AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Rezumarea primului mesaj :

POPOR ALES CONVORBIREA LUI TEVIE  LÃPTARUL CU DUMNEZEU

           In viata asta, potrivitã
           Pentru borfasi, pentru haimani,
           Mi-ai dat o mânã de prieteni
           Si-o lume-ntreagã de dusmani !

           Poti sa fii hot, pungas, ministru,
           Te-njurã lumea sau te ceartã,
           Dar dacã esti cumva evreu,
           O viatã-ntreagã nu te iartã !

           Poti fi mai bun, mai învãtat
           Si mai cinstit, cã nu e greu,
           Dar porti teribilul pãcat
           Cã, pur si simplu, esti evreu….

           Sar imbecilii sã te rupã !
           Te-njurã ziarele ades !
           Te-ar sfâsia si când te pupã !
           De asta, Doamne, m-ai ales ?

           De mii de ani nu avem pace
           Ne mor copiii in rãzboi
           Si n-avem liniste de-o viatã !
           De asta ne-ai ales pe noi ?

           Am vrut si noi putin “shalom”
           Cuvânt rostit atât de des.
           Dar pacea noastrã cu vecinii
           N-ai avut timp s-o fi ales.
           De câte ori ai vrut, destinul            
           Ne-a jucat viata la noroc.
           Doamne, puteai s-alegi pe altii
           Si nu ne supãram deloc !

           Antisemitii se agitã,
           Urlã bezmetic orice vrei
           Se-ncarcã lumea de prostie
           Si se descarcã pe evrei.

           Avem atâtea premii NOBEL
           Si mari artisti sub steaua ta,
           Dar nimeni nu ridicã glasul
           Când ne injurã o haimana !

           Poate cã lumea joacã teatru,
           Privesc la cer si vãd noroi,
           Sunt generosi cu orisicine
           Si democrati! Dar nu cu noi…

           Când undeva le merge rãu,
           Când ageamiii fac luminã
           Si nu au bani si mor de foame,
           Numai evreii sunt de vinã.

           Când se mãnâncã între ei,
           Când se omoarã frati cu frati,
           Sãracii - ei n-au nici o vinã,
           Numai evreii-s vinovati !

           Suntem copiii tãi,o Doamne,
           În casa ta intrãm smeriti,
           Si atunci de ce ne lasi în lume
           Pe mâna unor trogloditi ?

           Dece-i înduri pe asasinii
           Cei fãrã lege, fãrã minte,
           Amarnic sã ne pângãreascã
           Pânã si sfintele morminte?

           Cu noi se rãfuiesc într-una
           Intelectuali si derbedei,
           Dar ce-au cu mortii nostri, Doamne?
           Ce vina au cã-s morti evrei?

           Tot ce se-ntâmplã-n lumea asta
           Catastrofal si ne-nteles
           E doar si doar din vina noastrã!
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           Ei pot sa facã tot ce vor!
           Sã poarte zvastici, cãsti sau fes!
           Noi n-avem nici-un drept pe lume?
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           Se uitã acru-n pasapoarte,
           La vãmi ne puricã ades.
           Noi doar suntem “afaceristii”!
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           De asta ne-ai adus pe lume?
           De asta ne-am crescut copii?
           Sã tremurãm pentru secunda
           Ce Tu ne-o dai pentru-a trãi?

           Tu ne-ai dat multe lacrimi, Doamne.
           Ne-ai dat nevoi si griji si stress.
           DAR TU  NE-AI  DAT  SI  ISRAELUL !
           SI PENTRU ACEASTÃ FERICIRE
           TODÁ RABÁ CÃ NE-AI ALES !!!!

Mesaje din infern – amintirile de lagăr ale Terezei Mózes de Andrea Ghita

În vara lui 2004 am participat la Satu Mare, la comemorarea victimelor Holocaustului. În curtea sinagogilor de pe strada Decebal se dezvelise un monument de marmură pe care, puţinii evrei care mai trăiau în oraş au depus pietrele neuitării. Am filmat şi în vechiul cartier evreiesc unde, în primăvara anului 1944, fusese instalat ghetoul pentru cei 18.900 de evrei sătmăreni. Zidurile fostei sinagogi din ghetou, cu vitraliile sparte erau proptite de cer, într-un urlet tăcut de doliu perpetuu al miilor de evrei evlavioşi pieriţi în lagărele morţii. Atunci ni s-a arătat şi „Casa cu semnături”, cu ziduri din cărămidă aparentă, pe care se desluşeau urmele unor rânduri scrise cu creionul. Se povesteşte că acolo fusese oprită o coloană de deţinuţi. Unii dintre ei şi-au scris numele pe cărămizile aparente în speranţa că cineva va afla despre trecerea lor pe acolo.

De curând distinsa mea prietenă nonagenară, etnografa şi scriitoarea Tereza Mózes din Oradea http://www.acum.tv/articol/9398/– stabilită de o vreme în Israel – mi-a trimis un fragment tulburător de mărturii despre modalităţile în care captivii lagărelor naziste încercau să lase în urma lor semne vestitoare ale faptului că mai trăiesc şi au trecut printr-un loc unde sperau ca – printr-un miracol – să sosească un cunoscut. Povestea celor câteva încercări de a lăsa mesaje este întreţesută de Tereza Mózes, cu amintiri din lagărele prin care i-a fost dat să treacă.

Tereza Mózes: Mesajele noastre - sticle zvârlite în largul mării








În cea de a treia zi după îmbarcarea în vagonul de vite, către Auschwitz – am fost treziţi din apatia care ne cuprinsese de nişte comenzi răstite. Se întâmplase lucrul de care ne temusem cel mai mult: fusesem predaţi nemţilor… În momentul acela ne-am apucat, cu toţii deodată, să ne luăm adio de la cei dragi, la care ne gândeam cu îngrijorare. Aveam câteva vederi în raniţe şi am început să scriem cu febrilitate. Tata i-a scris unui prieten, sora mea Erzsi logodnicului ei, iar eu prietenului meu Mózes Karcsi întolat în detaşamentul de muncă, cel care peste ani avea să-mi devină soţ. Am luat cărţile poştale şi m-am furişat la geamul vagonului, pândind momentul prielnic să le predau cuiva. Eram pe cale să-mi pierd speranţa, când s-a apropiat un muncitor feroviar care a înţeles ce voiam. A acoperit ilustratele cu steguleţul de semnalizare şi a plecat cu ele într-o clipită.





M-am întrebat de multe ori, cu îngrijorare, ce s-o fi putut întâmpla cu cărţile poştale trimise aşa, în neant. Îndoielile mele au fost risipite abia după război când am aflat că toate ajunseseră la destinaţie.

Vreme îndelungată viaţa mea de deţinută s-a desfăşurat sub cerul liber, sub supravegherea trupelor SS. Locuiam în corturi şi munceam la obiective menite să camufleze avioanele. Ridicam movile pe care le acopeream cu dale de gazon cultivat de noi. Alteori săpam şanţuri antitanc ale căror dimensiuni erau trasate cu precizie matematică: mai întâi tranşee cu lăţime de 70 de centimetri şi adâncime de 170 de centimetri, iar apoi şanţuri antitanc. Acestea aveau lărgimea de 5 metri la nivelul solului şi se îngustau treptat spre adâncime. Trebuia să săpăm la 3 metri adâncime, să scoatem pământul şi apoi să-l taluzăm la buza şanţului.

În zilele de vară săpam în bătaia soarelui arzător, toamna ne şfichiuia vântul rece şi ploaia ne pătrundeau până la oase. Pe vreme ploioasă ne obligau să săpăm în apa de o jumătate de metru adunată pe fundul şanţului. La sfârşitul lui octombrie a căzut prima ninsoare, în noiembrie pământul era îngheţat bocnă şi sapa a fost înlocuită cu târnăcopul. Dacă nu răzbeam nici cu târnăcopul, se puşca cu dinamită după care noi scoteam pâmântul cu târnăoapele şi sapele şi căram bulgării cu mâna. Când zăpada a acoperit şanţurile, ne-au pus să o îndepărtăm şi să continuăm să săpăm în adâncime. Sufeream din cauza vremii potrivnice, a muncii istovitoare, murdăriei şi foamei.

În aceste condiţii, transferarea într-un loc de muncă sub supravegherea Wermachtului a fost o şansă nesperată! Locuiam în încăperi mari, luminoase, mobilate cu şapte paturi suprapuse şi tot atâtea dulapuri. Ni s-a distribuit săpun, periuţe de dinţi, piepteni şi hârtie igienică . Lucram la Feldbekleidung (magazia de haine) unde sortam piesele de îmbrăcăminte după calitatea lor. Programul începea la ora şapte dimineaţa şi ţinea până la patru după amiaza, cu o pauză de un sfert de oră pentru micul dejun şi o jumătate de oră pentru masa de prânz. Prânzul îl luam şezând în jurul meselor din sala de mese.

Din păcate ne-am bucurat de această situaţie privilegiată doar 3 – 4 săptămâni, pentru că atacurile Armatei Roşii se înteţeau şi nemţii se pregăteau să se retragă din Riga.

Munca din depozitul de haine s-a sistat şi noi am fost trimse în lagărul de concentrare din Kaiserwald. Dar mai întâi am golit locul de muncă şi dormitorul comun. Am făcut colete mari şi le-am cărat în port. Când a venit rândul să golim dulapurile mi-a venit ideea să lăsăm mesaje pe partea interioară a uşii dulapului. Să dăm de veste că suntem în viaţă şi destinaţia către care ne transportau. Dar cui ? Acest episod l-am descris şi în cartea mea „Bevérzett kötáblák” ( Decalog însângerat): „Acest mesaj îmi părea asemenea sticlei aruncate în mare de un naufragiat. Nu ne prea făceam iluzii că rândurile noastre vor ajunge la destinaţie. Şi totuşi le-am aşternut cu cea mai mare încredere”

Următoarea tentativă de a transmite veşti s-a petrecut în lagărul de la Stutthof. La Riga ne urcaseră în cala unui vas militar, unde am stat înghesuite, fără mâncare şi fără apă, până la Danzig, de unde ne-au dus cu şlepurile pe canalul Elblag, către Stutthof. A urmat un marş forţat interminabil până când am ajuns la o clădire de cărămidă spoită în alb. Am fost lăsate de capul nostru până seara. În faţa clădirii era o ţeavă de apă cu multe robinete, unde ne-a ostoit setea care ne chinuise timp de patru zile. Apoi am îndrăznit să intrăm în clădire.

Aici am avut surpriza de a vedea că pereţii de la podea şi până în tavan erau acoperiţi de rânduri dese. Mii de nume de persoane, date şi denumiri de localităţi de provenienţă – mesaje pentru cei care ar fi sosit mai târziu. “Lilli din Cluj, 5 august 1944″; “Spitzer Tici Oradea, 16 iulie 1944″ şi alte, şi alte nume. Ne-am plimbat ore întregi prin faţa pereţilor, căutând cu inima strânsă indicii că ar fi trecut pe acolo şi oamenii dragi nouă. Din păcate eu nu am găsit niciunul, dar am auzit şi chiotele de bucurie ale colegelor mai norocoase. Dar şi bucuria lor era umbrită de nesiguranţă, pentru că între data mesajului scrijelit pe zid şi ziua venirii noastre, trecuse un timp suficient de lung în care se puteau întâmpla multe… Atunci ne-am apucat şi noi să lăsăm mesaje. Curând au apărut cioatele de creioane ascunse cu grijă şi au fost date din mână în mână.

În anii 1960 am pornit, cu soţul meu şi cei doi copii, pe urmele deportării mele. După Auschwitz-Birkenau am ajuns şi la Stutthof.

Nu mai era nici urmă din clădirea de cărămidă din faţa lagărului, iar în lagărul transformat în muzeu nu am găsit nicio referire la faptul că acolo, în afara deţinuţilor politici polonezi ar fi fost închişi şi evrei. Asta nu m-a surprins pentru că nici în muzeul municipal din Varşovia nu prea erau referiri la evreii varşovieni. De curând am primit o scrisoare de la Ţvi Golany. Mama lui fusese deţinută la Stutthoff, iar bunica şi mătuşa sa muriseră acolo. În august 2011 Ţvi Golany vizitase muzeul - reorganizat în 1983 – al algărului unde în vara lui 1944 erau 110.000 de deţinuţi, printre care 65.000 de evrei. Iată ce-mi scrie: „În filmul de 25 de minute proiectat vizitatorilor, cuvântul evreu apare o singură dată. În prospectul muzeului este amintit un monument închinat victimelor evreieşti, fără a fi indicată poziţia lui. L-am găsit departe de fostul lagăr, camuflat de vegetaţia neîngrijită…

Cele de mai sus mă determină să constat că dacă în condiţiile înfiorătoare din 1944, numeroşi deţinuţi încercau să facă imposibilul pentru a lua legătura cu cei dragi şi a-şi semnala trecerea pentru timpurile care aveau să vină, epoca prezentă ignoră sau denaturează trecutul.

Dan Pagis nascut in Radauti, Bucovina a plecat in Israel sa isi continue viata departe de cosmarul trait in Romania. Dupa ce a supravietuit Holocaustului a scris o poezie intitulata "Scris cu creionul in vagonul sigilat". Aceasta poezie poate fi tradusa astfel:


Dan a reusit sa realizeze in aceasta poezie portretul Holocaustului: o mama impreuna cu fiul sau, izolati de realitate, cautandusi indurerata si disperata cel de-al doilea fiu si dorindusi sa ii spuna cateva cuvinte numai ca prin punctele de suspensie arata cum speranta ei dispare crezand ca nimeni nu poate supravietui acestul blestem.
http://holocaustul-in-romania.blogspot.com/2011/06/written-in-pencil-in-sealed-railway-car.html

Marturii din timpul Holocaustului !


http://holocaustul-in-romania.blogspot.com/2011/06/marturii-din-timpul-holocaustului.html


Dincolo de in formaţiile oferite de cărţile de istorie, peste filele cărora uneori se trece în grabă, există povestirile oamenilor ce au fost martori muţi ai evenimentelor pe care popoarele lumii le-au trăit de veacuri. Spusele celor care au îndurat necazurile unor războaie ce nu erau ale lor sînt încărcate de durere. Prigoana evreilor"Micul Paris" al judeţului Botoşani, aşa cum a fost numit cîndva oraşul Săveni, a fost de-a lungul anilor locul unde mulţi evrei spuneau cu mîndrie "acasă". Doamna Betty Cojocaru este una dintre persoanele respectate ale urbei. Evreică la origine, născută la data de 12 ianuarie 1934, şi-a petrecut copilăria visînd la un somn tihnit fie şi pentru o noapte. "În anul 1940 aveam 6 ani şi nu prea ştiu ce s-a întîmplat. Părinţii mei preferau să nu pomenească de acele zile, era prea multă durere. Nici eu nu prea vorbesc cu soţul meu sau cu copiii despre vremurile acelea. Am fost în pericol de moarte în acei ani, mulţi dintre noi au murit, dar eu nu înţelegeam prea mult, eram o copilă. Dar îmi aduc aminte momentul cînd ne-au deportat în Transnistria, în noiembrie 1941, şi că a trebuit o vreme să-mi coase mama o stea galbenă pe hăinuţă", îşi aminteşte bătrîna evreică. Amintirile sînt încă vii, imaginea copilului care se ţinea de fusta mamei fiind păstrată într-un lăcaş special al sufletului. "Aproape toţi evreii din oraş am fost duşi într-o zi la gară şi urcaţi în vagoane. Mi-aduc aminte că era mare aglomeraţie pe peron, o mulţime de oameni, de toate vîrstele", a mai spus Betty Cojocaru. Au fost înghesuiţi în vagoane, unii peste alţii, fără apă şi fără hrană. Mulţi dintre ei nu au mai ajuns la destinaţie. S-au prăpădit de foame, de sete, de boală... "Trenurile au pornit peste Prut şi mai departe. Am trecut prin trei lagăre: Kodima, Ozarineţ şi Moghilev, în Transnistria (teritoriul primit spre administrare de către România în august 1941, prin tratatul semnat de Ion Antonescu cu germanii. A nu se confunda cu actuala Transnistrie – n.r.)", a povestit femeia, care îşi aminteşte că erau supravegheaţi de soldaţi înarmaţi pînă în dinţi, cu toţii români, înverşunaţi şi gata să tragă la orice mişcare. Unul dintre ei a trecut orice barieră pentru a da o mînă de ajutor evreilor oropsiţi: "Mereu, în familie, cînd rememoram acele momente, îl aminteam pe impiegatul de la gara Ungureni: încerca săracul să dea apă celor din vagoane, dar l-a surprins şeful de post, l-a oprit şi l-a ameninţat. Şi printre jandarmi erau unii mai de treabă, le dădeau deţinuţilor cîte ceva de mîncare, apă, ţigări. Ne mai lăsau pe noi, copii, să mergem la cerşit..."Mirosul morţiiLagărul din Transnistria, în care Betty Cojocaru a trăit clipe de coşmar, a fost mormîntul multor semeni de-ai ei. Lupta pentru supravieţuire, în care şi cel mic, şi cel mare avea rolul său, la fel de important, a îmbrăcat forme inimaginabile. Locuind cîte cinci familii într-o cămăruţă, suferinţa evreilor a devenit un tot unitar care, paradoxal, le-a întreţinut speranţa. Lipsa hranei a dus la boală şi moarte, a dus la gesturi disperate. "Eram într-un ghetou, într-o parte a oraşului, de unde nu aveam voie să ieşim. Mama a încercat, biata, într-o zi să iasă ca să ne caute de mîncare, dar a fost prinsă. Au bătut-o crunt, în faţa noastră. Toată noaptea am învelit-o în cearşafuri ude. Avea pielea înnegrită, sfîşiată...", a povestit Betty Cojocaru şi lacrimile suferinţei, ce i-au brăzdat de timpuriu chipul, au început din nou să curgă. "A fost tare greu, mai ales că au fost şi nişte ierni foarte geroase şi foamete. Eu aveam o treabă zilnică de făcut: căutam printre gunoaie coji de cartofi sau resturi de mîncare şi mama încropea cîte ceva", a spus femeia. O mică parte dintre evreii oropsiţi au avut norocul să nu mai încape în lagăr. Stăteau pe unde apucau şi coseau cojoace pentru localnici, iar în schimbul "bijuteriilor" care ieşeau din mîinile lor primeau hrană. "Dar cei mai mulţi o duceau greu. Pe cei care mureau nu-i îngropau imediat, îi ţineau o vreme într-o casă, claie peste grămadă. Pe urmă cereau să se sape o groapă şi îi aruncau acolo. Mi-aduc aminte mirosul...", a povestit bătrîna evreică.Revenirea acasăCînd vremurile s-au potolit, multe familii de evrei s-au întors la Botoşani şi s-au stabilit la Săveni. Singurele bagaje pe care le-au adus erau doar amintirile unor momente prea dureroase. Bărbatul cu care s-a căsătorit Betty Cojocaru, evreu de origine, trecuse prin aceeaşi experienţă dureroasă a deportării, dar şansa de a locui printre sătenii din Transnistria l-a ţinut departe de suferinţa cumplită din lagăr. Oraşul a început să prindă viaţă la venirea evreilor, care au dat dovadă de un talent deosebit în afaceri: "Erau multe familii de evrei, de obicei grupate pe anumite străzi. Majoritatea avea o mică dugheană sau un atelier de croitorie, cojocărie, cizmărie...".La Săveni, în scurt timp s-au structurat două pături sociale în rîndul evreilor. Unii bogaţi, care aveau sinagoga lor, şi alţii săraci, care se rugau pe unde apucau. "Şi aici, în Săveni, erau aşa de mulţi evrei încît au fost ridicate cu timpul vreo cinci sinagogi. Strada asta, 1 Decembrie, avea case şi prăvălii pînă în capăt, la muzeu. Unii aveau şi beciuri, cei cu stare, cu prăvălii mai mari. Era chiar o sinagogă pe care o frecventau cei mai cu stare. A noastră era sinagoga calicilor, dar a rămas în picioare şi azi", a spus cu o oarecare mîndrie Betty Cojocaru.Chiar dacă a fost marcată profund de evenimentele din tinereţe, nu regretă nimic şi s-ar întoarce oricînd în trecut. "A fost greu, dar n-am de ce a mă plînge, noi am dus-o mai bine decît tineretul de azi, pentru ei e mult mai greu. Greu cu banii, greu de găsit de lucru. Să dea Dumnezeu ca măcar copiii aceştia de azi să o ducă mai bine. Părinţii lor trudesc pentru ei, pe unde pot, cum pot... Să aibă grijă de copii!", a mai spus bătrîna evreică, mesajul dorind a fi un sfat împletit din toată suferinţa ce a trăit-o cîndva.Liliana Anuţei

Trenurile Mortii


http://holocaustul-in-romania.blogspot.com/2011/06/trenurile-mortii.html


• Marturia unui iesean evreu care a supravietuit pogromului din 1941 • Leizer Finkestein a acceptat sa vorbeasca despre oroarea abominabila la care a participat tocmai ca oamenii sa afle ce a fost, pentru ca asa ceva sa nu se mai intample niciodataCu vocea gatuita de emotii si lacrimi in ochi, Leizer Finkestein strange cu mainile tremurande o batista, o frange intre degete de parca ar vrea sa-si stapanesca fiorul care-i strabate sira spinarii. A tras aer in piept si a inceput depanarea amintirilor din prima sa calatorie cu trenul, cu trenul mortii, la varsta de 17 ani si jumatate. Acum Leizer Finkestein are 83 de ani si este pensionar. L-am gasit ieri la Comunitatea Evreiasca, unde a venit sa mai repare niste scaune, doar tamplaria a indragit-o din copilarie, a invatat-o de la tatal lui. A acceptat sa vorbeasca despre oroarea abominabila la care a participat tocmai ca oamenii sa afle ce a fost, pentru ca asa ceva sa nu se mai intample niciodata. Amintirile ce il napadesc pe Leizer Finkestein il fac sa spuna "ma scuzatiCamera de gazare, fara fum si fara focVagoanele erau mici, iar geamurile minuscule erau inchise pe dinafara. "Cand au inchis gemuletele s-a facut intuneric bezna in vagon. Eram in luna lui cuptor, din cauza caldurii, fara aer, apa si nemancati, oamenii cadeau ca mustele. Acoperisul din tabla s-a incins, iar vagonul a devenit deodata o camera de gazare fara fum si fara foc. Eu am avut noroc pentru ca am nimerit cu fratii mei in vagon. Trebuie sa spun, am baut urina, dar pana la urma ne-am dezbracat de camasa si am bagat o bucata prin gaurile vagonului si ne umezeam buzele cu transpiratia, ne sugeam sudoarea, nimeni nu isi poate inchipui ce inseamna acest lucru. In vagon, daca te prabuseai, erai mort pentru ca altii cadeau peste tine si nu mai aveai putere sa-i dai la o parte. Din cei peste o suta de oameni din vagon am ajuns la Podu Iloaiei vreo douazeci", a mai povestit Finkestein.Victimele trenului mortiiDin Iasi si pana la Podu Iloaiei trenul mortii a facut in jur de opt ore. "Cand ne-au vazut evreii din Podu Iloaiei, s-au cutremurat. Au fost chemati sa ne dea de mancare si apa. Cei care am mai ramas, am fost cazati la familiile evreiesti de acolo. A doua zi am fost dusi sa ingropam cadavrele. Erau descarcate din tren precum sacii de ciment. Mortii erau umflati de caldura, iar in gropile comune erau pur si simpli aruncati. Nu va imaginati ce groaza era, pentru ca multi si-au gasit rudele, eu mi-am gasit un var", a mai spus Leizer Finkestein. Martorul nostru a stat in Podu Iloaiei din iunie pana in noiembrie 1941. A fost luat de un crestin tamplar, ca ucenic. , amintirile ma fac din om neom".

O evreică născută în România a donat haina purtată la Auschwitz

O evreică născută în România, Imy (Erma) Nemenoff-Gellert, 97 de ani, a donat luni o haină pe care era obligată să o poarte în lagărul de exterminare de la Auschwitz, Memorialului dedicat victimelor Holocaustului din Montreal, conform CTV.ca.
Născută în România în 1914, Nemenoff-Gellert a fost deportată la Auschwitz, în Polonia ocupată de nazişti, în 1944. Ea a păstrat haina de uniformă pe care era obligată să o poarte în lagăr.
„Dacă într-o zi eram supărată dintr-un motiv anume, nu făceam decât să mă uit la această haină şi mă simţeam imediat mai bine”, mărturiseşte ea, adăugând că acesta este motivul pentru care a păstrat-o.
Uniforma donată de Nemenoff-Gellert este cea de-a patra din colecţia Memorialului, dar are o importanţă aparte, fiind singura primită de la o supravieţuitoare al Holocaustului.
După sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Nemenoff-Gellert s-a mutat la Montreal. Ea a fost deportată împreună cu primul său soţ care nu a supravieţuit la Auschwitz. Nemenoff-Gellert a petrecut aproape un an în lagărele naziste, în primă instanţă la Auschwitz, iar apoi într-un lagăr din Austria de unde a fost eliberată de soldaţii americani.

Povestea lui Howard Triest, evreul care a stat în aceeaşi celulă cu naziştii care i-au omorât familia. "Mi-am ţinut ura sub control"
În 1945, la scurt timp după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, cei mai importanţi lideri nazişti încă rămaşi în viaţă au fost supuşi unor teste psihologice, în Nuremberg, în aşteptarea procesului în care urmau să fie judecaţi pentru crime de război.

Evreul de origine germană Howard Triest, care acum are 88 de ani, a fost translatorul americanilor, ajungând astfel să stea lângă omul responsabil pentru moartea familiei sale: Rudolf Hoess, fost comandant la Auschwitz.
"E o senzaţie foarte ciudată să stai în aceeaşi celulă cu omul care ţi-a ucis familia. Dar acum eu eram în control. Totuşi, ne purtam foarte civilizat cu ei (n.r. liderii nazişti), mi-am ţinut ura sub control. Dar nu am strâns mâna niciunuia dintre ei", spune Triest, într-un interviu pentru BBC.

Cum a ajuns un evreu să stea lângă cei care i-au omorât familia

Triest, născut într-o familie de evrei din Munchen, în 1923, avea 16 ani când a început persecuţia naziştilor, motiv pentru care părinţii lui l-au trimis în Luxemburg. Din lipsă de bani, familia nu l-a putut urma, iar părinţii i-au murit în lagărul de la Auschwitz.



Howard a reuşit să se înroleze în armata americană şi a ajuns translator, fiindcă vorbea fluent limba germană. Astfel, omul care fugise de nazişti a ajuns, după doar şase ani, să stea lângă cei mai temuţi dintre aceştia. Printre ei, Hermann Goering, şeful Forţelor armate germane. "Goering era, chiar şi în închisoare, un om foarte încrezut. Era un actor etern, îi plăcea mereu să deţină controlul. Acum, se considera numărul unu, pentru că Hitler murise. Voia mereu să fie aşezat pe primul scaun, în tribunal. A venit la Nuremberg cu opt valize, cele mai multe pline cu droguri, pentru că era dependent. M-a impresionat, însă, că era tratat ca un simplu prizonier, nu ca o personalitate", îşi aminteşte Triest.



Despre adjunctul lui Hitler, Rudolf Hess, Triest spune că era "ca un zombi". "Hess era paranoic, ne ruga pe mine şi pe psihologi să îi analizăm mâncarea, să ne asigurăm că nu e otrăvită. La interogatoriu, era destul de tăcut, răspundea la întrebări, dar nu intra în detalii", spune translatorul.

"Un nazist mi-a spus că sunt arian pur, m-a văzut blond cu ochi albaştri"

Triest s-a întâlnit, în închisoarea din Nuremberg, şi cu Rudolf Hoess, responsabil pentru moartea părinţilor săi. "Uneori rămâneam singur cu el în celulă. Lumea îmi spunea că mă pot răzbuna, că pot lua un cuţit în celulă. Dar răzbunarea era că se afla în închisoare şi că ştiam că va fi spânzurat. Oricum murea, deci faptul că l-aş fi omorât eu nu mi-ar fi făcut bine", spune Triest.

Translatorul îl descrie pe Hoess drept "foarte normal". "Nu arăta ca un om care a ucis două-trei milioane de semeni", spune evreul de origine germană.



Triest îşi aminteşte o întâmplare remarcabilă cu Julius Streicher, patronul unui ziar antisemit din Germania. "El era cel mai mare antisemit. Avea nişte foi pe care nu voia să le dea nimănui, pentru că spunea că vor ajunge în mâinile evreilor. Mi le-a dat mie, pentru că m-a văzut înalt, blond şi cu ochi albaştri. Mi-a spus că sunt un arian pur şi că vorbesc ca un arian", rememorează Triest.

De altfel, niciunul dintre naziştii testaţi la Nuremberg nu a aflat că Triest este evreu.

"E păcat că naziştii n-au suferit şi ei în lagăre"

Translatorul spune că, în ciuda testelor, americanii nu au aflat prea multe lucruri noi de la nazişti: "Nu am găsit nimic anormal, nimic care să indice faptul că sunt criminali. De fapt, toţi erau destul de normali. Cruzimea şi normalitatea pot merge mână în mână".

Totuşi, Triest spune că niciunul dintre nazişti nu avea remuşcări. "Spuneau că ştiu de existenţa lagărelor, dar că nu credeau că a murit cineva în ele. E păcat că n-au trecut şi ei prin ce au trecut victimele lor. E păcat că Hoess n-a sfârşit într-un lagăr", spune bărbatul.

[color:b33f=#000]În finalul interviului pentru BBC, Triest a declarat că speră ca Holocaustul să nu fie niciodată uitat. "Dar uitaţi-vă la lume astăzi. Este oare un [color:b33f=#0494e1! important]loc mai liniştit? Victimele s-au schimbat, dar rămân victime", conchide translatorul.

“Mi-am luat inima – sau ce mai rămăsese din ea – în dinţi şi am ieşit afară din casă decisă să mă apăr până la ultima suflare” (memoriile Ilanei Hida – ultima parte) de Andrea Ghita



Ilana Hida s-a născut la 20 septembrie 1922, într-o familie evreiască nu prea înstărită din Cluj. Tatăl ei era croitor şi a luptat în armata austro-ungară, fiind rănit grav pe frontul rusesc. În primăvara lui 1944 a fost deportată la Auschwitz împreună cu familia. A trecut prin mai multe lagăre naziste, dar a reuşit să supravieţuiască. Singura din familia ei. După război a trăit o vreme în Bucureşti, în anii 1970 stabilindu-se în Israel. Urmează transcrierea amintirilor ei despre ghetou şi sosirea la Auschwitz, aşa cum le-a relatat în 1986, fiului ei George Hida, care le-a înregistrat şi le pune la dispoziţia cititorului, la câţiva ani după stingerea din viaţă a Ilanei Hida






Am rămas la Auschwitz până în toamnă, când ne-au selectat pentru un transport şi ne-au îmbarcat într-un tren de marfă. Ni s-a spus că ne duc într-un loc unde vom lucra în construcţii. Apoi, la o altă oprire, ne-au scos din vagoane şi ne-au separat în mai multe grupe. Grupei noastre i s-a spus că vom lucra într-o fabrică de haine pentru armata germană. La fiecare din aceste opriri eram scoase din vagoane şi trimise în barăci, în carantină. După aceea eram scoase la muncă pentru câteva zile. Apoi eram din nou urcate in tren si duse in alta parte. După mai multe astfel de episoade, eram de acuma lângă Stutthof, ne-au încolonat şi ne-au mânat într-un Marş al Morţii – Todesmärsche – dincolo de Stutthof până într-un alt lagăr de tranziţie. Adesea aceste marşuri cumplite însemnau moarte. Eram obosiţi, slăbiţi, murdari, fără hrană şi fără apă, expuşi frigului şi zloatei de toamnă târzie şi început de iarnă. Mulţi oameni din coloană erau lăsaţi să moară de epuizare sau de boală, pe marginea drumului sau în şanţ.





Într-unul din aceste lagăre de tranziţie, cămaşa mea a fost infestată cu păduchi. A doua zi eram atât de înfometată şi de sfârşită, încât mi-am zis că-mi bătuse ceasul morţii. Atunci i-am dat cămaşa mea unei alte deţinute, în schimbul unei felii de pâine. M-am înfăşurat într-un fel de cârpă pe o luasem dintr-una din barăcile lagărului din Stutthof, sperând că voi scăpa şi de păduchi. Dar nici poveste. Păduchii mişunau pe corpul şi în capul meu…

Câtre sfârşitul lui ianuarie 1945, am fost din nou evacuaţi dintr-unul din lagărele de tranziţie de lângă Stutthof. Coloana noastră se îndrepta spre Launderburg. Curând, însă, gardienii SS şi-au dat seama că eram foarte aproape de trupele ruseşti care avansau rapid câtre Germania, aşa că ne-au mânat înapoi, înspre Stutthof. în timpul acestui marş şi apoi, pe când ne mutau iarăşi dintr-un lagăr în altul, am reuşit să vorbesc cu câteva din fetele din coloană şi ne-am înţeles să încetinim pasul şi să ne tragem câtre sfârşitul coloanei. Observasem că gărzile SS se deplasau masiv câtre partea din faţă, ca să fie cât mai departe de trupele Wermacht, care veneau din spate. Se temeau că soldaţii o să-i împuşte şi apoi se vor lăsa capturaţi de Armata Roşie. Se ştia deja că ruşii îi execută pe toţi SS-iştii, dar îi lasă în viaţă pe soldaţii din Wermacht.

Nu departe de drum, am văzut o casă parţial distrusă de bombardament şi ne-am hotărât să ne ascundem acolo, sperând să fim scăpate de ruşii care veneau din urmă. Chiar aşa s-a şi întâmplat. Doi soldaţi ruşi, împreună cu un ofiţer au intrat deodată în casă, ne-au văzut zăcând pe podea, bolnave, slăbite şi înfometate, ne-au dat să bem apă din bidoanele lor şi ne-au spus să rămânem pe loc, că infirmierii venind din urmă ne vor lua într-un spital de campanie.

Eram fericite cum numai un grup de fete bătute, înfometate şi epuizate puteau fi! Eram atât de sigure că scăpaserăm de nazişti şi rămăsesem în viaţă! Ştiam că ruşii sunt salvarea noastră şi aşteptam să ne ia infirmierii şi să ne ducă undeva să ne spălăm şi să primim de mâncare. Dar se însera şi nimeni nu venea să ne scape. Atunci împreună cu alte doua fete ne-am dus în sat şi am intrat într-o băcănie pentru ceva de-ale gurii. La întoarcere, ne-am apucat să mâncăm cu înfrigurare şi ni s-a făcut râu.

Deodată au dat buzna în casă, câţiva soldaţi din Wermacht, ca să se ascundă acolo de ruşi. Şi ne-au găsit acolo… Ne-am îngrămădit una în alta, îngrozite. Şi-au dat seama că fugisem din coloana de deţinuţi. Nu am înţeles de ce nu ne-au făcut nimic, ci au ieşit afară de unde au ţipat să părăsim casa una câte una. Niciuna din fete nu se încumeta să iasă. Eram convinse că aveau să ne ucidă. După un timp m-am hotărât să ies eu. Nu ştiu de ce, poate voiam să rup groaza care ne cuprinsese, să grăbesc deznodământul… Îmi era îngrozitor de frică, dar mi-am luat inima – sau ce mai ramasese din ea – în dinţi şi am ieşit prima cu gândul să mă lupt, să mă apăr până la ultima suflare. Dar soldaţii germani dispăruseră. Atunci am leşinat…

Eram răpusă de tifos şi cred că intrasem în comă. Trupul meu era umflat tot şi probabil că nu mai dădeam semne de viata, pentru că am auzit, ca prin vis, cum una din fete - Eva Eckstein,- le-a chemat pe celelalte să meargă către ruşi. Dar fetele celelalte nu voiau să mă lase acolo, deşi Eva le tot spunea că eu tot o să mor şi nu are rost să mai stea cu mine.

După câteva zile, habar nu am câte, m-am trezit pe un pat de spital de campanie. Fusesem salvată de un medic rus care s-a încăpăţânat să mă readucă la viaţă. După mai multe săptămâni ruşii m-au trimis la un spital din Odesa, în Crimeea, unde am început să mă întremez. Iar după alte câteva luni, la începutul lui august 1945, mi s-a dat voie sa mă întorc cu trenul la Cluj.

Aşa am reuşit sa scap de moarte şi să mă întorc acasă. Tata, mama, sora, nepoţica, verii şi verişoarele cu părinţii lor nu s-au mai întors. Când ne-au dus în ghetoul din Cluj mi-am propus să am grijă de mama şi de sora mea. După ce tata, sora mea şi fetiţa ei au sfârşit în camera de gazare, am încercat să fac tot posibilul s-o ţin în viaţă pe mama . Dar nici asta nu a ţinut prea mult. După moartea ei credeam că totul s-a terminat, dar apoi m-am îndârjit să supravieţuiesc, mai ales când vedeam cum mureau una după alta rudele şi prietenele mele: fie executate, fie răpuse de boală şi epuizare. Am fost singura care a supravieţuit. Celelalte 37 de persoane din familia mea, care au fost duse in Ghetto-ul din Cluj şi deportate împreună cu mine la Auschwitz, au pierit.

M-am întors acasă sperând să reîntâlnesc măcar bărbaţii din familie precum şi prietenii care fuseseră înrolaţi în detaşamentele de muncă. Când am ajuns în Cluj, l-am întâlnit în gară pe cumnatul meu, Sanyi. Venea acolo în fiecare zi sperând să afle vesti despre soţia şi fetiţa lui. I-am povestit despre moartea Herminei şi a micuţei Judith, despre moartea mamei şi a tatii, i-am relatat cum au murit părinţii lui. Îmi doream nespus să-l întâlnesc pe Tibi, prima mea dragoste. „Ce-i cu el?”, l-am întrebat pe Sanyi, imediat după întâlnirea din gară. „Slavă Domnului a scăpat şi locuieşte cu mine!” mi-a spus cumnatul meu. L-am sunat imediat la telefon şi a venit în goană să mă întâlnească, în centrul oraşului. Eu l-am recunoscut imediat, chiar dacă slăbise şi era tras la faţă, dar el privea derutat în jur, pentru că prin preajmă nu era decât un soldăţel rus, care fuma de zor mahorcă.… De fapt eram eu: o fată de un metru şi 46 centimetri, pierdută în uniforma soldăţeasca în care eram îmbrăcată, atunci când l-am reîntâlnit pe viitorul meu soţ…

Unul dintre ultimii supravieţuitori români de la Auschwitz a trecut în ...

Galerie Foto

Prof. univ. dr. Ioan Gottlieb, cadru didactic de prestigiu la Universitatea "Al.I. Cuza" din Iaşi, ultimul supravieţuitor de la Auschwitz din capitala Moldovei şi unul dintre puţinii care mai existau în ţară, a trecut la cele veşnice în noaptea de vineri spre sâmbătă.

Profesorul suferea de mai multe afecţiunii, medicii nemaiavând ce să-i facă.
"M-a sărutat în miez de noapte, apoi a plecat acolo sus", a spus printre lacrimi soţia sa prof. Cleopatra Mociuţchi, cea care i-a fost alături timp de decenii.

Cercetător în domeniul fizicii, profesorul ieşean rămăsese unul dintre puţinii evrei români care au depus mărturie despre ororile petrecute în timpul Holocaustului, el supravieţuind unor chinuri de neînchipuit în trei lagăre naziste: Auschwitz, Mauthausen şi Melk.

Ioan Gottlieb s-a născut pe 21 ianuarie 1929, la Baia Mare. În mai 1944, alături de familie şi de alţi evrei a fost urcat în vagonul pentru vite cu destinaţia Auschwitz. Ajuns acolo, este supus celor mai grele încercări: munci epuzainte la care cei mai mulţi nu rezistau, maltratări, foame, frig, ajungând la un moment dat (în cel de-al treilea lagăr) să încarce în camioane cadavrele semenilor săi.

A rămas în viaţă doar făcând un compromis (la sfatul tatălui său): a acceptat să fie batjocorit în mai multe rânduri de un gardian homosexual. Tatăl său se va sinucide cu cureaua împrumutată de el, fapt care îi va da suficiente motive de remuşcări mai târziu. Familia sa piere, însă el are norocul să fie eliberat de americani la 5 mai 1945. În acel moment aproape că nu mai avea putere, însă este hrănit în mod artificial de yankei care îi salvează astfel viaţa.

Întors în ţară, ajunge la Iaşi, unde urmează toate treptele carierei universitare ajungând unul dintre cercetătorii care şi-au adus contribuţia la înfiinţarea catedrei de fizică teoretică de la Universitatea din Iaşi. Membru a numeroase foruri ştiinţifice internaţionale,
Gottlieb a fost şi preşedinte al Societăţii române de graviţie şi relativitate generală.

O româncă, supravieţuitoare a Holocaustului, printre victimele uraganului Irene
Rozalia Gluck, o femeie de 82 de ani, originară din România, s-a înecat în munţii Catskill, în timpul trecerii furtunii tropicale Irene, potrivit liderului comunităţii hasidice din Brooklyn.

Poliţia din Delaware a anunţat că Rozalia Gluck se afla în vacanţă în localitatea Fleischmanns, din munţii Catskill, la 40 km nord-vest de Kingston, când cabana în care era a fost luată de ape, duminică dimineaţa, scrie publicaţia "The Desert Sun".

Avocatul Isaac Abraham spune Gluck s-a născut în Crasna (jud. Salaj), fiind deportată într-un lagăr de concentrare în timpul Holocaustului. Ea a avut cinci copii, aproximativ 45 de nepoţi şi un număr mare de strănepoti.


Echipele de salvare fac eforturi pentru a ajunge la miile de americani izolaţi în urma inundaţiilor provocate de trecerea uraganului Irene, care, conform celui mai recent bilanţ, s-a soldat cu moartea a cel puţin 43 de persoane în SUA.

Pagubele provocate de uraganul Irene în SUA ar putea să se ridice la un total cuprins între 5 şi 7 miliarde de dolari, a estimat compania americană Eqecat, specializată în analiza şi modelarea impactului catastrofelor naturale.

“Mengele a pus mâna pe umărul mamei şi a apăsat-o până când a căzut la pământ, săraca” – (memoriile Ilanei Hida, partea a III-a) de Andrea Ghita

Ilana Hida s-a născut la 20 septembrie 1922, într-o familie evreiască nu prea înstărită din Cluj. Tatăl ei era croitor şi a luptat în armata austro-ungară, fiind rănit grav pe frontul rusesc. În primăvara lui 1944 a fost deportată la Auschwitz împreună cu familia. A trecut prin mai multe lagăre naziste, dar a reuşit să supravieţuiască. Singura din familia ei. După război a trăit o vreme în Bucureşti, în anii 1970 stabilindu-se în Israel. Urmează transcrierea amintirilor ei despre ghetou şi sosirea la Auschwitz, aşa cum le-a relatat în 1986, fiului ei George Hida, care le-a înregistrat şi le pune la dispoziţia cititorului, la câţiva ani după stingerea din viaţă a Ilanei Hida

În Blocul Nr. 32

Coloana în care fusesem selecţionată împreună cu mama s-a pus în mişcare. Ne-au mânat către lagărul Monowitz-Buna (Auschwitz III). Cand am ajuns acolo ne-au obligat să ne dezbrăcăm la piele şi câţiva deţinuţi în zeghe şi ne-au tuns peste tot, începând cu capul.Mama şi cu mine am fost încartiruite în Blocul Nr. 32, ultimul din şirul de barăci. Nu erau priciuri, aşa că am ne-am culcat pe jos, pe pământul gol. Baraca era foarte înghesuită şi infestată cu păduchi. În fiecare zi primeam de mâncare un fel de zeama lungă plină cu pământ, o bucăţică de pâine uscată, amestecată şi ea cu tărâţe şi pământ şi un fel de zeamă galben-maronie, căreia îi spuneau „cafea”.

Ilana Hida (n. Lazarovici), la vârsta de 18 ani


După aceea ne-au dus în nişte incinte cu duşuri şi ne-au împroşcat cu apă şi cu un fel de dezinfectant care mi-a provocat usturimi de nesuportat, mai ales în zonele proaspăt tunse. Apoi ne-au dat saboţi şi un fel de rochii-cămăşi dungate lungi, până sub genunchi. Nouă nu ne-au tatuat numere pe antebraţ. Mai târziu am aflat că Eichmann renunţase la tatuarea numerelor cu ceva timp înainte, întrucât administraţia lagărului nu mai prididea să facă faţă transporturilor foarte numeroase care soseau din Transilvania.

Ziua începea în bătăile administrate de Kapo, care ne şi înjura tot timpul. Dacă alte barăci construite înainte fuseseră prevăzute cu gropi pentru nevoi şi aveau şi apă curentă pentru spălat, baraca noastră nu avea aşa ceva. Nici vorbă să ne putem spăla. Am încercat să folosim „cafeaua” ca să ne ostoim rănile de pe obraji, mâini şi picioare. Această „spălare” de dimineaţă era, de cele mai multe ori, singura formă de igienă zilnică.

Apelul dura 4-5 ore şi se făcea de două ori pe zi. Tot atunci erau scoase din baracă cadavrele celor care muriseră în timpul nopţii sau a celor prea bolnavi să mai poată ieşi pe picioarele lor.

Bătaie şi foame

Bătaia era la ordinea zilei, puteam fi bătute de oricine, chiar ucise în bătaie. De dimineaţa ne bătea Kapo, ca să ne „fezandeze”. Dupa aceea veneau SS-iştii care ne biciuiau cu putere. Intr-un târziu, după ce oboseau, eram lăsate sa ne aşezăm pe nişte banchete special făcute să ne înteţească durerea şi o luau de la capăt cu bătaia. După aceea ore întregi încercam să ne mişcăm picioarele ca să putem rezista apelului următor.

Acesta era tratamentul cumplit din primele zile, menit să ne înmoaie condiţia fizică şi starea psihică, să ne facă să nu ne mai pese ce se întâmplă cu noi, să nu avem energie să ne opunem.

Îmi amintesc că tot timpul sufeream de o foame cumplită. Uneori, lângă „cafeaua” de dimineaţă şi seara primeam şi câte o bucăţică de pâine uscată cu gust acru. La amiază ni se dădea supă de napi sau varză stricată, uneori, cu urme de ovaz fiert. Eram obligate să mâncăm afară, pe ploaie, furtună, ninsoare sau ger. Unele deţinute mai reuşeau, câteodată, să fure coji de napi sau foi de varză stricată de la groapa de gunoi a bucătăriei, cu riscul de fi prinse şi pedepsite sau de a se îmbolnăvi şi a ajunge la infirmerie. Aceasta era amenajată într-o baracă specială şi nu de puţine ori bolnavii ajunşi acolo sfârşeau prin a fi împuşcaţi.

Selecţie şi moarte

Cinci zile după selecţia de la rampă, am fost din nou scoase din baracă pentru o nouă selecţie. De-acuma ştiam că singura şansă era să pari cât mai sănătoasă şi mai puternică, aşa că am masat, cât am putut, picioarele mamei şi i-am dat bucăţica mea de pâine împreună cu raţia mea întreagă de „cafea”. Dar mama era prea slăbită ca să mai poată sa fie salvată! Mengele a pus mâna pe umărul mamei şi a apăsat-o până când a căzut la pământ, săraca. Am sărit s-o ajut să se ridice în picioare, dar unul dintre soldaţi m-a aruncat cât colo. Mama a fost trimisă în coloana din stânga, cu destinaţia camerele de gazare. Dar n-a mai apucat să ajungă acolo. Un ofiţer SS a împuşcat-o pe mama, acolo, în faţa noastră, după ce se împleticise şi căzuse din nou la pământ. În cea de a cincea zi de lagăr, mama mea, Janka Lazarovici, a fost ucisă de un SS-ist.

Peste vreo săptămână ne-au scos din nou la selecţie. Fusesem deja împinsă către coloana din dreapta, care urma să se îndrepte către un lagăr de tranzit, când am văzut că verişoara mea, Rózsi Lieberman, şi-a ridicat mâna dreaptă anunţând că e bolnavă şi nu se poate duce la munca. Ştia, ca fiecare dintre noi, că acest gest o va duce la moarte, dar îi era totuna. O demoralizase vestea că tatăl ei se aruncase, cu o zi în urmă, în gardul de sârmă ce împrejmuia lagărul şi murise electrocutat. Tatăl ei, Zsiga Liebermann, a fost soţul surorii tatălui meu. A murit la zece zile după tata, care fusese gazat în ziua sosirii la Auschwitz. Verişoara mea Rózsi a fost scoasă din coloană şi împuşcată în faţa noastră.

Pe rampa de la Auschwitz, o deţinută poloneză a vrut să smulgă fetiţa din braţele surorii mele… (memoriile Ilanei Hida, partea a II-a) de Andrea Ghita

Persecuţiile şi internarea în ghetoul din Cluj







Ilana Lazarovici (căs. Hida), la vârsta de 18 ani


În cartierul nostru locuiau atât evrei, cât şi creştini: unguri, români şi saşi. În septembrie 1940 Cluj-ul, împreuna cu tot Ardealul de Nord, a fost ocupat de Ungaria fascistă care a început imediat să-i persecute mai întâi pe evrei, apoi pe ţigani şi la urmă pe români. Această persecuţie s-a înăsprit cu timpul, aşa că după un an de la ocupaţia maghiară am fost dată afară de la Liceul „Principesa Ileana”, cu limba de predare română. De fapt, toţi copiii evrei au fost daţi afară din şcolile publice. Atunci am început să lucrez la o fabrică de baticuri.





Într-o seară de la începutul lui martie 1944, în drum spre casă, am văzut un grup de oameni staţionând pe podeţul de la începutul străzii Muncitorilor (pe atunci avea nume unguresc: Munkás utca) – unde locuiam noi.

În spatele curţii noastre mai erau două căsuţe care aparţineau altor familii de evrei. În faţa casei noastre era parcată o camionetă cu câţiva soldaţi germani care, împreună cu jandarmii unguri, ii dăduseră afară din casă pe ai mei, ca şi pe ceilalţi evrei, îmbrăcaţi doar în pijama şi papuci. Administraţia maghiară decisese rechiziţionarea celor trei case evreieşti de la începutul străzii Muncitorilor.

Eram derutaţi cu toţii, credeam că se făcuse o greşeală, iar după ce soldaţii au plecat ne-am întors acasă. Dar pe la 11 noaptea, jandarmii au revenit şi ne-au comunicat că a doua zi trebuia să eliberăm casa şi să ne ducem unde vrem. Am încercat să ne împotrivim, să-i rugăm pe jandarmii unguri sa ne lase să rămânem în casa noastră, că nu aveam unde să ne ducem, dar o patrulă Sonderkommando ne-a obligat să părăsim casa, ne-au scos în strada lucrurile şi ne-au poruncit să dispărem în 24 ore, dacă nu vrem să fim împuşcaţi.

Tata s-a dus de grabă să împrumute căruţă unui vecin grădinar maghiar hoştezan, care îşi ducea zilnic produsele la piaţă cu căruţa. Am încărcat ce am putut şi ne-am dus pe strada vecină, la locuinţa surorii mele, Hermina (Puşa). Ea locuia împreună cu soţul ei Sanyi Iacobovici şi cu Judith un prunc de câteva luni. Între timp toţi evreii au fost obligaţi să poarte Steaua Galbena.

Am stat la Pusa câteva săptămâni, până într-o dimineaţă, când ne-au trezit în zori şi ne-au ordonat să eliberăm casa, pentru că ne vor duce în ghetou, la Fabrica de cărămizi. Ne-au permis să luăm cu noi numai hainele şi efectele personale.

În ghetou eram foarte mulţi. Cei 16.000 de evrei clujeni şi alte câteva mii aduşi din împrejurimi. La intrarea în curtea fabricii am fost pe rând percheziţionaţi. Se căutau banii, bijuteriile ceasurile…

Locuiam în şuri, sub cerul liber. Sora mea îşi alăpta copilul, iar eu încercam să am grijă de mama care era bolnavă, slăbită şi plângea tot timpul.

Cumva am făcut rost de haine, cartoane, scânduri, pentru a ne organiza un fel de perimetru separat de celelalte familii, care şi ele încercau acelaşi lucru.



Într-una din zilele următoare Tibi, viitorul meu soţ, care pe atunci îmi făcea curte, a venit într-o permisie de o zi de la detaşamentul de muncă (Munkaszolgálat) să-şi vadă părinţii, care erau cu noi în ghetou.

L-am întrebat ce ştia despre situaţia evreilor din Ungaria, despre război şi despre viitorul nostru. N-a prea avut multe de spus, nici el nu ştia altceva decât ceea citise în ziarele din oraş, în drum spre gheto. Era obosit de munca grea la batalion. A apucat să-mi spună doar că ruşii se apropiau de Ungaria şi că sfârşitul războiului nu mai era departe. Mai mult nici nu putea zice pentru că jandarmii ascultau ce povestea. Tibi a plecat în aceeaşi zi , cu promisiunea că va veni să ne vadă iarăşi, la sfârşitul lunii iunie, dar asta nu s-a mai întâmplat. N-a mai apucat să-şi mai vadă o dată părinţii, pentru că la începutul lunii iunie am fost cu toţii deportaţi, iar când a venit din nou în permisie Ghetto-ul fusese deja desfiinţat de peste doua săptămâni…

Deportarea şi sosirea la Auschwitz

Am fost deportaţi la începutul lunii iunie în timpul sărbătorii de Shavuot. Ne-au scos din curtea fabricii, ne-au încolonat, ne-au escortat pana la vagoanele de marfă şi ne-au înghesuit în ele. Noi, împreună cu rudele eram 38 oameni, dar în vagon au fost în total 85 de persoane. Ni se spusese că ne vor duce să muncim în agricultură.

Am călătorit aproape 4 zile, dar nu am avut voie să luăm apă sau mâncare cu noi.

În vagonul nostru era o familie cu un copilaş de 9 luni. Sora mea, Puşa, o ţinea în braţe pe fetiţa ei de 11 luni. Avea un fel de cutie de conservă în care amesteca apa, ascunsă într-un bidonaş, cu puţină făină şi tărâţe. Unul din verii mei avea o lumânare cu care încălzea cutia; aşa a mâncat micuţa Judith timp de patru zile, din terciul de făină şi apă încălzită. Aşa a rămas copilul în viaţă până la sosirea la Auschwitz.



Acolo ne-au scos cu forţa din vagoane. Pe platforma stătea un ofiţer german, despre care am aflat mai târziu că era însuşi Dr. Josef Mengele. El a ordonat împărţirea noilor veniţi în două coloane, una pentru femei, alta pentru bărbaţi. O femeie rasă în cap, în zeghe, a încercat să o smulgă pe Judith din braţele Puşei, dar ea nu vroia sa-i dea drumul fetiţei, sub nici o formă. Era cât pe-aici să se încaiere amândouă, dar şi ofiţer SS a oprit lupta şi dându-i copilul Puşei. Apoi, cu fetiţa în braţe au fost trimisă într-o o altă coloană în care erau mame cu copii mici de toate vârstele, până la 10 – 12 ani.

Pe mine cu mama şi cu alte femei tinere, chiar şi cu verişoara mea de 14 ani, ne-au trimis în coloana din dreapta. Atunci încă nu ştiam că stânga înseamnă moarte, iar dreapta viaţă… până la prima selecţie.

La început nu am înţeles de ce voia femeia aceea în zeghe să ia copilul surorii mele, Evreii polonezi din lagăr erau acolo de mai multa vreme şi ştiau că femeile cu copii în braţe urmau să fie gazaţi imediat. Văzând-o pe Puşa cu copilul au ţipat la ea să-l dea unei persoane mai în vârstă sau bunicii. Dar nimeni nu înţelegea ce voiau să ne spună cu adevărat. Atunci o deţinută poloneză s-a decis sa treacă la fapte. Nici azi nu pot înţelege ce a determinat-o să facă asta… Până la urmă a luat un alt copil şi s-a îndreptat liniştită spre coloana din stânga…

“Vezi fumul acela ? Acolo este sora ta, micuţa Judith şi tatăl tău. Acolo veţi sfârşi şi tu cu maică-ta şi cu toţi ceilalţi din baracă!” (memoriile Ilanei Hida, născută Lazarovici) de Andrea Ghita

Ilana Hida (fie-i memoria binecuvântată) a fost soţia lui Tibi, bunul prieten al tatii. Prietenia lor s-a legat în anii 1920, la vârsta de trei ani – când locuiau în aceeaşi curte de pe stradă Pata din Cluj - continuând şi după război (amândoi fuseseră în detaşamentul de muncă şi în lagărele naziste) până la moartea tatii. Ilana (Ilu) Lazarovici, iubita lui Tibi din adolescenţă, i-a devenit soţie după ce amândoi supravieţuiseră infernului nazist, în care îşi pierduseră familiile.

Am petrecut numeroase vacanţe la familia Hida care se mutase la Bucureşti; cei doi băieţi ai lor George şi Petre fiindu-mi ca fraţii. Ilu era o femeie veselă şi plină de viaţă, o camaradă extraordinară pentru băieţii ei, iarTibi un om disciplinat şi generos. Aveau o casă ospitalieră, deschisă pentru prieteni. În anii 1970 au plecat în Israel. I-am revăzut abia după 1989, când au venit la Cluj pentru câteva zie. În 1997 am fost în vizită la ei, la Hedera. Ilu m-a dus în excursie la Cesareea, iar Tibi m-a însoţit la Haifa, la fel de grijuliu să nu păţesc ceva, ca pe vremea copilăriei. În ultima zi Ilu mi-a gătit supă de broccoli şi mi-a dăruit o haină de piele elegantă pentru că, într-un fel, mă considera şi fiica ei.

De curând, George – cel mai vârstnic dintre fraţii Hida - stabilit de mulţi ani în SUA, mi-a trimis câteva crâmpeie din memoriile despre lagăr ale mamei sale, însoţite de o prefaţă-confesiune, pe care vi le propun spre lectură, în mai multe episoade.

O zi de iarna la Ein Hod, de George Hida

Soarele scapătă pieziş spre asfinţit. Crestele Muntelui Carmel par aprinse. În zare sclipesc undele verzi-albăstrui ale Mediteranei, sub un nor străveziu şi palid, aurit de razele de soare alunecând câtre apa mării, gata sa le înghită. Suntem pe muntele Carmel. în Israel, nu departe de Ein Hod. Vizitasem galeriile de artă ale pictorilor şi sculptorilor contemporani din acest sat al artiştilor plastici.

O zi caldă, ca de primăvară, în mijlocul lunii ianuarie 1986, după cele peste două săptămâni de ploi aspre aduse de musonul de iarnă.

În drum spre locul de parcare, mama şi cu mine am rămas în urmă în timp ce soţia împreună cu cei doi băieţi ai mei, aleargă înainte câtre maşină.

În cursul zilei vizitaserăm, printre altele, o galerie deschisă, de curând, de fiul unui supravieţuitor de la Auschwitz. Printre exponate era o serie de desene în peniţă reprezentând imagini din Auschwitz, aşa cum şi le reamintise tatăl artistului: barăci cu deţinuţi, peronul lagărului unde erau „descărcate” transporturile de deportaţi, un desen înfăţişând un gard dublu de sârmă ghimpată cu silueta ştearsa a unui Sonderkommando SS Eichmann, patrulând în coridorul dintre garduri, deţinuţii stând în picioare pentru apel… Pregătit pentru selecţie… Silueta unui Kapo în zeghe lovind cu bâta un deţinut şi câteva alte desene pe care nu mi le mai amintesc cu precizie. Mama rămăsese împietrită în faţa unui desen schiţând interiorul unei barăci – „Baraca Nr. 22 din Auschwitz” (titlul desenului). Siluete vagi, probabil femei-prizoniere, îmbrăcate intr-un fel de cârpă -cămaşă-sac în dungi, purtând baticuri din acelaşi material legate şi cu saboţi de lemn în picioare, lungite sau aşezate pe priciuri murdare de lemn. Au obrajii supţi şi privirea aţintită către o alta siluetă pipernicită, căzută la pământ, cu braţul înşfăcat de o femeie înalta şi puternica, fără batic pe cap, trăgând-o înspre o deschidere, aflata puţin mai departe, către marginea dreapta a desenului înrămat.

Am întrebat-o şi atunci şi în multe alte rânduri pe mama despre desen, despre baraca Nr. 22, despre amintirile zilelor ei în lagărul de exterminare de la Auschwitz, despre familia ei rămasă în cenuşa cuptoarelor de incinerare, despre felul în care a reuşit sa suprevieţuiască.

Mama mi-a spus că desenul care a şocat-o semăna foarte mult cu cea în care stătuse împreună cu mama ei, Săra Lazarovici, o femeie plăpândă de nici 42 ani, împreuna cu alte rude şi prietene, precum şi cu multe alte fete necunoscute, împărtăşind aceeaşi soartă… Atâta doar că baraca 22 avea priciuri de lemn iar baraca mamei, Nr 32, nu avea priciuri.

Tot atunci mama mi-a povestit că a doua zi după sosire, a insistat s-o întrebe pe Kapo - şefa de baracă, o deţinută bine hrănită, zdravănă şi răutăcioasă - unde fuseseră duse sora ei, Hermina Iacobovici, şi fiica acesteia Judith, în vârstă de 11 luni.

Mama mi-a povestit atunci, la Ein Hod, că la fel ca în desenul care o şocase la galeria pe care tocmai o vizitaserăm, Kapo a împins-o la podea, apoi înşfăcat-o de braţ şi a târât-o afară din baracă. Acolo a arătat către fumul care ieşea din coşul cuptoarelor de incinerare şi a lătrat: „Vezi fumul acela ? Acolo este sora ta şi micuţa Judith. Tot acolo este şi tatăl tău şi prietenii tăi şi tot acolo o veţi sfârşi şi tu cu maică-ta şi cu toţi ceilalţi din baracă.”

În perioada următoare, de câte ori mergeam în vizită la părinţii mei, o întrebam pe mama despre cele trăite în Holocaust. Am consemnat cele povestite de ea şi am reuşit să fac şi câteva înregistrări video în care îmi depăna amintirile ei.

După ce s-a stins din viaţă, amintirile sale au devenit ale mele şi doresc să le împărtăşesc fiilor şi nepoţilor mei, precum şi celor care se vor apleca să le citească.

Un tunel în care se ascundeau evreii de romani a fost descoperit la Ierusalim

Arheologii israelieni sunt de părere că descoperirea recentă a unui tunel ce slujea drept rezervă de apă, în care au fost găsite o sabie, lămpi cu ulei, vase şi monede, sugerează că acest obiecte au fost abandonate aici în timpul unui război purtat cu aproximativ 2.000 de ani în urmă, când rebelii iudei s-au ascuns în subteranele Ierusalimului de soldaţii romanii ce urmărau să înăbuşe o revoltă.

Iniţial, tunelul fusese conceput pentru a strânge apă de ploaie, dar arheologii sunt de părere că, în timpul celui de Al Doilea Templu, rebelii l-ar fi folosit ca ascunzătoare. În 70 e.n., templul a fost ras de pe faţa pământului, împreună cu cea mai mare parte a oraşului de legionarii romani care încercau să înăbuşe revolta iudeilor, scrie Agerpres.

Arheologii au mai găsit o cheie de bronz din aceeaşi perioadă, monede pe care rebelii au bătut sloganul ‘Libertatea Sionului’ şi un desen neîndemânatic înfăţişând o menora, un candelabru cu şapte braţe, simbol consacrat al Templului.

Istoricul Josephus Flavius, un general iudeu rebel care mai apoi a jurat credinţă Romei, a scris cea mai detaliată cronică a acestei perioade.

În timp ce oraşul ardea, scria el cinci ani mai târziu, rebelii au decis că ultima lor speranţă erau tunelele. Plănuiau să aştepte acolo plecarea legiunilor romane, după care să fugă.

‘Însă acesta s-a dovedit a fi un vis, căci în destinul lor nu le era scris să scape nici de voia lui Dumnezeu, nici de romani‘, scria el.

Romanii au scos pietrele de pavaj de la suprafaţa tunelului şi au descoperit ascunzătoarea în care zăceau trupurile a mai bine de două mii de oameni, care fie se asasinaseră unii pe ceilalţi, fie muriseră de inaniţie. Biruitorii, scrie Iosephus, au prădat tunelul plin cu obiecte preţioase.

După descoperirea acestui tunel, reţeaua de pasaje subterane ale Ierusalimului va ajunge să totalizeze 1, 6 kilometri.

S-a stins o candelă a memoriei: Lida Burihovici Havas, supravieţuitoare a lagărelor din Transnistria Am văzut-o o singură dată pe Lida Burihovici Havas. Anul trecut, într-o după amiază de septembrie. Era o femeie delicată şi fragilă, cu trupul în suferinţă, mânată de combustia voinţei neclintite de a povesti, de a mărturisi.
Mi-a relatat grozăviile trăite în ghetoul de la Ismail şi în lagărele de la Domanovka, Bogdanovka şi Golta , învingând violenţa acceselor de tuse care îi întrerupeau şirul vorbelor. Se oprea, bea câteva înghiţituri de lapte şi apoi continua, cu tenacitatea celei care are de îndeplinit o îndatorire sacră. „Am datoria să spun prin ce am trecut, pentru că sunt prea multe voci care neagă Holocaustul din România” mi-a spus ea, atunci când am rugat-o să ne oprim, să nu-şi mai tortureze trupul firav scuturat de tuse şi sufletul zbuciumat de amintirile cumplite. „Nu am dreptul să tac, pentru că trebuie să se afle…


Lida Burihovici s-a născut în 1921, într-o familie înstărită din Galaţi (bunicul ei adusese un pian de la Viena pentru fiicele sale), unde a locuit până la începutul războiului, când s-au mutat la Ismail, oraşul de origine al tatălui ei.
Calvarul Lidei a început în vara anului 1941, mai întâi în ghetoul din Ismail şi apoi în lagărele din Transnistria. Într-un răstimp de câteva luni şi-a pierdut tatăl şi soţul (se măritase cu primul ei iubit, care a părăsit Galaţiul ca s-o însoţească în Basarabia), iar apoi i-a fost dat să înfrunte foamea, umilinţa, tortura, boala şi agonia, să treacă prin încercări înfiorătoare, la limita incredibilului pentru oamenii zilelor noastre.

Suferinţele şi umilinţele îndurate au stigmatizat-o zeci de ani de zile şi au determinat-o să treacă sub tăcere însuşi faptul că a fost deportată în Transnistria (mai ales că acest episod al istoriei era ocultat şi de regimul comunist).
Groaza i se cuibărise atât de adânc în suflet, încât după mulţi ani de la încheierea războiului, când lucra deja la Institutul de Statistică, întâlnindu-l întâmplător pe stradă pe unul dintre torţionarii ei din lagărul de la Golta (îmbrăcat în uniformă de ofiţer superior), s-a refugiat într-un gang şi a rămas acolo, până târziu în noapte, de teamă să nu fie recunoscută…Nu i-a trecut măcar prin gând, să se ducă şi să-l denunţe pe criminalul acela…


La anii bătrâneţii, după pierderea celui de al doilea soţ, Lida Burihovici s-a căsătorit cu Gheorghe Havas, inginer chimist, supravieţuitor de la Auschwitz, iar după 1990 a început să-şi aştearnă pe hârtie memoriile despre lagărele din Transnistria. O parte din ele a lăsat-o în grija preşedintelui Asociaţiei Evreilor Români Victime ale Holocaustului, cu rugămintea de a le publica postum. Totuşi, la un moment dat a simţit un imblod imperios să relateze despre cele suferite, în ciuda efortului epuizant fizic şi psihic pentru fiinţa ei fragilă. Nădăjduia că vorbele ei întrupate din durere ar putea stăvili şuvoiul din ce în ce mai insistent al negaţionismului.


Am ascultat şi am înregistrat depoziţia ei încercând, măcar în orele vizitei mele, să preiau ceva din povara supliciului pe care o purta în suflet, de mai bine de o jumătate de veac. Cele auzite mă marcaseră atât de mult, încât lacrimile îmi şiroiau pe obraji. La sfârşitul întrevederii Lida m-a îmbrăţişat ocrotitoare şi m-a condus până în faţa blocului, aşteptând taxiul împreună cu mine. Ne-am luat rămas bun, în speranţa reîntâlnirii.


Femeia firavă, trecută de 85 de ani – frumoasa şi puternica Lida, a cărei tinereţe fusese spulberată de iadul lagărelor din Transnistria - mi-a rămas în minte ca o candelă nutrită de combustibilul memoriei. În noaptea de 30 către 31 iulie 2011 flăcăruia ei plăpândă a încetat să lumineze. Fie-i memoria binecuvântată!

În iarna lui 1944, în Ucraina, Mihai Eisikovits a întâlnit şi oameni de omenie

De-a lungul anilor am ascultat relatările multor supravieţuitori ai lagărelor naziste şi detaşamentelor de muncă, unii dintre ei povestindu-mi întâmplări pilduitoare despre omenia unor localnici întâlniţi în cale. Ecaterina Kallós (fie-i ţărâna uşoară) mi-a descris momentul în care convoiul, alcătuit din deţinutele zdrenţăroase şi epuizate, a ajuns într-un sat cehesc unde femeile le-au aruncat în şosea tăvi cu cozonaci şi pâini rumene, ţărăncile mai curajoase alergând, chiar sub ameninţarea gloanţelor, pentru a turna lapte în cănile legate la brâul prizonierelor. Aaron Fischer, unchiul mamei, (trecut şi el la cele veşnice) mi-a povestit că l-a nimerit un glonţ şi a căzut fără cunoştinţă într-o pădure din Ucraina. Peste o vreme s-a trezit într-un bordei unde nişte momâi smolite îi oblojeau rănile cu plante. L-au întremat cu ceaiuri şi supă, ca apoi să-i dea şi nişte merinde de drum. Aşa a scăpat cu viaţă, a ajuns cumva la unitatea lui de muncă obligatorie, ca apoi să fie luat prizonier de sovietici…Amintirile lui Mihai Eisikovits, povestite cu prospeţime şi ilustrate cu desene originale, se înscriu în aceeaşi tematică.
Pe drumuri periculoase
de Mihai Eisikovits
În iarna anului 1944 mărşăluiam la un nou loc de muncă. Drumurile pe care le parcurgeam erau foarte lungi şi grele. Vara pe arşiţă, toamna în ploi şi noroaie. De data aceasta drumul era înzăpezit şi viscolul ne biciuia faţa. Lopata, dar mai ales târnăcopul, apăsa greu pe umerii noştri. Eram escortaţi de soldaţi unguri înarmaţi. Unii dintre ei nu erau prea severi cu noi, pentru că nici viaţa lor nu era „roză”. În vreme de război şi ei erau cu gândul la cei rămaşi acasă, la fel ca şi noi, cei din detaşamentul pentru muncă.

Mihai Eisikovits depănând amintiri din cuvinte şi desene


Mergeam în formaţie, dar la un moment dat am fost atacaţi cu focuri de armă. Cu toţii am aruncat uneltele şi ne-am refugiat unde am putut. Asta au făcut şi soldaţii care ne escortau şi apoi nu s-au mai arătat. Au fost şi câţiva răniţi; pe unul am apucat să-l văd. Avea în pulpă o rană mare deschisă, nu mai putea să meargă şi a rămas pe loc, de soarta lui nu am mai auzit niciodată. Atacatorii în uniforma neagră, făceau parte din gărzile naţionaliste ucrainene. Ne-au luat trei căruţe, şase cai şi , desigur, toate proviziile. Eu am luat-o la fugă cu prietenul meu Hirsch. După ce am traversat un dâmb înalt, am ajuns la un drum cu zăpada bătătorită, convinşi că ne duce la o aşezare locuită, cel puţin un sat sau cătun, dar am dat de o şosea lată şi o zonă împădurită. Nu puteam merge pe drum. Fiind fugari şi pe deasupra evrei, ne păşteau multe pericole, aşa că ne-am hotărât să intrăm în pădure, dar nu prea adânc să nu ne rătăcim. Mergeam anevoios din cauza zăpezii înalte. Treptat începea să se întunece şi frigul s-a înăsprit; trebuia să găsim un loc unde să înnoptăm. Din marginea pădurii priveam spre întinderea albă şi unde vedeam o licărire de lampă, bănuiam o casă locuită. Ne-am îndreptat în direcţia luminiţelor. La prima casă am cerut găzduire pentru o noapte. Ne-au primit în casă şi ne-au dat şi o oală de cartofi fierţi în coajă, care au fost bineveniţi, că aveam o foame de lup. Gazda, un ucrainean omenos, ne-a dat nişte repere legate de drumul nostru. La ieşirea din casă am mai primit cartofi, pe care i-am pus în traistă şi care au fost gustoşi şi de folos, chiar şi după ce au îngheţat. Ieşiţi din casă, ne-am îndreptat tot spre pădure. După câteva ore de mers, am văzut pe şosea venind doi oameni şi ne-a fost puţin teamă să nu ne iasă în cale oarece duşmani. Dar când s-au mai apropiat i-am recunoscut, Nathan Rosenfeld şi N. Izsák, ambii din Târgu Lăpuş, fugari şi ei…Ni s-au alăturat şi ne-am continuat drumul. Spre seară, iar ger, iar foame, trebuia să găsim un adăpost, dar de data asta pentru patru. Am procedat ca în prima seară orientându-ne după luminiţe. Într-o altă casă de ucraineni am primit găzduire, cartofii fierţi şi câte o cană de lapte acru. Dimineaţa, după ce le-am mulţumit pentru toate, ne-am îndreptat spre pădure. După câteva ore de mers , fără mare spor, am văzut de la distanţă mare doi oameni cu doi cai. Eram sigur că sunt ucraineni şi nu ştiam ce ne va aduce întâlnirea cu ei. După ce s-au mai apropiat i-am recunoscut: unul era Andrei Reich din Oradea, celălalt Rosenberg din comuna Petriceni. Ca şi primii doi şi aceştia făceau parte din detaşamentul nostru de muncă. Am ascultat pe scurt şi povestea lor, şi ni s-au alăturat. Ştiam că de-acum eram şase de găzduit pentru noapte. Seara, în timp ce ne căutam loc de înnoptat, am observat de la distanţă un alt om. Când s-a apropiat, l-am recunoscut pe Jóska Izsák din Oradea, tot din detaşamentul nostru de muncă. Şi el avea multe de spus. Casă am găsit după ce se lăsase de mult întunericul. Ca să nu stârnim panică, mergând cu toţii spre casă, ne-am înţeles ca mai întâi să mă duc singur, să vorbesc cu gazda, iar ei să vină după ce le fac semn cu mâna. M-am dus, am bătut încet în geam şi am zărit un om care s-a apropiat încet de geam. I-am cerut voie să înnoptez. Ucraineanul a ieşit din casă şi abia atunci i-am spus că nu sunt singur şi le-am făcut semn camarazilor meu. Cu toţii am intrat în casa încălzită, gazda a adus nişte paie şi ne-a făcut aşternutul pe podea. Am adormit buştean, dar la un moment m-a trezit gazda care trăgea de mine să fugim afară. Era lumină ca ziua, întrucât casa din vecini ardea în vâlvătăi . Eu, nedezmeticit şi rupt de oboseală, m-am aruncat în aşternutul de paie şi mi-am zis că până nu ard paiele de sub mine nu mă mişc şi am adormit înapoi.

N-am păţit nimic, iar dimineaţa când eram gata de plecare, gazda noastră ne-a dat o pâine neagră şi o oală neagră de lut cu lapte. Am împărţit pâinea în şapte părţi şi ne-am aşezat în cerc şi oala am purtat-o roată din mână în mână, bând fiecare câtei o sorbitură până ce s-a terminat şi ultima picătură. Ne-am luat rămas bun şi am luat-o din nou către pădure, dar pentru asta trebuia să traversăm şoseaua.

Deodată, din dosul unei movile înzăpezite apar în faţa noastră trei indivizi, în uniformă neagră şi cu arma automată atârnată de gât. Unul din ei strigă HALT. Am încremenit, ştiind că luptătorii gărzilor ucrainene comiteau lucruri odioase. Unul din indivizi ne-a întrebat în limba germană: cine suntem, unde mergem, dacă avem bani, arme. Le-am răspuns. Apoi au început să caute în rucsacurile ponosite. Negăsind nimic interesant, s-au uitat ce avem în picioare. Orădeanul avea cizme bune, aşa că l-au obligat să şi le scoată şi s-au făcut nevăzuţi. A rămas bietul nostru camarad în nişte ciorapi rupţi, în plină iarnă. Ce era să ne facem? Ne-am gândit să tăiem mantaua unuia dintre noi şi să-i facem încălţări din postav. când apar două femei în uniforme negre, înarmate. Ne-a adresat aceleaşi întrebări ca şi ceilalţi. Le-am povestit ce păţise colegul nostru din cauza celor trei camarazi ai lor şi le-am întrebat „ist das menschlich?” (Este omenesc?). Femeile au dispărut, fără o vorbă. Trebuia să tăiem mantaua, dacă voiam ca picioarele lui Andrei să îngheţe. Dar nu a mai fost nevoie pentru că am văzut zburând spre noi o cizmă şi, peste vreun minut, cealaltă. Atunci ne-am dat seama că ucrainenii aveau buncărul sub movila înzăpezită, de unde supravegheau şoseaua. Cu un cuţit am tăiat carâmbii ca cizmele lui să nu mai tenteze pe nimeni.

Scăpaţi de ucraineni, am intrat în pădure, am găsit şi o potecă bătătorită. La câţiva kilometri de mers, am văzut tot mai multe urme de sânge. Nu era a bună, dar ne-am continuat drumul sperând să ne fofilăm cumva şi să ajungem într-o zonă mai sigură. Spre seară ne-au apărut în drum alţi doi oameni… De data asta erau doi jandarmi unguri. „STAI! Cine sunteţi, de unde veniţi?” Am relatat cum fusese atacat detaşamentul nostru şi cum ne-am reîntâlnit apoi. Jandarmii ne-au escortat până la o casă mare de bârne, acolo era sediul companiei maghiare de grăniceri. De planul nostru de evadare se alesese praful.
Dimineaţa ne-au îmbarcat într-un tren şi apoi am fost transbordaţi într-un mărfar şi închişi într-un vagon. Aşa am ajuns la Debreţin unde, timp de trei săptămâni, ne-au luat în primire câţiva ofiţeraşi, care ne-au făcut o instrucţie severă cu salturi peste garduri înalte, căţărări pe stâlp şi altele şicane, drept pedeapsă pentru fuga noastră. De mâncare nu ne-u dat, dar am primit câte ceva, din bunăvoinţa bucătarilor…
După mai bine de două săptămâni am fost îmbarcaţi din nou şi retrimişi în Ucraina, în oraşul Calus, de unde după alte două săptămâni am ajuns la unităţile noastre, unde am constatat că peste o sută de oameni din detaşamentul nostru îşi pierduseră viaţa. Şi totuşi, pot spune că:
- Unitatea noastră a fost printre cele mai norocoase, faţă de multe altele care au fuseseră decimate. E drept că după câteva luni am ajuns prizonieri de război la sovietici, unde aveam să mai tragem patru ani.a lui 1944, în Ucraina, Mihai Eisikovits a întâlnit şi oameni de omenie

Supravietuitorii Holocaustului vor primi compensatii din Israel
Supravietuitorii Holocaustului din Romania si Bulgaria, care au fost tinuti inchisi la domiciliu de catre regimurile celor doua tari in timpul celui de-al doilea razboi mondial, vor avea dreptul la compensatii din partea Israelului, relateaza miercuri cotidianul israelian Haaretz, preluat de Agerpres.
Tribunalul din Tel Aviv a acceptat marti pozitia supravietuitorilor, respingind apelul Ministerului de Finante. In decizia precedenta in acest caz, tribunalul a cerut Ministerului de Finante sa ia o atitudine liberala referitoare la aplicatiile supravietuitorilor de a obtine compensatii in astfel de cazuri. Instanta a criticat de asemenea intirzierile in rezolvarea acestor cereri si a solicitat autoritatilor sa inceapa imediat evaluarea lor.
Imediat dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, evreii din Romania si Bulgaria au inceput inregistrarea pentru primirea de compensatii din partea Germaniei pentru anii cind regimurile din cele doua tari i-au tinut inchisi la domiciliu si pina la 20 de ore pe zi. Cu toate acestea, Germania a respins aceste solicitari cu argumentul ca libertatea lor nu a fost revocata potrivit prevederilor legii.
Potrivit deciziei judecatorilor Issaiyho Schneller, Kobi Vardi si Ruth Lebhar-Sharon, solicitantii vor trebui sa indeplineasca un criteriu aditional pentru a fi eligibili pentru primirea compensatiei. Este vorba de a arata ca au fost inchisi la domiciliu dincolo de orele de stare exceptionala si ca au avut o libertate de miscare limitata. Potrivit deciziei, aplicantii care au fost refuzati anterior pot aplica din nou pentru compensatii.
„Decizia va conduce la recunoasterea ca mii de supravietuitori ai Holocaustului care au fost inchisi la domiciliu au dreptul la compensatii”, a declarat avocatul supravietuitorilor, Ilan Yakobovich.
Desi crede ca majoritatea supravietuitorilor vor indeplini cu usurinta criteriul aditional impus de tribunal, avocatul va face apel la Inalta Curte de Justitie pentru a anula aceasta prevedere, in vederea simplificarii procedurii de primire a compensatiilor.

MATILDA KLEIN (n. FÜRT, 1927, Timişoara) - „În douăzeci şi patru de ore trebuia să părăsim casa"

Mă numesc Klein Matilda şi sunt născută în 1927, în 29 noiembrie. Am
făcut Liceul Israelit şi şcoala primară, tot israelită, în Timişoara.
M‑am măritat de foarte tânără, la 17 ani... şi rău am făcut.Părinţii
şi fratele meu au plecat în Israel. Fratele meu a plecat încă în timpul
legionarilor, a fugit cu ultimul vapor care a ajuns nescu­fundat. A
fost deportat un an în Cipru şi de‑acolo s‑a dus în Palestina, cum era
atunci, iar acum Israel. (În ce an ?) Prin ’40, el a avut vreo
20 de ani. Părinţii mei au plecat în ’51, cu gândul că sigur, peste
două‑trei săptămâni, mă duc şi eu cu soţul şi cu fetiţa mea, dar au
tras ruloul şi nu ne‑au mai lăsat şi... aşa am rămas aicea.Părinţii
şi fratele au murit acolo, şi eu am rămas aici. Fratele meu era cu
şapte ani mai mare. Părinţii mai n‑ar fi plecat dacă n‑ar fi fost
convinşi că mă duc şi eu, da’ nu ne‑au mai lăsat.(Cum se numeau părinţii dvs. ?)Fürt
Iacob şi Elena, iar fratele – Fürt Gheorghe. Acolo s‑a făcut Iehuda,
nume evreiesc. La 40 de ani a făcut infarct şi a murit. El n‑a mâncat
carne niciodată, n‑a fost băutor, a fost cumpătat, da’ probabil stresul
prin care a trecut cu plecatul...
(A plecat legal ?) Nu, pe
negru, că a fugit. Au fost vapoare care au plecat clandestin. De la
Sulina s‑a îmbarcat atunci. Atunci vapoarele erau scufundate de nemţi,
au fost torpilate. El a fost cu ultimul vapor care a ajuns. După aceea
a fost deja „Struma” şi alte vapoare care au fost scufundate... şi toţi
au murit.(Dvs. de ce n‑aţi plecat atunci ?) Eu am fost copil, am avut 13 ani, da’ el a fost cu şapte ani mai mare, a avut 20 de ani când a plecat.(De când sunteţi aici, în Timişoara ?) Înainte de ei nu ştiu, dar cel puţin părinţii şi bunicii tot de‑aici sunt.(V‑aţi cunoscut bunicii ?) L‑am
cunoscut pe bunicul din partea mamei şi pe bunica din partea tatălui.
Weiss Iacob s‑a numit tatăl lui mama mea. Ei au locuit în Ghiroda,
aveau crâşmă acolo, că atunci evreii trăiau şi la sate şi aveau
prăvălii şi crâşme.(Părinţii dvs. când erau născuţi ?) Exact nu ştiu, dar mama ar avea acum cam 100 de ani, deci era în 1899, iar tata cu vreo şase ani era mai bătrân, era în 1893.(Cu ce se ocupau ?) Mama
era casnică, iar tata, deşi au avut pe vremuri prăvălie, băcănie, când
erau mai tineri, dar care apoi nu prea a mai mers… şi tata a fost
funcţionar la o întreprindere de transporturi. Cu toate că mama era
casnică şi erau şi doi copii, am putut să ţinem şi servitoare. Era
nivelul de trai mai ridicat. În ’43‑’44 am fost scoşi din casa noastră
şi în douăzeci şi patru de ore trebuia să evacuăm casa. (Cine v‑a scos din casă ?)
Păi, regimul de atuncea, regimul Antonescu şi nemţii... Noi am avut o
casă foarte frumoasă, în Iosefin, pe Ion Ghica, şi în douăzeci şi patru
de ore trebuia să părăsim casa, iar pe casă s‑a pus C.N.R., casă
naţionalizată română. O fost adus un învăţător din Moldova, care a
ţinut porci în locuinţă, iar după război am primit‑o înapoi într‑un hal
fără de hal. Am trecut prin multe atuncea... Evreii trebuiau să dea
radio, biciclete şi îmbrăcăminte, de toate... pentru aşa‑zisa ajutorare.

http://www.memoria.ro/?location=view_article&id=1414&page=0

Rânduri despre tatăl meu Imre Székely
Au trecut doisprezece ani de când tata ne-a părăsit, pe neaşteptate, în zorii zilei de vineri, 4 iunie 1999 (ziua 20 a lunii Sivan, după calendarul ebraic), ieşind din această lume cu aceeaşi discreţie cu care a trăit, dorind parcă să-şi ferească familia de povara îngrijirii unui bolnav şi s-o ocrotească până în ultima clipă a vieţii. N-a mai apucat să meargă cu mama în concediul planificat şi nici să-şi scoată noile numere ale autoturismului. Peste câteva zile, când ni le-a adus acasă un funcţionar de la poliţia rutieră – fost student de-al tatii – aveam să descoperim că pe numerele schimbate figurau iniţialele noastre…Era un semn subtil de transfer al responsabilităţii de la familia părintească către generaţia a doua. Au mai fost şi alte indicii care ne-au dat de înţeles că tata – presimţind că inima avea să-l lase în curând – s-a îngrijit ca totul să fie în ordine: de la actele casei, facturile de la utilităţi şi documentele bancare, până la o cutie de plastic (descoperită peste ani) pe care pusese o etichetă cu conţinutul:„pioneze chinezeşti şi ace cu gămălie pentru Sárika” (mama)”… Pe care le mai folosim şi astăzi. De-a lungul anilor am mai găsit în sertarele biroului său masiv diverse obiecte utile (care ne erau necesare urgent şi uitasem să ni le procurăm) astfel încât, ca într-un inedit concurs de orientare turistică, continua să ne îndrume pe cărarea vieţii. Tata nu mai este, dar mi-au rămas crâmpeiele de amintiri luminoase înregistrate pe retina sufletului… O miraculoasă sursă de energie pozitivă.

Imre Székely (1922 -1999)

De câte ori urmăresc un meci de fotbal cu miză (în general nu în faţa televizorului, ci trebăluind în bucătărie şi ciulind urechea la radio) îmi vine să ridic receptorul şi să-l sun pe tata cu intenţia de a comenta fazele controversate. Înainte de primul meci de fotbal la care m-a luat cu el, mi-a schiţat pe o foaie de hârtie, cu un creion combinat (roşu şi albastru), cele două echipe şi mi-a explicat filozofia jocului. Adoram să stau cu el în tribună, să ronţăim seminţe de floarea soarelui (dintr-un cornet de hârtie cu 25 de bani bucata) să exultăm ţipând „Goool” sau să huiduim cu năduf ratările jucătorilor preferaţi de la „U”. La meci întâlneam o mulţime de cunoştinţe de-ale tatii: muncitori de la fabrica Dermata (unde lucrase înainte de război), boxeri, jucători de polo sau de tenis de masă, cu care fusese coleg de club în tinereţe.
Camera de lucru a tatii era căptuşită cu cărţi tehnice, mai toate în ruseşte (aduse din anii studenţiei, de la Leningrad, sau ai doctoratului ,de la Moscova), iar el petrecea ore nenumărate în faţa biroului acoperit de foi dactilografiate (cu maşina de scris Optima) şi desene tehnice în calc, pregătindu-şi cursul, scriindu-şi articolele sau cărţile. Nu aveam voie să-l deranjez decât cu un motiv bine întemeiat, de pildă vreun exerciţiu dificil de geometrie. Cel mai mult îmi plăcea să-l ascult explicându-mi problemele de statică la care aplica invariabil „metoda eliberării de legături”. Dacă identificai legăturile şi le înlocuiai cu forţele de echilibru, totul devenea extrem de simplu. Problemele din viaţa de zi cu zi erau adesea mult mai complicate, dar tata nu se lăsa până nu identifica „legăturile” (adesea întortocheate şi perfide) şi nu se lupta să restabilească echilibrul (adică dreptatea). N-a ieşit întotdeauna învingător din această încleştare, însă prin competenţă, tenacitate, dragoste de adevăr, discreţie, modestie şi respect faţă de oameni, a reuşit să creeze în preajma lui – la catedra de mecanisme pe care a condus-o decenii în şir – un climat impregnat de ştiinţă, în care valoarea era criteriul de bază al ierarhiei. Era un profesor desăvârşit, care îşi promova subalternii şi îşi lansa studenţii în viaţa ştiinţifică, pentru că nu era măcinat de invidie şi nu se temea de concurenţă. Niciodată nu se lăuda cu meritele proprii. Se prezenta doar cu numele si prenumele – Székely Imre – fără a-şi etala titlurile de profesor universitar, doctor docent şi şef de catedră. Dedicaţia uneia dintre cărtile sale (“Raţionamente în mecanisme”, Cluj, 1998) este relevantă pentru firea tatii: “Această carte este dedicată tuturor celor care ştiu să se bucure de bucuria altora”.
Tot în camera de lucru îşi primea şi doctoranzii de care se ocupa ca de copiii săi, selectându-le bibliografia, analizând referatele, încurajându-i, făcând tot posibilul (mai ales în cazul celor mai delăsători) pentru a finaliza teza cât mai curând şi mai bine. Mama le aducea gustarea pe tavă, ştiind ce preferă fiecare: cafea tare, cafea slabă sau ceai medicinal.
Totuşi, de două ori pe zi, accesul în camera de lucru era liber; după micul dejun şi masa de prânz, când ne adunam să ne bem cafeaua în jurul măsuţei joase cu două fotolii gemene în care şedeau mama şi tata. Eu mă aşezam pe taburet şi stăteam la taifas. Cafeaua o prepara tata şi ne-o servea în ceştile personalizate. Nici în anii cei mai sumbri nu am renunţat la acest obicei, deşi cafeaua naturală devenise o raritate. Ţin minte că odată tata ne-a făcut cafea din sfeclă prăjită şi măcinată, dar absorbiţi de aroma poveştilor, nici nu am sesizat că era un…erzaţ inedit.
Doar fiul meu cu care a închegat o relaţie specială – încă în primele zile de viaţă - avea acces neîngrădit în camera de lucru şi nu o dată stătea într-unul din fotolii cu nasul în atlas, punând întrebări sofisticate, in timp ce tata îşi redacta cursul. Iar el îşi întrerupea lucrul, ca să-i răspundă cu răbdare copilului blond şi adorat. Plimbările în doi, excursiile cu maşina în pădurile din împrejurimi, îndrumarea caldă şi calmă a bunicului au însoţit copilăria şi adolescenţa lui Vali.
Mesajele cele mai diferite, de la sarcinile zilnice şi până la gândurile care tocmai ne treceau prin minte şi nu aveam cum să le împărtăşim ( destinatarul lor fiind plecat de acasă) le transmiteam prin foi de hârtie agăţate de clanţă. Multe dintre aceste bilete erau scrise în versuri. Peste ani tata avea să mi le transcrie în două caiete cu coperte galbene pe care le păstrez şi astăzi. El îmi scria ungureşte poezii vesele cu tâlc şi pline de calambururi, iar eu îi răspundeam îndeobşte în româneşte, într-un stil liric.
Tatii îi plăcea să dăruiască. Zilele de naştere pregătite din timp, erau pline de surprize si suspans. Cadourile pentru mama le cumpăra cu luni inainte şi le pitea prin ungherele casei, pentru că ea obişnuia să le caute, iar un cadou găsit nu mai intra la socoteală… Odată tata şi-a amintit, abia a doua zi dupa aniversarea mamei, că mai rămăsese un cadou nedăruit: o brăţară de chihlimbar pe care o ascunsese…pe candelabru şi uitase complet de ea.
În fiecare an, în Şabatul cel mai apropiat de ziua a 20-a a lunii Sivan, ne ducem cu mama la sinagogă pentru Iarţaitul (comemorarea morţii) tatii. O facem mai mult pentru împăcarea noastră sufletească pentru că el era liber cugetător şi nu se ducea la sinagogă decât de Hazkara (comemorarea Holocaustului) pentru a cinsti memoria părinţilor şi rudelor sale pierite la Auschwitz. Tata şi fratele său mai tânăr au supravieţuit la Buchenewald.
Sâmbătă am fost la sinagogă. Am ascultat melodia sfâşietoare a rugăciunii El Male Rahamim şi mi-am ostoit lacrimile cu surâsul interior declanşat de crâmpeiele de amintiri despre tatăl meu, pe care am simţit nevoia să vi le împărtăşesc.

VIDEO. Supravieţuitor al Holocaustului: Am murit din cauza lipsei de libertate, pentru că fratele mi-a fost omorât
Pentru Martin Sternin, anii '40 au însemnat internarea tatălui într-un lagăr pentru că era rus şi, prin deducţie, comunist, împuşcarea fratelui pentru că era "jidan", pierderea casei într-un bombardament şi experienţa din trenul morţii, la numai 15 ani.
Sternin este un bărbat înalt, a cărui voce umple sufrageria spaţioasă, dichisită cu tapiţerii scumpe, statuete cu cai şi mobilă veche, elegantă. După câteva înghiţituri de vin roşu, începe să-şi depene povestea vieţii.
S-a născut în 1925, la Roman, "într-o familie de oameni cumsecade". Tatăl lui era farmacist, iar mama sa, casnică. În 1939, tatăl i-a fost arestat pentru că a fost considerat comunist. În realitate, fusese soldat în armata rusă, şi ajunsese în Roman la sfârşitul Primului Război Mondial, cu trupele.
"S-a îndrăgostit de mama mea, care se pare că era o femeie foarte frumoasă, iar el nu avea nimic, nici pe suflet, nici în buzunar şi s-a căsătorit cu mama mea", povesteşte Sternin. Timp de cinci ani, tatăl lui Martin a fost purtat din lagăr în lagăr: Videle, Călăraşi, Târgu Jiu, Vapniarka.
"Ştiu că el nu era un tip religios- s-a declarat fără religie. Eu am urmat calea lui - aşa că nu pot să ştiu dacă am fost evreu sau nu, nu am vorbit niciodată despre asta. Ăsta este marele adevăr: s-ar putea să fiu un hibrid, habar nu am. Dar eu am fost luat ca evreu şi, în 1965, când s-a putut, imediat după ce a murit Gheoghe Gheorghiu-Dej, am plecat în Israel. Am emigrat acolo".
"Golanul ştia că poate să-l jefuiască sau să-l omoare pe jidan"
În Iaşiul anilor '40, era o "atmosferă teribilă" de război, însă mai mult din cauza acţiunilor poliţiei şi a "golanilor". Martin Sternin îşi aminteşte, că, până să aibă loc arestările în masă ale evreilor, apăruseră tot felul de zvonuri.
"În Iaşi, erau bombardamente ale ruşilor. Am fost acuzaţi că stăm în pod şi că facem semne la avioane... lucruri din astea ordinare, care nu mai aveau treabă cu evenimentele. Aveau treabă cu prepararea evenimentelor. Stai să-i acuzăm de ceva, întâi. De ce putem să-i acuzăm? Că suntem cu ruşii, că facem semnale".
Apoi au început jafurile. "Oamenii erau scoşi din case, veneau nişte golani şi începeau să fure. Ce nu puteau să fure, distrugeau. N-aveau nevoie de mobilă, că nu puteau s-o care. Dar, dacă găseau bani, bijuterii, alcool, ca să se îmbete bine- asta era suprema satisfacţie".
Gestapo-ul a fost în spatele acţiunilor împotriva evreilor din Iaşi şi a fost ajutat de "golanii de pe stradă, care ştiau despre religii, evrei şi Iisus Hristos cât ştie un căţel. El (golanul) ştia că are ocazia să-l omoare pe jidan sau să-l jefuiască pe jidan".
"Mă duce să mă omoare sau mă duce la muncă?"
În 28 iunie 1941, a fost dus la chestură cu fratele şi mama lui. Deşi au intrat împreună pe poarta poliţiei şi se ţineau de mână, acela a fost ultimul moment în care Martin Sternin şi-a văzut fratele. Abia după ce s-a întors la Iaşi, în noiembrie, după câteva luni de muncă forţată, a aflat că fratele lui fusese împuşcat în curtea chesturii, iar casa, distrusă de bombardamente.
"Pe la ora 4 (dimineaţa), am fost încolonaţi, duşi la gară, au început să ne numere şi ne-au băgat în vagoane. Cred că n-am ieşit mai mult de 10-12, din 120-130 de persoane".
"Aveam spaima în suflet. Cu mine s-a întâmplat o chestiune care nu i s-a întâmplat oricărui om: tatăl meu, în lagăr, la Vapniarka, fratele meu- dispărut, mama mea- dispărută, iar eu eram singur pe lume, un copil de 15-16 ani. Şi dus. Eu ştiam unde eram dus? Mă duce acolo să mă omoare, să mă împuşte sau mă duce la muncă? Dar nu se punea problema acolo de muncă, problema era de execuţie, de moarte, de spaimă, de frică".
"Pentru ce să ţip?"
Mai mult de 3000 de evrei nu au mai ieşit niciodată din trenul morţii care l-a dus pe Martin Sternin la Podu-Iloaiei. Oamenii erau îngroziţi, strigau "apă","aer" ori "Iţic, unde eşti?". La un moment dat, bărbatul îşi aminteşte că ajunsese "pe cadavre, în plafon".
Martin Sternin spune că norocul lui a fost că nu s-a agitat. "Nu m-am zbătut să ajung la geam, nu m-am zbătut să ajung la o crăpătură, am stat liniştit, ca un sfinx am stat. Cantitatea de oxigen de care aveam eu nevoie era jumătate din cantitatea de care avea nevoie ăla care striga ‘apă'. Deşi eram copil, mi-am dat seama: ‘Unde încep eu să urlu de apă? Unde încep eu să urlu de aer? De ce m-a băgat aici? Ca să nu-mi dea apă, ca să nu-mi dea aer. Atunci, pentru ce să ţip?"
Îşi aminteşte cum un bărbat care stătea lângă geam le-a propus celorlalţi să strângă bani şi să le dea soldaţilor, pentru puţină apă. "Eu aveam nişte bani în buzunărel, şi mă tot gândeam: ce să dau eu, mă, banii ăştia pentru apă, că, în primul rând, nu ştiu dacă mi-o aduce. Şi am rămas cu banii".
A urmat munca forţată la Podu-Iloaiei, din iunie până în noiembrie, şi apoi, la Iaşi, până în 1944. Nu-şi mai aminteşte foarte clar ce lucra acolo, "nu a fost greu, nu a fost de nesuportat".
"Eu nu sunt unul din ăia care a murit din cauza muncii, am murit din cauza lipsei de libertate, pentru că eram copil, pentru că am văzut că fratele mi-a fost omorât, am murit pentru că ştiam că tatăl meu zace undeva, într-un lagăr şi nu ştiam ce regim are. Erau nişte lucruri atât de teribile în mine, încât nu m-am gândit că mi-era greu să fac asta sau aia".
"Nimeni nu şi-a putut imagina o aşa grozăvie"
Martin Sternin crede că românii creştini nu ştiau ce se întâmplă cu evreii şi nici măcar soldaţii nazişti nu au crezut că poate exista "o moarte aşa groaznică".
"Calculul era să asfixieze oamenii şi să-i omoare, iar noi am fost primele victime, în primele şapte zile de la declararea războiului. Cine să-şi imagineze? Nu ştiu, cred că nici aceia care au făcut lucrurile astea nu şi-au imaginat că poate să moară un număr aşa de mare de oameni, din 130, să rămână zece vii... Nu cred că îşi puteau imagina oamenii aşa o grozăvie.
Din bestialitatea şi din răutatea lor, puteau să spună despre evrei:" să sufere, că n-au apă, că n-au cutare, o să-i ducem în lagăr şi-o să vedem ce facem cu ei, dar nu cred că a fost un calcul", explică Sternin.
"Holocaustul a fost confirmat de viaţă"
"S-au văzut pe viu nişte lucruri aşa de oribile, faptul că au dispărut şase milioane de evrei... asta nu poate să se numească decât Holocaust.
Nu mai trebuie să fie confirmat de nimeni. L-a confirmat viaţa, l-au confirmat anii, documentele, fotografiile şi declaraţiile marilor oameni de stat", spune el.
Sternin fost dezamăgit când, în 2003, Ion Iliescu, pe atunci preşedintele statului, a minimalizat existenţa Holocaustului.
"Este inadmisibil să ai interese politice de aşa natură încât să mai iei nişte voturi, ca să minimalizezi existenţa Holocaustului,* care este un fapt care, încet-încet, se va estompa. Oamenii vor ierta-aşa cum sunt eu - însă nu se poate uita. Este inadmisibil ca un şef de stat să spună că n-a existat, după aceea, a venit şi a spus ‘Da, e adevărat'. Atunci, când să-l cred că a fost de bună-credinţă? Când a spus ‘da', împins sau forţat de presiuni politice sau când a spus din el-‘N-a existat' ?"
(*nota redacţiei: preşedintele Ion Iliescu a declarat, într-un interviu pentru cotidianul israelian Haaretz, că "Holocaustul nu a afectat numai populaţia evreiască din Europa", "În România perioadei naziste, evreii şi comuniştii erau trataţi la fel", "liderii din acea perioadă sunt responsabili pentru aceste evenimente", "este imposibil să fie acuzate poporul şi societatea română pentru acest lucru". Declaraţiile lui au fost ulterior suspectate de antisemitism.)
Casă şi pământuri de retrocedat şi pensie de 380 lei pe lună
Anul acesta, supravieţuitorii Pogromului de la Iaşi au primit medalii, la comemorarea a 70 de ani de la evenimentele care au îngropat zeci de mii de evrei.
Şi Martin Sternin a fost invitat. "Le-am spus: eu pot să merg la Iaşi, dacă guvernul, poporul sau oamenii vor recunoaşte că am fost o victimă a Holocaustului şi vor să mă recompenseze, dar nu cu medalii: să-mi dea posibilitatea ca, din banii pe care mi-i dau, să am posibilitatea să trăiesc".
De anul trecut, el a depus o cerere prin care să primească bani, în calitate de victimă a Holocaustului. Motivaţia lui a fost de ordin financiar: sponsorizează 10 copii să meargă la şcoală şi le dă alocaţii de 100 euro pe lună.
"Eu, până anul trecut, nici nu am cerut bani. Nici nu am vrut să-i iau... mi-era scârbă, cum să iau bani? Adică să-mi plătească ce? Să-mi plătească suferinţa? Să-mi plătească pierderile pe care le-am avut? Mi l-au plătit pe tatăl meu, pe fratele meu, pe cine au plătit? Pe mine?"
Sternin primeşte de la statul român 380 lei pe lună. A fost obligat, ca toţi supravieţuitorii, să facă dovada că a trecut prin pogrom.
"La 84 de ani, vrei să-ţi aduc martori? Pe cine să-ţi aduc martori? Pe Dumnezeu? Eu, întâmplător, am avut actele astea (actele care atestă că fratele lui a fost împuşcat la Iaşi, iar el a fost în lagărul de muncă forţată de la Podu-Iloaiei, n.r.). Sunt revoltat de atitudinea lor", explică el.
De opt ani, Martin Sternin aşteaptă să îşi primească înapoi pământurile şi casa din judeţul Roman, confiscate în anii '40. Din mai, a hotărât să renunţe la pensie, pentru că se deplasa greu şi a vrut să delege pe cineva, însă procedura costa în jur de 200 lei, în condiţiile în care toată pensia era de 380 lei. "Spânzuraţi-vă cu banii mei", le transmite el autorităţilor.
"Nu le e ruşine? Din banii mei, ei vor să-mi dea mie pensie? De ce nu-mi dau casa înapoi, de ce nu-mi dau pământul înapoi? E al meu. S-au făcut tovarăşi cu hoţii? Prima prioritate trebuie să o am eu, că am 86 de ani. Eu nu ştiu dacă mâine mai trăiesc. Dar vreau să fie al meu, pentru că părinţii mei au muncit pentru asta. Tot la studenţi o să meargă. Dar să îl dau eu, cu mâna mea. Nu să fure ei şi să bage în buzunar. Mai suntem şase-şapte supravieţuitori: dai 300 lei acestor oameni? Eu am, dar sunt care nu au; cine poate să trăiască din banii ăştia?", adaugă Sternin, pe un ton amar.
"În viaţă, sunt cai şi călăreţi"
După război, a absolvit Facultatea de Chimie. Nu a lucrat "nici o clipă" în domeniu şi nu a vrut să se integreze în aparatul comunist de stat, pentru că tatăl lui i-a transmis lipsa de consideraţie pe care o avea pentru comunişti. A emigrat în Israel, s-a căsătorit şi a început să facă afaceri. În România, are o fundaţie unde ţese tapiserii şi un complex de vile de vacanţă, la Breaza.
"În Israel, nimeni nu are nevoie de mine, nu vrea să-i dau nimic. Eu aici sunt marele mahăr, unde, cu bani puţini, pot să ajut oameni mulţi", îşi explică el iniţiativa din România.
"Viaţa este o permanentă luptă, sunt pe lume cai şi călăreţi. Caii sunt aceia care trag din greu, iar călăreţii sunt aceia care stau deasupra cailor", glumeşte Martin Sternin.
Şi-ar dori ca oamenii bogaţi din România să ia sub protecţia lor un copil sărac, pe care să îl ajute să termine şcoala. El îi învaţă pe tinerii cărora le-a oferit bursă "să nu se plângă niciodată, că n-au cui, n-au cum şi nu ajută".

Decoratii peste orori

La 70 de ani de la ororile care s-au petrecut in oras si judet, autoritatile ii recunosc oficial pe supravietuitorii Holocaustului de la Iasi, numindu-i "cetateni de onoare". Este un eveniment istoric dupa ce, zeci de ani, aceste orori au fost tinute ascunse sub pres: mai intii din ratiuni ideologice, apoi din uitare. "Am 89 de ani si imi vine sa pling ca un copil", izbucneste in lacrimi, in fata noastra, un supravietuitor care a trait intreaga viata cu traume de neimaginat. "Ziarul de Iasi", care a prezentat in anii trecuti, in premiera nationala, marturii cutremuratoare ale unor supravietuitori, continua astazi aceasta serie cu alte povesti uluitoare despre supravietuire si curaj ale unor victime. Cifra oficiala a numarului mortilor in Pogromul de la Iasi este de 13.000. In ciuda amplorii sale, tragicul eveniment

nu este nicaieri pomenit in programa scolara. Vezi galeria foto de la ceremonia de decorare


Pentru citi dintre tineri "duminica neagra" si "trenurile mortii" inseamna ceva? In cite scoli s-a pomenit despre exterminarea evreilor din Iasi si, mai ales, citi ani au trecut pina cind autoritatile romane sa recunoasca masacrul? Ei, putinii supravietuitori, la 70 de ani de la calvar, nu contenesc sa isi ascunda lacrimile, teroarea, repulsia. "Oricine asculta un martor devine si el un martor", afirma Elie Wiesel.

Va puteti inchipui cum e sa stati intr-un tren, pe o banca

de cadavre, sa beti urina, disperati de sete

? Dar cum ar fi sa traiti, dupa ce ati iesit dintr-un vagon de morti, o viata intreaga cu asemenea imagini? "Am 89 de ani si imi vine sa pling ca un copil": acesta este inca sentimentul pe care il poarta regizorul Andrei Calarasu, supravietuitor al Pogromului de la Iasi, decorat alaltaseara "cetatean de onoare" al orasului. Pentru prima data in istoria Romaniei, supravietuitorii ororilor au fost recunoscuti oficial de catre autoritati. "Daca aceasta ceremonie ar fi avut loc acum douazeci de ani, cu siguranta numarul cetatenilor de onoare nu ar fi fost doar sase", a conchis Inalt Preasfintitul Teofan, mitropolitul Moldovei si Bucovinei, prezent la importantul eveniment.


"Oamenii innebuneau, sareau unul la altul, se gituiau"


"Eu am iubit Iasul enorm": asa isi incepe povestea regizorul Andrei Calarasu. Si-a iubit orasul si inca il mai iubeste. Cu lacrimi in ochi, vadit emotionat, regizorul a depanat firul tragicelor intimplari din vara anului 1941. El a fost unul dintre miile de evrei scosi din casa

si suiti in trenurile mortii. Pacaliti ca trebuie sa vina la Chestura ca sa isi ia un bilet de ordine sa fie liberi, inspaimintati de sunetul alarmei care anunta ca toti "jidanii" trebuie sa moara. "Eu urma sa dau bacalaureatul pe acea vreme. Eram trei frati si impreuna cu tata tin minte ca am mers la Chestura, in ideea ca vom fi liberi. Au inceput apoi sa ne bata, m-au impuscat in picior, in cap, ne-au suit in trenurile mortii. Daca aveai un dinte de aur in gura

, era o nenorocire: ti-l smulgea cu clestele, asa cum iti taia degetul cu totul daca aveai pe el un inel", si-a amintit Andrei Calarasu.


Dupa ce a urcat in tren, imaginile parca rupte dintr-un film de groaza au inceput sa apara una cite una, devenind insuportabile. "Oamenii innebuneau, sareau unul la altul, se gituiau, isi beau urina. La un moment dat am cazut si nu am mai stiut ce e cu mine. Stiu doar ca s-a oprit trenul si ma rugam, Doamne, poate asta e scaparea noastra. S-a auzit deodata o voce de femeie

care intreba de ce sintem inchisi in vagoane. I s-a spus ca sintem jidani care am vrut sa tragem asupra armatei romane. Ea, fiind Viorica Agarici, presedinta Crucii Rosii din Roman, a protestat atunci sa ni se dea drumul", a continuat regizorul.


"Cind s-au deschis usile trenului, cadavrele au inceput sa cada"

Momentul salvarii sale nu l-a putut uita niciodata. Era un muribund scos la suprafata dintre zecile de cadavre, pentru ca si-a miscat piciorul. "Dupa opt zile si opt nopti, cind s-au deschis usile trenului, cadavrele au inceput sa cada. Eu aveam 21 de kilograme

la 19 ani, atit de mult slabisem in opt zile. Stiu ca am miscat din picior, si atunci femeia m-a scos afara. Nu m-am putut tine pe picioare. Dar am fost salvat de o femeie, si de atunci traiesc", a spus, plingind, barbatul. Numele

sau adevarat este Bernard Gropper.


Numele sau de dupa tragedie a fost insa Andrei Calarasu, adica cel al unui supravietuitor din vagonul ce se indrepta spre Calarasi, un vagon plin de oameni a caror vina era etnia: erau evrei. A supravietuit calvarului, a devenit regizor si, din cauza comunismului, pentru ca a refuzat sa intre in partid, a fost nevoit sa plece in Israel in anul 1965. Si-a continuat cariera acolo si a ajuns sa fie producatorul a 1.308 programe de televiziune, fiind cel care a pus la punct televiziunea in Israel. A mai lucrat inca 15 ani dupa ce a iesit la pensie, iar acum s-a intors in tara pentru un film al carui erou este chiar el. Citeva luni pe an le-a petrecut mereu in Iasi.

Pentru ca, desi au trecut 70 de de ani de la tragedie, traieste cu aceeasi durere in suflet si continua, in pofida a toate, sa isi iubeasca orasul. "Este ceva groaznic cind ma gindesc cum i-am vazut pe toti acei oameni. Acum, cind mi s-a oferit aceasta diploma de cetatean de onoare, la 89 de ani, imi vine sa pling ca un copil. Si sper si cred din tot sufletul ca voi, cei tineri, o sa faceti din Romania

o tara mai buna", si-a incheiat Andrei Calarasu, plingind de-a binelea, povestea.


"Dumnezeule, cum poti sa permiti asa ceva?"

"Ne-au luat din casa, ne-am sculat duminica dimineata, intr-o zi obisnuita, si nu puteam sa imi inchipui ce va urma. Va spun, acest miracol ca sint in viata nu as putea sa mi-l explic", este inceputul unei alte povesti cutremuratoare, o amintire care l-a urmarit toata viata pe Leizer Finchelstein, si el supravietuitor al Pogromului de la Iasi si proaspat cetatean de onoare al orasului. "Nu imi explic miracolul, nici Dumnezeiesc, poate doar o minune. Pentru ca atunci am devenit atei cu totii, nu am mai crezut nici unul in Dumnezeu. Atunci am tipat: «Dumnezeule, daca esti in al saptelea cer, cum poti sa permiti asa ceva? Daca poti sa permiti asa ceva, ori nu esti, ori nu esti Dumnezeu»", a continuat printre lacrimi, indignat, barbatul.

"Cine ne-au scos din casa? Romanii. Politisti si derbedei care de-abia cauta sa profite de o asemenea ocazie. Nemti am vazut doar la poarta chesturii, dar probabil ca erau si ei responsabili cu organizarea. Ne-au scos din casa, ne-au incolonat, eram sase frati si tata. Ne-au dus cu miinile ridicate si ne-au despartit de surori si de mama

. Va spun, nu as dori nici unei mame, indiferent de etnie, sa treaca prin ce a trecut mama mea. Nu am mai avut speranta ca ne vom mai vedea", a adaugat Leizer Finchelstein.


"Mama a fost cea mai norocoasa femeie din cartier"

Supravietuirea sa poarta titlul de minune, ca o ironie, dincolo de toate scenele cumplite pe care le-a trait ca sa mai poata trai si dupa. "Am fost imbarcati in vagon 120 din care au inceput sa moara. Ca sa facem loc in vagon am facut banci din cadavre. Inchipuiti-va cam cum simte un om... nu va pot explica cum se simte un om obligat sa stea pe cadavre si sa stie ca acolo poate sa fie fratele sau sau tatal sau. Aveam doar 17 ani si jumatate. Pentru ca am plecat la cinci dimineata luni si am ajuns abia la sase dupa-amiaza in Podu Iloaiei, desi erau doar 20 de kilometri, fiind un soare nebun si 36 de grade afara, ne-am supt sudoarea de pe camasa ca sa ne udam buzele si ne-am baut urina. As putea spune la toata lumea ce gust are urina", a povestit barbatul.

In lagar a stat pina la finalul lunii noiembrie. A reusit sa se intoarca acasa si de atunci se intreaba in fiecare zi cum a fost posibil totul. "Aproape nu exista cuvinte ca sa poti sa exprimi prin ce situatii trec oamenii in asemenea lagar, am intrecut orice pogrom din istorie. Ne-am intors acasa cinci din sase, mama a fost cea mai norocoasa femeie din cartier ca ne-am intors atitia. Nu stiu nici acum unde sint osemintele fratelui meu pe care l-am pierdut pe drum. Si tot ma intreb ca un simplu om, care nu am dat vreodata cu o piatra macar intr-un ciine sau intr-o pisica, cum de s-a putut intimpla asa o barbarie? Cum de oamenii se pot transforma in asemenea asasini?", si-a incheiat povestea, tremurind, supravietuitorul Pogromului, acum in virsta de 88 de ani acum.

"90 la suta dintre prietenii mei, colegi de scoala, au ramas orfani atunci"


Cit de socante trebuie sa fie intimplarile pentru ca un copil de trei ani si jumatate sa si le aminteasca perfect o viata intreaga? Mira Sega are 73 de ani, insa virsta la care se trezeste dimineata este cea de trei ani si jumatate. "Erau doi militari. Unul din ei cu pusca la ochi

, altul a inceput sa numere. 1, 2, 3... aud perfect si acum, imi amintesc toata scena. A iesit un vecin si a spus ca mai bine sa se traga in el decit sa ne omoare. Nu ne-au impuscat. In schimb, ne-au incolonat cu alti evrei pe mine, pe sora mea si pe parinti. Pe drumul spre chestura am vazut nenumarate cadavre. Tata a fost pus sa spele singele celor impuscati in curtea chesturii. Se auzeau de peste tot urlete ale femeilor si copiilor despartiti de barbati, de frati, de parinti", si-a amintit Mira Sega.


A venit din Israel, acolo unde locuieste inca din anul 1970 impreuna cu sotul ei, pentru a spune ca si ei doi sint supravietuitori ai Pogromului de la Iasi. Pentru ca au vrut sa asiste la o recunoastere a suferintei ascunse parca sub pres zeci de ani de autoritati, la o recunoastere a unor existente negate pina acum. Si de citeva zile, in asteptarea ceremoniei, imaginile din anul 1941 se deruleaza fara incetare in mintea ei.

"Dupa ce am ramas fara tata, pentru ca pe el l-au suit in trenul mortii, nu am avut voie sa ne intoarcem acasa. Noapte de noapte am dormit pe la rude, pe jos, si vedeam suferinta cumplita a mamei mele si a surorii mai mari. Cind, intr-un final, dupa trei luni, s-a intors tata, era plin de paduchi si vorbea prostii, cinta «lingura si strachina, mamaliga-i goala». Mai tirziu si-a mai revenit, dar eu nu am putut sa uit niciodata scena. Si nici imaginea acelei strazi unde erau adunate femeile cu sufletul la gura si pline de speranta ca se vor intoarce si cei dragi lor, femei dezamagite cumplit. Ginditi-va ca 90 la suta dintre prietenii mei, colegi de scoala, au ramas orfani atunci", a incheiat femeia prezenta la ceremonie.

-------

"Decorarea de la Iasi, primul gest de recunoastere care se face in Romania"

"Acordarea titlurilor de cetateni de onoare acestor sase supravietuitori ramasi in oras reprezinta primul gest care se face in Romania si este de maxima importanta. Este prima data cind administratia locala recunoaste la acest nivel cele intimplate in Iasi la acea vreme", a atras atentia Alexandru Florian, directorul general al Institutului National pentru Studierea Holocaustului in Romania "Elie Wiesel".

Asa a inceput ceremonia de decorare a supravietuitorilor Pogromului, ce a avut loc luni seara la Hotel Moldova. Andrei Calarasu, Constantin Benone, Leizer Finchelstein, Marcel Fischer, Iancu Tucarman si Leonard Zaicescu au fost persoanele al caror calvar s-a inregistrat oficial in istoria tarii. La 70 de ani de la Pogromul de la Iasi, autoritatile locale au dispus si efectuarea unui traseu comemorativ si amplasarea a doua placi comemorative pe cladirea fostei Chesturi si pe cladirea Garii.

Evenimentele organizate pentru a comemora cei 70 de ani de la tragedie i-au impresionat si, in acelasi timp, indignat pe unii dintre supravietuitori. "Mi-am permis, fara sa obtin avizare, sa ma duc intr-o scoala sa vorbesc cu elevii despre Pogromul din anul 1941. Va spun sincer ca am rezervat o ora pentru acest lucru, dar am plecat din scoala dupa mai bine de doua ore. Am ramas profund impresionat de faptul ca acesti copii au pus nenumarate intrebari si ca voiau sa stie ce s-a intimplat atunci. Pogromul de la Iasi ar trebui sa fie introdus in manualele de istorie, pentru ca acesti tineri nu sint interesati doar de Internet si jocuri

", a punctat Marcel Fischer, supravietuitor al Pogromului si fondator al Operei Nationale Iasi.


Si el, si ceilalti cinci cetateni de onoare decorati luni au imbatrinit odata cu trecerea timpului. Un singur lucru a ramas insa neatins de cei 70 de ani trecuti: amintirea terorii. Pogromul de la Iasi din iunie 1941 a fost unul din cele mai violente din istoria Romaniei. Initiat de catre generalul Ion Antonescu si secondat de autoritatile locale, acesta a dus la uciderea a peste 13.000 de evrei, conform datelor prezentate de catre autoritatile romane.

Trenurile morţii: Aşa cum stau pe scaun stăteam pe cadavreÎn România anilor '40, trăiau în jur de 750.000 evrei. Peste 13.000 au fost omorâţi numai la Iaşi, în timpul pogromului din iunie 1941. România liberă vă prezintă prima din cele două poveşti a doi dintre supravieţuitori, care au reuşit să înfrunte legile rasiale şi munca forţată şi să supravieţuiască.

Când intri în sufrageria apartamentului din Drumul Taberei parcă ai călători în trecut, la începutul secolului XX: o canapea clasică şi scaune înalte, cu o tapiserie aproape nouă, o masă şi două comode din lemn masiv, multe bibelouri - artă, nu în stilul kitsch comunist - iar lângă canapea, o stivă de cărţi.
Aici locuieşte Iancu Ţucărman, unul dintre ultimii supravieţuitori ai trenurilor morţii, din timpul pogromului de la Iaşi, din 1941. Are 89 de ani, dar o voce clară şi o memorie extrem de exactă şi povesteşte despre lucruri întâmplate în urmă cu 70 de ani ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri.
În trenurile morţii s-au stins aproximativ 3.000 de oameni, asfixiaţi în vagoane pentru vite. Supravieţuitorii au fost trimişi la muncă forţată în Călăraşi şi Podu-Iloaiei, apoi, până în 1944, au înfruntat legile rasiale şi munca forţată.
Când avea numai 19 ani, Iancu a fost înghesuit într-un vagon pentru vite, cu bălegar pe jos, fără aer, apă sau mâncare, mergând prin soare mai mult de opt ore, în timp ce tatăl lui l-a crezut mort o săptămână. Iubitor de muzică clasică, în ultimii ani, a luptat să promoveze tinerele talente.
Cu ajutorul unui prieten, a reuşit să obţină finanţarea a zece tineri care studiază diferite instrumente, iar trei dintre ei formează un trio, „Trio-ul Sternin", după numele binefăcătorului lor. Iancu Ţucărman are şi propria lui emisiune - Mari muzicieni evrei şi nu numai, la radioul online Shalom.
Discriminat de la 15 ani
Ţucărman s-a născut pe 30 octombrie 1922. A primit o educaţie iudaică riguroasă, pentru că tatăl lui era administrator de sinagogi. Sora lui îl ducea la concerte de muzică clasică - de atunci s-a îndrăgostit de muzica cultă şi a început să ia lecţii de vioară.
Iancu a observat primele semne de antisemitism încă de pe vremea când era un elev de 15 ani, iar un profesor de sport i-a tras o palmă: „Jidane, dă-te la o parte". „Atunci, am rămas pentru prima dată stupefiat de comportamentul acestui profesor de gimnastică. Asta a rămas pentru mine ca un ghimpe intrat în inimă."
Apoi, în 1939, a urmat corigenţa la limba germană, în condiţiile în care vorbea acasă în idiş (dia¬lect al limbii germane) şi studiase şi limba literară. Rămâne repetent, moment în care decide să întrerupă şcoala. „Tată, îmi face impresia - asta a fost textual - că nori negri se abat asupra noastră. A început războiul, am avut atâtea dovezi de pusee antisemite, eu nu mă mai înscriu la nici un fel de şcoală, dacă o să fie bine, am convingerea că o să recuperez, dacă nu, o să mor numai cu cinci clase de liceu."
Însă „puseele" antisemite nu s-au oprit.
„Într-o duminică dimineaţă, ne-am trezit cu geamurile sparte la magazin". Pe vremea aceea, familia Ţucărman avea un magazin de metale feroase-neferoase. Ulterior, o dată cu legile rasiale din 1940, familia îşi pierde dreptul să deţină magazinul.
După 7 septembrie 1940, când s-au instalat legionarii la putere, „ne-am trezit cu 30 de legionari la uşă, care au năvălit în casă, că suntem comunişti. Ne-au întors toată casa pe dos, nu ştiu da¬că ne‑a lipsit ceva... dar vă daţi seama, cu 30 de oameni în casă... noi, trei copii. Nici nu ştiam ce e aia comunism", povesteşte Ţucărman.
La chestură: „Măcar n-ai să mori azi"
„Scoaterea noastră din case, în dimineaţa de 29 iunie, a fost ca un trăsnet. Noi stăteam în beci, din cauza bombardamentelor; războiul împotriva Uniunii Sovietice începuse la 22 iunie." Evreii au fost scoşi din case, încolonaţi în rânduri de câte 10-12 oameni, cu mâinile ridicate - Iancu Ţucărman îşi repetă, în sufrageria apartamentului său, gestul de acum 70 de ani - şi duşi la secţia de poliţie (chestură).
„În dreapta mea, era cumnatul meu, în stânga mea, era tata. Şi, bineînţeles, eram sute... şi nu ştiam unde eram duşi, în ce direcţie... Eu aveam un cesuleţ... La un moment dat, s-a oprit un plutonier major, a văzut ceasul, eram al doilea din rând, mi-a dat două palme, mi-a scos ceasul şi mi-a spus: „Măi jidane, tot nu vei mai avea nevoie de el".
„În momentul ăla, noi, toţi cei care am auzit vorbele lui, ne-am dat seama că ceva groaznic urmează să se întâmple. Tata, care era un om matur şi vorbea perfect în limba română, s-a exprimat în idiş. Tradus în româneşte, însemna: „Mă băiatule, fie acest ceas o jertfă pentru sufletul tău... Mi-a intrat asta în minte, tata era un om credincios", îşi aminteşte bărbatul.
Poliţia a anunţat că toţi evreii trebuiau să aibă bilete de trecere liberă. Oamenilor în vârstă şi femeilor li s-a eliberat un bilet, „de 6/4, cu o ştampilă, pe care scria „liber". Şi li s-a dat ăstora şi li s-a spus: Cine nu are, a doua zi, acest bilet, va fi împuşcat pe loc". Şi, atunci, unii s-au dus la poliţie.
De altfel, soţia lui, care a murit anul trecut, i-a povestit că mama ei l-a împiedicat pe fratele ei, în vârstă de 16 ani atunci, să meargă la chestură după bilet. „Nu te duci, că o să te împuşte. O să te împuşte mâine, măcar n-ai să mori azi. Şi a scăpat, nu s-a dus.
Iar cei care s-au dus, mii de oameni, acolo au rămas. Unii au fost împuşcaţi în curtea chesturii, iar alţii, urcaţi în trenuri", îşi aminteşte bătrânul. La poarta secţiei, evreii au fost aşteptaţi de poliţişti şi soldaţi cu cravaşe în mână. „Mulţi mergeau doi paşi şi cădeau acolo, morţi. Erau sute de morţi. Eu, fiind mai mic de statură, am scăpat fără nici o lovitură. Am stat întinşi pe caldarâm, până ne-au urcat în tren".
Iancu Ţucărman evocă o imagine din curtea chesturii care i-a rămas până astăzi în minte. „Closetul, care era într-o clădire, la un moment dat, când a trebuit să mă duc, trebuie să cobori nişte scări... cam vreo 10 metri. Nu puteai să cobori, că era urină până aproape sus. Mai era un metru. Atâta era murdăria. Şi, a doua zi, la 5 dimineaţa, am fost îndreptaţi spre gara Iaşi, unde erau pregătite vagoanele".
Trenurile morţii: „Jidani, închideţi obloanele"
„Organizat şi bine gândit pogromul, ca să se întâmple aşa cum s-a întâmplat", explică Iancu Ţucărman. Oamenii au fost înghesuiţi în vagoane de vite, cu obloane laterale mici, care au fost închise în interior, iar unele vagoane au fost bătute în cuie.
„În momentul când urcam, număra cineva şi lovea în fund. Eu nu ştiu al câtelea am urcat, dar ştiu că, într-un moment, eram lângă oblonul de închidere şi am auzit „137" şi atunci s-a închis. Din cauza căldurii, oamenii s-au dezbrăcat, unii complet, iar alţii au ajuns chiar să-şi bea urina.
Mulţi au înnebunit. După o oră, a murit primul om. «Jidani, închideţi obloanele», adică cele două obloane interioare... ceea ce însemna că urmează să fim, pur şi simplu, asfixiaţi. Bineînţeles că noi nu eram atât de naivi ca să ne închidem noi singuri obloanele...
Starea mea sufletească a fost dusă până la îngrozire, când a venit cu nişte lanţuri şi le-a bătut afară. Nu ne‑a mai rămas decât câte un centimentru, aşa, între 3-4 lanţuri, cât le-a bătut el. Atitudinea de om zelos... acesta a fost unul din momentele în care m-am îngrozit."
Drumul a durat 8 ore. Oamenii au murit de foame, de sete, din cauza lipsei de aer. „Se poate spune că primele camere de gazare au fost trenurile morţii, de la pogromul de la Iaşi. În vagonul meu, a fost un strat de 30 centimentri de bălegar proaspăt, plus un centimetru de var nestins... Când am devenit inginer agronom, mulţi ani mai târziu, am învăţat că bălegarul pe care îl foloseam noi pentru grădinile de legume putea să emane o temperatură de 60-65 de grade", explică el.
Cum a rămas în viaţă, în condiţiile în care, din cei 137 de oameni, au trăit opt? Iancu Ţucărman a spus că a crezut mereu în cuvintele tatălui său şi a sperat că el „are trecere la Dumnezeu" şi că este optimist.
„Când am văzut că oamenii se agită, m-am ridicat în picioare şi am ţipat cât am putut eu de tare: „Nu vă agitaţi, trebuie să ne menţinem energia pentru când vom ieşi din vagon, dacă vom ieşi... Apoi, eu am tăcut din gură, am fost mulţumit de mine că am atras atenţia şi altora... poate cei şapte au ascultat", a explicat bătrânul.
Aşa cum stau pe scaun acum, stăteam pe morţi
Iancu Ţucărman spune că ştia ce îl aşteaptă, dar nu s-a panicat. „Nici măcar când am început să număr: 20, 18, 17, 15... şi vedeam cum ne împuţinăm". Oamenii cădeau unii peste alţii, şi, cu cât cădeau, „puteai să te mişti, aşa, puţin. De odihnă, dormeai pe morţi.
Aşa cum stau pe scaun, stăteam pe cadavre. N-aveai cum... Iar, când s-a făcut loc, unii înnebuneau şi se răsturnau în vagon aşa, ca la circ, şi, dacă te lovea unul... Trebuia să te fereşti şi de asta", îşi aminteşte bătrânul. În cele din urmă, trenul a oprit. Opt oameni au ieşit din vagonul lui.
Munca forţată. „Vă anunţ că am ajuns cu bine la Podu-Iloaiei"
Evreii au fost coborâţi din trenuri. Iancu Ţucărman avea cu el trenciul pe mână, luat de acasă, deşi era vară.„Pe imaşul ăla unde am coborât, erau denivelări cu apă stătută, murdară, şi oamenii, fiind deshidrataţi şi încălziţi, s-au aruncat să se răcorească. Unii au şi băut. Iar cei care au băut, acolo au rămas.
Eu mergeam cu trenciul pe mână şi am căutat un loc unde să mă pot întinde pe iarbă, dar să nu fie murdărită de noroi. Să nu se murdărească trenciul - sigur că am fost învăţaţi acasă să fim oameni ordonaţi, dar până unde a putut să meargă treaba asta - dacă, după aşa un calvar, căutam un loc unde să nu se murdărească trenciul".
Supravieţuitorii au fost duşi la sinagogile din oraş, unde fiecare familie de evrei trebuia să ia acasă 2-3 oameni în grijă. Atunci, li s-au dat cărţi poştale, să scrie acasă. „Ce indicaţii au primit, nu ne puteam da seama, se vedea că s-a aflat în Occident sau au fost presiuni, şi am început: „Dragii mei, nici nu vă închipuiţi prin ce chin..." şi m-am oprit.
Zic, stai, dom'ne, aşa o să ajungă cartea poştală la Iaşi? Am rupt-o şi mi-au dat alta. „Dragii mei, vă anunţ că am ajuns cu bine la Podu-Iloaiei. Vă sărut".
Cartea poştală a cumnatului lui a ajuns imediat, însă a lui, după o săptămână. „Când a văzut tata că sora mea a primit carte de la soţ, iar el de la mine, nu, tata a zis: gata, Iancu nu mai există. Şi-a lăsat barbă, s-a dus la sinagogă şi a spus rugăciunea zilnică. Ce-o fi fost în sufletul lui săptămâna aia...".
„Tu eşti,Iancu?"
„Mă gândeam: „Cu 48 de ore înainte, eram în casa mea, şi-acuma cine sunt? Aveam 19 ani". Când stătea pe treptele sinagogii, a primit un ceai. După prima înghiţitură, a început să tuşească şi, timp de un sfert de oră, nu a putut respira. Atunci a crezut că va muri.
Apoi, unchiul său s-a oprit în faţa lui şi l-a întrebat: „Tu eşti, Iancu?". Băiatul s-a gândit: „De înnebunit, au înnebunit oamenii în vagoane, dar tu?! Eşti rudă cu mine şi nu mă mai cunoşti?"
A urmat munca forţată la o fermă, până în 24 noiembrie, când evreii au fost iarăşi încolonaţi şi duşi la gară, apoi în Iaşi.
„Am cerut noi să nu luptăm alături de fraţii noştri creştini?"
Iancu Ţucărman spune că nu a avut coşmaruri atunci, legat de ceea ce a trăit, însă se teme acum, când vede „recrudescenţe ale antisemitismului". „Am fost întrebat de un prieten: Voi aţi curăţat strada de zăpadă, iar noi am fost pe front, cu arma în mână! Voi aţi fost cu mâna pe coada lopeţii!
Şi i-am răspuns: Dragul meu, ai dreptate în ceea ce spui, dar răspunde-mi la următoarea întrebare: Am cerut noi mareşalului Antonescu să ne dea lopeţi în loc de arme sau invers? Noi am avut atâţia eroi în Primul Război Mondial, când evreii nu erau nici măcar cetăţeni români... În Al Doilea n-am fost acceptaţi. Am cerut noi să nu luptăm alături de fraţii noştri creştini?"
Ce este Holocaustul românesc
Holocaustul românesc a avut loc între 1940 şi 1942, timp în care au murit aproximativ 300.000 evrei, potrivit Centrului pentru Monitorizarea şi Combaterea Antisemitismului în România (CMCAR).
Primul pogrom a fost cel de la Dorohoi, din 1 iulie 1940. Potrivit unui proces-verbal întocmit în 3 iulie 1940 de autorităţile locale, ar fi murit 50 de evrei. În realitate, istoricii susţin că este vorba de 150 de oameni.
A urmat pogromul de la Bucureşti, care s-a manifestat în timpul Rebeliunii legionare, din ianuarie 1941. Între 21 şi 23 ianuarie, legionarii, conduşi de Horia Sima, s-au răsculat împotriva mareşalului Antonescu, care voia să îi înlăture de la putere. Legionarii au omorât aproximativ 90 de evrei în pădurea Jilava. A mai fost masacrul de la Abator, în care 15 evrei au fost omorâţi şi atârnaţi în cârlige, iar intestinele le-au fost scoase şi înfăşurate în jurul gâtului. Între 120 şi 140 de evrei au murit la Bucureşti, 1.274 de prăvălii, ateliere şi apartamente au fost devastate şi s-au găsit 200 de camioane cu obiectele şi bijuteriile furate de legionari de la evrei.
Potrivit CMCAR, 13.000 de evrei au murit în timpul pogromului de la Iaşi, care a avut loc între 27 şi 30 iunie 1941. Pe 27 iunie, mareşalul Antonescu i-a ordonat comandantului militar de la Iaşi să „cureţe oraşul de jidani". Mii de evrei au fost omorâţi la secţiile de poliţie (chestură) din oraş. Alţi 4.000 de oameni au fost îmbarcaţi în vagoane de vite şi duşi cu trenul la Podu-Iloaiei şi Călăraşi, unde, până în septembrie, au fost trimişi la muncă forţată. Apoi, au fost lăsaţi să plece înapoi în Iaşi, unde au făcut din nou muncă forţată. În trenurile morţii, au murit în jur de 2.600 de oameni.

Mari lugojeni


Dupa cum se stie, Ziarul Actualitatea a pornit o campanie pentru desemnarea celui mai mare lugojean din toate timpurile. Pana saptamana trecuta au fost propusi: Traian Grozavescu, Traian Vuia, Ion Vidu, Coriolan Brediceanu, Tiberiu Brediceanu, Filaret Barbu, Gelu Barbu, Eftimie Murgu, A.C. Popovici, Ioan Kunst Ghermanescu, Mihai Redl, Lavinia Milosovici, Ioan Balan, Anisoara Odeanu, George Dobrin, Sanda sandru, Cornel Petrassevich, Alina Goreac, Alexandru Bireescu, Nicolae Breban, Silviu Oravitan, Dan Pataca, Victor Vlad Delamarina, Ioan Popovici Banateanul, Horia Sima, Ion Butoiescu, Gyorgy Kurtag, Konrad Wusching, Iacob Muschong, Dimitrie Stan, Josif Constantin Dragan, Remus Tascau, Valeriu Braniste, Victor Torynopol, Ioan Ploscariu, Vasile Stoica, Victor Newmann, Ioan Boldea, stefan Odobleja, George Augustin Petculescu, Virgil Simionescu, stefan Dragulescu, Dumitru Da-ba, Constantin Bona, Edward Teller, Grigore Bugarin, Jakabffy Ele-mer, Puiu Ulise, Dan Popescu, Constantin Miu-Lerca, Bela Lugosi, Daniel Ciobotea, Marius Martinescu, Gheorghe Leucuta, Emanuel Gojdu, Walter Mihai Klepper, Ana Lugojana, Virgil Bejan, Ioan Ienea, Misu Motor, Iosif Singer, Francisc Boldea, Comitetul revolutionar (14 persoane) constituit in 22 decembrie 1989, conducatori ai revolutiei lugojene. In urma propunerilor dvs. de saptamana trecuta, au mai fost adaugate urmatoarele nume: Victor Jurca, Oana Unc, Remus Porumb, Arató Andor, Jakabffy Elemér, Putnoky Miklós, Heuffel János, Braun Tibor, Kisnyújtódi Balogh László, Szombati Szabó István, familia Patyánszky, Gheorghe Reisz, Zöld József, Szárics Jenő, Virányi János, Billmann Márton, Jancsó Sándor, Szende Béla (tatal si fiul), Willer József, Jakabffy Kristóf, Higyed István, Nemes Elemér, Schwager Adolf József, Dengi János, Horger Antal, Mihai Negru, Mihai Brediceanu, Berze Nagy János, Klára (Vojkitza) Peia, Nemes János, Szondy György, Szántó Zsigmond, Simon István, Fülöp Lídia, Heinrich Lay, Vladimir Streletz, Franz Metz, Húsvét si Hoffer, Lázárházi Barbu, Udvardy Ladislau, Udvardy Zoltan, Kanitz Ágost, Florin Paul.
http://www.ziarulactualitatea.ro/arhiva/489.rtf

Amintiri de la masacrul evreilor din Iaşi

În urmă cu 70 de ani, regimul Antonescu dădea ordin ca evreii din Iaşi să fie deportaţi. Azi, supravieţuitorii povestesc cum deportarea a însemnat moarte pentru 14.000 de suflete. Martori la crime comise în plină stradă şi călători în trenuri ale morţii, câţiva supravieţuitori ai masacrului de la 29 iunie 1941 s-au întâlnit ieri la Iaşi pentru a-i comemora pe cei ucişi.
Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România «Elie Wiesel» a organizat ieri o întâlnire a supravieţuitorilor pogromului de la Iaşi din 1941, când 14.000 de evrei au fost ucişi la ordinul lui Ion Antonescu. La comemorarea evenimentului, şase evrei au fost declaraţi cetăţeni de onoare ai Iaşiului.

Iancu Zuckerman (88 de ani), Finkelstein Leizer (87 de ani) şi Benone Constantin (91 de ani) sunt trei dintre supravieţuitorii „Duminicii negre", cum este cunoscută ziua de 29 iunie 1941 când a avut loc pogromul de la Iaşi. Erau adolescenţi, însă chinurile la care au fost supuşi i-au maturizat înainte de vreme. „A început ca un trăsnet căzut din senin.
Eram acasă cu familia când au intrat peste noi poliţişti şi jandarmi şi am fost scoşi brutal toţi în stradă, unde erau încolonaţi şi alţi evrei pe drumul către Chestură. Nu am ştiut ce se va întâmpla cu noi până când s-a apropiat de mine un plutonier major. Mi-a tras două palme, mi-a luat ceasul de la mână şi mi-a spus «Măi jidanie, nu vei mai avea nevoie de el!». Atunci am înţeles că va urma ceva teribil", a povestit Iancu Zuckerman, care la câţiva ani după masacru s-a mutat în Bucureşti.

„Şi ăsta-i jidan! Pe el măi!"

În învălmăşeala provocată de arestarea evreilor, Benone Constantin a fost prins pe stradă. „Nişte oameni care mă cunoşteau mi-au spus să fug repede în Păltiniş, satul meu din Suceava. Când am ajuns lângă mănăstirea Golia, m-a văzut Costică Oprea, responsabil cu bufetul de la Liceul Naţional. Era cu o echipă de poliţişti şi a strigat: «Băi, şi ăsta e jidan! Pe el, măi!»", şi-a amintit bătrânul, privind în gol, ca şi cum ar retrăi momentele de acum 70 de ani. Ororile au continuat la Chestură.

„La intrare erau militari cu însemne SS care loveau la întâmplare cu nişte bâte. Pe cine nimerea în cap nu se mai scula, iar următorii trebuiau să calce peste creierii împrăştiaţi. Am stat acolo toată ziua de 29 iunie, timp în care soldaţii au mai împuşcat pe câţiva dintre noi", a povestit Finkelstein Leizer. El trăieşte şi acum la Iaşi împreună cu soţia.

Nouă ore de genocid pe şine

În puterea nopţii, mulţi dintre evreii din Iaşi şi-au găsit sfârşitul. O parte dintre aceştia au fost urcaţi într-un tren cu direcţia Călăraşi, unde au ajuns după cinci zile. Restul au fost trimişi cu un tren de marfă la Podu Iloaiei. O distanţă parcursă în maximum jumătate de oră a fost făcută de acest „tren al morţii" în nouă ore, sub un soare care ardea teribil.

Ce a urmat este greu de imaginat. „În vagonul în care am fost urcat era un strat de 30 de centimetri de bălegar, iar deasupra era turnat var nestins. Ca inginer agronom vă pot spune că această combinaţie poate duce la temperaturi de până la 60 de grade Celsius. Primul mort l-am avut după o oră", a spus Zuckerman.

Aglomeraţia, deshidratarea, căldura şi mirosurile au subţiat tot mai mult rândul călătorilor. „În mijlocul acelei camere de gazare, unul dintre noi a avut ideea să facem bănci din cadavre ca să facem loc. Stăteam pe morţi, iar acolo putea fi fratele sau tatăl meu", a povestit Finkelstein Leizer. După nouă ore de calvar, trenul a ajuns la Podu Iloaiei. Dintre cei aproape 2.000 de evrei numai 800 au ieşit în viaţă.

Au implorat divinitatea

Chinul supravieţuitorilor a continuat însă căci au trebuit să îngroape morţii din vagoane sub ameninţarea soldaţilor înarmaţi. „Aruncam cadavrele în gropi comune şi turnam var deasupra, sperând în fiecare clipă că nu vom fi noi ultimul strat. Până la urmă, nimeni nu a mai murit la Podu Iloaiei", povesteşte Leizer.

Evreii supravieţuitori au rămas la Podu Iloaiei până în noiembrie 1941, când au fost eliberaţi. Unii dintre ei, printre care şi Finkelstein Leizer, au fost trimişi la muncă silnică în carierele de piatră din Basarabia, ca să facă drumuri pentru armata rusă. „Calvarul s-a încheiat abia la 23 august 1944, când România a întors armele împotriva Germaniei, iar noi ne-am trezit fără paznici şi cu porţile deschise. Am reuşit să-i iert pe cei care ne-au făcut aşa ceva, însă nu voi uita niciodată ce-a fost!", a încheiat Leizer.

"În vagon era bălegar, iar deasupra, var nestins. Erau aproape 60 de grade Celsius. Primul mort l-am avut după o oră.''
Iancu Zuckerman 88 de ani


Plăci comemorative şi întâlniri

Pentru a marca 70 de ani de la un ordin care a pus o pată neagră pe obrazul României, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România «Elie Wiesel» a organizat o serie de evenimente la Iaşi. În cursul zilei de astăzi vor fi descoperite două plăci comemorative, una pe fostul sediu al Chesturi interbelice, iar a doua pe clădirea Gării, unde mii de evrei au fost urcaţi în „trenurile morţii". Fosta cladire a Chesturii de pe strada Vasile Alecsandri din Iaşi a fost centrul Infernului din iunie 1941. Duminică, supravieţuitorii masacrului s-au întâlnit la Muzeul Comunităţii Evreilor din Iaşi, unde au primit diferite titluri. Aseară, şase dintre supravieţuitori au primit titlul de cetăţeni de onoare ai oraşului.

"Unul dintre noi a avut ideea să facem bănci din cadavre ca să facem loc. Stăteam pe morţi.''
Finkelstein Leizer 87 de ani

"Nişte oameni care mă cunoşteau mi-au spus să fug, dar m-a văzut responsabilul cu bufetul de la Liceul Naţional. A strigat: «Băi, şi ăsta e jidan! Pe el, măi!»''
Benone Constantin 91 de ani


Peste 14.000 de evrei ucişi

Intrarea României în Al Doilea Război Mondial a acutizat măsurile luate de autorităţile române împotriva evreilor. În pregătirea atacului contra URSS, generalul Ion Antonescu a ordonat autorităţilor statului român „închiderea tuturor cafenelelor evreieşti din Moldova", dar şi „să fie identificaţi toţi jidanii agenţi comunişti", iar Ministerul de Interne trebuia „să le interzică circulaţia şi să fie în măsură a face cu ei ceea ce voi ordona când va fi momentul oportun". La începutul războiului, în România trăiau aproximativ 800.000 de evrei. Primul bombardament sovietic asupra Iaşiului avea să declanşeze o adevărată psihoză în rândul populaţiei, care era informată de autorităţi că „evreii au legătură directă cu piloţii sovietici şi că unii evrei ieşeni pilotează chiar bombardierele sovietice".

Potrivit istoricilor, Pogromul de la Iaşi din iunie 1941 a fost cel mai mare masacru de pe teritoriul României în epoca modernă şi primul masacru antisemit major de la declanşarea operaţiunii Barbarossa împotriva Uniunii Sovietice (22 iunie 1941), la care România lui Ion Antonescu a participat ca aliat al Germaniei naziste. „Tragedia din Iaşi a schimbat brutal profilul demografic, social, economic şi cultural al Iaşului, un oraş în care evreii reprezentau jumătate din populaţia de circa 100.000 de oameni. Până la 14.000 de evrei au fost ucişi în timpul pogromului, la sfârşitul lunii iunie şi începutul lunii iulie a anului 1941", a explicat Adrian Cioflâncă, istoric.
Mii de evrei au fost ucişi în plină stradă de soldaţi Foto: cartea veche / Wikipedia


În noaptea de 28-29 iunie 1941, Ion Antonescu a ordonat deportarea totală a populaţiei evreieşti din Iaşi. Decizia va fi revizuită a doua zi, rămânând a fi dislocată doar populaţia masculină adultă. Ordinul prevedea şi executarea sumară a celor care păreau suspecţi. Lucrurile au degenerat ca urmare a punerii în aplicare a ordinului neclar al lui Antonescu. „Mulţi evrei au fost ucişi pe loc, acolo unde au fost găsiţi în oraş de patrule mixte compuse din soldaţi, poliţişti, gardieni şi jandarmi români, soldaţi germani şi civili mânaţi de antisemitism. Alţi evrei au fost masaţi în curtea Chesturii de Poliţie, unde s-a deschis focul în plin", precizează Cioflâncă.

Masacru plănuit?

Ulterior, evreii au fost îngrămădiţi în două garnituri care şi-au căpătat trista faimă de „trenuri ale morţii". Din cauza supraaglomerării, a căldurii, a lipsei apei şi oxigenului, mii de evrei au murit în cele două trenuri sigilate şi păzite de soldaţi. Există o întreagă dezbatere în istoriografia românească legată de rolul pe care l-a jucat generalul Ion Antonescu în pogromul de la Iaşi. O parte dintre istoricii care îl acuză pe Ion Antonescu că a plănuit pogromul de la Iaşi se sprijină pe nota comandantului Garnizoanei din Iaşi, colonelul Constantin Lupu, către generalul Antonescu prin care se plânge că a fost demis din postul său, cu toate că a executat cu „loialitate ordinele sale" (Arhivele Statului, Bucureşti, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 247/41, f. 10, 25 iulie 1941).

Alţi istorici susţin că generalul Ion Antonescu (acesta, la proces, a negat că ar fi dat ordin) nu a fost implicat în pogromul de la Iaşi, bazându-se pe „anchetele" cerute de conducător generalului Emanoil Leoveanu, dar şi şefului SSI, Eugen Cristescu. Ei mai aduc ca argument ordinul 4914 dat de Ion Antonescu soldaţilor: „Dezordinile întâmplate acum câteva zile la Iaşi au pus armata şi autorităţile într-o lumină cu totul nefavorabilă. Cu ocaziunea evacuării Basarabiei, a fost pentru armată o adevărată ruşine că s-a lăsat insultată şi atacată de evrei şi comunişti, fără a reacţiona. Ruşinea este şi mai mare când soldaţii, din proprie iniţiativă şi de multe ori numai în scopul de a jefui sau maltrata, atacă populaţia evreiască şi omoară la întâmplare, astfel cum a fost la Iaşi".

MARTURII DIN INFERN, CU PROFESORUL SAMUEL CSERNOVITS, SUPRAVIETUITOR AL LAGARELOR MORTII
http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=55397
Opagina vie a acelei istorii halucinante, numita Holocaust, esteDomnulProfesor Samuel Csernovits, ajunsacumla venerabila varsta de 86 de ani. Dovada incontestabila a faptului ca a trait acele vremuri teribile este numarul tatuat 10.940, aplicat pe antebratul stang, atunci cand a fost luat in evidenta in lagarul mortii de la Auschwitz – Birkenau.

- In urma cu peste 67 de ani, erati aproape un copil, Domnule Profesor. Ce vi s-a intamplat atunci? - Nu eram chiar un copil, aveam19 ani, eram deja calificat in meseria de croitor, constient de grozaviile care se intampla. De exemplu, am fost obligati sa purtam, ca semn de subjugare, steaua galbena, pe partea stanga a hainei. In toti acesti ani, nu am uitat nimic. Era primavara, in noaptea de 3 spre 4 mai 1944, cand jandarmi horthisti, cu palarii mari, impodobite cu pene de cocos lungi, ai regimului fascist, au spart usa casei parintesti si au urlat: "Jidani imputiti, aveti zece minute sa va strangeti 20 kilograme de lucruri si sa iesiti in strada!”. Tata, om profund religios, ar fi vrut sa isi faca rugaciunea, dar nu i-au permis, mama a adunat cateva lucruri si putina mancare ce o aveam in casa, pe care le-a aruncat intr-un pled legat cu sfoara. Eram impietriti cu totii, nu stiam ce se va intampla cu noi. Cei doi frati mai mari fusesera dusi in detasamente de munca, dar nu mai stiam nimic de ei. Acasa mai eram patru. In acea zi, au fost adunate toate familiile de evrei din oras si de pe strada noastra. Sute de copii, fete tinere, baietandri, barbati si femei cu prunci, mosnegi catre 90 de ani, oameni bolnavi. Dupa un mars istovitor, prin arsita zilei, in care multi au lesinat din cauza slabiciunii si a lipsei de apa, spre seara, am ajuns cu totii in fata fabricii de caramizi, lovita de criza economica si lasata de izbeliste, imprejmuita cu gard de sarma ghimpata. Acolo, sub cerul liber, amfost inghesuiti peste 7.500 de oameni, fara apa si fara alimente. Dupa trei saptamani, am fost incolonati si dusi la gara, unde ne astepta o garnitura cu 50 de vagoane folosite la transportul vitelor. Cei care nu puteau sa urce in vagoane erau loviti cu patul pustilor, cu o cruzime bestiala, de catre jandarmi, iar politistii completau bataia cu vana de bou. Dupa ore intregi de chin, jumatate din miile de evrei am fost inghesuiti in vagoane, intr-o aglomeratie de nedescris, cam 80 de oameni intr-un vagon, pentru primul transport spre... necunoscut.

- Cum ati aflat ca sunteti dusi spre lagarul de la Auschwitz?

- Cinci zile si cinci nopti am tot mers cu trenul, multi dintre calatori murind pe drum. Nu am aflat unde mergem, dar ne-am dat seama imediat dupa ce am ajuns la destinatie. Era inca noapte, cand s-a oprit trenul. M-am uitat afara, iar in fata ochilor mi s-a infatisat o priveliste inspaimantatoare. La distanta de cativa metri se ridicau patru limbi de foc, care luminau ca ziua. In imaginatia mea, le-am comparat cu niste vulcani, doar ca flacarile ieseau din niste hornuri de crematoriu. Incet, in vagoane s-a strecurat un miros greu, aparte, de carne arsa... Niste barbati uscati la trup, imbracati in haine din panza in dungi, ne-au zorit sa coboram, lovindu-ne cu bate, urland continuu la noi. Cand am inteles ca acestia vorbeau in idis, ne-am cutremurat: "Turma de lasi, vitelor! De ce v-ati lasat prinsi in jug si manati aici, in lagarul mortii?!”. Am aflat ca erau evrei polonezi, care supravietuisera in cei cinci ani de lagar, in timp ce copiii, parintii, surorile, fratii le-au fost ucisi prin gazare si arsi. De cinci ani, ei tot sperasera ca evreii din tarile din jur se vor rascula impotriva dominatiei hitleriste si ii vor salva...

- Ce s-a intamplat cand ati ajuns in lagar?

- Am fost incolonati cate doi, iar dupa o ora de mers printre soldati SS cu arma in mana am ajuns la triere, in fata doctorului Mengele. Pe mama si pe tata i-au separat in dreapta, pe mine si pe sora mea, in stanga. Dreapta insemna drumul spre gazare, stanga insemna ca mai ai de trait atata vreme cat poti munci pentru Hitler. Ultima imagine cu parintii mei este aceea in care se indreptau spre camera de gazare, sprijinindu-se in mers si tinandu-se de mana. Atunci, am vrut sa ma sinucid de durere, atingand gardul de sarma strabatut de inalta tensiune, care m-ar fi facut pe loc cenusa. In ultima clipa, m-a oprit un gand: "Daca ma sinucid, cine are sa le aduca la cunostinta fratilor mei, prietenilor, lumii intregi, tragedia asta, crimele oribile? Moartea e un act eroic sau o lasitate?”. Asa am decis sa supravietuiesc si am supravietuit tuturor ororilor care au urmat: munca de sclav, de 14 ore pe zi, dar si bombardamentele care au urmat. In 24 ianuarie 1945, am auzit pentru prima data "Hitler kaput” (armata sovietica se apropia rapid). Responsabilii lagarului ne-au anuntat ca plecam imediat, ne-au incolonat si am pornit iar spre necunoscut. Din 15.000, mai ramaseseram vreo 10.000. Dupa numai un sfert de ora de mers, lagarul a fost bombardat si distrus, pentru a nu lasa nici o urma despre crimele comise acolo. Am continuat sa mergem toata ziua, in sabotii nostri de lemn, pe un frig cumplit, mars in care au cazut inghetati inca vreo 2.000 de detinuti. Dupa inca o noapte si o zi de mers chinuit, am ajuns la Breslau, unde am fost urcati in tren, in vagoane de marfa fara acoperis, fara sa stim incotro ne indreptam. Garnitura de tren ne-a purtat o saptamana, pana la Buchenwald. Aici, era un lagar de munca silnica, unde detinutii construiau o cale ferata, pentru transportul armelor ce se fabricau in subteran.

- Eliberarea cum a venit?

- Bucuria eliberarii eu nu am simtit-o, pentru ca eram la granita dintre viata si moarte, bolnav de tifos exantematic si foarte slabit. Eram o colectie de oase invelite cu o piele galbena, zbarcita, mumie fara cunostinta... Aveam, la 20 de ani, doar 29 de kilograme si jumatate. Dupa ce am fost ingrijit 4 luni de Crucea Rosie Internationala, adica dupa 120 de zile, pe 1 septembrie 1945, am primit o copie dupa fisa de sanatate si foaia de iesire din spital. Aveam 72 de kilograme, simteam ca sunt sanatos, ca toate organele imi functioneaza normal, ca sunt o fiinta omeneasca si ca traiesc. Intr-o dimineata, cei din tarile sud-est europene am fost invitati in centrul fostei cazarmi SS. La niste mese, stateau oameni imbracati in uniforme americane si englezesti. Ne-au intrebat pe fiecare unde vrem sa mergem, in ce tara vrem sa ne stabilim. Multi s-au indreptat spre tabliile pe care scria Suedia, Norvegia, Danemarca, Franta, Anglia, SUA, Olanda, Elvetia, Palestina. Numele tarilor sud-est europene nu apareau niciunde si atunci noi am spus ca vrem sa mergem in Transilvania, in Romania, sa aflam ce s-a intamplat cu fratii si surorile noastre. "Nu va puteti intoarce, pentru ca acolo e ocupat de trupele sovietice!”, ni s-a raspuns si au incercat sa ne convinga sa mergem intr-o tara libera.

- Ce ati facut in aceasta situatie?

- Eram mai multi din Targu-Mures, care doream sa ne intoarcem acasa. Ne-am adunat, ne-am sfatuit si am hotarat sa fugim din colonie, ceea ce am si facut, cu ajutorul unui camion care facea aprovizionarea cu alimente. Ne-am urcat in primul tren de marfa ce mergea spre est, apoi, cu un personal, am ajuns la Praga. Din Praga ne-a fost usor sa ajungem la Budapesta, iar de acolo la Targu-Mures.

- Cum ati fost primiti?

- In gara, am vazut doi tineri cu o pancarta, pe care scria "Serviciul camin pentru evrei”. Ne-am luat fiecare bocceluta si ne-am dus, cu speranta ca vom afla vesti despre rudele noastre. Din pacate, despre fratii mei nu stia nimeni nimic si atunci mi s-a strecurat iar teama in suflet. Am plecat imediat spre vechea noastra locuinta, dar acolo am gasit niste straini, care nu stiau nimic despre familia mea. Simteam un fel de sfarseala in jurul inimii si o mare durere in suflet, simteam ca am ramas singur pe lume si ca viata nu ma mai intereseaza. Din situatia asta disperata, m-a salvat un prieten, caruia, in timpul deportarii, ii salvasem viata. Imi era atat de recunoscator, incat m-a invitat in familia lui, la masa. Nimeni nu intelegea de ce sunt atat de trist, din moment ceamsupravietuit. "Nu stiu nimic de fratii mei”,amreusit sa spun. Atunci, am primit vestea cea mare. Toti fratii mei traiau!

- Cum a fost revederea cu acestia?

- M-am ridicat imediat de la masa si am plecat spre noua locuinta, in care se mutasera fratii mei. E greu de descris cat de emotionanta a fost intalnirea noastra. Nu ne mai puteam desprinde din imbratisare, cinci trupuri deveniseram unul singur, radeam si plangeam in acelasi timp. Cand ne-am mai linistit, le-am povestit despre parintii nostri, cum mergeau, sprijinindu-se, spre camera de gazare...

- Fratii dumneavoastra cum au supravietuit?

- Cei doi frati, plecati inaintea noastra la munca obligatorie in folosul trupelor maghiare de honvezi, au reusit sa evadeze. Sora mai mare, care plecase la Budapesta, a reusit sa locuiasca in secret pana la terminarea razboiului. Sora mai mica a supravietuit miraculos, desi era bolnava cu stomacul si toata perioada deportarii a muncit la uzinele de armament de langa Theresianstadt.

- V-ati gandit vreodata sa va razbunati pentru ororile pe care ati fost obligat sa le traiti?

- Nu, niciodata! Sentimentul de ura, de razbunare, te distruge, te umple cu venin, iti distruge sufletul si iti deformeaza gandirea. Consider ca sentimentele de prietenie, de omenie si de intelegere reciproca intre etnii sunt cele ce calauzesc comunitatile, ca sa nu mai fie posibil niciodata inca un holocaust, cea mai mare tragedie a lumii. Ceea ce ii face pe oameni rai, brutali, este interesul economic, dorinta de a domina. Mi-as permite sa le dau semenilor mei un sfat: sa nu isi sustina niciodata cu vehementa parerile, sa nu exagereze in aprecieri, sa asculte cu rabdare parerile altora.

- Va multumesc, Domnule Profesor Csernovits!

* * *

Pentru cei care doresc sa afle mai multe amanunte cutremuratoare din pagina neagra de istorie, pe care nu prea de mult a trait-o omenirea, va recomandam romanul "SUPRAVIETUIRE”, scris de Domnul Profesor Samuel Csernovits, aparut la Editura "Nico”, in anul 2005. Perioada de dupa revenirea din lagar si pana la Revolutia din 1989 este oglindita de Domnul Profesor Csernovits in romanul "VIATA IN DAR...?”, aparut la aceeasi editura, in anul 2009. Vestea buna este ca Domnul Profesor, cu o vasta cultura in economie si politica, dar si cu un mare caracter, lucreaza in prezent la al treilea roman, care va zugravi istoria mai recenta a Romaniei, de dupa anii ’90.

Intrucat romanele aparute deja nu se mai gasesc in librarii, cei interesati se pot adresa, pentru informatii suplimentare, redactiei "Cuvantul liber”, la numarul de telefon 0265/267.808.

LUCRETIA POP