AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Rezumarea primului mesaj :

POPOR ALES CONVORBIREA LUI TEVIE  LÃPTARUL CU DUMNEZEU

           In viata asta, potrivitã
           Pentru borfasi, pentru haimani,
           Mi-ai dat o mânã de prieteni
           Si-o lume-ntreagã de dusmani !

           Poti sa fii hot, pungas, ministru,
           Te-njurã lumea sau te ceartã,
           Dar dacã esti cumva evreu,
           O viatã-ntreagã nu te iartã !

           Poti fi mai bun, mai învãtat
           Si mai cinstit, cã nu e greu,
           Dar porti teribilul pãcat
           Cã, pur si simplu, esti evreu….

           Sar imbecilii sã te rupã !
           Te-njurã ziarele ades !
           Te-ar sfâsia si când te pupã !
           De asta, Doamne, m-ai ales ?

           De mii de ani nu avem pace
           Ne mor copiii in rãzboi
           Si n-avem liniste de-o viatã !
           De asta ne-ai ales pe noi ?

           Am vrut si noi putin “shalom”
           Cuvânt rostit atât de des.
           Dar pacea noastrã cu vecinii
           N-ai avut timp s-o fi ales.
           De câte ori ai vrut, destinul            
           Ne-a jucat viata la noroc.
           Doamne, puteai s-alegi pe altii
           Si nu ne supãram deloc !

           Antisemitii se agitã,
           Urlã bezmetic orice vrei
           Se-ncarcã lumea de prostie
           Si se descarcã pe evrei.

           Avem atâtea premii NOBEL
           Si mari artisti sub steaua ta,
           Dar nimeni nu ridicã glasul
           Când ne injurã o haimana !

           Poate cã lumea joacã teatru,
           Privesc la cer si vãd noroi,
           Sunt generosi cu orisicine
           Si democrati! Dar nu cu noi…

           Când undeva le merge rãu,
           Când ageamiii fac luminã
           Si nu au bani si mor de foame,
           Numai evreii sunt de vinã.

           Când se mãnâncã între ei,
           Când se omoarã frati cu frati,
           Sãracii - ei n-au nici o vinã,
           Numai evreii-s vinovati !

           Suntem copiii tãi,o Doamne,
           În casa ta intrãm smeriti,
           Si atunci de ce ne lasi în lume
           Pe mâna unor trogloditi ?

           Dece-i înduri pe asasinii
           Cei fãrã lege, fãrã minte,
           Amarnic sã ne pângãreascã
           Pânã si sfintele morminte?

           Cu noi se rãfuiesc într-una
           Intelectuali si derbedei,
           Dar ce-au cu mortii nostri, Doamne?
           Ce vina au cã-s morti evrei?

           Tot ce se-ntâmplã-n lumea asta
           Catastrofal si ne-nteles
           E doar si doar din vina noastrã!
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           Ei pot sa facã tot ce vor!
           Sã poarte zvastici, cãsti sau fes!
           Noi n-avem nici-un drept pe lume?
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           Se uitã acru-n pasapoarte,
           La vãmi ne puricã ades.
           Noi doar suntem “afaceristii”!
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           De asta ne-ai adus pe lume?
           De asta ne-am crescut copii?
           Sã tremurãm pentru secunda
           Ce Tu ne-o dai pentru-a trãi?

           Tu ne-ai dat multe lacrimi, Doamne.
           Ne-ai dat nevoi si griji si stress.
           DAR TU  NE-AI  DAT  SI  ISRAELUL !
           SI PENTRU ACEASTÃ FERICIRE
           TODÁ RABÁ CÃ NE-AI ALES !!!!

Laslau GRUN - supravietuitor al HOLOCAUSTULUI

Ei, numarul meu, 72045; daca facem un pariu si ma suni noaptea pe la ora 3, cam atunci deja dorm, si ma intrebi numarul de lagar ti-l spun imediat, nu pe gindite. Dupa 60 de ani, sau cit au trecut",
interviu cu Laslau GRUN (n. 1929)

- Mihai Vakulovski: Domnule Laslau Grün, pentru dumneavoastra acesta nu va fi nici pe departe primul interviu. Din pacate, motivul celor mai multe dintre ele nu e livresc, cultural, fantastic, ci existential, istoric, dumneavoastra fiind unul dintre supravietuitorii Holocaustului. Acum va e mai usor decit la inceputuri?

- Laslau Grün: Trebuie sa spun mai intii ca foarte mult timp noi n-am vorbit despre Holocaust, n-am vorbit in primul rind fiindca era o tema tabu. Dar noi, dupa ce ne-am intors acasa, cei care ne-am intors acasa, am crezut ca daca nu vorbim atunci putem uita. Dar ce s-a intimplat in anii '44-'45 si chiar in '40-'45 nu se poate uita. In ultimii ani eu am reusit sa pot sa vorbesc, acum mult mai usor, la inceput a fost foarte greu, pentru ca ceea ce mi s-a intimplat mie si familiei mele, cind iti aduci aminte, atunci intervine…, ce pot sa spun e ca fara plins nici nu se putea sa discuti. Dar acum eu pot sa vorbesc fara sa pling. Deci, pot sa vorbesc fara probleme.

- Cum a fost primul interviu?

- Nici nu mai stiu sa va spun exact cind a fost primul interviu, mi se pare ca a fost in august 1991, am fost intervievat chiar in germana, desi n-o stiu chiar asa de bine, intervievat de catre un reporter din Elvetia. Si dupa aceea chiar am fost invitat in Elvetia si o saptamina am umblat prin diferite scoli si am vorbit chiar si pentru oameni adulti, nu numai eu, am fost trei insi, a fost un domn din Tirgu Mures care a supravietuit deportarii si inca un domn care era din Ungaria si care a fost la Auschwitz. Acolo am dat mai multe interviuri si de atunci incoace, din pacate sau nici nu stiu cum sa spun, fac mai multe, am avut ocazia sa fac mai multe interviuri.

- Dar cind ati vorbit, in public, pentru prima oara in Romania?

- Cind am vorbit?

- Da. Fiindca pentru prima oara, in 1991, ati vorbit despre asta in strainatate.

- Nu-nu, am vorbit aici.

- Dar pentru straini.

- Da, dar eu am vorbit despre Holocaust pentru elevii mei, pentru studentii mei, dar asa, oficial, nu, nu s-a facut.

- Care actiune/interviu/eseu/conferinta de pina acum v-a parut mai utila?

- Vreau sa va spun ca indiferent cum se numeste, interviu, prelegere sau conferinta, eu consider ca toate sint utile, pentru ca acum, cind ne dam seama ca sint niste organizatii neo-fasciste care neaga Holocaustul, negationistii trebuie combatuti si singura posibilitate de a combate este aceasta, interviul sau, cum le numesc eu pe la scoli, lectii de istorie live.

- Familia dumneavoastra…

- Eu, impreuna cu familia, am trait la Reghin, orasul Reghin, care este la 50 de kilometri de Tirgu Mures. Acolo am trait in anii 40.

- Cum ati aflat despre deportare si cam ce virsta aveati atunci?

- Deja inainte de '40 au fost legi antirasiale, dar care s-au agravat dupa '40 si deja la scoala, unde am umblat, aici, in Ardeal, iar partea asta a Ardealului era ocupata de armata maghiara, in '42 era deja legea care se numea numerus clausus. Numai un anumit numar de elevi evrei puteau sa frecventeze o scoala ariana, sa-i spunem asa. La Reghin, oras mic, erau doua scoli. Una germana, la care era imposibil sa ajungi, iar cea maghiara era romano-catolica, deci, scoala profesionala. Deci, numerus clausus insemna ca doar un numar de trei, patru sau cinci copii evrei puteau sa frecventeze clasa respectiva. Daca imi amintesc bine am fost patru sau cinci elevi evrei in clasa unde invatam eu. Cind esti copil inca nu simti legile rasiale, care ti se pareau normale. Normal ca nu erau normale. Dar deosebiri erau. De exemplu, cind erau organizate lectii premilitare ei mergeau sa traga cu pusca cu aer conditionat, iar noi nu aveam acces. Noi atunci trebuia sa mergem sa lucram cu lopata sau altceva. Ma rog, batai intre noi erau, dar asta nu tinea de faptul ca eram evrei sau nu.

- Erati copii…

- Eram copii si jucam fotbal s.a.m.d. Socul pe care nu pot sa-l uit tine de un caz din vara lui 1943, cind am fost dat afara din strand, un strand foarte frumos din Reghin. Vreau sa va spun ca Reghinul se numea atunci Reghinul Sasesc. Era un orasel unde convietuiau romani, sasi, maghiari si evrei, dar marea majoritate erau sasi. Sasi si romani, dar erau cam tot atitia romani si maghiari. Intr-o zi de duminica erau si citiva Hitlerjugend, ne-au scos afara din strand, eram multi, erau destul de multi evrei in Reghin, ne-au scos afara fiindca este inadmisibil sa se scalde in acelasi bazin arienii cu evreii, ne-au spus. Asta m-a socat - vorbesc acum de un copil de 13 ani. Dupa aceea un alt soc am primit cind m-am dus la medicul scolii. El era seful organizatiei fasciste, care se numea "Milos", "Milos" insemna sageata, asta era crucea cu sageti, semnul fascismului maghiar. Trebuia sa-mi dea scutire de la educatia fizica, pentru ca-mi fusesera scoase amigdalele. Avea un cabinet medical in oras si pe usa cabinetului era scris: "Nu consult ciini si evrei". Astea sint niste lucruri care au intrat mult in sufletul meu si au ramas pina astazi. Dar astea erau numai niste preludii pentru ceea ce a urmat mai incolo.
In 1944, in martie, partea Ardealului care era ocupata de unguri a fost ocupata si de nemti si la sfirsitul lui aprilie, intr-o zi, s-a batut toba. Era un oras mic si asa se aducea la cunostinta populatiei despre o lege sau o hotarire a primariei, s-a batut toba si s-a spus ca a doua zi dimineata toti evreii sa fie in fata casei lor. Noi, deja demult, de doi ani, purtam steaua galbena, puteam sa iesim in strada doar daca purtam steaua galbena pe haine sau pe palton, sau pe camasa. Tata nu mai avea de doi ani dreptul sa lucreze, puteam sa ne ducem in piata sa cumparam numai dupa ora 12. Era razboi, era foamete aproape si ce aduceau taranii mai intii cumparau arienii si ce raminea puteau sa cumpere si evreii. Deci, totusi, eram putin pregatit pentru ce a urmat, dar inca o data va spun ca cu ceea ce a urmat nu se poate compara. In ziua de 2 sau 3 mai, dupa anuntul asta, ca trebuie sa fim in poarta, am fost in poarta, au venit jandarmii, ne-au luat si ne-au dus in ghetouri. Ghetourile erau o portiune din oras care a fost rezervata pentru evreii din oras. Si la Reghin si la Tirgu Mures ghetourile au fost organizate in fabrici de caramizi care nu erau in functiune. De ce in fabrici de caramida? Pentru ca fabricile de caramida aveau niste uscatorii fara pereti, dar acoperite, unde se puneau caramizile pentru uscare si astea erau foarte bune - foarte bune in ghilimele - pentru cazarea celor adunati in ghetouri. Eu cu familia am ajuns intr-o casa, pentru ca vreo 4 case care au intrat in perimetrul ghetoului au fost evacuate si am fost cazati acolo, intr-o casa cu camera, bucatarie si un grajd, am fost cazati cam 10 familii, va dati seama cam in ce situatie si am fost vreo 7 sau 8 copii care am dormit in pod, iar adultii cum au putut, in cele doua incaperi si afara, pentru ca era destul de cald si se putea dormi si in camara de lemne si… unde au apucat. Ne intretineam din ceea ce am adus de acasa, mincare nu s-a facut acolo, s-a luat mincare de acasa si cel mai groaznic era faptul ca in ghetou s-a infiintat o camera de tortura pentru cei care, s-au gindit ei, s-ar putea sa fi ascuns bijuterii. Noi nu eram bogati, dar tata a avut un serviciu foarte bun si avea un salariu bun si, deci, s-a presupus ca si noi am ascuns bijuteriile. Si pe tema asta si tata si mama au fost dusi la camera de tortura si au fost torturati, batuti in talpi. Mama, saraca, dupa doua sedinte de tortura a albit complet si n-a mai putut incalta nici un pantof, pentru ca asa i s-au umflat picioarele. Aceasta situatie mai tirziu a fost fatala pentru ea, pentru ca, desi avea doar 45 de ani, cu parul alb si cu picioarele umflate, a fost considerata o batrina si inapta de munca si a fost trimisa direct la camera de gazare. Dar despre asta mai tirziu. In situatia asta am stat in ghetou cam trei saptamini, nu stiu exact cite zile, dar pina la sfirsitul lunii mai - sigur, pentru ca in iunie am ajuns la Auschwitz. Deci, la sfirsitul lui mai, inceputul lui iunie, am fost adunati, intr-o zi, tot ghetoul si un ofiter german SS si un ofiter jandarm ne-au spus ca vom pleca intr-o tabara unde barbatii cei apti de munca vor lucra, iar batrinii si batrinele si copiii vor fi tot acolo, dar vor avea grija de copii. Au spus ca e razboi si ca e nevoie de forta de munca. Totul se baza pe minciuni. Eu nu stiu, dar mi-a povestit tata ca se stia ceva, ce se intimpla, pentru ca au venit odata niste refugiati din Polonia care au spus ce s-a intimplat cu evreii din Polonia. Ca au fost dusi si au fost nimiciti, dar nimeni nu a crezut in asta. Adica au crezut ceva, zicea tata, dar nu le venea sa creada ca asa ceva se poate intimpla. Dupa acea sedinta, inainte de asta ne-a fost totul luat in afara de verighete, atunci ne-au luat si verighetele. Ma rog, s-au bagat in niste plicuri, s-au scris numele. Bagajele, daca erau mai multe, pentru ca nu era voie sa iei mai mult de un bagaj, iar unii isi luasera in ghetou cite doua sau trei, s-a spus ca e voie sa iei numai un bagaj de mina, iar celelalte bagaje vor fi trimise dupa noi. Deci, totul era facut ca sa crezi ceva, ca sa nu fie panica. Dupa aceea am fost dusi la gara, am fost imbarcati in vagoane de marfa. Cam 70-80 de persoane intr-un vagon. Intr-un vagon unde nu era absolut nimic, deci fiecare cam un loc de sezut a putut sa ocupe. S-au bagat doua galeti, una cu apa si una pentru necesitati si s-au inchis vagoanele. In aceste vagoane inchise am calatorit aproape trei zile. In prima seara, nu stiu unde, la Oradea sau dupa Oradea eram deja, nu puteam sa stim unde sintem, pentru ca cele doua gemulete mici care sint intr-un vagon de marfa erau blocate cu sirma ghimpata si oricum nu puteai vedea, cine statea chiar linga geam putea sa se uite afara, dar asta era cam greu. Acolo am fost preluati de catre SS-isti germani, acolo jandarmii unguri s-au retras, s-au deschis usile, s-au scos galetile, ma rog, s-a umplut cu apa si cealalta s-a golit, a, nu ei au facut asta, cineva din vagon, s-au inchis usile si am pornit mai departe. Inca o zi si o noapte si se pare ca a treia zi, da, am ajuns la Auschwitz. Nimeni nu auzise de Auschwitz. Am ajuns inainte de masa, s-au deschis vagoanele, era o poarta mare pe care scria, in germana, "Munca elibereaza". Se spunea prin megafon ca toata lumea sa se dea jos din vagoane, tot ce avem sa ramina in vagoane, pentru ca le vom primi dupa aceea, absolut tot, si sa se incoloneze barbatii intr-un rind si femeile in altul. Au fost foarte multi batrini care n-au putut sa se coboare din vagon, erau bolnavi, au fost vagoane unde erau si morti si era o echipa de baieti, tot in haine vargate, noi inca n-aveam haine vargate, dar prima data la ei am vazut haine vargate, care, am aflat dupa aceea, se numea Zonder Kommando, deci un comando special. Ei ajutau sa ne coborim din tren, n-aveau voie sa vorbeasca cu noi, dar, printre dinti, sopteau un cuvint: "Alesghezum". "Alesghezum" inseamna "Toata lumea-i sanatoasa". Nu stiam ce inseamna, dar dupa aceea am aflat. Ceea ce am vazut atunci si mi-a ramas intiparit e ca s-a dat jos din vagon o femeie cu un copil in brate, o femeie tinara si o femeie mai in virsta, poate ca era bunica, poate ca nu era bunica, dar unul dintre baietii astia din Zonder Kommando a smuls, era un copil de vreo 6-7 luni, l-a smuls si l-a pus in miinile batrinei. Asta a inceput sa tipe si atunci au luat-o si au impins-o in rind, ca sa se duca in rind. Cu acest gest - noi am spus ca e un dur, cum poate sa smulga copilul din bratele unei femei - a incercat sa-i salveze viata, pentru ca femeile tinere cu un copil in brate erau trimise automat in camerele de gazare. Asa ca daca aceasta femeie n-avea copilul in brate se putea salva. Asa insa a fost trimisa la munca, nu la camera de gazare si poate ca putea sa supravietuiasca. Deci, era o loterie de care noi n-am avut de unde sa stim. Din momentul ala noi ne-am despartit de mama si de sora-mea, iar eu cu tata ne-am incolonat in coloana barbatilor. Se mergea in rind, in fata fiind un ofiter SS care dirija "dreapta" sau "stinga". Cind am ajuns deja coloana era de cite unu, eu am fost in fata, tata era in spatele meu. Cind am ajuns in fata ofiterului, m-a intrebat: "Citi ani ai?", in limba germana, noi toti stiam limba germana, pentru ca, v-am spus, provenim dintr-un orasel unde au trait si sasi, si romani, si unguri, stiam toate trei limbile, eu n-am raspuns, n-am spus citi ani am si tata, din spatele meu, a spus "17". Auzind ca am 17 ani, s-a uitat la mine si a spus: "Merge" si mi-a aratat partea unde se duceau cei care erau selectati pentru munca. Asa am ramas in viata. Au fost foarte multi care, cind au ajuns in fata acestui ofiter, au vazut ca pe partea cealalta merg oameni mai in virsta si copiii, spuneau: "Domnule ofiter, eu am o boala…", "A, nu-i nimica, pofteste acolo", deci, pentru asta spuneau cei de la Zonder Kommando "Toata lumea-i sanatoasa", adica nu cumva sa spui ca esti bolnav. Numai ca, in momentul ala, dupa trei zile de cosmar, cind vii intr-un vagon unde-s 70 sau 80 de oameni sau unde iti faci nevoile fata de 79 de oameni, ma rog, oamenii se intorceau…, deci, dupa aceea, vii si te dai jos dintr-un tren, nu poti sa-ti dai seama, vezi numai ca scrie ca munca te innobileaza, ca nu se loveste, pentru ca duritati nu erau, oamenii ne-au spus ca vom lucra - vom lucra - cit mai putea sa fie din razboi? Citeva luni si vom fi iarasi acasa, asta era in capul oamenilor. Pe tata l-a intrebat: "Ce meserie ai?", tata a spus ca este specialist in vinuri, ca asta era, era specialist in vinuri, conducea un mare angro de vinuri al unei firme din Cluj care a avut sucursala la Reghin si era specialist. No, a spus, cred ca era doctorul Mengele, a spus: "A, specialist in vinuri, foarte bine!" Cind ne-am dus mai incolo, ca dupa aceea ne-au dus intr-o baraca unde trebuia sa ne dezbracam de toate hainele, numai pantofii ne-au ramas si am facut baie, ne-au tuns, ne-au ras, au facut tot si ne-au imbracat in haine vargate, ca la cei din inchisori. Apoi ne-au dus intr-un lagar, Auschwitz avea mai multe lagare, era un lagar mare, dar impartit in lagare mai mici, dar tot asa, cu sirma ghimpata. Ne-au dus in lagarul E, era asa: A, B, C, D, E… Lagarul E era lagarul tiganilor. Chiar asa s-a numit lagarul, pentru ca acolo erau adunati tiganii si dupa aceea exterminati, dar cei care au ramas acolo au fost sefi de bloc. Bloc se numea o baraca enorma care se numea Bloc nr. 21, nu stiu, sau cit era al nostru, unde sefi erau o familie de tigani nemti. Acesti tigani nemti, care au ramas in viata dupa ce toti au fost exterminati, astia vroiau sa dovedeasca ca ei sint de partea nemtilor, sa arate ca si ei pot sa faca asa cruzimi, ca sa ramina in comanda, sa spunem. Ei, aia au fost sefii nostri in aceasta baraca uriasa, unde ne-au bagat cam pe 800 de insi. 800 de insi fara nici un pat, deci era o baraca absolut goala. Acolo noaptea, deci pentru noapte trebuia sa intram in baraca, pina atunci - nu, noaptea ne asezam toti in rind, de-a latul baracii, cu picioarele indepartate. Deci, eu ma asezam cu picioarele indepartate, urma ala care se aseza intre picioarele mele s.a.m.d. si noaptea, cind trebuia sa ne culcam, fiecare se lasa pe spate si dormea pe celalalt, pentru ca altfel era imposibil, nu era loc. Trebuie sa va spun ca acest lagar era un lagar de tranzit, deci Auschwitz avea trei functii: un lagar era de exterminare, cei care au fost exterminati imediat, dupa aceea - de tranzit, cei care urmau sa se duca intr-un lagar de munca si o parte din Auschwitz era chiar lagar de munca, lucram pentru o fabrica, nu stiu, acolo, undeva linga Auschwitz. Deci, noi eram in tranzit. Aici am primit, trei saptamini, cit am stat acolo, o pregatire de dezumanizare. Deci, aceasta dezumanizare cam asa se intimpla: nu mai erai nimic, erai un zero. Dimineata, de exemplu, cind trebuia sa iesim din baraca, era ora 5 sau 5 si jumatate, nu mai stiu, dar era intuneric cind ne trezeam, atunci trebuia sa ne incolonam pentru WC. WC-ul era o baraca enorma, tot asa de mare, cu 70 sau 80 de gauri, dar mai intii trebuia sa se incoloneze 70 - poftim la WC. Venea comandantul cu noi. Ne terminam treaba in doua minute, afara, inapoi in asta erau deja urmatorii 70. Va dati seama ca in jumatate de ora erau unii care deja nu puteau sa tina si atunci…, asa era facut ca ultimii, care, daca nu erau 70, a spus seful asta, in ghilimele, ca "Daca nu sinteti 70 nu mergeti la WC". Si atunci aia se rugau de noi sa ne mai punem o data in rind si sa intram inca o data la WC, "Daca nu - nu putem merge". Deci, dezumanizant total. Dupa aceea - incolonare pentru micul dejun. Micul dejun era …, nu era fiertura, era ceva negru, dar cald. Fara piine. Dar pentru asta trebuia sa ne incolonam cite 5. Sa stiti ca incolonarea cite 5 era la fel peste tot, incolonarea cite 5. Ne incolonau cite 5 si atunci aduceau mincare. Pe o caruta, nu stiu daca ati vazut in filme, pe o caruta care se trage si se impinge, cu doua roti mari si cu o suprafata destul de mare, unde erau niste cazane cu mincare, cu ce se aduce, din alea, bidoane. N-aveam nici linguri, n-aveam nimic, absolut nimic cu ce si din care sa putem minca. Atunci se opreau, in caruta erau lighene si oale de noapte. Puneau intr-un lighean 5 portii si dadeau oala la primul din rind, coloanei de 5 si: "Asta e pentru voi 5". Si cum sa maninci? Sa maninci fara lingura, fara asta…? La inceput nimeni nu minca, dar foamea isi spune cuvintul, nu se poate sta, mai ales fara lichid. Si atunci am gasit solutia, fiecare sorbea 4 inghitituri, sau 5 inghitituri, depindea de cam…, deja stiam cam cit, asa… Deci, modalitatea asta de a servi masa, "a servi" si "a minca", eu pe toate astea le pun intre ghilimele - la prinz se dadea o fiertura, in care era ceva din niste legume uscate, asta era in toate lagarele, era o mincare, asa, cum se da la noi la porci. Se dadea, tot asa, intr-un lighean sau intr-o oala de noapte. Asta a tinut trei saptamini. Dupa trei saptamini au inceput sa se organizeze grupuri de lucru, pe specialitati. Se spunea sa iasa din rind medicii, inginerii si mai stiu eu cine si dupa aia ii trimitea la cele mai grele locuri de munca, in mine de piatra… Si atunci cineva ne-a soptit, nu stiu cine, prietenii lui tata, s-au prins ei, asa, sa iesim din rind cind vor cere muncitori necalificati. Si eram muncitori necalificati, de fapt, unde eram eu calificat la 14 ani? Si a venit ziua noastra, cu muncitori necalificati, dar toti care au ramas erau muncitori necalificati si ne-am imbarcat, in conditii mult mai bune acum, eram 40 de insi intr-un vagon, undeva ne-a prins, nu stiu in ce gara, un bombardament, dar, ma rog, asta a fost pe timp de razboi, stiam noi ce este razboi, am ajuns intr-un lagar in Bavaria. Linga Munchen, trebuie sa stiti ca linga Munchen era lagarul de exterminare Dachau. Acest lagar, Dachau, era primul lagar de concentrare din Germania. Si acest lagar avea 11 lagare care apartineau de Dachau si care erau lagare de munca. In unul din aceste lagare de munca am fost noi dusi, se numea Kaufering III, se numeau Kaufering I, II, III s.a.m.d. Acest Kaufering III era un lagar nou infiintat, pentru ca nu departe de acest lagar, intr-o padure, a fost un santier enorm unde se construia o fabrica de rachete, sub pamint, dar era enorm. Lucrau acolo mii de oameni si acolo noi, ma rog, nu stiu pina unde am ajuns cu lucrarea, dupa aceea am citit o carte care a aparut in Germania, despre acest lagar si eu am sa povestesc cum am ajuns la ea, o carte de cineva din Landberg, care era foarte aproape, a facut o lucrare de doctorat din aceasta povestire a santierului si a lagarelor de linga Landberg si Munchen. Ma rog, am ajuns in acest lagar. Erau baraci de cite 10 persoane si erau baraci de cite 40 de persoane, sapate in pamint si cu acoperis, din pamint si iarba, ma rog, iarba a crescut mai incolo, ca erau noi baracile. Noi am ajuns intr-o baraca de 10 persoane, unde erau 10 locuri de dormit. Deci, inchipuiti-va, locuri de dormit, care erau despartite de scinduri si, intre scinduri, pe locurile de dormit, era paie. Si am primit patura si am primit o gamela si o lingura. Deci, va dati seama ca dupa Auschwitz, dupa lighene si oale de noapte sa ai gamela proprie, sa ai lingura proprie, sa ai patura proprie, sa ai loc de dormit propriu era… 5 stele de acuma, atunci nu stiam de "5 stele". Si era normal sa ni le dea, pentru ca trebuia sa lucram. Am luat in primire imediat locurile si deja in a doua zi a inceput activitatea. Eu am ajuns intr-un comando, intr-un grup de lucru, eram 10 insi care descarcam vagoane. Sa stiti ca acest santier enorm…, acolo trebuiau construite cai ferate, pentru ca materialele de constructie trebuiau aduse. Dupa aceea, la descarcare, am fost dusi la facut sine, cai ferate. Nu conta ca eram copil, trebuia sa fac acelasi efort ca si adultii. Ma rog, adultii ma protejau unde puteau sa ma protejeze, ca eu eram unul dintre cei mai tineri, nu puteai sa spui ca esti bolnav, pentru ca daca spuneai ca esti bolnav sau nu poti te duceau la Dachau. La Dachau era camera de gazare si crematoriu. Noi stiam deja treaba asta si fiecare incerca sa nu fie bolnav. In august, mergeam la lucru si unu' a zis: "Domnilor, e pacat sa mergem cu pantofii, vine iarna si n-o sa avem pantofi, sa mergem desculti". Si fiecare si-a ascuns ghetele, ca eu n-am avut pantofi, ghete am avut, am pus sub… (ride), sub "perna", sub paie, paiele care mi-au folosit ca perna si am umblat descult, dar nu mult, vreo 2-3 saptamini. Si dupa aceea au inceput ploile, pentru ca eram in muntii Alpi, eram la 60 de kilometri de Elvetia, dar si Germania este in munti. Acolo e foarte frumos, noi nu prea am vazut frumusetea acolo. Cind a trebuit sa incalt ghetele, mi-am ros picioarele, pentru ca ori ghetele s-au micsorat, s-au uscat sau mi-a crescut piciorul, nu stiu, dar, in orice caz, mi-au facut niste rani la picioare. Ranile nu se vindecau, pentru ca aveam deja lipsa de vitamine si atunci ranile nu se mai vindecau. Si atunci, ma rog, era un post de sanatate, care n-avea medicamente, numai pansament, dar pansamentul era de hirtie. Deci, pansamentul era ca hirtia igienica. N-am mai putut incalta nimic, eram intr-o situatie foarte grea si atunci batrinii, batrini care aveau 50 de ani maximum, tata avea 51 si, pentru ca atunci era multa hirtie de ciment, se lucra cu ciment angro, deci, din hirtia aia de ciment care, nu stiu daca stiti, e dubla, asa, si cu aia mi s-a infasurat piciorul, s-a legat cu sirma si peste acest pantof, sa spun asa, ca nu era pantof, s-a pus hirtie gudronata. Hirtia gudronata este acea hirtie care se pune pe case, pe acoperisul caselor de la tara. S-a pus hirtie din aceea, era destula acolo, s-a legat peste asta cu sirma. Deci, eu n-am avut probleme, nu intra apa, nu intra frigul. Asa am umblat la lucru pina in decembrie, cind era deja zapada, era frig si atunci, cu chin cu vai, am primit o pereche de ghete de la magazia lagarului, ca era si magazie, si croitorie, si pantofarie, adica cite unu' lucra acolo, dar mai mult pentru seful lagarului. Aceste ghete, cum am spus, erau cu talpa de lemn si deasupra din pinza. Era mai mare cu vreo doua numere, cred, dar am bagat hirtie in ei, sosete, ciorapi, altceva nu exista si cu hirtie de ciment din asta, din sac de ciment, era o incaltare pentru iarna nemaipomenita si foarte la moda acum, ma rog, atunci nu era la moda. Si cu aceste ghete am ajuns pina la eliberare. Dar pina atunci mai era mult.

>>>>>
http://www.tiuk.reea.net/5/k7.html

Au supravietuit Holocaustului romanesc

In octombrie 1941 si in iunie 1942 au fost evacuati din orasul Cernauti (Bucovina) 32.435 de evrei (potrivit documentelor oficiale ale vremii). Evreii erau ridicati noaptea de "echipe de evacuare" alcatuite dintr-un functionar (delegatul Guvernului), un elev jandarm si un delegat al politiei. Cei ridicati aveau dreptul sa ia cu ei doar un bagaj de mana cu strictul necesar. Erau obligati sa isi vanda obiectele de valoare Statului, primind in schimb "despagubiri" in marci germane provenind dintr-o emisiune speciala pentru teritoriile ocupate din Est (care nu erau valabile nicaieri altundeva in lume). Obiectele descoperite nedeclarate erau confiscate. Nu aveau voie sa ia asupra lor lei romanesti si nici o alta valuta in afara marcilor germane respective. In plus, evreii trebuiau sa isi achite inainte de "plecare" impozitele! Inghesuiti in trenuri, erau transportati in Transnistria, unde erau inchisi in ghetouri.

In septembrie 1942 mai erau inregistrati in evidente 16.390 evrei in Cernauti (si se preconiza deportarea a inca 6.234). Printre cei care au ramas se numara si familia bijutierului Iacob Schaerf, retinut in Cernauti pentru a participa la evaluarea bijuteriilor jefuite de la cei deportati. Intra in practica autoritatilor vremii sa foloseasca fortat evrei pentru a distruge evrei sau expresii ale culturii si civilizatiei lor (cum ar fi folosirea evreilor la distrugerea unor cimitire evreiesti).

Iacob Schaerf detinea o autorizatie speciala de munca (fiind angajat al Intreprinderii "Argenta"), ceea ce insemna ca "se bucura de toate drepturile si avantagiile acordate evreilor intrebuintati in campul muncii". In autorizatie mai sunt trecute numele sotiei (Lina), a fiicei (Ruth) si ale socrilor (Isac si Henie Ziegler). Fotografia de pe document o include si pe Gisia Ziegler, vara sotiei lui Iacob, ramasa orfana de la 4 ani, care locuia cu familia Schaerf.

Un alt membru al familiei care detinea o autorizatie speciala de munca a fost Isac Ziegler. El avea un atelier de haine clericale si era croitorul episcopului, care isi avea rezidenta in Cernauti in cladirea numita "Rezidenz". (Familia Schaerf statea pe Strada Universitatii, nr. 9 si Rezidenta era vizavi). Cand au inceput deportarile in Transnistria, episcopul a emis o scrisoare in care solicita permisiunea de a pastra croitorul lui personal si al Rezidentei in Cernauti. Asa au primit Isac, Henie si Gisia Ziegler, dovada de "intrebuintare in campul muncii" - un adevarat "certificat pentru viata" in acele momente tulburi ale istoriei...

Dar nu toti membrii familiei au putut ramane in oras. Mai mult de 30 au fost deportati in Transnistria, unde majoritatea si-au gasit sfarsitul. (Iacob Schaerf trimitea de acasa bani cui se putea, chiar si celor care nu ii erau rude.) Cei care s-au intors nu mai aveau unde sta si au locuit luni de zile cu Iacob Schaerf si Isac Ziegler (unul statea la etajul III, celalalt la etajul I in acelasi imobil de pe Strada Universitatii).

In timpul razboiului, fratele Linei Schaerf a incercat sa treaca granita in Romania; a fost insa prins si arestat. Pentru a fi eliberat, familia Linei a trebuit sa predea cheia locuintei fratelui (cu tot ce avea inauntru) doctoritei penitenciarului, o anume Lenova (evreica).

Fratele mai mic al lui Jacob Schaerf, Moritz, isi facuse studiile in Franta, unde obtinuse o diploma de inginer mecanic. Se casatorise apoi cu Marie (care era crestina) si se stabilise la Lyon. La sfarsitul razboiului, Iacob Schaerf a aflat ca Moritz pierise la Auschwitz de mana odiosului dr. Mengele, in urma administrarii unei injectii cu petrol. A turnat atunci brosa de aur din imagine, menita sa pastreze vie amintirea fratelui sau.

„Doamna Cancicov ne-a salvat!“

Domnule Prefect,

http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1999/mi10/mi55.htm

POPOR ALES CONVORBIREA LUI TEVIE  LÃPTARUL CU DUMNEZEU

           In viata asta, potrivitã
           Pentru borfasi, pentru haimani,
           Mi-ai dat o mânã de prieteni
           Si-o lume-ntreagã de dusmani !

           Poti sa fii hot, pungas, ministru,
           Te-njurã lumea sau te ceartã,
           Dar dacã esti cumva evreu,
           O viatã-ntreagã nu te iartã !

           Poti fi mai bun, mai învãtat
           Si mai cinstit, cã nu e greu,
           Dar porti teribilul pãcat
           Cã, pur si simplu, esti evreu….

           Sar imbecilii sã te rupã !
           Te-njurã ziarele ades !
           Te-ar sfâsia si când te pupã !
           De asta, Doamne, m-ai ales ?

           De mii de ani nu avem pace
           Ne mor copiii in rãzboi
           Si n-avem liniste de-o viatã !
           De asta ne-ai ales pe noi ?

           Am vrut si noi putin “shalom”
           Cuvânt rostit atât de des.
           Dar pacea noastrã cu vecinii
           N-ai avut timp s-o fi ales.
           De câte ori ai vrut, destinul            
           Ne-a jucat viata la noroc.
           Doamne, puteai s-alegi pe altii
           Si nu ne supãram deloc !

           Antisemitii se agitã,
           Urlã bezmetic orice vrei
           Se-ncarcã lumea de prostie
           Si se descarcã pe evrei.

           Avem atâtea premii NOBEL
           Si mari artisti sub steaua ta,
           Dar nimeni nu ridicã glasul
           Când ne injurã o haimana !

           Poate cã lumea joacã teatru,
           Privesc la cer si vãd noroi,
           Sunt generosi cu orisicine
           Si democrati! Dar nu cu noi…

           Când undeva le merge rãu,
           Când ageamiii fac luminã
           Si nu au bani si mor de foame,
           Numai evreii sunt de vinã.

           Când se mãnâncã între ei,
           Când se omoarã frati cu frati,
           Sãracii - ei n-au nici o vinã,
           Numai evreii-s vinovati !

           Suntem copiii tãi,o Doamne,
           În casa ta intrãm smeriti,
           Si atunci de ce ne lasi în lume
           Pe mâna unor trogloditi ?

           Dece-i înduri pe asasinii
           Cei fãrã lege, fãrã minte,
           Amarnic sã ne pângãreascã
           Pânã si sfintele morminte?

           Cu noi se rãfuiesc într-una
           Intelectuali si derbedei,
           Dar ce-au cu mortii nostri, Doamne?
           Ce vina au cã-s morti evrei?

           Tot ce se-ntâmplã-n lumea asta
           Catastrofal si ne-nteles
           E doar si doar din vina noastrã!
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           Ei pot sa facã tot ce vor!
           Sã poarte zvastici, cãsti sau fes!
           Noi n-avem nici-un drept pe lume?
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           Se uitã acru-n pasapoarte,
           La vãmi ne puricã ades.
           Noi doar suntem “afaceristii”!
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           De asta ne-ai adus pe lume?
           De asta ne-am crescut copii?
           Sã tremurãm pentru secunda
           Ce Tu ne-o dai pentru-a trãi?

           Tu ne-ai dat multe lacrimi, Doamne.
           Ne-ai dat nevoi si griji si stress.
           DAR TU  NE-AI  DAT  SI  ISRAELUL !
           SI PENTRU ACEASTÃ FERICIRE
           TODÁ RABÁ CÃ NE-AI ALES !!!!