AM SUPRAVIETUIT!!!!!

http://www.ziare.com/weekend/stiri-timp-liber/am-supravietuit-amintirile-unei-foste-detinute-de-la-auschwitz-1393352

Românca ce a supraviețuit camerei de gazare de la Auschwitz pentru că naziștii au rămas fără gaz, va împlini în curând 101 ani

O româncă de origine evreiască, ce a scăpat de camerele de gazare de la Auschwitz, se pregătește pentru a-și sărbători ziua de naștere, informează Daily Mail.

Auschwitz Inmate Who Survived When Gas Ran Out Turns 101
Foto: www.dailymail.co.uk

Klara Markus, în vârstă de 100 de ani, din Sighetu Marmației, Maramureș, a supraviețuit Holocaustului, deși a trecut prin trei lagăre de concentrare până la terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial.

Deși a fost închisă la Dachau și Ravensbruck înainte de a fi trimisă la Auschwitz, Klara Markus a supraviețuit lagărului morții din Polonia, deoarece naziștii rămas fără gaz.

Pe numele său de fată Schongut, Klara s-a născut de Revelion, pe 31 decembrie 1913, în Carei, județul Satu Mare.

În august 1942, a fost deportată într-un ghetou evreiesc din Budapesta, Ungaria, unde a început să lucreze  într-o fabrică de umbrele.

“Mama și surorile mele mai mari au fost duse direct la Auschwitz. De atunci nu le-am văzut niciodată”, declara Klara Markus pentru ziarul Adevărul în 2010 .

“Când i-am întrebat despre ele, membrii SS au răspuns scurt:” Poate că ar trebui să le cauți în fum sau prin cenușă!”, iar apoi au râs.”

Klara Markus, împreună cu cei doi copii ai săi, a rămas în Budapesta pentru încă doi ani înainte ca naziștii să trimită evreii rămași în oraș spre lagărele de concentrare.

După o călătorie care a durat o lună, Klara Markus ajuns la Dachau la 20 octombrie 1944, iar o săptămână mai târziu, a fost trimisă în lagărul de concentrare pentru femei Ravensbruck, înainte de a fi transportată la Auschwitz.

“Am trecut prin toate lagărele de pe teritoriul german. Condițiile au fost aceleași peste tot. Adormeam cu lacrimi în ochi, îmi era dor de mama mea, de surorile mele. M-am obișnuit cu foamea, dar nu și cu durerea din sufletul meu. În fiecare zi eram umiliți, torturați, eram înconjurată de moarte și de multă murdărie, în special cea a criminalilor sufletelor noastre”, declara în același interviu din 2010.

Cu puțin timp înainte ca lagărul de la Auschwitz să fie evacuat și ulterior eliberat, în ianuarie 1945,  Klara Markus, în vârstă de 30 de ani și cântărind în jur de 32 de kg, a fost trimisă în camerele de gazare.

“Am fost aleasă de gardieni spre sfârșitul zilei, împreună cu un grup mare de femei și am fost pregătită pentru camera de gazare. Dar când ne-au dus în interior și au vrut să pornească gazul, și-au dat seama că acesta s-a terminat. Unul dintre paznici a glumit, spunând că a fost ziua noastră norocoasă pentru că deja omorâseră atât de mulți oameni încât pentru noi nu a mai rămas gaz. Dumnezeu m-a vegheat în acea zi.”

Klara Markus reușit să scape din captivitate în mod miraculos și a spus că evadarea sa a făcut-o să realizeze că nu avea  nimic de pierdut și astfel a reușit să scape de la Auschwitz.

A revenit în România, unde a aflat că întreaga sa familie a murit în timpul războiului, dar a reușit să își refacă viața după ce l-a cunoscut pe soțul său, dr. Andrei Markus.

Pentru a-i celebra ziua de naștere, un reprezentant al guvernului, prefectul județului Maramureș. Anton Rohian, i-a făcut o vizită acasă, spunându-i: “V-am adus un buchet de flori, o sticlă de șampanie și o diplomă de excelență și doresc să vă mulțumesc pentru că v-ați întors în Maramures, după toate câte vi s-au întâmplat. Este important să nu uităm ce s-a întâmplat în trecut.”

Auschwitz Inmate Who Survived When Gas Ran Out Turns 101
Foto: www.dailymail.co.uk

Sarutând drapelul românesc, doamna Klara Markus a declarat: “Am avut parte de experiențe teribile în viața mea, dar acesta este un moment minunat!”

Alice Diana Boboc

http://stirileprotv.ro/stiri/sport/iubirea-pentru-familie-l-a-ajutat-sa-supravietuiasca-holocaustului-povestea-de-oscar-descoperita-dupa-66-de-ani.html

Milioane de oameni au murit din cauza Holocaustului. Alte milioane au pierdut pe cineva drag, iar unele familii au disparut cu totul, definitiv. Povestea unuia dintre supravietuitori impleteste drama cu victoria intr-o lume absurda.

Erno Egri Erbstein este eroul despre care vorbim astazi. Evreu de origine maghiara, el a luptat si a castigat batalia impotriva nazistilor: fotbalul, pasiunea care ii guverna viata, l-a facut sa reziste si sa LE reziste. Pana la capat. "Finalul" sau s-a petrecut intr-o alta tragedie - accidentul de la Superga.

Dominic Bliss, un scriitor britanic, povesteste ca a inceput cercetarile despre Erno Egri Erbstein in mod cu totul intamplator: vrand sa afle mai multe despre accidentul aviatic de la Superga, din mai '49, cand avionul echipei Torino s-a prabusit.

Toti pasagerii au murit si cu ei a disparut una dintre primele mari echipe de fotbal din Europa. Erno Egri Erbstein era antrenorul formatiei italiene, iar cercetarea lui Bliss a scos la iveala tot mai multe informatii care, puse cap la cap, au depasit proportiile unui articol si s-au transformat intr-o carte: "Triumful si Tragedia pionierului uitat din fotbal".

 

 
POVESTEA DE OSCAR

Erno Egri Erbstein s-a nascut in 1898, la Nagyvarad, Austro-Ungaria. Cariera lui a inceput la Budapesti Ak, in 1915, apoi a trecut pe la U.S. Fiumana, Vicenza, pentru ca din 1926 sa treaca oceanul, la Brooklyn Wanderers. In '28 s-a retras din fotbal, la fix 30 de ani. Apoi a revenit in Europa, din postura de antrenor, pentru marea sa dragoste - fotbalul italian.



Bari a fost prima lui echipa antrenata, apoi Nocerina, Cagliari, din '32 revenind la Bari. 5 ani a stat pe banca celor de la Lucchese, pana in 1938, apoi a antrenat un an la Torino.
Al Doilea Razboi Mondial a pus pauza pentru tot ce visa maghiarul, asa ca din 1939 pana in 1946, Erbstein a facut o pauza fortata, pana sa revina tot la Torino. Ultimii trei ani au fost si cei mai frumosi: Torino, unde era director tehnic, cucerea trei titluri in Serie A, la rand. In '49, totul avea sa se sfarseasca la Superga.

Afectat de masurile antisemite ale lui Mussolini, Erno Egri Erbstein pleaca in Ungaria, la finalul lui '38. "Solutia finala" dictata de nazisti face Unagaria lui '44 un loc de nelocuit pentru el. Afacerea pe care o pornise alaturi de fratele sau, imediat dupa ce a revenit la Budapesta, este inchisa. Zilnic, din Ungaria plecau aproximativ 12.000 de oameni catre lagarele de exterminare. Din octombrie 1944, peste 400.000 de persoane din Ungaria au plecat spre locuri atroce, cum este Auschwitz.

Erbstein avea deja o sotie si doua fete, motiv pentru care a inceput sa se teama pentru viata lui, mai mult decat oricand: traia sub o presiune imensa si intensa, ascunzandu-si familia pe unde putea in Budapesta.

Aici intervine Vaticanul, care incearca sa salveze evreii maghiari dandu-le de munca intr-o fabrica de uniforme militare.

SANSA UNEI "PETRECERI"

"Au intrat peste noi, peste un grup de femei care lucram in fabrica. Apoi ne-au bagat intr-o camera si ne-au cerut sa predam cheile de la camere, unde aveam toate lucrurile dragi, toate obiectele de pret pe care le luasem cand am plecat din casele noastre", isi aminteste una dintre fiicele lui Erbstein, Susanna, in cartea lui Dominic Bliss.

Tatal sau avea o avere considerabila, obtinuta ca jucator, apoi ca antrenor de fotbal. Si multi prieteni. Ajuns singur in lagarul de munca fortata, separat de familie, isi intalneste un superior din vremea in care servea Armata Habsburgica, in urma cu 30 de ani. Acesta ii facilita accesul la telefonul fix, de unde isi suna sotia si fetele. Intr-o zi, sub amenintarea armei, Susanna isi suna tatal si-l cheama la "o petrecere" tinuta la fabrica unde lucra alaturi de sora si de mama sa.

Era un plan pus la cale de nazisti ca sa-l captureze si pe capul familiei. Erno Egri Erbstein iese din lagarul de munca, cu ajutorul pritenului sau si o suna pe profesoara de balet a fiicei sale, Valeria Dienes, o figura cunoscuta in Ungaria, care avea legaturi cu reprezentantii Vaticanului la Budapesta.

Trimisul Papei de la Roma in Ungaria, Angelo Rotta era omul care orchestra ajutorul oferit de Vatican evreilor maghiari; el o cunostea pe Susanna din vremea in care ii fusese ghid in capitala Ungariei si ii facuse o buna impresie. El merge la Guvernul maghiar, unde avertizeaza ca un atac al nazistilor impotriva evreilor protejati de Vatican va avea urmari grave - intimidarea functioneaza.

Adjunctul lui Rotta, Gennaro Verolino e trimis cu o masina la fabrica unde Susanna era retinuta de nazisti avand la el un ordin scris de un inalt oficial guvernamental care spunea ca femeile trebuie eliberate. 70 au scapat in acea noapte de la o moarte previzibila.

 

FUGA DIN INFERN

Norocul familiei Erbstein a contat din nou: oficialii maghiari decretasera ca trecutul curat al sotului unei femei primeaza in fata originilor evreiesti ale sotiei sale. Sora lui Jolan, sotia antrenorului de fotbal, era casatorita la Pesta cu un catolic, deci se puteau ascunde acolo.

"Nu aveam documente, nu aveam niciun act. Asa ca ne-am temut teribil pentru viata noastra in drum spre casa matusii noastre: oricand puteam fi legitimate de nazisti si ucise. Pe loc", isi aminteste Susanna.

Intre timp, tatal ei revine in lagarul de munca fortata si planuieste sa evadeze alaturi de alti patru prizonieri, intre care si Bela Guttmann, cel care avea sa scrie istorie antrenand Benfica in anii '60. Cei cinci sar din trenul care ii ducea spre Germania, intr-o noapte, fara ca nimeni sa-si dea seama. Ascuns, Erno Egri Erbstein ajunge intr-un adapost din capitala mahiara, unde ramane pana la finalul Razboiului, pret de alte cateva luni. La cateva zile distanta face rost de documente false, pentru el si pentru sotia si fiicele sale, care le permit sa-si ascunda originile evreiesti.

O alta sansa pentru familia lui Erbstein este si Guvernul Suediei, care proteja evrei la Budapesta gazduindu-i in case ce apartineau Ambasadei sale din Ungaria. Era deja decembrie 1944, cand Raoul Wallenberg, Ambasadorul suedez de la Budapesta a ajutat sa scape de la exterminare mii de evrei aflati pe pamant maghiar. Printre ei si cei patru Erbstein, care se reunesc abia la finalul Holocaustului, similar cu cel al Razboiului.

Asa a scapat de la moarte familia Erbstein, care imediat dupa Razboi avea sa revina la Torino. Erno relua munca inceputa la formatia de care se despartise pentru siguranta sa si a celor dragi, cand se intorsese la Budapesta, inainte de inceperea luptelor.

 

FINALUL

Erbstein castiga trofee in Italia, alaturi de Torino, iar echipa devenise una dintre cele mai bune din Europa. Avea lumea la picioare, locuia alaturi de familia sa pe pamant italian si incerca sa uite teroarea prin care trecuse in anii razboiului. Era un om demn, recunoscut si apreciat. O persoana instarita, pe care pasiunea pentru fotbal o facuse sa mearga mai departe. Numai ca soarta avea sa ii dea o noua lovitura - decisiva.

Pe 4 mai 1949, intreaga echipa a lui Torino revenea cu un avion de mici dimensiuni de la Lisabona, acolo unde jucase un amical in compania Benficai. Din cauza conditiilor meteo nefavorabile, pilotul a fost nevoit sa zboare la joasa altitudine, insa mult prea aproape de sol. Aeronava s-a izbit de dealul de la Superga: acolo si-au pierdut viata toti pasagerii - 18 jucatori, plus intreg staff-ul echipei, intre care si Erno Egri Erbstein.

"Am incercat sa fac si o munca de detectiv, care mi-a iesit, pana la urma. Am lucrat mult, am vrut sa aflu detaliile ascunse din viata lui Erno Egri Erbstein. Nu ma asteptam sa gasesc un material de asemenea dimensiuni, o poveste dramatica care nu a fost spusa niciodata. Se poate ca lumea sa fi uitat de Erbstein si pentru ca echipele pe care le-a antrenat nu sunt in lumina reflectoarelor in zilele noastre si nu au milioane de fani. Sper ca imaginea lui sa ramana acolo unde trebuie - in istorie", spune britanicul Dominic Bliss.

O poveste fara "happy-end", o demonstratie de forta mentala si noroc intr-o lume absurda pentru milioane de oameni nevinovati. Astazi, drama Holocaustului ramane un subiect sensibil, iar povestile individuale dezvaluie tragedii inimaginabile. Tot astazi, suporterii lui Torino, un club renascut in ultimii ani isi amintesc la fiecare 4 mai de tragedia de la Superga, de fiecare dintre oamenii din teren si de fiecare membru al staff-ului care au pierit in '49.

Erno Egri Erbstein este un nume care trebuie sa ramana in istoria din spatele celui mai iubit sport din lume. Fara confetii, fara scandari, fara lacrimi. Erno Egri Erbstein si-a dedicat viata fotbalului, cel care i-a dat si i-a luat totul. Inclusiv viata.

Îmbarcat la 15 ani în „trenurile morţii”, Vasile Szekely a trecut prin lagărele Auschwitz, Buchenwald şi Bochum. Apoi a reuşit să devină unul din cei mai
Clujeanul Vasile Szekely a supravieţuit lagărelor de la Auschwitz - Birkenau, Buchenwald şi Bochum - şi a reuşit, după război, să termine un institut din Leningrad şi să devină unul din cei mai respectaţi ingineri de căi ferate din ţară. La 86 de ani, a primit Ordinul Naţional "Serviciul Credincios"

Vasile Szekely a adunat în 86 de ani de viaţă un sac de amintiri, unele care îl mai dor şi care i-au săpat urme adânci pe chip. Retrăieşte cu greutate calvarul celui de-al doilea Război Mondial, iar lacrimile îi umezesc ochii când îşi aminteşte ce a îndurat. Este, însă, mândru că a supravieţuit şi că a reuşit să aibă o viaţă împlinită, la care nu mai spera atunci.
”Nu am vrut să port în piept steaua galbenă”



La doar 15 ani, în primăvara anului 1944, Vasile Szekely a fost îmbarcat în ”trenurile morţii” şi dus în lagărul de la Auschwitz - Birkenau, apoi la Buchenwald şi Bochum. Mai bine de un an nu a mai avut nume, nu a mai fost un om, ci a fost un simplu număr.
Născut în Cluj-Napoca, a copilărit în cartierul Gheorgheni, într-o cameră şi o bucătărie, luate cu chirie, alături de părinţii săi şi de fratele mai mare cu şapte ani, Emerich. În 1944, era elev la un liceu evreiesc din oraş şi nu se gândea să îşi continue studiile, deoarece provenea dintr-o familie săracă, ci să îşi găsească o meserie. Fratele său lucra, deja, de la 13 ani, ca ucenic lăcătuş mecanic într-o fabrică de încălţăminte.
”În 1944, au venit vremuri grele, iar noi, evreii, eram obligaţi să purtăm în piept steaua galbenă. Eu eram un adolescent mai rebel, aveam 15 ani, şi nu am vrut să port steaua galbenă, nici eu, nici fratele meu. Îmi amintesc cum am ieşit în oraş cu prietenii din cartier, cu fraţii Brumariu, cu fraţii Pataky, cu care ne jucam fotbal şi care ne-au încurajat să nu purtăm steaua galbenă în piept. Într-o zi, era prin aprilie, când am venit acasă am văzut un camion în care erau părinţii mei, într-un transport spre ghetto. Cu fratele meu am vrut să mergem şi noi alături de ei, dar ne-au făcut cu mâna să nu ne apropiem. A fost ziua în care i-am văzut ultima dată”, îşi aminteşte Szekely.
Împreună cu fratele său, a vrut să intre în casă, dar aceasta era sigilată, astfel că au dormit o noapte în pridvorul proprietăresei. Neavând unde să locuiască, s-au gândit să plece la Baia Mare, unde fratele său lucrase mai demult. Acolo li s-a spus că puteau munci, alături de alţi evrei care aveau pe mână o banderolă galbenă.
”Noi iarăşi nu am vrut să purtăm nici acea banderolă. Era şi acolo un ghetou unde am intrat, iar de acolo ne-au dus cu trenul la Auschwitz - Birkenau, în vagoane de animale, unde eram înghesuiţi şi aveam un singur bidon unde să ne facem nevoile”, povesteşte clujeanul.
La sosire, au avut noroc şi nu au fost selectaţi direct pentru camera de gazare, ci au fost duşi într-o baracă unde au stat în condiţii inumane.
”Ne-au tuns, ne-au dezinfectat şi apoi ne-au dat hainele vărgate şi un număr. Din acel moment, nu mai eram un om, ci un număr. De mâncat, nu ne-au dat în prima zi şi, deodată, a venit un deţinut mai vechi, care a aruncat în mulţime o bucăţică de hârtie. Eu, fiind mai sportiv, am fost primul care a înhăţat-o, şi am fost bucuros pentru că aveam ce mânca şi că am reuşit să o împart cu fratele meu. Abia a treia zi ne-au dat o supă de buruieni pe care am mâncat-o, bineînţeles, pentru că ne era foame”, a spus Szekeley.
Deţinuţii mai vechi le-au atras atenţia că va urma o selecţie şi i-au sfătuit să declare că au o meserie, pentru a putea lucra şi a nu fi trimişi la gazare.
”Emerich avea o meserie şi am spus şi eu că sunt reparator de biciclete. Dar nemţii ne-au spus că vor verifica dacă ştim meserie şi cei care au minţit vor fi trimişi la gazare, iar eu m-am speriat şi am ieşit dintre ei şi m-am întors în baracă. Fratele meu a plecat la muncă şi nu l-am mai reîntâlnit decât peste câteva luni. A doua oară când s-a făcut selecţia, am spus, din nou, că repar biciclete şi, astfel, am plecat la muncă, şi m-au dus în lagărul de la Buchenwald. Eram singur - singurel, la 15 ani, fără nimeni cunoscut alături”, şi-a amintit Vasile Szekely.
De la Buchenwald a fost dus mai departe, în lagărul de la Bochum, unde a lucrat, câteva luni, la construirea unor barăci din beton, împreună cu alţi trei clujeni, el fiind cel mai mic. După bombardarea lagărului, deţinuţii au fost evacuaţi înapoi la Buchenwald, unde a nimerit într-un grup de deţinuţi politici, iar cu ajutorul acestora a reuşit să îşi revadă fratele.
”Nu l-am mai recunoscut. Eu mai crescusem, dar el slăbise foarte mult. Lucrase la Auschwitz într-un atelier pentru cei din SS, făcea jucării pentru copiii lor. Şi acolo a obervat-o pe mama, între alte femei ce munceau, care i-a spus că tata a fost trimis în camera de gazare chiar în prima zi la sosirea în lagăr. El a ajuns la Buchenwald transportat cu trenul timp de o săptămână în vagoane descoperite, fără să primească mâncare şi astfel a slăbit, încât arăta mai copil ca mine”, povesteşte clujeanul.
Fraţii Szekely au fost duşi, ulterior, în lagărul de copii, iar în 11 aprilie 1945 au trăit bucuria eliberării lagărului Buchenwald de către armata americană. Americanii au vrut să îi înroleze în armata lor, promiţându-le că vor avea un viitor asigurat, dar cei doi clujeni au refuzat şi s-au întors acasă, în Cluj-Napoca. Trecuse peste un an de când fuseseră duşi spre Auschwitz - Birkenau.
Inginer în exploatarea căilor ferate, şcolit la Leningrad
După război, la insistenţele fratelui său, Vasile Szekely şi-a continuat studiile, a absolvit Liceul unitarian din Cluj-Napoca şi a dat examen la Institutul de Mecanică, fiind admis. La sfârşitul anului I a fost propus să meargă la studii în străinătate, la Institutul de Sport din Moscova, după care a făcut un schimb cu un alt student şi a fost repartizat la Institutul de Căi Ferate din Leningrad, oraş unde fratele său studia la Institutul Politehnic. Ulterior, acesta a devenit profesor universitar la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca.
”Eu am absolvit în 1954 cu diplomă de inginer în exploatarea căilor ferate şi am fost repartizat la Regionala CFR Cluj. Mi-am făcut stagiatura un an, trecând prin toate funcţiile, începând de la telegrafist, acar, impiegat de mişcare, dând examene peste examene, iar apoi am fost repartizat la Staţia Dej Triaj. Şeful Regionalei nu a vrut să mă aducă la Cluj, ci mi-a spus să rămân la Dej, să învăţ meserie şi să câştig experienţă, iar aici am stat trei ani”, a spus Szekely.
Acesta a fost mutat, ulterior, la Regionala CFR Cluj şi a avansat în ierarhie, ocupând funcţii de şef birou tehnico-economic, şef serviciu, până la şef Divizie Comercial, având peste 5.000 de oameni în subordine din şapte judeţe şi răspunzând de toate trenurile de călători, de agenţiile de voiaj şi de şefii de gară. Ziua sa de lucru începea la ora 7.00 şi se încheia seara, după ora 20.00. De-a lungul carierei, pentru că ştia şi mai multe limbi străine - maghiară, rusă, germană - a fost trimis să reprezinte România la diverse foruri internaţionale ale feroviarilor, inclusiv la Oslo, în Norvegia.
”Începând din 1958, am reprezentat Regionala CFR Cluj în diferite comisii internaţionale în care se făceau protocoale între diferite regionale din ţările limitrofe, Ungaria sau URSS. Când am făcut un protocol între Regionala Cluj şi Regionala Lvov, era un rus şef care mi-a cerut să ne retragem într-o cameră unde să încheiem noi protocolul. Şi a întrebat dacă avem nevoie de traducător, iar eu i-am răspuns că nu, pentru că vorbesc limba rusă, deoarece am absolvit Institutul de Căi Ferate din Leningrad. Şi el mi-a spus că a absolvit acelaşi institut, astfel că mi-a spus să trec în protocol tot ce doresc, că el va accepta. În timp, am reuşit să devenim parteneri egali cu căile ferate sovietice, iar în Staţia CFR Someşeni din Cluj-Napoca am introdus o tehnologie modernă, un terminal de transcontainere unde se lucra ziua şi noaptea”, a subliniat Vasile Szekely.
Acesta a ieşit la pensie în 1990, dar a mai lucrat la o companie feroviară privată până a împlinit vârsta de 80 de ani. În 1966, a vizitat, alături de soţia sa, lagărul de la Auschwitz - Birkenau, iar la aniversarea a 60 de ani de la eliberarea lagărului Buchenwald a fost prezent la ceremonii. Acum se pregăteşte să participe, în 11 aprilie, la aniversarea de 70 de ani.
În luna ianuarie, preşedintele Klaus Iohannis i-a conferit lui Vasile Szekely Ordinul Naţional "Serviciul Credincios” în grad de Cavaler, ”în semn de profund respect pentru suferinţele îndurate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în lagărele de concentrare de la Auschwitz-Birkenau, dorind a păstra vie memoria Holocaustului - o tragedie pe care omenirea nu trebuie să o mai cunoască”.
Decoraţia şi brevetul i-au fost înmânate joi, în cadrul unei ceremonii care a avut loc la Prefectura Cluj şi la care a fost prezent şi preşedintele Federaţiei Comunităţi Evreieşti Cluj, Robert Schwartz.
”Sunt onorat şi le mulţumesc celor care mi-au oferit această distincţie. Acum simt că aceasta e un medicament care îmi cicatrizează această adâncă durere, care m-a făcut şi m-a întărit să lupt cu toate forţele rele, să lupt contra manifestărilor xenofobe, rasiale şi să îmi doresc ca un asemenea Holocaust să nu se mai producă”, a spus Vasile Szekely.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/portrete-emo-ionante-ale-supravie-uitorilor-auschwitz

Cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la eliberarea Auschwitzului, Reuters a realizat o serie de portrete cu cei care au scăpat cu viață din lagărul unde au murit 1,1 milioane de oameni.

http://www.obiectiv.info/o-supravie-uitoare-a-holocaustului-de-origine-romana-da-o-adevarata-lec-ie-de-iertare-ce-gest-a-facut-nimeni-nu-se-a-tepta_64100.html
O femeie de 80 de ani care a supraviețuit ororilor de la Auschwitz a recurs la un gest impresionant. Femeia, născută în România, a ales să-l adopte pe nepotul comandantului de lagăr care i-a ucis familia.
Povestea de viață a Evei Mozes Kor este una impresionantă. La numai 10 ani, ea a fost deportată alături de sora sa geamănă în lagărul de la Auschwitz alături de părinții lor, care au fost omorâți. Acolo, cele două fetițe au fost supuse unor experimente abominabile ale doctorului Josef Mengele, supranumit ”Îngerul morții”.
Eva Mozes Cor a reușit să supraviețuiască ororilor naziste, iar după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, ea s-a mutat în Statele Unite.
Femeia i-a iertat însă pe torționarii naziști și după câteva decenii, ea a hotărât să-l adopte pe Rainer Hoess, nepotul comandantului de lagăr de la Auschwitz.
Totul s-a întâmplat după ce femeia a primit un e-mail de la acesta. Rainer Hoess s-a dezis de familia sa și și-a exprimat dezgustul față de activitățile bunicului său, Rudolf Hoess. Acesta din urmă a fost spânzurat în 1947 pentru crimele comise.
Cei doi se înțeleg de minune, iar Eva Mozes Cor, acum de 80 de ani, declară: "Sunt mândră să îi fiu bunică. Îl admir şi îl iubesc. Simţea nevoia iubirii din partea familiei pe care nu a avut-o niciodată."

Cum am supraviețuit Holocaustului: 10 povești ale unor oameni cărora viața le-a mai dat o șansă

 

Poveștile Holocaustului sunt pline de tristețe și durere; sunt milioane de povești ale unor oameni cărora le-a fost furat dreptul la viață. Însă între toate aceste povești, mai găsim și câteva cazuri nu chiar de fericire, dar de noroc: au fost oameni, copii sau bătrâni, femei sau bărbați, care – prin circumstanțe extraordinare – au reușit să supraviețuiască celui mai mare genocid din istorie. Acestea sunt poveștile lor.

Kazimierz Piechowski evadează de la Auschwitz
Între 1940 și 1945, la Auschwitz au murit milioane de oameni. În această perioadă, doar 144 de persoane au reușit să evadeze din cel mai cunoscut lagăr nazist. Unul dintre aceștia a fost polonezul Kazimierz Piechowski, a cărui evadare a fost o aventură demnă de Hollywood.
Piechowski a încercat să plece din Polonia în septembrie 1939, când a început războiul, și intenționa să se alăture forțelor de rezistență. Din nefericire, tânărul în vârstă de 19 ani a fost prins la granița cu Ungaria, iar opt luni mai târziu avea să fie printre primii polonezi trimiși la Auschwitz, unde a fost pus la muncă.
Unii dintre prizonieri, prin natura muncii pe care trebuiau să o facă, aveau acces la lista execuțiilor planificate. Așa a aflat Piechowski că urma să fie împușcat. Neavând nimic de pierdut, împreună cu prietenul său Eugeniusz Bendera, el a plănuit o evadare. Cei doi aveau acces la magaziile în care erau ținute, printre altele, uniforme și muniție. Prin urmare, într-o dimineață – era 20 iunie 1942 –  Brendan și  Piechowski , împreună cu alți doi prieteni, și-au pus în aplicare planul. Adunaseră în mai multe containere deșeuri de bucătărie și au spus unui gardian că fuseseră însărcinați să le arunce, astfel că acesta le-a dat voie să părăsească zona principală a lagărului. De acolo, cei patru au pătruns în magazia cu uniforme și arme. De aici, îmbrăcați în uniforme SS, Bendera a păstruns în garajul lagărului și a furat cea mai rapidă mașină pe care a găsit-o. Au condus către poarta principală, neștiind dacă gardienii de acolo le vor deschide.
Piechowski, care purta o uniformă de ofițer de rang mai înalt, a riscat totul ridicând tonul la unul dintre gardienii, ordonându-i, în germană, să deschidă poarta. Gardianul s-a lăsat păcălit, iar cei patru au reușit să iasă din lagăr. Au mai condus câteva ore, după care au abandonat mașina și au pornit la drum pe jos, reușind să dea de urmele forțelor de rezistență. Potrivit lui Piechowski, evadarea lor îndrâzneață i-a făcut pe administratorii lagărului să impună tatuarea tuturor deținuților de la Auschwitz.
 
Familia Stermer: 344 de zile în subteran
În 1962, francezul Michel Siffre a bătut recordul mondial la cea mai lungă perioadă petrecută de cineva în subteran: 205 zile. Atunci povestea evreilor ucraineni nu era cunoscută: începând cu anul 1943, 38 de evrei s-au ascuns sub câmpurile de grâu din vestul Ucrainei, timp de 344 de zile.
Americanul Chris Nicola a fost cel care le-a descoperit povestea, explorând Grota Preotului, a zecea cea mai lungă peșteră din lume (având o lungime de 124km). În această peșteră umiditatea ajunge la 90%, iar temperatura rămâne constantă la aproximativ 10 grade celsius. Se credea că Grota Preotului este, în mare parte, un loc neatins de om, dar Nicola a descoperit acolo rămășițe de pantofi, nasturi și alte semne care arătau că, la un moment dat, un grup de oameni locuise acolo. Când localnicii i-au spus că acele obiecte se aflau în peștere de câteva decenii, americanul a decis să investigheze.
Așa i-a cunoscut pe membrii familiei Stermer, care i-au povestit că ei, împreună cu alte familii evreiești, se refugiaseră în peșteră în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Avuseseră norocul să găsească un lac subteran cu apă dulce, dar au avut probleme cu mâncarea. Bărbații din grup trebuiau să iasă periodic la suprafață pentru a face rost de alimente; chiar și-așa, oamenii au trăit aproape un an de zile numai cu aluat de pâine și rădăcinoase. Din acest motiv, mulți s-au îmbolnăvit de scorbut și au pierdut până la o treime din greutatea corporală. Chiar și-așa, nimeni nu s-a îmbolnăvit grav și nimeni nu a murit.
Găsirea lemnelor de foc era cea mai periculoasă activitate: bărbații trebuiau să iasă din ascunzătoare noaptea, să taie copaci pe întuneric, însă nu puteau evita zgomotul. Într-o zi, după ce ieșiseră după grâne, câțiva dintre evrei au fost urmăriți de poliția ucraineană până înapoi la peșteră. Însă cum intrarea în peșteră era blocată, autoritățile nu au putut intra. Crezând că evreii sunt înarmați, polițiștii s-au decis să aștepte, dar cum nimeni nu a mai părăsit peștera în șase săptămâni, au renunțat.
Când trupele germane au fost alungate de Armata Roșie, unul dintre colaboratorii grupului le-a lăsat un mesaj la intrarea în peșteră. „A fost incredibil, realizând că pot ieși afară, să mă plimb în timpul zilei, fără ca cineva să încerce să mă omoare” a declarat, Shulim Stermer, care avea 20 de ani la momentul respectiv.
 
Leo Bretholz și multiplele sale evadări
Leo Bretholz avea 17 ani când a trebuit să fugă de acasă, din Austria. Era în 1938, iar evreii erau arestați zilnic de către naziști. Mama lui Bretholz i-a cumpărat un bilet de tren către Trier, oraș aflat în apropierea graniței germane cu Luxemburg. Tânărul a ajuns în Belgia, unde spera că va fi în siguranță, însă aventura sa - și cei șapte de ani de fugă constantă și multiple evadări – abia începea.
Bretholz a dormit în șanțuri, s-a refugiat în mănăstiri și s-a ascuns în ghetourile evreiești. A fost arestat în 1940 și a evadat săpându-și calea spre libertate pe sub un gard. A mai fost capturat de naziști de încă șase ori, iar cea mai spectaculoasă evadare a avut loc în 1942. Pe 5 noiembrie, Bretholz se afla într-un vagon de tren ce se-ndrepta către Auschwitz. Împreună cu alt bărbat, și-a petrecut ziua forțând barele unui geam. Când s-a lăsat întunericul, a sărit din trenul aflat în mișcare când acesta a încetinit la o curbă.
Spre sfârșitul războiului, Bretholz s-a alăturat unui grup de rezistență evreiesc, iar după 1945 s-a mutat în America și a participat, în calitate de martor, la procesele împotriva companiei de căi ferate franceze care colaborase cu germanii în transportarea evreilor către lagărele morții.
 
Marea evadare de la Sobibor
O treime din evreii uciși în Holocaust au murit în trei lagăre aflate în Polonia, între martie 1942 și octombrie 1943. Unul dintre acestea era Sobibor.
Aici, administrația lagărului avea permanent nevoie de 600 de evrei pentru diverse munci, însă îi înlocuia periodic – unii erau trimiși la moarte, alții erau „recrutați” în locul lor – pentru a preveni o posibilă revoltă. În vara lui 1943, nemții se temeau deja de apropierea Armatei Roșii, iar Himmler dorea să șteargă toate urmele crimelor sale. Muncitorii evrei și-au dat seama că moartea lor e inevitabilă în momentul în care trenurile n-au mai sosit în lagăr. Unii au încercat să evadeze prin simpla fugă, dar pentru fiecare tentativă de evadare, alți 10 evrei erau executați drept pedeapsă. Mai mult, lagărul era înconjurat de un teren minat, ceea ce făcea orice tentativă și mai dificilă. Singura opțiune era o evadare în masă.
Evreii au plănuit să evadeze în octombrie, în perioada în care cel mai dur dintre ofițerii SS nu se afla în lagăr. La ora 16.00, în data de 14 octombrie, complotiștii i-au atras într-o capcană pe 11 dintre gardienii și au tăiat liniile telefonice. Însă unul dintre gardienii uciși a fost găsit de un coleg, care a dat alarma, moment în care unul din liderii rebeliunii a strigat în gura mare „fugiți!”, rugându-i pe toți să spună lumii ce se-ntâmplă la Sobibor.
În timpul acestei tentative de evadare, 250 de oameni și-au pierdut viața. Au scăpat însă 58, între care și Thomas Blatt, în vârstă de 16 ani. După ce a scăpat din lagăr, el a fost împușcat de un fermier, care a crezut că l-a omorât. Blatt a supraviețuit însă, iar în anul 2009 a putut depune mărturie împotriva lui Jan Demjanjuk, unul dintre gardienii de la Sobibor.
 
Familia Chiger și traiul în canalizare

Unul dintre cele mai mari ghetouri evreiești a fost la Liov, în Polonia. La momentul invaziei naziste, în 1939, 200.000 de evrei trăiau la Liov, dintre care jumătate erau refugiați din Germania.
În 1943, nemții au decis să desființeze ghetoul și au ucis mii de evrei. Cu câteva săptămâni înainte, un mic grup condus de Ignacy Chiger reușise să evadeze, săpându-și drumul prin podeaua clădirii în care stăteau și până în exteriorul zidului ce delimita ghetoul de oraș. Au reușit să facă asta folosind doar tacâmuri.
Înainte să găsească un loc pentru a se ascunde, oamenii au fost găsiți de muncitorii care lucrau la canalizarea orașului, între care și Leopold Socha, responsabil pentru întregul sistem de canalizare al orașului. Acesta a fost de acord să-i ajute evrei, care au rămas să trăiască în canale, unde traiul era aproape imposibil. În cele 14 luni petrecute în subteran, un copil s-a înecat, oamenii au trebuit să facă față șobolanilor care încercau să le fure mâncarea, precum și muncitorilor neprietenoși care îi goneau din ascunzătoare.
Cea mai mare problemă era că, atunci când ploua, toate canalele erau inundate aproape complet. Părinții își țineau copiii în brațe, cu fețele lipite de tavan, pentru ca aceștia să poată respira. De atunci, Krystyna Chiger a dezvoltat o fobie de ploaie: „stăteam și ascultam să văd dacă începe ploaia și mă panicam de îndată ce auzeam primii stropi”. Ea și copiii ei s-au îmbolnăvit de pojar, dar au reușit să supraviețuiască. O altă femeie din grup a născut în ascunzătoarea din canale, iar țipetele bebelușului aproape că i-a dat de gol pe toți. Încercând să acopere țipătul acestuia, bebelușul a fost sufocat.
Din cei 21 de oameni care au intrat, în 1943, în canalizarea orașului Liov, doar 10 au supraviețuit. Unul dintre ei, Pawelek, era foarte mic atunci când familia l-a dus în subteran, iar când a ajuns din nou la suprafață se temea de lumină și de oameni, cerându-le părinților să-l ducă înapoi în canale.
 
Surorile Arshanskaia
În iarna anului 1941, naziștii au ocupat orașul ucrainean Harkov. Mulți evrei au fost uciși atunci, unii sânzurați de felinarele de pe străzi. Apoi soldații germani au obligat mii de evrei să meargă pe jos 20km până la locul unde urmau să fie executați, la Drobitski Yar.
La nici 2km înainte de a ajunge la destinație, tatăl fetelor l-a mituit pe un gardian ucrainean cu un ceas de aur ca să o lase pe una din fiicele sale să scape. I-a zis Zhannei să fugă, considerând că fata mai mare, în vârstă de 14 ani, are mai multe șanse să supraviețuiască. Câteva zile mai târziu, Zhanna s-a reîntâlnit cu sora sa Frina, care n-a declarat niciodată cum a reușit să evadeze. Cele două fete au fost ajutate să facă rost de identități false și au ajuns la un orfelinat, unde cineva a observat că tinerele au talent la muzică. Astfel, surorile au ajuns să facă parte dintr-o trupă care oferea spectacole pentru ocupantul nazist. Chiar dacă cineva le-a turnat, spunând că fetele sunt evreice, soldații naziști nu au luat nicio măsură. Spre sfârșitul războiului, trupa din care făceau parte a ajuns în inima Germaniei, la Berlin.
La sosirea eliberatorilor, în 1945, fetele au fost duse într-un lagăr de către ofițerul american Larry Dawson. Acesta avea un frate muzician, cu care Zhanna se căsătorește după plecarea în America.
 
Stanislaw Jerzy Lec își sapă propriul mormânt
Poetul polonez Stanislaw Jerzy Lec lucra ca jurnalist în momentul în care naziștii au invadat Polonia. A încercat să fugă în România, dar a fost prins și a ajuns în lagărul de la Ternopil. Într-o zi, a fost dus în pădure, i s-a dat o lopată și a fost pus să-și sape singur mormântul.
Însă unul dintre gardienii care-l însoțeau s-a plictisit și i s-a făcut foame, așa că a plecat. Lec a rămas cu un singur gardian și a așteptat momentul potrivit pentru a-l lovi – mortal! – cu lopata. Ulterior, el avea să surprindă acest moment într-una din poeziile sale:

Cel care-și săpase propriul mormânt
se uită atent la munca groparului,
dar nu în mod pedant: căci el
sapă un mormânt
nu pentru sine.

Îmbrăcat în uniforma SS-istului ucis, Lec reușește să ajungă la Varșovia, unde se alătură rezistenței. El se va folosi de talentul său scriind la ziarele clandestine ale rezistenței până la finalul războiului.
 
Yoram Friedman, un copil singur în Polonia ocupată
Yoram Friedman avea cinci ani când soldații naziști au ajuns în orașul său natal din Polonia. Trei ani mai târziu, el și familia sa au fost mutați în ghetoul din Varșovia. Trei sferturi din cei 400.000 de evrei din ghetou aveau să moară, dar Friedman a avut noroc: a fost scos pe ascuns din ghetou. Însă a trebuit să se descurce singur, la vârsta de 8 ani, într-o țară ocupată de germani.
Inițial s-a alăturat unui grup de orfani care supraviețuia furând mâncare de la ferme, dar planul copiilor n-a durat mult. Din nou singur, Friedman a bătut la ușa multor fermieri în căutare de ajutor. Într-un final, a fost adăpostit de o femeie catolică, care l-a învățat rugăciuni catolice și i-a dat un nou nume. Tot ea l-a avertizat să nu se dezbrace niciodată în prezența nimănui, căci s-ar fi aflat că este circumcis. Vecinii femeii au bănuit însă că ea adăpostește un copil evreu și au turnat-o la SS, care i-au incendiat casa. Copilul a reușit să scape și a trăit o perioadă în pădure: dormea în copaci, mânca fructe sălbatice și, când avea noroc, mai prindea câte un animal.
Ulterior, Friedman și-a reasumat identitatea catolică, sub numele de Jurek, și s-a angajat la o fermă. A avut ghinionul să-și prindă mâna într-un polizor de grâu și, pentru că doctorii au refuzat să-l trateze când și-au dat seama că e evreu, și-a pierdut brațul drept. Chiar și-așa, băiatul a reușit să ajungă la un orfelinat, unde a stat până la sosirea sovieticilor. Trei ani mai târziu, prin intermediul unei agenții evreiești, Yoram Friedman a ajuns în Israel.
 
Rolf Joseph: în căutarea fratelui pierdut

Frații Joseph, Rolf și Alfred, locuiau cu familia la Berlin în anul venirii lui Hitler la putere. Tatăl lor luptase în Primul Război Mondial, așa că spera că familia nu va avea de suferit din cauza persecuțiilor naziste. Însă în câțiva ani, părinții băieților au fost arestați și deportați în lagăre, iar Rolf și Alfred au rămas singuri.
Niciunul din cunoscuții lor nu i-a putut adăposti pe amândoi, așa că cei doi s-au despărțit cu promisiunea de a se întâlni în fiecare miercuri la ora 11. Însă într-o dimineață din 1942, Rolf a fost arestat. Ajuns la Gestapo, a fost bătut și torturat ore întregi pentru a-și dezvălui ascunzătoarea și locul în care se afla fratele său. Rolf a rezistat, dar în ziua următoare a fost urcat într-un tren cu destinația Auschwitz.
Din camionul care îl transporta spre gară, Rolf a reușit să ia un clește cu care și-a tăiat cătușele. În tren, împreună cu alți câțiva prizonieri, a reușit să desprindă o scândură de pe una din laturile vagonului în care se aflau și a sărit din tren.
Încercând să se întoarcă la Berlin, a fost din nou prins de Gestapo și bătut atât de rău încât s-a îmbolnăvit de epilepsie. Cu toate acestea, Rolf n-a dat nicio declarație și a venit cu un nou plan de evadare. Când a fost lăsat singur, s-a scărpinat foarte tare și apoi i-a convins pe gardieni că suferă de scarlatină. Germanii, temându-se să nu se îmbolnăvească, l-au mutat la un spital, de unde Rolf a reușit să evadeze sărind pe geam.
Astfel, Rolf s-a întors la vechea ascunzătoare, unde l-a găsit pe fratele său. Cu ajutorul unei bătrâne care-i ajutase în trecut, cei doi și-au găsit împreună un alt ascunziș, la periferia Berlinului, de unde au așteptat sosirea Aliaților.
 
Michael Kutz a fost îngropat de viu
Michael Kutz avea 10 ani când naziștii au sosit la Nieswiez, în Belarus. Era iunie 1941, imediat după începutul operațiunii Barbarossa. La început, cei 4500 de evrei din oraș au fost puși la muncă. În timpul zilei, Kutz spăla străzi și toalete; noaptea, se strecura din casă și dădea la schimb textile pentru alimente, ca el și mama sa să aibă ce mânca.
Pe 30 octombrie, naziștii le-au ordonat evreilor să se adune în piața centrală. Cei care erau capabili de muncă au fost adunați într-un grup separat: ei urmau să trăiască. Restul, inclusiv copiii, trebuiau împușcați. Aceștia au fost duși la 5km în afara orașului, în câmp; unii au fost împușcați pe drum. Ceilalți, ajuns la locul execuției, au fost obligați să se dezbrace și să se așeze de-a lungul gropii săpate. Nu toți au fost împușcați; naziștii le-au ordonat unora să se arunce singuri în groapă, urmând a fi îngropați de vii.
Kutz a ezitat atunci când un soldat i-a spus să sară în groapă, așa că ofițerul l-a lovit în cap cu pușca. Băiatul a căzut și s-a trezit acoperit de cadavre. Mai târziu avea să povestească: „am încercat să dau la o parte truprile celor morți ca să respir, apoi s-a făcut liniște”. Băiatul a reușit să iasă din groapă și a văzut că nu mai era nimeni acolo. Complet gol, a luat-o la fugă și nu s-a oprit decât atunci când a ajuns la o mănăstire, unde călugărițele i-au dat haine și ceva de mâncare. Le-a fost însă frică să-l adăpostească, așa că băiatul a trebuit să se descurce singur.
La un moment dat, s-a întâlnit cu un grup de luptători ruși, care au fost impresionați de povestea sa. Kutz și-a petrecut următorii trei ani trăind în pădure, luptând împotriva invadatorilor naziști.
După război, Kutz și-a scris autobiografia, intitulată Dacă, prin minune, titlu inspirat de ultimele cuvinte pe care i le-a spus mama sa: „Dacă, prin minune, supraviețuiești, trebuie să depui mărturie”. Doar 12 evrei din orașul său au supraviețuit Holocaustului.

http://www.obiectiv.info/romanca-de-101-ani-care-a-supravietuit-la-auschwitz-fiindca-nazistii-au-ramas-fara-gaz_62460.html

O evreică de origine română îşi serbează aniversarea a 101 ani după ce a trecut prin trei lagăre de concentrare în timpul Holocaustului şi a scăpat de la moarte la Aushwitz deoarece naziştii au rămas fără gaz. Povestea uimitoare a Klarei Markus a fost prezentată pe larg în Daily Mail.
Femeia a fost mai intai incarcerata la Dachau si Ravensbruck din Germania, apoi a fost trimisa la Auschwitz, Polonia. S-a nascut sub numele de Klara Schongut, in ajunul Anului Nou, in 1913, in localitatea Carei, judetul Satu Mare.
In august 1942, ea a fost deportata intr-un ghetou pentru evrei din Budapesta, unde a lucrat intr-o fabrica de umbrele.
"Mama si surorile mele mai mari au fost trimise direct la Auschwitz. Nu le-am mai vazut niciodata de atunci", declara Klara pentru ziarul Adevarul, in anul 2010.
"Cand am intrebat ce s-a intamplat cu ele, membrii SS mi-au raspuns scurt: 'Poate ca ar trebui sa le cauti prin fum si cenusa' si apoi au ras", a povestit ea.
Mama a doi copii, Klara a stat in ghetoul din Budapesta timp de doi ani, dupa care liderii nazisti au ordonat ca evreii ramasi acolo sa fie transportati in lagare de concentrare.
Dupa un drum care a durat o luna, femeia a ajuns la Dachau pe 20 octombrie 1944, iar o saptamana mai tarziu a fost transferata la Ravensbruck, un cunoscut lagar pentru femei. La scurt timp, a fost mutata la Auschwitz.
"Am trecut prin toate lagarele de pe teritoriul german. Conditiile erau la fel peste tot. Adormeam cu lacrimi in ochi, imi era dor de mama si surorile mele. M-am obisnuit cu foamea, dar nu si cu durerea din suflet. In fiecare zi eram umiliti, torturati, eram inconjurata de moarte si mizerie, mai ales de cea care provenea de la ucigasii sufletelor noastre", a marturisit ea in interviul din 2010.
Cu putin timp inainte ca lagarul de la Auschwitz sa fie eliberat in ianuarie 1945, Klara, care pe atunci avea 30 de ani si 32 de kilograme, a fost trimisa in camera de gazare.
"Am fost selectata alaturi de un grup mai mare de femei si am fost pregatite pentru camera de gazare. Dupa ce ne-au bagat inauntru, cand au vrut sa dea drumul la gaz, au constatat ca au ramas fara. Unul dintre gardieni a glumit spunand ca este ziua noastra norocoasa, ca au ucis atat de multi oameni in acea zi incat au ramas fara gaz. Dumnezeu a vegheat asupra mea in acea zi", a spus femeia.
In mod surprinzator, ea a reusit sa evadeze de la Auschwitz si s-a intors in Romania, pentru a afla ca intreaga sa familie a murit in timpul razboiului. Si-a refacut viata dupa ce l-a cunoscut pe actualul ei sot, Andrei Markus.
Pe 31 decembrie 2014 va implini 101 ani, iar prefectul judetului Maramures, Anton Rohian, i-a facut o vizita cu aceasta ocazie si i-a daruit un buchet de flori, o sticla de sampanie si o diploma.

Supravieţuitorii deportărilor din Transnistria vor primi pensii din Germania

La mai bine de opt ani de când a fost adoptată legea potrivit căreia supravieţuitorii lagărelor din Transnistria vor fi despăgubiţi, aceştia vor primi lunar pensii cuprinse între 180 şi 250 de euro din partea autorităţilor din Germania.

Romii care au fost deportaţi în lagărele din Transnistria şi care mai sunt încă în viaţă vor primi pensii din Germania. Anunţul a fost făcut de regele autoproclamat al romilor Dorin Cioabă, care a spus că autorităţile din Germania îi vor despăgubi în cele din urmă pe supavieţutorii Holocaustului, notează site-ul Sibiu 100%. Aceştia vor primi lunar o pensie de 180-250 de euro. Legea a fost adoptată în urmă cu opt ani însă romii nu au beneficiat de aceasta, dar vor putea primi retroactiv pensia de la momentul adoptării legii.

Cioabă susţine că s-au făcut nenumărate demersuri pentru a determina autorităţile din Germania să despăgubească supravieţuitorii Holocaustului. “Au fost mai multe tentative ale romilor de a determina Guvernul Germaniei să recunoască Holocaustul Romilor şi să repare măcar moral ce s-a întâmplat cu romii în cel de-al doilea război mondial atunci când ei au fost duşi forţat în Transnistria şi li s-au luat căruţele, li s-au luat caii, corturile, aurul care-l aveau, practic au fost duşi acolo şi condamnaţi la moarte. Guvernul Germaniei a aşteptat foarte mult timp să ia o decizie. Eu cred că aşteptarea aceasta a fost una planificată, în sensul de a aştepta să treacă o perioadă mare de timp încât să nu mai existe foarte mulţi supravieţuitori şi abia atunci a fost adoptată această lege care să recunoască că romii care au fost deportaţi în lagărele din Germania au muncit acolo şi să primească o pensie. Această pensie este situată între 180 şi 250 de euro pe lună.” a declarat regele internaţional al romilor.



Pentru a primi banii, romii vor trebui să completeze un formular special şi să facă dovada că au fost deportaţi în Transnistria. În plus, aceştia vor putea primi retroactiv bani şi pe ultimii 8 ani, de la momentul adoptării acestei legi în Germania. “Toţi cei care au fost deportaţi în lagărele din Transnistria şi sunt în viaţă să ia legătura cu asociaţia IRU, cu Casa Regală pentru a intra în posesia formularelor emise de Ministerul Muncii din Germania, să completeze aceste formulare iar noi le vom trimite în Germania la o casă de avoicatură care ne va ajuta pe tot parcursul procedurii şi până la plata pensiei.” a precizat Dorin Cioabă.
Regele romilor spune că numărul supravieţuitorilor Holocaustului este unul foarte mic, doar aproximativ 100 de oameni mai sunt în întraga ţară.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-am-supravie-uit-holocaustului-10-pove-ti-ale-unor-oameni-carora-le-

Poveștile Holocaustului sunt pline de tristețe și durere; sunt milioane de povești ale unor oameni cărora le-a fost furat dreptul la viață. Însă între toate aceste povești, mai găsim și câteva cazuri nu chiar de fericire, dar de noroc: au fost oameni, copii sau bătrâni, femei sau bărbați, care – prin circumstanțe extraordinare – au reușit să supraviețuiască celui mai mare genocid din istorie. Acestea sunt poveștile lor.

Kazimierz Piechowski evadează de la Auschwitz
Între 1940 și 1945, la Auschwitz au murit milioane de oameni. În această perioadă, doar 144 de persoane au reușit să evadeze din cel mai cunoscut lagăr nazist. Unul dintre aceștia a fost polonezul Kazimierz Piechowski, a cărui evadare a fost o aventură demnă de Hollywood.
Piechowski a încercat să plece din Polonia în septembrie 1939, când a început războiul, și intenționa să se alăture forțelor de rezistență. Din nefericire, tânărul în vârstă de 19 ani a fost prins la granița cu Ungaria, iar opt luni mai târziu avea să fie printre primii polonezi trimiși la Auschwitz, unde a fost pus la muncă.
Unii dintre prizonieri, prin natura muncii pe care trebuiau să o facă, aveau acces la lista execuțiilor planificate. Așa a aflat Piechowski că urma să fie împușcat. Neavând nimic de pierdut, împreună cu prietenul său Eugeniusz Bendera, el a plănuit o evadare. Cei doi aveau acces la magaziile în care erau ținute, printre altele, uniforme și muniție. Prin urmare, într-o dimineață – era 20 iunie 1942 –  Brendan și  Piechowski , împreună cu alți doi prieteni, și-au pus în aplicare planul. Adunaseră în mai multe containere deșeuri de bucătărie și au spus unui gardian că fuseseră însărcinați să le arunce, astfel că acesta le-a dat voie să părăsească zona principală a lagărului. De acolo, cei patru au pătruns în magazia cu uniforme și arme. De aici, îmbrăcați în uniforme SS, Bendera a păstruns în garajul lagărului și a furat cea mai rapidă mașină pe care a găsit-o. Au condus către poarta principală, neștiind dacă gardienii de acolo le vor deschide.
Piechowski, care purta o uniformă de ofițer de rang mai înalt, a riscat totul ridicând tonul la unul dintre gardienii, ordonându-i, în germană, să deschidă poarta. Gardianul s-a lăsat păcălit, iar cei patru au reușit să iasă din lagăr. Au mai condus câteva ore, după care au abandonat mașina și au pornit la drum pe jos, reușind să dea de urmele forțelor de rezistență. Potrivit lui Piechowski, evadarea lor îndrâzneață i-a făcut pe administratorii lagărului să impună tatuarea tuturor deținuților de la Auschwitz.
 
Familia Stermer: 344 de zile în subteran
În 1962, francezul Michel Siffre a bătut recordul mondial la cea mai lungă perioadă petrecută de cineva în subteran: 205 zile. Atunci povestea evreilor ucraineni nu era cunoscută: începând cu anul 1943, 38 de evrei s-au ascuns sub câmpurile de grâu din vestul Ucrainei, timp de 344 de zile.
Americanul Chris Nicola a fost cel care le-a descoperit povestea, explorând Grota Preotului, a zecea cea mai lungă peșteră din lume (având o lungime de 124km). În această peșteră umiditatea ajunge la 90%, iar temperatura rămâne constantă la aproximativ 10 grade celsius. Se credea că Grota Preotului este, în mare parte, un loc neatins de om, dar Nicola a descoperit acolo rămășițe de pantofi, nasturi și alte semne care arătau că, la un moment dat, un grup de oameni locuise acolo. Când localnicii i-au spus că acele obiecte se aflau în peștere de câteva decenii, americanul a decis să investigheze.
Așa i-a cunoscut pe membrii familiei Stermer, care i-au povestit că ei, împreună cu alte familii evreiești, se refugiaseră în peșteră în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Avuseseră norocul să găsească un lac subteran cu apă dulce, dar au avut probleme cu mâncarea. Bărbații din grup trebuiau să iasă periodic la suprafață pentru a face rost de alimente; chiar și-așa, oamenii au trăit aproape un an de zile numai cu aluat de pâine și rădăcinoase. Din acest motiv, mulți s-au îmbolnăvit de scorbut și au pierdut până la o treime din greutatea corporală. Chiar și-așa, nimeni nu s-a îmbolnăvit grav și nimeni nu a murit.
Găsirea lemnelor de foc era cea mai periculoasă activitate: bărbații trebuiau să iasă din ascunzătoare noaptea, să taie copaci pe întuneric, însă nu puteau evita zgomotul. Într-o zi, după ce ieșiseră după grâne, câțiva dintre evrei au fost urmăriți de poliția ucraineană până înapoi la peșteră. Însă cum intrarea în peșteră era blocată, autoritățile nu au putut intra. Crezând că evreii sunt înarmați, polițiștii s-au decis să aștepte, dar cum nimeni nu a mai părăsit peștera în șase săptămâni, au renunțat.
Când trupele germane au fost alungate de Armata Roșie, unul dintre colaboratorii grupului le-a lăsat un mesaj la intrarea în peșteră. „A fost incredibil, realizând că pot ieși afară, să mă plimb în timpul zilei, fără ca cineva să încerce să mă omoare” a declarat, Shulim Stermer, care avea 20 de ani la momentul respectiv.
 
Leo Bretholz și multiplele sale evadări
Leo Bretholz avea 17 ani când a trebuit să fugă de acasă, din Austria. Era în 1938, iar evreii erau arestați zilnic de către naziști. Mama lui Bretholz i-a cumpărat un bilet de tren către Trier, oraș aflat în apropierea graniței germane cu Luxemburg. Tânărul a ajuns în Belgia, unde spera că va fi în siguranță, însă aventura sa - și cei șapte de ani de fugă constantă și multiple evadări – abia începea.
Bretholz a dormit în șanțuri, s-a refugiat în mănăstiri și s-a ascuns în ghetourile evreiești. A fost arestat în 1940 și a evadat săpându-și calea spre libertate pe sub un gard. A mai fost capturat de naziști de încă șase ori, iar cea mai spectaculoasă evadare a avut loc în 1942. Pe 5 noiembrie, Bretholz se afla într-un vagon de tren ce se-ndrepta către Auschwitz. Împreună cu alt bărbat, și-a petrecut ziua forțând barele unui geam. Când s-a lăsat întunericul, a sărit din trenul aflat în mișcare când acesta a încetinit la o curbă.
Spre sfârșitul războiului, Bretholz s-a alăturat unui grup de rezistență evreiesc, iar după 1945 s-a mutat în America și a participat, în calitate de martor, la procesele împotriva companiei de căi ferate franceze care colaborase cu germanii în transportarea evreilor către lagărele morții.
 
Marea evadare de la Sobibor
O treime din evreii uciși în Holocaust au murit în trei lagăre aflate în Polonia, între martie 1942 și octombrie 1943. Unul dintre acestea era Sobibor.
Aici, administrația lagărului avea permanent nevoie de 600 de evrei pentru diverse munci, însă îi înlocuia periodic – unii erau trimiși la moarte, alții erau „recrutați” în locul lor – pentru a preveni o posibilă revoltă. În vara lui 1943, nemții se temeau deja de apropierea Armatei Roșii, iar Himmler dorea să șteargă toate urmele crimelor sale. Muncitorii evrei și-au dat seama că moartea lor e inevitabilă în momentul în care trenurile n-au mai sosit în lagăr. Unii au încercat să evadeze prin simpla fugă, dar pentru fiecare tentativă de evadare, alți 10 evrei erau executați drept pedeapsă. Mai mult, lagărul era înconjurat de un teren minat, ceea ce făcea orice tentativă și mai dificilă. Singura opțiune era o evadare în masă.
Evreii au plănuit să evadeze în octombrie, în perioada în care cel mai dur dintre ofițerii SS nu se afla în lagăr. La ora 16.00, în data de 14 octombrie, complotiștii i-au atras într-o capcană pe 11 dintre gardienii și au tăiat liniile telefonice. Însă unul dintre gardienii uciși a fost găsit de un coleg, care a dat alarma, moment în care unul din liderii rebeliunii a strigat în gura mare „fugiți!”, rugându-i pe toți să spună lumii ce se-ntâmplă la Sobibor.
În timpul acestei tentative de evadare, 250 de oameni și-au pierdut viața. Au scăpat însă 58, între care și Thomas Blatt, în vârstă de 16 ani. După ce a scăpat din lagăr, el a fost împușcat de un fermier, care a crezut că l-a omorât. Blatt a supraviețuit însă, iar în anul 2009 a putut depune mărturie împotriva lui Jan Demjanjuk, unul dintre gardienii de la Sobibor.
 
Familia Chiger și traiul în canalizare

Unul dintre cele mai mari ghetouri evreiești a fost la Liov, în Polonia. La momentul invaziei naziste, în 1939, 200.000 de evrei trăiau la Liov, dintre care jumătate erau refugiați din Germania.
În 1943, nemții au decis să desființeze ghetoul și au ucis mii de evrei. Cu câteva săptămâni înainte, un mic grup condus de Ignacy Chiger reușise să evadeze, săpându-și drumul prin podeaua clădirii în care stăteau și până în exteriorul zidului ce delimita ghetoul de oraș. Au reușit să facă asta folosind doar tacâmuri.
Înainte să găsească un loc pentru a se ascunde, oamenii au fost găsiți de muncitorii care lucrau la canalizarea orașului, între care și Leopold Socha, responsabil pentru întregul sistem de canalizare al orașului. Acesta a fost de acord să-i ajute evrei, care au rămas să trăiască în canale, unde traiul era aproape imposibil. În cele 14 luni petrecute în subteran, un copil s-a înecat, oamenii au trebuit să facă față șobolanilor care încercau să le fure mâncarea, precum și muncitorilor neprietenoși care îi goneau din ascunzătoare.
Cea mai mare problemă era că, atunci când ploua, toate canalele erau inundate aproape complet. Părinții își țineau copiii în brațe, cu fețele lipite de tavan, pentru ca aceștia să poată respira. De atunci, Krystyna Chiger a dezvoltat o fobie de ploaie: „stăteam și ascultam să văd dacă începe ploaia și mă panicam de îndată ce auzeam primii stropi”. Ea și copiii ei s-au îmbolnăvit de pojar, dar au reușit să supraviețuiască. O altă femeie din grup a născut în ascunzătoarea din canale, iar țipetele bebelușului aproape că i-a dat de gol pe toți. Încercând să acopere țipătul acestuia, bebelușul a fost sufocat.
Din cei 21 de oameni care au intrat, în 1943, în canalizarea orașului Liov, doar 10 au supraviețuit. Unul dintre ei, Pawelek, era foarte mic atunci când familia l-a dus în subteran, iar când a ajuns din nou la suprafață se temea de lumină și de oameni, cerându-le părinților să-l ducă înapoi în canale.
 
Surorile Arshanskaia
În iarna anului 1941, naziștii au ocupat orașul ucrainean Harkov. Mulți evrei au fost uciși atunci, unii sânzurați de felinarele de pe străzi. Apoi soldații germani au obligat mii de evrei să meargă pe jos 20km până la locul unde urmau să fie executați, la Drobitski Yar.
La nici 2km înainte de a ajunge la destinație, tatăl fetelor l-a mituit pe un gardian ucrainean cu un ceas de aur ca să o lase pe una din fiicele sale să scape. I-a zis Zhannei să fugă, considerând că fata mai mare, în vârstă de 14 ani, are mai multe șanse să supraviețuiască. Câteva zile mai târziu, Zhanna s-a reîntâlnit cu sora sa Frina, care n-a declarat niciodată cum a reușit să evadeze. Cele două fete au fost ajutate să facă rost de identități false și au ajuns la un orfelinat, unde cineva a observat că tinerele au talent la muzică. Astfel, surorile au ajuns să facă parte dintr-o trupă care oferea spectacole pentru ocupantul nazist. Chiar dacă cineva le-a turnat, spunând că fetele sunt evreice, soldații naziști nu au luat nicio măsură. Spre sfârșitul războiului, trupa din care făceau parte a ajuns în inima Germaniei, la Berlin.
La sosirea eliberatorilor, în 1945, fetele au fost duse într-un lagăr de către ofițerul american Larry Dawson. Acesta avea un frate muzician, cu care Zhanna se căsătorește după plecarea în America.
 
Stanislaw Jerzy Lec își sapă propriul mormânt
Poetul polonez Stanislaw Jerzy Lec lucra ca jurnalist în momentul în care naziștii au invadat Polonia. A încercat să fugă în România, dar a fost prins și a ajuns în lagărul de la Ternopil. Într-o zi, a fost dus în pădure, i s-a dat o lopată și a fost pus să-și sape singur mormântul.
Însă unul dintre gardienii care-l însoțeau s-a plictisit și i s-a făcut foame, așa că a plecat. Lec a rămas cu un singur gardian și a așteptat momentul potrivit pentru a-l lovi – mortal! – cu lopata. Ulterior, el avea să surprindă acest moment într-una din poeziile sale:

Cel care-și săpase propriul mormânt
se uită atent la munca groparului,
dar nu în mod pedant: căci el
sapă un mormânt
nu pentru sine.

Îmbrăcat în uniforma SS-istului ucis, Lec reușește să ajungă la Varșovia, unde se alătură rezistenței. El se va folosi de talentul său scriind la ziarele clandestine ale rezistenței până la finalul războiului.
 
Yoram Friedman, un copil singur în Polonia ocupată
Yoram Friedman avea cinci ani când soldații naziști au ajuns în orașul său natal din Polonia. Trei ani mai târziu, el și familia sa au fost mutați în ghetoul din Varșovia. Trei sferturi din cei 400.000 de evrei din ghetou aveau să moară, dar Friedman a avut noroc: a fost scos pe ascuns din ghetou. Însă a trebuit să se descurce singur, la vârsta de 8 ani, într-o țară ocupată de germani.
Inițial s-a alăturat unui grup de orfani care supraviețuia furând mâncare de la ferme, dar planul copiilor n-a durat mult. Din nou singur, Friedman a bătut la ușa multor fermieri în căutare de ajutor. Într-un final, a fost adăpostit de o femeie catolică, care l-a învățat rugăciuni catolice și i-a dat un nou nume. Tot ea l-a avertizat să nu se dezbrace niciodată în prezența nimănui, căci s-ar fi aflat că este circumcis. Vecinii femeii au bănuit însă că ea adăpostește un copil evreu și au turnat-o la SS, care i-au incendiat casa. Copilul a reușit să scape și a trăit o perioadă în pădure: dormea în copaci, mânca fructe sălbatice și, când avea noroc, mai prindea câte un animal.
Ulterior, Friedman și-a reasumat identitatea catolică, sub numele de Jurek, și s-a angajat la o fermă. A avut ghinionul să-și prindă mâna într-un polizor de grâu și, pentru că doctorii au refuzat să-l trateze când și-au dat seama că e evreu, și-a pierdut brațul drept. Chiar și-așa, băiatul a reușit să ajungă la un orfelinat, unde a stat până la sosirea sovieticilor. Trei ani mai târziu, prin intermediul unei agenții evreiești, Yoram Friedman a ajuns în Israel.
 
Rolf Joseph: în căutarea fratelui pierdut

Frații Joseph, Rolf și Alfred, locuiau cu familia la Berlin în anul venirii lui Hitler la putere. Tatăl lor luptase în Primul Război Mondial, așa că spera că familia nu va avea de suferit din cauza persecuțiilor naziste. Însă în câțiva ani, părinții băieților au fost arestați și deportați în lagăre, iar Rolf și Alfred au rămas singuri.
Niciunul din cunoscuții lor nu i-a putut adăposti pe amândoi, așa că cei doi s-au despărțit cu promisiunea de a se întâlni în fiecare miercuri la ora 11. Însă într-o dimineață din 1942, Rolf a fost arestat. Ajuns la Gestapo, a fost bătut și torturat ore întregi pentru a-și dezvălui ascunzătoarea și locul în care se afla fratele său. Rolf a rezistat, dar în ziua următoare a fost urcat într-un tren cu destinația Auschwitz.
Din camionul care îl transporta spre gară, Rolf a reușit să ia un clește cu care și-a tăiat cătușele. În tren, împreună cu alți câțiva prizonieri, a reușit să desprindă o scândură de pe una din laturile vagonului în care se aflau și a sărit din tren.
Încercând să se întoarcă la Berlin, a fost din nou prins de Gestapo și bătut atât de rău încât s-a îmbolnăvit de epilepsie. Cu toate acestea, Rolf n-a dat nicio declarație și a venit cu un nou plan de evadare. Când a fost lăsat singur, s-a scărpinat foarte tare și apoi i-a convins pe gardieni că suferă de scarlatină. Germanii, temându-se să nu se îmbolnăvească, l-au mutat la un spital, de unde Rolf a reușit să evadeze sărind pe geam.
Astfel, Rolf s-a întors la vechea ascunzătoare, unde l-a găsit pe fratele său. Cu ajutorul unei bătrâne care-i ajutase în trecut, cei doi și-au găsit împreună un alt ascunziș, la periferia Berlinului, de unde au așteptat sosirea Aliaților.
 
Michael Kutz a fost îngropat de viu
Michael Kutz avea 10 ani când naziștii au sosit la Nieswiez, în Belarus. Era iunie 1941, imediat după începutul operațiunii Barbarossa. La început, cei 4500 de evrei din oraș au fost puși la muncă. În timpul zilei, Kutz spăla străzi și toalete; noaptea, se strecura din casă și dădea la schimb textile pentru alimente, ca el și mama sa să aibă ce mânca.
Pe 30 octombrie, naziștii le-au ordonat evreilor să se adune în piața centrală. Cei care erau capabili de muncă au fost adunați într-un grup separat: ei urmau să trăiască. Restul, inclusiv copiii, trebuiau împușcați. Aceștia au fost duși la 5km în afara orașului, în câmp; unii au fost împușcați pe drum. Ceilalți, ajuns la locul execuției, au fost obligați să se dezbrace și să se așeze de-a lungul gropii săpate. Nu toți au fost împușcați; naziștii le-au ordonat unora să se arunce singuri în groapă, urmând a fi îngropați de vii.
Kutz a ezitat atunci când un soldat i-a spus să sară în groapă, așa că ofițerul l-a lovit în cap cu pușca. Băiatul a căzut și s-a trezit acoperit de cadavre. Mai târziu avea să povestească: „am încercat să dau la o parte truprile celor morți ca să respir, apoi s-a făcut liniște”. Băiatul a reușit să iasă din groapă și a văzut că nu mai era nimeni acolo. Complet gol, a luat-o la fugă și nu s-a oprit decât atunci când a ajuns la o mănăstire, unde călugărițele i-au dat haine și ceva de mâncare. Le-a fost însă frică să-l adăpostească, așa că băiatul a trebuit să se descurce singur.
La un moment dat, s-a întâlnit cu un grup de luptători ruși, care au fost impresionați de povestea sa. Kutz și-a petrecut următorii trei ani trăind în pădure, luptând împotriva invadatorilor naziști.
După război, Kutz și-a scris autobiografia, intitulată Dacă, prin minune, titlu inspirat de ultimele cuvinte pe care i le-a spus mama sa: „Dacă, prin minune, supraviețuiești, trebuie să depui mărturie”. Doar 12 evrei din orașul său au supraviețuit Holocaustului.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/povestea-unui-supravie-uitor-sobibor
 


Într-un interviu acordat publicației Der Spiegel, Philip Bialowitz (84 de ani), supraviețuitor al lagărului de concentrare Sobibór, a vorbit despre importanța descoperirii camerelor de gazare ale lagărului, dar și despre evadarea riscantă din 1943 care i-a salvat viața.
Doar 50 de evrei au supraviețuit lagărului Sobibór din estul Poloniei ; dintre aceștia doar câțiva mai sunt în viață astăzi și sunt foarte bătrâni și bolnavi. Însă Philip Bialowitz, care a emigrat în SUA imediat după război, încă are puterea de a călători în întreaga lume pentru a-și spune povestea.
SPIEGEL ONLINE: Domnule Bialowitz, cum v-ați simțit când ați aflat că au fost descoperite camerele de gazare de la Sobibór?
Bialowitz: Am fost încântat! A fost cel mai frumos moment al vieții mele. Știți, Sobibór a fost un lagăr secret aflat în mijlocul pădurii; era ascuns de lumea de afară. După închiderea sa, germanii au făcut tot posibilul pentru a-și ascunde crimele. Dar acum arheologii au descoperit camerele de gazare. Sobibór va fi mai bine cunoscut și va servi drept centru educațional pentru viitoarele generații. Asta e o victorie – nu doar pentru noi, supraviețuitorii, ci și pentru întreaga umanitate.
SPIEGEL ONLINE: Dintre cei 170.000-250.000 de evrei trimiși la Sobibór, nici 50 nu au supraviețuit. Cum ați reușit dumneavoastră?
Bialowitz: Fratele meu mai mare Simcha m-a salvat. Când am ajuns în lagăr, un SS-ist a strigat întrebând dacă e cineva cu vreo profesie. Fratele meu imediat a făcut un pas în față și a spus că e farmacist, iar eu asistentul lui. Nepoata mea în vârstă de 7 ani m-a mai îmbrățișat o dată, apoi Simcha și cu mine am fost separați de grup. Ceilalți au fost uciși.

SPIEGEL ONLINE: Ați fost ceea ce se numea „evreu muncitor”. Asta însemna că trebuia să faceți lucruri precum să-i radeți în cap pe cei condamnați înainte de a fi trimiși în camerele de gazare. Ce ați văzut acolo?
Bialowitz: Odată, când un tren mare a sosit la Sobibór din Olanda, un ofițer SS le-a ținut [prizonierilor] un discurs de bun venit. Și-a cerut scuze față de olandezi pentru neplăcerile din timpul drumului și a spus că vor fi relocați. Le-a spus să scrie o carte poștală celor de acasă pentru a-i asigura că sunt bine. Unii au aplaudat și au strigat «Bravo». După ce vederile au fost scrise, germanii le-au spus: «Acum trebuie să faceți un duș și să fiți dezinfectați.» Un gardian a adunat ceasurile și bijuteriile și le-a dat chitanțe false pentru ca oamenii să și le ridice ulterior. Apoi oamenii, neștiutori, au fost trimiși către Himmelsfahrtstrasse, Drumul către Rai...
SPIEGEL ONLINE:...care ducea direct către camerele de gazare. Ca muncitor foțat, ați suspectat că naziștii plănuiau să vă ucidă și pe dumneavoastră mai devreme sau mai târziu?
Bialowitz: Toți știam asta. Puteai simți mirosul (de la crematorii). Dar ne apăram. Fratele meu și cu mine făceam parte dintr-un grup conspiraționist, cei 40 de oameni care au organizat revolta de Sobibór din 1943. Prizonierii de război ruși ne-au învățat să luptăm. Noi habar nu aveam. Unul dintre liderii noștri a spus că dacă unul din noi supraviețuia, trebuia să spună lumii despre acel loc și ce se întâmpla acolo. I-am făcut această promisiune. Când a început totul [pe 14 octombrie 1943], eu eram mesagerul. Am mers la SS-iști și le-am spus că avem cizme și haine de piele pentru ei, să le probeze. Au venit și i-am ucis pe 11 dintre ei cu topoare și cuțite. Pasul următor era de a tăia alimentarea cu curent electric și liniile telefonice. M-am cățărat apoi peste sârma ghimpată și am început să alerg – fix în direcția zonelor rezidențiale germane.
SPIEGEL ONLINE: De ce într-acolo?
Bialowitz: Pentru că îmi imaginam că nu vor avea mine acolo. Și s-a dovedit că am avut dreptate. Așa am evadat.
SPIEGEL ONLINE: Ce s-a întâmplat apoi?
Bialowitz: Am dat peste un grup de partizani polonezi. Dar când au aflat că eram evrei, nu au mai fost atât de binevoitori. Am evadat din nou. În cele din urmă, un fermier polonez pe nume Mazurek ne-a ascuns pe mine și pe fratele meu la ferma sa până la venirea Armatei Roșii.
SPIEGEL ONLINE: Atunci erați doar un adolescent. Astăzi aveți peste 80 de ani și totuși călătoriți în continuare în jurul lumii.
Bialowitz: Fac asta deoarece am jurat că voi continua să călătoresc pentru a spune povestea despre lagărul Sobibór tinerilor cât timp voi avea puterea să o fac. Nu putem permite ca ceea ce s-a întâmplat atunci să fie uitat.
SPIEGEL ONLINE: Martorii care au mai rămas vor dispărea în următorii ani. Ce se va întâmpla atunci?
Bialowitz: Sper ca Dumnezeu să-mi mai dea câțiva ani. Dar într-o zi nu va mai rămâne nimeni să le spună poveștile, și de aceea această descoperire de la Sobibór e atât de importată. În viitor, tinerii vor putea vedea cu ochii lor ce s-a întâmplat atunci la Sobibór. Educația este cheia către o lume mai bună. Un nou muzeu trebuie construit la Sobibór, dar au nevoie de mulți bani. Germania ar trebui să contribuie la construirea acestui muzeu. Germania poartă responsabilitatea pentru acel loc.

Jurnalul unui supravieţuitor de la Auschwitz (5): La eliberare avea 45 de kilograme, nu-l recunoşteau nici colegii de şcoală

Aliaţii au ajuns la porţile lagărelor părăsite de nemţi. Deţinuţii ce au supravieţuit printr-un miracol regimului de exterminare au fost eliberaţi şi au putut să se întoarcă acasă. Unii nu au mai avut la cine să se întoarcă - rudele le-au dispărut în perioada cea mai neagră a Holocaustului - schingiuiţi, gazaţi, transformaţi în cenuşă. Alţii nu au avut nici unde să se întoarcă, întrucât casele le-au fost distruse sau jefuite. Printre ei s-a numărat şi Ioan (Jonas) Gottlieb. Iată cum povesteşte el momentul eliberării, al întoarcerii în România şi începutul unei “noi” vieţi, de după miracolul supravieţuirii infernului de la Auschwitz: “Abia pe la sfârşitul lui iulie mi s-a dat voie să plec, cu o hârtie de mărime A5, singura mea dovadă că exist (vezi foto - n. red.). La începutul lunii iulie 1945 am pornit spre casă, părăsind lagărul-spital din Ebensee. Întâi am ajuns într-o tabără de refugiaţi, foşti deţinuţi, de la marginea oraşului austriac Linz. Am avut atâta putere ca să vizitez pe jos centrul oraşului. Era un simţământ ciudat ca să mă pot plimba, după un an şi două luni, fără restricţii, fără frică şi să fiu un om liber”.

Drumul spre casă şi acomodarea cu “noua” viaţă

“Din Linz trebuia să găsesc un tren spre Ungaria. Am călătorit din nou într-un vagon de vite, căci în război s-au deteriorat multe trenuri, dar nu simţeam nici o înjosire. Plecam spre casă după voia mea, nu aveam pretenţii. Nu eram mulţi într-un vagon, uşa era deschisă, era vară şi aveam aer, dar nu aveam toaletă. La nevoie stăteam în flexiune cu faţa spre interior şi dosul dezvelit în exterior. Doi ne ţineau de câte o mână. Era o minune că nu s-a accidentat nimeni. Cu toate că distanţa aeriană nu era prea mare, noi am călătorit mult timp, deoarece toate liniile de cale ferată care treceau prin Viena erau deteriorate de bombardamente. Astfel, am înconjurat capitala Austriei, am trecut pe lângă vestitele lacuri şi întru târziu am ajuns în oraşul maghiar de graniţă, Sopron. Sala de aşteptare a gării din Sopron era plină până la refuz. Aveam cu mine o pătură în care m-am înfăşurat şi o cutie de la perfuzii pe care am pus-o sub cap, m-am întins pe ciment şi am adormit buştean. Spre ghinionul meu, am dormit prea mult, şi când m-am trezit trenul spre Budapesta plecase. Următorul tren era a doua zi, iar eu nu mai aveam nici hrană, nici răbdare. În gară era o garnitură de tren de marfă, cu destinaţia Budapesta, care trebuia să plece în curând. Vagoanele erau închise şi nu aveau platformă exterioară. Am găsit, în schimb, un vagon, având la mijloc o treaptă sub uşa închisă, prevăzută cu o bară-mâner, ce ajuta la intrarea în vagon. Mi-am vârât picioarele sub vagon şi m-am aşezat pe scândura-treaptă, cu faţa spre vagon, ţinându-mă bine de bară. Trenul a pornit. La început era plăcut în bătaia vântului cald şi era interesant, dar în scurt timp simţeam oboseala şi mă ţineam din ce în ce mai greu de bară. Degeaba am aşteptat să oprească trenul, să mă mai dezmorţesc, fiind marfar a primit liber până la Budapesta. Singur m-am mirat de rezistenţa mea”.

Printre casele dărâmate; tot ce mânca elimina prin diaree, alteori se scăpa pe el

“În capitala Ungariei era un centru de îndrumare a foştilor deţinuţi de război. Acolo am primit primele ajutoare, inclusiv bani, loc de cazare pentru două-trei nopţi şi am fost îndrumat spre Legaţia Română, care mi-a eliberat un certificat de călătorie până la Baia-Mare. Tot la Centrul de îndrumare mi s-a spus că dr. Iuliu GAÁL Gyula, medic din Baia-Mare (el a fost şi medicul nostru de familie) doreşte să ajute pe oricine care a fost deportat din Baia-Mare. Aşa a fost ca el să fie primul cunoscut cu care am vorbit după eliberare. Tot de la el am aflat că bunul meu prieten, Nicolae POPPER Miklos (care a fost cu trei ani mai mare ca mine) s-a eliberat, dar a murit la Budapesta de meningită. De la Miki, aşa îi ziceam lui Popper, am auzit, în lagărul din Melk, de teoriile lui Einstein şi Schrödinger. De Einstein am mai auzit de la tatăl meu la începutul anilor 40. Într-o zi, la radio, s-a anunţat că un neamţ a descoperit o teorie formidabilă. Tatăl meu a sărit în sus: “asta-i teoria lui Einstein”. Neputând renunţa în universităţi şi cercetare la teoria relativităţii, “s-a descoperit un german arian care a descoperit-o”. În paranteză fiind zis, la liceu am învăţat Lorelei, ca fiind un poem popular. Doctorul Gaál mi-a dat şi adresa fiului său, dr. Emeric GAÁL Imre, radiolog, care locuia la Debreţin (Debrecen). Eu mai fusesem la Budapesta cu tatăl meu, pentru un control medical, cred că în anul 1942. Am rămas adânc impresionat de acel oraş, mare şi foarte frumos (Baia-Mare avea în acea vreme cam 20.000 de locuitori). L-am găsit în ruine şi îi plângeam de milă. Mă plimbam printre casele dărâmate şi-mi treceau prin cap fel de fel de amintiri şi gânduri”.

Soldaţii ruşi s-au distrat cu o prostituată

“Mai mergeam şi cu tramvaiul, dar aveam probleme cu urcatul în vagon, căci genunchii mei nu funcţionau încă prea bine. În general mă ajuta cineva, fără să rog, aşa de jalnic arătam. Dacă plimbarea dura mai mult, aveam serioase probleme cu diarea. M-am obişnuit să-mi leg pantalonii la gleznă cu sârme şi nu odată ajungeam la cea mai apropiată toaletă prea târziu. Mă dezbrăcam, mă spălam, curăţam şi hainele pe care le îmbrăcam ude. Noroc că era vară. Diarea m-a chinuit încă mulţi ani după eliberare, dar, sigur, în condiţii igienice. A sosit şi ziua când să pornesc spre casă. M-am urcat într-un tren personal cu destinaţia Debreţin. La un moment dat, încă în gara din Budapesta, au venit soldaţi ruşi şi au evacuat vagonul. Când m-au văzut în halul în care eram, mi-au făcut semn să rămân. Nu eram singurul civil în vagon, ei au luat şi o prostituată cu care s-au distrat tot drumul. Ca să am linişte m-am culcat sub o banchetă şi am reuşit chiar să dorm”.

A bătut la uşa deschisă, omul s-a uitat lung la el, însă Gottlieb şi-a dat seama că nu îl recunoaşte

“La Debreţin l-am vizitat pe tânărul doctor Gaál şi am urmat drumul spre Baia-Mare. Am ajuns acasă la ora 2.00 noaptea. Din timp mi-am făcut planul unde să mă duc. Am învăţat să cânt la pian la Elisebeta KÁDÁR Erzsébet, soţia pictorului Gheza KÁDÁR Géza. La ei m-am dus. Au fost extrem de impresionaţi şi bucuroşi. Am lepădat toată îmbrăcămintea, extrem de murdară, cu pantalonii plini de fecale. Mi-au dat totul proaspăt, m-au hrănit şi m-au lăsat să dorm, urmând să le povestesc cele întâmplate după ce mă trezesc. A doua zi am primit şi un costum din ajutoare, am reuşit să mă cântăresc (aveam deja 45 kg) şi am vizitat centrul oraşului. Nimeni, nici măcar colegii mei de liceu, nu mă recunoşteau. Una din primele vizite am făcut-o pictorului Mikola. Cum eram de a casei, m-am dus direct prin curte în bucătărie. “András bácsi” (nenea Andrei) stătea întins pe o canapea. Am bătut la uşa deschisă. S-a uitat lung la mine. Mi-am dat seama că nu mă recunoaşte. Când i-am spus numele, fără să poată scoate o vorbă s-a întors spre perete şi a izbucnit în hohote de plâns. Am rămas în relaţii foarte bune până s-a stins din viaţă. După câteva zile m-am dus şi eu la prima petrecere cu tinerii din oraş. La întoarcere n-am vrut să trezesc toată familia şi de aceea m-am îndreptat către fereastra dormitorului profesoarei mele de pian. Înainte de a ajunge unde trebuia am simţit că ceva se rupe sub picioarele mele şi fără a putea acţiona cumva, m-am trezit într-o fântână, iar apa era până deasupra capului meu. “Ar fi frumos”, îmi ziceam, “să scapi de lagăr şi să te îneci aici”. Am dat cu piciorul de fundul fântânii şi când capul era deasupra apei m-am proptit cu spatele şi genunchiul în pereţii fântânii care, spre norocul meu, era destul de îngust. Degeaba am strigat după ajutor, n-a venit nimeni. Am aflat pe urmă că pictorul Kádár a auzit ceva strigăte, dar nu şi-a putut da seama de unde vin. Ajutându-mă şi cu mâinile am urcat câţiva centimetri când cu spatele, când cu genunchiul, până am reuşit să ajung la suprafaţă. Tot în aceste prime zile petrecute în oraşul meu natal, am reuşit să iau legătura cu unchiul meu Paul Sándor Pál, care împreună cu soţia şi fiica de cinci ani, au supravieţuit războiului în Bucureşti. Am fost invitat la ei şi cum am mai prins forţe m-am şi dus”.

Mânca non-stop, de dimineaţa până seara, mai mult, se trezea în mijlocul nopţii de foame şi golea cămara de alimente

“Cum am ajuns la Bucureşti, unchiul meu m-a dus, împreună cu mătuşa şi verişoara, la Buşteni, pe Valea Prahovei. Am stat acolo câteva săptămâni, într-o cameră de hotel, din geamul căreia vedeam crucea de pe Caraiman. A fost o vacanţă deosebită de refacere, pe care o petreceam cu cele mai apropiate rude de sânge, care mi-au fost de un sprijin real şi profund. Ei erau singurele persoane cărora, în acea vreme, le puteam relata despre cele întâmplate fără reţineri şi fără să fiu contrazis, mai ales că părinţii unchiului meu erau bunicii mei de care mă despărţisem la Auschwitz. După întoarcerea noastră la Bucureşti m-am îmbolnăvit de pleurezie. Eu aveam dureri la pleură, care mă ţinea într-o poziţie îngheboşată şi care mă durea când tuşeam sau respiram mai adânc, boală ce a fost diagnosticat ca pleurezie uscată, fiind de fapt o aderenţă. Medicul de familie al unchiului meu, dr. Sajovitz, a explicat că plămânul meu drept era aproape plin de apă, de care se putea scăpa ori prin puncţie, ori prin răbdare de sete, căci organismul îşi completează necesităţile de apă de unde poate. Aşa m-am vindecat fără puncţie şi am scăpat şi de pleurezia uscată. Atât în Baia-Mare, cât şi pe urmă, am avut o poftă de mâncare bolnăvicioasă. Încă în Baia-Mare, în primele 10 zile m-am îngrăşat cu 10 kg, iar la Bucureşti mătuşa mea mi-a spus că mănânc odată pe zi, de dimineaţa până seara. De fapt se înşela, căci mă trezeam în mijlocul nopţii de foame şi goleam cămara de alimente, în special mâncarea gătită pentru a doua zi. Niciodată nu mi s-a făcut nici cea mai mică observaţie. Mult mai târziu am aflat repercursiunile tratamentului inuman din lagăr. De la acea vârstă de 15 ani şi jumătate nu am mai crescut, niciodata nu mi-au ieşit măselele de minte, toată energia organismului s-a concentrat spre refacere. După ce la vârsta de 45 de ani am făcut infarct miocardic mi s-a descoperit un diabet zaharat prin glicemie provocată, care, cu siguranţă m-a măcinat zeci de ani. Un medic prieten mi-a spus, mai în serios, mai în glumă: “Noi, care am scăpat, avem un organism care şi-a modificat metabolismul ca să poată prelucra şi fecalele.” Au urmat şi alte consecinţe, cum ar fi, cataracta, iar mai recent insuficienţă renală. Nu vreau să învinuiesc condiţiile de lagăr pentru toate suferinţele mele de sănătate, dar cu siguranţă ele poartă amprenta, direct sau indirect, a dereglărilor organismului meu... Pe la mijlocul lui octombrie m-am întors la Baia-Mare. M-am înscris la Liceul Maghiar din localitate ca elev particular şi mi s-a aprobat să termin doi ani (clasele VI şi VII de liceu) într-un singur an. Astfel, în anul şcolar 1946/47 am putut reveni în clasa a VIII-a, fiind împreună din nou cu foştii colegi dinainte de deportare. În vara lui 1947 am dat bacalaureatul şi puteam să aleg o cale în viaţă. M-am înscris la Universitatea “Bolyai” din Cluj, unde am absolvit secţia matematică. Doctoratul mi-am făcut la Universitatea “Al.I.Cuza” din Iaşi, în fizică teoretică…Setea de cunoaştere m-a ajutat toată viaţa să urmez această profesie, de fizician, iar prin activitatea mea doream să realizez ce ar fi dorit tatăl meu pentru mine, în amintirea lui şi în numele sacrificiului pe care l-a făcut”. Sfârşit.

Leizer Finchelstein, supravietuitor al Pogromului de la Iasi s-a stins din viata

Leizer Finchelstein, supravietuitor al Pogromului de la Iasi si al trenurilor mortii, dar si cetatean de onoare a orasului, a decedat. Leizer Finchelstein s-a nascut in luna noiembrie a anului 1923.  Aceasta a povestit intr-un interviu pentru Revista 22, grelele incercari prin care a trecut in timpul celui de-al doilea razboi mondial
"Pe 29 iunie, duminica, nimeni nu-si imagina ce avea sa urmeze, desi semne prevestitoare au fost. Sambata, un frate de-al tatalui, care locuia la Abator, un cartier cu multi evrei, a venit in fuga mare, desfigurat de spaima, ca sa spuna ca evreii sunt scosi din case, batuti si omorati.
Duminica dimineata parea totusi o zi linistita. Familia Finchelstein auzise ca evreii sunt chemati la Chestura pentru a li se da permis de sedere in Iasi, dar nu s-a grabit sa se prezinte. "De fapt, ei erau momiti acolo de autoritati", explica Leizer Finchelstein. Unul dintre fratii lui Leizer, care era functionar de magazin, a plecat de dimineata la munca si de atunci nu l-a mai vazut nimeni.
Pe la orele zece, unsprezece, au dat buzna in casa patru sergenti de politie, insotiti de mai multi civili cu bate. Toti cei din casa au fost scosi in strada, cu lovituri de patul pustii. Civilii urmareau sa fure, dar de la ei nu aveau ce sa ia. Mama lui Leizer si surorile au fost scoase si ele afara, dar pana la urma au fost lasate sa plece. "Au trecut atatia ani de atunci, dar inca nu imi iese din cap groaza mamei mele din momentul cand a vazut ca baietii ii sunt luati si dusi niciunde", spune Leizer printre lacrimi.
Tatal si baietii au fost incolonati si dusi cu mainile sus spre Chestura, prin strada Cuza Voda. "Parca eram dusi la abator. Eram foarte docili. Imi aduc aminte ca, dupa 1944, am vazut o coloana de vreo mie de prizonieri germani paziti de vreo trei-patru femei-soldat din Armata Rosie. Daca ar fi tabarat pe ele, le-ar fi facut praf, dar nemtii, care altadata erau mandri si aroganti, erau acum blanzi si docili. Se intampla ceva in astfel de situatii, devii docil, inert, asa eram si noi atunci", povesteste supravietuitorul nostru. In cladirea Filarmonicii era un spital de campanie german si, cand a trecut coloana de evrei, germanii le-au varsat mizerii in cap.
In zona Chesturii, un vuiet de nedescris. I-au sarit in ochi, in poarta Chesturii, doi soldati germani cu casca de razboi si cu insemne pe care scria mare, daca isi aduce aminte bine, "SS Gendarm Kommandatur". "Nemtii aveau bate ca de baseball, care mergeau ca un ciocan pneumatic si pe care il nimerea in cap acolo ramanea. Pentru prima data am vazut oameni morti, sange si creieri imprastiati. La evrei, prin traditie, mortii sunt imediat acoperiti si ingropati, nu sunt tinuti trei zile ca la crestini. Eu nu apucasem sa vad cadavre pana in ziua aceea", spune Leizer umbrit.
Prin furcile caudine de la poarta a trecut in fuga, bulucindu-se, calcand peste morti. S-a pierdut de tatal sau si a ramas doar cu un frate cu care a mers spre zidul din fundul curtii. Inauntru erau deja morti pe jos. Curtea Chesturii era dominata de o mitraliera, instalata pe scarile cladirii, la care se aflau doi sergenti romani de politie. De-a lungul zilei, acestia au deschis focul de nenumarate ori in multime. Cei care au incercat sa fuga peste gard au fost lichidati. "Mi-am vazut un prieten mort atarnat pe gard", isi aminteste Leizer.
Acolo, in curte, sub amenintarea mitralierei, ingramaditi unii in altii, cu miile, au stat in picioare de la pranz pana a doua zi spre dimineata, fara apa, fara mancare. Aproape ca nu vorbeau: "Puteam sa vorbim, dar nu aveam ce vorbi. Eram muti de ingrijorare si indurerare". Nu stiau ce o sa se intample, ce va fi cu ei. Din oras, se auzeau mereu focuri de arma. La un moment dat a fost pus, impreuna cu altii mai intremati, sa aranjeze mortii din curte, ca sa se faca loc.
Noaptea, curtea s-a mai eliberat, dupa ce au fost scosi cei care au fost urcati in primul tren al mortii. Leizer Finchelstein a nimerit in al doilea.
Pana la gara a fost un cosmar. "Era intuneric de iti scoteai ochii, din cauza camuflajului. In Piata Unirii si in drum spre gara ne-am tot impiedicat de morti presarati pe drum." Mai tarziu a aflat ca doua zile carutele de gunoi au carat morti de pe strazi.
La gara, alte grozavii. Au fost trantiti in fata garii, unde era piata de trasuri, in balega si urina de cal. Apoi, in gara, a apucat sa vada ceferisti care ii loveau in cap pe evreii care incercau sa fuga, cu lemne luate dintr-un tren tras pe alta linie.
Au fost numarati cate 40 si bagati in vagoane mici, de zece tone, din lemn, folosite pentru materiale de constructii. Nici macar nu erau curatate. "De frica, ne-am bagat unul altul, ca oile, si vagonul parea gol. Un impiegat de miscare, un tinerel, se agita pe acolo si spunea ca el nu expediaza vagoanele daca nu sunt incarcate la capacitate. Si atunci au mai adus 40. Ne-am ingramadit si tot parea vagonul gol. Pana la urma, ne-au incarcat vreo suta, o suta douazeci, nu pot sa stiu. Aproape nu te mai puteai misca", povesteste Leizer. "Dupa 1947, am intrat la CFR si as fi vrut il intalnesc pe tinerelul impiegat ca sa-i spun ca la scoala CFR se invata ca, atunci cand incarci vagoane cu vietati, exista o capacitate maxima admisa si trebuie asigurate furaje. Noi stateam mai rau ca animalele, nu aveam aer si nici nu ni s-a dat apa. Vagoanele aveau gemulete de 25 pe 60 de cm, ale caror obloane au fost inchise pe dinafara. Era un fel de camera de gazare fara gaz si foc. Soarele facea tot."
Cu cativa ani in urma, a facut un experiment cu niste ziaristi. S-au urcat intr-un vagon de marfa, mai mare, de 40 de tone, si au mers cam o ora, pana la Podu Iloaiei, pe un soare torid ca in "duminica aceea". In prima statie s-au repezit cu totii disperati la o fantana, deshidratati si extenuati. Cu trenul mortii au mers opt ore (timp in care au parcurs 20 de km!), intr-un vagon mult mai stramt, incredibil de ingramaditi, intr-o atmosfera infernala.
Din cauza caldurii, a lipsei aerului, apei si a hranei, a mirosurilor insuportabile, "oamenii mureau ca mustele". Nu au fost scene de violenta sau de nebunie. Afara erau 35 de grade cel putin. "Eram deja epuizati si murdari, cu excrementele pe noi, cand am fost imbarcati. Eu am avut noroc pentru ca am nimerit patru frati impreuna in vagon. Am baut urina unii de la altii. Ne-am supt camasile de sudoare. Ne-am palmuit continuu ca sa stam treji. Nu imi amintesc daca am fost constient tot timpul. Ca sa ne odihnim, am stivuit cadavrele, am facut banci din ele. Nu aveai voie sa cazi. Daca te prabuseai, erai mort pentru ca altii cadeau peste tine si nu mai aveai putere sa ii dai la o parte. Peste un frate de-al meu, care a fost luat in celalalt tren, impreuna cu tatal meu, au cazut morti si nu a putut si isi mai traga un picior. Cand a ajuns la Calarasi piciorul ii intrase deja in putrefactie, de viu. A scapat, dar a ramas suferind cu piciorul toata viata."
Atunci l-a pus la indoiala pe Dumnezeu. Era deznadajduit ca ii cerea ajutorul cu disperare si nu era ajutat.
Totusi, pana la urma a avut noroc. Din cei peste o suta de oameni din vagon au scapat vreo 20-22, dintre care toti cei patru frati. Au scapat si tatal si fratele din celalalt tren, care a ajuns tocmai la Calarasi, dupa sapte zile de drum si un traseu absurd. Putine familii de evrei din Iasi pot spune ca au avut un asa noroc.
Abia de mai era constient cand au fost coborati din vagoane la Podu Iloaiei. "Eram cadavre vii. Cand ne-au vazut evreii din Podu Iloaiei, care au fost chemati sa ne ajute, sa ne spele si sa ne dea haine, s-au ingrozit. Paream de pe alta planeta." Si continua: "Nu ne mai stiam frate cu frate. Unul dintre frati a fost internat pentru ca, la coborarea din vagon, a alunecat, apoi a fost tras de picioare si i s-a rupt o bucata de piele de pe spate. A trecut multa vreme pana ne-am dat seama ca Leon lipseste".
Au fost cazati la familiile evreiesti din localitate, iar a doua zi au fost adunati de jandarmi si dusi ca sa ingroape cadavrele descarcate peste noapte in camp. Mortii erau umflati de caldura, mirosul era ingrozitor. Soldatii facusera apel la populatie sa aduca batiste si carpe inmuiate in otet. "In gropi ii aruncam de sus, ca pe saci, nu ii mai asezam. Puneam un rand de morti, dupa care aruncam var si puneam alt rand. Trei straturi au fost cu totul. Nu va inchipuiti ce groaza era. Multi si-au gasit rudele. Eu mi-am gasit un var."
La urma, se asteptau sa fie aruncati si ei, ca nu fie martori. Nu a fost asa, au fost crutati.
Dupa aceasta, a fost alocat, in cadrul regimului de munca fortata, la un mosier, la strans recolta, apoi la un tamplar. Acestuia din urma i-a ramas dator toata viata. "M-a platit la pretul zilei desi putea sa nu ma plateasca deloc. Cu banii si mancarea de la el ii ajutam pe ceilalti trei frati cu care eram. Prin el am aflat ca tata este in Ialomita si am reusit sa-i trimit 500 de lei prin mandat postal. Prin el trimiteam acasa mancare, pentru ca eu nu aveam voie sa ma deplasez, aveam numele dat la jandarmerie." Si taranii din zona erau milosi, dandu-i adesea mancare. Spre toamna - mai precis, de pe 20 noiembrie - s-a putut intoarce in Iasi, unde s-a gasit cu toti ai lui. "Eram traumatizati si speriati rau de tot pentru ca nu stiam ce ne rezerva ziua de maine."
Temerile aveau sa fie intemeiate. In mai 1942, a fost luat de pe strada de o patrula de sergenti, care, dupa ce a aratat actele, i-a spus ca este bun de recrutare. A fost inchis intr-o sectie de politie din strada Elena Doamna, alaturi de raufacatori. "Dimineata urmatoare am fost dusi la centrul de recrutare, ne-au masurat, ne-au inregistrat ca pentru recrutare si de acolo ne-au dus in coloana in gara Socola. Ne-au incarcat din nou in vagoane de marfa si am crezut ca se repeta nebunia."
Dar, de data aceasta, au fost mai putini in vagon si chiar au primit mancare rece. Au calatorit indelung, pana in Basarabia, la sud de Cetatea Alba, la Saba, o colonie germana. Acolo se afla un detasament de munca fortata pe langa Regimentul 1 Drumuri, care lucra la o cariera de piatra. Piatra era folosita de armata la acoperirea drumurilor desfundate din Basarabia.
Parintii habar nu aveau ce i s-a intamplat. A putut sa-i anunte unde este printr-o telegrama militara pe care a avut voie sa o trimita imediat dupa sosire.
La Saba, nu a murit nimeni, din cate stie, dar au stat in conditii ingrozitoare, in mizerie si foame. In fiecare dimineata erau dusi la cariera unde incarcau piatra in vagoneti si apoi in vagoane. Erau mereu amenintati de soldati ca vor fi trimisi in Transnistria, de care incepuse sa se auda. "Lagarele din Transnistria erau vazute la acea vreme ca lagare de pedepsire. Transnistria insemna, dupa cum spuneau soldatii, drum fara intoarcere", isi aminteste Leizer Finchelstein.
Dormea intr-un fost grajd al germanilor. Avea doar hainele de pe el. "Ne mancau paduchii. De la subtiori scoteam cate un pumn odata. Nu puteai sa scapi de ei." Un tren-baie venea o data pe luna. Acolo dadea hainele la etuva si facea dus. Dar tot nu reusea sa scape de paduchi.
Mancarea era oribila. Se manca multa mamaliga, care era facuta mai mult din tarata. Se manca fasole care se cojea in gura. Multi ani dupa, nu a mai suportat mamaliga si fasolea. Mai primeau un fel de terci, iar dimineata un fel de ceai. Carne nu-si aminteste sa fi mancat.
Soldatii care ii pazeau erau unii buni, painea lui Dumnezeu, altii rai peste poate. "Ordine aveau toti, dar se comportau diferit. Rautatea era oarecum impusa prin sistemul de organizare, dar unii faceau exces de zel, in timp ce altii erau neasteptat de omenosi. De la unii primeai un colt de paine, de la altii, trei paturi de arma. Din pacate cei rai sau inraiti erau mai numerosi decat cei buni."

Eva Mozes Kor, romanca care a supravietuit la Auschwitz
Eva si Miriam s-au nascut intr-un mic sat din Transilvania - Porti - pe 30 ianuarie 1934. Familia lor era singura de evrei din intregul sat.

Tatal lor lucra ca agricultor la propria-i ferma si mama lor avea grija de toti cei patru copii - cele doua gemene si surorile mai mari, Edit si Aliz. Aveau doua menajere care ii ajutau, pana in 1942, cand evereilor le-a fost interzis sa angajeze alte persoane in afara evreilor.

"Viata era pasnica, exceptand ura fata de evrei, care se manifesta prin porecle, batai de la ceilalti copii si pedepse de la profesorii maghiari", ne-a spus Eva Mozes. In anul 1940, autoritatile Ungariei au intrat in Transilvania cu forta, rupand din Romania acordul lui Hitler.

In martie 1944, familia Evei a fost luata pe sus de jandarmii maghiari si dusa intr-un ghetou din Simleul Silvaniei.

"Am construit corturi din paturi si cearsafuri. Imi amintesc ca ploua foarte mult si pamantul era umed si rece. Fiecare cap de familie a fost chemat pentru interogatorii. Tatal meu a fost adus pe o targa, sangerand de la loviturile de bici, cu unghiile de la maini si picioare smulse si fata arsa. Soldatii unguri voiau sa stie unde se afla aurul si nu l-au crezut pe tatal meu cand le-a spus ca toti banii erau in pamant", a rememorat Eva Mozes.

Drumul spre lagar

Comandantul maghiar le-a spus ca vor fi trimisi la munca, in Ungaria, cand toti evreii din ghetou au fost bagati in trenuri marfare, alaturi de vite.

"Ne-au inghesuit ca pe sardine. Nu aveam cum sa ne miscam, nu aveam mancare, nu aveam apa... Vagoanele erau incuiate si pazite de un gardian inarmat. El ne-a avertizat ca, daca incercam sa evadam, ne va impusca.


Trenul se misca foarte rapid si se oprea doar pentru realimentare cu combustibil. Am cerut apa, iar paznicul ne-a spus ca ne costa cinci ceasuri de aur, pe care un adult urma sa i le dea prin spatiul izolat cu sarma ghimpata, iar gardianul trebuia sa arunce o galeata de apa. Eu am primit doar cateva picaturi, insuficiente pentru a-mi potoli setea.

In a treia noapte in vagonul cu bovine, trenul a oprit si noi am cerut apa. Raspunsul a venit in limba germana: "Wass, Wass". Atunci am inteles cu totii ca ne-au mintit si nu mergeam la munca in Ungaria, ci in Germania pentru a fi ucisi. Fiecare persoana din tren plangea si se ruga. Urmatoarea oprire avea sa fie Auschwitz, nu mai auzisem niciodata pana atunci de acest loc ", a mai povestit Eva pentru Ziare.com.

Cobai pentru Mengele, Ingerul Mortii

Ziua in care a ajuns pe platforma de la Auschwitz a fost si ultima in care Eva si Miriam si-au vazut parintii. Gemenele, care au fost tatuate cu numerele A7063 si A7064, nu au fost puse la munca, ci au fost folosite pentru experimentele facute de temutul doctor Josef Mengele.

Eva Mozes nu a intalnit niciun nazist care sa vrea sa le ajute, iar de acte de bravura nu poate fi vorba: foarte putine persoane au reusit sa scape de la Auschwitz-Birkenau.

"Nu am stiut atunci, am aflat ulterior despre Rudolf Verba, care a evadat. El a incercat sa ii avertizeze pe evreii unguri, insa nu a mai apucat", a adaugat Eva.

Ea si-a amintit si despre intalnirile cu Mengele si despre experimentele pe care acesta le facea pe gemeni, inclusiv pe ea si sora sa, Miriam.


"Nu stiam cine este cand aparea in fiecare dimineata in fata baracii, pentru a ne numara. Tot ce stiam este ca oamenilor le era frica de el si ca era tratat ca un Dumnezeu, iar numele sau era dr. Mengele.

Experimentele nu erau pedepse sau tortura. Eram folositi ca niste cobai umani, pentru a se descoperi secretul crearii gemenilor blonzi, cu ochi albastri. Eram injectati cu germeni si boli, iar cand geamanul-subiect murea, nazistii il omorau pe celalalt geaman, pentru a compara autopsiile", ne-a mai spus Eva Mozes.

Isi aminteste ca, dupa o injectie, s-a imbolnavit grav si a facut febra puternica. Doctorul nazist supranuit "Ingerul mortii" i-a spus atunci ca va muri.

A decis, insa, sa lupte pentru a supravietui. "Instinctul de supravietuire a preluat controlul si nu era loc in viata mea ca sa plang ori sa-mi para rau pentru mine, supravietuirea imi consuma fiecare dram de energie pe care il aveam", a marturisit Eva Mozes.

A fi din nou viu si liber

In 1945, dupa luni de bombardamente si focuri de artilerie, armata sovietica i-a eliberat pe evrei din lagarul de la Auschwitz-Birkenau. Eva isi aminteste ca statea, alaturi de Miriam, lipita de gardul de sarma ghimpata si privea cu uimire spre salvatorii lor.

"A fost o experienta incredibila sa te simti, din nou, viu si liber", a mai declarat Eva Mozes Kor.


Dupa aceea, s-a intors pentru o scurta perioada in Romania, insa nimeni cunoscut nu supravietuise. Sub regimul comunist, in tara nu mai era mancare, astfel incat gemenele au emigrat in Israel. Ulterior, Eva s-a mutat in SUA, in Terre Haute, Indiana.

"Am inceput sa vorbesc prima oara despre Holocaust in 1978. Oamenii au fost interesati de povestea mea si mi-a placut ca m-au tratat cu respect si mare interes", a mai povestit Eva

Ulterior, a ridicat un muzeu al Holocaustului - CANDLES Holocaust Museum and Education Center - dedicat memoriei copiilor care au murit ori au supravietuit experimentelor de la Auschwitz.

Miriam, sora ei, nu mai este astazi alaturi de Eva. A murit in anul 1993, din cauza unei forme rare de cancer, pe care Eva o atribuie experimentelor facute de doctorul Mengele.

In anul 1995, i-a iertat insa pe nazisti si, potrivit Evei, atunci a fost eliberata pentru a doua ora.

"Nu renunta niciodata la tine si la visele tale", "trateaza oamenii cu respect si corectitudine si judeca-i mereu pe baza actiunilor lor" si, mai ales, "iarta-i pe toti inamicii tai si pe cei care te-au ranit. Te va vindeca in interior, te va elibera si te va face mai puternic", sunt filosofiile de viata dupa care se ghideaza, si astazi, Eva Mozes Kor.

In cartea sa, "Am supravietuit lagarului mortii", Eva rememoreaza copilaria distrusa de regimul nazist, viata evreilor inainte de inasprirea conditiilor si trimiterea acestora in lagare de concentrare, dar si lupta continua pentru supravietuire pana in momentul in care au fost eliberate, in 1945

http://adevarul.ro/cultura/istorie/gemenele-transilvania-supravietuit-odiosului-medic-nazist-josef-mengele-1_53a2b0c90d133766a8b69e9c/index.html
Între zidurile lagărului de concentrare de la Auschwitz, doctorul Mengele a condus o serie de experimente medicale de o cruzime înfiorătoare, având subiecţi umani copii gemeni. Aproximativ 3.000 de copii gemeni – dintre care 1.500 de gemeni identici – au trecut prin mâinile “unchiului Mengele” care, zâmbitor, le injecta chimicale în ochi pentru a le schimba culoarea irisului, făcea transfuzii de sânge între ei, le aplica injecţii letale cu diverse bacterii, le îndepărta organe sau membre. Puţini dintre copii au reuşit să supravieţuiască, dar Eva Mozes şi sora sa geamănă, Miriam, se numără printre supravieţuitoarele experimentelor genetice conduse de doctorul Josef Mengele în lagărul de concentrare de la Auschwitz, între 1944-1945.

Eva şi Miriam s-au născut în micul sat Porţ, județul Sălaj, la 30 ianuarie 1934. Alexander şi Jaffa Mozes au avut patru fete – Edit, Aliz şi cele două gemene. Liniştita viaţă de la ţară a fost umbrită de venirea la putere a naziştilor în Germania şi de prejudecăţile faţă de evrei cu care se confruntau aproape zilnic. Când Eva şi Miriam împliniseră şase ani, naziştii maghiari au ocupat satul în care familia Mozes era singura de origine evreiască. Tihna familiei Mozes a fost zdruncinată în martie 1944, când au fost anunţaţi că trebuie să îşi strângă câteva lucruri necesare pentru a-şi schimba domiciliul. Erau mutaţi într-un ghetou în Şimleul Silvaniei, pentru ca, după câteva săptămâni, să fie deportaţi în lagărul de concentrare Auschwitz-Birkenau. După 70 de ore fără apă, mâncare, înghesuiţi într-un vagon, familia Mozer a ajuns pe platforma de selecţie de la Auschwitz.

Eva îşi aminteşte cum ea şi familia sa au ajuns la staţia finală: “Când uşile vagonului nostru s-au deschis, am auzit un ofiţer SS strigând, ‘Schnell! Schnell!’, şi ordonând tuturor să iasă afară. Mama mea a luat-o pe Miriam şi pe mine de mână. Mereu încerca să ne protejeze pentru că noi eram cele mai mici. Totul se mişca foarte repede şi, uitându-mă în jur, am observat că tata şi cele două surori mai mari dispăruseră. În timp ce strângeam mâna mamei, un om din SS s-a grăbit să strige ‘Gemeni! Gemeni!’. S-a oprit să se uite la noi. Miriam şi cu mine semănam foarte tare. ‘Sunt gemene?’, a întrebat-o pe mama. ‘Asta e bine?’ a răspuns ea. El a dat din cap în semn de aprobare. ‘Sunt gemene’, a zis mama. Odată ce gardianul SS a aflat că suntem gemene, Miriam şi cu mine am fost luate de lângă mama, fără nicio avertizare sau explicaţie. Strigătele noastre au fost în zadar. Îmi amintesc că m-am uitat înapoi şi am văzut-o pe mama cu braţele întinse a disperare în timp ce noi eram conduse de un soldat. Atunci a fost ultima dată când am văzut-o.”

Dramele copiilor lui Mengele

Le aştepta un viitor sumbru în barăcile de la Auschwitz, urmând să aibă o întâlnire care urma să le marcheze întreaga existenţă. „Pentru prima dată când am mers să folosesc latrina localizată în capătul barăcii copiilor, am fost întâmpinată de cadavele câtorva copii împrăştiate pe jos. Cred că acea imagine va rămâne pentru totdeauna în memoria mea. Acolo am făcut o promisiune – un jurământ că eu şi Miriam nu vom ajunge pe acea podea murdară.”, povesteşte Eva despre rapida introducere în viaţa în lagăr.

În timpul experienţei teribile de cobai pentru nazişti, Eva şi Miriam au fost supuse unor numeroase intervenţii chirurgicale brutale şi experimente conduse de doctorul Mengele. Eva relatează despre una dintre experimente: „Mi s-au făcut cinci injecţii. În acea seară am făcut febră foarte mare. Tremuram. Braţele şi picioarele mi s-au umflat, la dimensiuni uriaşe. Mengele, dr. Konig şi alţi trei doctori au venit în dimineaţa următoare. S-au uitat la graficul febrei şi dr. Mengele a spus, râzând, ‘Păcat, este atât de tânără. Mai are numai două săptămâni de trăit.’”. Eva îşi aminteşte că, mai târziu, o pereche de gemeni ţigani au fost adusă din laboratorul lui Mengele unde fuseseră cusuţi unul în spatele celuilalt. Mengele a încercat să creeze gemeni siamezi prin conectarea vaselor de sânge şi a organelor. Copii ţipau zi şi noapte, până ce s-a format o cangrenă, iar după trei săptămâni, au murit.

Există viață după Auschwitz

Pe 27 ianuarie 1945, cu patru zile înainte ca cele două fete să împlinească 11 ani, lagărul de la Auschwitz a fost eliberat de armata sovietică. Copilele au fost primele gemene protagonist în filmul realizat de sovietici despre ororile Holocaustului. Totuşi, filmul este oarecum inexact. Fiind subiecţii favoriţi ai doctorului Mengele, gemenii nu au purtat niciodată uniforme în dungi şi li se acorda tratament special, dându-li-se libertatea de a se îngriji personal de păr şi haine şi oferindu-li-se porţii suplimentare de mâncare.

După nouă luni în lagăr, Eva şi Miriam s-au întors acasă unde au aflat că niciunul dintre membrii familiei nu a supravieţuit. În 1950, Eva şi Miriam au plecat în Israel unde au devenit membre ale unui kibbutz, locuit, în mare parte, de copii orfani. În 1952, s-au înrolat în armata Israelului, Eva studiind desenul tehnic, iar Miriam asistenţa medicală. Eva s-a căsătorit cu un turist american, Michael Kor, şi el un supravieţuitor al lagărului de concentrare, şi s-a mutat în Indiana, în Statele Unite.

Efectele experimentelor doctorului Mengele le-au urmărit, însă, întreaga viaţă. Eva a suferit avorturi şi s-a îmbolnăvit de tuberculoză, iar fiul său a avut cancer. Rinichii lui Miriam au încetat să mai crească, stagnând la dimensiunile unor rinichi de copil pentru tot restul vieţii, iar aceasta a murit în 1993 de o formă rară de cancer.

Howard Triest, evreul care a stat in aceiasi celula cu liderii nazistii
Evreul de origine germana Howard Triest a fost translatorul americanilor, ajungand astfel sa stea langa omul responsabil pentru moartea familiei sale: Rudolf Hess, fost comandant la Auschwitz.  "E o senzatie foarte ciudata sa stai in aceeasi celula cu omul care ti-a ucis familia. Dar acum eu eram in control. Totusi, ne purtam foarte civilizat cu ei (n.r. liderii nazisti), mi-am tinut ura sub control. Dar nu am strans mana niciunuia dintre ei", spune Triest, intr-un interviu pentru BBC.
Cum a ajuns un evreu sa stea langa cei care i-au omorat familia

Triest, nascut intr-o familie de evrei din Munchen, in 1923, avea 16 ani cand a inceput persecutia nazistilor, motiv pentru care parintii lui l-au trimis in Luxemburg. Din lipsa de bani, familia nu l-a putut urma, iar parintii i-au murit in lagarul de la Auschwitz.


Triest, in armata americana

Howard a reusit sa se inroleze in armata americana si a ajuns translator, fiindca vorbea fluent limba germana. Astfel, omul care fugise de nazisti a ajuns, dupa doar sase ani, sa stea langa cei mai temuti dintre acestia. Printre ei, Hermann Goering, seful Fortelor armate germane. "Goering era, chiar si in inchisoare, un om foarte increzut. Era un actor etern, ii placea mereu sa detina controlul. Acum, se considera numarul unu, pentru ca Hitler murise. Voia mereu sa fie asezat pe primul scaun, in tribunal. A venit la Nuremberg cu opt valize, cele mai multe pline cu droguri, pentru ca era dependent. M-a impresionat, insa, ca era tratat ca un simplu prizonier, nu ca o personalitate", isi aminteste Triest, potrivit gandul.info.

Goering, in timpul procesului

Despre adjunctul lui Hitler, Rudolf Hess, Triest spune ca era "ca un zombi". "Hess era paranoic, ne ruga pe mine si pe psihologi sa ii analizam mancarea, sa ne asiguram ca nu e otravita. La interogatoriu, era destul de tacut, raspundea la intrebari, dar nu intra in detalii", spune translatorul.

"Un nazist mi-a spus ca sunt arian pur, m-a vazut blond cu ochi albastri"


Triest s-a intalnit, in inchisoarea din Nuremberg, si cu Rudolf Hess, responsabil pentru moartea parintilor sai. "Uneori ramaneam singur cu el in celula. Lumea imi spunea ca ma pot razbuna, ca pot lua un cutit in celula. Dar razbunarea era ca se afla in inchisoare si ca stiam ca va fi spanzurat. Oricum murea, deci faptul ca l-as fi omorat eu nu mi-ar fi facut bine", spune Triest. Translatorul il descrie pe Hoess drept "foarte normal". "Nu arata ca un om care a ucis doua-trei milioane de semeni", spune evreul de origine germana.

Procesul nazistilor

Triest isi aminteste o intamplare remarcabila cu Julius Streicher, patronul unui ziar antisemit din Germania. "El era cel mai mare antisemit. Avea niste foi pe care nu voia sa le dea nimanui, pentru ca spunea ca vor ajunge in mainile evreilor. Mi le-a dat mie, pentru ca m-a vazut inalt, blond si cu ochi albastri. Mi-a spus ca sunt un arian pur si ca vorbesc ca un arian", rememoreaza Triest. De altfel, niciunul dintre nazistii testati la Nuremberg nu a aflat ca Triest este evreu.

"E pacat ca nazistii n-au suferit si ei in lagare"

Translatorul spune ca, in ciuda testelor, americanii nu au aflat prea multe lucruri noi de la nazisti: "Nu am gasit nimic anormal, nimic care sa indice faptul ca sunt criminali. De fapt, toti erau destul de normali. Cruzimea si normalitatea pot merge mana in mana". Totusi, Triest spune ca niciunul dintre nazisti nu avea remuscari. "Spuneau ca stiu de existenta lagarelor, dar ca nu credeau ca a murit cineva in ele. E pacat ca n-au trecut si ei prin ce au trecut victimele lor. E pacat ca Hoess n-a sfarsit intr-un lagar", spune barbatul.

http://cultural.bzi.ro/marturia-cutremuratoare-a-unui-supravietuitor-al-holocaustului-8568
In februarie, 1945, Ivor Perl, 13 ani pe atunci, statea in zapada, disperat si infometat si constient ca, in conditii normale, ar fi fost timpul pentru bar mitzvah-ul sau, relateaza dailymail.co.uk. Dar in loc sa sarbatoreasca, Ivor privea prin gardul lagarului de concentrare Allach, unde fusese trimis la munca, doar cu hainele subtiri de inchisoare care sa-l protejeze de frigul iernii si o felie de paine pe zi care sa-i potoleasca foamea.

"Lagarul era in mijlocul unei paduri, iar gardul trecea printre copaci. Ma rugam la Dumnezeu sa ma salveze si promiteam ca nu voi mai cere nimic, niciodata, daca ma ajuta sa ies de acolo", isi aminteste Ivor, care are acum 81 de ani. Pana sa scape din lagar mai erau luni bune insa, fiind eliberat abia cand soldatii americani au intrat in Germania si, spre oroarea lor, au gasit taberele in care Ivor si milioane ca el erau tinuti in conditii ca in Iad.

Pe langa malnutritie si frigul care il chinuia si oboseala provocata de munca fara incetare, Ivor suferea si de tifos. Regimul nazist l-a afectat foarte tare, el fiind nevoit sa minta in legatura cu varsta pe care o avea, ca sa nu fie inutil si, cel mai probabil, ucis. Baiatul a declarat ca are 16 ani si a fost valorificat de germani, fiind considerat apt de munca si trimis in lagarul de concentrare, dar asta a insemnat ca Ivor, un baietel de 13 ani, trebuia sa munceasca la fel de mult ca un adult, scrie romaniatv.net.

Baiatul a fost arestat in 1944, dupa ce nemtii au ocupat Ungaria, care incercase sa treaca de partea Aliatilor. El, parintii sai si cei opt frati au fost trimisi initial la Auschwitz, unde femeile si copiii erau separati de barbati si ucisi. A scapat de la moartea datorita mamei sale, care l-a obligat sa o paraseasca si sa treaca in randul barbatilor. Mama sa si sapte dintre cei opt frati au murit in lagarul de concentrare.

"Normal ca am fugit spre grupul in care era mama, spunand ca vreau sa raman cu ea, dar ea nici nu a vrut sa auda si m-a obligat sa ma alatur celuilalt grup", isi aminteste el. "Am vazut un ofiter nazist cu manusi albe, care directiona prizonierii spre stanga sau spre dreapta. Mai tarziu am aflat ca barbatul era doctorul Josef Mengele. Cand a ajuns in dreptul meu, s-a oprit si m-a intrebat cati ani am. Mi-am amintit ce fusesem invatat si i-am spus ca am 16 ani. Imi amintesc si acum privirea lui in timp ce se gandea in ce directie sa ma trimita. Spre norocul meu, eram destul de mare pentru varsta mea, asa ca probabil s-a gandit ca pot munci, indiferent de cati ani aveam. Iar daca nu reuseam sa fac fata, ei bine...", isi aminteste Ivor.

Puterea si rezistenta lui aveau sa fie testate cu varf si indesat la Allach, pe timpul iernii. O masa obisnuita consta intr-o felie de paine, o cana cu apa calda si, uneori, putina margarina, iar singura imbracaminte care il proteja de frigul iernii era celebra uniforma cu dungi albe si negre si, cateodata, o haina subtire din bumbac. Alaturi de alti detinuti, Ivor a fost pus sa lucreze la proiecte extraordinare, cum ar fi baze subterane pentru depozitarea armamentului, folosind doar echipamente rudimentare.

Ordinea era mentinuta printr-o combinatie de frica si forta extrema. Cand un prizonier s-a ascuns intr-o pestera, ca sa evite munca, gardienii au ales sa arunce cateva grenade inauntru, in loc sa-l astepte sa iasa, isi aminteste baiatul. Dimineata, toti prizonierii trebuiau sa aleaga la ce proiect vor sa lucreze, o decizie agonizanta, unele lucrari fiind usoare, in timp ce altele cauzau moartea a multi muncitori. Intr-o zi, Ivor a ales diferit fata de fratele sau. Acesta din urma a fost trimis la o ferma, unde a avut ocazia sa manance decent timp de trei saptamani, in timp ce Ivor a slabit atat de mult, incat fratele sau aproape ca nu-l mai recunostea.

La un moment dat, tifosul de care suferea baiatul s-a inrautatit, asa ca a fost trimis la spitalul lagarului de concentrare. "Spitalul era de ras", spune el. "De doua ori pe zi, un doctor trecea printre paturi sa vada cata carne ai pe tine si daca mai poti munci. Cei care nu mai putea fi folositi erau marcati si ucisi. De fiecare data ne umflam burtile ca sa parem mai sanatosi decat eram de fapt", adauga Ivor. A reusit sa scape din spital cu ajutorul fratelui sau, pentru ca era evident ca nu existau sperante de insanatosire acolo.

In tabara insa, lucrurile aveau sa se schimbe. Prizonierii vedeau avioanele Aliatilor din ce in ce mai des, dar pentru ei acesta nu era un motiv de bucurie. "Cu cat germanii se apropiau mai mult de infrangere, cu atat eram tratati mai rau", spune Ivor. Dupa cateva saptamani, nemtii au hotarat sa abandoneze tabara si prizonierilor li s-a ordonat sa mearga in mars spre un lagar de concentrare mai mare. Detinutilor li s-a dat cate o paine care sa le ajunga mai multe zile, cat avea sa dureze marsul si au fost avertizati ca nu vor primi altceva. Ritmul era atat de dificil de tinut, incat multi prizonieri au murit pe drum spre noua tabara.

Oboseala, foamea si disperarea si-au spus cuvantul si Ivor si fratele lui au inceput sa se certe. "Mergeam de prea mult timp si am inceput sa ne acuzam reciproc ca muscam din paine mai mult decat ar trebui. Ne-am imbrancit si am inceput sa ne luptam in noroi ", spune Ivor. "Am vazut o pereche de cizme si teava unei arme si m-am gandit ca urmeaza sa fim pedepsiti in mod brutal. In schimb am auzit vocea soldatului care ne-a spus sa nu ne mai certam pentru ca vom fi eliberati in curand si vom regreta lucrurile pe care le spunem. A fost singurul moment de bunatate pe care l-am trait in toata perioada in care am fost prizonier", adauga el.

Ivor a continuat marsul spre Dachau, unde avea sa fie eliberat. A primit apoi o viza pentru Anglia, unde s-a casatorit. In prezent, are patru copii si sase nepoti.

Familia Ovitz, singura familie care a supravietuit in intregime holocaustului
Desi a „beneficiat” de un tratament special din partea lui Josef Mengele, sinistrul medic poreclit „ingerul mortii”. Trupa celor sapte pitici, Liliput, a devenit celebra in intreaga lume. Satenii spuneau ca dupa concerte se intorceau in sat cu saci de bani. Tot ei au adus prima masina in Rozavlea. Acum, familia Ovitz a ajuns subiect de film, cu eroii din Harry Potter.


Pentru maramureseni sunt “piticii din Rozavlea”. Pentru lumea intreaga sunt “piticii care l-au invins pe doctoral mortii, Mengele” si au supravietuit holocaustului. O poveste ca-n filme, despre o viata de om traita la un metru si zece.


In perioada interbelica, dupa ce Regele Carol al II-lea le-a vazut numerele: cantece romanesti si unguresti interpretate la instrumente mici, fratii Ovitz, sau trupa Liliput, devenisera celebri in intreaga Europa. Satenii spuneau ca dupa concerte se intorceau in sat cu saci de bani. Tot ei au adus prima masina in Rozavlea.


De fapt, ei erau o familie normala, din Rozavlea. Tatal lor, Shimshon Itik Ovitz s-a casatorit de doua ori cu femei de inaltime normala. Din cei 10 copii, sapte erau pitici. Prin 1930, fratii Ovitz s-au apucat de cantat. A inceput un vis frumos, care insa s-a prabusit odata cu cel de-al Doilea Razboi Mondial. Au fost dusi toti la Auschwitz si au devenit cobaiul celebrului medic Josef Mengele. Ii numea adesea “familia mea de pitici”. Pentru el, acestia reprezentau o ilustrare perfecta a anormalului. Curiozitatea lui i-a tinut insa in viata. Familia de pitici devenise obiect de studii si, atata timp cat medicul era interesat de ei, preferau sa ajunga la laborator, nu in camera de gazare, scrie gazetademures.ro.


Mai mult, familia Ovitz spune ca o alta familie de pitici ajunsa in lagar a fost fiarta de vie, asa ca, pentru ei tortionarul Mengele a devenit salvator. Se spune ca celebrul doctor chiar a filmat reprezentatia artistica a piticilor ca sa-i arate lui Hitler ce lucreaza.


Dupa eliberarea din lagar, au pornit pe jos acasa, 7 km. Dar dupa Razboi lumea se schimbase. Nu mai gusta nimeni circul lor, pentru ca aveau “circ” in viata de zi cu zi. Asa ca, “Ovitzii” s-au mutat la Sighet. Casa lor a ajuns la un tanar, iar masina a fost dezmembrata de sateni.


Apoi, familia s-a mutat in Israel. Acolo, la Haifa, au inceput o viata noua, cu o trupa noua: “Cei sapte pitici de la Auschwitz”. 


Ultimul supravietuitor al familiei de pitici, “Perla Ovitz”, a murit in 2001, masurand… 75 de centimetri. Povestea lor a ramas insa vie. Piticii din Rozavlea au impresionat o lume intreaga cu destinul lor.


In toamna acestui an, echipa canalul de televiziune ITV din Marea Britanie va filma la Rozavlea, Viseu de Jos si Sighetu Marmatiei un documentar despre familia Ovitz. Prezentatorul filmului va fi actorul Warwick Davis, cunoscut publicului romanesc din numeroase filme de mare succes, printre care „Harry Potter” si „Razboiul stelelor”.


Pentru maramureseni, ei raman “piticii din Rozavlea”. Pentru lumea intreaga sunt “piticii care l-au invins pe doctorul mortii, Mengele” si au supravietuit holocaustului. O poveste ca-n filme, despre o viata de om traita la un metru si zece si cu certitudinea ca, in sufletele lor, toti cei 7 pitici au fost niste uriasi.


Prima baie si prima masina din sat


„Erau 7 pitici, 5 baieti si doua fete. Aveau masina, baie, la acea vreme. Mergeau peste tot, erau iubiti de oameni. In Rozavlea stateau aproape de primarie, cand au filmat aici documentarul, se vedea inca bazinul de la baie. Oamenii isi amintesc si acum cu placere de ei. Erau pe atunci multi evrei in Rozavlea. Pana prin 62 mai traiau in sat vreo 6 familii de evrei, fiecare se ocupa cu altceva. Unul achizitiona piei, altul fructe de padure si melci, unul era referent la primariei, cu terenurile etc. Eu am insotit echipa de filmare din America cand au facut primul documentar aici” - Gheorghe Visovan, fostul primar din Rozavlea.


Doctorul mortii


Unul dintre cele mai odioase personaje ale celui de-al Treilea Reich a fost, fara indoiala, doctorul nazist Josef Mengele, nascut la 16 martie 1911, in oraselul Gunzbourg, intr-o familie instarita de industriasi catolici, tatal avand o fabrica de constructie de masini agricole. Parintii sai, Walburga si Karl, au mai avut doi copii, pe Karl si Alois. In anul 1939 s-a casatorit cu Irene Schoen, cu care a avut un fiu, Rolf. Activitatea sa se va desfasura, incepand din 1940, in cadrul Institutului Ereditatii Biologice si Puritatii Rasiale. In 1943 a fost trimis in complexul de lagare de concentrare nazist din Auschwitz, Silezia, pentru a inlocui un medic care era bolnav. La 24 Mai 1943 a devenit medic militar al asa-zisului “lagar al tiganilor” din centrul concentrationar Auschwitz-Birkenau. In august 1944, acest lagar a fost inchis si toti prizonierii gazati. Mengele a devenit apoi ofiterul-sef al medicilor de la Birkenau, insa nu si la Auschwitz, unde sef era Eduard Wirths.


Mengele si-a primit renumele de “inger al mortii”, ca urmare a celor 21 de luni petrecute la Auschwitz, in cursul carora a desfasurat o activitate ce nu avea nimic in comun cu munca unui medic obisnuit. Scopul principal al lagarului era exterminarea detinutilor. Printre experimentele lui Mengele se numarau injectarea unor substante chimice direct in ochii copiilor in incercarea de a le schimba culoarea, diverse amputari de membre si alte operatii brutale si cel putin o tentativa de a transforma o pereche de gemeni in “siamezi” prin sutura venelor lor. Un alt experiment monstruos a fost introducerea detinutilor in cazane cu apa fierbinte pentru a vedea pana la ce temperatura rezista omul inainte sa moara.


Dupa capitularea Germaniei, s-a stabilit pentru o perioada la Viena, apoi pleaca in Argentina, la Buenos Aires, unde va deschide un cabinet pe Calea Virey Ortiz 970, sub numele de Fritz Fisher. In 1959 a zburat la Altos, Paraguay, deoarece adresa i-a fost descoperita de vanatorii de nazisti, s-a mutat la Embu, un oras mic, in apropiere de Sao Paulo, Brazilia. Mengele a murit in 1979, dupa ce a suferit un atac cerebral, in timp ce inota. Treisprezece ani mai tarziu, identitatea sa a fost confirmata de teste ADN. In jurnalele sale, acesta sustinea ca daca omenirea nu va adopta programe de purificare a rasei, precum cele pe care le experimenta el la Auschwitz, rasa umana va fi blestemata, “chiar si fara razboi”.


 Pitici, celebri si bogati “Intr-o familie de evrei s-au nascut 9 frati, dintre care 7 pitici. Parintii au hotarat sa-i dea la scoala de muzica la Sighet, au invatat sa cante la instrumente si la voce si au infiintat trupa Liliput. Initial au cantat la restaurante, apoi aveau concerte. Au iesit si in strainatate un pic, au devenit cunoscuti si foarte-foarte bogati. Ei au fost primii din Rozavlea care si-au cumparat autoturism prin 1934-1935. Apoi a venit Razboiul, n-au mai cantat, au ramas acasa. Apoi a venit Holocaustul, au fost dusi initial la Dragomiresti, apoi la Auschwitz. Acolo, cand au coborat din tren, i-a zarit doctorul Mengele.


A inceput sa faca toate tipurile de experimente pe ei, transfuzii de sange, experimente sexuale. El vroia sa afle cum se pot naste pitici intr-o familie normala. Dar in acelasi timp ii hranea foarte bine, avea grija sa nu-i omoare, ca sa poata experimenta cat mai multe lucruri pe ei. De asta au si supravietuit. Pentru ca, cu toate chinurile, au supravietuit toti. Stiu ca au cantat si in lagar. In 1945 s-au eliberat, s-au intors si s-au stabilit la Sighet.


Prin ’47 au plecat in Belgia, apoi in Israel. Au reinceput sa cante,sa faca inregistrari. Iar au devenit celebri si bogati. Apoi au murit unii dupa altii. Exista un film documentar despre ei, acesta care se va face acum este al doilea”- a spus Teofil Ivanciuc, cel care a scris despre familia Ovitz in cele doua carti ale sale.

Otto Dov Kulka, un om care a reuşit să supravieţuiască...

Otto Dov Kulka este un distins profesor evreu, specializat în istorie nazistă, care a aşteptat mai bine de şaizeci de ani ca să povească, într-un roman, traumele prin care a trecut la Auschwitz, pe vremea când era doar un copil.


Volumul se numeşte „Landscapes of the Metropolis of Death”, iar autorul insistă că nu este vorba despre o carte autobiografică, ci mai degrabă despre „fragmente rupte din amintirile şi din imaginaţia” unui băieţel de 10 ani.

Otto Dov Kulka, profesor emerit al Universităţii din Ierusalim, a scris despre efectele nazismului asupra întregii umanităţi, efecte puternice şi greu de uitat, după cum le-a descris autorul, pentru publicaţia Bloomberg.

Scenele descrise în cartea sa au avut ca punct de reper lagărul de exterminare de la Auschwitz-Birkenau, între 1943-1944, loc în care Kulka a fost trimis, alături de părinţii săi, de la Theresienstadt.

În mod miraculos, după ce aproape toţi oamenii închişi în lagăr au fost gazaţi, Kulka reuşeşte să supravieţuiască, după ce scapă chiar şi de sub ameninţarea gardului electric.

Mai mult decât atât, Kulka a fost şi „pacient” al necruţătorului Josef Mengele, medicul cunoscut şi ca „îngerul morţii”. Mengele a petrecut 21 de luni la Auschwitz, unde atribuţiile sale erau total diferite de cele ale unui doctor obişnuit. Acel personaj odios făcea frecvent parte din echipa de medici care decidea ce oameni aveau să fie reţinuţi pentru muncă şi care urmau să fie trimişi la gazare.

Mengele făcea experimente pe copii, injectându-le substanţe chimice în ochi, amputându-le membrele sau punându-i în cazane cu apă clocotită.

Otto Dov Kulka a fost martor al multor execuţii şi atrocităţi, organizate ca sarcină zilnică la Auschwitz, ceea ce i-a inspirat anumite sentimente „kafkiene”: acelea erau regulile jocului, într-o „ordine greu de înţeles, dar, în acelaşi timp, justificată.”

În cartea sa, profesorul scrie despre moarte ca despre ceva ce „transcede sferele istoriei”, iar lagărul este o metaforă a tragediei vieţii.

Mama lui Kulka moare dar tatăl său supravieţuieşte. După o vreme, Otto şi părintele său rămas în viaţă vizitează împreună Israelul, întrebându-se: „Unde era Dumnezeu atunci?”, pentru ca un rabin să le răspundă: „Aceasta este o întrebare pe care vă este interzis să o puneţi.” Răspunsul căutat vine apoi într-unul dintre visele lui Kulka, din care acesta a înţeles că Dumnezeu era acolo, chiar în lagăr, îndurerat de tot ceea ce se întâmpla.

Visele lui Kulka vor continua, oferindu-i multe răspunsuri, autorul povestind în carte şi despre un vis în care medicul Mengele îi apare ca un ghid turistic al lagărului Auschwitz, imagine cât se poate de naturală, în acea dimensiune a imaginarului.

Otto Dov Kulka şi-a dedicat întreaga viaţă cercetărilor academice asupra perioadei naziste şi a mărturisit, potrivit Bloomberg, că i se pare foarte dificil să urmărească piesele de teatru sau filmele realizate pe marginea acestui subiect, de teamă să nu aibă sentimentul că „lucrurile nu s-au petrecut în felul acela.”

„AM SUPRAVIEŢUIT LAGĂRULUI MORŢII”. Cine este românca ce a reuşit să scape din ghearele doctorului Josef Mengele: „A fi în Auschwitz era ca şi cum ai fi într-un accident de maşină în fiecare zi”

Eva Mozes Kor s-a născut în 1934 în Porţ, Transilvania. În prezent trăieşte în Indiana. Când avea zece ani a ajuns cu întreaga familie la Auschwitz, ea şi sora ei geamănă, Miriam, fiind selectate de doctorul Josef Mengele să intre în programul său de cercetare a comportamentului gemenilor prin experimente controversate.

Ultima oară când şi-a văzut părinţii a fost în momentul trierii pe peronul de la Auschwitz. Ţinuta identică a celor două surori le-a atras atenţia ofiţerilor nazişti care au remarcat că cele două ar putea fi gemene şi, deci, paciente ideale pentru medicul Josef Mengele. "Patru oameni au trebuit să mă ţină în timp ce au încins vârful unui instrument ca un stilou deasupra unei flăcări şi l-au afundat în cerneală albastră. După aceea au apropiat unealta aceea fierbinte de pielea mea şi au început să-mi scrie numărul pe partea exterioară a braţului stâng: A-7063", îşi aminteşte Eva.

Cea mai bătrână supraviețuitoare din lume a Holocaustului: „Voi râde până la sfârșitul vieții. Nu ajută cu nimic dacă plângi”


Și-a văzut părinții murind. Și-a pierdut și soțul și frații. A
supraviețuit iadului din lagărul de concentrare, împreună cu fiul său,
cântând la pian. A învins, mai apoi, și cancerul. Perfect lucidă, la
108 ani, Alice Herz-Sommer trăiește, în fiecare zi, mai multe momente
de fericire decât alții într-o viață.

„Sunt o evreică a cărei religie este muzica. Muzica m-a ținut în
viață, muzica m-a salvat", își începe povestea pianista Alice
Herz-Sommer. Lucru foarte adevărat, deoarece bătrâna exersează și
acum, la 108 ani, câte trei ore pe zi la pian, în micuțul apartament
din Londra în care trăiește singură.

Ultimul supravieţuitor din Dej al Holocaustului (FOTO)Nici optimismul
care izvorăște din vocea ei, nici privirea și mintea ageră nu-i
trădează vârsta. Poate, doar pielea zbârcită de trecerea anilor...
Râde. „M-am născut râzând și voi râde până la sfârșitul vieții. Nu
ajută cu nimic dacă plângi", crede femeia.

S-a născut în 1903, la Praga, într-o familie de evrei. Mama sa a avut
grijă ca cei cinci copii „să învețe, să știe, să cunoască". Una dintre
surorile ei mai mari a învățat-o să cânte la pian. Începuse să-și
construiască o carieră ca pianistă în momentul în care a fost târâtă
în lagăr, alături de întreaga familie. Pe părinți i-a văzut murind. A
rămas în lagăr împreună cu fiul ei, de 5 ani. Spune că muzica a
salvat-o. Muzica și talentul. Zăcea pe podeaua rece și știa că în
orice moment trebuia să se ridice și să cânte la pian. Altfel, dacă nu
era pe placul celor ce o țineau captivă, ea și fiul ei ar fi fost
exterminați.

Chinurile celor doi ani petrecuți în lagăr au prins viață în cartea pe
care a scris-o la 104 ani: „Grădina Raiului, în Iad" („A garden of
Eden in Hell").

Într-un interviu acordat lui Tony Robbins la sfârșitul anului trecut,
bătrâna mărturisește că „privesc înspre bine. Știu că răul există, dar
privesc înspre lucrurile bune". „Într-un fel, cred că viața în lagăr a
fost de fapt un dar. Eram fericită și recunoscătoare că fiul meu era
lângă mine. Uneori, el mă întreba de ce nu avem de mâncare. La asta nu
știam ce să îi răspund. Dar râdeam. Și cu mine râdea și băiatul meu.
Cum poate un copil să nu râdă când o vede pe mama sa râzând?",
continuă pianista.

A reușit să scape din lagăr în 1945. S-a întors împreună cu fiul ei la
Praga, iar în martie 1949 a ajuns în Israel. La 83 de ani a fost
diagnosticată de cancer. „Tocmai mă mutasem la Londra. A doua zi mi
s-a făcut rău, am fost internată și operată. Și iată-mă, sunt și acum
în viață!", adaugă bătrâna.

În urmă cu 10 ani și-a îngropat și unicul fiu. Ea a rămas să-și ducă
zilele animată de credința potrivit căreia „ura macină sufletul celui
care urăște, nu sufletul celui care este urât". „Nu urăsc pe nimeni.
Sunt pur și simplu recunoscătoare pentru tot ce am trăit, pentru
amintiri", încheie Alice Herz-Sommer.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/supravietuitoare-lagarului-auschwitz-fentat-moartea-doua
Hainalca Cristea este acum, la 80 de ani, unul dintre ultimii martori
ai celui mai înfiorător lagăr de concentrare, unde au fost exterminaţi
peste 1,1 milioane de oameni. La 13 ani, Hainalca a cunoscut ororile
nazismului, dar providenţa a salvat-o de două ori de camera de gazare.

În dimineaţa zilei de 3 mai 1944, familia avocatului evreu Harmat
Ignaţ s-a aşezat la masă, în casa lor din oraşul Sfântu Gheorghe, mai
devreme decât de obicei. Au fost şi mult mai tăcuţi ca altădată. La
ora 6.00 dimineaţa aveau să se prezinte cu toţii la sediul poliţiei
din localitate - mama, tatăl şi cele două fete.

Mai citeşte şi:

Prigonirea evreilor din Basarabia şi Bucovina

Efectele Holocaustului sunt resimţite şi acum puternic de Rusia

În aer era ceva grav, ceva iremediabil, mai intens ca niciodată. Semne
primiseră destule până atunci, încă din 1940, când Transilvania de
Nord fusese ocupată de armata fascistă maghiară: avocatul Harmat Ignaţ
a fost exclus din barou şi i s-a ridicat dreptul de a lucra ca avocat,
fetele au fost obligate să poarte steaua galbenă la şcoală, iar
bărbaţii din localitate fuseseră convocaţi la muncă obligatorie în
cadrul armatei fasciste.

Dar citaţia pe care familia o primise cu trei zile în urmă le dăduse
tuturor fiori reci, mai ales că aceeaşi hârtie ajunsese în aceeaşi zi
la toată populaţia evreiască din oraş. Masa a rămas nestrânsă în ziua
aceea, ca o încercare a părinţilor de a forţa destinul, un semn lăsat
ca o garanţie că se vor întoarce. Dar odată uşa închisă în urmă, nimic
nu a mai fost la fel.

Într-un vagon de vite

Morişca absurdă a atrocităţilor începuse să se învârtească: toţi
evreii din oraşul Sfântu Gheorghe au fost deposedaţi de buletin şi
aruncaţi pe jos, într-o şcoală agricolă părăsită, fără mâncare sau
apă, au fost apoi concentraţi într-un ghetou la Reghin, după care au
fost urcaţi în ultimul tren al vieţii celor mai mulţi dintre ei, cu
direcţia Auschwitz.

Hainalca avea 13 ani când a ajuns în lagăr, după o săptămână într-un
vagon de vite, înghesuită între copii şi bătrâni flămânzi. Era 10
iunie 1944, dimineaţa, şi pe peron se auzea valsul vienez al lui
Johann Strauss. Apoi, Josef Mengele, supranumit "îngerul morţii", a
început să dirijeze: stânga însemna muncă, iar dreapta însemna moarte.
Dar ei nu ştiau atunci asta. "Pe părinţi i-au smuls înspre dreapta şi
eu i-am cerut atunci lui Mengele să mă lase cu ei. El s-a uitat la
mine şi a spus: <>".

Era primul semn al providenţei pentru Hainalca, pe care Mengele, nu se
ştie de ce, refuzase s-o trimită la exterminare, deşi avea toate
semnalmentele: era slabă băţ şi avea sub 14 ani. Teoretic, bătrânii,
bolnavii şi copiii sub 14 ani erau eliminaţi din start - adică trimişi
în camerele de gazare şi ucişi - pentru că nu erau apţi de muncă.
Hainalca şi-a văzut atunci pentru ultima oară părinţii, apoi a început
pentru ea calvarul. "Ne-a dezbrăcat la pielea goală şi ne-a luat tot
ce aveam de acasă, să nu ne aducem aminte de nimic. Au început să ne
tundă, de nu ne mai cunoşteam între noi; sora mea era lângă mine şi nu
puteam s-o recunosc.

Ne-a dat câte o rochie şi ne-a dus într-o baracă aflată, mi-aduc
aminte, aproape de crematoriu. Nu auzeam nimic altceva decât plânsete
şi miros de carne arsă." Apoi ea şi sora ei au fost repartizate în
baraca numărul 20, unde în fiecare zi, din oră în oră, se făceau ceea
ce se cheamă selecţii: erau scoşi toţi afară, în pielea goală, şi la
cel mai mic semn de slăbiciune sau boală erau preluaţi. Şi nu se mai
întorceau înapoi. Hainalca a fost selectată de două ori pentru
execuţie.

"Prima dată am ajuns chiar la poarta camerei de gazare. Plângeam şi a
venit o nemţoaică din SS la mine şi mi-a spus atât: <spune-i ofiţerului că ai 20 de ani>>". A făcut întocmai şi ofiţerul a
lăsat-o să se întoarcă la baracă. A doua oară s-a furişat până la
toaleta improvizată din spatele barăcii şi, când s-a întors, grupul
selectat era deja în drum spre crematoriu.

Regula sinistră a lui 10

Dar viaţa câştigată temporar nu era deloc uşoară. A fost trimisă la
muncă într-o carieră de piatră, în lagărul din Cracovia, unde trebuia
să muncească la construcţia unui bazin de înot. Comandantul lagărului
dorea să îi facă un cadou soţiei sale: un spaţiu unde consoarta să se
bălăcească alături de prietene, în mijlocul războiului.

"Şi pentru asta, noi trebuia să cărăm piatră pe munte, căci acolo voia
să facă bazinul-piatră. Dacă nu căram cum trebuie ne băteau şi puneau
câinii pe noi. Strigau <>, adică <> şi câinii se aruncau să
ne rupă".

Regula morţii era acolo, la Cracovia, alta: zecimala. "Ne scoteau
afară, la apel, dimineaţa, pe câte un rând, şi numărau. Unu, doi,
trei, patru, cinci, şase - şi la al zecelea ocheau şi era împuşcat. Vă
închipuiţi ce înseamnă asta? Sora mea era lângă mine şi nu ştiam ce ne
aşteaptă. Care dintre noi va fi al zecelea."

La minus 25 de grade celsius, într-o rochiţă

Hainalca a rezistat tifosului şi dizenteriei, cele mai frecvente boli
mortale din lagăr, şi s-a întors la Auschwitz. Aici a trecut iarăşi
prin calvarul apelurilor de dimineaţă pentru selecţie, la minus 25 de
grade Celsius, în rochiţă subţire de pânză şi saboţi din lemn. Copilul
de 13 ani a fost distribuit apoi la o fabrică de armament, la
Rochlitz, în Germania.

Nemţii au pus-o să lucreze la un fel de bormaşină pentru
confecţionarea armelor, la care Hainalca, mică şi uscăţivă, abia
ajungea. După aproape jumătate de an de muncă, la începutul anului
1945, a fost trimisă la o uzină a industriei de armament, la Calw, tot
în Germania. Aici lucra numai noaptea, 12 ore, alături de alţi
prizonieri de război.

Destin

La cinci ani de la sfârşitul războiului, Hainalca se căsătoreşte cu
Tudor Cristea, cu care are o fiică. Lucrează amândoi în comerţ şi se
mută la Bucureşti. Sora ei, cu care a fost la Auschwitz, în vârstă de
87 de ani, este căsătorită cu al doilea soţ şi trăieşte acum în
Israel. Cele două surori nu s-au mai văzut de 12 ani.

Auschwitz, uzina morţii

Hainalca Cristea mărturiseşte calvarul Holocaustului pentru
generaţiile viitoare

Auschwitz (sau Auschwitz-Birkenau) este numele unui complex de lagăre
de concentrare şi exterminare al Germaniei naziste, aflat pe
teritoriul Poloniei. Numele provine de la traducerea în limba germană
a oraşului din apropiere, Oświecim, situat la aproximativ 60 de
kilometri vest de Cracovia. Lagărele de la Auschwitz au fost un
element major în perpetuarea Holocaustului; se estimează că 1,1
milioane de persoane au fost omorâte acolo, din care peste 90% au fost
evrei.

Cele trei lagăre principale au fost Auschwitz I (centrul
administrativ), Auschwitz II (lagăr de exterminare) şi Auschwitz III
(lagăr de muncă). La 27 ianuarie 1945, Auschwitz a fost eliberat de
către trupele sovietice. În 1947, statul polonez a fondat un muzeu pe
locul unde se aflau Auschwitz I şi II.

Prizonierii au fost salvaţi de un ofiţer SS

În mai 1945, după patru luni de muncă, Hainalca şi alţi 200 de
prizonieri au fost salvaţi de la fabrica de la Calw de însuşi ofiţerul
SS care îi avea sub supraveghere. "Era un şvab de lângă Timişoara şi
ştia româneşte. Când a primit ordinul de sus să ne evacueze a decis să
ne treacă graniţa în Elveţia, ca să scăpăm."

Sfârşitul războiului se apropia, Hitler murise şi cei 200 de oameni,
epuizaţi, disperaţi şi agăţându-se de viaţă cu ultimele resurse ale
corpului lor, încă orbecăiau. În cele din urmă sunt adăpostiţi la
moşia unui neamţ şi ziua de 9 mai 1945, ultima a sângerosului conflict
mondial, i-a prins în viaţă.

Printr-un miracol, cele două surori erau împreună şi trăiau. Au luat
trenul şi au ajuns acasă. Au coborât în gara din Sfântu Gheorghe, dar
nimeni nu le aştepta aici. Casa părintească era locuită de nişte
străini. Fetele au fost găzduite temporar, în cele din urmă, de o
familie de evrei.

"Când am intrat în casa lor, primul lucru pe care l-am văzut a fost o
fotografie a surorii mele, aşezată pe o noptieră. Ea aproape că a
ţipat şi i-a întrebat ce caută poza ei acolo. Se pare că logodnicul
ei, cu care nu se văzuse de când începuseră toate ororile, locuia şi
el temporar la aceeaşi familie."

Sora lui Hainalca, mai mare decât ea cu şapte ani, s-a căsătorit. După
cinci ani, s-a măritat şi Hainalca. Bărbatul avea să răscumpere, cu
dragostea lui, toate patimile de până atunci.

http://www.acum.tv/articol/45027/

Rândurile de mai jos ne-au fost trimise de Andrei Klein, din Cluj, un cititor fidel al revistei Acum care, într-un târziu – impulsionat nu de articolele marturii despre Transnistria, ci de indignarea pricinuită de ecourile stârnite de articolul lui Petru Clej“Extrema dreaptă românească îşi arată chipul hidos” – relatează despre Transnistria, în care s-a născut şi unde a rămas în viaţă datorită unor conjuncturi miraculoase. Îl cunosc bine pe Andrei Klein, un om deschis spre lectură, interesat de artă şi istorie, dedicat instantaneelor surprinse de obiectivul aparatului de fotografiat. Andrei Klein este de profesie fotograf şi cred că pasiunea lui de colecţionar – colecţia sa bogată şi valoroasă de obiecte şi documente din cele mai diverse – reflectă dorinţa de a păstra prin ele instantaneele altor timpuri, de a recompune secvenţe de istorie trăită. Acelaşi resort l-a determinat să facă diligenţe (sperăm încununate de succes) de a pune bazele unei colecţii muzeale evreieşti la Cluj. Andrei Klein este un supravieţuitor, unul dintre cei mai tineri supravieţuitori ai Holocaustului din România, care se simte dator să mărturisească cele trăite de familia sa. Rândurile de mai jos constituie o parte dintr-o lucrare memorială aflată în pregătire.

Tata şi mama, refugiaţi din Ardealul de Nord, nu au scăpat de deportare

În urma Dictatului de la Viena din 30 August 1940, când Ardealul de Nord a trecut sub administraţia Ungariei, părinţii mei Rózsi şi Ernő Klein, au plecat din Cluj în refugiu şi s-au stabilit la Bucureşti unde tata, tâmplar de mobilă, a reuşit să găsească un loc de muncă.























În 14.sept.1940, prin Decretul Regal nr.3151, Statul Român a devenit stat naţional legionar. În perioada participării legionarilor la guvernare, au fost promulgate două măsuri antievreieşti, un decret din 5 octombrie 1940, privind exproprierea proprietăţilor rurale ale evreilor şi în 16 noiembrie, decretul care prevedea concedierea treptată a evreilor angajaţi în unităţi particulare, comerciale şi industriale. Ca urmare, tata a fost dat afara din serviciu. Din cauza situaţiei de teroare, creată de Garda de Fier care asaltează cartiere evreieşti, incendiind sinagogi, devastând locuinţe, traiul devenise foarte periculos în Bucureşti şi tânăra familie Klein a plecat la Vatra Dornei, unde aveau nişte prieteni care i-au asigurat că vor munci şi trăi în mai mare linişte. Însă în Vatra Dornei destinul i-a urmărit, fiind deportaţi în Transnistria .Mii de evrei au murit în timpul marşului morţii către lagăr, cei care cădeau erau bătuţi sau împuşcaţi, alţii au murit de epuizare şi de boli.Părinţii mei au ajuns la Moghilev Podolski, un oraş devastat de incendii şi inundaţii, care era zonă militară germană. În 30 August 1941 avea să treacă sub administraţie militară românească.

Viaţa din lagărul de la Moghilev

Tata şi mama, care era gravidă, împărţeau o cameră mică de 2 x 4 m, cu Rózsi şi Elemér Gottlieb care aveau Kati, în vârstă de câteva luni. Cele două familii aveau să se sprijine reciproc, asta ajutându-i să supravieţuiască. Casa era pe cale să se dărâme, fără uşi şi ferestre. Ulterior cei doi bărbaţi o repară cât de cât, pentru a putea rezista cu toţii la frig.























Dormeau pe jos, nu aveau nici sobă, dar nici alimente ce să gătească. Bruma de mâncare care le mai rămăsese de acasă au împărţit-o în mod egal între ei.

Tata, care avea sănătatea şubrezită, era luat zilnic sub paza soldaţilor, la reconstruirea podului de cale ferată distrus de pe Nistru şi la repararea drumurilor ce duceau spre front , munci grele şi istovitoare. Dar, spre norocul lui, a fost remarcat ca om îndemânatic, harnic şi a fost trimis într-un garaj al armatei germane din localitate. Tot el reuşea facă rost de ceva alimente, pe care le obţinea de la localnicii ucraineni, în schimbul unor haine sau obiecte personale. Mâncarea era împărţită în mod egal între cele două familii. La retragerea din Moghilev sovieticii distruseseră toate unităţile industriale precum uzina electrică, centrala telefonică, turnătoria – toate foarte importante pentru autorităţile militare. În aceste condiţii inginerul Siegfried Jagendorf , deportat din Rădăuţi, găsit o soluţie salvatoare pentru deportaţii din Moghilev.

“Minunea de la Moghilev”

Jagendorf le-a propus autorităţilor refacerea utilităţilor.La început ideea ca deportaţii să lucreze la acest proiect nu a fost agreată, deoarece planul iniţial al germanilor şi autorităţilor locale era ca Moghilev să fie doar un loc de tranzit pentru deportaţii în drum spre alte lagăre în Transnistria.Asta ar fi fost condamnarea aproape sigură la moarte a grupului de deportaţi aflaţi in acel moment în Moghilev.























Când autorităţile totuşi acceptă oferta, Jagendorf a cerut dreptul ca muncitorii calificaţi să fie aleşi de el, aceştia să nu mai locuiască în ghetou ci să fie mutaţi împreună cu familiile lor, în apropierea turnătoriei, să se înfiinţeze o cantină pentru muncitori şi familiile lor, să primească mai multe medicamente din cauza epidemiei de tifos. Din cauza foamei şi a frigului, în rândurile evreilor, pe zi ce trece mortalitatea este în creştere.

Jagendorf a reuşit să convingă, autorităţile locale, explicând că deportaţii vor lucra mai bine ştiindu-şi familiile aproape şi având asigurata hrana de fiecare zi. Om dur şi ferm, care le-a impus autorităţilor pretenţii incredibile pentru acele vremuri. Iniţial prefectul aprobase începerea lucrului cu 100 de evrei, dar Jagendorf a reuşeşte să obţină creşterea acestui număr la 1200 de deportaţi.

Tatăl meu şi Elemér Gottlieb au fost selectaţi şi primiţi ca muncitori calificaţi la refacerea turnătoriei, ceea ce a dus la îmbunătăţirea alimentaţiei celor două familii. Pe lângă munca de la turnătorie, tata reuşea să confecţioneze diferite obiecte din lemn pe care le schimba pe alimente cu soldaţii şi localnici ucraineni.

Treptat Siegfried Jagendorf a reuşit să sporească în continuu numărul muncitorilor evrei şi datorită acestei acţiuni majoritatea lor a rămas în viată. (Toate acestea sunt descris pe larg în cartea lui Siegfried Jagendorf “MINUNEA DE LA MOGHILEV “ , Editura Hasefer – 1997)

În acest lagăr, m-am născut eu la 1 aprilie 1942. Lagărul a fost eliberat de Armata Sovietică în 13 aprilie 1944.



După eliberare tata a plecat pe front



Tatăl meu, direct din lagăr, a fost înrolat „voluntar” în Armata Roşie şi dus pe front în regiunea Tamb, iar mama cu mine am plecat la Cernăuţi, cu gândul de a aştepta acolo revenirea tatii. Iată un fragment din prima scrisoare scrisă de mama dupa eliberarea din lagărul din Moghilev către sora ei care trăia în Palestina

“26.10.1944

După mulţi ani, în sfârşit, pot să vă dau semn de viaţă despre noi. Sper că această scrisoare vă găseşte în viaţă şi sănătoşi şi că de la tine voi afla veşti despre scumpii mei părinţi, despre fraţii şi sora noastră ramaşi la Cluj, şi despre voi, de care nu mai ştiu nimic de patru ani. Timp de trei ani am fost deportaţi în lagăr. După ce am fost eliberaţi, am venit în Cernăuţi unde îl aştept pe Ernő care a fost înrolat în Armata Roşie. Nu îţi pot descrie suferinţele îndurate, foamea şi chinurile suferite în ace;ti 4 ani. În lagăr l-am născut pe Andrei. Acum are doi ani şi jumătate şi este un băieţel dulce, blond, seamănă cu tatăl lui. Eu lucrez într-o drogherie, timp în care copilul e la creşă. Seara îl aduc acasă. E singura mea fericire în trista mea viaţa. Maris dragă mi-aş da viaţa să aflu veşti despre părinţi, aici circulă veşti groaznice, despre faptul că acasă au fost ucişi toţi evreii, vreau să sper că nimic nu e adevărat, e aşa de cumplit…
Sunt foarte slăbită, lagărul m-a îmbolnăvit şi mai mult, dar trebuie să rezist pentru copil, are nevoie de mamă lui…

Rózsi”

După ce auzise veşti despre ororile din Ardealul de Nord, Mama era într-o stare sufletească îngrozitoare şi neştiind ce s-a petrecut cu familia ei, a cerut repatrierea. Cererea ei s-a aprobat şi la data de 4.05.1945 am sosit acasă. Acasă la Cluj Mama a aflat că părinţii şi socrii ei, multe alte rude, prieteni şi vecini au fost deportaţi şi nu s-au mai întors din lagărele naziste. Pe atunci tata încă se afla într-un batalion de construcţii la Stroicolona, mai târziu ni s-a alăturat şi el.

Încheiere

În lagărul din Moghilev Podolski mureau zilnic zeci de copii. Faptul că m-am născut şi am rămas în viată, în condiţiile acelea cumplit de grele a fost într-adevăr un adevărat miracol. Nu am informaţii decât despre patru copii născuţi în acest lagăr şi rămaşi în viată. Sunt un supravieţuitor al Holocaustului şi trebuie să povestesc tot, pentru a contracara negaţionismul şi eventualitatea ca o astfel de tragedie să se repete. De mai mulţi ani pregătesc un volum de memorii despre familia mea, originară din Cluj. O familie obişnuita cu 6 copii, din clasa socială a oamenilor săraci, muncitori, gospodari, pe care pană la urmă soarta i-a despărţit, târându-i către suferinţă şi moarte. N-au supravieţuit decât foarte puţini. Eu mă număr printre ei şi am datoria să povestesc. Tinerele generaţii trebuie să cunoască şi să înţeleagă ceea ce s-a întâmplat. Pe martiri nu îi mai putem învia, dar măcar noi cei in viaţă sa trăim fără ură şi fără violenţe căci oameni suntem cu toţii !