AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Rezumarea primului mesaj :

POPOR ALES CONVORBIREA LUI TEVIE  LÃPTARUL CU DUMNEZEU

           In viata asta, potrivitã
           Pentru borfasi, pentru haimani,
           Mi-ai dat o mânã de prieteni
           Si-o lume-ntreagã de dusmani !

           Poti sa fii hot, pungas, ministru,
           Te-njurã lumea sau te ceartã,
           Dar dacã esti cumva evreu,
           O viatã-ntreagã nu te iartã !

           Poti fi mai bun, mai învãtat
           Si mai cinstit, cã nu e greu,
           Dar porti teribilul pãcat
           Cã, pur si simplu, esti evreu….

           Sar imbecilii sã te rupã !
           Te-njurã ziarele ades !
           Te-ar sfâsia si când te pupã !
           De asta, Doamne, m-ai ales ?

           De mii de ani nu avem pace
           Ne mor copiii in rãzboi
           Si n-avem liniste de-o viatã !
           De asta ne-ai ales pe noi ?

           Am vrut si noi putin “shalom”
           Cuvânt rostit atât de des.
           Dar pacea noastrã cu vecinii
           N-ai avut timp s-o fi ales.
           De câte ori ai vrut, destinul            
           Ne-a jucat viata la noroc.
           Doamne, puteai s-alegi pe altii
           Si nu ne supãram deloc !

           Antisemitii se agitã,
           Urlã bezmetic orice vrei
           Se-ncarcã lumea de prostie
           Si se descarcã pe evrei.

           Avem atâtea premii NOBEL
           Si mari artisti sub steaua ta,
           Dar nimeni nu ridicã glasul
           Când ne injurã o haimana !

           Poate cã lumea joacã teatru,
           Privesc la cer si vãd noroi,
           Sunt generosi cu orisicine
           Si democrati! Dar nu cu noi…

           Când undeva le merge rãu,
           Când ageamiii fac luminã
           Si nu au bani si mor de foame,
           Numai evreii sunt de vinã.

           Când se mãnâncã între ei,
           Când se omoarã frati cu frati,
           Sãracii - ei n-au nici o vinã,
           Numai evreii-s vinovati !

           Suntem copiii tãi,o Doamne,
           În casa ta intrãm smeriti,
           Si atunci de ce ne lasi în lume
           Pe mâna unor trogloditi ?

           Dece-i înduri pe asasinii
           Cei fãrã lege, fãrã minte,
           Amarnic sã ne pângãreascã
           Pânã si sfintele morminte?

           Cu noi se rãfuiesc într-una
           Intelectuali si derbedei,
           Dar ce-au cu mortii nostri, Doamne?
           Ce vina au cã-s morti evrei?

           Tot ce se-ntâmplã-n lumea asta
           Catastrofal si ne-nteles
           E doar si doar din vina noastrã!
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           Ei pot sa facã tot ce vor!
           Sã poarte zvastici, cãsti sau fes!
           Noi n-avem nici-un drept pe lume?
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           Se uitã acru-n pasapoarte,
           La vãmi ne puricã ades.
           Noi doar suntem “afaceristii”!
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           De asta ne-ai adus pe lume?
           De asta ne-am crescut copii?
           Sã tremurãm pentru secunda
           Ce Tu ne-o dai pentru-a trãi?

           Tu ne-ai dat multe lacrimi, Doamne.
           Ne-ai dat nevoi si griji si stress.
           DAR TU  NE-AI  DAT  SI  ISRAELUL !
           SI PENTRU ACEASTÃ FERICIRE
           TODÁ RABÁ CÃ NE-AI ALES !!!!

Iancu Țucărman
Bătrânii noștri de aur IANCU ȚUCĂRMAN
Oldies but goldies
PREAMBUL
Începând să scriu acest text despre un om care s-a născut cu aproape două decenii mai devreme decât mine, mă gândeam ce înseamnă cuvântul „bătrân”. Etimologic provine de la latinescul veteranus, pentru că devenim, prin experiența unor războaie mondiale, locale sau intime adevărați veterani în timp.
Mai există o vorbă românească „dacă nu ai un bătrân, cumpără-l”, anticii mai spuneau că o cetate fără bătrâni este pierdută. În Brazilia, se spune, exista un trib unde bătrânii erau urcați în copaci și prin scuturarea copacilor se punea la încercare rezistența omului. Cine cădea la scuturarea copacului era ucis cu pietre. Obicei criminal care poate să-l fi inspirat și pe Hitler și ai lui să extermine în anii 1941-1945, în lagăre, cu precădere, bătrâni, bolnavi, femei, copii. Sperăm că barbariile trecutului nu vor reveni.
Am în față pe prietenul meu, membru al obștii evreiești din România, Iancu Țucărman. El a fonetizat numele, care în germană s-ar traduce prin „om de zahăr”. El are un suflet de aur și este chiar „de zahăr. Și-a pierdut soșia, Clarisa, în urmă cu un an, după peste patru decenii de conviețuire armonioasă. El și-a regăsit, oarecum, liniștea sufletească într-o intensă participare la viața culturală și comunitară a evreilor din București. Meloman din tinerețe, iubitor de oameni, de artă, a început să „detecteze” talente de excepție din rândul elevilor de la liceele de muzică, a mers cu o grupă de tineri în Israel, a fost și este inițiatorul unor manifestări muzical- literare cu totul emoționante și de înalt nivel.
Un Curriculum Vitae exemplar
S-a născut la 3 octombrie 1922, la Iași, într-o familie care își respecta vechea tradiție religioas, iudaică. A studiat liceul în același oraș, dar în două etape, despărțite de nimicitorul război ( care război nu este nimicitor?), în care Holocaustul a fost una din paginile cele mai negre ale istoriei.
În 1949 a absolvit Facultatea de Agronomie din Iași, apoi a fost numit inginer șef la o mare gospodărie agricolă din Periș-Buftea. Între anii 1953-1963 a fost redactor-șef adjunct la publicația
de profil, din cadrul Ministerului Agriculturii, a fost apoi numit din nou inginer șef la o gospodărie agricolă din apropierea Sucevei. Între anii 1968-1974 a fost Director Tehnic al Centrului de Calcul al Ministerului Agriculturii, iar în următorii zece ani a coordonat activitatea de informatică în Agricultură și Industrie Alimentară. S-a pensionat în 1983, deși la energia care nu l-a părăsit niciodată ar mai fi putut lucra încă două decenii. Remarcabil, deși a ocupat posturi de conducere, Iancu Țucărman „a reușit” să evite încadrarea ca membru al Partidului Unic. De ce? Probabil, o rezistență interioară față de „iubirea cu sila” , ca și , evident, întâmplarea.
Educația iudaică
Tatăl lui Iancu a fost gabai la o sinagogă din Iași, iar după război la Sinagoga A. L. Zissu din București.
De la vârsta de 5 și până la 16 ani a a studiat cu un melamed Tanahul, cu toate cărțile sale. Pentru că
melamedul ( învățătorul) se exprima mai ușor în idiș, Iancu a deprins curent idișul, limbă pe care noi, generațiiile de după noi aproape că nu o mai cunoaștem. Astfel a putut să participe la serile literare de la Hașmoneea din Iași, cu lecturi din clasicii Șalom Alehem, Pereț, ș.a. Anii 1938-1939 au constituit preludiul marilor persecuții ce aveau să urmeze, astfel că tânărul Iancu Țucărman a avut surpriza să fie notat incorect, la Liceul Național, primind notă nesatisfăcătoare la germană, limbă pe care o cunoștea mai bine decât majoritatea colegilor. Mica și marea discriminarea își arăta fața hidoasă. A pierdut un an de învățământ numai din cauza pornirii antisemite a profesorului de limba germană.
Holocaustul – pe înțelesul celor care nu știu
Jignit de grava discriminare suferită la liceu, Iancu a refuzat să-și continue studiile, în 1939, iar timpul a adus noi și noi nenorociri. În septembrie 1939, Polonia cade jertfă militarismului nazist, începe războiul mondial, iar după un an, în 1940, legionarii formează cu generalul Antonescu primul guvern de culoare fascistă, având corolare extremismul național-religios și antisemitismul ca politică de stat. Pogromul din ianuarie 1941 a arătat ce ar fi putut să se petreacă în România, dacă Mișcarea Legionară creată de Codreanu și preluată de Horia Sima, drept „căpitan” ar fi rămas la putere. Dar nici generalul nu s-a oprit la măsuri mai „pașnice”. În zilele de 29iunie- 3 iulie are loc Pogromul de la Iași, cu un număr de victime mult peste cel de la București ( peste 10.000). Pe lângă masacrul de la Chestura de Poliție, au fost formate două Trenuri ale Morții – unul spre Călărași, altul spre Podul Iloaiei. Iașul a devenit un „oraș al măcelului”. Iancu a fost , împreună cu alți 2000 de evrei, locuitori ai Iașului îmbarcat în vagoane pentru vite ( au fost 20 de vagoane cu destinația Iași- Podu Iloaiei) și după nouă ore de drum pe o distanță de câțiva kilometri, într-un vagon cu 137 de oameni, claie peste grămadă, ferestrele blocate, au rămas în viață opt oameni. Repetăm – opt oameni au reușit să rămână în viață din 137. Este unul dintre miile de acte exterminatorii pe care regimurile din Germania nazistă și România condusă de „salvatorul” Ion Antonescu s-a înscris în tragedia umană pe care istoricii din ultimele decenii l-au numit Holocaust. Iancu s-a numărat printre supraviețuitori. Era ziua de 30 iunie 1941. Interlocutorul meu numește această zi, o a doua zi de naștere. La Podul Iloaiei, comunitatea evreiască locală a preluat cadavrele spre a le face înmormântarea, iar pe supraviețuitori i-a îngrijit pentru a-i salva de la efectele deshidratării, șocului psihic, traumei nervoase. Iancu își amintește că în drum spre Chestura de poliție de unde urma, fără ca victimele să fi bănuit măcar ce se va întâmpla, un plutonier i-a tras două palme, i-a smuls ceasul de la mână și i-a spus – „ Măi, jidane, tot nu vei mai avea nevoie de el”. Nici eu, nici altcineva nu ne-am permite să spunem că acel plutonier reprezintă mentalitatea unui popor. Dar ura este un sentiment care zace în mulți dintre semenii noștri, indiferent de apartenența etnică. Biblia a intuit cu mare putere de sugestie existența lui Cain și Abel. Dacă generalul Antonescu era la curent și ordonase „epurarea” evreilor din Iași, au fost și destule unelte care au înfăptuit cum au știut acest ordin de epurare.
Cu o logică de sorginte talmudică, tatăl lui Iancu, de față fiind a spus – ” Iancule, să fie ceasul zălog pentru salvarea ta”. Desigur, era semnul rezistenței spirituale la nenorocirile existenței în vremuri de restriște.

Pași în viață
Amintirea din zilele de 29 și 30 iunie 1941 nu se va șterge din memoria lui Iancu Țucărman, el ți-a însușit două comandamente – să fii optimist și să-ți pese de cel de lângă tine. Pasiunea pentru muzică s-a întrupat în vioara pe care nu a părăsit-o în toți anii de viață de după război. Pe când era inginer șef la GAC Periș, i-a devenit prieten și „coleg” de concerte în doi, un clarinetist, de origine romă, care spre deosebire de director, un om al „zilelor noi” , îl respecta și se atașase omenește de el. Au fost și alți șefi care, cu bruma lor de pregătire politico-profesională, pe care o certifica numai carnetul de partid, l-au convins pe Iancu Țucărman că nu are ce să caute în acest Unic Partid (comunist, muncitoresc) .În 1974, printr-o hotărâre de partid, nimeni nu putea deține o funcție de conducere în nici o întreprindere, dacă nu era membru al PMR. A fost trecut la o muncă de coordonare care nu implica un titlu de conducător ( șef birou, serviciu, etc.). Ulterior, a fost , din lipsă de cadre corespunzătoare numit director adjunct la Centrul de informatică. Ieșirea la pensie i-a permis să citească mai mult, să meargă la concerte la Ateneu, la Sala Radio, să aibă mulți prieteni, să-și revadă rudele din Israel. În orice preocupare pune o pasiune puțin obișnuită, inclusiv în probleme de politică internă, externă. Este un om al „timpurilor noastre”, trăiește orice eveniment, are propuneri, dar cine sau când își vor găsi ele audiență? S-a bucurat de o căsnicie cum rar poate găsi un om, și-a prețuit soția și a avut grijă de ea până în ultima clipă a vieții ei. Fiind un om credincios, speră să o reîntâlnească și să se bucure de prezența ei, în viața de apoi.
Muzica- un fericit adăpost al sufletului omenesc
Întâmplarea a făcut să-l cunoască pe un întreprinzător israelian, care a creat „ Fundația Adriana și Martin Sternin” pentru sprijinirea unor tinere talente. În prezent zece elevi de la Liceul de Muzică sunt beneficiari ai unor burse de studii primite de la Fundație. O parte dintre ei au participat și la manifestări de la Centrul Cultural Evreiesc din Capitală, ca și la emisiunile postului de radio Shalom Romania , al JCC. Ecourile nu au întârziat să se audă, numeroși ascultători, ca și participanții la manifestările muzical-literare și-au exprimat satisfacția și admirația pentru aceste inițiative.
Atitudinea față de recrudescența xenofobiei, antisemitismului, antisionismului

Iancu Țucărman are o formulă pe care merită să o cităm – ”Eu consider că Mesia a venit – el este Statul Israel”. De asemenea a preluat din gândirea unui cunoscut om politic izraelian, Yehuda Bauer-
” Al unsprezecelea comandament care trebuie adăugat Decalogului este – să nu rămâi indiferent”.
Nimic mai adevărat și mai uman - suferința oricărui om, oricărui popor nu ne poate lăsa indiferenți, din indiferență se naște și crima împotriva umanității. Holocaustul nu ar fi fost posibil, dacă indiferența unei lumi, ignorarea voită sau dezintereseul nu ar fi bătătorit calea spre asasinate. La fel și Gulagul de care sunt răspunzătoare regimurile totalitare comuniste.
Pe de altă parte, negaționiștii pe care îi cunoaștem, de aici și din alte țări nu fac decât să repete, virtual, crimele regimurilor totalitare, fasciste, ca și comuniste. Antonescu a eliminat pe evrei din armata română, iar astăzi se găsesc comentatori care din ignoranță sau reavoință reproșează evreilor
așa zisa „lipsă de patriotism”. Ca să nu uităm de legile rasiale care au lipsit de drepturi cetățenești numeroși evrei începând cu anul 1938, prin măsurile guvernului Goga –Cuza și următoarelor guverne. Participând la câteva emisiuni difuzate pe TVR, Iancu Țucărman a spus de mai multe ori – „ Oameni buni, nu uitați, nebunii se țin de cuvânt”. De la Hitler, care a fost la început cosiderat un nebun inofensiv, omenirea ar trebui să ia aminte la ceea ce declară unii lideri iresponsabili din înalte poziții și cu largi competențe.
Cum aș putea să ascund faptul că dialogul cu Iancu Țucărman m-a îmbogățit cu o experineță și cu noi învățăminte. Sper că și cititorii vor reține ce merită de reținut. Îi urăm viață lungă, să-și păstreze vioiciunea spiritului și dragostea de semen neștirbite.

Boris Marian Mehr

AMINTIRI DIN RĂZBOI „Când m-am întors din lagăr mi-am dat seama că am rămas singur pe lume“

În cel de-Al Doilea Război Mondial, Perl Miklos a fost trimis în lagărul de concentrare Mauthausen din Austria. În acest timp familia sa a fost exterminată. Toate rudele sale, inclusiv părinţii, au fost gazate în lagărul de la Auschwitz. La sfârşitul războiului, bărbatul mai avea în viaţă un singur unchi.
Născut în anul 1924 în oraşul Györ din Ungaria, Perl Miklos s-a numărat printre cei care au avut de suferit în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În 1944, după ce armata germană a ocupat Ungaria, bărbatul a fost trimis la muncă silnică în diferite oraşe, după care, la un an distanţă, a ajuns în lagărul de concentrare Mauthausen, din Austria. În 1945, după eliberare, Perl Miklos a făcut febră tifoidă şi a fost internat un timp într-un spital din Wels. Când s-a întors acasă, la Györ, câteva luni mai târziu, a aflat că toată familia lui fusese deportată la Auschwitz. Acolo fuseseră ucişi, prin gazare, inclusiv părinţii lui Perl. Bărbatul rămăsese singur pe lume.
Trecutul ca un coşmar
Hotărât să ajungă în Israel, Miklos a pornit în călătoria vieţii sale, dar s-a oprit în Lugoj, la un unchi, una din puţinele sale rude în viaţă. Între timp, Perl a devenit meşter ţesător, s-a căsătorit şi a decis să rămână în România. Ororile războiului, existente acum doar în memoria lui Perl Miklos, vor rămâne bine ascunse pentru că bărbatul evită pe cât poate să vorbească despre experienţa lagărului de concentrare. Ba mai mult, Miklos spune că nici nu a fost vreodată interesat să viziteze Auschwitzul, locul unde au murit părinţii lui.

„Am fost aşa de trist că nu m-a mai interesat absolut deloc. Când m-am întors acasă, după război, practic m-am trezit singur pe lume. Nu am alte amintiri şi nici nu vreau să am. Lagăr, muncă, asta a fost tot. Iar mulţi prieteni ai mei din Györ, care au fost cu mine în lagăre, au murit unul după celălalt. Foarte puţini s-au mai întors acasă", a explicat timişoreanul.
Mulţumit şi împăcat cu sine
Perl Miklos locuieşte la un cămin de bătrâni din Timişoara. Este singur de 15 ani, după ce soţia şi-a pierdut viaţa. Se mişcă greu şi uneori nu aude prea bine. Nu are copii, dar cel mai aproape de el o simte pe o nepoată pe care, de altfel, a şi crescut-o ca pe propria fiică. „Nu vreau să mă plâng. Sunt foarte mulţumit şi sunt liniştit", a mai spus bărbatul de 87 de ani.

AMINTIRI DIN RĂZBOI „Antisemitismul nu va dispărea niciodată din România“

Bella Cimponeriu s-a născut în Bucureşti, unde a indurat sărăcia din cel de-Al Doilea Război Mondial. Ziarul „Adevărul de Seară" prezintă poveştile incredibile ale mai multor persoane care au supravieţuit ororilor războiului.
Bella Cimponeriu este suspicioasă dacă cineva o întreabă prin ce a trecut, ca evreică, în timpul războiului. Pe atunci se afla în Bucureşti, avea aproape 20 de ani, iar conflagraţia mondială însemna, la nivel personal, doar mizerie, sărăcie şi răutate. „Îmi amintesc aversiunea împotriva evreilor. Este foarte trist. Cei mai antisemiţi erau oamenii cu carte, preoţi, profesori. Curentul antisemit circulă mai ales printre intelectuali, care nu sunt declaraţi făţiş. Nu îţi spun în faţă «jidane», dar îţi dai seama din atitudine", a explicat Bella Cimponeriu.

Teroarea din tinereţe
Bella locuia împreună cu mama şi fratele ei. Cei doi copii au fost daţi afară de la şcoală, iar grija cea mai mare a fost faptul că nu aveau o sursă constantă de bani. Pentru că mama era casnică, iar tinerii nu îşi găseau de lucru, din cauza etniei, au fost nevoiţi să supravieţuiască cu banii pe care îi primeau de la fraţii vitregi, mai mari. „Într-un fel eram complet străină de război, eu eram în căutare de mâncare, de slujbă. Foarte, foarte greu am dus-o!", a mai spus timişoreanca.
Femeia are foarte clar în minte un episod în care legionarii au încercat să intre peste ea şi mama ei în casă. „ Oamenii erau antisemiţi, aveau o repulsie. A fost o opinie de masă. Am trăit vremea în care legionarii ne-au atacat casa, acolo unde eram chiriaşi. Am stat într-un gang, în spatele uşii, şi în noaptea când au trecut legionarii, am sprijinit cu spatele uşa, împreună cu mama, ca să nu intre legionarii. Dacă intrau, se termina cu noi", şi-a mai amintit Bella Cimponeriu.
Moartea unui frate
O altă amintire dureroasă este pierderea unuia dintre fraţi. Pe acesta, războiul l-a prins în Franţa, unde plecase la nişte rude din partea mamei. „Când au intrat nemţii în Franţa, el a trecut în zona liberă, după care s-a făcut un schimb de prizonieri şi a ajuns în Germania. Acolo a luptat în armata liberă şi a fost ucis de nemţi într-o pădure. Se refugiaseră acolo, dar unul dintre ei i-a trădat, a spus unde sunt. I-au omorât pe toţi. El este înmormântat în Nordul Franţei", a adăugat Bella.
Soarta şi ironiile ei
Chiar dacă multe dintre rudele ei au plecat în Israel de-a lungul anilor, Bella a ales să rămână. „Eu nu am plecat în Israel pentru că aveam o mamă bătrână şi bolnavă, cui s-o las? A mai trăit 30-40 de ani după război. Şi cam asta a fost viaţa noastră", a spus timişoreanca. În rest, existenţa curge egală cu a celor din jurul ei, iar ironiile sorţii o mai pot face doar să zâmbească pe bătrână. „Am un băiat, locuieşte tot în Timişoara. A făcut o facultate foarte grea, Politehnica, şi este angajat la o firmă germană, asta e partea curioasă. Eu n-aş pune piciorul în Germania. A fost foarte greu, foarte foarte greu, din punctul de vedere al existenţei zilnice. Antisemitismul nu va dispărea niciodată în România", a încheiat Bella Cimponeriu.

AMINTIRI DIN RĂZBOI: A supravieţuit taberelor de muncă obligatorie şi mizeriei

Timişoreanul Andrei Gluck, de 88 de ani, avea doar 17 atunci când a fost trimis la muncă obligatorie pentru că era evreu. A străbătut ţara în lung şi-n lat, forţat de autorităţile naziste, a îndurat frigul, condiţiile proaste de viaţă şi bătăile.
„Adevărul de Seară" prezintă poveştile mai multor timişoreni care au avut de suferit în cel de-Al Doilea Război Mondial. La 17 ani, arădeanul Andrei Gluck venise în Timişoara ca ucenic şi urma o şcoală de meserii, când i s-a interzis să mai meargă la cursuri. Conform legilor rasiale, a trebuit să meargă la muncă obligatorie, a participat la repararea Căii Lugojului, a Căii Aradului sau la descărcat de vagoane în gara Fabric. A urmat reparatul hamurilor la regimentul din Lugoj „Am stat la Lugoj în chirie, nu aveam unde să stau, plăteau părinţii, adică săraca mama, pentru că pe tata îl pierdusem când aveam un an jumate. Mama a rămas cu cinci copii. Eu eram cel mai mic, ultimul născut", a explicat Gluck. Mai apoi, bărbatul a fost trimis să lucreze la o cale ferată, într-o tabără de muncă din Braşov, în miezul unei ierni mult prea geroase.


Poveste de dragoste
„Era un câmp cu nişte barăci unde, înaintea noastră, acolo fuseseră prizonierii ruşi. Am făcut păduchi. În baracă aveam o sobă, dar ardeam în ea ce găseam pe câmp, nu ne dădeau lemne. Nici mâncare nu prea ne dădeau, doar pâine mucegăită cu ciorbă de varză", a povestit Andrei Gluck. Întors la Arad, bărbatul a ieşit în oraş într-o după-amiază cu viitoarea lui soţie, o timişoreancă. Cei doi au nimerit chiar în mijlocul unei razii.


„Soţia nu era evreică, mi-a spus să plec de la ea de la masă, dar eu nu am vrut. Le-am spus că ea este logodnica mea! Atunci ne-au ridicat pe amândoi şi ne-au dus undeva, la Securitate. Acolo eu am primit aşa o bătaie că a trebuit să stau internat o lună. Erau doi inşi, m-au lovit din stânga şi din dreapta. Aveam muşchii tari la abdomen, îi încordam, şi atunci mă loveau şi mai tare", a mai spus Andrei Gluck. Duşi în faţa comandantului, acesta a ameninţat că îi va trimite în lagăr şi i-a spus viitoarei lui soţii: „Tu n-ai găsit altul mai bun, numai pe un jidan?".


Soarta a făcut însă ca cei doi să rămână împreună. „Soţia mea lucra la Kandia ca muncitoare, şi o colegă de-a ei ne-a ajutat, a zis că ştie pe cineva de la Securitate în Arad care ne poate pune dosarul la fund, ultimul să fie. Aşa a făcut şi nu am ajuns să fim trimişi niciunde, pentru că între timp s-a terminat războiul", a mai povestit Andrei Gluck.


Sfârşitul războiului
„La un moment dat, eu n-a mai putut, m-am făcut dezertor, am venit în Timişoara şi m-am mutat cu soţia în cartierul Fratelia. Am stat ascunşi acolo, vreo patru luni, după ce ne-am găsit o gazdă. Îmi aduc aminte că atunci când s-a aflat de finalul războiului, toată lumea a ieşit pe străzi, cu toţii urlau", a mai spus timişoreanul Andrei Gluck. În anii '70, soţia lui Gluck a murit de cancer, bărbatul s-a recăsătorit, dar şi cea de-a doua soţia a avut aceeaşi soartă. Fiul lui Andrei trăieşte în Texas, Statele Unite, iar restul membrilor familiei au plecat de mult timp în Israel. Bărbatul de 88 de ani îşi petrece timpul la Centrul de zi al comunităţii evreieşti din Timişoara, jucând rummy, întâlnindu-se cu prietenii săi şi, mai ales, rememorând amintiri din războiul din care au scăpat.

AMINTIRI DIN RĂZBOI: A supravieţuit ororilor din lagărele naziste Auschwitz şi Dachau

Ştefan Şandor are 84 de ani, este doctor docent şi a lucrat în domeniul medicinei experimentale ca embriolog. Bărbatul şi-a pierdut aproape toată familia în cel de-Al Doilea Război Mondial, după ce a fost deportat din Oradea împreună cu alţi 30.000 de evrei.
Timişoreanul se recomandă ca doctor docent, membru al Academiei de Ştiinţe Medicale şi fost conducător al laboratorului de embriologie şi teratologie din Timişoara. Trupul lui este prins într-un scaun cu rotile, dar amintirile de acum aproape 70 de ani sunt mai clare ca niciodată. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Ştefan Şandor locuia în Oradea (care aparţinea pe atunci Ungariei), împreună cu familia sa. La doar 16 ani, împreună cu alţi 30.000 de evrei, s-a trezit în ghetoul oraşului, obligat să poarte steaua galbenă. În scurt timp, autorităţile naziste i-au urcat pe toţi în vagoane şi i-au deportat la temutul lagăr Auschwitz-Birkenau.



Experienţa Auschwitz

Pentru Ştefan Şandor, în cele două săptămâni petrecute în cel mai îngrozitor loc din lume timpul se dilată şi se contractă în cel mai ciudat fel. În primele minute ale sosirii la Birkenau, mama sa i-a salvat viaţa după ce a ţipat că băiatul ei a rămas prins în vagonul aproape gol, care urma să ducă restul prizonierilor, pe cei mai bolnavi, către gazare. După alte câteva clipe, oamenii au fost împărţiţi în buni şi răi. Cei încă apţi de muncă - spre exemplu tatăl lui, un medic orădean - au fost trecuţi în stânga.

În partea dreaptă a ajuns mama sa, bunici, mătuşe, unchi, verişori. Cu toţii au fost coduşi într-un convoi şi a aflat abia mai târziu că fuseseră gazaţi şi arşi. După Auschwitz-Birkenau, Ştefan şi tatăl său au fost duşi într-un „sub-lagăr" al cunoscutului Dachau, din Germania, unde au muncit până la venirea americanilor, celebrând fiecare zi ca pe o victorie a faptului că încă mai sunt în viaţă.


Diferenţele dintre lagăre

În cele două săptămâni petrecute la Auschwitz-Birkenau, în zona de tranzit a prizonierilor, Ştefan şi tatăl său au dormit pe jos în barăci enorme, înghesuiţi împreună cu alte mii de oameni. Au mâncat seamă din lighene insalubre şi au aşteptat să li se hotărască destinul. „Tata m-a susţinut mereu, fizic şi psihic Îmi tot zicea, Pişta, ia şi mănâncă. Mâncam din ligheanul acela murdar, împreună cu alţi 30 de oameni. Zice, dacă nu mănânci mori. Şi cu asta basta!", şi-a amintit Ştefan Şandor.

După ce au fost trimişi în sub-lagărul de la Dachau, cei doi au intrat în câmpul muncii. „Dacă vrei să ai oameni cu putere de muncă, trebuie să le dai mâncare şi să îi laşi să se odihnească. Dimineaţa primeam o bucată de pâine, iar la prânz o supă. Eram cazaţi în nişte paturi suprapuse, aveam un fel de saltele din paie şi o pătură. Mi se pare că era şi un fel de pernă, dar nu mai ştiu sigur. Stingerea era la 10 seara, iar dimineaţa ne dădeau trezirea la ora 5. La un moment dat, am avut norocul să ajung să lucrez la bucătărie. Era bine, pentru că nu mai trebuia să ies iarna să lucrez afară. Dar mai apoi am fost şi eu trimis pe şantier", a mai povestit medicul.


Sfârşitul războiului

Salvarea venită din partea americanilor a fost una destul de ciudată, după cum îşi aminteşte Ştefan Şandor. În ultima noapte ca prizonieri, americanii au bombardat avanpostul german, lovind din greşeală şi lagărul în care erau închişi prizonierii evrei. Mai apoi, când trupele au ajuns în Dachau, s-au mirat să găsească acolo mii de oameni închişi. „Cu jeepuri, cu gumă de mestecat, aşa au venit americanii. Ei habar nu aveau cine suntem. Spuneau că nu ştiau de lagăre", a mai spus Ştefan.

În aşteptarea unei mame pierdute

În anii '70, Ştefan Şandor a vizitat Auschwitz-ul şi alte lagăre de concentrare naziste, împreună cu soţia lui. Bărbatul a pus un buchet de flori lângă crematoriul unde a fost incinerată mama sa. „Când mi-am dat seama ce s-a întâmplat cu ea, parcă nu voiam să cred. Într-o zi am văzut un grup de femei care veneau din alt lagăr. Am alergat sperând că e şi mama printre ele. Nu era", şi-a amintit medicul.

Saul Steinberg şi desenul românesc al fiinţei
„A, Steinberg!", a zis ghiduş soţul meu, citind postarea recentă pe blogul nostru despre Mickey Mouse cel negru. S-a căţărat apoi la etaj şi a adus de-acolo un uriaş album în ţiplă. Adică de mai bine de trei ani aveam în casă, cumpărat sau comandat, dar n-am ştiut, catalogul de referinţă al unuia dintre artiştii cei mai interesanţi ai secolului XX, cunoscut doar din alte mici cărţi de artă şi din poveşti! Biblioteca noastră, lungă şi lată, în şpagat între două ţări, nu mai încape pe nicăieri şi ne provoacă des crize de nervi. Acum însă mi-a adus şi o secvenţă de paradis din care nu mai pot ieşi: fiecare minut liber = un plonjon în Steinberg şi nici o secundă de regret.
Saul (zis Paul de mulţi de pe la noi) Steinberg figurează şi el în galeria românilor „de mult plecaţi din ţară" şi care „au făcut carieră mare". Se aude rar numele lui pe aici pentru că românii nu prea ştiu unde să-l aşeze. E vorba de un artist care a excelat în grafică de revistă şi ziar, publicată şi în Europa, dar mai ales în SUA şi cel mai mult în „The New Yorker". Statutul lui de cartoonist nu se lipeşte de categoriile noastre pentru că însăşi practica ilustraţiei care nu ilustrează nimic anume lipseşte. Cum nu-l putem face nici „caricaturist", nici „grafician" (de şevalet! cum aiurea se spune pe la noi despre non-pictorul independent), nici „pictor" sau „designer", mai bine îl lăsăm deoparte. Saul Steinberg a folosit, de fapt, toate tehnicile abordabile mai cu seamă în bidimensional pentru a crea imagini ale lumii în care trăia, mental şi fizic. Şi-a folosit din plin experienţa de viaţă, cultura, talentul, umorul, spiritul de observaţie şi capacitatea de previziune, bunul-simţ şi, nu în ultimul rînd, întinsul repertoriu de semne româneşti acumulate între 1914 (când s-a născut, la 15 iunie, la Râmnicu Sărat) şi sfârşitul anilor '30 (când a încetat să se mai întoarcă în vacanţe la Bucureşti de la Milano, unde învăţa arhitectura, după ce absolvise liceul şi făcuse un an de litere şi filosofie în capitala României). „Experienţa de viaţă" cuprinde în cazul lui şi câţiva ani de prigoană datoraţi legilor rasiale - evreul Steinberg a cunoscut şi un război al vizelor din care s-a trezit într-o bună zi şi apatrid, a ajuns să fie şi ascuns, şi arestat în Italia, a „gustat" şi fuga în 1941 la Lisabona prin Barcelona, apoi tranzitul prin Republica Dominicană şi, abia în 1942, intrarea cu autobuzul în New York.
Fiecare desen al lui - adesea o linie fină, plutind pe fondul alb al reflecţiei - e un poem tragicomic, o şaradă cu farmec, colţi, sânge şi miere blândă. Ai zâmbi larg, dar parcă ai şi plânge puţin. Pe omul asta, îţi vine să zici, nimic nu-l putea păcăli. Uite că nici moartea n-a reuşit! În 1999 îşi nota în jurnal: „Annus mirabilis 1999. Anul morţii mele - aşa cred, cu calm". Era prin ianuarie. În aprilie (aflăm mai departe din cronologia catalogului, p. 267) a luat de la bibliotecă o hartă a Bucureştiului şi, pe o copie a ei mărită, a desenat străzile pe care le cunoscuse în copilărie. La începutul lui mai a aflat că are cancer de pancreas în stare avansată, iar pe 19 mai a murit! Un om care aflase atâtea despre viaţă nu-şi putea, fireşte, ignora anul morţii...
Cum, foarte probabil, nu ignorase nici apropierea de acel an. Joel Smith, care a îngrijit extraordinarul catalog de care nu mă pot despărţi („Illuminations", Yale University Press, New Haven şi Londra, 2006, însoţind o mare expoziţie itinerată în câteva centre americane în 2007 şi 2008), a scris şi un text amplu despre întreaga operă a lui Steinberg şi şi-a botezat contribuţia „Iluminări sau Căţelul de pe cartea poştală". Care căţel? Păi, ne povesteşte Joel Smith, prin 1989, când Ceauşescu părea că începe să piardă teren, Steinberg a mărit câteva detalii din colecţia lui de cărţi poştale care reprezentau locurile tinereţii, multe din Bucureşti şi din Buzău, şi şi-a tapetat pereţii atelierului cu ele. Aceste imagini, adunate într-un portofoliu pe care artistul scrisese „Dogs", aveau un numitor comun: în fiecare se putea zări un căţel, iar pe acest căţel îl interesau doar viaţa lui, urma pe care o amuşina, stăpânul pe care-l aştepta. Şi nimic altceva din întregul decor documentar dimprejur. Steinberg, conchide Joel Smith, „e căţelul de pe cartea poştală a istoriei artei moderne: umblă printre cei care pozează pentru aparatul de fotografiat, dar nu-şi urmăreşte decât propriul itinerar, merge după nasul lui, se orientează numai după reperele lui". Acelea care-l duc la propriile iluminări.
Prefaţa catalogului-muzeu explică şi ea câte ceva din panoplia de forme ciudat de familiare care fojgăie prin desenele lui Steinberg. Intitulată „Bazarul lui Steinberg", prefaţa lui Charles Simic, poet şi eseist respectat în SUA, deschide uşa tot spre o tinereţe est-europeană:
„Am ajuns să-l cunosc [pe Saul Steinberg] mai bine spre sfârşitul vieţii. Saul zicea că ne înţelegem perfect fiindcă fuseserăm crescuţi amândoi în ceea ce el numea «maniera rahat turcesc». Înţelegeam exact ce voia să spună. În copilăria şi tinereţea mea, petrecute la Belgrad, în casele noastre se putea vedea o combinaţie de mobilier de stil occidental şi brizbrizuri care ar fi putut ieşi din seraiul sultanului. În orice cameră, Imperiul Otoman şi cel Austro-Ungar continuau să se războiască. Mai tot timpul, oamenii umblau în sus şi în jos printr-o asemenea ciocnire a civilizaţiilor. Oraşul însuşi era înconjurat de o provincie rurală aproape neatinsă de viaţa modernă. Mai că puteai să-ţi alegi în ce secol voiai să-ţi petreci vacanţa. Aveai parte de secolul douăzeci chiar în centrul oraşului, cu neoanele lui, cu cinematografele, cafenelele revărsate pe trotuar şi străzile colcăind de maşini, secolul al nouăsprezecelea te întâmpina în suburbiile cu oarece vechime, unde aflai căruţe trase de cai, berării, ţigani care vând de toate şi curţi dosite ale unor case cu etaj sau căsuţe joase în care copiii se jucau fericiţi laolaltă cu găini, raţe şi chiar câte un porc răzleţ. După cât îndrăzneai să te aventurezi în interiorul ţării pe drumuri neasfaltate, aveai şansa să nimereşti în vreun secol apus, până la al paisprezecelea. Amestecul acesta de culturi, credinţe şi grupuri etnice, dintre care unele îşi mai purtau costumul popular, le dădea oraşelor româneşti şi sârbeşti din vremea aceea înfăţişarea unui Ellis Island [mozaic de naţii şi figuri]. Statele Unite parcă fuseseră făcute la comandă pentru Steinberg, dar lumea balcanică din care venea era deja un gigantic bal mascat".
Cu tuş şi cu markere, cu creioane colorate şi cu acuarelă, guaşă, creion, Steinberg a desenat mai bine de şaizeci de ani parodii ale modernităţii, ironii la adresa imbecililor gravi, imnuri calde înălţate omului fragil, minţii naive, reprezentărilor copilăreşti despre o lume care de mult ne depăşeşte pe toţi. Sigur că te emoţionează ecourile româneşti evidente care apar cu încăpăţânare în imagini, dar cel mai emoţionant e să vezi cum se valorifică în creaţia unei fiinţe atât de înzestrate tocmai „slăbiciunea" unui sincer fel de a fi - acela care cuprinde „ei, n-o fi dracul atât de negru", „nu ne-am născut cu ultima ploaie", „numai Dumnezeu ştie", „să faci plici!" etc. - ivit în marginea marilor muzee de litere, filosofie, politică şi artă care ne fac civilizaţia.

O evreica din Romania, recunoscuta ca supravietuitoare a Holocaustului cu doua ore inainte de a muri

O evreica din Romania emigrata in Israel a aflat ca a fost recunoscuta oficial ca supravietuitoare a Holocostaului, dupa 20 de ani de lupta cu sistemul, cu doar doua ore inainte de a muri, relateaza Haaretz, in editia electronica de marti.

Laura Derfler, in varsta de 83 de ani, a trait impreuna cu sotul ei, Alfred, in Romania in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, cand ambii si-au pierdut mai multi membri ai familiei. Ei au emigrat in Israel impreuna, dar din anumite motive, Alfred a primit plati compensatorii, dar Laura nu. De fiecare data cand si-a depus dosarul i s-a spus ca nu se califica pentru primirea acestor bani din cauza anului in care a emigrat. Laura nu a inteles niciodata acest refuz, avand in vedere ca cei doi frati ai ei, care au supravietuit Holocaustului, au emigrat in Israel inaintea ei dar au primit compensatii.

Luni dimineata, ea a primit in sfarsit statutul de supravietuitor al Holocaustului, dar dupa aproape doua ore a decedat.

"Nu o cunoasteam pe Laura personal. Fiica ei m-a contactat ca sa incerc sa o ajut. Nu putem spune ca daca si-ar fi primit banii la timp ar fi trait mai mult, dar ar fi putut trai mai bine, asta este clar", scrie autorul articolului, care critica indiferenta cu care sunt tratati acesti supravietuitori ai Holocaustului.

"Timp de multi ani, masina birocratica israeliana a stiut cum sa tina departe beneficiile de supravietuitorii Holocaustului. In ultimii ani, multumita protestelor publice, normele s-au schimbat in favoarea supravietuitorilor. Dar adeseori ne dam seama ca organismele care ar trebui sa ajute supravietuitorii nu se deranjeaza sa ii informeze", scrie acesta.

Lupta ultimilor doi supravieţuitori ai lagărului de la Treblinka
http://animanews.com/social/7-tiri/5469-lupta-ultimilor-doi-supravieuitori-ai-lagrului-de-la-treblinka.html
Israelienii Samuel Willenberg şi Kalman Taigman, amândoi în vârstă de 87 de ani, reprezintă memoria colectivă a tuturor celor care au fost exterminaţi în lagărul polonez de la Treblinka. Ei s-au decis să-şi dedice ultimii ani ai vieţii memoriei celor 875 000 de persoane care au fost ucise în mod sistematic în acest lagăr nazist, care a funcţionat între iulie 1942 şi octombrie 1943.
După război, rămăseseră numai 67 de supravieţuitori, care au reuşit să scape în urma unei revolte care a precedat desfiinţarea lagărului. În vârstă de 20 de ani la vremea respectivă, Samuel Willenberg şi Kalman Taigman au scăpat de camera de gazare mulţumită aspectului lor fizic, ei fiind trimişi la serviciile de întreţinere.
Treblinka a fost construit ca o anexa a unui lagăr de muncă forţată, aflat mai la nord cu vreo 20 de km şi a fost conceput numai pentru exterminare. Suprafaţa sa era destul de redusă – 600 x 400 metri – lagărul fiind unul dintre cele cinci sisteme concentraţionale secrete care făceau parte din Operaţiunea Reinhard. În 2 august 1943, un grup de deţinuţi au reuşit să fure arme de mici dimensiuni şi să stropească cu kerosen clădirile componente, incendiindu-le. În învălmăşeala care s-a creat, aproximativ 600 de oameni au reuşit să evadeze. Himmler însuşi, constatând marile pagube pe care le-a suferit lagărul, a ordonat împuşcarea tuturor prizonierilor rămaşi şi incendierea definitivă a ruinelor. Ultimul grup, compus din 30 de fetițe, a fost executat la data de 17 noiembrie 1943.
Ajuns în Israel, Willenberg s-a folosit de sculptură, pentru a-şi povesti crâncenele amintiri, publicand totodată, în 1965, o zguduitoare carte, „Revoltă la Treblinka”.
Practicând meserii diferite – unul inginer topograf iar celălalt comerciant – cei doi supraviețuitori au continuat să se viziteze de-a lungul timpului, iar astăzi ei sunt ultimii martori oculari, capabili să povestească drama acelor cumplite zile. (Iona Lazăr, AnimaNews)

Mărturii cutremurătoare despre calvarul din Transnistria, interviu cu Lida Burihovici Havas (ultima parte) de Andrea Ghita
Preambul: Povestea cumplită a încercărilor acestei supravieţuitoare a ghetoului din Ismail şi a lagărelor de la Domanovka, Bogdanovka şi Golta, am ascultat-o într-o după amiază de septembrie, într-un apartament din Bucureşti, cu atenţia încordată la maximum. Lida Burihovici Havas – o femeie fragilă, aproape nonagenară – mi-a relatat grozăviile trăite, învingând efortul de a rosti cuvintele şi violenţa acceselor de tuse care îi întrerupeau şirul vorbelor. Se oprea, bea câteva înghiţituri de lapte şi apoi continua, cu tenacitatea celei care are de îndeplinit o îndatorire majoră. „Am datoria să spun prin ce am trecut, pentru că sunt prea multe voci care neagă Holocaustul din România” mi-a spus ea, atunci când am rugat-o să ne oprim, să nu-şi mai tortureze trupul firav scuturat de tuse şi sufletul zbuciumat de amintirile cumplite. „Nu am dreptul să tac, pentru că trebuie să se afle” a mai adăugat cu glasul aproape şoptit înainte de a-şi relua povestirea. Datoria mea este să transcriu depoziţia ei despre pătimirile evreilor în iadul numit Transnistria – trecut sub tăcere în regimul comunist şi contestat de negaţioniştii zilelor noastre.
La Spitalul din Golta
Lida Burihovici Havas: Mi-au citit condamnarea la moarte şi m-au trimis la Golta. Acolo m-a anchetat un ofiţer în rezervă pe nume Mihai Lascu. El m-a interogat fără brutalitate. Plângeam de nu mai puteam. Într-una mă întreba:„Ce-ai făcut ?”. Şi eu răspundeam: „Am scris acasă!” „Şi ce-ai mai făcut ?” „Doar atâta… – ziceam eu în hohote de plâns. Cred că până la urmă şi-a dat seama că nu eram vinovată şi i s-a făcut milă de mine. La un moment dat a ordonat „Trimiteţi-o să lucreze la spitalul civil din Golta! ”

A.G. Ce era la Golta ?
Lida Burihovici Havas: Erau mai multe lagăre, unul mare făcut special pentru bucureşteni şi unul vizavi de spital, unde erau masaţi cei desemnaţi să lucreze la pretură, prefectură.
A.G. În aceste lagăre puteaţi să şi munciţi ?
Lida Burihovici Havas. Da. Dar fără bani.
A.G. Primeaţi în schimb mâncare, nu-i aşa ?
Lida Burihovici Havas: Nu. Ne bucuram că puteam părăsi lagărul peste zi. Mâncare nu ne dădeau. Românii trimiteau în ţară toată mâncarea, fiecare firimitură de mâncare.
A.G. Şi atunci ce mâncaţi ?
Lida Burihovici Havas: Ne descurcam, mai căutam prin gunoaie şi mai erau localnicii miloşi care ne aruncau mâncare peste gard. Eu am avut noroc cu surorile medicale ucrainence de la spital, care îmi dădeau din raţia lor. S-au purtat foarte frumos cu mine atât ele, cât şi medicii ucraineni.
A.G.: Cine erau bolnavii din spital ?
Lida Burihovici Havas: Localnici din Golta. Aveau şi o secţie de militari, dar noi nu aveam voie să intrăm acolo.
A.G.: Ce lucraţi acolo ?
Lida Burihovici Havas: Eram soră medicală.
A.G.: Şi bolnavii din lagăr erau duşi la spital ?
Lida Burihovici Havas: Nu. Îi mai ajutam eu cum puteam. Ucrainenii se purtau foarte omenos cu mine. Cred că şi din cauză că au avut de suferit mult din partea românilor. Era un fel de revanşă de-a lor. Ţin minte că şeful asistenţei militare pe întreaga regiune era un ofiţer român foarte brutal. Când venea în vizită, îi pocnea pe doctori, şi numai pentru că nu le stătea bine boneta pe cap. Personalul era alcătuit din tinere comsomoliste. Aduceau mâncare de acasă şi din porţiile lor îmi dădeau şi mie. Erau toate drăguţe şi, n-o să credeţi, dar pe toate le chema Lida…

Familia din lagăr: Berta şi Gary
A.G.: Mai erau şi femei din lagăr care lucrau la spital ?
Lida Burihovici Havas: Din primul moment m-am împrietenit cu o felceriţă care făcuse trei ani de medicină la Paris. Toată familia ei din Chişinău fusese împuşcată. O chema Berta. Avea un băiat Gary. Când a început războiul era la Chişinău, în vacanţă al bunici. Bunicii au fost prinşi şi împuşcaţi. El a fost trimis într-un lagăr de copii. Avea o voce de Caruso şi compunea muzică. În lagăr a organizat o orchestră.
A.G.: În care lagăr ?
Lida Burihovici Havas: Lagărul de copii nu mai ştiu care. A ajuns la urechea celor de la legiune şi orchestra era chemată seara la dezmăţurile lor. Aşa mai apucau şi copiii să mai mănânce…
A.G.: Şi cum s-a întâlnit cu mama lui ?
Lida Burihovici Havas: Berta a aflat că există un lagăr de copii şi s-a dus la legiunea de jandarmi. Acolo a dat de un om cumsecade, care s-a interesat dacă nu cumva era acolo şi fiul ei. Aşa l-a întâlnit. Era cu câţiva ani mai mic decât mine şi ne aveam ca fraţii…adică ne băteam…După mulţi ani a devenit un mare dirijor – Gary Bertini – şi mi-a scris o dedicaţie care suna astfel:: „Surorii mele de lagăr cu care mă băteam!” Cred că a murit cu câţiva ani în urmă… Noi formam un grup. Eu primeam ajutoare substanţiale şi împărţeam totul cu Berta şi Gary.
A.G.: De unde primeaţi ajutoarele ?
Lida Burihovici Havas: Clandestin.
A.G.: Evreii din ţară îi ajutau pe cei din Transnistria?
Lida Burihovici Havas: Fiecare era ajutat de familie.
A.G.: Şi prin cine se trimiteau aceste ajutoare ?
Lida Burihovici Havas: Prin ceferişti şi jandarmi
A.G.: Cu riscul că nu ajungeau
Lida Burihovici Havas: Mai ajungeau, că se trimitea foarte mult…
Aşa a cunoscut unchiul meu un ceferist de la revizie şi a aranjat cu el ca atunci când află că e necaz… În retragere românii cu nemţii băgau evreii în ghetouri, le dădeau foc şi îi ardeau de vii…
A.G.: De unde aveaţi informaţii ? Aveaţi ziare sau radio ?
Lida Burihovici Havas: Nici pomeneală! Mai primeam veşti de la medicii ucraineni. Tot timpul eram în pericol de a fi trimişi peste Bug, unde era administraţie germană.
A.G.: Ţineţi minte cumva cine erau şefii administraţiei române ?
Lida Burihovici Havas: Isopescu Modest era prefectul de Golta, adjunctul lui era Aristide Pădure, amândoi erau de temut. Dar şi mai crunt era şeful siguranţei…Nu mai ştiu cum îl chema, dar i se spunea „vânătorul de evrei”.
La un moment dat s-a zvonit că se desfiinţează lagărul şi ne trimite pe toţi peste Bug. Aveam înţelegere cu Enache să-l anunţ în ceasul al doisprezecelea…

Salvarea poartă numele Enache
A.G.: Cine era Enache?
Lida Burihovici Havas: L-am cunoscut cu prilejul unei campanii de vaccinare la ceferiştii din Golta. Am aflat că e gălăţean şi am început să comunic prin el, cu unchiul meu. Unchiul meu îmi trimitea câte ceva cu el şi îl plătea foarte bine. Se înţeleseseră ca în caz de pericol foarte mare să mă ajute să fug. Aşa că i-am trimis vorbă.
A.G.: De ce n-aţi făcut-o mai repede ? De ce a aşteptat ultimul moment ?
Lida Burihovici Havas: Nu uitaţi că în ţară dacă prindeau un deportat evadat în casa unei familii evreieşti, deportau toată familia…La unchiul meu locuia bunica şi o soră de-a lui cu un copil mic… Soţul ei fusese omorât la pogromul de la Iaşi. Aşa că fuga mea trebuia amânată cât mai mult…Şi atunci i-am trimis vorbă lui Enache. Convenisem că în ziua în care reuşeşte să-mi pregătească evadarea, va veni şi va fluiera pe trotuarul de vizavi de spital. Şi aşa a făcut. Când m-am pregătit să plec, Berta, ca de la sine înţeles, mi-a spus: „Venim şi noi cu tine!”.. Tocmai primisem un palton de acasă.. I l-am dat lui Gary să-l îmbrace. Vă daţi seama ce uimit a fost Enache când ne-a văzut pe toţi trei ! Ne-a urcat într-unul din vagoanele trase pe şină moartă. Ne-a băgat în locaşul pentru găleată şi mătură. Pe toţi trei.
A.G.: Dar locul acela e foarte mic
Lida Burihovici Havas: Da… Ne-am înghesuit acolo… Eram ca într-un coşciug. Trenul ba mergea, ba se oprea. Nu ştiu cât timp a trecut, dar am început să ne sufocăm. Nu aveam nici apă, eram aproape leşinaţi şi am început să tuşim. Enache a profitat de un moment în care credea că nu-l vede nimeni şi i-a scos pe Gary şi pe Berta. Urma să mă scoată şi pe mine, când cineva l-a văzut prin oglinda unui compartiment şi a tras semnalul de alarmă. Enache a mai avut prezenţa de spirit să trântească cu piciorul uşa peste mine. Am rămas acolo înlemnită. Pe Berta şi Gary i-au coborât din tren.
A.G.: Ce s-a întâmplat cu ei?
Lida Burihovici Havas: E o poveste prea lungă s-o mai spun acum…Dar au scăpat şi ei cu viaţă.
A.G.: Când aţi ieşit din ascunzătoare ?
Lida Burihovici Havas: La Tiraspol Enache m-a dus într-un compartiment plin cu refugiaţi. Şi acolo am tras o spaimă pentru că a venit un control militar, dar oamenii au spus că-s una de-a lor. Când am ajuns acasă, la Galaţi, Enache m-a dus întâi la familia lui. Am stat acolo un timp, iar apoi în fiecare zi eram dusă la alte rude de ale mele, ca să nu se afle că am fugit din Transnistria. La cel mai mic zgomot mă ascundeam în dulap sau sub pat. Apoi unchiul meu a reuşit să-mi facă acte false şi mai ieşeam din casă. După 23 august am putut în sfârşit să fiu şi eu liberă. Dar spaimele nu s-au terminat; ani de zile am avut coşmaruri şi când vedeam o uniformă militară o luam la goană…
Teama de a povesti a durat decenii
A.G.: După război aţi povesti despre Transnistria ?
Lida Burihovici Havas: După război ne-au schimbat buletinele şi trebuia să răspundem la un chestionar verbal. M-au întrebat: „Unde aţi fost în perioada 1940 – 1944? şi am răspuns „La Galaţi.”
A.G.: De ce ?
Lida Burihovici Havas: Mi-a fost frică. Trăiam cu senzaţia că ne iau şi ne trimit înapoi…
A.G. : Nici în familie nu aţi povestit despre cele îndurate?
Lida Burihovici Havas: Ba da,în prima seară când am ajuns acasă. Unul dintre fraţii mamei care fusese ofiţer de cavalerie, licenţiat în litere, avea o nevastă foarte ţâfnoasă. I-am povestit ei şi a făcut o criză de nervi cu convulsii…
A.G.: Ani de zile n-aţi povestit. Nu voiaţi să vă amintiţi ?
Lida Burihovici Havas: Mi se spunea motănel pentru că puteam sta zile întregi fără să mi se audă vocea. Eram tare, tare bolnavă fizic şi psihic.
Venisem bolnavă de blenoragie… În urma unui viol. Un ofiţer pe nume Ionescu de la Legiunea de Jandarmi din Golta trimisese după nişte fete, la un chef. M-au luat cu forţa acolo. M-a bătut şi a abuzat de mine… Nu aveam cum să mă apăr, cum să ripostez…Eram tare nenorocită când am ajuns acasă. Medicul care m-a tratat cu injecţii cu lapte, nişte injecţii foarte, foarte dureroase, m-a încurajat spunându-mi că mai toate femeile revenite din Transnistria sufereau de boala asta, că nu sunt singura, că nu e ruşine…Ruşine trebuie să le fie celor care ne-au aservit, ne-au adus în starea de animal…Ştiţi că l-am întâlnit pe acest Ionescu…
A.G: Când ? Unde ?
Lida Burihovici Havas: Lucram la Institutul de Statistică la Direcţia de Publicaţii, pe malul Dâmboviţei, într-o clădire mare roşie. Şi la colţ, la un stop era Ionescu în uniformă, crăcănat bine. Şi când l-am văzut am pierit.
A.G.: Era după război.
Lida Burihovici Havas: După mulţi ani…Am stat într-un gang până s-a făcut noaptea şi abia atunci am îndrăznit să ies… Ar fi trebuit să-l prind şi să-l reclam, dar mi-a fost frică.
A.G: A fost judecat şi condamnat cineva din conducerea de la Golta ?
Lida Burihovici Havas: Aristide Pădure a fost condamnat şi alţi câţiva.
A.G : Şi iată că după atâţia ani v-aţi hotărât să vorbiţi.
Lida Burihovici Havas: Trebuie să povestesc, când văd că se neagă cele petrecute. Trebuie să povestesc grozăviile prin care am trecut. Sunt una dintre puţinele supravieţuitoare care mai trăiesc.
A.G: E primul interviu pe care-l daţi ?
Lida Burihovici Havas: Nu. Am mai povestit în cadrul programului Survivors of the Shoah. Au venit şi m-au filmat. La un moment dat operatorul a izbucnit în plâns şi a spus: „Eu nu mai rezist!” şi a ieşit afară…A doua zi au revenit cu un buchet mare de flori. I-am dat un interviu şi lui Stelian Tănase. Şi el a fost foarte impresionat. La sfârşit m-a îmbrăţişat.
A.G.: Sunteţi tare obosită. Propun să încheiem. Aţi mai fi avut ceva de povestit?
Lida Burihovici Havas: Încă o dată pe atât…

Preambul: Povestea cumplită a încercărilor acestei supravieţuitoare a ghetoului din Ismail şi a lagărelor de la Domanovka, Bogdanovka şi Golta, am ascultat-o într-o după amiază de septembrie, într-un apartament din Bucureşti, cu atenţia încordată la maximum. Lida Burihovici Havas – o femeie fragilă, aproape nonagenară – mi-a relatat grozăviile trăite, învingând efortul de a rosti cuvintele şi violenţa acceselor de tuse care îi întrerupeau şirul vorbelor. Se oprea, bea câteva înghiţituri de lapte şi apoi continua, cu tenacitatea celei care are de îndeplinit o îndatorire majoră. „Am datoria să spun prin ce am trecut, pentru că sunt prea multe voci care neagă Holocaustul din România” mi-a spus ea, atunci când am rugat-o să ne oprim, să nu-şi mai tortureze trupul firav scuturat de tuse şi sufletul zbuciumat de amintirile cumplite. „Nu am dreptul să tac, pentru că trebuie să se afle” a mai adăugat cu glasul aproape şoptit înainte de a-şi relua povestirea. Datoria mea este să transcriu depoziţia ei despre pătimirile evreilor în iadul numit Transnistria – trecut sub tăcere în regimul comunist şi contestat de negaţioniştii zilelor noastre.
Îmi doream obiele şi o bucată de săpun
Lida Burihovici Havas: Mama a murit lângă mine, împuşcată. Eu eram tânără şi voiam să trăiesc. Începusem să simt momentul apropierii pericolului şi mă târam în coate şi genunchi şi mă ascundeam printre cadavrele stivuite…
A.G.: Şi cum aţi scăpat ?
Lida Burihovici Havas: După ce mă vindecasem de tifos, nici eu nu ştiu cum…Se pare că am avut zile. Într-o zi au venit în lagăr un grup de jandarmi şi unul dintre ei a strigat către noi: „Aici, printre voi, împuţiţilor, se găseşte vreun ceasornicar?” Ştiam că Sioma, un băiat de vreo 13 – 14 ani, a cărui mamă fusese împuşcată, la fel ca mama mea, se pricepea puţin la ceasuri. Tatăl lui fusese bijutier şi în atelierul său fusese şi un geam de reparat ceasuri. Băiatul deprinsese câte ceva, ştia să ţină penseta în mână, şi l-am îndemnat să se anunţe, gândindu-mă că poate vom căpăta şi noi ceva de mâncare. Sioma s-a anunţat cu timiditate, iar jandarmii i-au spus „Hai cu noi.” Atunci Sioma le-a spus că vrea să ne ia şi pe mine şi pe sora lui, că are nevoie de ajutor. Jandarmul a fost de acord şi ne-a dus într-un hangar unde erau câteva găleţi pline de ceasuri. şi ne-a spus: „Ceasurile acestea trebuie reparate într-o săptămână, că plecăm la Galaţi în permisie.
A.G.: De unde credeţi că aveau ceasurile acelea ?
Lida Burihovici Havas: – Păi toţi deportaţii fuseseră obligaţi să-şi predea bunurile. Nu ne puseseră şi pe noi să ne aruncăm în coşuri toate obiectele de valoare ?!
Auzind că jandarmii pleacă la Galaţi, m-am aruncat în genunchi în faţa lor, am izbucnit în lacrimi şi am început să-i implor: „Am familie foarte bogată la Galaţi, foarte bogată ! Vă rog să mergeţi acolo şi să le transmiteţi să-mi trimită nişte obiele. Ei habar n-aveau ce-s alea obiele ! Şi o bucată de săpun. Atât îmi trebuia. Nu aveam încălţări şi nici cu ce să mă spăl, eram plină de jeg, de păduchi, de râie.
A.G.: Şi l-au căutat pe unchiul dvs. ?
Lida Burihovici Havas: Da. S-au dus la el. Unchiul meu, Lev Srulovici era un om tare cumsecade şi i-a dus în magazinele lui din Galaţi şi le-a spus : „Luaţi tot ce doriţi, încărcaţi câte camioane doriţi, numai să-i duceţi şi fetei mâncare şi haine, să nu rabde de foame şi să aibă ce pune pe ea!
Am fost acuzată de trădare şi condamnată la moarte
A.G.: Şi v-au adus ceva? Vă întreb pentru că am citit despre multe cazuri în care rudele din ţară ale deportaţilor au trimis pachete cu alimente şi haine prin diferiţi comisionari. Dar aceste pachete nu au ajuns niciodată la destinaţie.
Lida Burihovici Havas: Săpun mi-au adus, dar nu m-am putut bucura de el. Din discuţia cu jandarmii unchiul meu a aflat unde eram. Jandarmii nu ştiau că era obiectiv militar secret. Nici Crucea Roşie nu ştia de acest lagăr.
A.G.: De lagărul de la Domanovka?
Lida Burihovici Havas: Da. Lagărele de la Bogdanovka şi Domanovka erau obiective strict secrete. Unchii mei din Galaţi au trimis o scrisoare adresată „D-nei Lida Waldingher, Lagărul de la Domanovka”. Scrisoarea a ajuns la Legiunea de Jandarmi de la Golta. Acolo s-a declanşat scandalul. Cum de aflaseră civilii din Galaţi despre lagărul de la Domanovka ?
Au venit în lagăr mai mulţi ofiţeri români şi germani şi am fost dusă la jandarmeria lagărului unde au început să mă ancheteze. Mă întrebau cum transmisesem familiei mele că mă aflam la Domanovka? M-au snopit în bătaie. Mă loveau cu pumnii şi picioarele. Nu era locşor pe corpul meu care să nu fie plin de vânătăi, iar un ochi îmi erau atât de umflaţi încât nu mai vedeam nimic cu el. Mă întrebau cum îl chema pe jandarmul cu care am trimis vorbă, dar eu nu ştiam. Şi iarăşi mă băteau. După reprizele de bătaie mă aruncau printr-un chepeng în pivniţa de sub sala de anchetă. Sus, lângă plafon era un geamlâc fără sticlă, doar cu nişte gratii. Clădirea era situată la poalele unui deal. Se desprimăvăra, se topea zăpada şi se scurgeau în pivniţă. Apa rece îmi ajunsese până la piept.
A.G.: Cât aţi stat acolo ?
Lida Burihovici Havas: Nu ştiu…Eram mai mult moartă decât vie.
A.G.: Şi cum aţi scăpat ?
Lida Burihovici Havas: Între timp a fost descoperit jandarmul care îl vizitase pe unchiul meu la Galaţi. Şi s-a decis transferarea mea la Golta, unde era comandamentul. Înainte de plecare mi-au citit o decizie prin care eram condamnată la moarte pentru că trădasem unui secret de stat. Urma să fiu executată la Golta.
A.G.: Cum aţi primit vestea ?
Lida Burihovici Havas: Oricum eram aproape moartă…
A.G.: Cum v-au afectat zilele petrecute în apa aceea rece, până la piept?
Lida Burihovici Havas: Toată viaţa am suferit cu plămânii. M-auzi cât de greu suflu şi cum tuşesc ? Plămânii mei au rămas numai cu o treime din capacitatea normală…

Mărturii cutremurătoare despre calvarul din Transnistria, interviu cu Lida Burihovici-Havas (partea II-a) de Andrea Ghita
Preambul: Povestea cumplită a încercărilor acestei supravieţuitoare a ghetoului din Ismail şi a lagărelor de la Domanovka, Bogdanovka şi Golta, am ascultat-o într-o după amiază de septembrie, într-un apartament din Bucureşti, cu atenţia încordată la maximum. Lida Burihovici Havas – o femeie fragilă, aproape nonagenară – mi-a relatat grozăviile trăite, învingând efortul de a rosti cuvintele şi violenţa acceselor de tuse care îi întrerupeau şirul vorbelor. Se oprea, bea câteva înghiţituri de lapte şi apoi continua, cu tenacitatea celei care are de îndeplinit o îndatorire majoră. „Am datoria să spun prin ce am trecut, pentru că sunt prea multe voci care neagă Holocaustul din România” mi-a spus ea, atunci când am rugat-o să ne oprim, să nu-şi mai tortureze trupul firav scuturat de tuse şi sufletul zbuciumat de amintirile cumplite. „Nu am dreptul să tac, pentru că trebuie să se afle” a mai adăugat cu glasul aproape şoptit înainte de a-şi relua povestirea. Datoria mea este să transcriu depoziţia ei despre pătimirile evreilor în iadul numit Transnistria – trecut sub tăcere în regimul comunist şi contestat de negaţioniştii zilelor noastre.
La Ismail evreii erau închişi în ghetou şi în sinagoga din oraş
Lida Burihovici Havas : Curând după uciderea copiilor ne-au separat de bărbaţii . Pe ei i-au închis în sinagoga din oraş şi pe noi, femeile, copiii şi bătrânii, în ghetou.
A.G.: Unde era ghetoul şi care erau condiţiile ?
Lida Burihovici Havas: În cel mai sărac cartier din oraş, unde erau numai cocioabe.
I-au scos pe locuitori, au împrejmuit locul cu sârmă ghimpată şi ne-au înghesuit acolo.
A.G.: Cam câte persoane erau în ghetou?
Lida Burihovici Havas: Multe. Fiind zonă de graniţă, persecuţia creştea mereu. Eram atâţia încât nu aveai loc unde să pui piciorul.
A.G. Cum era viaţa în ghetou ?
Lida Burihovici Havas: Am fost chinuiţi începând din prima noapte de ghetou: eram sculaţi de nenumărate ori pentru apel, îmbrânciţi, loviţi, călcaţi cu bocancii. La diverse ore veneau şi smulgeau din grup femeile tinere pe care le violau în faţa familiei. Au început să fie scoşi din ghetou bolnavii şi vârstnici care erau duşi şi apoi nu se mai ştia nimic despre ei.
A.G.: Medici evrei erau printre deţinuţi? Avea cineva medicamente?
Lida Burihovici Havas: Vai de mine, cum puteţi întreba aşa ceva ? De unde să fie medicamente ? Toţi eram o apă şi un pământ.
A.G.: Din ce trăiaţi ? Ce mâncaţi?
Lida Burihovici Havas: De mâncare nu aveam decât ceea ce luasem cu noi. Când am plecat din casa unchiului eu voiam să iau îmbrăcăminte, iar mama mâncare. A pus vreo două pungi cu vase şi un sac cu alimente, dar erau foarte grei şi i-am abandonat pe drum. Aşa că mâncarea ni s-a terminat repede. Am avut noroc cu localnicii ucraineni care ne aruncau câte ceva de-ale gurii peste gard.
A.G.: Şi ce s-a întâmplat cu bărbaţii din sinagogă ?
Lida Burohovici Havas: Abia se ţineau în picioare. Erau înfometaţi şi mulţi se îmbolnăviseră, dar se făcea instrucţie cu ei. „Sculat- culcat”, până cădeau din picioare Tata şi Mondi erau împreună. Din când în când ne duceau sub pază armată, să ne vedem bărbaţii închişi în sinagogă…Ne lăsau să-i privim de pe partea cealaltă a străzii. Odată am auzit de departe urlete, vaiete, comenzi şi şuierături de bici. Până şi paza noastră era îngrozită de sunetele care şuierau în aer. Ne-a ordinat să ne ascundem în spatele unui gard viu, de unde se vedea curtea sinagogii. Am văzut militari germani cu bice în mână, aşezaţi într-un şir lung într-o parte. În cealaltă parte erau militarii români înarmaţi cu ciomege. Bărbaţii noştri erau fugăriţi printre ei şi la fiecare pas, loviţi din ambele părţi. Erau plini de sânge, cu porţiuni de carne smulsă atârnând pe obrajii şi pe trupul lor. Apoi au fost împinşi să se alinieze. În prima linie l-am văzut pe tata. Toată faţa îi era rănită. Ştiind că era ora vizitei noastre şi mă căuta din ochi. Când m-a zărit printre crengile sub care mă ascunsesem, instantaneu s-a îndreptat de spate şi mi-a făcut semn că e bine. Atunci l-am văzut ultima oară…La următoarea vizită tata nu mai era, jandarmul român care păzea sinagoga, m-a chemat la el şi mi-a spus: „Să ştii că ai tăi zac acum în groapa comună din spatele sinagogii; ei şi-au săpat groapa şi au fost întorşi cu faţa spre ea şi împuşcaţi Au căzut în groapă morţi sau doar răniţi şi s-au aruncat peste ei câteva lopeţi de pământ.”
A. G. Cine i-a împuşcat - jandarmii sau armata română ?
Lida Burihovici Havas : Jandarmii români
A.G. Cât timp aţi fost măritată cu Mondi ?
Lida Burihovici Havas: Câteva luni…El a fost primul bărbat din viaţa mea. Ne-am căsătorit la Ismail. Părinţii meu au chemat câţiva evrei, au luat o faţă de masă şi au făcut hupa…
Am mai rămas în ghetou o vreme, nu ştiu până când pentru că nu mă interesa luna, anul, ziua…ci doar supravieţuirea. Apoi, într-o zi ploioasă, ne-au adunat la apel ne-au spus să ne luăm boccelele că plecăm. Când am ieşit din Ismail, la marginea oraşului erau nemţii şi lângă ei comisii româneşti cu nişte coşuri de papură. Ne-au spus să ne predăm toate valorile, mai ales bijuteriile, iar cei care nu se supun vor fi împuşcat. Am aruncat în coş lucrurile de valoare şi documentele pe care le aveam. Am fost deposedaţi şi de identitate. A urmat percheziţia corporală şi controlul ginecologic… O femeie îşi ascunsese un briliant în vagin. A fost pedepsită demenţial. Au smuls hainele de pe ea şi au ţintuit-o de o scândură. Au început s-o lovească crâncen în faţa copiilor ei. Loviturile au încetat odată cu ultima zvâcnire a trupului ei. Nu pot uita nici azi scenele acelea de groază…

În lagărul de la Domanovka fiecare îşi aştepta rândul să moară
Apoi am plecat în convoi, pe jos. Eram fără încălţări. Aveam o fustă şi o bluză cusută de mână, iar picioarele mi le-am învelit cu o bucată de pânză ruptă din rochie. Aşa am străbătut Ucraina. Mi-a îngheţat laba piciorului şi falangele ieşeau afară, locul colcăia de viermi şi puţea. Mă durea înfiorător. Eram nişte schelete ambulante, cine se clătina, era împuşcat. Mergeam tot timpul. Rar staţionam şi ne adăposteam în ruinele fostelor grajduri ale colhozurilor. Înăuntru erau cadavre în putrefacţie.
După nu ştiu cât timp de mers am ajuns în lagărul de la Domanovka, format din case arse de ruşi înaintea venirii armatei germane şi româneşti. Şi aici stăteam în nişte grajduri…Unii peste alţii, morţii cu viii. De-abia aşteptai să moară cel de lângă tine ca să-i iei hainele şi să le îmbraci aşa cum erau pline de fecale şi de păduchi.
Mişunau şobolanii mari cât pisicile. Mâncau oamenii. Le rodeau extremităţile. Le smulgeau. N-aveau carne, ronţăiau oasele. Se hrăneau cu oameni. În mizeria aceea de nedescris era plin de păduchi. Iar atunci când un om îşi dădea duhul, păduchii năvăleau pe cei care mai erau vii.
A.G.Şi n-a fost nicio boală ? Nicio epidemie?
Lida Burihovici Havas: Ba da, tifos exantematic. N-a scăpat niciunul, toţi am avut tifos şi febră tifoidă.
A.G. Medici nu erau ? Medicamente nu se puteau obţine ?
Lida Burihovici Havas: Erau medici printre noi, dar în aceeaşi stare ca şi noi. Medicamente? De unde ? Dacă în trenul morţii de la Iaşi călătorii se băteau pentru a-şi astâmpăra setea cu câţiva stropi de urină, aici erai mulţumită dacă aveai putere să scoţi puţină zăpadă cu fecale, că era mai hrănitoare…Muribunzii erau scoşi dintre noi, duşi pe câmp şi împuşcaţi, Apoi nu i-au mai scos ci îi împuşcau acolo, în grajd. Mama, care până atunci fusese cu mine, s-a îmbolnăvit şi ea de tifos exantematic şi zăcea alături mine. A murit împuşcată, ca mai toţi muribunzii. Nu am plâns-o. N-am văzut pe nimeni plângându-şi morţii, pentru că fiecare-şi aştepta rândul să moară. Nici nu ne gândeam că am putea supravieţui…

Salamon Golda a supravieţuit lagărelor naziste
În Maramureş, au rămas foarte puţini supravieţuitori ai lagărelor naziste. Maramureşul avea, în anii ’40, o populaţie de peste 40.000 de evrei, iar pe 6 mai 1944 cei mai mulţi au ajuns în lagărele de exterminare ori în cele de muncă. Unele cifre vorbesc chiar de 43.000 de evrei deportaţi din Maramureş, o cifră cutremurătoare.
Dintre ei au supravieţuit abia 2.500, iar de întors şi rămas în Maramureş… prea puţini. La Sighet, mai trăiesc acum o femeie de 96 de ani, ţintuită la pat, dar şi octogenara Salamon Golda, un personaj emblematic.
• Mărturie incredibilă
Salamon Golda păstrează vii amintirile celei mai negre perioade din viaţa ei. Copilă fiind, a trecut prin Auschwitz, Birkenau şi Dachau, cele mai înfiorătoare locuri în care semenii ei erau exterminaţi.
"La Birkenau, erau polonezi, bărbaţi, care ne-o ales, care mergea în dreapta - la muncă, cine mergea în stânga - direct la crematoriu. Mama zicea: «Prindeţi-vă bine, să nu vă pierdeţi unul de altul»… Soră-mea era măritată, avea fetiţă… Nu
s-o întors niciunul. Ne-o despărţit… Mama striga: «Fugi înapoi, să fim împreună». Polonezul zicea: «Să nu îndrăzneşti!» Am încercat să fug, da’ m-o zvârlit înapoi. După mine mai erau trei fraţi şi o soră… Am fost şapte fraţi în total. Numai eu m-am întors… Mama era cam la 47 de ani şi tata la 50, nu erau bătrâni. Altu’ nu i-am mai văzut…" spune femeia, cu lacrimi în ochi şi tremur în voce.
"Am aflat mai târziu… I-o dezbrăcat la pielea goală şi i-o dus într-o sală, să facă baie, le-o dat un prosop şi un săpun şi în loc să vină apă din duş, o ieşit gaz… aşa i-o omorât. Niciunul n-o supravieţuit. De acolo direct în cuptoare i-o dus. O apăsat pe un buton, s-o deschis podeaua şi direct în cuptor o ajuns. Din cei care s-o dus în partea stângă, nimeni n-o supravieţuit. Nimeni. Cei care lucrau acolo erau tot polonezi, evrei. NU rezistau mai mult de trei luni, după care îi aruncau şi pe ei în cuptor, că au văzut prea multe.
Apoi am ajuns într-un lagăr mare, Mathausen. Acolo ne-au adunat, o mulţime, da’ lagărul era minat. Pe 7 mai 1945, trebuia să explodeze, cu noi. Cu atâta am avut noroc, că o venit americanii, pe 4. Atunci am ştiut că suntem eliberaţi.
Ei, soldaţii, o vrut să ne ajute, dar o făcut mai rău. Eram înfometaţi, de câteva zile fără apă, de când au plecat nemţii şi ne-au părăsit. Americanii ne-au dat mâncare bună, multă… Toţi am făcut diaree, dizenterie, cum am mâncat mult, după atâta foamete. Am ajuns în spital, toţi. Mie mi-au dat o jumate de litru de sânge într-o mână şi jumate în cealaltă, să supravieţuiesc, plus un litru de glucoză în picioare. Venele erau uscate… După ce am primit astea, am fost mai bine, dar tot n-am putut să umblu. Am rămas cu reumatism, dar nu-i de mirare. Lagărul era plin de păduchi şi n-am vrut să ne umplem şi am preferat să dormim pe jos, pe beton. Şapte fete eram, dormeam pe coridorul dormitorului, direct pe beton".
"Am plecat foarte mulţi, nu ştiu câţi… Aveam 15 ani. Armata maghiară ne-a luat. Ghetoul era pe trei străzi ale Sighetului. Ne-au îmbarcat ca pe vite… sute de oameni, femei, copii, bărbaţi, în trei transporturi. Nu ştiu cât am călătorit… am ajuns la Birkenau, prima oară. Aveau câini dresaţi, dacă ne arătau cu degetul, săreau la noi şi atâta ne muşcau, până striga ofiţerul SS. De la Birkenau, am ajuns la Auschwitz. Acolo m-au tatuat, am primit număr. Nu am mai avut din acel moment nume, ci număr… Lagărul A, Neun und ziebtzieg zex und aubztig… Şi din somn de mă trezeşti, şi acum, pot spune pe de rost. Nouăzeci şi şapte, şaizeci şi opt.
• "Am preferat să rămân în Sighet"
"Pe când ne-o eliberat, eu n-am mai avut pe nimeni. Pe cine cunoşteam din Sighet era prin alte lagăre. Am pornit cu nişte fete din Cluj, cu trenul, am avut noroc cu nişte ofiţeri români care se întorceau de pe front. Asta până în Viena, unde o oprit trenul, erau soldaţi ruşi, sovietici, care trăgeau jos fetele de pe tren, să le batjocorească. Am avut noroc, un ofiţer român o zis că-s soţia lui şi m-o lăsat în pace…
Am ajuns cu greu la Cluj, unde am mai stat patru luni la pat, până m-am refăcut puţin. Am venit acasă, la Sighet. În casa în care m-am născut, ba şi mama tot aici s-o născut, băgaseră ruşii cai. Era grajd. Uşile şi geamurile erau arse, podelele ridicate."
Şi totuşi, Salamon Golda a preferat să rămână în Sighet. "M-am măritat, apoi am fost şi-n Israel, şi-n America, şi-n Canada, am vizitat cunoscuţi. Dar aici era casa mea, locul meu. Nu mă uit la filme cu război, cu lagăre, am amintiri triste…
Mulţi s-au întors să vadă Auschwitzul… Pe mine nu mă interesează. Eu am fost acolo, nu vreau să-l văd… Dar foarte puţini s-au întors, foarte puţini."
Mărturia lui Salamon Golda din Sighetu Marmaţiei e cu-adevărat una impresionantă, ce ţine de istoria locurilor noastre, ca şi de unul dintre cele mai negre momente din istoria omenirii.

Supraviețuitorii Holocaustului antonescian se destăinuie: Meinhard Meyer

Mă numesc Meinhard Edwin Mayer, născut în 1929 în comuna Seletin, atunci județul Rădăuți.
In 1935 am început școala Gheorghe Tofan (unde am învățat pentru prima oară limba română (lingua franca in Bucovina, până la decretele antisemite din 1938, era un dialect German local, cu multe amestecuri idiș, ucrainene și române).
Am urmat liceul Mihai Eminescu in 1939/40. După ce în 1940 Bucovina de Nord (în urma tratatului Hitler-Stalin) a fost cedată Uniunii Sovietice, am intrat în scoala medie No 5, cu limba de predare idiș. De menționat ca exista o alegere intre scoli cu predare în tusa, ucraineana, si moldoveana (româna cu litere chirilice).
In iunie 1942, când Bucovina a fost ocupată de trupe germane si române, au inceput persecuțiile evreilor: Templul Israelit, o clădire monumentală din secolul 19, a fost ars, cam 500 de evrei proeminenți, intre care si Rabinul Mark, au fost împuscați. Am fost forțați sa purtăm stele galbene, batuți pe stradă de jandarmi sau huligani antisemiți.

În octombrie, toți evreii au fost forțați să se mute în “ghetto” un cartier foarte restrâns. Mama mea a fost bătută de față cu mine de un jandarm antonescian. Au început deportări în Transnistria. Cam 20000 de evrei au rămas în oraș, datorită intervenției primarului, Traian Popovici, printre care și familia mea, tatăl meu fiind psihiatru, și necesar să îngrijească pacienții mentali evrei, care au fost scoși din spitalul de nebuni orășenesc.

Nu intru în “detalii” despre viața intre octombrie 1940 si iunie 1942, când pacienții psihiatrici evrei au fost deportați in lagărul Cariera de Piatră pe Bug.

Cu o săptămâna mai târziu, familia noastră a fost deportată în acelasi lagăr. Nu am putere să descriu cât de urât s-a purtat cu noi comandantul lagărului, Lt. Vasilescu si Enăchiță, cum au fost omorăți peste noapte pacienții psihiatrici,
cum am fost predați la Organisation Todt si SS cam 1500 dintre noi, luați peste Bug, pentru constucții germane, si omorâți de germani. Nici epidemiile de tifos, lipsa de alimente, etc, nu trebuie să le descriu – vezi Cartea Neagră si alte documente.

Am supraviețuit datorită corupției Maiorului Iacobescu, care a fost mituit ca sa fim plasați la o fermă unde tatăl meu a fost necesar ca medic. Si chiar după ce Antonescu, în martie 1944, când Armata Roșie se apropia de Transnistria, a dat ordin ca evreii sa fie repatriați în Bucovina, Iacobescu a cerut 90000 lei ca să ne lase să ne întoarcem la Cernăuți.

După ce am absolvit liceul, ni s-a permis să plecăm în România, unde am studiat la Politehnică si am devenit Asistent si apoi lector la Facultatea de Fizică-Matematică la Universitatea Parhon. Dar antisemitismul s-a trezit din nou în România sub Gheorghiu-Dej, și mi-am dat seama ca fiind evreu nu am nici o șansă sa avansez la Universitate. Și fiindcă Gheorghiu-Dej era gata să ma vândă pentru $ 3000, am reușit să emigrez și m-am stabilit în SUA în 1962, unde am devenit Profesor la mai multe Universități. Din 1966 până in prezent sunt Profesor de Fizică și Matematică al Universitatii din California, Irvine, unde la fel ca toate minoritățile, trăim o viață fără antisemitism și discriminare.

Meinhard E MAYER
Research Professor Emeritus
University of California, Irvine
Preluare dupa acum.tv

Amintiri cutremurătoare din lagărele morţii
Noi amănunte despre ororile de ne­în­chipuit din lagărele naziste relatate de un supravieţuitor. Cu ani în urmă, prof. univ. dr Ioan Gottlieb ne-a înfă­ţişat pe scurt cumplitele sale amintiri, cum a supravieţuit miraculos lagă­relor naziste Auschwitz, Mauthausen şi Melk.Ca o spovedanie, fragmentul care lipseşte din istoria evreului Ioan Gottlieb este un moment tragic din iunie 1945. Tatăl său, alături de care s-a aflat în trei lagăre, n-a mai rezistat fizic şi, mai ales, psihic.
După tentative ne­reuşite de sinucidere, i-a cerut fiului său cureaua de la pantaloni pentru a-şi pune capăt zilelor. „Mi-am scos cureaua şi i-am dat-o." Tatăl său a luat-o şi a reuşit să se omoare. „Acest moment mă urmă­reşte de atunci... Nici azi nu ştiu cât am fost de vinovat", mărturiseşte Gottlieb. De aici a ţinut profesorul să pornească din nou pe firul aminti­rilor cutremurătoare: „Pu­tea să nu primească de la mine acea curea, dar tot găsea ceva, pentru că el era hotărât să se sinucidă. Nu era la prima încercare, prima a fost în ghe­toul de la Baia Mare, când pun­gu­ţele cu praf, otravă, s-au ume­zit şi nu au avut efect. A doua oară l-am oprit eu. Dacă trupele aliate se miş­cau un pic mai repede ar fi supravieţuit... Era un evreu veteran decorat cu Crucea de Fier şi tocmai el trebuia să îndure ace­le chinuri, de aceea nu a mai rezis­tat."

O teamă nemărturisită l-a făcut pe Ioan Gottlieb să tacă timp de ju­mă­tate de secol. Unul dintre motivele pentru care s-a abţinut să povestească tot prin ce a trecut este şi acela că „ni­­meni nu credea cele relatate, nici eu nu am putut descrie exact, căci orice naraţiune este departe de cele trăite", mărturiseşte Gottlieb. Pe când avea 11 ani, trupele maghiare au ocupat Baia Mare. Regimul de teroare a început, însă el s-a intensificat o dată cu intrarea în micul orăşel a trupelor germane şi înfiinţarea primului ghe­tou pentru evrei. „Cel în care am ajuns eu şi familia era situat la margi­nea oraşului. Aici am suferit prima oa­ră în condiţii subumane, dar greul abia începea. Tatăl meu, bine informat, ne-a spus că vom fi transportaţi de aici în lagăre de concentrare." Ne­vrând să suporte torturile care îi aş­teptau, câţiva dintre ei au hotărât să se sinucidă. Au luat morfină, însă el şi Ioan Gottlieb au supravieţuit în mod miraculos, în timp ce mama vi­tregă a murit.

La Baia Mare au fost urcaţi în va­goane pentru vite şi au călătorit cir­ca trei zile. Au primit mâncare şi hra­nă cât să supravieţuiască, iar nevoile şi le făceau într-o găleată din vagon, care emana o duhoare de nedescris. Într-o noapte, pe la ora 2:00, au ajuns la Auschwitz. Au fost aranjaţi pe două rânduri, bărbaţi şi femei. Tatăl său l-a îndemnat să spună că are 18 ani şi că doreşte să muncească. A fost un sfat util, pentru că adolescenţii fără putere de lucru luau calea crematoriului. Bunicii săi au avut acelaşi drum: atunci a fost ultima oară când i-a văzut. A observat la capătul rândului de bărbaţi un ofiţer german despre care a aflat ulterior că era doctorul Mengele. Ajuns în faţa sa, a primit în­trebările la care se aştepta şi a răs­puns aşa cum îl instruise tatăl. Aşa că a fost dirijat împreună cu părintele său în coloana celor buni pentru mun­că.

„Mengele era cel care tria, era un bărbat bine, simpatic, femeile îl adorau, zâmbea şi spunea dacă mergi la stânga sau la dreapta. Pe mine m-a întrebat câţi ani am şi dacă vreau să muncesc. Şi am spus că am 18, deşi abia trecusem de 15. După aceea am aflat că am luat drumul vieţii." Împreună cu grupul de bărbaţi selectaţi a mers pe sub vestita poartă pe care scria : „Arbeit macht frei" („Munca eliberează"). Gottlieb îşi aminteşte că atunci când a coborât din tren a văzut şi două turnuri cu fum despre care a aflat apoi că erau de la crematoriu.

Ajunşi într-o sală, au fost dezbrăcaţi, tunşi peste tot, cu excepţia unei dungi late pe creştet, apoi au primit haine cu dungi, o bas­că, papuci din pânză: „N-aveam cum să ne luptăm cu mâna goală faţă de ăia cu arme în mână. Am văzut două furnale din care ieşeau flăcări... Am citit Arbeit macht frei... eram sigur că va fi mai greu decât în ghetoul de la Baia Mare, dar nu ştiam cât de greu. Problema care se punea era cum o scăldăm. Dar am văzut, treptat-treptat, că era vorba de infern. Era un medic din Baia Mare care se prefăcea că are moralul ridicat, se ducea la toaletă şi spunea bancuri ca să-i încurajeze pe ceilalţi. Când s-a prăbuşit, s-a prăbuşit de tot. Şi-a pierdut spe­ranţa şi a cedat după o uzură în timp".

După o săptămână au fost puşi iar în tren şi a ajuns la Mauthausen. Acolo a primit un triunghi roşu, cum aveau toţi evreii consideraţi deţinuţi politici, şi numărul 72762. „La Mauthau­sen, crematoriul nu mai funcţiona. La procesul de la Nürnberg, unde s-au dat nişte imagini originale, au arătat o movilă serioasă de cadavre, dar nu era o singură movilă, ci mai multe. Eu am văzut aşa ceva. Nu se poate descrie în cuvinte."

După o perioadă, el şi tatăl său au ajuns în lagărul de la Melk. Acesta era o închisoare mult mai mică decât Auschwitzul, avea 10.000 de deţinuţi, spre deosebire de 150.000, câţi erau în temutul lagăr de exterminare. Aici, cei închişi lucrau la construirea unor subterane pe locul unde trebuia să funcţioneze o fabrică de avioane nemţeşti. La Melk, deţinuţii munceau în trei ture: „Lucram cu cio­can pneumatic (pichamăr) şi, imediat după ce începeam treaba, sim­ţeam că îmi crapă capul din cauza tre­pidaţiilor". Gottlieb a nimerit la Fritz Grun, un prizonier transformat în gardian, care, încă de la în­ce­put, şi-a arătat pornirile sale homosexuale cărora le-a căzut victimă.

Erau strigaţi doar după nu­mere, ca pe nişte animale. Nume nu mai aveau nici unul. Pe lângă munca istovitoare, erau torturaţi, fiind ţinuţi în picioare ore în şir la adunarea de apel. „Metoda de a ne ţine în picioare ore în şir fă­cea parte din planul lor de a ne distru­ge fizic. După ce munceam în fiecare zi opt ore, plus orele de transport la lo­cul de muncă şi înapoi, ne mai chi­nuiau doar ca să ne strige pe numere." La un moment dat, cineva a lipsit, şi pentru aceasta a fost bătut cu săl­băticie de Fritz. După ce l-a stâlcit cu lovituri în reprize, gardianul l-a bă­gat pe deţinut într-un butoi cu apă, deşi afară deja era rece. Pentru că a re­zistat, după alte bătăi sălbatice, de­ţinutul a fost spânzurat. Altă dată, doi ucraineni au fugit, dar au fost prinşi imediat şi au fost condamnaţi la moarte prin spânzurare, în pre­zen­ţa tuturor celorlalţi colegi de sufe­rinţă. Hrana în lagăr era foarte proastă, de multe ori trebuiau să o arunce, dar organismul său, fiind tâ­năr, a rezistat.

Fritz i-a povestit ce a făcut pe vremea când fusese deţinut-gardian la Mauthausen, cum trebuia să ducă oamenii la munci peste măsură de grele. Din 100 de deţinuţi trebuia să se întoarcă cu cel mult 15 şi, dacă nu reuşea să-i omoare prin istovire şi colaps fizic, atunci, Fritz, ca să îndeplinească ordinul, îi arunca de pe treptele carierei de piatră. Ioan Gottlieb a scăpat pentru că a reuşit, cu noroc, să se angajeze la infirmerie la Melk. Şi acolo a văzut lucruri înfiorătoare, oameni operaţi pe viu, cărora li se amputa piciorul cu o simplă lamă de ferăstrău.

Se murea pe capete în lagăr. Pe cei mai mulţi, degradarea fizică şi psihică îi ducea cu paşi grabnici către sfâr­şit. La eliberare, la 5 mai 1945, Ioan Gottlieb, care ajunsese înapoi la Mauthausen, a fost la un pas de a se prăpădi. A avut noroc de tratamentul primit de la americani. Pentru că sistemul digestiv o luase razna, nu mai putea mânca. Avea doar 37 de kilograme. Era ca un muribund. A pri­mit glucoză şi sânge prin transfuzie şi doar aşa a reuşit să se pună pe pi­cioare. După ce a scăpat din lagăr s-a întors în România.


Portret
Prof. univ. dr Ioan (Janos) Gottlieb s-a născut în 1929, la Baia Mare, din părinţi evrei proveniţi din Austro-Ungaria. A absolvit şcoala primară şi liceul în localitatea natală, acesta din urmă fiind însă în perioada cât a fost în lagăre. Între 1947 şi 1951 a fost student al Facultăţii de Matematică din cadrul Universităţii „Bolyai" din Cluj. În 1952 se stabileşte la Iaşi, unde obţine pe rând toate gradele didactice universitare. Este recunoscut drept cel care a întemeiat şcoala ieşeană modernă de fizică teoretică. A predat fizica şi matematica la Universitatea „Al.I. Cuza", de unde s-a pensionat. Este membru în numeroase foruri şi instituţii ştiinţifice internaţionale.
Are peste zece cărţi de specialitate publicate şi mai mult de 100 de lucrări şi articole apărute în prestigioase reviste străine şi româneşti.

Un evreu din Ardeal a relatat
http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=50390
Doctorul Alexandru Marton s-a nascut in 1927, la Toplita-Mures, a fost in lagarele mortii, mama sa a fost gazata la Auschwitz ( n.n. - ce ar spune cineva care nu vrea sa creada ca au existat camere de gazare, si nu de dezinfectie?), si-a pierdut tatal la Mauthausen, a fost eliberat de americani, in Austria. Revenit in Romania, absolva Medicina la Targu-Mures, iar in 1941 s-a stabilit in Israel, unde a fost medic primar ginecolog la spitalul Bikur Holim din Ierusalim. In 1998, a publicat, pe propriile speze, cartea de memorii SPERANTA (Ed.Minimum). Sa parcurgem, cu inima stransa (cei care stiu ce este compatimirea), acest zguduitor document. Pe poarta lagarului de la Mauthausen, candva o localitate de odihna pentru turisti, era o inscriptie cu litere gotice _ "Voi, ce intrati aici, lasati orice speranta", citat din Dante. Nazistii stiau sa preia din cultura pana si ceea ce Umanismul, Renasterea dadusera mai bun. Presiunea psihologica trebuia sa fie maxima. Primul glont era cel al injosirii, cruzimii. Relatarea incepe cu anul 1937, razboiul, Holocaustul pareau niste pericole prezumtive. Organizatiile WIZO, HASOMER HATAIR, BETAR functionau, copiii beneficiau de atentie, educatie. Scoala evreiasca era la Miercurea Ciuc. In primavara anului 1941, jandarmii unguri porecliti "Kakas tollas" (pana de cocos) au aparut, dupa raptul Transilvaniei de Nord, si au trecut la evacuarea evreilor la Cluj. Era prima etapa, inca nu se prevestea finalul acestor actiuni. Viata la Cluj a fost relativ linistita, desigur, fara facilitatile din locul natal. La inceputul anului 1944, trupele germane au ocupat orasul, iar in martie au fost evacuati evreii din zona garii. A existat sansa refugiului in Romania, pentru o suma consistenta, dar tatal, care, la fel ca majoritatea evreilor, nu banuia ce se petrece cu evreii in lagarele germane, a refuzat. In aprilie 1944, un conte austriac, locuitor in Ardeal, a povestit unui evreu, cu care era in relatii bune, tot adevarul despre Auschwitz, pentru ca avea o ruda in grad mare, in SS. Comunitatea din Secuieni, evreii de acolo nu l-au crezut. La 10 mai 1944, marea majoritate a evreilor din zona au fost trimisi la Oradea, iar de acolo la Auschwitz. Contele nu mintise. Deportarea a fost pregatita minutios. La inceput

s-au organizat ghetouri inconjurate cu sarma ghimpata, s-a format o politie interna, de evadare nici nu putea fi vorba. Promisiunea era _ "ve-ti merge intr-un lagar de munca, unde conditiile vor fi mult mai bune". Autoritatile fasciste maghiare invatasera bine lectia nazistilor. Din 24 mai 1944 a inceput transportul spre… neant, adica spre Auschwitz. Acela era lagarul promis. In 1944, traiau in Ungaria si in Ardealul de Nord 800.000 de evrei. Primele victime au fost cei trecuti de 60 de ani. In Budapesta, circa 15.000 de evrei bogati si-au cumparat libertatea si au ajuns in Elvetia. Reichul accepta bani pentru viata unui evreu, doctrina nu era atat de rigid respectata. Din partea evreilor, la toate transporturile spre Auschwitz, participa dr. Rezso Kasztner. Rolul sau nu-i poate aduce vreo lauda postuma, desi cineva trebuia sa trateze cu nemtii. Din ghetou spre Auschwitz, tot transportul era supravegheat de nazisti. Aceeasi propaganda _ "ve-ti fi ingrijiti, ve-ti munci pentru Reich". Negationistii de azi ar avea material de… documentare (falsa). Nu vom reda in continuare calvarul evreilor catre moarte. Este greu de citit pentru un om care nu a trecut prin asemenea infern, ca sa nu spunem despre cei care l-au trait.

BORIS MARIAN MEHR

Mărturia ultimului deportat homosexual
La 97 de ani, Rudolf Brazda este, probabil, ultimul supravieţuitor dintre "triunghiurile roz", cei care erau deportaţi de nazişti pentru că erau homosexuali. În volumul "Itinerariul unui triunghi roz", Brazda spune povestea celor 32 de luni petrecute în lagărul de concentrare de la Buchenwald.

Născut în 1913, în Germania, într-o familie de origine cehă, Rudolf îşi descoperă homosexualitatea încă din adolescenţă. În 1937, este condamnat la şase luni de închisoare "pentru comportament imoral între bărbaţi", înainte de a fi expulzat în Cehoslovacia, scrie Le Figaro, citat de Agerpres.
Acolo, după anexarea Regiunii Sudeţilor la Germania Nazistă, el este judecat din nou şi condamnat de această dată la 14 luni de închisoare. După executarea pedepsei, Brazda este internat în lagărul de concentrare de la Buchenwald, din centrul Germaniei. Obligat să poarte în permanenţă un triunghi roz, semnul folosit de nazişti pentru identificarea prizonierilor care au fost trimişi acolo pentru homosexualitate, el trăieşte un adevărat infern în acest lagăr.
Se estimează că un număr cuprins între 10.000 şi 15.000 de persoane
au fost deportate de nazişti pe motivul orientării sexuale.

"Naziştii considerau homosexualitatea drept o epidemie periculoasă pentru perpetuarea rasei", explică Jean-Luc Schwab, cel care a cules mărturisirile lui Rudolf Brazda pentru această carte. "Ceea ce este îngrozitor este faptul că exact acelaşi tip de argumentaţie este folosit şi în zilele noastre de unii homofobi", potrivit acestuia.
Timp de mai multe decenii, drama "triunghiurilor roz" a fost ascunsă. A început să fie evocată prin anii 1980 de piese de teatru, filme sau cărţi. Mărturia lui Pierre Seel (1923-2005), care a fost trimis în 1941 în "lagărul de reeducare" de la Schirmeck, din Alsacia, are rolul de a scoate din uitare acest dosar. Dar când în mai 2008, Germania inaugurează solemn un monument în memoria "triunghiurilor roz", la Berlin, organizatorii afirmă că nu mai există niciun supravieţuitor al acestei drame. Atunci, Brazda, care trăieşte în anonimat din 1945, ia decizia să iasă la vedere.
"Acum
sunt foarte bine şi nu îmi pasă de ce gândesc ceilalţi despre mine", afirmă Rudolf. De la moartea lui Edi, marea
sa iubire timp de peste 50 de ani, bătrânul trăieşte singur în casa lui de la periferia oraşului alsacian Mulhouse. "Această carte este pentru tinerele generaţii, ca să ştie ce am trăit noi", spune Brazda.

Evreul care s-a salvat prin rîs



EL PAIS (Spania) - Berlin - Edgar Hilsenrath aşteaptă aşezat pe o canapea dintr-o sală mică, în apartamentul său din cartierul rezidenţial Berlín-Friedenau. Deşi face eforturi să meargă, scriitorul de 83 de ani va prezenta în Spania, săptămîna care vine, traducerea romanului său, "Fuck America" (Errata Naturae). Lucrarea este istoria caustică a unui evreu supravieţuitor al crimelor naziste care emigrează în Statele Unite. Protagonistul, Jakob Bronsky, îi seamănă foarte mult: "În realitate, este povestea mea; am inclus ficţiunea pentru a o putea povesti, deoarece realitatea este prea plictisitoare şi incoerentă".

Ca multe alte persoane de vîrsta sa, Hilsenrath păstrează memoria exactă a faptelor trecute. La vîrsta de 6 ani, insultele primite la şcoala sa din Halle l-au făcut să devină conştient că este evreu. Tatăl său, "un comerciant din clasa de mijloc", l-a trimis în România înainte de exterminarea din 1938. În Sereth - unde aproape toţi erau evrei şi se vorbea germana - a trăit cei mai buni ani ai tinereţii sale. Însă ocupaţia germană şi regimul mareşalului Antonescu l-au trimis într-un ghetou. Astfel, supravieţuirea însăşi şi oroarea Holocaustului au fixat tema scrierii sale, înaintea împlinirii vîrstei de 18 ani./.../
S-a întors în Germania în urmă cu 35 de ani, "fără să fi uitat nimic" şi "încercînd să nu se gîndească la cei 6 milioane". Holocaustul este "un eveniment cheie" în viaţa şi în cărţile sale. În primul său roman, protagonistul este un paria din ghetoul de la Mogilev-Podolsk. "Eu nu am dus-o chiar atît de rău, aveam un permis care ne proteja de deportările în Est". În Ucraina ocupată, pe celălalt mal al rîului Bug, aştepta SS-ul, care îi asasina pe toţi evreii. Este ceva obişnuit printre supravieţuitori "un sentiment de vină neprecizat, pentru că unul a scăpat de acolo, iar atîţia alţii - nu". Celan, Levi şi Amery s-au sinucis. Hilsenrath rîde din nou: "Eu nu m-am sinucis, după cum este evident, din contră, mi-am dezvoltat simţul umorului".
JUAN GOMEZ

http://www.ziarultricolorul.ro/?cmd=displaystory&story_id=4143&format=html

Libe Havas-Burihovici a supravieţuit în cele mai dure lagăre din Transnistria...
“Nimeni nu şi-a plâns morţii. Fiecare îşi aştepta rândul”
Libe Havas-Burihovici a supravieţuit în cele mai dure lagăre din Transnistria, strângând pe drum notiţe zguduitoare despre damnare şi mântuire. La 88 de ani, Libe Havas-Burihovici a găsit câteva ore într-o după-amiază târzie de octombrie ca să se spovedească.

De obicei, asta fac supravieţuitorii. Apucă de un colţ memoriile-rană şi încearcă să explice. Istoria s-a răsucit ca un cuţit în destinul acestei femei.

Pe viu şi pe repede înainte, Libe a făcut cunoştinţă acum şase decenii cu potenţialul infinit al speciei de a urî. În vise îi mai apar încă şobolanii aceia mari, cât pisicile, muşcând din oamenii incapabili să se mai ridice, incapabili să mai strige. E o viziune romanţată, de fapt a fost mult mai rău. În Transnistria, la începutul anilor '40, gloanţele erau varianta aproape umană, la care călăii apelau în ultimă instanţă. Mizeria, păduchii, foametea îşi făceau, invariabil, treaba.

Cuvintele următoare sunt mici, aproape scrijelite: Libe Havas-Burihovici a supravieţuit printr-o minune şi a trăit cu un coşmar. Astăzi, e gata să-l developeze în camera obscură a unei Românii care refuză să creadă, oricâte mărturii i s-ar oferi....

„La un moment dat, au început să adune de pe stradă evreii. Populaţia românească a sprijinit acest proces, indicând cine e jidan. Strângeau bărbaţii, îi duceau în spatele gării din Galaţi şi îi mitraliau. Asta se întâmpla în vara lui 1940, după cedarea Basarabiei”. Solii teribili ai antisemitismului începeau să ridice zările civilizaţiei....

"Se neagă Holocaustul, se zice că 'jidanii au născocit'. "- interviu cu Șabs Roif, supraviețuitor al Holocaustului din Transnistria (III), de Petru CLEJ (Material propus pentru publicare la data de: 7-11-2009)

01-11-2009 , "Am fost în groapa cu morți timp de o noapte" - interviu cu Șabs Roif, supraviețuitor al Holocaustului din Transnistria (II) , Petru CLEJ

Șabs Roif, evreu în vârstă de 79 de ani, este astăzi președintele Asociației Supraviețuitărilor din Ghettouri și Lagăre de Concentrare din Republica Moldova.

El mi-a povestit în episodul trecut cum a început coșmarul evreilor basarabeni odată cu venirea armatelor română și germană în iunie 1941. Împreună cu familia sa a fost dus în lagărul de tranzit de la Mărculești, o etapă intermediară în drumul spre Transnistria, destinația aleasă de regimul Antonescu pentru evreii basarabeni.

Unde v-au dus de la Mărculești?

După două săptămâni am fost îndreptați spre Nistru, în județul Soroca, într-o pădure pe malul râului. Era o ploaie mocănească și acolo am fost în groapa cu morți timp de o noapte.

Cum s-a întâmplat?

Erau acolo niște gropi care fuseseră deja astupate până să venim noi, iar o a treia groapă nu era chiar plină. Eu aveam pe atunci 11 ani și alergam pe acolo cu alți copii, la vârsta aceea nu înțelegeam chiar tot ce se întâmplă. Ei căutau de acum oameni să umple groapa. I-au aliniat pe marginea gropii și au deschis focul. Am căzut cu toții în groapă, iar eu eram plin de sânge, dar nu era al meu, ci al unui bărbat cu care căzusem în groapă.

Erau jandarmi sau armată?

Nu mai știu precis, dar vorbeau în limba română. Țin minte că i se adresau ofițerului “Domnule locotenent”. Ulterior am citit că era vorba de Roșca și încă unul care au declarat că au împușcat 500 de evrei.

Cam câți oameni au fost împușcați atunci în groapă?

Între 500 și 700. Am mai văzut acolo o femeie gravidă care a fost pusă lângă un copac și i-au tras un glonte în pântece și pe urmă un glonte în cap. Asta am văzut cu ochii mei.

În afară de dumneavoastră a mai supraviețuit cineva acolo?

La început în coloană erau vreo 3000 de oameni. Era ordin să fie parcurși 30 de kilometri pe zi, până la Nistru. Și care nu mai puteau merge, erau împușcați și îngropați la marginea drumului. Mama mea a căzut jos în noroi, tata era mai încolo, și nu vroia să se ridice, “Duceți-vă băieți, sunteți tineri, eu oricum sunt bătrână”, ne spunea. Noi eram trei frați și cel mai mare era destul de voinic. În timpul ăsta a trecut o căruță, care ducea bagajele celor deportați. Noi am ridicat-o repede și am suit-o în căruță, i-am dat bani căruțașului. Așa am salvat-o pe mama și am putut să ne întoarcem acasă împreună.

Când v-am intervievat pentru emisiunea BBC mi-ați povestit un al treilea moment când ați scăpat de la moarte.

Da, episodul acesta a avut loc la Briceva. Jandarmii au executat mai mulți evrei în cimitir. Eu m-am ascuns în spatele unei cruci și cum eram mic, gloanțele nu m-au lovit. Nu–mi aduc aminte să mai fi supraviețuit altcineva în afară de mine.

Deci ați scăpat de la moarte de trei ori: o dată la Briceva, a doua oară la Văratec și a treia oară în pădurea de pe malul Nistrului. Cum a fost când ați ajuns în Transnistria?

Am ajuns în lagărul de la Obodovka. Era înconjurat lagărul cu sârmă ghimpată și avea posturi de observare. Era plin, erau între 3000 și 4000 de evrei. Plecați de la sfârșitul lui decembrie am ajuns aici pe la începutul lui decembrie 1941. Erau -35 de grade și ne-au pus într-un sarai de vite. Nu era nicio fereastră. Mulți au înghețat și au murit. Alții au murit de tifos exantematic. În încăperea unde stăteam a murit mama ei (n.r. a celei ce avea să devină soția sa, care era copil la vremea aceea), a înghețat un văr primar al ei, i-a căzut carnea de pe picioare și el a murit cântând.

Ce făceați în lagăr în fiecare zi?

Noi nu făceam nimic. Noaptea, cei bătrâni se mai duceau prin sat, că jandarmii se temeau de partizani și nu se mișcau din loc, și mai aduceau ceva de mâncare de la ucrainieni.

Dar din ce trăiați?

Nouă mâncare nu ne dădeau în lagăr. Ne duceau la lucru. Eu am lucrat timp de doi ani în sovhozul (fermă de stat) Dubina. Norocul nostru era că bărbații ucrainieni fuseseră luați în armata sovietică, iar alții erau partizani în pădure și rămăseseră doar femei și copii. România a păstrat kolhozurile și sovhozurile, pentru că erau mai ușor de administrat. Nu avea cine lucra. Eu de-acum aveam 12 ani și cu cei doi frați ai mei am lucrat acolo și așa făceam rost de mâncare. Așa mâncare nici câinele nu mănâncă, dar pe atunci noi mâncam. Ce ne-a mai salvat era faptul că femei ucrainience care lucrau aproape de noi aduceau mâncare și o ascundeau într-o pădure din apropiere și ne arătau să ne ducem acolo, că ele se temeau să ne dea mâncarea, pentru că acolo erau tot jandarmi.

Au mai fost execuții acolo?

Acolo nu, a fost omorât doar un băiat de seama mea. De ce, pentru că în timpul lucrului s-a dus în pădure și a rupt niște mere sălbatice. L-a văzut jandarmul, de fapt erau doi băieți, dar unul a scăpat viu. L-a bătut până ce l-a omorât iar noi l-am înmormântat acolo în pădure.

A fost deci singurul omorât de jandarmi în lagărul de la Obodovka?

Da. Era acolo în sovhozul Dubina un conducător civil trimis de români, țin mânte că avea o armă pe umăr și un pistol în toc de lemn. Era un om cumsecade, nu mai țin minte cum îl chema, dar era tânăr, avea vreo 30 – 35 de ani.

Dar jandarmii cum se purtau în general?

Acolo erau patru sau cinci jandarmi. Unul era tare rău, cel care l-a ucis în bătaie pe băiat, dar ceilalți îi spuneau “Oprește-te, oprește-te”. Nu știu cu îl chema, de fapt nici pe atunci nu știu cum îl chema, că jandarmii vorbeau numai între ei. În primăvară după ce mulți muriseră, ne-au mutat într-o casă, unde stăteam vreo 17 sau 18 într-o cameră.

Un evreu nascut in Romania si care a supravietuit Holocaustului
a murit intr-un incendiu la New York

http://www.hotnews.ro/stiri-diaspora-5382989-evreu-nascut-romania-care-supravietuit-holocaustului-murit-intr-incendiu-new-york.htm


Un evreu american originar din Romania,
care supravietuise Holocaustului, a murit intr-un incendiu la New York, potrivit
informatiilor furnizate de presa din metropola. David
Weiss avea 100 de ani si facea parte din comunitatea evreilor hasidici
satmari.

Weiss a murit la sfarsitul
saptamanii trecute, in urma unui incendiu produs in la locuinta sa din
Williamsburg, in Brooklyn.

Membrii congregatiei sale au afirmat ca Weiss
era un om extrem de religios, care mergea zilnic pentru a se ruga la sinagoga.
Acestia au declarat ca "e o tragedie ca un om care a supravietuit celor doua
razboaie mondiale si camerelor de gazare de la Auschwitz a fost ucis in
incendiul care a devastat mai multe apartamente si magazine".

Dupa o
ceremonie religioasa desfasurata in Brooklyn, corpul sau a fost trimis cu
avionul in Israel pentru a fi ingropat.

David Weiss s-a nascut in 1909 in
Negresti. El si-a pierdut sotia si trei copii in lagarul de concentrare de la
Auschwitz. Din cauza batailor repetate primite in timpul detentiei, Weiss isi
pierduse partial auzul. O ruda de-a sa a povestit ca Weiss insusi a fost trimis
la camera de gazare, insa soldatii care-l insoteau s-au razgandit in ultimul
moment si l-au crutat de la moarte, gandindu-se probabil ca il puteau folosi la
muncile din lagar.

Dupa razboi s-a mutat in Israel, unde a lucrat ca
sofer de camion, iar apoi a emigrat in America.

Talent timpuriu




Mizzi Locker, provenind dintr-o familie de evrei bucovineni, Iankel Schachter şi Hencze Henie Gartner, se naşte în Rădăuţi la 14 ianuarie 1917, ea fiind al zecelea şi ultimul copil la părinţi, şi, singura fată. Nu a avut norocul să-şi cunoască tatăl, acesta murise chiar în anul când Mizzi se născuse. Familia se mută la Storojineţ, locul unde Mizzi îşi petrece copilăria şi anii de şcoală.
Înclinaţii pentru muzică a avut din copilărie, însă, talentul i l-a descoperit printr-o întâmplare, cantorul Sinagogii din Storojineţ, pe nume Lerner. Patru fraţi ai lui Mizzi cântau în corul sinagogii, iar cantorul făcea periodic repetiţii cu aceştia în casa lor. Cântau atât de frumos, încât se opreau în loc trecătorii de pe stradă şi ascultau. Mizzi, ascultând din camera alăturată toate repetiţiile fraţilor, învăţase toate textele cântecelor şi cânta odată cu ei. Cantorul auzind-o, a chemat-o şi i-a verificat vocea, constatând că e foarte talentată, motiv pentru care i-a recomandat să urmeze studii de muzică.
Primele ore de pregătire le primeşte gratuit de la o profesoară de canto din Storojineţ, având în vedere că familia era săracă. Între timp, fraţii mai mari lucrau cîte ceva pentru a susţine familia financiar. Astfel şi Mizzi a reuşit sa urmeze câteva cursuri de canto în Cernăuţi, cu profesoara Althaim Feler.
La adolescenţă, Mizzi se împrieteneşte cu Bernhard Locker, care-i devine soţ mai târziu. Acesta era dintr-o familie înstărită şi, din dragoste pentru Mizzi, o susţine în cariera muzicală, cumpărându-i şi un pian. Primele succese le-a avut pe scenele locale şi la Radio Cernăuţi. La 21 noiembrie 1937 Mizzi se căsătoreşte cu Bernhard Locker.



Al doilea război mondial



Fericirea nu a durat prea mult timp deoarece a izbucnit al doilea război mondial, şi, în urma încheierii Pactului Ribbentrop - Molotov, sovieticii le-au cofiscat casa cât şi celelalte bunuri materiale. Familia s-a refugiat la Cernăuţi. A urmat ghetoul. În noaptea de 14 iunie 1942 au fost deportaţi dincolo de Transnistria, în Transbug, în lagărul german al morţii, unde, din lotul de 745 de persoane, au supravieţuit doar 13 oameni, cei care au avut curajul să evadeze. Primii care au evadat, au fost soţii Mizzi şi Bernhard Locker. Ceilalţi au fost omorâţi pentru "vina" de a fi evrei.



După război



După război au ajuns la Cernăuţi. Aici, Mizzi Locker şi-a reluat cariera muzicală, cântând la diverse concerte şi la Radio Cernăuţi. În anul 1945 se refugiază cu familia la Bucureşti. Aici studiază canto, absolvind Conservatorul de Muzică din Bucureşti. Devine solistă a Orchestrei simfonice şi în programele Radioului Bucureşti. A fost primită la Opera de stat pentru rolul Suzanei din Nunta lui Figaro, de Mozart. Între timp, însă, a primit aprobarea pentru a emigra în Israel.



Israel



Aici, la Opera israeliană, a cântat în rolul Michaelei din Carmen. Apariţia ei a stârnit atenţia tuturor, astfel că i s-a dat frumosul rol al Margaretei din Faust. În scurt timp, ea a reuşit să devină favorita publicului. Apariţiile sale la Radio Kol Israel, acompaniată de pian sau de orchestră în programe bogate şi variate, s-au bucurat de ecouri excepţionale. Posesoare a unui frumos sopran liric, o voce versată pe toate registrele, Mizzi Locker se distinge prin muzicalitate şi caracterul său artistic. Ea stăpâneşte un repertoriu bogat, interpretând arii serioase din operă dar şi arii strălucite de operete, alături de cântece populare în limbile din toate colţurile lumii. A cântat şi în duet, uneori cu Lica Sade, iar alteori cu Celina Alfandary.
În stagiunea 1954 - 1955, sub organizarea Societăţii Dante Alighieri - Tel Aviv, în concert de muzică vocală a cântat Mozart, "Cosi fan tutte", împreună cu Celina Alfandary. Deseori a făcut parte din concertele date de Collegium Musicum din Tel Aviv, sub conducerea dirijorului Eytan Lustig, precum şi la serile de cameră din Ierusalim. A stăpânit stilul muzicii de cameră, dar mai mult ca orice, a reuşit să cucerească publicul prin vocea sa expresivă şi emoţională. A susţinut multe concerte în Israel, ca soprană.



Profesoară de canto



În perioada anilor 1961 - 1976, Mizzi Locker a funcţionat şi ca profesoară de canto în cadrul Conservatorului Israelian de Muzică. După moartea soţului ei, în anul 1971, n-a mai avut puterea sufletească să mai cânte pe scenă. A continuat să dea lecţii de canto în particular, pregătind zeci şi zeci de elevi, care acum, cântă pe marile scene ale lumii. Unul dintre ei este marele tenor Gabi Sade.
În prezent, Mizzi Locker îşi trăieşte viaţa de pensionară cu amintiri frumoase din trecut, mergând din când în când la vreun concert în Tel Aviv. Citeşte diferite publicaţii în limbile ebraică, română, germană, engleză sau franceză. Uneori, când are ocazia, îi place să converseze în limba idiş. E tristă că n-a avut parte de ceea ce-i place cel mai mult, de copii. Locuieşte în oraşul Ramat Gan (Israel), în compania unei asistentente din România.

http://animanews.com/index.php?option=com_content&view=article&id=3952:-lucreia-berzintu-mizzi-locker-supravieuitoare-a-lagrului-morii-de-la-mihailovka-&catid=30:inf&Itemid=94

”18 august 1942



În zorii zilei, ghetoul instalat la marginea localităţii Ladâjin, pe malul vestic al Bugului, a fost încercuit de o formaţiune de SS şi jandarmi români.
Câţiva dintre noi dormeam încă, înghesuiţi într-un garaj părăsit, fără uşi. Cu o seară înainte, Anişoara şi cu mine am căpătat nişte fân şi ne odihneam pentru prima dată după data de 7 iunie (Notă: în ziua de 7 iunie 1942, autorul, împreună cu soţia, au fost ridicaţi din locuinţa lor din Cernăuţi şi deportaţi laolaltă cu un lot de peste 1800 de evrei bucovineni dincolo de Transnistria, în Transbug) într-un aşternut moale. Deodată am auzit o voce străină strigând:
- Afară cu voi!
Ridic privirile şi zăresc un neamţ burtos, mic de statură, care manevrează ameninţător o nuia şi răcneşte:
- Afară cu voi şi cu boarfele voastre!
Apariţia lui neaşteptată ne-a făcut să sărim în picioare şi să părăsim în mare grabă garajul, târând după noi boccelele.
- Afară, oamenii înspăimântaţi alergau fără rost de colo până colo. Sosirea câtorva camioane mări zăpăceala.
Grupuri de câte cincizeci, chiar şaizeci de oameni fură încărcate în camioane pe care scria cu cretă: O. T.
O femeie ameţită de evenimente, se aplecă să adune cartofii care, în îvălmăşeală, se risipiseră pe jos. Fu împiedicată de un ofiţer de la SS să-i ridice.
- Nu te osteni, îi spuse el, ai să capeţi acolo destulă mâncare ca să crăpi!
Camioanele ne-au dus până la malul Bugului. Acolo ne-am dat jos. Soldaţi români şi germani ne-au cercetat bagajele, confiscând bani, obiecte de valoare şi documente.
Înainte de a trece râul, un ofiţer român de la grăniceri ne-a prevenit că, în cazul când cineva ar încerca să se întoarcă, va fi împuşcat pe loc.
Ne-au urcat pe un bac…
Timp de mai bine de o oră, bacul a circulat încolo şi încoace, vărsând această masă de mizerie umană pe malul de dincolo de Bug. Erau reprezentate toate vârstele, de la şase luni până la nouăzeci şi unu de ani. Un amestec de cele mai diverse înfăţişări: unii cu aspect fizic desăvârşit, alţii slăbănogi, cocoşaţi, piperniciţi, un orb, tineri şi tinere în floarea vârstei, bătrâni, copii, sugaci. Muncitori pentru Organizaţia Todt.
Am fost iar încărcaţi în camioane.
Înainte de a le pune în mişcare, nemţii de la Wehrmacht şi cei de la Organizaţia Todt cerură fiecăruia banii pe care eventual i-am fi ascuns, căci acolo unde mergem nu avem nevoie de bani.
Am trecut prin sate ai căror locuitori ne priveau pe furiş de după ferestre…
În oraşul Gaisin, ne-am oprit în faţa unei cazărmi. Câţiva soldaţi lituanieni stăteau afară şi se uitau la noi. Schimbară câteva cuvinte în lituaniană cu santinelele noastre. Părăsind oraşul, am văzut tăbliţe care indicau drumul spre Teplik şi Uman.
Am ajuns pe o şosea mărginită de ambele părţi de o pădure. Prizonieri sovietici lucrau la repararea şoselei. În cele din urmă, trei camioane din convoiul nostru s-au oprit în faţa unor grajduri de la marginea satului Mihailovka.
O santinelă civilă stătea în faţa gardului de sârmă ghimpată.
Am intrat câte unul pe poartă, pentru a fi număraţi. Șocul produs de succesiunea evenimentelor a fost atât de tare, încât nu prea ne-am dat seama de cele ce se petreceau cu noi. Intram, în neştire ca oile…
Un plutonier german de la poliţia Reichului ne-a ţinut o scurtă cuvântare:
- Este interzis de a vorbi cu trecători; de a face comerţ cu ei. Cine va contraveni va fi împuşcat. Cei care vor încerca să evadeze vor fi împuşcaţi sau spânzuraţi.
Ne arată spânzurătoarea de deasupra gardului, pe care, zicea el, fusese spânzurat în ajun un evreu ucrainean fugar.
- Nu se face nici o deosebire în ce priveşte gradul de cultură. Toţi vor munci. Evreul este evreu! Aţi înţeles?
Ne întoarse spatele şi părăsi ţarcul.
După plecarea sa, Anişoara îmi atrase atenţia asupra câtorva capete care se iviseră la ferestruicile grajdului. În acel moment o santinelă deschise poarta către grajd. O privelişte sinistră: în prag apărură umbre de fiinţe omeneşti, îmbrăcate în zdrenţe. Camarazii noştri.
Am aflat că erau evrei ucraineni din Teplik şi Uman, aduşi în acest lagăr cam în luna mai, ca să muncească la cariera de piatră, pentru societatea Dohrmann (Una din firmele germane care au luat în antrepriză construirea şoselei de legătură – Durcgangstrasse IV – DG IV, directă dintre Guvernământul General şi Ucraina de sud. Urma să devină şoseaua cea mai importantă pentru frontul de sud – est).
Unii dintre ei, cei cu care stăturăm de vorbă, fiind bolnavi, fuseseră lăsaţi în lagăr, alţii erau folosiţi ca meseriaşi, sau la bucătărie. Meseriaşii lucrau pentru nemţi, în sat. Bucătăreasa sta în faţa unui cazan cu aburi, în care fierbea mazăre.
Am fost sfătuiţi să nu ne declarăm exact vârsta, când vom fi întrebaţi. Cei sub paisprezece ani şi cei peste patruzeci şi cinci sunt trecuţi pe o listă specială, laolaltă cu imprudenţii care declară că sunt bolnavi. Plutonierul Arthur Kiesel, un berlinez, cel care ne-a ţinut cuvântarea la sosirea noastră, este comandantul lagărului. Adjuncţii lui sunt SS Unterscharfuhrer Walter Mintel şi Zelinskas, un subofiţer lituanian.
Hrană? O dată pe zi, adică la întoarcerea de la cariera de piatră, o fiertură nesărată de mazăre, amestecată cu mei muced, iar la opt sau chiar nouă zile, trei sferturi de pâine de persoană. Bineînţeles, cine are ceva de vândut sau schimbat – se uită semnificativ la grămezile de lucruri aduse de noi – poate căpăta cartofi sau ceapă, sau pâine, de la ţăranii în trecere pe aici. Interzis? Prostie! Nemţii şi lituanienii abia aşteaptă să fie mituiţi.
Am văzut o femeie tânără, cu un prunc în braţe, născut în grajd cu două săptămâni în urmă.
- Într-o zi, spuse ea, privind cu tristeţe pruncul, nemţii mi-l vor lua.
… Un nor de praf se apropie, în timp ce un zgomot din ce în ce mai mare ne loveşte auzul.
Convoiul.
Bărbaţi şi femei, în grupuri separate, escortate de santinele, s-au oprit în faţa gardului. Erau poate trei sute de oameni. După ce un subofiţer, ieşind din corpul de gardă, dinafara ţarcului, făcu numărătoarea, poarta fu deschisă.
Urmă o învălmăşeală nebună: bărbaţi, femei, tineri se îmbulzeau, vociferând, înghiontându-se, înjurând. Am putut să-i observăm cum se orânduiau în faţa ferestrei de la bucătărie. Chipuri supte, zdrenţe omeneşti, îşi luau supa cu lăcomie. Unii dintre ei stăteau deoparte şi-i urmăreau cu priviri pline de invidie pe cei care izbutiseră să-şi capete fiertura şi acuma o sorbeau. Trebuiau să aştepte eliberarea străchinilor de pământ.
M-am uitat la Anişoara. Va fi şi viaţa noastră la fel?
M-am cutremurat…
Se înnoptează.
Nefiind loc şi pentru noi în interiorul grajdului, am petrecut cu toţii noaptea sub cerul liber.
……………………………………………………………


26 mai 1943



… Pe când intram în lagăr, am fost întâmpinaţi cu lovituri de către santinelele postate la poartă. Un lucru neobişnuit până acum.
Furăm număraţi.
Eu rămăsesem în curte, când deodată Anişoara ieşi într-un suflet din clădire. Cu ochii înlăcrimaţi îmi spuse că totul era pierdut! Pepi, Bernhard şi Mizzi Locker au fugit în cursul dimineţii.
Știam ce înseamnă aceasta – totuşi am încercat s-o liniştesc…”



Din Introducere a cărţii ”Groapa este în livada de vişini”, citez:



”… Agitaţia şi starea de fierbere din mai 1943, după fuga a opt persoane din lagăr, scăzu repede şi făcu loc letargiei obişnuite. Bătrânii făceau rugăciuni pentru reuşita fugarilor. Atâta tot. Nimeni nu se mai gândea la fugă.
În seara de 15 iulie 1943 Anişoara, soţia mea, şi cu mine am riscat şi am fugit din clădirea societăţii Dohrmann din Gaisin. În noaptea de 18 spre 19 iulie am trecut Bugul, îndreptându-ne spre Ghettoul din Berşad.
Cinci luni mai târziu, între 10 şi 18 Decembrie 1943, toate lagărele de dincolo au fost dizolvate, prin exterminarea generală a oamenilor.
Gropile n-au nici un semn, nici un monument.
Gropi comune într-o livadă, într-un şanţ, în faţa unui grajd, în spatele unui grajd, într-o porumbişte, lângă o fântână. Peste tot…!”



22 octombrie 1944



”… Țăranii povestesc că execuţia a durat timp de şase ore, începând de la cinci dimineaţa.
Groapa este în livada de vişini.”



Notă: Oamenii din lagărul de la Mihailovka, între timp (după fugari), au fost transferaţi în lagărul de la Tarasivka, unde au fost executaţi în ziua de 10 decembrie 1943.

(Fragment din cartea – jurnal ”Groapa este în livada de vişini” scrisă de pictorul Arnold Dagani, Editura SOCEC & Co., S. A. R., Bucureşti, p.15 – 19. Titlul originalului în engleză: ”LET ME LIVE”. 56 originale după aquarele şi desene se află la Londra. Copyright, 1947, by Arnold Dagani & Adam Press, 28 Emperors Gate, London).