Lagarele Mortii

Rezumarea primului mesaj :


Amintiri din Auschwitz
La Casa Corpului Didactic Bacau, au fost prezenti, in cadrul unui interesant simpozion, doi supravietuitori ai unor ingrozitoare lagare de exterminare din timpul celui de-al doilea razboi mondial. Scriitorul Oliver Lustig, fost prizonier la Auschwitz si Liviu Beris, incarcerat in lagarul din Transnistria, au evocat, in fraze sobre si alese, amintiri din tragica lor experienta de viata in fata elevilor si profesorilor bacauani, informeaza RomNET. Aceasta actiune face parte din Programul de formare continua “Rasism, xenofobie, antisemitism - probleme educationale; Holocaustul”, acredidat de Ministerul Educatiei si Cercetarii si destinat profesorilor de istorie si stiinte sociale din Bacau. Programul a fost initiat de prof. Gabriel Stan, directorul CCD Bacau care a avut si fericita initiativa de a invita pe cei doi supravietuitori. Este o premiera pentru municipiul Bacau un asemenea simpozion. Cei doi invitati au emotionat asistenta cu intamplari neverosimile. De la Cluj, de unde a plecat Oliver Lustig, au fost trimisi in lagarul de la Auschwitz 17.000 de evrei. S-au mai intors circa 2.000. Din acest lagar, majoritatea a murit. Lagarul a existat pana in ziua de 27 ianuarie 1945. A fost momentul final al celui mai ingrozitor lagar de concentrare din Europa. Descrierile facute de Oliver Lustig, sunt stiintifice (cu diapozitive) si rostite, aproape, cu detasare: “Una din secventele cele mai teribile pentru existenta mea, a fost drumul de la Cluj la Auschwitz. Degradarea umana a inceput in vagoanele de vite, unde eram inghesuiti, impreuna cu tot calabalacul. Rusinea si umilinta a inceput de atunci”. Sosirea la destinatie parea sfarsitul unui calvar. De fapt el de abia incepea: “La Auschwitz, 2 medici SS-isti examinau detinutii sositi cu transporturile. Detinutii trebuiau sa treaca prin fata unuia dintre medici, care lua pe loc o hotarare, facand un semn cu mana. Cei apti pentru munca erau trimisi in lagar. Ceilalti erau trimisi imediat la instalatiile de exterminare. Copii in varsta frageda erau exterminati fara exceptie, deoarece nu erau in stare sa munceasca. La Auschwitz cautau sa insele detinutii lasandu-i sa creada ca ii duc la deparazitare. Nu este adevarat ca ofiterii SS veneau cu cainii asa cum se arata in filme. Remuscarea mea este ca, in gara Auschwitz, ca aici m-am despartit de mama si fratii mei fara sa-i imbratisez. Despartirea a durat putin si fara lacrimi. Dupa care au plecat linistiti spre camerele de gazare”. Pentru a destinde atmosfera in timpul trierii detinutelor care soseau cu trenurile pe atunci, adica in iunie si iulie 1944, o orchestra formata din detinute tinere si dragute, fete in bluze albe si fuste bleumarin, canta arii vesele din opereta “Vaduva vesela”, barcalora din “Povestirile lui Hoffman” etc. Noilor sositi li se spunea ca merg intr-un lagar de munca. Deoarece inca nu fusesera in lagar si nu vedeau decat estrada inconjurata de verdeata unde canta orchestra, nu puteau sa-si imagineze, desigur, ceea ce ii astepta. Detinutele triate pentru camerele de gazare, adica batranele, copiii si mamele, erau duse intr-o cladire din caramida rosie, pe care se afla inscriptia “Baie”. Aici li se ordona sa se dezbrace si, inainte de a intra in pretinsa camera de dusuri, li se inmana un prosop. Mai tarziu, in timpul marilor transporturi din Ungaria nu mai ramanea timp pentru masuri de camuflare. Atunci li se ordona cu brutalitate sa se dezbrace. Oliver Lustig spune ce insemnau ultimele clipe pentru detinuti, pentru cei aproape 2000 de detinuti cat incapeau intr-o sala: “Odata ajunsi in camera de exterminare, se introduceau granule de Cyclon B. In combinatie cu aerul dadea un gaz mortal. In functie de conditiile atmosferice, oamenii mureau dupa 3-15 minute. Se stia ca oamenii erau morti atunci cand tipetele lor incetau. De obicei se astepta o jumatate de ora inainte de a deschide usile si de a scoate cadavrele. Dupa ce cadavrele erau scoase, companii speciale de munca le luau inelele si smulgeau dintii de aur din gurile cadavrelor”. Ce a insemnat lagarul Auschwitz pentru Oliver Lustig: “Batai, foamete, torturi si asasinate erau fenomene obisnuite, erau lucruri obisnuite. Pentru mine au fost niste socuri formidabile. De la rotocoalele de fum din crematoriu si pana la locul de dormit. de pilda acesta era un loc supraaglomerat, unde oamenii nu stareau culcati, stateau in rand, in fund, cu picioarele desfacute ca sa mai incapa si urmatorul. Iar seara, cand voiam sa ne culcam si cineva voia sa se intoarca, se intorcea tot randul, de la un cap la altul. Mancarea aproape ca nu exista. Era un amestec bazat in special pe sfecla furajera. De nemancat! Cum se manca? Eram incolonati cate cinci si primul din fata primea un fel de farfurie mai mare, un bol de lut in care se punea un polonic de ciorba. El avea dreptul sa ia cinci sorbituri si apoi o dadea urmatorului, care, la randul lui, o dadea urmatorului”. O experienta terefianta. Liviu Beris, incarcerat in lagarul din Transnistria, a aratat ca, decenii in sir, in timpul regimului comunist, s-a trecut cu vederea ori s-a minimalizat situatia grava a evreilor, ca minoritate etnica, in anii celui de-al doilea razboi mondial, pentru ca, dupa 1989, sa aiba loc dispute in materie nu atat intre istorici, cat mai ales intre politicieni si formatori de opinie. Liviu Beris a rostit cateva adevaruri dureroase: in Transnistria au fost deportati, in 1941 si 1942, 180.000 de evrei romani; guvernul antonescian (a carui politica de stat era de in mod explicit antisemita) este responsabilul direct pentru aceasta actiune; cea mai mare parte a intelectualitatii romanesti din perioada interbelica avea pozitii mai mult sau mai putin anti-evreiesti. Liviu Beris a prezentat un film despre nenorocirile din acea vreme din care reiesea clar pozitia programatic antisemita a conducatorului de atunci al statului. Numai evolutia defavorabila a situatiei de pe front a facut ca Antonescu sa-si schimbe pozitia, ceea ce a dus la supravietuirea evreilor ramasi in Vechiul Regat (si care se aflau si ei pe lista mortii). Nu trebuie insa uitati - a aratat Beris - si acei romani care au salvat evrei, cum ar fi locotenentul Ioan Popescu (care a salvat 4.300 de evrei destinati impuscarii) sau primarul Cernautiului, Popovici, care a salvat 20.000 de evrei de la deportarea in Transnistria. Liviu Beris a povestit intamplari zguduitoare despre crimele la care s-au dedat ofiteri romani. Martor la scene inumane, el a inteles ca lagarele de concentrare sunt un “complex hibrid de ne-oameni, de victime si calai”. Simpozionul de la Casa Corpului Didactic s-a inscris pe doua dimensiuni (care corespund, de altfel, obiectivelor programului de formare): pe de o parte, rememorarea unui trecut tragic si, poate mai ales, asumarea lui franca, nu doar cu jumatate de gura; pe de alta parte, recunoasterea necesitatii unei educari corespunzatoare a generatiilor tinere, pentru ca ororile comise cu saizeci de ani in urma sa nu se repete. Toate acestea intr-un climat national care pare mai favorabil ca niciodata asumarii trecutului.
http://www.cronicaromana.ro/amintiri-din-auschwitz.html

Ziua Holocaustului
Israelienii de pretutindeni au comemorat ieri Ziua Holocaustului. La intrarea in fostul lagar nazist de la Auschwitz, urmasii celor care au murit aici au pus sute

de tablite cu mesaje in memoria celor 6 milioane de evrei, dintre care 1,5 milioane de copii, ucisi in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Comemorare pentru maramuresenii detinuti la Auschwitz
Pe 27 ianuarie se comemoreaza eliberarea de catre Armata Rosie a supravietuitorilor din cel mai mare lagar al mortii: Auschwitz-Birkenau. Printre cei care au murit acolo s-au aflat si 39.000 de maramureseni.
In mai 1944, in Maramures existau aproximativ 44.000 de evrei. Atunci, armata hortyista i-a deportat in lagarele mortii, actiune in urma careia doar 5.000 au supravietuit, 3.000 s-au intors acasa, restul luand calea bejeniei. Pe 15 aprilie ‘44 s-au deschis ghetourile de la Sighet si Viseu. Responsabilii deportarii evreilor sigheteni - primarul Gyulafalvi Rednik Sandor, seful politiei Toth Lajos si comandantul jandarmilor Agyi Zoltan - au constituit 20 de echipe tip comando, care au strans evreii de pe la casele lor. Pe 21 aprilie actiunea a fost incheiata. Bilantul: 2.000 de case evreiesti, 10 sinagogi si 13 case de rugaciune au ramas pustii. In ghetoul mare din Sighet au fost inghesuiti 13.000 de evrei. Din cauza conditiilor inumane, la 8 mai, ghetoul a devenit un focar al tifosului exantematic.
In 15 mai 1944, primul tren incarcat cu 3.000 de evrei a pornit din Sighet spre Auschwitz. Un martor ocular, Maria Simion din Valea Hotarului povesteste: ”trenurile pentru vite erau atat de incarcate cu evrei, ca abia se miscau. Eram pe atunci un copil de 10 ani si stateam langa linia ferata, privind cum mi se duc tovarasii de joaca. Nu stiam ca merg la moarte, si ca nu o sa-i mai vad vreodata.” Din Maramures aveau sa plece noua trenuri (dupa alte surse 11), incarcate cu “combustibil uman pentru crematoriile mortii”.
La Auschwitz au murit aproape 2 milioane de evrei. Impuscati, gazati, de boala sau foame, in urma experimentelor efectuate de doctorul Josef Mengele. Mortii au fost apoi incinerati in crematorii uriase, dar nu inainte de a se recupera de la ei tot ce avea cat de cat valoare: parul si grasimea (din care s-a facut sapun). Doua lazi cu asemenea sapun stau marturie la baza unui monument din cimitirul evreiesc din Sighet.
Printre putinii supravietuitori ai atrocitatilor din lagarele de exterminare naziste din Polonia si Germania se numara si cativa sigheteni celebri. Elie Wiesel avea 17 ani la eliberare. A fost detinut la Buchenwald, dupa ce a trecut prin purgatoriul de la Auschwitz. Toata familia i-a murit in lagar. Dupa eliberare a ajuns intr-un orfelinat din Franta, apoi a absolvit Sorbona, dupa care s-a mutat in SUA. A scris peste 40 de carti, primind si premiul Nobel pentru Pace in 1986. In una din lucrarile sale (”Toate fluviile curg in mare”), Wiesel scria: ”Tata e bolnav… e in agonie… a murit. Odata tata mort, ma simt, in mod curios eliberat. Liber sa ma duc la fund. Sa ma las sa alunec inspre moarte.”
Hedi Fried, nascuta in Sighet, a fost deportata, printre primii, la Auschwitz- Birkenau. A supravietuit, emigrand apoi in Suedia, unde a devenit doctor in psihologie la Universitatea Stockolm. A scris peste 10 carti si a fost declarata ”European of the Year 1999”. In ”Cioburi dintr-o viata”, scriitoarea pomeneste momentul eliberarii din lagar: ”murisem in noaptea de 18 mai 1944, cand am ajuns la Auschwitz… Ma tarasc cu mare greutate la fereastra. Incep sa halucinez? Mi se parea ca vad soldati in uniforme, dar acestea nu aveau culoarea cu care ne obisnuisem. Ii impingeau pe paznicii lagarului. Eram eliberati! Maine, maine incepe viata!”
Aceste marturii, alaturi de alte mii, stau piedici in calea uitarii. Pe langa evrei, la Auschwitz au ajuns si polonezi, cehi, rusi sau chiar romani. Din datele noastre, circa 50 de romani au fost incarcerati in acel lagar, din varii motive. Se pare ca doar 2-3 au supravietuit.
In 27 ianuarie, in micul orasel polonez se vor comemora mortii ramasi in campiile poloneze. Printre alti participanti de marca (precum Jaques Chirac, dar fara Vadim Tudor - n.red.), se va afla si presedintele Traian Basescu. Ei vor pune o floare pe mormantul comun al florii spiritualitatii europene retezate abrupt, intre 1941-1945. O floare ca o palma pe obrazul fascistilor.
http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=1067

Criza loveste si fostul lagar de la Auschwitz

Muzeul infiintat pe locul fostului lagar de exterminare cere de urgenta ajutor financiar international, fiind amenintat de faliment.

Falimentul pindeste la portile fostului lagar

Muzeul fostului lagar de exterminare Auschwitz-Birkenau, lagar infiintat in 1940 in Polonia de catre Germania nazista, a cerut sa i se acorde de urgenta fonduri internationale, pentru a putea ingriji si mentine locul, amenintat de faliment. Cea mai mare parte din bugetul sau se bazeaza pe subventiile acordate de guvernul polonez si pe sumele cistigate din biletele de intrare la muzeu, in timp ce 5% din venituri sint acordate de fundatia americana Ronald Lauder si de Germania, in cadrul mai multor proiecte precise.

Din cauza lipsei de resurse, a aparut ideea crearii unui fond international, care sa permita intretinerea zonei, unde, intre anii 1940 si 1945, nazistii au omorit 1,1 milioane de barbati, femei si copii, dintre care un milion au fost evrei din diverse tari europene. Polonia a lansat recent un apel la adresa mai multor state, pentru stringerea acestui fond.

Construite chiar de prizonieri, pe un teren foarte umed, baracile de la Birkenau sint afectate in mod special de miscarile tectonice periodice si de infiltrarea apei, care slabesc peretii si fundatia. "Pentru a mentine o baraca, trebuie cheltuite pina la patru milioane milioane de zloti (880.000 de euro), a precizat seful departamentului de conservare, Rafal Pioro. Pe suprafata de 191 de hectare a fostului lagar exista "155 de cladiri care pot fi vizitate si peste 300 de ruine", a declarat Pioro. "Exista cai de acces, stilpi si garduri din sirma ghimpata, posturi de observare, diverse tipuri de infrastructura si mii de obiecte si documente", a adaugat el. De asemenea, fiecare dintre cei 80.000 de pantofi ai prizonierilor care se afla in muzeu si care au fost gasiti printre ruinele lagarului trebuie tratat in parte.

Muzeul, care a fost infiintat de guvernul polonez in iunie 1947, este vizitat anual de peste un milion de persoane venite din toata lumea. "Tinerii care viziteaza (muzeul - n.r.) nu vor mai pune niciodata sub semnul intrebarii utilitatea Uniunii Europene si a tuturor institutiilor sale create dupa razboi, chiar daca acestea nu sint perfecte", spune directorul complexului.

Polonia vrea bani pentru intretinerea lagarului de la Auschwitz
http://www.gardianul.ro/Polonia-vrea-bani-pentru-intretinerea-lagarului-de-la-Auschwitz-s130313.html
Ministrul polonez de externe, Radoslaw Sikorski, le-a cerut omologilor sai din tarile membre ale Uniunii Europene sa sustina crearea unui fond special pentru finantarea întretinerii fostului lagar de concentrare nazist de la Auschwitz-Birkenau, situat în sudul Poloniei, relateaza AFP si Mediafax. “Le-am cerut colegilor mei sa sprijine Fundatia pentru conservarea lagarului de la Auschwitz-Birkenau“, a declarat Sikorski. Amintind ca premierul polonez Donald Tusk a tscris deja pe acesta tema presedintilor si premierilor tarilor europene, si nu numai”, Sikorski a subliniat ca, “daca Fundatia ar strânge 120 de milioane de euro, ar putea acorda anual 6-7 milioane de euro pentru conservarea lagarului”. “Este cu adevarat timpul sa facem în asa fel încât ultimul lagar de exterminare sa fie în continuare conservat pentru generatiile viitoare”, a precizat el. Mai mult, seful diplomatiei poloneze sustine ca “liderii anumitor tari, chiar prelati, pun sub semnul întrebarii Holocaustul”, iar “generatia care are în minte aceste tragice evenimente este pe cale disparitie“.

Silvia Dumitrache - Auschwitz şi necesitatea de a ne reaminti
Ororile din istoria umanităţii devin uneori simple poveşti a căror reamintire nu mai înseamnă, poate, decît un act lipsit de puterea de transpunere a groazei şi a spaimei încercate cîndva de mii de oameni. Receptarea acestor fapte ajunge să fie însoţită de detaşare. De pildă, Torquemada şi crimele înfăptuite de Inchiziţie sînt semne ale unui trecut pe care nu ni-l mai asumăm şi care nu mai provoacă un sentiment acut al responsabilităţii. În mentalul colectiv, marii criminali ai istoriei, cu cît sînt mai îndepărtaţi de momentul prezent, cu atît tind să gliseze către domeniul ficţiunii, ajungînd să fie resemnificaţi pînă la a deveni eroi de romane sau de filme.



Sînt însă crime şi atrocităţi ce rezonează încă puternic, iar amintirea lor nu poate să stîrnească decît acel sentiment al culpabilizării ce sugerează necesitatea de a păstra vie în memorie imaginea unor fapte din istorie, ce acum ni se par de neînchipuit. Refuzul sau neputinţa de a rememora teroarea istoriei ar avea drept consecinţă uitarea, cu garanţia aproape sigură a repetării celor mai teribile greşeli, printre care se numără crimele comise împotriva evreilor, în numele unei aşa-zise purităţi rasiale. Amintirea Auschwitz-ului, după mai bine de jumătate de secol, este încă vie şi dureroasă, iar cartea lui Dieter Schlesak, Capesius, farmacistul de la Auschwitz, e o dovadă în plus că evenimentele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cînd evreii sînt împinşi în sfera marginală a duşmanului par excellence, nu pot şi nu trebuie să fie încă îngropate într-un compartiment al trecutului despre care credem că este pentru totdeauna abolit.
Contemporani cu bunicii sau cu părinţii noştri, oamenii care au trecut prin experienţa terbilă a lagărelor naziste nu pot fi încadraţi în seria reconfortantă a personajelor romaneşti. Povestea romanţată ar fi o recompensă prea măruntă pentru cei care ne sînt dovada incomodă a faptului că două mii de ani de greşeli ale istoriei nu au reuşit să ne ofere suficientă maturitate. Este încă nevoie de mărturii vii, intense, care să păstreze autentic fiorul groazei, în consecinţă, de mărturii neajustate stilistic.

Pentru cei care au uitat sau au ignorat trecutul în ceea ce are el mai întunecat şi mai ruşinos, Dieter Schlesak oferă ocazia unei anamneze pînă la acel fragment temporal în care s-a dorit exterminarea evreilor, un răstimp de cîţiva ani a căror amploare psihologică se prelungeşte pînă în prezent. Cartea lui Schlesak nu este o poveste centrată, aşa cum ar părea sugerat în titlu, pe un singur personaj. Documentaţia pe care o foloseşte Schlesak are în vedere declaraţii ale naziştilor judecaţi şi condamnaţi, de pildă, în procesul de la Frankfurt, primul proces al Auschwitz-ului (documentaţia este bogată, Schlesak trecînd în bibliografia consultată atît texte memorialistice, cît şi scrisori şi jurnale personale, interviuri cu Capesius, documente din arhiva acestuia etc.). Mărturiile lui Capesius – pe care Schlesak l-a cunoscut în copilărie –, conducător al farmaciei SS de la Auschwitz, deţinînd ultimul grad, cel de sturmbahnfürer (maior), se alătură celor ale altor participanţi la maşinăria infernală a nazismului, ca de pildă, doctorul Fritz Klein, doctorul Johann Paul Kremer sau Irma Grese, supraveghetoare SS în lagărul de femei din Ravensbrück.

Schlesak alternează aceste mărturii cu cele ale cîtorva supravieţuiori ai Holocaustului, cum sînt profesoara Ella Solomon sau mama ei, Gisela Bohm, medic pediatru. Mai cutremurătoare decît amintirile lor, care privesc faptele retrospectiv, sînt fragmentele altui supravieţuitor al lagărelor naziste, Adam. Marcate în italic, consemnările acestuia se diferenţiază de celelalte mărturii învăluite de privirea retrospectivă prin faptul că sînt extrase din jurnalul ţinut în plină desfăşurare a cruzimii: „poate că oroarea e aşa de vie şi de reală în micile «suluri» de cenuşă fiindcă Adam scrisese în plină oroare şi în timp ce trăia oroarea, deci în ACEA stare inexplicabilă de coşmar de la Auschwitz, incomprehensibilul de ACOLO“. Adam, „ultimul evreu din Sighişoara“, exprimă cel mai puternic traumele nevindecabile ale celor care au fost „dincolo“ şi s-au întors la o viaţă ce nu le mai aparţine. Spaima nedefinită, înrădăcinată în tot ceea ce îl înconjoară îl transformă pe Adam într-un prizonier al propriilor amintiri. Poate cea mai teribilă senzaţie este cea a prizonieratului în libertate, sentimentul că viaţa din timpul zilei este doar un vis frumos din care se trezeşte în coşmarurile ce îi otrăvesc nopţile şi care, prin intensitatea lor, se transformă în adevărata realitate. Libertatea devine adevărata închisoare, prin spaima că oricînd o poţi pierde. Odată ce te-ai aflat în închisoare nu mai poţi ieşi din ea, claustrarea devine una mentală.

Pierderea identităţii este una dintre cele mai cumplite consecinţe ale lagărelor naziste: transformarea individului într-o masă uniformă, într-un „singur corp lipsit de atractivitate“. Surprinzătoare este durerea încă vie a lui Adam în urma pierderii identităţii sale germane: „abia indivizii ăştia din SS au vrut să mă facă evreu […], eu eram german, iar ei erau animale […] şi aşa rămîn cu toate sentimentele mele, cu întreaga mea existenţă, cu poeziile şi jurnalele mele“.



Dezumanizarea atinge nu numai călăii, ci şi victimele. Deţinuţii ajung să vadă în moartea celor de lîngă ei o şansă în plus pentru supravieţuirea lor. Dar rămînerea în viaţă nu este o garanţie pentru păstrarea echilibrului: amintirile din timpul terorii se întorc cu efectul unui bumerang pentru unii dintre foştii deţinuţi, care se sinucid după ce reuşiseră, aproape prin minune, să se salveze.Sînt o serie de scene teribile prin cruzimea lor: trupuri moarte – destinate crematoriului –, peste care este aruncată o fată încă vie, infirmă; replici ce împietresc prin cinismul şi prin lipsa lor de umanitate – la cererea disperată a unui bătrîn de a vorbi cu comandantul, i se răspunde că, foarte curînd, îl va avea în faţă pe comandantul suprem: „dar fii atent: să spui şi acolo Heil Hitler!“; starea de nesiguranţă a celor care abia sosesc în lagăr, disperarea de a se agăţa de ceea ce mai rămăsese din averea lor, crezînd că le va fi de ajutor; imposibilitatea de a conştientiza că sînt, într-adevăr, destinaţi morţii, după o serie de criterii pe care nu le pot înţelege.



Colajul de fragmente, ce trec de la notaţiile emoţionante ale supravieţuitorilor la stilul detaşat al acuzaţilor, sugerînd că tot ceea ce se petrecuse fusese în limitele normalului, toate acestea trecînd prin firul roşu, unificator al destăinuirilor lui Adam reiterează un cadru de coşmar, de infern dezlănţuit pe pămînt. Din păcate, nu a fost o simplă reprezentare ficţională a răului, un tip de alegorie cu care ne obişnuiseră scrierile Evului Mediu, ci un episod real, care nu trebuie trecut sub tăcere.

Incredibila poveste a celor 904 de copii supravietuitori ai lagarului de la Buchenwald

Mengele a creat un sat al „gemenilor arieni“ în Brazilia

http://www.cotidianul.ro/mengele_a_creat_un_sat_al_gemenilor_arieni_in_brazilia-71019.html

Adolf Hitler îi ceruse temutului doctor de la Auschwitz să descopere o metodă prin care femeile din Germania să nască gemeni pentru a creşte numărul populaţiei ariene. Înaintarea rapidă a Armatei Roşii i-a zădărnicit planurile lui Mengele, care a fugit în ianuarie 1945 în America de Sud.

Un istoric argentinian susţine însă că „Îngerul Morţii“ a reuşit să-şi pună în practică experimentele în- tr-un sat izolat din Brazilia. Timp de mai mulţi ani, cercetătorii au încercat să afle de ce, în anii ‘60, în satul Candido Godoi una din cinci femei a dat naştere la gemeni, cei mai mulţi dintre aceştia fiind blonzi şi cu ochii albaştri.

În sat există şi un muzeu al gemenilor, în care sunt expuse fotografii din acea perioadă cu numeroşi „gemeni arieni“.

Josef Mengele, salvat de superficialitatea Mossadului O sursă din cadrul Mossadului (n.a. serviciul secret al statului israelian) a declarat ieri că serviciul a anulat, în 1960, un plan care viza capturarea lui Josef Mengele în Argentina. „L-am reperat pe Adolf Eichmann la Buenos Aires şi apoi am descoperit că Mengele se afla de asemenea acolo”, declara ministrul israelian pentru pensii, Rafi Eitan. Mengele a efectuat experimente sadice pe prizonieri evrei şi ţigani de la Auschwitz, participând la selecţionarea a zeci de mii de prizonieri pentru camerele de gazare în acest lagăr de exterminare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Potrivit lui Rafi Eitan, Mossadul l-a descoperit pe Josef Mengele în timp ce îl urmărea pe Adolf Eichmann, unul dintre autorii „Soluţiei finale”, răpit în mai 1960, apoi judecat şi executat în Israel prin spânzurare, la 31 mai 1962. Acesta se ascundea după război în America latină sub un nume fals. Cu câteva zile înainte de capturarea lui Eichmann şi răpirea sa secretă, şeful Mossadului din acea vreme, Issar Harel, a elaborat rapid un plan vizând de asemenea răpirea lui Mengele, a adăugat Rafi Eitan.

Amintiri falsificate despre lagărele naziste



Un fals volum de memorii despre dragoste şi supravieţuire în lagărele naziste a păcălit-o pe Oprah Winfrey şi i-a convins pe editorii de la Penguin. Când totul s-a dovedit un fals, editura a anulat contractul.

Un volum de memorii în care un supravieţuitor al Holocaustului deapănă o poveste de dragoste începută în lagăr şi regăsită din greşeală peste 12 ani nu va mai vedea lumina tiparului: memoriile sunt de fapt un fals, iar editura Berkley Books, parte din Grupul Penguin, a refuzat să mai publice cartea.

Herman Rosenblat, autorul cărţii care ar fi trebuit să aibă titlul “Angel at the Fence. The True Story of a Love That Survived” imaginase o poveste care a înmuiat inima editorului newyorkez şi i-a smuls lacrimi lui Oprah Winfrey, care l-a invitat şi promovat în emisiunea ei. Amândoi au fost însă păcăliţi istorisirile bărbatului, prea bune ca să se fi întâmplat, de fapt vreodată. După 50 de ani de căsătorie, Rosenblat îşi amintea cum şi-a cunoscut soţia într-un lagăr de lângă Buchenwald: era o fetiţă care îi arunca mere peste gard. După 12 ani de la episodul din lagăr, şi-a dat întâlnire cu o femeie pe care nu o văzuse niciodată, şi din vorbă în vorbă şi-a dat seama că cea cu care flirta era chiar fata cu merele, cu care sărbătoreşte acum o căsnicie de o jumătate de secol, dar şi o poveste pentru care Penguin a plătit 50.000 $.

Aşa suna cea mai înduioşătoare parte din amintirile omului care a făcut-o pe Oprah să exclame : “E singura poveste de dragoste cu adevărat senzaţională pe care am auzit-o în 22 de ani de când fac emisiunea”. Pentru a demonstra că incredibilul chiar există, celebra realizatoare TV l-a invitat de două ori în propria emisiune, împreună cu cea care a făcut această poveste să se întâmple, Roma Radzicki Rosenblat, soţia. Cum povestea chiar ieşea din orice tipar al întâlnirilor, fie ele chiar cu parfum de predestinare, din ce în ce mai mulţi curioşi au început să pună întrebări sau să investigheze scenariul pe cont propriu. Surpriză sau nu, nimic din toate astea nu era adevărat, iar Herman Rosenblat n-a avut încotro şi a recunoscut până la urmă că a “înfrumuseţat” povestea, un alt mod, de fapt, de a spune că a inventat fiecare rând.

Dacă editura a refuzat să mai publice cartea-având deja la activ câteva păcăleli similare, dintre care cea mai sonoră e cartea lui James Frey, “O mie de fărâme”, memoriile inventate ale unui la fel de pretins narcoman- producătorul care cumpărase drepturile pentru ecranizare nu dă înapoi. Filmul nu va mai avea sub generic precizarea incitantă “bazat pe o poveste adevărată”, dar măcar va rămâne cu o poveste cu potenţial de block-buster. Banii obţinuţi, spun reprezentanţii casei de producţie, vor ajunge la supravieţuitorii Holocaustului.

Povestea unui român pe care naziştii au făcut experimente, la rubrica nevoiaşilor din New York Times
http://www.gardianul.ro/index.php?pag=nw&id=126083&catid=24&p=povestea-unui-romn-pe-care-nazitii-au-fcut-experimente-la-rubrica-nevoiailor-din-new-york-times.html
Cotidianul american New York Times prezintă sâmbătă, într-o rubrică specială, cazul unui cuplu de refugiaţi politici bătrâni din România şi îşi îndeamnă cititorii să facă donaţii pentru a-i ajuta. Moise Bălan şi soţia lui Steriana, au fost exilaţi în 1981 de regimul lui Nicolae Ceauşescu, iar de 13 ani stau într-un apartament cu o cameră din Manhattan. Moise a fost contabil şi a primit cetăţenia americană în 1986, în timp ce soţia lui, care vorbeşte foarte puţin engleză şi nu s-a refăcut complet niciodată după un accident de motocicletă din 1949, nu a reuşit acelaşi lucru. Una dintre fundaţiile sprijinite de New York Times a intervenit în favoarea femeii, în vârstă de 77 de ani. Printre altele, asociaţia a convins serviciul de imigraţie să renunţe la o taxă de 675 de dolari pentru reexaminarea cererii ei de cetăţenie. Soţii Bălan trăiesc dintr-un ajutor social de 1.040 de dolari pe lună. Moise Bălan s-a născut în lagărul de concentrare de la Auschwitz la începutul anilor '40, iar părinţii lui au murit acolo. Bătrânul poartă barbă pentru a ascunde una dintre cicatricile cu care a rămas de pe urma experimentelor făcute pe el de nemţi când era foarte mic. Naziştii i-au înlocuit ochiul drept, pentru a verifica dacă poate vedea cu ochiul altcuiva. N-a putut. În loc să-l trimită la crematoriu, naziştii au aruncat bebeluşul rănit la gunoi, unde l-a găsit bunicul lui. A întâlnit-o pe soţia lui în 1962, într-un spital din Constanţa. Ea era supusă uneia dintre cele 50 de operaţii care au urmat accidentului de motocicletă, el avea o vertebră fracturată într-un accident de muncă. Mulţi ani mai târziu, Moise a început să critice regimul comunist din România care le-a luat proprietăţile socrilor săi. În 1980, a făcut o grevă a foamei de două săptămâni, împreună cu alte 50 de persoane, într-un bloc din Techirghiol. Cinci sute de soldaţi au pus capăt grevei, iar ulterior autorităţile au decis că le-ar fi mai simplu dacă ar scăpa de Moise Bălan. În 1981, el a primit un paşaport care expira în şase luni, ceea ce însemna că el, soţia sa şi fiul lor puteau părăsi România, dar fără să se mai întoarcă vreodată. După ce au stat mai multe luni într-o tabără de refugiaţi din Italia, au ajuns la New York. Soţii Bălan şi-au plătit călătoria vânzându-şi biblioteca. Acum, soţii Bălan locuiesc într-un apartament cu o cameră într-un complex de stat pentru bătrâni din Manhattan. Chiria pe luna noiembrie a fost de 333 de dolari. Steriana coase haine pentru familie, dar soţii Bălan au fost nevoiţi să accepte anul acesta haine de iarnă de la o asociaţie de binefacere. Sunt însă prea mândri să accepte mâncare. "Am trăit două săptămâni fără mâncare", spune el, referindu-se la greva foamei. "Aşa că dacă avem mâncare o dată pe zi, trăim regeşte".

Locuinta la Auschwitz

Chantal Maas, o locuitoare din Bruxelles in varsta de 54 an, s-a decis anul trecut sa locuiasca la Auschwitz , in Polonia, lasandu-si in Belgia sotul si cei doi copii. Motivul, explicat unui ziarist de la „Jerusalem Post”: Bunica ei a fost ucisa in timpul celui de-al doilea razboi mondial la Birkenau , unul din principalele lagare de la Auschwitz si „Este important sa aratam chiar in locul unde au incercat sa ne extermineze ca traim in continuare”. Chantal Maas a mai declarat ca se simte mai amenintata de antisemitism in Franta si Belgia decat in Polonia. Intrebata daca la Auschwitz mai locuiesc evrei, ea a raspuns „Probabil ca mai sunt, dar eu sunt singura din cei 43.000 locuitori care ma declar evreica”.

Un milion de evrei au fost ucisi la Auschwotz.
Chantal Maas – care inainte de emigrarea in Belgia preda cursuri de judaism in Romania, mentioneaza ziarul - a povestit in interviu ca vecinii ei de la Auschwitz sunt prietenosi. Ea a mai spus ca intentioneaza sa-si petreaca restul vietii intre Bruxelles si Auschwitz.
Prezenta in Internet, ea a citit insemnarile publicate dupa o vizita la Auschwitz de Jean Levain si a povestit acestuia despre sinagoga care a supravietui miraculos si care se vede din noua ei locuinta



PRELUAT DIN "Buna dimineata, Israel!"

PROCES VERBAL

asupra conferinţei ţinute la Berlin

în 26-28 septembrie 1942, privitor la

evacuarea evreilor din Guvernămîntul

General şi expedierea evreilor din

România spre Guvernămîntul General

Lista participanţilor: [...]

S-au luat în discuţie:

1. Evacuarea a şase sute de mii de evrei din Guvernămîntul General;

2. Expedierea a două sute optzeci de mii de evrei din România în Guvernămîntul General.

Evacuarea evreilor polonezi

La punctul 1.

Transporturi urgente propuse de către Şeful Politiei de Siguranţă şi S.D., şi anume:

2 trenuri zilnice de la districtul Varşovia la Treblinca;

1 tren zilnic de la districtul Cracovia la Belzec;

1 tren zilnic de la districtul Lemberg la Belzec

să fie efectuate cu cele 200 vagoane G puse deja la dispoziţie pentru acest scop de către Direcţia Căilor Ferate Germane din Cracovia, după cum va fi posibil din punctul de vedere al exploatării.

După terminarea reconstruirii liniei Lublin-Chelm, aceasta înseamnă probabil de la 1 noiembrie 1942, urmează să plece şi celelalte la fel de urgente transporturi, şi anume:

1 tren zilnic de la districtul Radom la Sobibor;

1 tren zilnic de la districtul Lublin-Nord la Belzec;

1 tren zilnic de la districtul Lublin-Mitte la Sobibor,

după cum va fi posibil din punctul de vedere al exploatării şi stă la dispoziţie numărul cerut de vagoane G.

Se presupune că, după slăbirea traficului de cartofi, serviciul de vagoane speciale va avea posibilitatea să cedeze Direcţiei Căilor Ferate Germane din Cracovia vagoanele încă necesare acestor trenuri, aşa că mişcarea tratată după cum s-a cerut de către propunător se va putea termina în acest an.

Deportarea evreilor din România

La punctul 2.

Căile Ferate Române au comunicat telegrafic în ziua conferinţei că nu pot lua parte la această conferinţă din motive de serviciu şi au rugat amînarea conferinţei.

Conferinţa, ţinută fără reprezentanţii Căilor Ferate [Române], a dat următorul rezultat:

Staţia de plecare din România a trenurilor speciale este Adjud, linia Ploieşti-Cernăuţi, staţia de frontieră spre Guvernămîntul General este Snyatin, staţia de destinaţie este Belzec.

S-a avut în vedere ca la fiecare două zile să circule un tren special, [format] din 50 vagoane de marfă şi un vagon călători (pentru însoţitori), pentru transportul a două mii persoane. Pentru a se evita curse goale, se vor întrebuinţa vagoane de marfă acoperite germane, care se află sau vor sosi în România.

Reprezentantul General al Căilor Ferate Germane din Bucureşti este rugat a aranja cu Căile Ferate Române punerea vagoanelor la dispoziţie, pentru efectuarea transporturilor, şi aceasta, probabil, ceva mai tîrziu decît s-a intenţionat, în înţelegere cu T.K. Bucureşti şi cu W.T.L Süd-Ost.

Predarea trenurilor speciale de către Căile Ferate Române se va face din timp în zilele de circulaţie, de acord cu direcţia Căilor Ferate Germane din Cracovia, aşa ca ele să poată pleca din Snyatin în direcţia Lemberg la ora 1.30.

(ss) Klem

Notă: Punctul 2 reproduce „Propunerile“ făcute la 15 septembrie 1942 de consilierul Richter [nota mea, I.S.]

O mostră tipică de politică „românească“. Cum să-şi găsească, oare, locul în acest peisaj un „plan“ precis formulat şi care, pe deasupra, să mai fie şi îndeplinit pînă la capăt? Un asemenea plan putea fi desigur întocmit de un Gustav Richter, convins probabil de utilitatea demersului întreprins; dar de un Radu Lecca, cu siguranţă, nu.

*

Chestiunea dacă Antonescu a deportat sau nu evrei în lagărele de exterminare naziste, aşa cum este ea pusă şi de Liviu Rotman în interviul apărut în Observator Cultural, îmi pare lipsită de semnificaţie pentru descrierea fenomenului care a fost genocidul la care a fost supusă, de către nazişti şi aliaţii lor, evreimea europeană în timpul ultimului război mondial. Ea pare să fie una dintre cele mai caracteristice reminiscenţe din epoca naţionalismului ceauşist, perioadă în care a fost intens vehiculată de către naţionaliştii români, care au încercat în felul acesta să facă să i se recunoască lui Antonescu un „merit“ − desigur, în raport cu „duşmanii de moarte“ maghiari, care au trimis chipurile la o moarte sigură, în „regatul morţii“ nazist, cea mai mare parte a evreimii maghiare. Însă procedeul acesta primitiv şi infirm omitea cu intenţie un element de importanţă capitală: şi anume, faptul că Antonescu organizase propriul „regat al morţii“ în Transnistria. Şi în plus, că pentru Antonescu, chestiunea deportării sau nu a evreilor din România la Belzec nu era o problemă de principiu, ci mai degrabă una de oportunitate.

Mergînd însă mai departe, o „comparaţie“ între genocidurile la care au fost supuse în timpul ultimului război mondial evreimea maghiară şi, respectiv, evreimea română nu poate fi în nici un caz „favorabilă“ regimului Antonescu. (Am pus termenul „comparaţie“ între ghilimele, întrucît o asemenea operaţie nu este numai practic imposibilă, ci şi absolut sinistră, în sine.) Deoarece, dacă în Ungaria horthystă pentru a se face pasul de la persecuţie la genocid a fost necesară ocuparea militară a ţării de către germani (punerea în aplicare a „planului Margareta I“), în România antonesciană o operaţie similară („planul Margareta II“) n-a fost necesară, regimul Antonescu trecînd de la persecuţie la exterminare din proprie iniţiativă, imediat după începerea ostilităţilor militare (iunie 1941), spre deosebire de regimul Horthy, care a amînat-o cît a putut de mult (aprilie 1944).

Semnificative sînt însă cifrele, care ilustrează amploarea tragediei. Reproduc în continuare un tabel pe care l-am găsit într-o excelentă lucrare, din păcate foarte puţin sau deloc cunoscută publicului românesc (Marcu Rozen: Date istorice şi statistice privind situaţia evreilor sub guvernare antonesciană. 1940−1944, Ed. Asociaţiei Evreilor din România Victime ale Holocaustului, Bucureşti, 2003, p. 90), pe care nu-l comentez întrucît îmi displace orice apreciere care porneşte de la o comparaţie între numărul unor oameni ucişi.

Evrei exterminaţi în perioada Holocaustului

Ţara	Populaţie evreiască	Evrei exterminaţi	%
Polonia	3.300.000	2.800.000	84,4
Uniunea Sovietică	3.025.000	1.475.000	48,8
Ungaria în Ardealul de Nord	564.000 160.000	335.000 135.000	59,4 84,4
România din care evrei români evrei ucraineni	675.000 540.000 135.000	270.000 155.000 115.000	40,0 28,7 85,2
Cehoslovacia	315.000	260.000	82,5
Germania	210.000	170.000	81,0
Lituania	150.000	135.000	90,0
Franţa	300.000	90.000	30,0
Olanda	150.000	90.000	60,0
Letonia	95.000	85.000	89,5
Grecia	75.000	60.000	80.0
Iugoslavia	75.000	55.000	73,3
Belgia	90.000	40.000	44,4
Austria	60.000	40.000	66,7
Italia	57.000	15.000	26,3
Bulgaria	50.000	7.000	14,0
Alte ţări	20.000	6.000	30,0
TOTAL	9.211.000	5.933.000	64,4

Notă. Cu excepţia datelor pentru România, Ungaria şi Uniunea Sovietică, cifrele au fost extrase sau prelucrate după Jacob Lestchinsky: Bilan de l’Extermination. Pentru România s-au inclus numai evreii din teritoriile sub guvernare antonesciană, inclusiv Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, după eliberare, precum şi Transnistria, după trecerea acestui teritoriu sub autoritate românească. Ardealul de Nord a fost inclus la Ungaria, întrucît în acest teritoriu ocupat vremelnic evreii au fost deportaţi în lagărele de exterminare de către statul maghiar. Cu evreii din Marea Britanie şi din ţările neutre (care nu au fost afectate de Holocaust), populaţia evreiască din Europa depăşea 9,5 milioane locuitori. În Uniunea Sovietică nu s-au inclus ţările baltice (Lituania, Letonia şi Estonia) şi nici Basarabia, Bucovina de Nord şi Transnistria. Populaţia evreiască dinainte de război din tabel include atît populaţia din zona ocupată de nemţi cît şi cea din zona neocupată. Dacă ţinem seama de faptul că populaţia evreiască din zona ocupată a fost de circa 2 milioane locuitori, atunci pierderile din zonele ocupate de nemţi în Uniunea Sovietică reprezintă o pondere de 73,8%. Cifrele pentru Franţa, Olanda, Belgia şi Italia includ şi refugiaţii. La rubrica „alte ţări“ au fost incluse Danemarca, Estonia, Luxemburg, Norvegia, Danzig. [M.R.]

De asemenea şi încă poate mai semnificative mi se mai par însă răspunsuri la întrebări de tipul care au fost elementele care au determinat „în octombrie 1942 schimbarea politicii faţă de evrei a regimului Antonescu“ şi, respectiv, „în iunie 1944 oprirea la porţile Budapestei a genocidului la care a fost supusă evreimea maghiară“? Pentru că numai de la asemenea întrebări se poate porni mai departe, trecînd de la abordarea fenomenului în sine la cea a consecinţelor, a implicaţiilor lui, depăşindu-se în felul acesta şi traumele dar şi inhibiţiile Holocaustului, lărgindu-se şi orizontul tematic, prin introducerea în dezbatere a altor subiecte, la fel de importante, dar poate încă mai actuale.

Dietzenbach, decembrie 2003

Care ar putea să fie însă motivaţia schimbării politicii regimului Antonescu faţă de evrei, care s-a petrecut în toamna anului 1942? Iată ce spune în această privinţă Liviu Rotman în interviul din care am citat: „În septembrie-octombrie 1942, datorită unui complex de factori, el [mareşalul Antonescu] îşi schimbă politica faţă de evrei. Acest complex de factori conţine o situaţie specială a României în 1942. E adevărat, este înainte de Stalingrad, dar se contura deja o modificare a raportului de forţe. În al doilea rînd, existau nişte probleme foarte grave pentru statul român“. Şi în acest punct Liviu Rotman menţionează tendinţe ale diplomaţiei germane de a încuraja „un nou arbitraj care să coboare spre sud graniţa“ în favoarea Ungariei, precum şi pretenţiile de autonomie ale minorităţii germane din România, aproape în totalitatea ei nazificată. „Se pare că din nou integritatea teritorială a României era în pericol şi atunci se pare că s-a gîndit că va trebui să ia legătura cu Occidentul. Şi nu poţi să iei legătura cu Occidentul, în paralel cu deportarea evreilor spre lagărele morţii din Polonia“.

Şi da, şi nu. Pericolul unei noi ştirbiri teritoriale a României nu cred să fi fost mai acut în 1942 decît în 1941, de pildă. Dimpotrivă, tendinţele indicau mai degrabă o evoluţie în sens invers, înspre o revizuire teritorială în favoarea României a arbitrajului de la Viena din 1940. La fel, nu pare să fi fost de actualitate, în plin război, nici o sporire a autonomiei minorităţii germane, care se bucura deja de un statut de excepţie, constituind din multe puncte de vedere aproape „un stat în stat“, şi nici proiectul destul de nebulos al eventualei formări a unei entităţi teritoriale, în parte sau în totalitate germanizată, la Dunărea de Jos. Cît despre schimbarea raportului de forţe pe frontul de est, după Gheorghe Barbul, fostul şef de cabinet al lui Ion şi Mihai Antonescu, unul dintre puţinii intimi ai mareşalului, „Antonescu a pierdut încrederea în victorie [...] după ruptura frontului germano-italiano-român la cotul Donului“ (Dialog, nr. 239−250, ianuarie-decembrie 2001, p. 32), adică abia în 1943. În septembrie 1942, nu putea fi vorba de aşa ceva, de vreme ce pe front trupele erau încă în ofensivă. Pierderea încrederii în victorie e aşadar de dată ulterioară, aşa că nu poate fi considerată drept o cauză a schimbării politicii faţă de evrei. La fel, nici tatonarea negocierilor cu Aliaţii, în vederea ieşirii României din război. Căci tot Gheorghe Barbul ne spune că „el [mareşalul Antonescu] şi-a dat cuvîntul că-şi va respecta angajamentele faţă de Germania cu condiţia ca Reichul să-şi respecte angajamentele faţă de România, dintre care cel mai important era garantarea integrităţii teritoriale a ţării. Cînd Germania nu mai părea în măsură să-şi respecte acest angajament, în anul 1943, au început negocierile cu Statele Unite la Madrid şi, în ianuarie 1944, cu Uniunea Sovietică la Stockholm“ (Idem, p. 34). Prin urmare, şi faptul că „se pare că s-a gîndit că va trebui să ia legătura cu Occidentul. Şi nu poţi să iei legătura cu Occidentul, în paralel cu deportarea evreilor“, aşa cum afirmă Liviu Rotman, poate fi eliminat de pe lista cauzelor care ar fi putut declanşa modificarea politicii faţă de evrei.

Altele par să fi fost elementele de presiune care au acţionat eficace în septembrie 1942, schimbînd într-o măsură „viziunea“ lui Antonescu. Care a rămas totuşi captivul propriei psihoze antisemite, considerînd pînă la sfîrşit că „menirea“ lui este „deparazitarea neamului românesc de elementul iudaic“. O menire a cărei împlinire, în septembrie 1942, a acceptat doar s-o amîne, fără să renunţe însă la ea. Dovadă: faptul că în 1944 n-a acceptat întoarcerea în ţară a evreilor care supravieţuiseră în Transnistria, ameninţaţi să fie lichidaţi de trupele germane care se retrăgeau în spatele trupelor române (vezi masacrul de la Rîbniţa din 18 martie 1944). Se poate afirma că poziţia de principiu a mareşalului Antonescu faţă de evrei a rămas neschimbată, doar punerea ei în operă a suferit o încetinire sau o amînare.

Care au fost, însă, elementele de presiune care au acţionat − probabil mai cu seamă şi în primul rînd asupra lui Mihai Antonescu şi apoi, prin el, şi asupra mareşalului Antonescu − cu eficacitate în septembrie-octombrie 1942? „În afară de asta − continuă Liviu Rotman − mai sînt şi alte elemente. A existat o presiune a anumitor părţi ale societăţii civile româneşti, nu foarte largi, care au cerut oprirea măsurilor antievreieşti. Este vorba de cercul din jurul regelui, de regina mamă, de înalţi reprezentanţi ai clerului şi, nu în ultimul rînd, de oameni politici, dintre care se detaşează intervenţia lui Iuliu Maniu. [...] Şi nu trebuie omisă declaraţia extrem de fermă a Secretarului de Stat al Statelor Unite, ce ameninţa cu grave represalii, în cazul deportării evreilor. Deci au fost nişte factori care au determinat oprirea realizării planurilor de exterminare“.

Prezentarea e în linii mari corectă. Din enumerarea factorilor externi lipsesc însă Crucea Roşie Internaţională şi Vaticanul, iar în privinţa factorilor interni, intervenţia oamenilor politici democraţi a fost mult mai puternică decît se lasă să se înţeleagă în interviul din care am citat. Astfel, într-o „sinteză elaborată“ la 24 ianuarie 1944 “din ordinul mareşalului Antonescu, privind declaraţiile şi intervenţiile unor personalităţi politice în favoarea evreilor“, sînt citaţi: de la naţional-ţărănişti, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Ghiţă Pop, dr. N. Lupu, Mihai Popovici; de la naţional-liberali, Dinu Brătianu, dr. Angelescu, Gh. Brătianu. Enumerarea aceasta este impresionantă, lista acoperind întreg spectrul politic democratic românesc, iar suprafaţa politică a personalităţilor pe care le cuprinde e nu numai de necontestat, dar şi incomparabilă cu aceea a celor de care, în acel moment, depindea soarta ţării şi a locuitorilor ei. De notat că pe această sinteză, mareşalul Antonescu a pus următoarea rezoluţie: „Nu este complet dosarul. Au fost şi alte intervenţii prin emisari şi audienţe. Totuşi, datele sînt suficiente. Să se treacă o copie la dosarul meu (Cabinetul Militar)“.

*

Modificarea efectivă a politicii faţă de evrei, cotitura are loc în şedinţa Consiliului de Miniştri din 13 octombrie 1942, în care Mihai Antonescu decide, în urma raportului prezentat de Subsecretarul de Stat la Interne, generalul C. Vasiliu, în legătură cu faptul că Transnistria nu mai poate suporta declanşarea unui nou val de deportări, care s-ar ridica pînă către 80.000 evrei, dar probabil şi ca urmare a presiunilor mari făcute în direcţia renunţării la politica de exterminare a evreilor − Mihai Antonescu decide, aşadar, că „deocamdată se suspendă toate trimiterile de evrei peste Nistru. Trimiterile de evrei se vor face de aici înainte printr-un organ comun, care va fi creat de Marele Stat Major, Ministerul de Interne, Ministerul de Finanţe şi Preşedinţia Consiliului de Miniştri. [...]“

Ceea ce a însemnat, de fapt, sistarea deportărilor.

Iar hotărîrea aceasta a fost luată în pofida unei intervenţii de ultimă oră a ministrului plenipotenţiar german, von Killinger, care a fost primit într-o audienţă de Mihai Antonescu la 7 octombrie 1942, în timpul căreia diplomatul german i-a cerut pe un ton ameninţător vicepreşedintelui guvernului român continuarea, promisă în luna septembrie, a deportărilor de evrei în Transnistria. După cum notază în raportul său acelaşi consilier Richter, ameninţările ministrului german erau îndreptate în special împotriva unor „înalte personalităţi din domeniul politic şi economic [care] nu se pot debarasa de relaţiile lor cu evreii“, el atenţionîndu-l pe vicepreşedintele guvernului român „că, oricum, este bine informat asupra problemei evreilor din România şi că îi cunoaşte în amănunţime pe cei aserviţi evreilor, care sabotează prin toate mijloacele soluţionarea problemei evreilor din România. [El] va avea grijă ca, la momentul potrivit, acestora să le fie prezentată poliţa spre achitare“. Răspunsul lui Mihai Antonescu a fost „că problema nu depinde de el. Mareşalul Antonescu este de părere că situaţia pentru moment este prea delicată pentru a se acţiona consecvent contra evreilor“.

Se poate deduce din relatarea de mai sus că presiunile exercitate asupra lui Mihai Antonescu trebuie să fi fost extrem de puternice. Oricum, comportamentul lui este diametral opus celui descris de Radu Lecca în amintirile sale.

E desigur de presupus că ceva se întîmplase între timp...

*

Epilogul acestor evenimente este perfect ilustrat de adresa trimisă Preşedinţiei Consiliului de Miniştri la 27 octombrie 1942 de către Regia Autonomă a C.F.R., care merită cu prisosinţă să fie reprodusă integral şi fără comentarii:

Regia Autonomă a C.F.R.

Nr. 201.371 RA 1942 din 27.10.1942

Către

Consiliul de Miniştri

Avem onoarea a vă aduce la cunoştinţă următoarele:

Direcţiunea Căilor Ferate Germane Ost-Berlin a convocat în ziua de 26 septembrie 1942 la Berlin o conferinţă pentru stabilirea trenurilor speciale cu evrei din Guvernămîntul General, precum şi pentru expedierea evreilor din România în Guvernămîntul General.

Neavînd nici o cunoştinţă despre această chestiune, am intervenit la Ministerul de Interne cu scrisoarea Nr. 896/213 din 22.9.1942, la care am primit răspunsul că Ministerul de Interne nu are nici o cunoştinţă şi că trebuie să ne adresăm d-lui Radu Lecca, Împuternicitul Guvernului pentru reglementarea regimului evreiesc din România. Intervenind la d-l Radu Lecca, ni s-a răspuns că nici D-sa nu cunoaşte chestiunea.

În această situaţie, am cerut Căilor Ferate Germane amînarea conferinţei.

Totuşi conferinţa a avut loc, fără reprezentantul C.F.R., încheindu-se procesul verbal pe care-l anexez în copie.

Din acest proces verbal rezultă că pentru evacuarea a 280.000 evrei din România în Guvernămîntul General, va circula la fiecare două zile cîte un tren special compus din 50 vagoane de marfă şi 1 vagon persoane (pentru însoţitori), pentru transportul a 2.000 persoane. Staţia de plecare va fi Adjud, iar staţia de destinaţie Belzec, trenurile circulînd pe ruta Orăşeni-Snyatin.

Faţă de această situaţie, cu onoare vă rugăm să binevoiţi a ne comunica de urgenţă dispoziţiile dv.

Director General,

(ss) g-ral T. Orezeanu

Directorul Mişcării,

(ss) Tr. Buradescu

Notă. La Preşedinţia Consiliului de Miniştri s-a pus următoarea rezoluţie: "4 XI 1942. Consiliul de Miniştri la 13 octombrie 1942 a sistat deportările de evrei" (ss) Basarabeanu (L.B.)

Acestea fiind uzanţele, e greu de presupus ca Radu Lecca să fi plecat la Berlin în 19 august 1942 avînd în servietă un plan aprobat de guvernul român şi de Antonescu personal. Dovadă şi evoluţiile după întoarcere, în sens contrar, ale celor doi participanţi la convorbirile cu şeful Poliţiei de Siguranţă şi S.D.

*

Ceva, totuşi, a existat.

Căci iată ce declara Mihai Antonescu în şedinţa Consiliului de Miniştri din 29 septembrie 1942, de care am pomenit mai înainte: „Sînt organizate fabrici de zvonuri, care au un diabolic şi ingenios aparat de declanşare de zvonuri, cu care vor să paralizeze efectele morale ale unei acţiuni [...]. Convingerea mea este că principalul organizator al acestui aparat este jidanul. [...] Am verificat acest lucru după un fapt. La un moment dat s-a discutat problema trimiterii unor evrei din ţara noastră în altă parte. N-a ştiut de acest lucru decît domnul mareşal Antonescu şi cu mine şi încă cineva, de legătură cu guvernul Reichului. Nu s-au scris decît trei rînduri, foarte vagi şi n-a ştiut despre ele [...] decît cineva din SS-ul german. Ei bine, exact la cinci zile după ce s-a produs această conversaţie, toată Transilvania a fost invadată de ştirea că guvernul român izgoneşte toată populaţia jidovească din Transilvania pentru ca să aducă în loc 20.000 sau 100.000 familii germane din oraşele bombardate de englezi. [...]“

A avut loc, aşadar, o convorbire de taină, de care n-au ştiut decît trei persoane şi în urma căreia s-au scris numai trei rînduri...

Mult mai generos în detalii cu privire la cele întîmplate atunci este însă Radu Lecca, din a cărui lucrare autobiografică citez totuşi cu reţinere şi numai din lipsă de alte surse, fiind o scriere vădit pro domo: „[...] evreii din România au trecut prin momentul cel mai greu din toţi aceşti ani tragici (1940-1944). Am avut ocazia să arăt mai sus că Mihai Antonescu, cu toate că era ministrul de externe al României, nu avea relaţii personale cu conducătorii hitlerişti de la Berlin, iar mareşalul Antonescu fusese rugat să nu fie însoţit de Mihai Antonescu cu ocazia vizitelor pe care le făcea la Berlin lui Hitler“. După această punere în cadru, Lecca relatează fapte petrecute probabil în vara 1942, pe care însă le plasează eronat în „iarna 1943-1944“: „[...] Richter a primit de la Himmler, din Berlin, prin curier special, o scrisoare adresată lui Mihai Antonescu, cu ordin de a i-o înmîna personal. Prin această scrisoare, redactată în termeni măgulitor de amicali, Himmler, trecînd peste mareşalul Antonescu, îi cerea lui Mihai Antonescu nici mai mult nici mai puţin decît extrădarea tuturor evreilor din Ardealul de Sud şi din Banat, pretextînd că armata germană duce lipsă de braţe de muncă în atelierele militare din Polonia. Mihai Antonescu era şi vanitos şi fricos. Himmler era mai mult ca oricînd omul zilei la Berlin, iar Mihai Antonescu se vedea iar intrat în graţiile guvernului german. Fără a sta mult pe gînduri, rugîndu-l pe Richter să aştepte cîteva minute, Mihai Antonescu a trecut în biroul mareşalului şi ambii au hotărît să dea curs cererii lui Himmler, scăpînd astfel de mişcarea iredentistă maghiară din Ardeal, ai cărei purtători erau evreii. Mihai Antonescu a dictat deci, Richter fiind de faţă, răspunsul afirmativ al guvernului român, punînd ca singură condiţie ca transportul să se facă cu garnituri germane, România ducînd lipsă de vagoane. Richter, o dată în posesia acestei scrisori, jubila. Abia întors la Legaţia Germană, a comunicat telefonic ministrului Himmler la Berlin rezultatul audienţei sale, iar răspunsul a fost înmînat curierului SS special, care aştepta“.

Acestea sînt fapte care, în concordanţă fiind cu declaraţia voalată a lui Mihai Antonescu reprodusă mai înainte, par credibile. După care Lecca produce o naraţiune construită parcă în aşa fel încît să conducă înspre ideea enunţată în titlul scrierii sale (Radu Lecca: Eu i-am salvat pe evreii din România, Ed. Roza Vînturilor, Bucureşti, 1994, pp. 272-273). „[...] întorcîndu-mă seara [el lipsise în acea zi din Bucureşti; nota mea, I.S.], Richter mi-a comunicat la telefon marele succes obţinut de el în audienţa avută. Tîrziu seara, am fost chemat de urgenţă de Mihai Antonescu la vila lui din Băneasa, unde locuia. El mi-a spus, punîndu-mă în curent cu tot ce se întîmplase, că reflectînd bine regretă mult răspunsul pripit pe care l-a înmînat lui Richter. Acum el mă ruga să găsesc o modalitate pentru a scăpa de necesitatea deportării evreilor ardeleni“. Şi după această destul de puţin abilă întoarcere din condei a naraţiunii înspre sine, Lecca fabulează debitînd o lungă poveste − cum a reuşit el, numai cu ajutorul bunelor relaţii pe care le avea cu unii din subalternii lui Himmler, să obţină mai întîi o amînare cu şase luni a începerii deportărilor, care apoi s-a prelungit sine die.

(Rîndurile de mai sus, prin care am căutat luminarea tabloului apelînd la scrieri mai mult sau mai puţin credibile, cum este lucrarea lui Lecca, reprezintă cel mult un soi de jurnalism de investigaţie şi în nici un caz demersul unui istoric. Ele conduc însă o dată mai mult la ideea că, deşi e probabil că unele conversaţii de taină pe această temă să fi avut loc, existenţa vreunui „plan“ privind deportarea evreilor din România în lagărele de exterminare naziste e puţin probabilă.)

Călăul de la Auschwitz]
Dieter Schlesak povesteşte despre farmacistul Capesius, care a trimis la moarte mii de oameni.

Sighişoreanul Dieter Schlesak, unul dintre cei mai reputaţi poeţi şi prozatori germani ai momentului, a scris o trilogie transilvană, un roman documentar al Holocaustului, din care a apărut acum partea a doua, intitulată „Capesius, farmacistul de la Auschwitz“. Viktor Capesius a existat în realitate la Sighişoara şi, ulterior, a devenit farmacist în lagărul de concentrare de la Auschwitz, unde nu a ezitat să trimită la moarte, prin gazare, mii de oameni. Criminal în serie, Capesius s-a considerat nevinovat până la sfârşitul vieţii.

Folosind depoziţiile unor martori oculari, Schlesak povesteşte, pentru EVZ, despre experienţele cutremură- toare de la unităţile SS de la Auschwitz, unde au fost 350 de germani din România. Cartea, apărută în „Biblioteca Polirom“, este o meditaţie profundă şi sensibilă despre culpabilitate şi căinţă.

EVZ: Cum l-aţi cunoscut pe protagonistul cărţii?
Dieter Schlesak: Îl cunoşteam încă din copilărie pe doctorul Viktor Capesius, farmacistul de la Auschwitz, criminalul în serie, care, până la sfârşitul vieţii, s-a considerat nevinovat. În farmacia sa „Zur Krone” din Sighişoara îmi dăruia bomboane de mentă, era prieten cu părinţii mei şi ar fi putut să-mi fie tată. La Auschwitz, el avea pe mână gazul, Cyclon B, şi a gazat el însuşi mulţi oameni. După ce mă întâlneam cu el, îmi tremurau mâinile şi mi le spălam. M-am documentat şi am scris 30 de ani la acest roman: mii de documente, 88 000 de pagini ale procesului Auschwitz-ului, depoziţiile martorilor oculari, mă voi referi la ele, interviuri cu făptaşii etc. Capesius mi-a spus că, la unităţile SS de la Auschwitz, au fost 350 de germani din România, mulţi au fost în alte lagăre.

Cum era în realitate Capesius, înainte de a deveni farmacist la Auschwitz?
Omul a trăit cu adevărat, s-a născut în Miercurea Sibiului, a studiat Farmacia la Viena, a fost reprezentantul firmei germane Bayer şi, astfel, a avut prilejul să-i cunoască pe pe medicii şi farmaciştii evrei din Ardeal. În război, a fost mai întâi căpitan în Armata română; după acordul dintre Berlin şi Bucureşti din 1943, care stipula ca toţi germanii din România să fie trimişi la SS, a ajuns şi el în trupele SS, a condus farmacia de la Auschwitz în calitate de ofiţer SS, în procesul de la Frankfurt a fost condamnat la 9 ani de închisoare şi şi-a petrecut bătrâneţea în bunăstare materială.

„Administrarea gazului”

Cum se fabrica moartea în farmacia de la Auschwitz? Care este vina medicilor evrei?
Farmacia se ocupa de procurarea medicamentelor şi servea SS-ului. Dar cea mai îngrozitoare misiune a sa era „administrarea” gazului (Cyclon B) cu care au fost gazaţi milioane de oameni. Trebuia să dea gazul pentru fiecare gazare şi să ia parte la gazări. În carte, această „activitate” a lui Capesius este descrisă detaliat de către martori oculari. Ajutoare evreieşti şi „medici-deţinuţi” participau şi la experimentele medicale nebuneşti.

Care este cel mai dur episod al cărţii?
Cu siguranţă că scenele cu camera de gazare, precum şi înfiorătoarele gropi uriaşe, în care erau arşi oameni de vii. Aşa şi începe cartea: „Ne mână spre duşuri. Văd vâlvătăile care se înalţă dintr-un şanţ lung, aud ţipete, plâns de copii, lătrat de câini, focuri de armă. Flăcările înalte acoperă umbrele care ţopăie. Fumul, funinginea şi mirosul de păr şi carne arsă umplu aerul. „Nu pot să cred“, strigă vecinul meu. Copii, femei şi bolnavi sunt împinşi de vii în flăcări de ciobăneştii germani. Ne izbeşte o dogoare cumplită. Apoi se aud împuşcături. Un bătrân într-un scaun cu rotile se rostogoleşte în flăcări; se aude un ţipăt strident. Nou-născuţii, ca nişte corole albe de flori, zboară direct în foc…Un băiat fuge ca să-şi salveze viaţa, câinii ciobăneşti îl hăituiesc, e împins în flăcări. În urma lui rămâne doar un strigăt. O femeie cu pieptul dezgolit îşi alăptează copilul. Cade în jar împreună cu pruncul. O gură de lapte de mamă pentru veşnicie.”

Dar moral şi istoric este cu certitudine îngrozitoarea şi chinuitoarea apropiere. Apropiere chinuitoare de victime şi făptaşi din acelaşi oraş. În această carte, pentru prima dată în literatura despre Auschwitz, se întâlnesc pe rampă victime şi făptaşi, cunoscuţi, ba chiar cunoscuţi apropiaţi. Ofiţerul SS Capesius din Ardeal şi victimele evreieşti din Ardeal, pe care farmacistul SS i-a trimis cu sânge rece la gazare. În carte, tonul fundamental este descoperirea că aceşti criminali SS erau oameni „absolut normali”, capi de familie care făceau excursii, concedii, in timp ce crematoriile fumegau.

Roland Albert, din Sighişoara, criminal SS de la Auschwitz (unde a fost şi profesor de religie!) şi, din păcate, şi rudă cu mine, povesteşte despre sărbătorirea Crăciunului cântându-se colindul „Stille Nacht” în jurul căminelor fumegânde, zile de naştere, nunţi. Vânători de iepuri în Munţii Beschizi. Această „familiaritate a răului” este una dintre cele mai abisale teme ale istoriei omenirii.

Ce structură stilistică aţi ales în scriitura romanului document?
În ceea ce priveşte dificultăţile de limbaj şi stil: la varianta finală, a trebuit să scot din carte toate elementele pur „fictive” (chiar şi Adam este un personaj „colectiv” real), ba chiar şi însuşi autorul-narator trebuia înlăturat, pentru că era ca un fel de blasfemie, fiind vorba despre Auschwitz, ca autorul să se implice narând. Groaza nu poate fi reprezentată, nu poate fi redată literar, limbajul literar nu face faţă. Trebuie să vorbească cei care au fost acolo, iar scriitorul trebuie să se mulţumească doar cu meritul de a-i fi făcut să vorbească şi să citeze astfel, încât limbajul lor, felul lor de a vorbi să spună despre ei mai multe decât ştiu ei înşişi despre ei.

Martori oculari din iad

Aţi folosit confesiunile unor personaje. Cât e ficţiune, cât e realitate?
Niciun roman nu poate inventa, nici imaginaţia nu-i suficientă pentru ceea ce s-a întâmplat acolo! Este imposibil de povestit, nu-i de ajuns nici limbajul „normal”, nici cel literar din exterior şi este ridicol să te amesteci în calitate de autor. Reprezentarea este posibilă doar prin intermediul depoziţiilor martorilor oculari din acel iad, din acea „lume de dincolo” intangibilă pentru noi, din care noi oricum nu putem pricepe nimic.

În primul rând, este vorba despre un colaj. Dar şi despre un personaj „inventat”, mai degrabă „compus” din mărturii oculare reale, un personaj care se numeşte Adam, la fel ca primul om. Adam, ultimul evreu din Sighişoara, a văzut „totul”. La începutul romanului se spune: „Adam a văzut, Adam ştie, el ştie ceva, ce noi nu ştim şi nu vom şti niciodată. Dar el a supravieţuit. Deci nici el nu ştie ceea ce ştiu morţii. Şi, ca supravieţuitor, se simte vinovat.” Aşadar, este vorba despre Adam, „care a fost acolo, a aparţinut „comandoului special” al crematoriilor, e vorba despre un om care poartă în sine ceea ce noi nu putem înţelege”. La o altă condesare a colajului documentar se ajunge prin inserţia declaraţiilor celor mai importanţi martori ai acuzării din Procesul Auschwitz-ului ce a avut loc la Frankfurt (1964/65), care se referă mai ales la activitatea dintre 1943 şi 1945 a farmacistului de la Auschwitz, Viktor Capesius. Sunt martori oculari, precum doctoriţa pediatră din Sighişoara Gisela Böhm, apoi Ella Salomon, care a lucrat la farmacia deţinuţilor din Auschwitz, droghistul Jan Sikorski, de la farmacia SS a lagărului şi nenumăraţi alţi foşti deţinuţi, ale căror mărturii întăresc, pe parcursul acţiunii documentare, caracterul veridic al naratorului fictiv Adam.

Ce urmăriţi prin trilogia transilvană? Ce a mai rămas din comunitatea din care faceţi parte?
Imboldul a fost unul extraliterar: anume întrebarea unde se află cauza a acelui „finis saxonie”, apusul istoric al minorităţii mele. Dar şi faptul că s-au amăgit singuri, ca şi cum nu ar avea nicio vină în toate acestea.

Cum sunt prinse ideea de Dumnezeu, de culpabilitate şi căinţă în mesajul şi structura cărţii?
Consolare şi sens există poate în spiritul lui Celan. Aşa Adam citează: „Dacă moartea a milioane de victime trebuie să aibă un sens, atunci trebuie să dăm o şansă speranţei absurde că ar fi avut loc o deschidere a graniţei dintre viaţă şi moarte...fiindcă eram convins că morţii nu pot dispărea aşa, pur şi simplu, şi că există o poartă, la fel ca în reprezentarea hasidică, şi că există într-adevăr acest mormânt de fum, ca o poartă deschisă spre Dumnezeu şi...o cezură istorică enormă, o ruptură milenară în lumea vizibilă.”

Aveţi nostalgia Sighişoarei şi a ţării?
Da, de 40 de ani. În 2005, am înfiinţat la Sighişoara, în casa părintească ce mi-a fost retrocedată, Asociaţia „Dieter Schlesak” (ADS), care are menirea să contribuie la cunoaşterea trecutului şi deja am demarat acest proiect în cele trei ţări ale mele.

Unde este acasă acum pentru dumneavoastră, în România sau în Germania?
Trăiesc şi scriu între trei ţări, limbi şi culturi: România, Germania şi Italia, unde trăiesc acum. Cea mai puternică legătură cu toate amintirile ei adânc înrădăcinate este cu Transilvania şi Bucureştiul, unde am petrecut anii determinanţi ai vieţii mele în vremuri periculoase.

PARCURS

Între ţări, limbi şi culturi

„Trăiesc şi scriu între trei ţări, limbi şi culturi: România, Germania şi Italia, unde trăiesc acum. Cea mai puternică legătură cu toate amintirile adânc înrădăcinate este cu Transilvania şi Bucureştiul, unde am petrecut anii determinanţi ai vieţii mele în vremuri periculoase“, spune Dieter Schlesak, care a plecat din ţară în 1969, stabilindu-se în Germania, apoi în Italia. În afară de „Farmacistul de la Auschwitz“ (traducători Cosmin Dragoste şi Maria Irod), Dieter Schlesak a mai scris cărţile „Există o viaţă după moarte“ (traducător Andrei Zanca) la Paralela 45. „Revolta morţilor“ (traducător Victor Scoradeţ), o carte despre Revoluţia din decembrie şi urmările sale, la Grupul Editorial All. În curs de apariţie este un volum de versuri - „Meleag alb. Ţara nimănui“ - la Ideea Europeană (unde a mai apărut şi o carte a lui Marian Victor Buciu, „Dieter Schlesak“) şi un volum de eseuri despre literatura română, „Martori la limita cunoaşterii“. Lucrează acum la alte două volume de versuri şi la o carte despre „Vlad. Corectarea lui Dracula“. Cosmin Dragoste este unul dintre cei mai apropiaţi traducători ai săi.
"După ce mă întâlneam cu el, îmi tremurau mâinile şi mi le spălam. Groaza nu poate fi reprezentată, nu poate fi redată literar, limbajul literar nu face faţă. Trebuie să vorbească cei care au fost acolo.", Dieter Schlesak, scriitor

Holocaustul – intre amintire si contestare
Milioane de persoane au comemorat, pe 16 aprilie, victimele Holocaustului, ziua fiind marcata de momente de reculegere in amintirea evreilor ucisi in lagarele de exterminare din timpul celui de-al doilea razboi mondial.

In Israel, ceremoniile dedicate zilei Holocaustului au inceput inca de duminica la memorialul Yad Vashem, din Ierusalim, unde zeci de inalti oficiali israelieni, printre care si premierul Ehud Olmert, au participat la eveniment, relateaza AFP.
Seful cabinetului israelian a tinut un discurs in care a condamnat orice forma de rasism, xenofobie si discriminare si i-a criticat pe cei care nu au invatat inca lectia Holocaustului.
„Sunt inca foarte multi oameni in institutii academice care nu au invatat aceasta lectie si ale caror inimi sint pline de ura fata de Israel. Ei neaga dreptul poporului evreu la suveranitate si existenta nationala”, a declarat Olmert.
Pe 16 aprilie, pe intreg teritoriul Israelului a fost tinut un moment de reculegere in memoria celor sase milioane de evrei ucisi in lagarele naziste. Tot in timpul Holocaustului, au fost exterminati peste 85.000 de polonezi, 20.000 de rromi si 12.000 de persoane de alte nationalitati.
Mii de persoane din toata lumea au parcurs pe jos distanta de trei kilometri dintre lagarul de la Auschwitz si cel de la Birkenau, unde erau camerele de gazare si crematoriile.
Dupa vizitarea muzeului infiintat in interiorul fostului lagar, tinerii, insotiti de ministrul israelian al Educatiei, Yuli Tamir, au rostit kaddish, rugaciunea pentru cei morti, pe locul unde odinioara se afla Birkenau - parte a lagarului unde erau instalate crematoriile si camerele de gazare. In fruntea Marsului Supravietuitorilor s-a aflat Rafi Eitan, in virsta de 80 de ani, fost agent secret israelian, cel care l-a capturat, in 1960, pe nazistul Adolf Eichmann.
In ajunul Zilei Holocaustului, o echipa de academicieni din cadrul Institutului pentru Studierea Antisemitismului si Rasismului a publicat un studiu in care prezinta dovezi conform carora actele de violenta impotriva evreilor au luat amploare pe teritoriul statelor europene. Raportul mentioneaza ca numarul incidentelor antisemite a crescut mai ales dupa conflictul de anul trecut din Liban, dintre armata israeliana si gruparea de gherila Hezbollah. In acest sens, numarul actelor antisemite s-a dublat in 2006, fata de anul anterior.
Controverse
Comemorarea Zilei Holocaustului vine in contextul in care Moscova a anuntat ca va reanaliza controversa referitoare la nationalitatea a aproximativ un milion de evrei ucisi in timpul Holocaustului, relateaza Reuters.
"Am avut o intilnire cu ambasadorul Rusiei si mi-a dat speranta ca va fi reluat dialogul pe aceasta tema", a declarat directorul muzeului de la Auschwitz, Piotr Cywinski.
Cywinski a precizat ca ambasadorul rus in Polonia, Vladimir Grinin, este dispus sa revizuiasca nationalitatile victimelor Holocaustului.
"Ambasadorul Grinin a trimis unele propuneri la Moscova si asteptam raspunsul lor", a spus Cywinski.
Istoricii rusi sustin ca jumatate dintre cei sase milioane de evrei ucisi in al II-lea Razboi Mondial erau cetateni ai Uniunii Sovietice.
Muzeul de la Auschwitz contesta aceasta idee, subliniind ca un milion dintre acesti evrei erau cetateni ai Poloniei, Romaniei si ai tarilor baltice, care erau sub sfera URSS doar ca rezultat al acordului din 1939 intre Hitler si Stalin privind impartirea Europei Centrale.
Saptamina trecuta, Rusia a acuzat Polonia ca blocheaza redeschiderea muzeului Holocaustului din motive politice. Muzeul a fost inchis timp de doi ani pentru a fi renovat.
Cywinski si Consiliul International Auschwitz au argumentat ca nu pot deschide muzeul pentru ca denatureaza originea etnica a victimelor.

Planurile de construcţie a lagărului de la Auschwitz, descoperite la Berlin
Planurile de construcţie a lagărului de concentrare nazist de la Auschwitz au fost descoperite într-o locuinţă din Berlin, scrie cotidianul german Bild.

Cele 28 de documente, datând din perioada 1941-1943, aparţin, în mare parte SS-ului, unul dintre ele fiind semnat chiar de liderul acesteia, Heinrich Himmler.

Un document arată planul celebrei clădiri lungi de la intrarea în lagărul de la Birkenau, din complexul de la Auschwitz, undeau avut loc exterminările. Un alt plan reprezintă o cameră de gazare, cu dimensiunile de 11.6 metri pe 11.20 metri. Conform Bild, acest plan a fost conceput de "deţinutul N. 127", la 8 noiembrie 1941, perioadă în care experimentele cu gazul Zyklon B erau în desfăşurare.

Peste un milion de persoane deportate şi-au pierdut viaţa în lagărul de concentrare de la Auschwitz, majoritatea lor fiind evrei.

Mărturii cutremurătoare din lagărele morţii
Doar cinci persoane din Bistriţa-Năsăud mai sunt în viaţă din cele peste 700 care au supravieţuit Holocaustului, iar trei au trecut chiar prin lagărele de la Auschwitz.
Doi dintre aceştia, Elena Pop şi Simion Rozenberg, au participat, ieri, la manifestările organizate de Comunitatea Evreilor din Bistriţa în memoria celor peste 7.000 de copii, femei şi bărbaţi care au fost deportaţi în luna iunie a anului 1944. Aceştia au relatat că evreii din Bistriţa au fost duşi, iniţial, într-un lagăr, la 4 kilometri distanţă de Bistriţa, pe teritoriul actualei staţiuni de cercetare şi producţie pomicolă unde se spunea că va fi pregătit terenul pentru o crescătorie de porci.
"În data de 2 mai 1944 s-a răspândit zvonul că evreii vor fi ridicaţi şi deportaţi. Primarul a dezminţit că ar exista un asemenea plan, dar prefectul a dat ordinul prin care a impus tuturor evreilor să poarte stea galbenă şi să nu părăsească oraşul. S-a mai pus în vedere fiecărui evreu să-şi pregătească un bagaj cu două rânduri de haine, lenjerie de pat şi alte obiecte, în greutate maximă de 50 de kilograme, dar se interzicea, prin acelaşi ordin, să se ia hârtii de valoare, bijuterii şi metale preţioase", a povestit Fredi Deac, preşedintele Comunităţii Evreilor din Bistriţa. Potrivit acestuia, în dimineaţa zilei de 3 mai, echipele organizate au început ridicarea evreilor, inclusiv a celor bolnavi, care au fost duşi în lagărul stabilit pe un teren viran, înconjurat cu sârmă ghimpată. În lagăr nu exista fântână, nici condiţii de preparare a hranei. Pentru pregătirea hranei au fost aduse căzi de baie din casele evreilor, în care aceştia au fost obligaţi să-şi facă mâncarea.
În aceste condiţii, 300 de evrei au murit, fiind înmormântaţi în incinta lagărului, într-o groapă comună.
În 10 mai 1944, comandamentul corpului 9 al armatei maghiare a ordonat prefectului şi primarului oraşului Bistriţa să înceapă acţiunea de deportare a populaţiei evreieşti din lagăre în Germania.
Din lagărul din Bistriţa s-a făcut deportarea în două tranşe. În prima rundă au plecat peste 3.100 de persoane, iar în 6 iunie s-a făcut a doua de-portare, cu un număr de 2875 de persoane, a spus Fredi Deac.
Elena Pop, fostă Muller, decana de vârstă a evreilor deportaţi, care a supravieţuit Holocaustului, a declarat că experienţa pe care a trăit-o a fost traumatizantă. "Drumul din Năsăud până la locul lagărului l-am făcut cu carele cu boi, aşa cum au fost transportaţi toţi evreii de pe Someş, din Sălăuţa şi din celelalte localităţi ale judeţului. Numai aici, la Bistriţa, ne-am adunat 6.300 de persoane. Am fost ţinuţi în ţarcuri cu sârmă ghimpată, păzite de santinele, pînă la 6 iunie 1944. Eu am făcut parte din cel de-al doilea transport spre crematoriile de la Auschwitz. Tratamentul a fost mai degradant decât cel pentru animale. Mulţi am avut o speranţă şi eu am cutezat să mi-o păstrez", a relatat Elena Pop. Ea a spus că bătăile, înfometarea şi bolile netratate au dus la moartea a 300 de evrei. Aceştia au un mormânt, însă cei gazaţi nu.
"Mi-a fost imposibil să ac-cept că, din cei peste 6.000 de evrei care am fost deportaţi, şansa supravieţuirii ne-a mai surâs doar la vreo 700. Mă număr şi eu printrei cei norocoşi", a declarat Elena Pop.
Femeia, care avea atunci 23 de ani, a povestit că a reuşit să evadeze ascunzându-se în fân. Timp de două săptămâni, ea a stat fără mâncare, dar a crezut tot timpul că va scăpa cu viaţă. Acum, trăieşte dintr-o pensie de 500 de lei şi primeşte o indemnizaţie din partea statului german în valoare de 130 de euro.
Un alt supravieţuitor, Simion Rozenberg, a relatat că, la momentul deportării, avea doar 13 ani. A văzut cu ochii lui cum i-au fost arşi părinţii în crematoriu. Timpul petrecut în lagăre şi munca silnică pe care a prestat-o în mină i-au degradat mult starea de sănătate. A reuşit să scape având doar 25 de kilograme.
http://www.azi.ro/actual.htm

Şi prima dată, şi a doua oară, primul bloc în care am intrat a fost acela „dedicat” memoriei ţiganilor exterminaţi la Auschwitz. Auschwitz I este un loc muzeificat. Majoritatea spaţiilor (fără excepţie, teribile) sunt cosmetizate; mai precis, sunt aranjate în aşa fel încât accentele să nu cadă numai pe tragedia unui popor. E un muzeu al ororii internaţionalizat, din care nu au fost şterse încă toate urmele deceniilor de propagandă (şi, cumva, de proprietate) comunistă. Modalitatea în care sunt formulate anumite texte, simbolizarea excesivă a unor spaţii şi, simultan, discreţia în care sunt plasate altele, fac să se întrevadă încă poate nu cea mai adecvată cu putinţă structurare muzeistică. Cu toate acestea, impresia cu care rămâi după ce ai ieşit de la Auschwitz (încă o dată: „a ieşi” e un fel de a spune) este copleşitoare. Pe de altă parte, aportul tehnologiei moderne la semantica loculuui măreşte emoţia vizitatorului. În primul pavilion (bloc) în care am intrat (în paranteză fie spus: fiecare bloc este, în sine, un muzeu) există plantat într-un trunchi de copac şlefuit un mic televizor la care rulează, preţ de aproximativ 5 minute, un filmuleţ cu un grup de copii jucându-se, maturizaţi înainte de vreme, imediat după eliberare. De fiecare dată când am fost în acel pavilion am văzut nu puţini vizitatori oprindu-se în faţa micului ecran şi ştergându-şi pe furiş lacrimile.

În decembrie, toţi cei care am mers cu ghidul care ne vorbeşte în engleză (o doamnă cam înţepată care lasă mai mult impresia că ne predă semnificaţii, decât că ne îndrumă) a trebuit să purtam lipit de haină un mic abţibild galben. Ni l-am lipit, însă, pentru că ningea foarte tare, majoritatea dintre noi l-am ţinut până la urmă în palmă; eu mi l-am pus în vârful degetului mare, ca pe un plasture. Când ne aflăm în celebrul bloc 11 (acolo unde există camerele de gazare), afară se înteţeşte ninsoarea. Văd, alternativ, cea mai mare ninsoare din viaţa mea (în câteva minute, pe jos, se face un strat incredibil de gros) şi, în capătul culoarului de la demisol, într-una dintre camerele de gazare, scrijelit pe perete (ni se spune că, de către un prizonier în timp ce murea), chipul Fecioarei Maria cu pruncul Isus în braţe. Ghidul nostru tace. În sfârşit, tace şi pare mai uman. Japonezii grupului duc din nou camera de luat vederi pe umeri; filmează tot. Pe coridor răsună pentru câteva minute doar pleosnetul bocancilor înzăpeziţi. În mai, în tren, controlorul, aflând de pe bilete că mergem către Auschwitz, ne face cunoştinţă cu încă un japonez. Are o geantă mică pe umeri. Când intrăm pe poarta muzeului, o deschide, scoate o cameră de luat vederi şi începe să filmeze. Se pierde în mulţime, dar mai apoi, ne mai intersectăm de câteva ori. Ultima oară, când cobora scările care duc spre demisolul blocului 11; filma. De altfel, din cei câţiva zeci de asiatici pe care i-am întâlnit acolo, doar două fete nu filmau; îşi cumpăraseră aparate foto de unică folosinţă şi, din când în când, făceau poze. În decembrie, când am ieşit pe poartă, mergând către gară, am observat că zăpada începea să se topească. Noroi.

În stânga, spre marginea lagărului, nebăgat în seamă de vizitatori, cârligul înfricoşător în care erau atârnaţi deţinuţii pedepsiţi. La douăzeci de metrii mai încolo, jumătate sub pământ, ca un buncăr, crematoriul. La intrarea acestuia, o placă de marmură pe care sunt încrustate cuvinte prin care vizitatorii sunt rugaţi să păstreze tăcerea când intră acolo. Lângă ea, lumânarile albe care ard tot timpul. Şi cuptoare – reci, desfăcute şi înfricoşătoare. Puţini dintre cei care intră în burta crematoriului atunci când intru şi eu se abţin să nu pună mâna pe fierul cuptoarelor. Japonezii filmează tot; câţiva tineri, exuberanţi, încercuiesc un cuptor şi, zâmbitori, îşi fac poze unii altora. În mai, lângă mine, un domn de vârstă mijlocie verfică, cu aer priceput şi încântat, soliditatea maşinăriilor. Şi apoi, în engleză, începe să în explice doamnei care îl însoţeşte, cum funcţionau acestea. În spatele crematoriului, într-unul din colţurile lagărului, impunătoare, o casă. Casa în care au locuit comandanţii lagărului. Primul dintre ei, îşi adusese cu el soţia şi copiii. Din când în când, se spune, organiza petreceri. Lângă gardul care împrejmuieşte casa în care au locuit comandanţii lagărului, câteva blocuri în care nu poţi să intri. În mai, trecând pe lângă ele, am auzit zgomot de cratiţe, râsete voioase şi am simţit în nări mirosul plăcut de mâncare bună. Vreau să fumez o ţigară. O fumez şi nu o arunc din mână până când tutunul aprins nu îmi arde degetele.

Pe aleea principală, în dreapta, în faţa bucătăriei pentru prizonieri, renovată, spânzurătoarea. Între blocul 10 şi 11, renovat, zidul în faţa căruia se făceau execuţiile – în mai, era acoperit cu flori proaspete. În capătul celălalt al lagărului, la câţiva metrii de şosea, şinele de cale ferată. Mii de fotografii; femei cu copii în braţe, în faţa puştilor; bărbaţi cu mâinile legate la spate, lângă gropi, cu ţeava pistolului în ceafă; fetiţe cu penisuri implantate în urma experimentelor medicale coordonate de Josef Mengele, Johann Paul Kremer, Eduard Wirths şi Carl Clauberg…

În blocul dedicat Italiei, în decembrie, fără ghid, m-am speriat. Era întuneric şi încă nu aflasem că la intrare sunt două butoane de la care se poate aprinde sau stinge lumina. Uşa era întredeschisă; înauntru nu era nimeni. Am deschis uşa până la perete şi am intrat. În dreapta, cum intri, la parter, suspendat cam jumătate de metru deasupra cimentului, începe un fel de podeţ din lemn. Am început să merg şi, când podeţul s-a curbat spre stânga, am observat că nu mai era nici măcar o geană de lumină cu mine. Am continuat să merg, cu teamă şi din ce în ce mai repede şi, după vreo zece metri de la cotitură, m-amizbit puternic cu tot corpul de un perete rece şi imens. Am luat-o la fugă înapoi, speriat. În blocul vecin, într-o fotografie, este o şină de cale ferată care se ridică de la pământ către cer şi care se frânge în aer. În mai, cu Masha, când am intrat în blocul Italiei, am stins intenţionat lumina. Dă-mi mâna! M-am speriat din nou.

În blocul Olandei, undeva, la etajul unu, este o cameră impecabil aranjată: cu tacâmuri pe masă, cu pian în colţ, cu flori în vază, cu pat frumos împodobit. Poţi să treci pe lângă ea fără să o bagi în seamă. Îi înţelegi rostul dacă observi plăcuţa dintr-un colţ de pe care eşti atenţionat că e bine să îşi aminteşti că aşa ceva nu a existat acolo. În decembrie, nici nu am remarcat acea cameră, deşi ştiu sigur că am trecut pe lângă ea.

În blocul închinat Israelului, între parter şi etajul unu, există o construcţie ca un labirint. E întuneric complet, iar pe aleea care urcă şi coboară şerpuind, nu încape decât trupul unui singur om. Dă-mi mâna. / Dă-mi şi tu mâna. Japonezii filmează tot.

În alt pavilion, din care nu ai cum să ieşi altfel decât bulversat: în spatele pereţilor de sticlă, zeci de hăinuţe şi ghetuţe pentru copii; în spatele pereţilor de sticlă, ste de geamantane aruncate unul peste altul al celor care nu au mai ieşit niciodată de la Auschwitz; în spatele pereţilor de sticlă, sute de ochelari bărbăteşti, unii intacţi, alţii, cu sticla spartă sau doar crăpată; în spatele pereţilor de sticlă, mii de periuţe de dinţi tocite, mii de pantofi peste care s-a pus praful; în spetele pereţilor de sticlă, 2,7 tone de păr de femeie. Vreau să ieşim de aici îmi spune. Şi eu. / Mai vrei să mergem şi la Birkenau? / Vreau să ne întoarcem în Cracovia…

Ieşim. Cum ieşi, în stânga, lângă gardul de sârmă ghimpată, locul în care cânta orchestra. În faţă, deasupra porţii, intactă, inscripţia: Arbeit macht frei. Munca te face liber.

Apoi, te duci către gară. La jumătatea drumului, te mai opreşti încă o dată, te aşezi pe o bancă de la marginea drumului şi fumezi ultima ţigară din pachet. Şi, poate că îţi aminteşti: în decembrie, cum ai vrut să intri mai întâi în cazarma militară de lângă muzeu, crezând că acolo e Auschwitz; în mai, despre bătrânul polonez care, zâmbind, te-a îndrumat cu mâna, ca să fi sigur că nu vei greşi drumul; în mai, întrebându-te cum poate cineva să locuiască toată viaţa în acel sat şi negăsind un răspuns suficient; în decembrie, cum ţi-ai promis că nu vei mai reveni niciodată acolo; în mai, cum ţi-ai amintit că drumul către gară şi, mai ales, de la gară l-ai dus cu tine tot timpul după ce l-ai făcut pentru prima dată în decembrie; în decembrie, zăpada de pe trotuar şi noroiul pe care îl făcea, topindu-se; în mai, verdeaţa de pe marginea drumului şi amintirea soldatului de la cazarmă care ţi-a făcut semn să nu te apropii prea mult de unitatea sa. În fine, în gară: în decembrie, frigul şi nerăbdarea de a te sui în tren ca să pleci de acolo; în mai, îngheţata, gulaşul şi muzica house care răsuna şi în stradă de la o terasă din apropiere.

Nu numai acestea, desigur. Să nu stai mult acolo; nu e un loc unde să stai.

Apoi: trenul care nu te duce direct la Cracovia, în mai; la Treblinka trebuie să schimbi; Treblinka nu este doar o gară mica, la fel ca oricare alta; liniştea; maşina care te stropeşte lângă Piast Dom şi care te trezeşte parcă; căprioara; de ce?; de ce copiii?; de ce?; cum ţi-ai cumpărat pantofi în iunie fără să te uiţi la talpa lor pe care vei observa mai târziu că scrie Quo vadis? (serios); de ce?; de ce plângi, Masha?; dar tu?.

Încă o dată: pare patetic; în realitate, este doar adevărat. Restul este în mine; e şi mai greu de povestit.

http://www.geocities.com/comunitatea_romina/patrasconiuc_auschwitz.htm