. Locul: un sat de lângă lagărul Oranki, în care prizonierii formau brigăzi de cosaşi şi contribuiau din plin la bunăstarea colhozului local. Satul era, demografic, distrus: 80% - femei, în rest – bătrâni, invalizi şi copii. Femeia sovietică îndura multe, dar avea şi ea limitele ei. Reţineţi acest adevăr istoric: femeia sovietică a exploatat sexual cosaşul român!

Din aceste violuri atipice au apărut sarcini şi conflicte ireconciliabile între gravidele care purtau fructul, iubirii să spunem, cu acelaşi prizonier.



Politrucii fug de ruşinea damelor

O asemenea situaţie a ajuns sus, la autorităţi mari, îndrituite să rezolve. Atenţie, regizori români din noul val! În sala de solemnităţi a colhozului s-a ţinut o şedinţă de înfierare a femeii sovietice. Politrucii veniţi de la centru le-au ocărât că în timp ce bărbaţii lor sângerează până la moarte pentru patrie (ştiţi cum sângerează eroii sovietici), ele ce fac? Unde e demnitatea morală a femeilor sovietice? Femeia sovietică însă nu de demnitate, nu de lecţii de etică socialistă avea ea nevoie. Şi iată acest urlet uman, animalic, spuneţi-i cum vreţi: „Vrem bărbaţi, nu demnitate!”. Iată, mai departe: „Faceţi-ne voi ce trebuie!”. Sau: „Daţi-ne soţii noştri înapoi, dacă ăştia nu vă plac!”. Apoi, damele şi-au ridicat fustele de colhoznice şi şi-au arătat ruşinea! Şi pe faţă, şi pe dos – îşi aminteşte Mitică Grama. Fiind o situaţie la care nici Lenin nu se gândise, politrucii au dat bir cu fugiţii. Aici articolul se termină, dar nu cade nicio cortină, nu scrie „sfârşit”, căci nici dragostea şi nici sexul nu cunosc încheiere, iată, nici măcar la sfârşitul lumii.

Sute de evrei care au supravieţuit Holocaustului au murit în prima săptămână. Motivul e incredibil: vezi ce au mâncat când au ajuns acasă


Sute de evrei au murit in prima saptamana dupa eliberare dupa ce au consumat prea multe dulciuri si ciocolata.

Acestia erau subnutriti iar excesul de zahar si alimente le-a fost fatal.

"Stomacul lor era prea slab pentru a procesa un debit asa de mare de alimente bogate in zahar si alte substante greu procesabile. Trebuiau sa consume fructe si legume, alimente bogate in proteine nu in zaharuri, o lunga perioada de timp, pana isi reveneau fizic. Cei care au trecut direct la dulciuri, probabil pentru a-si stapani frustrarile acumulate in anii de detentie, au facut o greseala fatala", explica un expert in nutritie.

VIDEO: A murit fotograful oficial al Morţii


Wilhelm Brasse, care a fost obligat să fotografieze victimele lagărului de concentrare de la Auschwitz, a murit săptămâna trecută la vârsta de 94 de ani, informează Daily Mail.

Brasse a fost bântuit toată viaţa sa de imaginile terifiante pe care a fost nevoit să le facă, însă este considerat un erou deoarece şi-a riscat viaţa pentru a păstra fotografiile care au fost folosite drept dovezi apoi în condamnarea naziştilor.

După terminarea războiului, Wilhelm Brasse a încercat să continue să realizeze fotografii, însă fusese prea traumatizat. "Când am început să fac fotografii din nou, am văzut moartea. Făceam portretul unei fetiţe şi vedeam în spatele ei fantome. Am văzut toţi acei ochi mari, îngroziţi, uitându-se la mine. Nu am putut continua", a spus bărbatul.

Înainte de începerea războiului, Brassse studiase fotografia de portret într-un studio din oraşul polonez Katowice, care era deţinut de mătuşa lui. Brasse era fiul unui tată german şi al unei mame poloneze. Existenţa sa a fost însă tulburată în septembrie 1939 odată cu invazia nazistă a Poloniei. După ce a fost supus la mai multe interogatorii ale Gestapo-ului, Brasse a încercat să fugă în Ungaria, însă a fost prins. Pentru că a refuzat în repetate rânduri să-şi declare loialitatea faţă de Hitler a fost trimis în 1940 la lagărul de concentrare de la Auschwitz-Birkenau. "Pentru că ştiam să fac fotografii şi cunoşteam şi limba germană, m-au desemnat fotograf în lagăr", a spus Brasse.

Zilnic, Brasse fotografia prizonieri. Se pare că bărbatul a realizat în jur de 40.000, 50.000 de portrete. Într-o zi, un prizonier fusese trimis la el pentru că infamul doctor Josef Mengele voia o fotografie cu un tatuaj neobişnuit pe care acesta îl avea. "Era foarte frumos. Era un tatuaj cu Adam şi Eva în faţa Pomului, în Rai, care fusese realizat de un artist priceput", a mărturisit Brasse. La o oră de la realizarea fotografiei, bărbatul fusese omorât.

"Lui Mengele îi plăceau fotografiile mele şi mi-a spus că vrea să fotografiez şi persoanele pe care experimentează. Primul grup a fost format din fete evreice. Li se ordonase să se dezbrace. Aveau între 15 şi 17 ani. Erau foarte timide şi îngrozite pentru că erau supravegheate de bărbaţi. Am făcut tot posibilul să le calmez", a spus Brasse.

"Oare pasarile mai canta in IAD"? Povestea cutremuratoare a eroului care a scapat de 200 de ori din lagarele naziste

"Oare pasarile mai canta in Iad" este titlul romanului in care Horace si-a spus povestea de dragoste, iar acum, mai multi producatori vor sa realizeze un film dupa romanul soldatului britanic.

Povestea lui Horace Greasley incepe inainte de startul razboiului, cand lucra precum barbier in Ibstock, din Leicestershire. Cu toate ca ar fi putut sa nu se inroleze in armata, Horace a ales sa faca acest lucru din dragoste pentru patria lui. In 1940 a fost luat prizonier si dus intr-un lagar de concentrare de langa Polonia.

Aici a intalnit-o pe Rosa, care avea pe atunci numai 17 ani - ea era fiica directorului carierei de piatra in care lucrau prizonierii si asigura comunicarea dintre ofiterii germani si prizonieri.

Horace a fost un adevarat erou, dand dovada de mult curaj in timpul prizonieratului: le-a cerut superiorilor lui mai multa hrana pentru prizonieri. Britanicul a fost eliberat in 1945.

Din nefericire Horace nu s-a putut casatori cu Rosa, pentru ca aceasta a murit atunci cand a nascut un copil.

Britanicul s-a mutat in Spania si s-a casatorit in 1975. A murit in 2010, dupa ce a reusit sa isi scrie memoriile.

Ultimul supravieţuitor de la Auschwitz a murit


Un oficial al Muzeului Auschwitz a anuntat ca ultimul supravietuitor al lagarului de exterminare a incetat din viata, la varsta de 90 de ani.

August Kowalczyk a ajuns la Auschwitz in decembrie 1940, iar in iunie 1942 s-a aflat printre cei 50 de prizonieri protagonisti ai celei mai spectaculoase tentative de evadare din lagarul mortii.

Doar 9 dintre evadati au reusit sa scape, printre acestia aflandu-se si Kowalczyk, care a reusit sa se ascunda pana la finele razboiului.

Devenit ulterior un popular actor, Kowalczyk si-a dedicat intreaga viata pentru a impartasi tinerilor ororile traite la Auschwity, acolo unde au murit circa 1,5 milioane de evrei.

Mărturii din infernul de la Auschwitz

Irina Berenstein (86 de ani) şi-a văzut părinţii, bunicii şi şapte fraţi intrând pe uşa camerei de gazare . Fiică a unui bijutier, Irina Berenstein, născută Aron, originară din Alba Iulia, a fost deportată la vârsta de 20 de ani, în martie 1944. A scăpat ca prin minune şi acum trăieşte în Brăila.

La 86 de ani, Irina, fostă croitoreasă de lux, deapănă amintiri pe care şi coala de hârtie le suportă cu greu. Şi-a văzut bunicii, părinţii - tatăl şi femeia care era cu el - şi o parte dintre fraţi duşi la crematorii. 11 oameni dragi şi-a pierdut în lagărul de la Auschwitz, între care şi şase fraţi, cu vârste între 10 şi 17 ani. „Tatăl meu, bijutier iscusit - de fapt, am fost o familie de bijutieri -, avea o prăvălie în Alba Iulia. Pe când aveam 5 ani, am rămas orfană de mamă. M-a luat la el fratele mai mare, Eugen, care era tot bijutier, dar la Cluj-Napoca. După ce Ardealul a fost ocupat, au început şi persecuţiile. Ne-au obligat să purtăm steaua galbenă - «Steaua lui David» -, apoi au început să-i adune pe băieţii care erau bănuiţi că ar fi comunişti", povesteşte Irina Berenstein.

La început, prin 1940-1941, deportau mai mult băieţi şi fete sau oponenţi ai guvernului. Unii chiar se ofereau voluntari să plece, pentru că li se spunea că merg „la muncă", mai spune femeia. În 1944, însă, i-au adunat pe aproape toţi evreii din Cluj - copii, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei - şi i-au urcat în vagoane de marfă.

BUNICII, PREA BĂTRÂNI

Irina s-a aflat într-unul dintre primele transporturi de evrei clujeni. „La 5 martie 1944 am împlinit 20 de ani. La o lună, ne-au adunat pe toţi evreii din Cluj şi ne-au dus la «Cărămidărie». Am fost luată cu forţa, împreună cu fratele şi cumnata mea. Ne-au spus că mergem la muncă, dar ne-au dus la Auschwitz. Pe bunicii mei, Roza şi Adolf Şlezinger, evrei din Bistriţa, nici nu i-au mai băgat în lagăr, că erau prea bătrâni, i-au dus direct la crematorii", îşi aminteşte supravieţuitoarea. Apoi, au fost aduşi, povesteşte ea, şi ceilalţi membri ai familiei, tatăl, femeia cu care se recăsătorise şi încă şase fraţi mai mici. Doar o soră, Anna, a scăpat. Se măritase de ceva vreme cu un ucenic de prin Brăila, îşi luase nume românesc şi aşa a supravieţuit.

A stat la Auschwitz până la sfârşitul lui septembrie 1944, la marginea lagărului, într-o baracă de unde putea vedea bine crematoriile. „Mă uitam cu lacrimi în ochi. Îmi muşcam buzele ca să nu plâng, se auzeau gemete prelungi. Oamenii nu aveau putere să mai ţipe. Se văitau pentru ei, se văitau pentru cei dragi. Mă văitam şi eu. Nu aveam glas să mai plâng, Doamne, nu vreau să-mi amintesc! Ne-au despărţit încă de la început. Doar cumnata, aflasem, a scăpat. S-a întors în Cluj şi a murit răpusă de o boală grea. N-am mai vorbit cu ea. După tristeţea aceea, nu voiam decât să uităm", îşi aminteşte Irina.

„Să nu fie Mengele!"

Femeia îşi continuă povestea ca şi cum ieri s-ar fi întâmplat toate nenorocirile: „În lagăr ardeau crematoriile după fiecare transport cu evrei. Mirosea a carne arsă şi ştiam ce se întâmplă. Se făceau apoi trieri pentru muncă şi ne rugam să nu fie de faţă doctorul Mengele (supranumit «doctorul Moarte», n.r.), căruia îi plăcea să omoare şi să facă experimente pe evrei. Dormeam pe pământul gol, ne spălam cu săpun făcut din grăsimea celor ucişi, iar de mâncat mâncam nişte iarbă cu nisip în ea. Mă cufundasem într-o tăcere grea. Treceau zilnic prin faţa barăcii umbre, oameni care luau drumul morţii".

În acele momente, tânăra, pe atunci, aproape că nu mai simţea foamea şi frigul, pentru că-i era totuna. Doar câteva pofte simple îi mai ţineau vie speranţa. „Dacă reuşesc să ies, nu-mi doresc decât să mănânc o ceapă şi să fumez!", gândea ea.

„Ţigane, cântă-mi..."

Pe la sfârşitul lunii septembrie 1944, Irina a fost selectată pentru muncă, împreună cu alţi evrei de la Auschwitz. I-au urcat pe toţi într-un tren de marfă şi i-au dus la Nürnberg. Din cauza bombardamentelor aliate au fost însă transferaţi într-un lagăr din Cehoslovacia.

„În timp ce mă aflam în trenul către Nurnberg, am început să cânt o romanţă românească - «Ţigane, cântă-mi romanţa/ Unei femei ce am iubit» -, vestită la acea vreme. M-a auzit neamţul care-i păzea pe evreii din vagonul alăturat şi, la prima oprire, i-a spus soldatului din vagonul meu să facă schimb, adică să mă ducă în vagonul lui, în locul altei evreice. Am aflat că era român, sas, şi că ajunsese în Wehrmacht pentru că i se promisese pământ, el fiind sărac", povesteşte supravieţuitoarea. Fermecat de vocea Irinei, sasul şi-a împărţit raţia de mâncare cu ea şi i-a purtat de grijă, până la destinaţie. Nu l-a mai văzut niciodată.

Irina a stat în lagărul din Cehoslovacia până în aprilie 1945, când împreună cu alţi supravieţuitori au fost eliberaţi de către partizanii polonezi şi soldaţii americani. „Dacă nu veneau partizanii polonezi să ne scape, ne ardeau de vii. Nemţii pregătiseră deja două bidoane cu benzină, dar n-au apucat să ne dea foc, au fugit. Au deschis uşile alea mari, iar noi am tăbărât afară. În ţară ne-am întors în camioane dintr-alea pentru animale, cântând de fericire. Îmi recăpătasem glasul", a spus evreica.

Cu toate acestea, şi acum îşi aminteşte mirosul morţii de la Auschwitz: „Simt mereu mirosul acela înecăcios, dulce-amărui. Eu eram doar o copilă, aveam 20 de ani, dar nici bucuriile, nici tristeţile ce au urmat n-au şters acele amintiri sinistre".

"Pe bunicii mei, Roza şi Adolf Şlezinger, evrei din Bistriţa, nici nu i-a mai băgat în lagăr, că erau prea bătrâni, i-au dus direct la crematorii."

Irina Berenstein supravieţuitoare Auschwitz

"Mă cufundasem într-o tăcere grea. Treceau zilnic prin faţa barăcii umbre, oameni care luau drumul morţii."

Irina Berenstein supravieţuitoare Auschwitz

"Nemţii pregătiseră deja două bidoane cu benzină, dar n-au apucat să ne dea foc, pentru că au fugit."

Irina Berenstein supravieţuitoare Auschwitz

Schindler din Ardeal



Preotul Alexandru Nicula - foto (97 de ani), secretarul episcopului Iuliu Hossu, a participat la salvarea a sute de evrei, în 1944. „Nu voi uita niciodată noaptea în care au fost închişi vreo 200 de evrei din Cluj-Napoca, care urmau să fie deportaţi. Ne-am hotărât imediat să intervenim", a povestit preotul. „Când am ajuns la ei, evreii s-au târât spre mine în genunchi, implorându-mă să-i salvez. Nu-i puteam lăsa fără să-i ajut. Episcopul i-a botezat, iar eu le-am fost naş de botez", a explicat bătrânul metoda prin care, împreună cu episcopul Hossu, a reuşit să salveze parte din evreii din Cluj-Napoca. De asemenea, după ce i-a ajutat să scape de deportare, Nicula i-a trecut graniţa din Ardealul de Nord, cedat Ungariei în 1941, în România, aflată dincolo de Feleac. Monika Krajnik

Viaţa după lagărul de exterminare

Imediat după eliberare, Irina s-a întors în Cluj-Napoca, acolo unde credea că-şi va face un rost. Era însă singură. Sora rămasă în viaţă a găsit-o şi a convins-o să se mute la Brăila. A trecut, aşadar, munţii şi, în 1950, s-a căsătorit cu ziaristul Silviu Berian, alias Sami Berenstein, unul dintre fondatorii ziarului „Înainte", oficiosul Brăilei începând cu anul 1945. Sami fusese şi el deportat în Transnistria. „Ne-am văzut, ne-am luat, am împărţit amintirile dureroase. N-avem copii, iar el s-a prăpădit. Am trăit bine şi frumos în oraşul acesta cosmopolit. Durerea e tot ce-am lăsat în urmă!", conchide Irina.

Toate acestea sunt, însă, amintiri. Acum, supravieţuitoarea de la Auschwitz răsfoieşte albumele cu amintiri şi merge regulat la Templul Coral din Brăila, ca să-i pomenească pe cei dragi. Vorbeşte cu greu, atât din cauza lacrimilor care îi umplu vocea, cât şi din pricina unei boli care îi afectează gâtul. Are auzul slăbit şi nu lasă întrebările străinilor să-i tulbure tăcerea interioară. A acceptat cu greu să-şi povestească trecutul, pentru că trecutul, pentru ea, înseamnă suferinţă şi moarte.

Singură şi măcinată de amintiri

„Cândva, în Brăila erau 11.000 de evrei şi opt sinagogi. Acum mai suntem vreo 70 de evrei şi avem o singură sinagogă. Deşi nu a existat antisemitism aici, evreii au plecat, majoritatea, în Israel. Doamna Irina Berenstein a suferit foarte mult, şi-şi aminteşte de trecut, în fiecare an, cu durere în suflet, de Ziua Holocaustului. În Cimitirul Evreiesc avem îngropate bucăţi de săpun făcut din evreii ucişi în lagăr", a spus David Iancu Segal, preşedintele Comunităţii Evreilor din Brăila.

Ultimii supravieţuitori ai lagărului Treblinka, sub povara amintirilor după 70 de ani: "Dumnezeu trebuie să fi fost în vacanţă atunci"


Ultimii supravieţuitori din lagărul Treblinka încă în viaţă, Kalman
Tagiman şi Samuel Willenberg, povestesc, într-un documentar care va fi
difuzat luni de BBC, coşmarul pe care l-au trăit în urmă cu 70 de ani
în locul rămas în istorie drept "fabrica morţii", scrie Daily Mail.

Lagărul de concentrare Treblinka din Polonia a fost deschis în 23
iulie 1942 şi, până la sfârşitul acelui an, a devenit locul în care au
murit cei mai mulţi oameni din istoria cunoscută a omenirii. În zilele
cele mai "aglomerate", erau omorâţi 15.000 de evrei.

Se estimează că la Treblinka au ajuns între 800.000 şi 1,2 milioane de
evrei şi romi. Şansele de supravieţuire după primele trei ore erau de
1%. Mai puţin de 70 de evrei au scăpat cu viaţă din acest lagăr, după
ce au evadat în 2 august 1943.

"Era iadul, iadul pur. Un om normal nu îşi poate imagina cum cineva ar
fi putut să supravieţuiască - erau ucigaşi, ucigaşi înnăscuţi, care
omorau pe oricine, fără nicio urmă de remuşcare. Era doar moarte.
Dumnezeu trebuie să fi fost în vacanţă atunci. L-am căutat, dar nu am
găsit nimic altceva decât frumosul cer polonez", povesteşte, în
documentar, Kalman Tagiman.



Kalman Tagiman // FOTO: BBC/Daily Mail

Chiar şi după 70 de ani, pe Samuel Willenberg îl chinuie aceeaşi
amintire: momentul în care a găsit hainele surorilor lui mai mici
într-un morman de lucruri de-ale celor care au fost gazaţi în ziua
respectivă. "A fost cea mai urâtă zi din viaţa mea. Chiar şi acum
plâng când mă gândesc la ea", mărturiseşte Wilenberg.

La fel ca şi Tagiman, cu care a rămas prieten pentru tot restul
vieţii, Samuel Willenberg trăieşte acum în Israel. Ambii aveau doar 19
ani când au ajuns la Treblinka şi ambii au vrut să vorbească pentru
BBC despre ororile trăite de teamă că, odată ce vor muri ei, oamenii
vor uita despre "iadul" de lângă Varşovia.

Treblinka era compusă din două lagăre, Treblinka I şi Treblinka II. În
primul dintre ele, erau duşi bărbaţii consideraţi mai rezistenţi,
pentru muncă forţată. Treblinka II, pe de altă parte, era locul unde
sutele de mii de evrei şi romi au fost gazaţi sau împuşcaţi. Copiii
neînsoţiţi, răniţii şi aceia care erau prea slăbiţi pentru a merge
până la una din cele zece camere de gazare erau duşi la "Spital" - de
fapt, o colibă cu steagul Crucii Roşii pe ea. Înăuntru, toate aceste
persoane erau împuşcate în ceafă şi aruncate în gropi comune.

Când îşi amintesc de zilele în care au fost sclavii naziştilor de la
Treblinka, Willenberg şi Tagiman spun că nu era clipă fără noi orori.
Când sortau lucrurile victimelor, cei doi bărbaţi îşi amintesc că
găseau, printre haine şi alte obiecte personale, nou-născuţi încă în
viaţă, pe care naziştii îi ardeau de vii.



Samuel Willenberg // FOTO: BBC/Daily Mail

După înfrângerea suferită în februarie '43 în faţa ruşilor, la
Stalingrad, naziştii au distrus, la ordinul lui Himmler, lagărul de la
Treblinka şi au construit o fermă în locul ei, cu scopul de a ascunde
genocidul care a avut loc aici. Sclavii au dezgropat aproximativ
750.000 de cadavre, pe care li s-a ordonat să le ardă, ca să nu existe
dovezi despre existenţa lor, potrivit supravieţuitorilor.

Tocmai pentru că dovezile materiale despre existenţa lagărului de la
Treblinka sunt puţine, iar supravieţuitorii şi mai puţini, cei care
neagă Holocaustul susţin că Treblinka nu a fost mai mult decât un loc
de tranzit pentru evrei.

Cu toate acestea, chiar dacă puţine, dovezile există. Anul acesta,
spre exemplu, un expert britanic pe nume Caroline Sturdy Colls a
reuşit să găsească, datorită unor radare speciale, gropile comune în
care au fost aruncaţi evreii la Treblinka.

În 1960, Kalman Tagiman a fost unul dintre martorii din procesul lui
Adfolf Eichman şi a povestit, cu "arhitectul Holocaustului" în faţă,
coşmarul de la Treblinka, precum şi evadarea din acest lagăr.
Ulterior, Eichman a fost găsit vinovat de crime împotriva umanităţii
şi a fost spânzurat în 1962.

Cât despre Samuel Willenberg, acesta a ales să îşi lase amintirile
posterităţii prin desenele sale şi diferite sculpturi inspirate din ce
a trăit în "fabrica morţii", mai scrie Daily Mail.

Peripeţiile unui jurnal


Amintirile Anei Novac (? 1924, 1925, 1929, Dej-31 martie 2010 la Paris) bazate pe însemnările făcute la Auschwitz [„Les beaux jours de ma jeunesse" - „Die schönen Tage meiner Jugend” - „Cele mai frumoase zile ale tinereții mele"] în atenţia Securităţii.


La începutul anului 1959, Securitatea din Bucureşti află că scriitoarea Ana Novac intenţionează să publice un jurnal. Detalii despre „misteriosul” jurnal urma să afle o dactilografă care îşi semna notele cu numele conspirativ „Marga”. Dactilografa „Marga” a fost angajată de scriitorul Paul Schuster (1930-2004), soţul de atunci al Anei Novac, pentru a-i bate la maşină lucrările literare. Pe lîngă această activitate, „Marga” mai avea, însă, şi sarcina secretă de a-i spiona pe cei doi scriitori, suspectaţi de acţiuni duşmănoase şi de scrierea unor „lucrări ostile regimului democrat-popular”.

Ana Novac, care se numeşte, de fapt, Zimra Harsányi, a supravieţuit deportării în lagărele naziste. În timpul detenţiei la Auschwitz ea a făcut însemnări scrise într-un caiet şi pe foi de hîrtie. La sfîrşitul anilor 1950, Novac s-a apucat să prelucreze aceste însemnări în vederea publicării unei cărţi despre care ar fi spus că va avea un impact mai mare decît jurnalul Annei Frank, acea tînără de 14 ani ascunsă în Olanda care ţinea un jurnal pînă-n momentul deportării în lagărul Bergen-Belsen, unde a şi murit în martie 1945.






​​Odată cu declanşarea celui de-al doilea val de represiune stalinistă, după revoluţia din Ungaria din 1956, Ana Novac devine ţinta unor atacuri ideologice, deşi pînă la acea dată nu intrase în conflict cu autorităţile. Dimpotrivă, piesele ei, tributare realismului socialist se bucurau de aprecierea criticii. În timpul campaniei publicistice din preajma congresului PMR, din 1955, este citată ca „scriitor progresist”, exemplificînd această apreciere cu piesa ei de teatru „Familia Kovacs”.

Pe fundalul înăspririi atmosferei şi a sugrumării speranţelor bazate pe condamnarea abuzurilor lui Stalin de către liderul sovietic Hruşciov, în România acelor ani începe un nou val de arestări. În acest context, piesa Anei Novac „Ce fel de om eşti tu?”, jucată în sezonul 1957/58, este calificată drept o deraiere de la linia partidului. În urma criticilor, Novac este exclusă din partid, ceea ce atunci echivala cu o serie de îngrădiri social-politice.

Securitatea, bineînţeles, era interesată să culeagă orice informaţie privind atitudinea scriitoarei, suspectînd-o că ar putea strecura critici la adresa regimului în jurnalul despre şederea la Auschwitz. În anii următori „Marga” furnizează informaţii suplimentare legate de jurnal, iar Securitatea pune la cale o operaţiune secretă pentru a ajunge în posesia textului.

După emigrarea poetului Moses Rosenkranz (1904-2003) în Occident, în 1961, Schuster intrase şi el în vizorul Securităţii. Asta din cauza unor poezii ale lui Rosenkranz aflate în custodia colegului său Schuster, redactor la revista „Neue Literatur” din Bucureşti.

În pofida încercărilor Securităţii de a perturba redactarea jurnalului, Ana Novac publică o primă versiune, în 1966, nu în România, ci în Ungaria („A téboly hétköznapjai"). Asta la un an după de a emigrat în Occident, stabilindu-se, în cele din urmă la Paris. O traducere în germană apare în 1967 sub titlul „Die schönen Tage meiner Jugend", iar un an mai tîrziu în Franţa sub titlul: „Les beaux jours de ma jeunesse" - „Cele mai frumoase zile ale tinereții mele". Sub acest titlu au apărut ulterior şi alte ediţii, inclusiv cea în limba română, publicată la Cluj în anul 2004.

Mărturia inedită a Anei Novac a fost apreciată de numeroşi comentatori, fiind o piesă care întregeşte imaginea ororilor comise de către nazişti.

Addenda

[9 ianuarie 1959. „Marga" denunţă Securităţii atitudinea critică a soţilor Ana Novac-Paul Schuster, atrăgînd atenţia poliţiei politice că autoarea Novac intenţionează să-şi redacteze jurnalul propriu pe care-l consideră superior Jurnalului Annei Frank şi pe care l-ar fi calificat drept „un fleac copilăresc"]


Sursa: „Marga"[1]
Ofiţer: Lt. Maj. Roşianu Aneta
9 ianuarie 1959

NOTĂ INFORMATIVĂ Nr. 1
Scriitoarea ANA NOVAK (sic!), un duşman al regimului nostru.
În ultimele săptămîni ale anului trecut am avut ocazia să cunosc pe susnumita mai de aproape, lucrînd chiar în casa ei în pădurea Tunar, (Telefon 17.13.48) împreună cu actualul soţ al ei, cu numitul Paul Schuster[2], care scrie actualmente un roman cu titlul „5 litri de ţuică".
Numita, o femeie în vîrstă de 30 şi ceva de ani, slăbuţă, cu păr tuns modern, foarte scurt, palidă, nefardată, umbla în casa ei toată ziua numai în pijama cu capod, lucrînd la jurnalul ei de zi din lagăr, cel mai mult timp în pat.-
M-a simpatizat din primul moment, văzînd că nu am dat înapoi nici de noapte numai să lucrez la maşină, ca să ajut pe soţul ei, să termine romanul sus numit, care trebuie să apară la ziarul „Neuer Weg" să apară şi la Editura Tineretului.-
Este o femeie simpatică şi deşteaptă, dar m-a surprins din primul moment, felul ei de a vorbi cu dispreţ despre actualul nostru regim. Fără nici o rezervă – parcă mă cunoştea de ani de zile, începe şi se plînge, că astăzi nu se mai poate lucra, că omul este legat cu lanţuri şi trebuie să gîndeşti ce ţi se ordonă etc. etc.-
Ca să nu par suspectă am luat notă de toate, fără însă să mă exprim în nici un fel: am fost în observaţie.
Am stat cîteva zile în casa lor, lucram pînă la 3 şi 4 dimineaţa şi am scris la maşină ceea ce îmi dicta autorul romanului susnumit. Mai ales în timpul mesei (am luat masa cu ei împreună în casa lor) a încercat mereu să-şi descarce sufletul.-
În timpul acela, într-una din zile, a sosit din Germania Democrată un calendar pe numele soţului ei PAUL SCHUSTER chiar în momentul cînd noi luam masa. Ea întinde mîna şi se uită la coloratele tablouri, care se găsesc în acel calendar şi zice: „Au început şi cei din Germania să tîmpească. Dobitocii!... Numai tablouri de muncitori... S-au prostit şi cei de acolo, au ajuns şi ei în halul acela în care ne găsim şi noi; decadenţă!!!" Cu mult dispreţ a răsfoit calendarul şi-l aruncă pe urmă înspre soţul ei. El tace şi se uită la tablouri, fără să spună un cuvînt. Eu am tăcut şi m-am făcut că nu aud nimic, mai ales că a sosit şi o carte şi anume cartea „Dracul şi domnişoara din mînăstire"[3] care este lucrarea soţului ei Paul Schuster şi care a fost editat şi în Germania Democrată.-
În repetate rînduri mai a căutat să intre cu mine în discuţie şi să-mi spun părerea mea despre situaţia actuală. Cu bine cu rău am reuşit să mă strecor în aşa fel că nu are nici un fel de bănuială.-

Ana Novak este o femeie foarte chibzuită. Mai ales, cînd am adus discuţia la cartea „Journalul Anei Frank"[4], o carte care are răsunet în toată lumea, tragedia unei fete evreice, care cu vîrsta de 13 ani scrie journalul ei şi moare peste 2 ani în lagăr chinuită de bestii fasciste.-
„A", spune Ana Novak, „Cartea Anei Frank" este un fleac copilăresc, o să vedeţi cartea mea: „Journalul meu"[5] la care lucrez acuma!!"
Mi-a displăcut această atitudine, dar am tăcut şi am observat mai departe.-
Mi-a povesti între altele, c-a fost dată afară din partid!! (Cu mare satisfacţie am luat notă de acest fapt, mai ales că vorbeşte aşa fără nici o rezervă despre regimul nostru).
Se mîndreşte că este singura care are curaj să vorbească că şi Titus Popovici (care-l cunosc personal, am lucrat în limba germană la maşină cartea lui „Străinul") că şi el ar fi spus ei, că are dreptate şi cînd să vorbească, îi arătă o lucrare scrisă şi Titus sare şi spune „vrei să ne nenoroceşti pe noi toţi?!" Şi că aşa sînt prietenii, nişte laşi!!
***
Mă simt obligată să vă atrag atenţia de acest fapt, că Ana Novak vorbeşte fără nici o rezervă de „mizeria" în care trebuie să trăiască astăzi scriitorii şi că în fiecare alt stat scriitorii au sprijin, numai la noi trebuie să trăiască în mizerie.-
De luni, 12 ianuarie mai am să lucrez în casa susnumitei deoarece trebuie să termin scrisul cu romanul sus numit. În aceste prime zile ale sosirii mele în casa ei, Ana Novak nu va fi acasă, mi-a dat ieri telefon şi mi-a comunicat că pleacă peste 10 zile la Sinaia (!) (adevărat o viaţă de „mizerie" dacă poate să-şi permită să plece pentru 10 zile la Sinaia „ca să lucreze în linişte!") Şi mă roagă să viu neapărat în timpul acela să scriu cu soţul ei, să fiu energică şi să-l ţin de lucru ca să termine odată cu romanul respectiv. Deoarece sînt cu mult mai în vîrstă decît soţul ei, am acceptat şi voi lucra cu soţul ei pînă la terminarea romanului tot acolo în locuinţa lor. Între timp Ana Novak va reveni în Bucureşti şi vom discuta din nou de „mizeria" din timpul de astăzi.-
Vă interesează ceva? Pot să vă fiu de folos într-o anumită chestiune?
Asta este adevărata faţă a scriitoarei Ana Novak. Acum 4 zile am lucrat în limba germană la piesa ei de teatru „Preludiu" de care are nevoie urgentă de cîteva exemplare.-
Mă întreba ieri la telefon, ce părere am şi dacă-mi place piesa. I-am răspuns că este într-adevăr aşa, cum a fost atunci, în timpul cînd s-a schimbat regimul nostru şi îmi plac anumite scene foarte mult. „Da", spune ea, „atunci am fost încă convinsă, şi foarte înflăcărată... e mult de atunci!..." „Între timp s-a schimbat mult..."
Aşa că vedeţi, ăsta este adevărul. Sînt curioasă dacă această piesă va [fi] permisă şi eventual jucată din nou pe(sic!) teatrele ţării noastre. Este o piesă bună, cu mult adevăr, dar Ana Novak nu merită triumful cuvenit deoarece este astăzi o duşmană a regimului nostru. Mă întreb dacă vorbeşte şi în altă parte aşa cu dispreţ, cum vorbeşte cu mine, care va fi rezultatul???.
(ss) Marga.
„Marga" a fost instruită să adîncească relaţiile cu Ana Novak şi soţul ei Paul Schuster şi în măsura în care va constata manifestări duşmănoase la ei să ni le sesizeze.-
Lt. Maj. Roşianu Aneta.

ACNSAS, I 184937, vol. 1, ff. 187-189

[1] Document dactilografiat.
[2] Paul Schuster, scriitor născut la 20 februarie 1930 la Sibiu, mort pe data de 5 mai 2004 la Berlin; a părăsit România în 1972, stabilindu-se în Berlinul Occidental. Schuster a lucrat ca redactor al revistei „Neue Literatur" din Bucureşti. Cea mai importantă carte semnata de Schuster este romanul „Fünf Liter Zuika" - „Cinci litri de țuică" - (1961, 1965, o versiune prelucrată a fost reeditată în Germania dupa 2002).
În Berlinul de Vest pe lînga Schuster fusese dirijat agentul Ivan Denes. Cînd mai trăia în România, Denes l-a spionat şi pe scriitorul Titus Popovici, amintit în nota colaboratoarei „Marga", care a dactiligrafiat traducerea romanului acestuia, „Străinul".

Titus Popovici (16 mai 1930 la Oradea - 29 noiembre 1994, Tulcea) a fost un scriitor reprezentativ al realismului socialist, autorul romanelor „Străinul“ (1955; apărut în traducere germană la Editura Tineretului la Bucureşti: Der Fremdling, Jugendverlag Bukarest, 1957) şi „Setea“ (1958; pentru care a fost distins mai tîrziu şi cu Premiul de Stat, roman apărut în R.D.G. într-o traducere germană: Der grosse Durst, Übersetzung aus dem Rumänischen: Maria Frank, Verlag Volk und Welt, Berlin, 1960). Ambele romane fuseseră ecranizate („Setea“ în 1960, în regia lui Mircea Drăgan, „Străinul“, în 1963, în regia lui Mihai Iacob; cf. Tudor Caranfil, Dicţionar de filme româneşti. Lungmetraje de ficţiune, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2002, p. 193, p.187). În prima fază a impunerii sistemului stalinist, Popovici fusese suspectat de troţchism, adică de „deviere de la linia partidului". Unul dintre colaboratorii Securităţii care urma să stabilească detalii privind aceste suspiciuni fusese Ivan Deneş (cf. ACNSAS, SIE 10829, vol. 1, ff. 25v, 87). Popovici este şi autorul a numeroase scenarii de film ca, de pildă, „Puterea şi adevărul” din 1971, realizat de regizorul Manole Marcus, în care s-a abordat tema abuzului de putere din timpul aşa numitului „obsedant deceniu“. Popovici a făcut şi carieră politică şi a fost cooptat în rîndurile C.C. al P.C.R., fiind membru supleant între anii 1965-1969, iar membru plin între anii 1969 şi 1989. Totodată a fost şi deputat în M.A.N., 1965-1969, şi, din 1974, membru corespondent al Academiei R.S.R. (Cf. Florica Dobre [coord], Membrii C.C. al P.C.R. 1945-1989. Dicţionar, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Studiu introductiv: Nicoleta Ionescu-Gură, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 486). La Plenara C.C. al P.C.R. din 28-29 iunie 1977 Popovici l-a atacat extrem de dur pe Nicolae Breban care tocmai publicase romanul „Bunavestire”, afirmînd că aparaţia acestuia a constituit o „greşeală politică“. Aminteşte în acest context şi de Paul Goma. În cuvîntarea sa, tributară liniei partidului care urmărea restaurarea dogmatismului cultural, Popovici avertizează faţă de faptul că scriitori ca Breban şi Goma ar putea să devină „modele“, concluzionînd: „Bunavestire este romanul unui autor pe lîngă care viaţa de luptă, de sacrificii, de dăruire, chiar şi de erori a acestor decenii a trecut ca apa pe penele raţei. Cartea unui autor al cărui ochi (nu lipsit de o anume acuitate) reţine cu precădere, urîtul, trivialul, obscurul şi josnicul, lucruri care ca boala, ca moartea, aparţin şi ele realităţii. Dar a reţine numai asta înseamnă, cu indulgenţă spus, o serioasă carenţă a viziunii despre lume.“ (Cf. Nicolae Breban, Bunavestire, prefaţă de Eugen Negrici, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011, pp. 34-35) După revoluţie, Titus Popovici a făcut o întorsătură de 180 de grade. Un pseudoroman cu accente critice la adresa fostului regim comunist a apărut postum: Cartierul Primăverii. Cap sau pajură, Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 1998.
[3] Titlul original al cărţii, apărută la Bucureşti în 1955, este: „Der Teufel und das Klosterfräulein".
[4] Annelies Marie „Anne" Frank, născută la 12 iunie 1929 la Frankfurt pe Main a murit în martie 1945 în lagărul de concentrare nazist, Bergen-Belsen. În timp ce trăia într-o ascunzătoare în Olanda, pentru a scăpa de prigoana nazistă, a scris un jurnal, publicat după război.
[5] Jurnalul lui Zimra Harsányi (? 1929, Dej-31 martie 2010 la Paris) care a devenit cunoscută ca scriitoare sub pseudonimul Ana Novac, a apărut prima dată în Ungaria, în 1966, sub titlul, „A téboly hétköznapjai". Ulterior, în 1967, apare o ediţie în Germania la editura Rowohlt: „Die schönen Tage meiner Jugend" (tradusă din maghiară de Barbara Frischmuth), iar în 1968 în Franța într-o traducere a lui Jean Pârvulesco: „Les beaux jours de ma jeunesse". Traduceri ale jurnalului, în care autoarea relatează despre perioada petrecută în lagărele de concentrare de la Auschwitz şi Płaszów, au apărut şi-n Olanda, Statele Unite ale Americii şi-n 2004 în România, tradus de Anca-Domnica Ilea sub titlul:„Cele mai frumoase zile ale tinereții mele", Editura Dacia, Cluj-Napoca. După o nouă ediţie în franceză apare traducerea în germană, realizată de Eva Moldenhauer, publicată la editura Schoeffling din Frankfurt pe Main, în 2009, sub titlul deja consacrat: „Die schönen Tage meiner Jugend".

Auschwitz - sufletele pierdute in al Treilea Reich


Perioada nazismului si-a lasat adanc amprenta atat asupra poporului
german cat si asupra lumii. Un macel la scara larga sub o masca de
intentii bune.

Cine nu a auzit vreodata de Holocaust sau de cei aproximativ 5-6
milioane de evrei ucisi? Cel putin acesta este numarul cunoscut al
celor masacrati, anumite rapoarte indicand faptul ca numarul lor s-ar
ridica la 9-11 milioane.

In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, guvernul nazist a inceput
construirea de lagare de concentrare si exterminare. Probabil cel mai
cunoscut este lagarul de exterminare Auschwitz din Polonia, unde au
fost masacrati cel putin 1 milion de evrei, 75.000 de polonezi si
aproximativ 19.000 de rromi.

Din cauza numarului foarte mare de detinuti, oamenii erau marcati
precum niste vite printr-un proces de tatuare efectuat in general de
unul dintre prizonieri. Asa deveneau doar niste cifre.

Un prizonier care a supravietuit holocaustului povesteste: "In fiecare
dimineata se iesea la munca. Si fiecare mergea la locul lui de munca.
Unii in lagar, altii in afara.

Cei care lucrau in afara lagarului, la poarta aveau fanfara. Fanfara
de detinuti. Si toata lumea pleca dimineata, la munca, pe muzica.
Seara, cand veneau detinutii de la munca, iarasi erau asteptati cu
muzica!

Erai complet derutat de ce se intampla in acest Iad...Pentru ca, in
realitate, era un Iad!

A nu avea nume...
A nu avea libertate...
A fi imbracat in haine vargate...
A fi inconjurat de doua randuri de sarma ghimpata prin care trecea
curent electric de inalta tensiune..."

In afara de experimentele pe oameni vii, detinutii de la Auschwitz
erau folositi la diverse munci insa erau subnutriti si lasati sa moara
de foame. Acelasi supravietuitor povesteste: "Se dadea o paine, care
se vedea ca nu era facuta din faina, ci din tarate, pentru o
saptamana. Eu nu stiu daca au tinut ceilalti o paine o saptamana...
Eu, cum o primeam, dupa zece minute, eu nu mai aveam din ea, pentru ca
o mancam, pentru ca mi-era vesnic foame. Si sase zile eu nu mai vedeam
nici un fel de paine, nici macar surogatul ala de tarate!"

Dupa o perioada de circa 30-60 de zile se organiza o selectie in
interiorul lagarului. Plutonierii trupelor SS faceau o "preselectie"
in randul celor prea slabiti si prea bolnavi pentru a fi apti de
munca, acestia urmand sa fie dusi la Birkenau la camerele de gazare.


Cei ce incercau sa evadeze erau executati in fata tuturor detinutilor,
acestia din urma fiind fortati sa asiste. Cea mai des folosita metoda
de executie la Auschwitz era spanzuratoarea.

"Era un fel de lada din scandura, avea o inaltime de, poate, 80 de
centimetri, avea o manivela, iar sus, un lat pe care era prinsa o
funie. Detinutilor li s-a pus funia in jurul gatului, un alt detinut a
actionat manivela, iar cei condamnati au ramas spanzurati in gol,
pentru ca lada s-a deschis si ei au cazut in gol.

Asta a fost actul spanzurarii. Au fost lasati atata timp pana ce
medicii au constatat decesul. Au fost luati jos, pusi in caruta si
dusi...Au fost dusi la crematoriu, la Birkenau."

Un alt cuvant inspaimantator pentru detinutii de la Auschwitz era
"bunker". Bunkerul era locul de tortura unde ochii inlacrimati ai
evreilor erau supusi de rasetele si batjocura SS-istilor. Aici aveau
loc bataile crunte. Nazistii ii puneau pe detinuti sa isi bata colegii
iar daca refuzau ii astepta aceeasi soarta. Dupa ore de batai si
tortura, oamenii se intorceau in baracile de care apartineau. Unii
dintre ei.

Discutiile din lagarele de concentrare se invarteau in jurul unor
intrebari puse la ordinea zilei:

Oare cand ne vor gaza?
Oara ce face familia mea?
Oare unde este familia mea?
Oare o sa se termine vreodata?

Auschwitz II, mai exact Birkenau, era rostit cu teama de detinutii
lagarelor de concentrare. Nu stiau detalii despre acest loc insa ce
stiau sigur era ca cei deportati acolo urmau sa fie gazati.

In urma celor gazati nu ramanea decat un maldar de haine, perechi de
incaltari si cateva bunuri - mici bijuterii, monezi, fotografii ale
celor dragi.


Amintirea lagarelor de concetrare si exterminare a ramas o pata neagra
in istorie - o pata pe care nimeni nu o va putea curata pentru
milioanele de suflete chinuite, pentru familiile lor si acei cativa
eroi care au reusit sa salveze cateva vieti.
http://www.metalhead.ro/articole/auschwitz---sufletele-pierdute-in-al-treilea-reich-aid84344

Simbolurile echipelor de fotbal vor fi interzise in incinta muzeului de la Auschwitz in timpul CE

Fularele echipelor, steagurile, vuvuzelele si alte accesorii ale fanilor de fotbal vor fi interzise vizitatorilor muzeului de la fostul lagar de exterminare nazist Auschwitz, din Polonia, in perioada Campionatului European.

Interdictia este valabila si pentru steagul Israelului, deseori folosit in onoarea victimelor Holocaustului.

"Stim ca pasiunile trezite de acest tip de turneu sportiv sunt foarte puternice si speram ca nu vor fi exprimate in timpul vizitelor in acest loc al amintirilor", a declarat Pawel Sawicki, atasat de presa al muzeului de la Auschwitz-Birkenau.

Muzeul a mai decis sa interzica din motive de securitate rucsacurile mici. Pana in prezent erau interzise doar rucsacurile mari.

"Am decis sa fim mai atenti in aceasta perioada, pentru a evita orice problema in muzeu in ceea ce priveste vizitatorii ce ar putea avea un comportament lipsit de respect", a explicat Sawicki.

Campionatul European de fotbal, organizat de Polonia si Ucraina, va avea loc in perioada 8 iunie - 1 iulie.

Reprezentativele a patru din cele 16 natiuni participante la Euro-2012 - Germania, Italia, Anglia si Olanda - intentioneaza sa faca o vizita la Auschwitz.

.

O reproducere a camerei de gazare de la Auschwitz va fi realizata la Simleu Silvaniei

Un centru pentru studierea Holocaustului va fi deschis in acest an la Simleu Silvaniei, ca anexa a Muzeului Memorial al Holocaustului din Romania, in timp ce muzeul va fi recompartimentat pentru a avea incaperi tematice, din care una va reconstitui cu fidelitate o camera de gazare de la Auschwitz.
Directorul Muzeului Memorial al Holocaustului din Romania, Daniel Stejeran, a declarat ca un centru pentru studierea Holocaustului va fi deschis in acest an in Simleu Silvaniei, urmand sa fie o anexa a Muzeului Memorial al Holocaustului din Romania, aflat in oras.

"Vom deschide in 2012 un centru pentru studierea Holocaustului, ca anexa a Muzeului Memorial al Holocaustului din Romania. El va gazdui exponatele ce se gaseau in muzeu pana la finele lui 2011, cand acesta a intrat intr-un amplu proces de reabilitare. Odata ce lucrarile vor fi incheiate, muzeul va avea incaperi tematice, din care una va reconstitui cu fidelitate o camera de gazare de la Auschwitz. Totodata, la intrare, vizitatorii vor putea urmari un documentar pe tema Holocaustului, intr-o sala special amenajata, dupa modelul de la muzeul care functioneaza in prezent in fostul lagar nazist Auschwitz", a declarat Daniel Stejeran.

Potrivit sursei citate, Centrul pentru Studierea Holocaustului va fi deschis in cladirea fostei scoli evreiesti din Simleu Silvaniei.

"Cladirea fostei scoli evreiesti apartine Fundatiei Caritatea, dar a fost demarat procedeul prin care vom lua imobilul in concesiune. In centru vor fi expuse colectii de carte veche in limba ebraica, de fotografii si documente care au ramas de la comunitatea evreiasca din Salaj, marturii ale supravietuitorilor Holocaustului, materialele audio-video si materiale documentare, obiecte de cult - printre care o Torah donata de Consiliul Emek-Hefer din Israel", a spus Stejeran.

Cladirea Muzeului Memorial al Holocaustului din Romania este in plin proces de reabilitare, investitia in valoare de 100.000 de euro fiind posibila datorita fondurilor asigurate de Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania, JOINT Romania, Comunitatea Evreilor din Oradea si Asociatia Memoriala Hebraica Nusfalau.

Potrivit sursei citate, lucrarile au inceput in septembrie 2011 si, initial, trebuia sa fie finalizate in cinci luni. Intrucat proiectul de reabilitare a fost reorientat pe recompartimentarea spatiului, abia in a doua jumatate a acestui an investitia va fi finalizata. In prezent, lucrarile de reabilitare sunt realizate in proportie de 50 la suta.

In timpul lucrarilor din iarna, peste 200 de carti vechi, in limba ebraica, au fost descoperite de muncitori ascunse in podul cladirii, intre plafon si scanduri care nu au fost miscate in ultimii 70 de ani. Printre volume au fost cateva care dateaza din 1899. Unele carti erau distruse si afectate de apa de ploaie care a patruns prin acoperisul subred si nu au mai putut fi reconditionate, fiind ingropate in zona fostului Ghetou din Cehei. Cele care s-au pastrat in stare buna vor fi expuse in Centrul pentru Studierea Holocaustului.

Potrivit lui Daniel Stejeran, toate aceste volume au apartinut comunitatii evreiesti care a locuit in Simleu Silvaniei pana in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial si ofera o bogata gama de informatii privind viata comunitatii de dinainte de Holocaust.

Cartile respective nu reprezinta prima descoperire de acest gen facuta la Muzeul Holocaustului. In 2005, cand cladirea fostei sinagogi a fost reabilitata partial, pentru ca aici sa poata fi deschis Muzeul Holocaustului din Romania, alte cateva sute de volume au fost gasite in pod. Si atunci, o parte din carti au fost prea deteriorate pentru a putea fi pastrate, asa ca au fost puse in saci si ingropate in zona in care a fost candva Ghetoul din Cehei.

Muzeul Memorial al Holocaustului din Romania a fost deschis la Simleu Silvaniei in 2005. Institutia este unicul muzeu de acest gen din Romania, la Bucuresti si la Iasi fiind deschise doar sectii muzeale dedicate Holocaustului.

Inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial, Simleu Silvaniei a avut a doua comunitate mare de evrei din Salaj (dupa cea de la Carei, care era inclus in plasa Salaj), numarand circa 3.000 de persoane. Aproape toti evreii au fost fost deportati, insa, de trupele horthyste in Ghetoul Cehei si de acolo la Auschwitz.

AUSCHWITZ: Aproximativ 8.000 de participanţi la Marşul celor Vii


[color:f033=#000]Circa 8.000 de [color:f033=#0494e1 !important]persoane, majoritatea tineri evrei, au participat joi la cel de-al 21-lea Marş al celor Vii la fostul lagăr nazist Auschwitz-Birkenau, organizat în memoria celor şase [color:f033=#0494e1 !important]milioane de evrei exterminaţi de nazişti în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, relatează AFP.

[color:f033=#000]"Pentru mine, acest marş este ca o mică lumânare pe care o aprindem în memoria victimelor. Sunt sigur că, în tenebrele acestei lumi, cu cât vor fi mai mulţi oameni care vor aprinde lumânări, cu atât lumea va fi mai bună", a declarat pentru AFP Steven Higgs, în vârstă de 22 de ani, din Boston, Statele Unite, prezent pentru [color:f033=#0494e1 !important]prima dată în Polonia.




Marşul celor Vii, o manifestaţie anuală, este pentru el ultima etapă a unei vizite de patru săptămâni la locul de amintire al evreilor, din Polonia.

[color:f033=#000]"Este important pentru tineri să fie acolo, să mărşăluiască împreună. [color:f033=#0494e1 !important]Noi nu putem să ne uităm istoria. Avem datoria de a-i învăţa despre Holocaust", a declarat pentru AFP Ester Maes, în vârstă de 60 de ani, care a venit din Israel pentru a-i însoţi pe tineri.

[color:f033=#000]"Istoria poporului nostru este tragică. Ceea ce s-a întâmplat la Auschwitz este tragic şi trebuie să ne amintim acest lucru deoarece se poate repeta într-o [color:f033=#0494e1 !important]zi", a adăugat ea.

Participanţii la marş au traversat în sunet de şofar, un instrument de suflat folosit de evrei în ritualul lor, poarta de intrare, cu celebra inscripţie "Arbeit macht frei" ("Munca eliberează") a acestui lagăr simbol pentru Holocaust, instalat de Germania nazistă în sudul Poloniei în 1940.

Ei au parcurs apoi pe jos drumul între Auschwitz, partea cea mai veche a lagărului, şi Birkenau, principalul loc de exterminare a evreilor, situat la distanţă de trei kilometri.

"Cuvintele nu vor putea descrie niciodată ce s-a întâmplat aici. Nu se pot descrie toate aceste orori. Scenele a ceea ce a fost viaţa noastră zilnică la Auschwitz rămân pentru totdeauna gravate în memoria mea", şi-a amintit Willy Manela, fost deportat, cu numărul 3241 tatuat pe braţ, şi care în prezent trăieşte în Irlanda.

"Tinerii care mărşăluiesc aici să nu uite niciodată. Nimeni nu poate uita la ce a condus ura şi sfidarea faţă de celălalt", a adăugat el.

Alături de tineri evrei provenind din Israel, Australia, Statele Unite şi Europa, aproximativ 2.000 de tineri polonezi au participat la acest marş, organizat cu ocazia zilei anuale a Shoah.

Tinerii au fost însoţiţi de fostul mare rabin aşkenazi din Israel Meir Lau şi de şeful poliţiei israeliene Yohanan Danino, precum şi de foşti combatanţi americani şi canadieni din al Doilea Război Mondial care au eliberat alte lagăre naziste, cum ar fi cel de la Buchenwald.

Şase mari flăcări au fost aprinse în faţa Memorialului din Birkenau în memoria celor şase milioane de evrei ucişi în război.

Germania nazistă a exterminat la Auschwitz-Birkenau aproximativ 1,1 milioane de persoane, dintre care un milion de evrei din diverse ţări europene, între 1940 şi începutul lui 1945. Acest lagăr a fost eliberat de Armata Roşie în ianuarie 1945.

"Am venit la Auschwitz împreună cu toată familia mea pentru a perpetua memoria a ceea ce s-a întâmplat în aceste locuri. Nimeni din familia mea nu a murit aici, nici în alt lagăr de concentrare, dar fiind aici simt că fiecare victimă de la Auschwitz face parte din familia mea", a declarat Maria Heromano, în vârstă de 43 de ani, venită din Mexic.

Dragoste şi sex la Auschwitz şi în Gulag


Cei care au trăit deja sfârşitul lumii, şi în Germania nazistă, şi în
Uniunea Sovietică, şi-au amintit: acolo, lângă moarte, omul fie se
întoarce la animal, fie se ridică prin dragoste.

Helena şi Franz

Ştiţi ce înseamnă Auschwitz, cunoaşteţi anatomia urii pe care o
cuprinde acest cuvânt care ar putea ţine loc de sinonim morţii în
toate dicţionarele lumii. Rândurile care urmează nu sunt un omagiu
patetic adus credinţei că iubirea poate totul, fiindcă nu poate.
Rândurile care urmează spun o poveste de dragoste. Faceţi cunoştinţă
cu Helena Citronova(foto). Această femeie fusese aleasă să moară
devreme, dar a murit târziu, în 2005, bătrână, dar încă foarte
frumoasă. A ajuns până la urmă în Ţara Făgăduinţei.

Diavolul sau poate un înger

Inima unei femei este un cufăr de secrete, scriu scenariştii
peliculelor romantice, şi poate că au dreptate. Şi iat-o pe Helena
Citronova, bătrână, dar încă foarte frumoasă, împăcată cu viaţa şi cu
moartea, cum îşi deschide inima. Laurence Rees, jurnalistul BBC care
şi-a dedicat deceniile sale memoriei altora, a ascultat, a notat şi a
înţeles: iubirea s-a strecurat, diavolul ştie cum, sau poate doar un
înger al lui Dumnezeu ştie cum, şi la Auschwitz.

Mai exact: trenul Helenei Citronova, evreică din Slovacia, a oprit în
gara Iadului în martie 1942. Mai făceau oamenii dragoste în martie, în
război? Helena Citronova îi explică limpede lui Laurence Rees ce a
fost viaţa ei la început la Auschwitz: "o istorie a foamei şi a
abuzului".

O zi în "Canada"

Exista chiar şi acolo o zonă mai liberă, o speranţă de viaţă -
sectorul acela se numea "Canada". Cine ajungea în "Canada" muncea mai
puţin (tria bunurile noilor sosiţi) şi mânca mai bine. Femeilor care
lucrau în "Canada" li se permitea să îşi păstreze hainele şi - un lux
între acele orori - nu erau rase pe cap. O altă evreică din Slovacia
i-a oferit Helenei Citronova rochia cu dungi a unei prizoniere care
tocmai murise, o femeie care lucrase în "Canada". Viaţa Helenei
Citronova ca "intrusă" în "Canada" n-a durat decât o zi. A fost prinsă
şi ameninţată că va fi trimisă la un detaşament disciplinar, la muncă.
Numai că ziua aceea era chiar ziua de naştere a unui SS-ist, Herr
Franz Wunsch. Helena Citronova a fost aleasă să îi cânte ceva, fiindcă
ştia limba germană. Iată: "Colegele m-au silit să cânt. Aşa că am
cântat pentru Wunsch, cu capul plecat - nu puteam să mă uit la
uniforma sa. Plângeam când cântam şi, pe neaşteptate, când am terminat
de cântat l-am auzit spunând <>. Pe un ton scăzut, mi-a cerut să
cânt din nou... Iar fetele mi-au spus: <

http://www.gandul.info/international/auschwitz-atunci-si-acum-alaturarea-este-socanta-galerie-foto-din-locul-unde-au-murit-un-milion-de-oameni-9347816

BBC publică o galerie foto cu imagini de la Auschwitz, surprinse în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, respectiv astăzi. Fotografiile de faţă au fost publicate într-o carte numită "The place where you are standing" (Locul în care te afli), vândută la muzeul Auschwitz-Birkenau, în engleză şi poloneză.






Peste un milion de oameni, majoritatea evrei, au fost omorâţi de nazişti la Auschwitz, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.


Imaginile din timpul celui de-al Doilea Război Mondial au fost realizate de fotografi ai armatei germane şi prezintă toate etapele Holocaustului: aducerea evreilor cu trenul (în imagini, cei de origine maghiară), intrarea lor în lagăr şi apoi în camerele de gazare.


[color:adaf=#000]Imaginile recente au fost realizate de fotograful Pawel Sawicki. El spune că i-a fost destul de greu să fotografieze exact acelaşi [color:adaf=#0494e1 !important]loc imortalizat în imaginile de arhivă, deoarece acele poze au fost făcute de la înălţime.


"Ideea nu a fost să replicăm întru totul decorul imaginilor istorice, ci mai degrabă să reamintim privitorului despre ce s-a petrecut aici. Din păcate, oamenii din primele fotografii lipsesc, rămâne doar locul în care au fost ucişi", spune Sawicki.


"Alăturarea acestor imagini este şocantă. Acum, când mă plimb prin lagăr, văd cu totul altceva decât înainte", spune Marek Zajac, secretarul muzeului Auschwitz-Birkenau.

http://www.acum.tv/articol/46217/

Recent a avut loc aniversarea eliberării lagărului de concentrare nazist Auschwitz. Data a fost adoptată ca Ziua Internațională a Holocaustului (”Shoahului”). 27 ianuarie 1945 – 27 ianuarie 2012. 67 de ani. Ocazie pentru a organiza manifestări comemorative, menite să împiedice un singur lucru: uitarea. Îmi amintesc un articol de presă, publicat de regizorul și scriitorul Otto Rappaport din Cluj în anul 1969 în ”Revista Cultului Mozaic”, singura publicație din România de atunci în care putea apărea un asemenea articol: ”A unsprezecea poruncă: să nu uiți”. Cred că memoria nu mă înșeală și nu am uitat despre tema acestui articol și despre împrejurările în care a fost scris. Era comemorarea a 25 de ani de la deportarea evreilor din Ungaria și nordul Transilvaniei la Auschwitz, în anul 1944.

Să un uiți!

Nu este o poruncă din Decalog, ci un adaos la el. Este o mențiune din Biblia Ebraică. Moșe (Moise) a cerut poporului său să-și amintească trecutul. O primă încercare de prezentare a istoriei? Nu vreau să spun acest lucru. Prefer să afirm că ar fi una dintre primele încercări de păstrare a memoriei istorice, diferită de știința istorică modernă. Dar memoria istorică a rămas. Ea trebuie să rămână. Datorită memoriei istorice învățăm, înțelegem. Viitorul nu poate exista fără trecut. Dacă istoria ca știință este – și trebuie să fie și să rămână – apanajul istoricilor profesioniști, memoria istorică este a tuturor, aparține tuturor oamenilor. În acest sens trebuie primită și acceptată memoria Holocaustului. Lagărul de la Auschwitz este și trebuie să fie muzeu al tragediei, al genocidului, al Holocaustului. Pentru ca asemenea fenomene să nu se mai repete. Deși fenomene asemănătoare au avut loc și ulterior. Un trib din Ruanda a fost exterminat de alt trib: membrii lui au fost omorâți numai pentru că proveneau din tribul respectiv. Sau, în Cambodgea. Și în alte asemenea cazuri…

Odată am conversat cu un cunoscut mai vârstnic, un ziarist israelian remarcabil. Subiectul conversației era Holocaustul. Partenerul meu de conversașie afirma că Holocaustul a avut un singur aspect, cel evreiesc, fiind culmea cea mai înaltă a antisemitismului. I-am răspuns exprimându-mi părerea mea, după care Holocaustul are două aspecte: cel evreiesc și cel universal.Ceea ce mă face să mă întreb adesea care dintre aceste două aspecte este mai puternic, precum și cel mai profund păstrat în memoria colectivă. De fapt, totdeauna întrerup acest dialog pe care îl fac cu mine însumi, spunându-mi că ambele aspecte sunt importante în egală măsură și ambele trebuie memorate. Deși uneori adaug aspectului universal un element suplimentar: ideea dezumanizării, a pierderii sentimentului uman, a rațiunii. Somnul rațiunii naște monștri, ceea ce se poate întâmpla oriunde și oricând. Odată, un istoric punea întrebarea, ce a însemnat Holocaustul pentru poporul german, pentru poporul maghiar, pentru poporul român, și așa mai departe. Nu: ce a însemnat Holocaustul pentru poporul evreu, lucru pe care l-am învățat cu toții și pe care trebuie să îl recunoască toți oamenii de bună credință. Dar oare poporul german este același după Holocaust, așa cum a fost înaintea lui? Dar oare în timpul Holocaustului? Dar oare nu cumva un fals, un simbol al minciunii și cinismului, a lăsat o pată pe însuși obrazul poporului german? Ca și pe obrazul fiecărui alt popor european implicat în crima (sau, mai curând monstruozitatea) de genocid? Mă refer la minciuna și cinismul afirmației ”Arbeit macht frei”. Afișată pe poarta principală a lagărului de la Auschwitz.

Simbolul minciunii

S-a afirmat adeseori că marea majoritate a germanilor erau complet străini de crimele și monstruozitățile liderilor naziști. Mai mult, s-a afirmat că nimeni nu credea, nu putea să creadă că se întâmplă asemenea orori. Chiar și cei care le cunoșteau, nu știau cum și dacă să le povestească altora, de teamă că nu vor fi crezuți de nimeni. În cartea ”Asasinii printre noi”, Simon Wiesenthal (”vânătorul de naziști”) povestește despre un ofițer german care probabil că nu era nazist, care trata deținuții din lagăr omenește și care a vorbit cu el într-una din zilele de la sfârșitul războiului. La afirmația lui Wiesenthal, că dacă s-ar afla în America ar spune adevărul , ar povesti ceea ce a văzut și a simțit, respectivul ofițer german îi răspunde (citez din memorie): ”Adevărul? Dar or să vă creadă? Cine poate crede că s-au petrecut asemenea orori, dacă nu le-a trăit?”. Simbolul cinic, destinat mințirii poporului și a lumii întregi, precum și a deținuților proaspăt aduși în lagăr a rămas lozinca ”Arbeit macht frei” (munca te eliberează). Simbol al minciunii, care astăzi poate reprezenta ambele aspecte ale Holocaustului, atât cel evreiesc, cât și cel universal. Deci, cine muncește va fi liber, nu va fi trimis la camera de gazare. Ca și cum libertatea s-ar fi născut în vestitul lagăr al morții, iar arestarea, deportarea, rasismul, antisemitismul, asasinarea prin gazare ar fi fost lucruri de la sine înțelese. Munca ar fi urmat să elibereze pe cei destinați acestor suferințe. Afirmație falsă, idee falsă, minciună sfruntată spusă tuturor cu dezinvoltură. Munca era destinată atât folosirii deportaților deținuți, cât și exterminării lor. Iar deportații, deținuții care erau aduși în lagăr, nu trebuiau să vadă totul de la început, nu trebuiau să știe de la început ce-i așteaptă. Ca și eventualii trecători liberi (dar oare câți erau dintre aceștia?), care treceau pe lângă poarta lagărului și nu trebuiau să știe ce este înăuntru. ”Afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul”. De ce să vadă oamenii domnia rinocerilor, o lume ionesciană tragică? Mai bine să vadă altceva, deși deportații și deținuții înșiși știau ce îi așteaptă. Poate că o falsă autosugestie, pe baza unei lozinci scrisă pe poartă i-ar minți într-atât, încât bieții oameni s-ar putea să înceapă să creadă o minciună, despre care știau că este minciună, la disperare. Mai mult, ar munci cu mai mult efort, cu mai multă râvnă, cu speranța că poate-poate or să reușească să obțină eliberarea sau cel puțin să supraviețuiască, să rămână în viață. Desigur, nu totul începea cu moartea, ci se termina cu moartea, ea era sfârșitul. Inițial era munca de sclav, pe care stăpânii naziști o voiau cât mai intensă, cu cele mai multe și cele mai bune rezultate. Inițial, lagărul de la Auschwitz era un lagăr de muncă, devenit lagăr de exterminare după aceea. De la început, deportații erau despărțiți în două: cei buni de muncă și cei nevolnici. Ultimii erau trimiși direct la moarte, nici nu aveau măcar șansa de a face ceea ce afirma lozinca ”Arbeit macht frei”. Primii erau folosiți la orice muncă istovitoare, până la capăt, atunci când ei înșiși deveneau nevolnici. Atunci împărtășeau soarta celor din categoria a doua: moartea, gazarea. Munca nu-i elibera, ci îi omora. Moartea bazată pe ură, bestialitate și neomenie era răsplata muncii.

Observații post-factum

Cucerirea lagărului de la Auschwitz și eliberarea deținuților de către armata sovietică a pus capăt acestei monstruozități. Soldații înșiși s-au trezit în fața unei realități incredibile.O realitate pe care nimeni nu și-o putea imagina. Realitate întâlnită și la cucerirea altor lagăre și eliberarea altor deținuți de către trupele aliate, printre care a lagărului de la Dachau, de către armata americană. Auschwitz (Oswiecim) este în Polonia. Dachau este pe teritoriul Germaniei. Dar lagăre ale morții, ”utilate” cu camere de gazare au existat în toate țările europene ocupate de naziști. Deportările continuaseră și după bătălia de la Stalingrad. Unii istorici vorbesc despre ”războiul pe care l-a câștigat Hitler”, deportarea și asasinarea a circa șase milioane de evrei, dar și al altor oameni precum rromii, dizidenții politici, bolnavii incurabili, mulți prizonieri de război. În privința evreilor, ei erau destinați morții prin însuși faptul că se născuseră, fără nici o altă vină. Hitler, înfrânt de Puterile Aliate, a reușit totuși să distrugă fizic șase milioane de evrei. Circa jumătate din evreii Europei. Evreii din Ungaria au fost deportați târziu, atunci când era clar tuturor că înfrângerea Germaniei naziste este o simplă chestiune de timp. Genocidul se desfășura în continuare, după un plan stabilit cu exactitate dinainte. Cercetători au demonstrat că acest plan nu era original. Era o copie a planului genocidului armenilor, trasat de oamenii sultanului Abdul Hamid după înfrângerea Turciei în războiul din 1877. Plan bestial care aștepta ocazia de a fi pus în aplicare și care a fost pus în aplicare atunci când s-a ivit această ocazie, în timpul primului război mondial. Copiat de Hitler pentru lichidarea fizică a evreilor, idee visată de el în timpul scrierii halucinantei lui ”Mein Kampf” și pusă în aplicare de el pe baza aceluiași plan atunci când a apărut ocazia. Tragedia este că mulți indivizi entuziasmați de afirmațiile lui l-au urmat și au activat pentru aplicarea acestui plan ucigaș. Era în condițiile crizei economice, care au permis punerea în aplicare a unei ideologii populiste, a unei halucinații criminale. Atențiune și la situația contemporană, în care a reapărut pericolul instaurării unei dictaturi. Minciuna ”Arbeit macht frei” putea influența și asupra germanilor, înfierbântați de lozincile unui ”Fuehrer” fanatic. Ei credeau că datorită lui vor putea munci și trăi liberi, uitând că oamenii pot fi liberi numai dacă respectă viața, munca cinstită și liberă, precum și drepturile altora. Lozincă mincinoasă care se voia deviză, precum și care voia să influențeze nu numai asupra germanilor, ci și asupra întregii omeniri. Pe această cale, Germania era prezentată ca o țară ideală, în care fiecare om are un loc de muncă și muncește pentru a-și construi libertatea. Demagogie care a influențat asupra unui număr mare de oameni, până când minciuna a fost dovedită tuturor. Formă în care s-a manifestat și lozinca ”Omul și pogonul”, afirmată de liderii Gărzii de Fier în România. Pogonul de pământ urma să-l hrănească pe proprietarul lui, fiecare om urmând să devină proprietarul unui pogon de pământ. Cuvinte frumoase, dar lipsite de orice bază reală: nu erau pogoane de pământ atâtea câți oameni erau în România interbelică.

După război…

Lagărele au fost cucerite, deblocate, deținuții supraviețuitori au fost eliberați. Unii dintre ei erau într-o asemenea stare încât nu au putut supraviețui eliberării. Cei supraviețuitori s-au străduit să se reintegreze în viața socială, economică și culturală, unii în țările lor, alții emigrând. Lagărul de la Auschwitz a fost păstrat pentru a servi ca muzeu. Problema era că se afla pe teritoriul Poloniei, devenită țară comunistă. Totuși, el a devenit muzeu, iar lozinca ”Arbeit macht frei” a rămas pe poartă, la locul ei, ca simbol al cinismului și al minciunii naziste. Deși marginalizat, muzeul întemeiat pe teritoriul lagărului a rămas chiar și în perioada politicii anti-israeliene și antisemite a guvernului comunist polonez. Polonia, care fusese centrul iudaismului european, devenise cimitirul uriaș al acestui iudaism. După prăbușirea regimului comunist, muzeul de pe teritoriul lagărului de la Auschwitz a devenit un simbol, fiind vizitat de oameni de bună credință din întreaga lume, indiferent de naționalitate, religie, origine etnică. Printre vizitatori au fost și arabi musulmani, care astfel au început să înțeleagă tragedia evreilor. Precum și mulți oameni care au început să înțeleagă în profunzime tragedia întregii omeniri, a dezumanizării.

Încercarea de a construi o mănăstire catolică carmelită pe teritoriul fostului lagăr a fost respinsă.

Treptat a apărut negaționismul, respingerea, de data aceasta din partea neonaziștilor, a istoricilor ”revizioniști”, negaționiști ai Holocaustului, precum Augustin App, Thies Christophersen, Carlo Mattogno, Joachim Bochaca Oriol, Paul Rassinier, Robert Faurisson, Arnold Butz, Siegfried Castan, David Irving și alții. Neonaziști de diferite naționalități. Disputele s-au extins, devenind înfierbântate. În România, reprezentanții negaționismului au adoptat altă formă: Germania da, este vinovată, dar nu România. Desigur, ei au uitat pogromurile, precum și deportările în Transnistria, ca și ideologia legionară sinistră…Multe țări au interzis negaționismul, deoarece el reprezintă o insultă a memoriei victimelor, precum și o tolerare a crimei, a monstruozității, a genocidului, o permisiune pentru genociduri viitoare.

Lozinca ”Arbeit macht frei” a rămas pe loc. Dar ea a atras atenția atât negaționiștilor, cât și…negustorilor de antichități. Furată ea a fost pregătită pentru a fi vândută contra unor sume mari de bani unor colecționară de antichtăți și obiecte de valoare istorică. În cele din urmă a fost găsită în Suedia și repusă la locul ei, la intrarea în muzeul lagărului.

Astăzi



Dar astăzi? Care este situația astăzi? Uneori, amintirea Holocaustului a devenit o bagatelă. Nu neapărat negaționism, dar o prezentare semi-ironică, bazată pe neînțelegere. Precum și necunoașterea realității. O sondaj recent făcut de revista ”Der Spiegel” în Germania – sondaj ale cărei rezultate au fost transmise în întreaga lume, prin presa electronică și scrisă – a arătat că unul din cinci tineri de 18-29 de ani din Germania nu știe că Auschwitz era lagăr al morții și crede că era un lagăr de muncă. De asemenea, unul din trei tineri din Germania nu știe că Auschwitz este pe teritoriul Poloniei. Cei care cunosc realitatea sunt oamenii mai vărstnici. Dar oare poate fi explicat totul tineretului, de asemenea manieră încât să cunoască realitatea genocidului, a monstruozității, să o respecte, să o accepte ca exemplu, fără a-i face să considere că este un simplu aspect al trecutului, iar cei care pun accentul pe povestirea acestui fapt ar fi bătrâni conservatori depășiți de evenimente? Adăgăm aici ideea regretatului jurist Beniamin Mendelsohn (1900-1998), creatorul victimologiei ca știință, originar din București, stabilit ulterior la Ierusalim, care cerea introducerea conceptului juridic ”monstruozitate”, care este mai mult decât o crimă, depășind-o cu mult și care trebuie pedepsită altfel decât o simplă crimă și care trebuie prezentată publicului într-o formă specială. Eforturile Institutului Yad Vashem din Ierusalim de a prezenta Holocaustul profesorilor de istorie din diferite țări (printre care și România) sunt deosebit de importante. Ca și predarea unor lecții speciale despre Holocaust elevilor de liceu în diferite țări, din inițiativa ministerelor învățământului din aceste țări (adăugăm și aici România).

Dar nu este suficient. Unii oameni continuă să banalizeze Holocaustul, precum și lozinca ”Arbeit macht frei” în cadrul lui. Unii o fac chiar din ură. Un caz recent s-a petrecut în România. Directorul de Cabinet al Prefectului de Mureș, domnul Mircea Munteanu a transmis un mesaj care instigă la ură și lezează în mod grav comunitatea evreiască, precum și pe românii care luptă în stradă în mod legitim pentru drepturile lor. Pe contul său de Facebook, acest domn a trimis un mesaj care include expresia: ”Arbeit macht frei! Asta să înțeleagă protestatarii…” Banalizarea și bagatelizarea Holocaustului, în mod voit sau nevoit, poate fără cunoașterea realității. Anterior, domnul Mazăre, primarul orașului Constanța, precum și fiul lui, s-au costumat în…uniforme naziste, probabil în glumă. În Israel, protestatari din rândul evreilor ultrareligioși au costumat copii participanți la o demonstrație în uniforme de deportați deținuți la Auschwitz. Fie că demonstrația ar fi fost justă sau nu, această ”costumație” a trezit protestul public, în primul rând al supraviețuitorilor Holocaustului.

Atențiune, oameni buni! Atențiune, vă rog! Să înțelegem istoria suferinței, să nu râdem de noi înșine, să nu bagatelizăm Holocaustul. Să facem diferența între a munci și a construi pe de o parte – și lozica nazistă ”Arbeit macht frei” pe de altă parte.

http://www.romanialibera.ro/timpul-liber/fapt-divers/instrumente-chirurgicale-folosite-intr-un-lagar-nazist-scoase-la-licitatie-253075.html

Materialul chirurgical care i-a aparţinut directorului unui lagăr de concentrare din Al Doilea Război Mondial va fi scos la licitaţie, sâmbătă, în sudul Marii Britanii, potrivit Mediafax.

Instrumentele poartă iniţialele ofiţerului SS Anton Burger, comandantul lagărului Theresienstadt, situat în apropiere de oraşul Terezin din actuala Republică Cehă.

Ofiţerul nazist, de origine austriacă, aflat la conducerea lagărului din iulie 1943 până în februarie 1944, nu a beneficiat niciodată de pregătire medicală, fapt care i-a făcut pe istorici să bănuiască o deturnare a scopului pentru care a fost creat acel echipament medical.

Cutia în care se aflau instrumentele a fost recuperată de supravieţuitorii Holocaustului. Nora fostului comandant a încredinţat obiectele unei mici firme de licitaţii din sudul Angliei, Villa Hall Auctions.

Ea nu a putut să ofere prea multe informaţii despre traseul acelei cutii, ţinând cont de faptul că soţul ei vorbea foarte rar despre familia sa, de care a fost despărţit.

Theresienstadt era un ghetou şi un lagăr de tranzit unde au fost încarceraţi până la 140.000 de evrei. 33.000 dintre ei au murit acolo în timpul războiului şi 88.000 au continuat drumul spre Auschwitz şi alte lagăre de exterminare.

Lagărul a devenit celebru servind maşinăriei de propagandă a regimului nazist, care l-a "cosmetizat" pentru o vizită a Crucii Roşii şi pentru turnarea unui film.

Condamnat la moarte după război, Anton Burger a reuşit să scape şi a trăit în Germania sub un nume fals, până la moartea sa, în 1991. Abia la trei ani de la decesul său, adevărata lui identitate a fost descoperită.

Vânzarea acestor obiecte, estimate la sume cuprinse între 2.400 de euro şi 4.800 de euro, va avea loc sâmbătă.

http://www.adevarul.ro/international/bucuresti-Auschwitz-nazisti-lagar_0_635936533.html

În 1945, armata sovietică a eliberat pe 27 ianuarie 1945 lagărul de concentrare aflat pe teritoriul Poloniei.

Memorialul Ziua Holocaustului a fost sărbătorită ieri. Este ziua când, în 1945, armata sovietică a eliberat cel mai cunoscut lagăr nazist de concentrare. Un sondaj realizat printre tinerii de naţionalitate germană arată că 21 la sută dintre cei sub 30 nu au auzit niciodată de Auschwitz, iar 31 la sută nu ştiu unde a fost construit (Polonia), scrie publicaţia Spiegel Online.

FOTOGALERIE: Click pentru mai multe fotografii făcute la Auschwitz

http://www.romanialibera.ro/timpul-liber/evenimente/holocaustul-destine-intrerupte-67-de-ani-de-la-eliberarea-evreilor-de-la-auschwitz-251622.html

Cu ocazia Zilei Internaţionale a Comemorării Holocaustului, astăzi se inaugurează vernisajul expoziţiei "Holocaustul.Destine întrerupte", la Bacău, conform Casei Corpului Didactic Bacău.

Expoziţia va avea loc la Centrul Internaţional de Cultură şi Arte „George Apostu" Bacău şi cuprinde lucrările mai multor artişti plastici, realizate în cadrul taberelor de creaţie organizate de Institutul “Elie Wiesel”, între 2009 şi 2011.

Expoziţia a fost organizată de Casa Corpului Didactic "Grigore Tăbăcaru" Bacău, în colaborare cu Institutul pentru Studierea Holocaustului "Elie Wiesel". La vernisaj va participa şi şeful misiunii Ambasadei statului Israel în Bucureşti, Arezoo Hersel.

27 ianuarie a devenit Ziua Internaţională de Comemorare a Holocaustului, în urma rezoluţiei adoptate în 2005 de Organizaţia Naţiunilor Unite. În această zi, în 1945, trupele sovietice au eliberat lagărul Auschwitz-Birkenau din Polonia. Rezoluţia respinge orice negare a Holocaustului şi încurajează statele membre ale Adunării Generale ONU să transmită viitoarelor generaţii lecţia genocidului, pentru ca această pagină neagră a istoriei să nu se mai repete.


Ziua Internaţională a Holocaustului este comemorată, începând din anul 2006, în numeroase ţări din întreaga lume. Cu acest prilej, sunt aduse omagii, se aprind lumânări şi au loc marşuri ale durerii, în memoria celor care au suferit şi au murit în timpul Holocaustului

http://www.libertatea.ro/detalii/articol/tinerii-germani-nu-au-auzit-de-Auschwitz-375853.html

Chiar dacă pare greu de crezut există şi nemţi care nu au auzit niciodată de lagărul de la Auschwitz şi nu ştiu ce s-a întâmplat acolo. Conform unui studiu, peste 20% dintre tinerii germani sunt în această situaţie.

O cercetare realizată cu doar două zile înainte de comemorarea Holocaustului arată că 21% dintre tinerii între 18 şi 30 de ani nu au auzit de lagărul Auschwitz. Mai mult, jumătate dintre aceştia nici măcar nu au vizitat un astfel de lagăr deşi majoritatea lagărelor de pe teritoriul Germaniei au fost transformate în monumente comemorative.

Nici adulţii nu stau prea bine cu cultura generală. Astfel, 70% dintre respondenţii peste 30 de ani nu ştiu că lagărul Auschwitz se află în Polonia şi nu în Germania.

În lagărul de la Auschwitz au fost omorâte 1,2 milioane dintre cele şase milioane de victime ale Holocaustului.

http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/documentar/descoperiri-cutremuratoare-la-treblinka-primele-dovezi-ale-existentei-gropilor-comune-251073.html

Deşi cercetătorii ştiau că au existat crime în masă în lagărele de la Treblinka (Polonia), din mărturiile puţinilor supravieţuitori şi ţăranilor polonezi, nu au reuşit niciodată să le identifice cu precizie. Recent, cercetătoarea Caroline Sturdy Colls şi echipa ei au reuşit să găsească locul unde au fost săpate mai multe gropi comune, precum şi locul unde au fost construite două camere de gazare, relatează BBC News.




Cu ajutorul unor tehnologii non-distructive - georadarul, prospectări electrice şi prospecţiuni magnetice- echipa de arheologi condusă de Caroline Strudy Colls a reuşit să identifice mai multe gropi comune şi camerele de gazare unde au fost omorâţi aproape un milion de oameni, evrei şi romi.

Naziştii au părăsit Treblinka II (lagăr de exterminare) în 1943, moment în care au distrus toate urmele lagărului de exterminare, au plantat pomi şi au sădit panseluţe. Un raport din 1946 al investigatorilor care cercetau crimelor naziştilor arăta că s-a descoperit "o pivniţă în care rămăseseră corespondenţe arse, fundaţia unei clădiri de birouri şi un puţ vechi" şi, din loc în loc, "urme de garduri arse, bucăţi de sârmă ghimpată şi bucăţi de pavaj stradal".

Au mai descoperit rămăşite umane în pământ, când au săpat, iar, la suprafaţa solului, "mari cantităţi de cenuşă amestecată cu nisip şi multe oase de om". Totuşi, aşa cum au declarat, nu au găsit nici gropi comune, nici morminte.

Deşi existau mărturii care atestau existenţa mormintelor evreilor în zonă, întrucât nu s-au găsit prea multe dovezi fizice, au început să apară suspiciuni, ajungându-se până la îndoieli dacă acolo chiar a fost şi un lagăr de exterminare, a explicat arheologul Caroline Sturdy Colls pentru BBC.

Caroline Sturdy a demarat cercetările în 2010 şi a descoperit mai multe gropi în graniţele fostului lagăr. Unele au fost făcute de ţăranii polonezi care căutau aurul cu care se credea că ar fi fost îngropaţi evreii (există o controversă legată de acest fapt, întrucât Polonia neagă cum că ţăranii ar fi încercat să profite de pe urma nenorocirilor evreilor, n.r.), însă o parte din gropile descoperite se potrivesc cu descrierile făcute de martori, care indicau mormintele comune şi crematoriile.

Una dintre aceste gropi are o lungime de 26 metri, o lăţime de 17 metri, este adâncă de cel puţin patru metri, are o pantă la vest şi o rampă la est. Încă cinci gropi de diferite mărimi şi cel puţin la fel de adânci au fost identificate în zonă. Luând în considerare mărimea şi aşezarea, mai mult ca sigur este vorba de gropi comune, a arătat cercetătoarea.Totuşi, nu s-au făcut excavaţii, întrucât tradiţia evreiască nu permite exhumarea morţilor, a mai precizat Sturdy.

Fotografiile din spaţiu din anii '40 au putut fi, astfel, completate cu imagini din satelit, GPS şi tehnologii care analizează solul. Totuşi, aceste instrumente nu pot detecta rămăşiţele umane. Metodele folosite de arheologi arată diferenţa dintre pământ şi ceea ce este îngropat în el şi, pe baza informaţiilor transmise de aparate, cercetătorii pot stabili unde au existat clădiri şi unde sunt gropile comune.

De asemenea, aparatele au descoperit şi două fundaţii de cărămidă. Cercetătoarea a explicat că, cel mai probabil, este vorba de camerele de gazare. Potrivit mărturiilor, erau singurele clădiri din lagăr construite din cărămizi.

Spre deosebire de Auschwitz, la Treblinka nu au existat crematorii de la început (în 1941, s-a construit lagărul de muncă forţată de la Treblinka I, n.r.), pentru că s-a luat decizia arderii cadavrelor odată cu aplicarea soluţiei finale (Operaţiunea Reinhard, 1942- exterminarea evreilor- gazarea şi arderea cadavrelor în crematorii, n.r.), a mai explicat cercetătoarea.

Ordinul de exhumare şi ardere a cadavrelor a venit la Treblinka abia în 1943. Rapoartele bazate pe mărturii arată că trupurile exhumate au fost arse pe ruguri improvizate din lemn şi bucăţi din calea ferată, iar cenuşa lor a fost îngropată în aceleaşi gropi comune din care fuseseră scoase cadavrele. Totuşi, s-a descoperit recent că oasele nu ard complet decât la temperaturi foarte mari, în condiţii speciale, ceea ce înseamnă că cenuşa cadavrelor conţine încă foarte multe oase. Astfel, se explică de ce la Treblinka, mai ales după ploaie, se văd oase ieşind din pământ, arată Caroline Sturdy Colls.

Arheologii vor continua cercetările la Treblinka, pentru a stabili exact de câte gropi comune e vorba şi câţi oameni şi-au pierdut vieţile acolo.

Între 870.000 şi 925.000 de oameni- copii, femei şi bărbaţi- de origine evreiască şi romă evrei au fost omorâţi în lagărul de exterminare de la Treblinka, confom informaţiilor Muzeului Memorial al Holocaustului din Statele Unite. .

Evreii aduşi la Treblinka treceau printr-un proces de selecţie: cei care erau apţi de muncă erau lăsaţi să muncească la Treblinka I, iar ceilalţi erau trimişi la Treblinka II, unde erau omorâţi pe loc. În 1943, Treblinka II a fost desfiinţat, iar Treblinka I şi-a continuat activitatea până în 1944. Când trupele sovietice au avansat către lagăr, soldaţii SS au omorât evreii rămaşi- al căror număr este estimat între 300 şi 700, şi au evacuat lagărul. Trupele sovietice au ajuns în lagăr la sfârşitul lui iulie 1944. Pentru mai multe informaţii privind lagărul de la Treblinka, accesaţi aici pagina Muzeului Memorial al Holocaustului din Statele Unite

http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/documentar/video-am-murit-la-auschwitz-dar-nimeni-nu-a-stiut-o-250193.html

230 de femei, fiecare luptând, prin mijloacele ei, împotriva ocupaţiei naziste din Franţa. Într-o zi din ianuarie 1943, au fost urcate în tren şi deportate la Auschwitz-Birkenau. De la fete de 16 ani, la bătrâne de 67. De la intelectuale, la eleve şi muncitoare. 49 au scăpat.

A fost singurul grup de femei din Rezistenţa franceză trimis într-un lagăr de exterminare nazist. De regulă, prizonierii politici erau trimişi la Mauthausen-Gusen. Charlotte Delbo, poetă, a scris despre acest drum în "Le convoi du 24 janvier" (Convoiul din 24 ianuarie). Grupul a rămas în memoria lagărului prin faptul că, intrând pe poarta de la Auschwitz, au început să cânte Marseilleza. Una dintre ele, Annette Epaux, urma să intoneze din nou imnul naţional al Franţei când mergea spre camera de gazare.

În ochii mei, veţi vedea sute de mii de ochi holbându-se la voi


Cele mai multe dintre femei erau comuniste şi cu foarte puţină educaţie. Femeile au fost duse la Birkenau, apoi la Raisko şi, după un an, au fost trimise la Revensbruck (lagăr nazist pentru femei).
Charlotte Delbo, împreună cu soţul ei, împuşcat la o lună după arestare, distribuiau materiale împotriva naziştilor şi făceau parte din grupul de rezistenţă adunat în jurul filosofului Georges Politzer.

Marie-Claude Vaillant Couturier (Marie-Claude Vogel), fiica editorului revistei "Vu" a publicat pamflete şi foi împotriva regimului de ocupaţie din Franţa. A fost arestată după ce a căzut într-o capcană întinsă de poliţia franceză unei părţi a Rezsitenţei. Toţi bărbaţii care erau cu ea au fost împuşcaţi, iar ea a fost deportată. A stat la Auschwit 18 luni şi a fost transferată la Ravensbruck în august 1944, a fost eliberată la sfârşitul lui aprilie 1945.

"Uitaţi-vă la mine. Pentru că în ochii mei veţi vedea sute de mii de ochi holbându-se la voi şi în vocea mea veţi auzi sute de mii de voci acuzându-vă", le-a spus Marie-Claude Vaillant-Couturier lui Gorin, Bormann, Donitz şi von Ribbentrop. Citiţi mărturia ei de la procesele de la Nuremberg aici.

Danielle Casanova, eroină a comuniştilor, membră a Partidului Comunist, a scris şi distribuit manifeste şi a colaborat cu ziare şi reviste în ilegalitate. Prinsă în 1942, a fost trimisă la Auschwitz şi a murit de tifos în mai 1943.

Alte femei din transport erau:

Marie-Claude Vaillant-Couturier, fiica editorului Lucien Vogel, preamărită ca eroină comunistă, avea să depună mărturie în procesele de la Nuremberg

France Rondeaux, verişoară a lui Andre Gide

Vittoria "Viva"Dabeuf, fiica liderului socialist italian Pietro Nenni

Simone Sampaix, fiica editorului L'Humanite

Marie "Mai" Politzer, soţia sociologului Georges Politzer

Adelaide "Heidi" Hautval, doctor. Ea a salvat vieţile multora în lagărul de concentrare şi va depune mărturie împotriva atrocităţilor medicilor nazişti.

Helene Solomon-Langevin, fiica fizicianului Paul Langevin

Laure Gatet, cercetătoare

Madeleine Dechavassine, cercetătoare

Danielle Casanova- elogiată ca martiră comunistă

Mărturii din lagărul de exterminare."Auschwitz et Apres"-Charlotte Delbo

"Am murit la Auschwitz, dar nimeni n-a ştiut-o."

"Sunt înconjurată de camaradele mele. Îmi găsesc locul în căldura pe care noi am creat-o şi pentru că trebuie să ne întoarcem mereu, mă gândesc la rolul apelului: este apelul de dimineaţă- ce titlu poetic ar fi- chemarea dimineţii. Nu mai fac diferenţa între zi şi noapte".

"Nu mai aveam un soţ de partea cealaltă. Aşteptam o poveste. Nu, se întorc în paturile lor de metal. Fiecare merge la locul ei, cu privirea în gol. Iar celelalte, care voiau să ştie, se aşezau mai aproape de ea, lângă cele cu care ea se înţelegea mai bine, ca să o întrebe. Am rămas unde eram. Nu m-am dus lângă Regina, pe care o plăceam, nici lângă Margot. Şi nici una dintre cele ale căror nume fuseseră strigate alături de al meu, de dimineaţă, nu se mişca. Ştiam".

"Buzele se mişcă, dar nu se aude nici un sunet. Anxietatea îţi inundă fiinţa, o anxietate precum visele care te cotropesc. Asta înseamnă să fii moartă? Buzele încearcă să vorbească, dar gura îţi este paralizată. O gură nu poate forma cuvintele când e uscată".

"Este prima masă de după înmormântare, când cineva încearcă să regăsească cuvinte familiare şi îşi găseşte forţa de a se adresa celorlalţi, care beau şi mănâncă. Şi cel care vorbeşte spune: ‘Nimic nu îţi înalţă spiritul ca iubirea pe care ai avut-o pentru un bărbat sau pentru o femeie- ea îţi rămâne întipărită pe viaţă- şi nu mai ai nevoie de nimeni altcineva'. "

"Este întodeauna un moment în care frigul îţi pătrunde mai adânc în oase, nuditatea rece. Cerul pare mai luminos. Este zi. Îi spun ‘zi'. Îi spun zi, deşi ne trezim la trei de dimineaţă. Este zi cât o eternitate. Ziua s-a transformat în noapte".


Recent, povestea celor 230 femei au fost spusă de englezoaica Caroline Moorehead, într-o carte-document numită "A train in the winter".

http://www.ziuaveche.ro/cultura-religie/cultura/franta-a-deblocat-5-milioane-de-euro-pentru-auschwitz-birkenau-66807.html

Franţa a deblocat 5 milioane de euro pentru prezervarea fostului lagăr de exterminare Auschwitz-Birkenau, în sudul Poloniei, a anunţat marţi conducerea muzeului de la Auschwitz.

Banii vor fi vărsaţi timp de cinci ani, cu începere din 2012, a semnalat într-o scrisoare către Simone Veil, fost deportat la Auschwitz şi preşedinte de onoare al Fundaţiei pentru memoria Shoah, premierul francez François Fillon, citat pe site-ul internet al muzeului, transmite Moldpres.

“Franţa este o ţară al cărei trecut complex a statornicit legături foarte puternice între experienţa istorică şi identitatea colectivă. Memoria Shoah este astăzi foarte prezentă în Franţa în spaţiul public, în educaţie şi în numeroasele iniţiative sociale”, a scris directorul muzeului de la Auschwitz, Piotr Cywinski, într-un comunicat.

Pentru prezervarea sitului, Polonia a invitat comunitatea internaţională să constituie un fond permanent de 120 milioane de euro. Mai multe ţări şi-au anunţat deja participarea la acest fond care dispune în prezent de 97 de milioane de euro, potrivit muzeului. Germania a acordat 60 de milioane de euro, Polonia – 10 milioane de euro, Austria – 6 milioane de euro, SUA – 15 milioane de dolari şi Marea Britanie – 2,5 milioane de lire (2,8 milioane de euro). Uniunea Europeană a deblocat 4 milioane de euro, iar Israelul – 3,5 milioane de shekeli (900.000 dolari).