AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Rezumarea primului mesaj :

POPOR ALES CONVORBIREA LUI TEVIE  LÃPTARUL CU DUMNEZEU

           In viata asta, potrivitã
           Pentru borfasi, pentru haimani,
           Mi-ai dat o mânã de prieteni
           Si-o lume-ntreagã de dusmani !

           Poti sa fii hot, pungas, ministru,
           Te-njurã lumea sau te ceartã,
           Dar dacã esti cumva evreu,
           O viatã-ntreagã nu te iartã !

           Poti fi mai bun, mai învãtat
           Si mai cinstit, cã nu e greu,
           Dar porti teribilul pãcat
           Cã, pur si simplu, esti evreu….

           Sar imbecilii sã te rupã !
           Te-njurã ziarele ades !
           Te-ar sfâsia si când te pupã !
           De asta, Doamne, m-ai ales ?

           De mii de ani nu avem pace
           Ne mor copiii in rãzboi
           Si n-avem liniste de-o viatã !
           De asta ne-ai ales pe noi ?

           Am vrut si noi putin “shalom”
           Cuvânt rostit atât de des.
           Dar pacea noastrã cu vecinii
           N-ai avut timp s-o fi ales.
           De câte ori ai vrut, destinul            
           Ne-a jucat viata la noroc.
           Doamne, puteai s-alegi pe altii
           Si nu ne supãram deloc !

           Antisemitii se agitã,
           Urlã bezmetic orice vrei
           Se-ncarcã lumea de prostie
           Si se descarcã pe evrei.

           Avem atâtea premii NOBEL
           Si mari artisti sub steaua ta,
           Dar nimeni nu ridicã glasul
           Când ne injurã o haimana !

           Poate cã lumea joacã teatru,
           Privesc la cer si vãd noroi,
           Sunt generosi cu orisicine
           Si democrati! Dar nu cu noi…

           Când undeva le merge rãu,
           Când ageamiii fac luminã
           Si nu au bani si mor de foame,
           Numai evreii sunt de vinã.

           Când se mãnâncã între ei,
           Când se omoarã frati cu frati,
           Sãracii - ei n-au nici o vinã,
           Numai evreii-s vinovati !

           Suntem copiii tãi,o Doamne,
           În casa ta intrãm smeriti,
           Si atunci de ce ne lasi în lume
           Pe mâna unor trogloditi ?

           Dece-i înduri pe asasinii
           Cei fãrã lege, fãrã minte,
           Amarnic sã ne pângãreascã
           Pânã si sfintele morminte?

           Cu noi se rãfuiesc într-una
           Intelectuali si derbedei,
           Dar ce-au cu mortii nostri, Doamne?
           Ce vina au cã-s morti evrei?

           Tot ce se-ntâmplã-n lumea asta
           Catastrofal si ne-nteles
           E doar si doar din vina noastrã!
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           Ei pot sa facã tot ce vor!
           Sã poarte zvastici, cãsti sau fes!
           Noi n-avem nici-un drept pe lume?
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           Se uitã acru-n pasapoarte,
           La vãmi ne puricã ades.
           Noi doar suntem “afaceristii”!
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           De asta ne-ai adus pe lume?
           De asta ne-am crescut copii?
           Sã tremurãm pentru secunda
           Ce Tu ne-o dai pentru-a trãi?

           Tu ne-ai dat multe lacrimi, Doamne.
           Ne-ai dat nevoi si griji si stress.
           DAR TU  NE-AI  DAT  SI  ISRAELUL !
           SI PENTRU ACEASTÃ FERICIRE
           TODÁ RABÁ CÃ NE-AI ALES !!!!

Mizzi Locker - supravieţuitoare a lagărului morţii de la Mihailovka



Numai un om bolnav psihic poate să nege existenţa Holocaustului. Înafară de milioane de documente doveditoare, există încă supravieţuitori care vorbesc, ale căror mărturii nu pot fi anihilate.

Doamna Mizzi Locker (muzician), originară din România, este supravieţuitoare a lagărului morţii de la Mihailovka, de dincolo de Transnistria, din Transbug (Ucraina). Am cunoscut-o în Israel şi mi-a mărturisit multe din tragediile de atunci, fără ca rana din suflet să se vindece… Este menţionată şi în cartea – jurnal, ”Groapa este în livada de vişini”, scrisă de pictorul Arnold Dagani, care, împreună cu soţia sa Anişoara, au fost deportaţi în acelaşi lagăr.
Este un privilegiu pentru mine, de a avea onoarea să cunosc îndeaproape un supravieţuitor al Holocaustului românesc, şi astfel, voi duce mai departe adevărul despre acele grozăvii.
Soţii Bernhard şi Mizzi Locker, împreună cu mulţi alţi evrei, au fost deportaţi din Cernăuţi în ziua de 14 iunie 1942. Deportări se făceau în zilele de 7, 14 şi 21 ale lunii. Ei au fost transportaţi cu trenul de animale până în localitatea Ladâjin, pe malul de vest al râului Bug, în ghetou. După circa o lună de zile, i-au trecut râul Bug cu bacul si apoi au fost transportaţi în camioane până în lagărul morţii de la Mihailovka, care era sub administraţie germană. Acolo au lucrat la construirea unei şosele şi la carieră de piatră. Bărbaţii scoteau piatra din carieră iar femeile trebuiau să încarce, fiecare, câte 21 de căruţe cu piatră pe zi.
Munceau ca nişte sclavi – zi lumină (ziua începea la ora 3,30 dimineaţa) şi primeau ca ”hrană” doar o supă de mazăre furajeră (mai mult apă decât supă) pe zi de persoană şi trei sferturi de pâine (din făină cu resturi de paie) la 8-9 zile de persoană. Între timp mama lui Bernhard Locker s-a îmbolnăvit în lagăr şi a murit în braţele lui Mizzi Locker.
La 26 mai 1943 soţii Mizzi şi Bernhard Locker evadează din lagărul de la Mihailovka, asumându-şi orice risc. După circa 4 kilometri de mers pe jos, au intrat în satul Rahniuka (Ucraina) unde o săteancă, pe nume Darka Taraniuk, le-au salvat viaţa, ascunzându-i în podul casei, acoperindu-i cu paie. Au stat acolo 11 zile, fără să iasă afară deloc. Darka Taraniuk era o femeie săracă, singură, cu doi copii, şi totuşi, din puţinul ei, le-a dus în pod câte ceva de mâncare pentru a supravieţui, îngrijindu-se şi de celelalte treburi ce ţin de necesităţi fiziologice.
După 11 zile, un partizan evreu, cu numele de Mişa, deghizat în ţăran ucrainean, se oferă să-i ajute (el se ocupa cu salvarea evreilor) şi le este călăuză până la intrarea în Transnistria. Au mers pe jos trei nopţi. Pe timp de zi stăteau ascunşi prin fel de fel de vegetaţii, ca să nu fie văzuţi de germanii care erau peste tot. Arătau jalnic! Aşa au ajuns până la Berşad, strecurându-se cu grijă în ghetou, ca să nu fie văzuţi de santinelă. Dacă i-ar fi descoperit că sunt fugari din lagăr, i-ar fi împuşcat, aşa cum se întâmplase cu alţi fugari din alt lagăr. În ghetoul de la Berşad au stat până la terminarea războiului, după care au plecat la Cernăuţi unde şi-au căutat rudele care mai existau acolo.
Citez dintr-un memoriu al lui Bernhard Locker, adresat către Ministerul Invaţamântului din Bucureşti pentru obţinerea Diplomei de licenţă în fizică-matematică:



”… am fost duşi de nemţi dincolo de Bug, în lagărul morţii Mihailovka unde mi-a murit mama şi a fost împuşcat fratele meu medic. În 26.V.1943 am fugit de la locul de muncă împreună cu nevasta mea… Din lagărul din Mihailovka unde am fost 745 de oameni, am scăpat numai 13, prin fugă. Restul au fost împuşcaţi, afară de puţine excepţii, care au avut norocul de a muri de diferite boli…
Aproape toţi profesorii mei se află astăzi la Bucureşti. Menţionez Richard Blum a fost şi el coleg cu mine…”

"Şase tineri evrei au fost îngropaţi de vii în faţa noastră"
Inteviu realizat de Petru CLEJ cu ŞABS ROIF, supravieţuitor al Holocaustului din Transnistria


Până acum câteva zile, un negaţionist pe faţă al Holocaustului, Ion Coja, vroia să-şi depună candidatura la preşedinţia României. Au trecut aproape cinci ani de la publicarea Raportului Comisiei Wiesel, care atribuia responsabilitatea uciderii a peste un sfert de milion de evrei regimului lui Ion Antonescu între 1940 şi 1944. Negarea Holocaustului e incriminată şi cu toate acestea, negarea Holocaustului se întâlneşte destul de frecvent, mai ales pe internet.
Am stat de vorbă la Chişinău cu un supravieţuitor, Şabs Roif, preşedintele Asociaţiei Supravieţuitărilor din Ghettouri şi Lagăre de Concentrare din Republica Moldova. Azi în vârstă de 79 de ani, el avea 11 ani când armata română a intrat în Basarabia şi când a urmat calvarul evreilor de acolo.

Petru Clej (P.C.): Ce simţiţi când auziţi oameni negând Holocaustul?

Şabs Roif (Ş.R.): Sigur că nu ne simţim bine când auzim negarea celor ce s-au întâmplat acum aproape 70 de ani. Aici în Republica Moldova negaţioniştii nu sunt în număr prea mare. Profesorul de istorie Anatol Petrencu de la Universitatea de Stat din Chişinău neagă şi uneori recunoaşte un număr foarte mic de victime ale Holocaustului.
P. C.: De ce credeţi că neagă aceşti oameni Holocaustul, deşi au apărut atâtea documente care îl probează?
Ş. R.: Domnul Petrencu care se ocupă cu negarea la noi l-a invitat pe domnul Ion Coja de la Bucureşti. Am avut o întâlnire cu domnul Coja, am apărut într-un ziar la Chişinău, unde o pagina era a mea şi o pagină era a lui. Am fost împreună la o conferinţă, unde el mă întreabă: “Unde sunt cadavrele?” Şi eu îi răspund: “Domnule Coja, după atâţia ani, cadavrele nu mai stau la suprafaţă. Dacă dumneavoastră vă cumpăraţi un hârleţ şi săpaţi aici la noi în Basarabia, veţi văsi cadavre unde vreţi.”


P. C.: Haideţi să revenim la vara lui 1941, după intrarea armatei române în Basarabia, unde vă aflaţi în acel moment?

Ş. R.: Noi locuiam pe malul Prutului, în satul Duruitoarea Veche. Armata română n-a trecut imediat Prutul, trăgeau cu tunurile, cădeau ghiulele şi noi nu ştiam care e situaţia, radio n-aveam, ziare nu erau. Ne-am refugiat mai departe de graniţă, în satul Briceva, unde locuiau mulţi evrei, iar noi aveam acolo nişte cunoştinţe, unde ne-am oprit seara. Atunci am auzit împuşcături. Ni s-a spus că a început împuşcarea evreilor din sat, unde locuiau vreo 3000 de evrei.
Sătenii ne-au jefuit, ne-au luat căruţa şi atunci noi am pornit pe jos, dar mergeam doar noaptea, deoarece ne temeam de întâlniri neprielnice pentru noi. Am ajuns la satul Văratec, la circa 3 km de satul nostru, era dimineaţă şi speram să ajungem acasă când am fost prinşi de jandarmi. Eram 26 de persoane, inclusiv copii, şi ne-au închis într-un sarai (staul – n.r.) de vite. Atunci am auzit pe şeful de post, prin crăpăturile uşii saraiului spunând: “Luaţi masa mai repede şi duceţi-i acolo în râpa din Văratec unde îi împuşcaţi de toţi evreii.”
Dar Dumnezeu probabil a privit de sus şi preotul de la biserica din Văratec, care nu fusese în sat când au fost împuşcaţi evreii, părintele Gheorghe Benea, care se reîntorsese în sat, a aflat de intenţia şefului de post. El a venit cu soţia lui, Liuba – ea s-a prăpădit anul trecut, dar el a murit mai de mult, iar noi după război am avut grijă de el şi l-am apărat de persecuţiile sovietice.

P.C.: Cum v-a apărat părintele Benea?

Ş.R.: Părintele a venit la postul de jandarmi, iar noi am văzut prin crăpături, era îmbrăcat în veştminte de preot şi l-am auzit certându-se cu şeful postului de jandarmi. Asta a durat foarte mult, vreo două-trei ore, îmi aduc aminte precis. Am văzut la un moment dat cum vine părintele împreună cu Liuba spre uşa noastră şi dezleagă sârma cu care era legată. Nici noi nu-l ştiam pe el şi nici el nu ştia pe noi. “Oameni buni, ieşiţi, sunteţi liberi.” ne-a spus, iar preoteasa Liuba a prins doi oameni pe uliţă şi le-a cerut nişte colaci pentru noi, că eram flămânzi.

P.C.: Ştiu că pentru acest gest, Memorialul Holocaustului Yad Vashem de la Ierusalim i-a decernat post-mortem părintelui Benea titlul “Drept între Popoare”.

Ş.R.: Da, eu am scris despre asta la Yad Vashem la Ierusalim şi a durat foarte mult, deoarece nu găseam dintre cei salvaţi, că mulţi muriseră în deportare în Transnistria. Am mai scris încă o scrisoare, în care spuneam: eu am fost în lagăr, soţia mea a fost în lagăr, eu cred că este de ajuns să fim crezuţi. Până la urmă au acceptat, dar el murise, iar pe Liuba am căutat-o mult timp, pentru că se mutase la Bălţi.

P.C.: Ce-aţi făcut după ce v-a eliberat părintele Benea?

Ş.R.: Ne-am întors în satul nostru. Când eram pe drum, părintele şi Liuba stăteau la marginea satului şi ne vegheau în timp ce eram pe drum. “Ne-am temut să nu vină jandarmii după voi,” ne-a spus părintele după război. L-am găsit pe şeful postului de jandarmi, care fusese acolo până la venirea ruşilor în 1940, domnul Ciutacu. L-am căutat şi în România, şi pe copiii lui, dar n-am dat de nimeni. Domnul Ciutacu era la noi acasă, ne-a primit bine şi ne-a zis: “Să n-aveţi frică, nici un evreu nu va fi maltratat” şi aşa a fost. El ne-a adunat pe toţi la o altă casă, tot mare, în caz că venea armata ca să ne nimicească. A pus şi un jandarm să vegheze să nu ni se întâmple ceva. Dar după aceasta a primit ordin şi n-a putut să nu-l execute, că şi aşa făcuse destule care nu erau conforme cu linia regimului Antonescu, şi am fost trimişi la Râşcani, la casa unui mare boier,. Acolo a fost înfiinţat un lagăr provizoriu.

P.C.: Când se petreceau astea?

Ş.R.: Asta se petrecea la sfârşitul lui iunie, începutul lui iulie 1941. Închipuiţi-vă că şeful postului de jandarmi, domnul Ciutacu, venea cu căruţa la noi în fiecare duminică, ne aducea de mâncare şi când a văzut că oamenii de acolo – peste 3000 erau în lagăr – beau apă din iaz, ne aducea canistre cu apă de la Duruitoarea Veche.

P.C.: Cât aţi stat în lagăr la Râşcani?

Ş.R.: Am stat acolo vreo trei luni, după care am fost mutaţi la Mărculeşti, unde am stat două săptămâni. Am nimerit la Mărculeşti într-o perioadă în care au fost omorâţi mulţi evrei.

P.C.: Cine-i omora?

Ş.R.: Jandarmii români de acolo. Pe unii îi înecau în Nistru, pe alţii într-un iaz din apropiere, şi pe loc au împuşcat.

P.C.: Aţi fost martor sau aţi auzit că au făcut asta?

Ş.R.: Nu, am fost martor doar la uciderea a şase tineri care au fost îngropaţi de vii în faţa noastră. Asta se petrecea la poarta de ieşire din lagărul de la Mărculeşti, care era îngrădit cu două rânduri înalte de sârmă ghimpată. Şi când ieşeam pe poartă, şeful jandarmilor a dat ordine să se adune tot aurul, cine are obiecte de aur să le predea. Unii au dat, dar alţii nu, probabil îl ascunseseră şi atunci de ciudă a dat ordin şi şase tineri au fost îngropaţi de vii.

P.C.: Şi cum s-a petrecut uciderea?

Ş.R.: Noi când am ajuns acolo, gropile erau deja săpate şi au fost împinşi în ele şi acoperiţi cu pământ. Am auzit strigătele lor, ei ridicau capul din groapă, dar în zadar.


Interviu realizat de Petru CLEJ

“Nimeni nu şi-a plâns morţii. Fiecare îşi aştepta rândul”

CFR-ISTUL ŞI PSIHOZA

Salvarea are un nume: Enache

În spital, la Golta, s-a făcut la un moment dat o campanile anti-tifos: „Au venit nişte CFR-işti să se vaccineze. În grupul lor era unul, Enache, care pleca la Galaţi. I-am dat adresa familiei, iar unchiul mei i-a spus că-l plăteşte oricât, doar să mă aducă în ţară. Deja armata română începuse să se retragă, iar în retragere erau omorâţi evreii din lagăre.

Am fugit din Golta alături de Berta şi de băiatul ei. Enache ne-a ascuns într-un vagon, într-un spaţiu destul de strâmt. Din acest motiv, la un moment dat am rămas fără aer, iar Enache a vrut să ne scoată. Cineva a văzut însă când Berta şi Gary au ieşit. Enache a remarcat asta şi a închis imediat oblonul, fără ca eu să mai apuc să ies. Aşa am reuşit să ajung la Galaţi”.

Cu sufletul mutilat, în dulap

Acasă nu mai exista. „La Galaţi, prima seară am rămas la Enache, era o familie de oameni foarte modeşti. A doua zi, după ani, am văzut un pat, o masă. A fost un şoc. Am stat ascunsă câteva luni, în dulap sau sub pat. Unchii mei au aranjat să mi se facă un buletin fals. Când a trebuit să merg să semnez, am refuzat. Mi-era frică să ies din casă. Ani la rândul, când vedeam o uniformă, mă îngrozeam”.

AUSCHWITZ, TRANSNISTRIA, LACUL TEI

Bătrânii care îşi plâng părinţii morţi în Holocaust

E o toamnă care umblă prin lume. Apartamentul soţilor Havas-Burihovici, inundat de un aer seniorial şi obosit, s-a întunecat. Doamna Libe îşi strânge trupul într-o durere şi spune aşa: „Iertaţi-mă. Eu nu vă spun o poveste acum. Eu retrăiesc”.

E o toamnă care umblă prin lume şi mai sunt şi fantomele astea vechi care trag la întuneric. Imaginaţi-vă doar: noaptea albă şi bătrânii care visează cum le-au fost ucişi părinţii şi se trezesc plângând. Afară e un bulevard bucureştean îmbătat de tei.

Aici, în familia Havas-Burihovici mişună amintiri rele: „Şobolani mari cât pisicile mâncau oamenii incapabili să se mai ridice. Soţul meu, care a trăit în miros de carne arsă din cuptoare, când aude prin ce am trecut eu, îmi zice că la ei a fost mai uşor decât în Transnistria. Au avut un minim de hrană. El a fost în lagăr şi cu soţia, studentă la medicină. El era student la chimie. Au trăit amândoi. Ea a murit mai târziu. De cancer”.

Doamna Burihovici a avut un fiu. La 27 de ani a murit şi el, de la un cancer de piele. Zâmbeşte, rezervat, dintr-un tablou cu rame frumoase. Acolo şi numai acolo va rămâne aşa cum şi-l aminteşte Libe: prea tânăr. Mâna se întinde cu un gest care parcă vindecă istoria: „Priviţi-l! Semăna cu Regele Mihai”. Aşa e.

Cel mai feroce duşman al lui Iliescu

Libe Havas-Burihovoici a scris 33 de pagini pentru un volum de memorii ce nu va apărea în timpul vieţii sale şi nu-l iartă pe Ion Iliescu: „Dumnezeule, sunt cel mai feroce duşman al lui Ion Iliescu, de când am auzit că a spus că în România n-a fost Holocaust! Cum nu? Şi noi, şi toate mărturiile? Eu sunt gata să jur pe memoria tatălui meu, a mamei mele, a fiului meu, că tot ce v-am spus este adevărat”.

Domnul Havas are 92 de ani. În fiecare dimineaţă îşi deschide laptopul şi citeşte, pe internet, presa de pe mai multe continente. De la prima soţie i-a rămas o fiică, stabilită într-o ţară îndepărtată. Din lagăr, de la Auschwitz, s-a întors fără părinţi. Sfârşit.

A invins Holocaustul
Ioan Gottlieb a supravietuit in trei lagare naziste, unde a cunoscut orori "pe care o minte normala nu le poate concepe".

Astazi, evz.ro va ofera prima parte a unei povesti de groaza, cu un tanar de doar 15 ani in rolul victimei perfecte: evreu intr-o lume tulbure, care se aruncase in bratele Cassandrei naziste.
Ziua Internationala de Comemorare a Victimelor Holocaustului este tinuta, la initiativa Organizatiei Natiunilor Unite, in fiecare 27 ianuarie. Este momentul in care ne aducem aminte de milioanele de morti din lagarele naziste si de putinii supravietuitori care au trait pana astazi.
Evz.ro va spune povestea unui om exceptional, Ioan Gottlieb, care a supravietuit lagarelor naziste, pentru a deveni, peste ani, un profesor universitar emerit.

Ceva ce trebuie spus, inca din start: Ioan Gottlieb este un monument. O somitate in domeniul fizicii teoretice. Familia ii spune Janos acestui barbat care a implinit saptamana trecuta 80 de ani. Nimic nu este insa comod in firele invizibile care i-au construit trecutul si ii leaga prezentul lui Ioan Gottlieb. Stabilit in Iasi, profesorul pastreaza amintiri terifiante, pe care le-a tainuit sase decenii. Abia in 2006 a publicat cateva pagini intr-un volum de studii despre istoria evreilor.

Sunt pagini care nu suporta niciun epitet, asa ca le vom spune, conventional si insuficient, cutremuratoare: "Doi ani mi-a luat sa le fac, scriam si plangeam, ma rascolea trecutul pe care nu-l marturisisem nici celor mai apropiati. Am vrut sa spun adevarul, fiindca am vazut ca se duce o campanie de negare a Holocaustului. Stiu ca pare greu de crezut ca asa a fost, o minte normala nu poate concepe acele orori�.

Profesorul isi aseaza mai bine ochelarii si ne corecteaza pozitia la masa din camera de zi a casei sale: "Pe fotoliul acela sta doar sotia, eu stau in stanga. Oaspetii sunt invitati pe canapeaua din mijloc�. Tabieturi de supravietuitor. Bradul, simbol asociat cu nasterea lui Iisus Hristos, inca e incarcat de beteala. Ioan Gottlieb zambeste: "Familia noastra respecta si sarbatorile evreiesti, si pe cele crestine. Eu merg cu sotia la biserica, ea vine cu mine la sinagoga�.

Intelepciunea ii vine din trecutul multicultural. "Eu sunt din Baia-Mare, limba mea materna e maghiara. Sunt cum e mai rau: si ungur, si evreu�, rade Gottlieb.

Cosmarul incepe intr-un "bou-vagon�

Sunt date pe care istoria nu le tine minte. Ele rezista doar in memoria oamenilor care, pur si simplu, nu pot uita. Cum sa uiti ziua in care ti-a inceput Apocalipsa? Pe 3 mai 1944, familia Gottlieb a fost transportata in ghetoul din Baia Mare, iar la inceputul lui iune a fost inghesuita in trenul de vite, cu destinatia Auschwitz, celalalt nume al Iadului.

"In �bou-vagon� am urcat eu, tata, si doi b[url=http://adtarget.adbureau.net/accipiter/adclick/CID=0000098f0000000000000000]unic[/url]i. Mama mea naturala murise pe cand aveam cinci ani, abia atunci mi-a spus tata ca noi suntem evrei. Mama mea vitrega se sinucisese in ghetoul din Baia-Mare. Acolo am incercat si eu si tata sa ne omoram, cu morfina, dar am trait. Nu stiu de unde, tata stia ca ne vor duce la Auschwitz, si ce urmeaza acolo�.

O intalnire cu doctorul Mengele

Ioan Gottlieb a mai dat interviuri, insa de fiecare data cand vorbeste despre lagare se impotmoleste, ca intr-un nisip miscator al propriilor dureri. Lentilele ochelarilor sunt fumurii. Nu vedem daca dincolo sunt lacrimi. "Tata m-a salvat. M-a invatat sa spun ca am 18 ani si ca vreau sa muncesc. Stia ca altfel m-ar putea gaza. La Auschwitz am ajuns noaptea. Ne-au impartit pe doua randuri, barbati si femei, si ne-au dus la triere. Am urmat sfatul tatalui meu, si am scapat cu viata. Atunci l-am vazut prima si ultima oara si pe doctorul Mengele�.

Tot atunci si-a vazut ultima oara b[url=http://adtarget.adbureau.net/accipiter/adclick/CID=0000098f0000000000000000]unic[/url]ii. Cei buni de munca au luat-o intr-o directie, ceilalti in alta, spre moarte. In conceptie nazista, batranii nu produceau destul, deci erau inutili. Ioan si tatal sau au fost tunsi scurt, cu dunga pe mijloc, au primit hainele vargate, sabotii din panza cu talpi de lemn, si au fost invitati, pe tonul militaros al extremei drepte, in Infern.

Si-a ajutat tatal sa se spanzure

De la Auschwitz a fost transferat la Mauthausen, si de aici intr-un lagar mai mic, de munca, la Melk. Ioan Gottlieb a ramas alaturi de tata, mintind intotdeauna ca are 18 ani. Spre sfarsitul razboiului, a fost dus la Mauthausen. Singur. Tatal sau nu mai putuse suporta viata ca o moarte. S-a spanzurat cu o curea pe care i-a dat-o chiar Ioan.

"El mai incercase sa se omoare, insa cureaua lui s-a rupt. Am avut intotdeauna remuscari, insa si eu, si el, stiam ca nu ar fi putut supravietui. Eu eram cu 32 de ani mai tanar si eram cadaveric. Si-a curmat suferintele, si eu l-am ajutat�. Era ianuarie 1945, in mai urmau sa fie eliberati. Insa, in lagar, patru luni e un interval de timp infinit.

"Cine a scapat din lagare? Doar cei norocosi, atat! Totul a fost hazard�
Ioan Gottlieb, supravietuitor al Holocaustului

SALVAT DE AMERICANI

La eliberare mai avea 32 de kilograme!

Cand a venit ziua eliberarii, pe 5 mai 1945, Ioan Gottlieb era o umbra. L-au cantarit: avea 32 de kilograme. A fost transportat de americani intr-o infirmerie din Ebensee. "Mi-au bagat in vena plasma umana. M-au pus pe picioare in zece zile. La inceput, tot ce mancam imediat dadeam afara. Eram mai mult mort, dar voiam sa traiesc, eram tanar, voiam sa ma intorc acasa, in Baia-Mare, desi nu mai aveam decat un unchi in Romania. Speram ca e viu�.

Cea mai pregnanta amintire din vremea Holocaustului e olfactiva: "M-am intalnit cu multi evrei supravietuitori, si toti ne aminteam, cel mai repede, cum curatam toaletele cu mana goala. Toaletele erau pline de diaree, miroseau ingrozitor�. La Ebensee a cunoscut un fost detinut german, anti-nazist, solist de opera, care a vrut sa-l infieze. I-a spus vorbele astea: "Macar asa sa compensez nenorocirea ce au facut-o semenii mei�.

Gottlieb a refuzat. "Nu am acceptat niciun tutore dupa moartea tatei, care a fost pentru mine un sfant. Am vrut sa ma descurc pe cont propriu�. Profesorul nu-i uraste pe nemti. Nu poate, nu-l lasa logica si inima lui buna: "E o idee absurda sa urasti toti germanii pentru ce-au facut cativa. Noi, evreii, in ciuda a ceea ce se crede, suntem toleranti, asa ne-a invatat istoria noastra, ca sa putem supravietui�.

"SOLUTIA FINALA�

Granita mortii, pe linia Bucuresti-Iasi-Transnistria

Cifra exacta a victimelor Holocaustului nu va fi, probabil, niciodata cunoscuta. Stim doar ca aproximativ sase milioane de evrei au pierit in lagarele naziste, in "bou-vagoanele� care i-au transportat spre moarte, in ghetouri sau chiar in plina strada. Intr-o epoca in care lumea traia doar pentru a ucide, Romania nu a putut scapa stigmatului criminal. Alianta cu Germania hitlerista din primii ani ai celui de-al Doilea Razboi Mondial a plasat, in dreptul regimului lui Ion Antonescu, peste 300.000 de victime ale Holocaustului.

Iadul a inceput la Dorohoi in vara anului 1940, cu evrei aliniati in fata gropilor comune si impuscati in cap. Fervoarea antisemita avea sa degenereze cateva luni mai tarziu, la Bucuresti, intr-un ianuarie 1941 care a vazut centre de tortura organizate in prefecturi si comisariate de politie transformate in camere de exterminare. Padurea de la Jilava a rasunat sub sunetul surd al revolverelor, sase sinagogi au fost devastate, iar teroarea si-a gasit esenta intr-o imagine oribila, de care doar o umanitate profund degenerata putea fi capabila: 15 evrei impuscati, atarnati de ceafa in carligele unui abator bucurestean.

Apoi, a venit Iasiul cu propriul "scenariu�, la sfarsitul lui iunie 1941. Evrei masacrati in plina strada, supravietuitori "plimbati� in doua trenuri ca niste camere de gazare si, la final, o cifra ametitoare: aproape 15.000 de victime. Razboiul contra "dusmanului� se afla insa doar in faza incipienta. Romania militara si civila si-a indreptat toate tunurile catre evrei spre sfarsitul unui 1941 construit parca in laboratoarele horror ale Hollywoodului.

La Odessa, recucerita de armatele Bucurestiului, metodele au depasit orice imaginatie patologica: mii de evrei inghesuiti in magazii mitraliate, incendiate si, la final, atacate cu grenade. Carnagiul a fost total: 22.000 de mii de cadavre mutilate.

"Cireasa de pe tort� avea sa fie insa Transnistria, transformata la mijlocul conflagratiei mondiale intr-o groapa etnica a Romaniei. Estul extrem al Basarabiei recucerite oferea peisajul perfect pentru "procesul natural� de exterminare a evreilor. In lipsa camerelor de gazare, frigul si mizeria lagarelor din Transnistria "asigurau� eficienta "solutiei finale�.

COMEMORARE

Supravietuitoare din Transnistria, la ONU

Ruth Glasberg Gold a fost invitata ieri la sediul Organizatiei Natiunilor Unite din New York sa vorbeasca despre Holocaustul romanesc. Ruth este supravietuitoare a deportarilor in Transnistria. In varsta de 78 de ani, evreica traieste in prezent in Statele Unite. Invitatia la ONU ascunde un amanunt sumbru: 27 ianuarie este o zi cu conotatii si mai negre pentru doamna Glasberg Gold. E ziua in care i-a murit intreaga familie.



http://stiri.rol.ro/content/view/178210/2/



















































google_protectAndRun("ads_core.google_render_ad", google_handleError, google_render_ad);

























google_protectAndRun("ads_core.google_render_ad", google_handleError, google_render_ad);











































_uacct = "UA-423775-9";
urchinTracker();

Unul din trei supravieţuitori ai Holocaustului trăieşte în sărăcie
Dintre cei 250.000 de supravieţuitori ai Holocaustului din Israel, aproape 30% cer ajutor economic.
Surse
ale unui ONG din Ierusalim au afirmat că actuala criză economică a dus
la creşterea solicitărilor de ajutorare din partea acestui colectiv.
S-au primit tot mai multe apeluri care solicită sprijin financiar,
însă situaţia este dificilă, deoarece donaţiile s-au redus şi ele.
Directorul ONG-ului „Latet”, Eran Wientrob a făcut un apel la
Guvernul de la Ierusalim să intervină pentru a-i ajuta pe
supravieţuitorii Holocaustului. Acesta a declarat unui post de radio că
e nevoie de donaţii, pentru ca aceştia să poată sărbători în condiţii
decente festivităţile Anului Nou ebraic, la sfârşitul acestei luni.
Un bătrân de 74 de ani, care şi-a pierdut familia la fontiera dintre Rusia şi România – a afirmat că se simte „abandonat”.
„Nu am primit niciodată vreun ban, iar când am primit, nu ne-am mai
putut bucura de ei, fiindcă eram bolnavi”, a mărturisit acesta,
referindu-se la situaţia tuturor celor ca el.
Weintrob a conchis. „Am trecut printr-un infern, şi – cu părere de rău o spun – trăiesc acum altul”.
2009 este un an dificil pentru acest colectiv. Guvernul israelian a
promis indemnizaţii pentru toţi supravieţuitorii Holocaustului încă din
1952, însă aceştia nu au primit niciun ban.

Leizer Finchelştein, ultimul supravieţuitor al „trenului morţii”


Victimele Holocaustului sunt comemorate astăzi în Sala Pod
Pogor, începând cu orele 18. Evenimentul, organizat de lectoratul
italian al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Colegiul Naţional
„Octav Băncilă” şi Muzeul Literaturii Românii, este intitulat „Ziua
memoriei”. Leizer Finchelştein este unul dintre supravieţuitorii
trenurilor morţii. Nu a fost deportat în Auschwitz, dar a simţit
totuşi, ce înseamnă Holocaustul.

„Omul
este incredibil de rezistent la nenorociri. Numai să nu fie omorât, că
le poate depăşi pe toate”, şi-a început mărturia Leizer Finchelştein.
El este un evreu de 85 de ani. Spune nu s-a certat niciodată cu nimeni.
Singur mărturiseşte că soţia sa reprezintă „raza lui de soare”. Ştie că
„de griji şi de nevoi nu scapă nimeni”. A prins şi criza economică din
anii ’30, a supravieţuit trenurilor morţii în timpul pogromului din
1941. Povestea lui este una cunoscută. Leizer a dat o mulţime de
interviuri pentru ziare, posturi de radio şi de televiziune. Însă
această poveste a lui merită să fie scoasă din când în când din praful
amintirii, măcar pentru cei mai tineri.

În copilărie „era o altă lume”

În
noiembrie 1941 urma să împlinească 18 ani. Ne-a povestit că de la
vârsta de 11 ani a fost ucenic într-un atelier de tâmplărie. Făcuse
patru clase primare, lucru cu adevărat important în acele vremuri, şi
citea tot ce-i cădea în mână. Aşa l-a îndrumat învăţătorul său. Tatăl
era singurul care aducea bani în casă, având propriul lui atelier. Mama
se îngrijea să nu le lipsească nimic din cele necesare celor nouă copii
(şase băieţi şi trei fete). Mâncau ceea ce se găsea pe lângă casă,
iarna trăiau din ce adunaseră în timpul verii, încălţămintea le era
făcută din cârpe sau din stofa paltoanelor mai vechi, însă nici nu-şi
doreau mai multe. „Nu eram aşa pretenţioşi cum sunt copiii din ziua de
azi”, susţine Leizer Finchelştein. Locuia într-un cartier evreiesc din
Iaşi. „Pe atunci, oraşul avea aproximativ 100.000 de locuitori, iar
jumătate dintre ei erau evrei. Existau în acea perioadă vreo 50 de
sinagogi în Iaşi, acum este una singură şi aceea în reconstrucţie.
Singurele mijloace de transport erau trăsurile şi tramvaiele. Era o
altă lume”, după cum îşi aminteşte Leizer.

Ziua când au fost luaţi pe sus

Bătrânului
i-a rămas întipărită în minte ziua de 29 iunie 1941. Era o duminică
însorită, călduroasă, liniştită. Totul s-a schimbat brusc, pe la ora
10, când nişte sergenţi însoţiţi de câţiva civili au intrat în casa
familiei lui Leizer şi i-au scos pe toţi, bătându-i cu patul armelor şi
înjurându-i. „A fost începutul pogromului cel groaznic. Numărul de
morţi de atunci l-a întrecut pe cel din din Germania anului 1938”, a
subliniat Leizer Finchelştein. Nimeni nu înţelegea ce se întâmplă,
continuă bărbatul. Pe un teren viran erau adunaţi foarte mulţi evrei.
Cu toţii au fost obligaţi să stea în picioare cu mâinile sus, bărbaţii
au fost încolonaţi şi trimişi spre Chestură, femeile au fost lăsate să
se întoarcă acasă. „Nu pot să uit groaza întipărită pe chipul mamei în
momentul în care a văzut că cei şapte bărbaţi de acasă pleacă, fără a
şti sigur dacă se vor revedea”, spune printre lacrimi Leizer. În drumul
lor spre Chestura de pe strada Vasile Alecsandri, au trecut pe
Cuza-Vodă. Acolo, în clădirea de azi a Filarmonicii, era un spital
nemţesc. S-a aruncat cu lături în capetele evreilor ce treceau pe
acolo. „A fost prima oară în viaţa mea când am văzut morţi şi creieri
împrăştiaţi. Erau grămezi întregi pe marginea străzilor”, povesteşte
Leizer. Nu se ştia ce urma să se întâmple. Au aşteptat ore în şir în
picioare, de la amiază până a doua zi spre dimineaţă. Nu li s-a spus
nimic, nu li s-a oferit nimic.

„Moartea a intrat în vagon”

Noaptea,
o parte dintre cei de acolo au fost urcaţi într-un tren şi li s-a
pierdut urma. „Tata şi doi fraţi au plecat atunci. Trenul i-a dus
înspre Călăraşi, Ialomiţa. Pe unul dintre fraţi nu l-am mai văzut
niciodată. Merg pentru el la cimitirele cu gropi comune în zilele de
comemorări”, ne spune Leizer. Dimineaţă au fost urcaţi şi restul
evreilor într-un tren ce mergea până la Podu Iloaiei. „Erau orele 5-6.
Nu pot şti cu siguranţă, deoarece atunci nu aveam ceasuri. Se găseau
doar câteva din acelea de buzunar”, explică Leizer. Trenul era tras la
linia a doua. Evreii au fost obligaţi să se întindă cu faţa la pământ,
în mizeria lăsată de cai. Câte 40 dintre ei erau urcaţi în fiecare
vagon. De frică, s-au îngrămădit unii în alţii, astfel încât, aparent,
era încă mult loc liber, loc ce a fost umplut rapid de alte 80 de
persoane. Vagoanele s-au închis ermetic. Fiind iunie, soarele ardea cu
putere încă de dimineaţă. Tabla s-a încins rapid, transpiraţia şi
mizeria s-au făcut imediat simţite. „Parcă eram într-o cameră de
gazare”, ne povesteşte Leizer. El a stat alături de trei fraţi de-ai
săi. Se pălmuiau reciproc ca să reziste. Cel care cădea, nu avea nicio
şansă să îşi revină din cauză că alţii cădeau peste dânsul. „Moartea a
intrat în vagon după vreo oră. Ne-am aşezat pe cadavre să ne odihnim,
ne-am băut urina ca să rezistăm. Nimeni nu merită să treacă prin
asemenea grozăvie”, explică sumbru Leizer Finchelştein. Călătoria până
la Podu Iloaiei a durat opt ore. Ajunşi acolo, au fost lăsaţi în curtea
unei sinagogi şi au fost preluaţi de alţi evrei ce le-au dat haine,
mâncare, primindu-i peste noapte. Dimineaţă, jandarmii i-au dus înapoi
la vagoane. Acolo se vedeau mormane de morţi în faţa trenului. Cei în
viaţă au fost nevoiţi să-i întindă pe toţi şi să verifice dacă aveau
acte de identitate pentru a fi recunoscuţi. „Părinţii îşi găseau
copiii, copiii îşi găseau părinţii. Au fost cam 1100 de morţi în acel
tren”, îşi aminteşte Leizer. Tot cei aduşi în Podu Iloaiei au fost
nevoiţi să sape la cimitir gropi comune pentru a îngropa morţii, pe
trei rânduri, unii peste alţii, şi acoperiţi cu pământ. Până la
sfârşitul lui noiembrie 1941, în Podu Iloaiei au fost puşi la descărcat
vagoane şi la toate muncile agricole.

A urmat trimiterea în lagăr

În
luna mai a anului următor, Leizer Finchelştein a fost trimis la muncă
forţată în Şaba, Basarabia. Acolo a lucrat într-o carieră de piatră
până în 1943, când a fost trimis în Predeal la defrişat pădurea. În
toată această perioadă, din 1941 până în 1944, a trăit în condiţii
neomeneşti, într-o mizerie de neimaginat. „Ce am trăit atunci nu poate
fi descris în câteva cuvinte. Stările rareori pot fi transpuse în
vorbe. Mă mir şi oricât m-aş strădui, nu pot să înţeleg cum e posibil
ca oamenii să se transforme în neoameni, făcând atâta rău”,
mărturiseşte trist Leizer Finchelştein. Totuşi, nu a murit nimeni din
cauza muncii practicate în acele condiţii. Sănătos nu a ieşit din lagăr
niciun evreu. Unii nu au rezistat în trenuri, alţii au fost împuşcaţi
când încercau să fugă. Dar nu a murit nimeni la muncă. „Omul este
incredibil de rezistent la nenorociri. Numai să nu fie omorât, că le
poate depăşi pe toate”, spune foarte sigur Leizer. Pe 23 august 1944,
porţile lagărului s-au deschis fără să se fi anunţat nimic în
prealabil. Paznicii dispăruseră. Majoritatea evreilor de acolo au
pornit pe jos spre casele lor.

Apoi s-a „bucurat” de viaţă în comunism

Leizer
Finchelştein s-a angajat ulterior ca tâmplar la un patron. În 1947 s-a
încadrat la CFR tot ca tâmplar, unde a rămas până în 1983, când s-a
pensionat. În viaţa lui, nu a pierdut nicio zi de muncă. „Locul de
muncă a fost o fericire. E o înjosire să fii şomer, să baţi la uşile
patronilor, să-ţi spună ca n-au nevoie de tine, aşa cum se întâmplă
frecvent în ultimul timp”, consideră Leizer. Tot el mărturiseşte că a
trecut mai uşor peste acele momente datorită soţiei sale, cu care s-a
căsătorit în 1948. Tatăl ei trăise o experienţă asemănătoare şi ea a
înţeles foarte bine situaţia soţului său. Au trăit într-o cameră
mizeră. „Pas cu pas ne-am luat primul televizor alb-negru, primul
frigider Fram, primul covor de iută. În 1964 am primit o locuinţă la
bloc de la CFR şi am sărutat pereţii de bucurie”, povesteşte Leizer.
După ce a ieşit la pensie, a mers aproape în fiecare zi la comunitatea
evreilor.



http://www.ziuadeiasi.com.ro/ziua_eveniment/4025-Leizer-Fincheltein-ultimul-supravieuitor-trenului-morii.html

C.G.: Doamnă
Solomon, vă mulţumesc foarte mult pentru tot ce mi-aţi povestit, pentru
timpul pe care mi l-aţi acordat cu atâta bunăvoinţă, pentru
generozitatea dumneavoastră.


S.R.: Vedeţi-vă
de treabă ce generozitate. O femeie ca mine care trăieşte aproape
izolată pentru că din generaţia mea există foarte puţini. Eu, nefiind
gălăţeancă, nici nu am cunoştinţe. În anii când puteam să umblu mă
feream să ies în oraş de frică să nu mă întâlnesc cu cei cu care lucram
ca să nu trebuiască să raportez, aşa că m-am mulţumit cu traseul
combinat-Ţiglina [cartier din Galaţi, n.m.C.G.] şi cu ce găseam de
cumpărat acolo, aproape nu veneam deloc în oraş. Am avut un noroc
deosebit că băiatul meu nu mi-a creat probleme, a înţeles situaţia
casei şi a învăţat bine şi a intrat cu media 10 la facultate şi a ieşit
cu 9,40. Are deja 24 de ani de serviciu. E un copil foarte bun care, pe
lângă toate belele lui, mai are grijă şi de mine. Eu încerc să trag
prea puţin de el pentru că îmi dau seama că nu mai are cum, dar tot are
grijă de îmi cară apă plată că eu nu mai pot să car greutăţi mari că...
Din când în când face o piaţă cu mine, îmi face aprovizionarea, mă
întreabă la telefon, că are treabă la supermarketuri pe acolo prin
Bucureşti, mă întreabă ce să-mi mai aducă. Trăiesc la ora asta
mulţumită. Bani nu-mi lipsesc, cerinţe n-am. Uite stau în capoatele
astea ca să-mi ţină cald la genunchii care mă dor, că am venit din
Transnistria cu reumatism că era zăpadă pe pereţi în cămăruţa aia
mititică unde stăteam noi că nu aveam cu ce ne încălzi. Noi ne duceam
în pădure şi adunam vreascuri, dar câte legături de vreascuri puteai să
aduci, copil fiind. Taică-meu a fost impracticabil în perioada
Transnistriei, iar maică-mea după tifos iar n-a fost bună de nimic şi
n-a avut condiţii să se refacă decât când am venit înapoi în ţară. A
făcut imediat înapoi suta de kilograme şi a murit cu suta de kilograme.


C.G.: La Suceava? E înmormântată la Suceava?


S.R.: Nu. În ’62 a murit tata şi pe urmă am adus-o pe mama aici şi a murit aici. E înmormântată la cimitirul din Galaţi.


C.G.: Vă mulţumesc mult încă o dată.









[1] Shiva (şapte) este perioada de doliu, care începe din ziua înmormântării şi durează şapte zile.
În acest timp, cei îndoliaţi trebuie să stea pe podea, pe perne joase
sau pe bănci. De asemenea, nu se bărbieresc, nu se tund, nu se spălă,
nu-şi spală rufăria şi nu îmbracă haine proaspăt spălate, nu muncesc.
În unele comunităţi, există obiceiul de a acoperi toate oglinzile din
casa defunctului {Geoffrey Wigoder (coord.), Enciclopedia Iudaismului, Bucureşti, ed.Hasefer, 2006, pp. 176-177}.



[2]Termenul de cusher (caşer)
desemnează un aliment care poate fi consumat potrivit normelor rituale.
Legile alimentare se referă atât la diversele specii autorizate pentru
consum, cât şi la modul în care trebuie sacrificat animalul, la starea
sănătăţii lui în momentul tăierii şi la prepararea acestuia. Având în
vedere că aceste reguli interzic consumul de lactate şi carne la
aceeaşi masă, iar ustensilele culinare pot absorbi mici cantităţi din
alimentele folosite, se prevede utilizarea a două rânduri de vase
separate pentru carne şi lapte. O persoană care a consumat carne
trebuie să lase să treacă un anumit interval de timp mai înainte de a
consuma lapte sau produse lactate (Geoffrey Wigoder, op. cit., pp. 39-40).



[3] Sunt considerate alimente parve (neutre)sau stami cele care se pot consuma atât cu lapte cât şi cu carne cum ar fi: fructele, legumele, ouăle şi peştele (Geoffrey Wigoder, op. cit, p. 40).



[4] Vezi nota 3.



[5]
Sărbătoare care durează opt zile şi comemorează victoria Macabeilor
asupra monarhiei seleucide din Siria. Specificul acestei sărbători este
dat de aprinderea hanuchiei, un sfeşnic special cu opt braţe, de unde şi denumirea de „sărbătoarea luminii”.
Sfeşnicul se aprinde imediat după lăsarea nopţii, iar luminile trebuie
să ardă cel puţin 30 de minute şi să fie amplasate într-un loc foarte
vizibil: în prag, în faţa casei, pe pervazul ferestrei. Luminile se
aprind cu ajutorul unei lumânări pe rând, astel încât în ultima seară
toate cele opt să fie aprinse. Există şi tradiţia aprinderii în ordine
descrescătoare. Ceremonia se desfăşoară de obicei în familie, iar copiii primesc în dar o mică sumă de bani (Geoffrey Wigoder, op. cit, pp. 273-275).



[6] Sărbătoare care comemorează sfârşitul robiei din Egipt. Semnificaţia
sa agrară este de celebrare a primăverii la începutul secerişului de
orz. Pe durata sărbătorii, care este celebrată timp de opt zile în
Diaspora şi şapte în Israel, este interzis consumul de alimente pe bază
de aluat dospit. De asemenea, se interzice folosirea vaselor şi oalelor
utilizate în mod curent la prepararea alimentelor, deoarece acestea ar
mai putea conţine în porii lor particule de aluat dospit. Ustensilele
de metal – tacâmurile sau oalele de metal – pot fi totuşi folosite cu
condiţia să fi fost bine curăţate. De obicei însă familiile de evrei
aveau o veselă specială numai pentru Pesah (Geoffrey Wigoder, op. cit, pp. 512-513).



[7]Potrivit
Decretului-lege 3438 din 14 octombrie 1940 pentru reglementarea
situaţiei evreilor în învăţământ personalul didactic şi administrativ,
ca şi elevii şi studenţii evrei sunt excluşi din şcolile româneşti de
grad primar, secundar sau superior de stat sau particulare, ca şi din
şcolile confesionale ale cultelor creştine. Conform prevederilor legale
cuprinse în decret evreii puteau să-şi organizeze şcoli proprii, de
grad primar şi secundar cu personal didactic şi adminstrativ evreiesc.
Aceste şcoli nu aveau drept de publicitate şi puteau fi frecventate
numai de elevi de etnie evreiască (vezi în acest sens Decretul-lege nr.
3438 din 14 octombrie 1940 pentru reglementarea situaţiei evreilor în
învăţământ, în Lya Benjamin, Evreii din România între anii 1940-1944. Legislaţia antievreiască,vol. I, Bucureşti, ed, Hasefer, 1993, doc. 14, pp. 70-71).



[8]
În ceea ce priveşte rolul jucat de Banca Naţională a României în
confiscarea averilor evreilor din Bucovina şi Basarabia deportaţi în
Transnistria şi transferarea lor la tezaurul de stat, pot fi
identificate mai multe direcţii de acţiune: 1) Preschimbarea banilor
româneşti în ruble, la cursul de 40 de lei pentru o rublă, în loc de un
leu pentru o rublă, aşa cum s-a decis pentru restul populaţiei, şi
preschimbarea rublelor sau oricăror altor monede din posesia evreilor,
în mărci speciale – Reichskredit Kassenscheine (RKKS) - la
cursul de 60 de ruble pentru o marcă; 2) Confiscarea valutei de orice
fel, fără a se stabili vreun curs de schimb; 3) Confiscarea
bijuteriilor şi a obiectelor de cult din aur şi argint, a monedelor de
aur şi argint; 4) Confiscarea de tablouri şi a altor opere de artă; 5)
Deposedarea celor deportaţi de acte de valoare: poliţe, acţiuni,
carnete de economii, documente care dovedeau posesia de conturi în
bănci, acte de identitate (Jean Ancel, Contribuţii la istoria României. Problema evreiască 1933-1944, vol. I, partea a doua, Bucureşti, ed. Hasefer, 2001, pp. 317-339).



[9] Meyer Teich, fostul preşedinte al comunităţii evreieşti din Suceava şi conducătorul coloniei de deportaţi din Şargorod.

[10] La medvav nikim (idiş) sau lamed-vav ţadikim (ebraică) sunt cei „ 36 de drepţi” din fiecare generaţie dăruiţi cu Şehina („Prezenţa Divină”). Datorită
meritelor acestora lumea întreagă continuă să existe. Surse
tradiţionale distincte menţionează numere diferite ale acestor drepţi,
ajungând până la a considera că un singur drept este de ajuns pentru
salvarea universului. Aceşti drepţi sunt descrişi ca fiind nişte evrei
simpli şi modeşti, care îşi câştigă din greu existenţa. Trăiesc în
anonimat, refuzând să-şi afirme natura excepţională, iar în perioadele
grele pentru Israel intervin pentru a-şi salva confraţii,
reîntorcându-se mai apoi la existenţa lor modestă (Geoffrey Wigoder, op. cit.,
p. 387). În acest caz avem de-a face cu o analogie între tradiţia
iudaică şi comportamentul exemplar al unui membru din afara comunităţii
evreieşti.




[11] Vezi nota 6.



[12]
Dobândirea statutului de adult responsabil din punct de vedere
religios, în cazul băieţilor care au împlinit 13 ani şi care devin
astfel apţi să facă parte din cvorumul de rugăciune (Geoffrey Wigoder, op. cit., p. 89).




[13] Aniversarea morţii unei rude sau a unei persoane apropiate pentru care există obligaţia de a se ţine doliu.
Cu acest prilej există obiceiul să se aprindă o lumânare care arde timp
de 24 de ore în casa celui decedat. Cei îndoliaţi recită Kadiş în cadrul unui minian (cvorum de rugăciune), la cele trei servicii religioase zilnice (Geoffrey Wigoder, op. cit., pp. 302-303).


http://www.inshr-ew.ro/marturii/02.htm

Interviu Solomon Rauth

Intervievat:Solomon Rauth

Data şi locul interviului: 22 aprilie 2008, Galaţi


Interviu realizat de Cosmina Guşu





„Aceşti păduchi care locuiau în hainele ei ieşeau de acolo şi plecau să se împrăştie mai departe…”








Solomon
Rauth s-a născut pe data de 21 februarie 1929 în Suceava. În octombrie
1941 este deportată în Transnistria împreună cu părinţii. După trecerea
Nistrului la Atachi-Moghilev sunt deportaţi în comuna Lucineţ. Câini
care se ţineau după stăpânii urcaţi în vagoane, convoaiele imense de
deportaţi evrei mânaţi în profunzimea Transnistriei, criza de rinichi a
tatălului, păduchii care părăseau corpul când acesta începea să se
răcească, constituie tot atâtea imagini memorabile.




Cosmina Guşu: Puteţi să-mi spuneţi numele dumneavoastră?


Solomon Rauth: Mă
cheamă Rauth Solomon, născută Fuhrer cu h, Fuhrer. Data naşterii 21
februarie 1929, Suceava. Ce alte date biografice vă mai interesează?


C.G.: Suceava a fost oraşul copilăriei dumneavoastră?


S.R.: Suceava
a fost oraşul copilăriei mele şi din Suceava am fost deportaţi în
octombrie ’41 cu tot lotul de deportări din Bucovina de Sud. Copilăria
mea a fost o copilărie foarte îmbelşugată. Tatăl meu, originar din
Suceava, a plecat prin 1896 din oraş, dintr-o familie cu foarte mulţi
copii în cautare de lucru. Şi
a colindat în modul ăsta trei continente, tot în căutare de lucru, tot
căutând mai bine şi s-a întors în 1927, deci după 31 de ani şi i-a
murit prima soţie de o rupere de vase la cap, la coafor a murit. Şi a
rămas să o înmormânteze. El a venit să-şi vadă locurile natale – când a
plecat era Austria. Când a venit în turism, om înstărit, Americanul, cu
această soţie cu care a trăit şi a colindat o viaţă lumea întreagă,
femeia a murit. Pe alt plan mama mea mai tânără cu 20 de ani decât
taică-meu şi-a aşteptat logodnicul, care a fost în armata austriacă în
timpul războiului şi care s-a întors cu TBC şi care a murit. S-a
căsătorit cu el împotriva voinţei familiei şi omul a murit după câteva
luni. Coincidenţa a făcut ca mormintele să fie alături în cimitir şi
îngrijindu-şi mormintele s-au cunoscut, iar eu sunt un produs al
acestei cunoştinţe din cimitir. Deci tatăl meu, când m-am născut eu,
avea cincizeci şi vreo trei de ani.


C.G.: Cum îl chema pe tatăl dumneavoastră?


S.R.: Max Fuhrer, iar pe mama o chema Sidonia.

În 1955 a venit soţia în Timişoara, în ’58 ne‑am căsătorit. Ne‑am
cunoscut în ’56. Şi mi‑a propus să merg la ea acasă în concediu, la
Azuga. Şi am spus : „Eu merg, cu condiţia să urcăm sus, în Bucegi”.
„Nu, că n‑am fost în Bucegi.” „Cu atât mai mult, să mergi o dată cu
mine.” (Cum v‑aţi cunoscut ?) Amândoi suntem foşti dansatori. Efectiv la dans. Am invitat‑o la dans. (Aici, la Timişoara ?)
Da, în Timişoara. Cumnatu‑meu a făcut armata la Jimbolia şi ea a venit
să fie mai aproape de fratele ei. Şi eu am cunoscut‑o, în ’58 ne‑am
căsătorit şi de patruzeci şi doi de ani stă aici. Aşa ne‑am cunoscut.În
perioada războiului, atunci când a fost problema cu deportări şi cu
bombardamente, am avut un vecin. El a provenit din Moldova. Ţibuleac
Nicolae, un om de o omenie nemaipomenit de mare, care ne‑a urcat – el a
fost mecanic de automotor – ne‑a urcat în tren şi ne‑a dus el, că
veneau trupele germane să ocupe din nou Timişoara. Ne‑a urcat în tren
şi am plecat către Recaş. Şi acolo am stat câtva timp, şi atunci ne‑am
dus înapoi, când s‑a terminat. Altfel, poate şi atunci aveam soarta
pieirii, cum au pierit şi atunci oameni. (A venit şi v‑a luat, pur şi simplu ?)
Am fost vecini. Şi a vorbit şi tatăl, şi unchiul meu, cele două mătuşi,
una din ele a locuit la noi în curte, şi ne‑a luat pe toţi şi : „Voi
veniţi cu mine !”. Nu avea voie. El, pe propria lui răspundere. Şi a
făcut‑o.

http://memoria.ro/?location=view_article&id=1419&page=4&from_name=cautare&

(Acasă ce limbi aţi vorbit ?)Limba mea maternă este limba
germană. Deci şi mama, şi tata, făcând şcoala în perioada
austro‑ungară, ei au făcut şcoala în germană‑maghiară. (Unde au făcut şcoala ?)
Mama la Novi Sad, şi tata aici, cred că în Deta. Mama nici n‑a ştiut să
vorbească româneşte, cu toate că din 1925 a fost aici. Toată lumea a
vorbit şi nemţeşte, şi ungureşte, şi ea n‑a învăţat româneşte. Tata,
fiind lucrător la vamă, nu ştiu ce, s‑a pus şi a învăţat. Iar eu, până
să merg la grădiniţă, n‑am ştiut altă limbă decât limba germană. În
grădiniţă zice : „Na, acuma toţi o să învăţăm limba română !”. Pe
naiba ! Toţi au vorbit ungureşte. În două luni eu am vorbit ungureşte,
învăţând la grădiniţă. Şi când am intrat la şcoală, atunci am început
cu limba română. Dar în pauze, afară, tot ungureşte s‑a vorbit. Şi până
am terminat liceul, tot ungureşte. Şi cu mama germana mai departe... (Dar germană şi maghiară ştiau toţi evreii din zonă, nu ?)
Din zonă. Este o treabă, din cele patru limbi bănăţene – că mai sunt şi
altele – dar sunt patru limbi : română, germană, maghiară şi sârbă – eu
trei vorbesc. A patra n‑o vorbesc, fiindcă n‑au vrut părinţii. Ei
amândoi au vorbit sârbeşte, şi pe mine nu m‑au învăţat, ca să nu
înţeleg ce vorbesc ei. De‑asta nu ştiu eu a patra limbă, că altfel...
În şcoala profesională am trecut la limba rusă. Zicea mama : „Păi ce
faci ? Tu înveţi limba sârbă ?”. Zic : „Nu, asta nu‑i sârbă, asta‑i
rusă”. „Cum rusă, asta‑i sârbă !” Cuvintele erau foarte asemănătoare.(Părinţii dvs. au fost credincioşi ?)Tata
mai puţin. Mama, da. Mama a provenit dintr‑o familie foarte
credincioasă. Şi acolo a fost o treabă. Ei au fost cinci fraţi. Unul
din fraţi – acuma nu ştiu dacă el a fost mai mare sau mai mic decât
mama – s‑a sinucis la Budapesta, în 1910 sau 1912. Mama s‑a căsătorit
cu un evreu ; sora mamei s‑a căsătorit cu un sloven, deci nu mai era
evreu ; cea mai mică soră, cu un pastor reformat ; unchiul despre care
v‑am zis că a fost împuşcat a fost căsătorit cu o nemţoaică. Astfel,
doar mama a păstrat tradiţia şi s‑a căsătorit cu un evreu. Nici eu n‑am
mai ţinut tradiţia şi m‑am căsătorit cu o ortodoxă. Soţia nu este
evreică, soţia este creştină ortodoxă. Ea este născută în Azuga, care
este pe Valea Prahovei, între Buşteni şi Predeal. Soacră‑mea este
născută la Breaza, deci tot pe Valea Prahovei, iar socru‑meu este
oltean get‑beget. (Deci e româncă...) Da. Se cheamă şi Sultan.
Culmea este că are un frate care este în Germania şi se cheamă Sultan,
toţi turcii merg şi‑l felicită că este sultanul lor. Şi el n‑are nici
în clin, nici în mânecă cu musulmanismul...(Deci educaţia religioasă v‑o făcea mama ?)Da.
Mama. Şi eu, mergând la şcoala evreiască, am primit educaţia
religioasă, dar aşa, nu ultra­religios, ci… de asta am spus că în
religia iudaică sunt două curente : curentul neolog şi curentul
ortodox. Cei ce erau evrei ortodocşi se căsătoreau numai între ei, iar
evreii ce aparţineau curentului neolog erau mai... În familia lui tata,
una din surorile lui tata este îngropată în cimitirul catolic, unchiul,
în Viena, în cimitirul catolic, tata aicea, la evrei. (Mergeţi la sinagogă ?) Da. (Unde v‑aţi căsătorit, la sinagogă sau la biserică ? Sau atunci nu s‑a pus problema ?)
În 1958 nu s‑a pus problema. Acuma, mergând mai departe, în ’61 s‑a
născut fiică‑mea. Când s‑a îndrăgostit, s‑a îndrăgostit de un catolic.
S‑a căsă­torit la catedrala din Piaţa Bălcescu, în rit catolic. Acolo
au fost botezaţi ambii nepoţi. Şi în Germania, acuma, nu mai vor să
ştie nimic... Al doilea acuma nici nu s‑a mai dus la comuniune...În
1951, tatăl meu, eu fiind încă sub 18 ani, a cerut emigrare defi­nitivă
în Israel. Bineînţeles că a fost refuzat, spunându‑i‑se că el încă
munceşte, deşi era la 70 de ani. Şi eu am terminat şcoala profesională
şi eu trebuia să plătesc, dacă plecam. A zis: „Nu‑i nimic,
dumneavoastră luaţi cererea”. Au luat cererea şi am primit refuzul. Şi
atunci tata a spus : „Nu mai...”. Asta a fost în ’51. În ’52, în mai,
l‑am îngropat... Deci prima mea încercare de a pleca în Israel a fost
în 1947. Aveam 13 ani. Atunci au plecat numai copii. (Numai copii ? Neînsoţiţi ?)
Numai copii. Toţi cei care au plecat, de vârsta mea... Unul care a
plecat în locul meu – eu trebuia să găsesc pe cineva să plece în locul
meu – acuma este în pensie, că este de vârsta mea. El a fost
reprezentantul unui mare concern american în Israel. A terminat
facultatea acolo, a fost inginer electrotehnic. Deci, amândoi am vorbit
să mergem pe electrotehnică, şi eu m‑am dus, şi el s‑a dus. Numai că el
s‑a dus la facultate, şi eu... (Şi copiilor le dădeau voie să plece, în perioada aceea ?) Da şi nu. Dar era o emigrare în masă pentru copii. Însă foarte mulţi copii au murit. (Pe drum ?)
Nu pe drum. În 1948 s‑a format statul Israel şi după aceea a fost
războiul. Acolo nu i‑a protejat nimeni, acolo... ei au fost băgaţi
pentru instruire militară şi dup‑aia : „Mai vedem dacă mai trăiţi sau
nu trăiţi”. Mulţi au murit, mulţi au scăpat, mulţi au ajuns şefi... (Cum de n‑aţi plecat ?)
Mama foarte mult s‑a rugat de tata şi de mine să nu mă duc, că ea nu
rezistă. Ea a rezistat, n‑a rezistat tata. Mama a murit la 88 de ani,
în 1980. Fiică‑mea era la examenul de bacalaureat, când mama... ne‑am
dus la înmor­mântare. (Vă pare rău că nu aţi plecat ?) Nu ştiu
ce să spun. Nu ştiu efectiv ce să spun. N‑am fost acolo, nu ştiu ce
este acolo. Că este mai bine... poate. Nu ştiu care ar fi fost situaţia
mea... Eu sunt totuşi bolnav, diabetul s‑ar fi declanşat şi acolo.
Poateşi alte lucruri. Şi ce făceam ? Nu ştiu. (Aţi mai încercat să plecaţi ?)
Nu. În 1965, împreună cu fiică‑mea şi cu nevastă‑mea, am fost în
Iugoslavia, la Novi Sad. Atât. Şi în ’93, în Germania, la fiică‑mea.
Fiică‑mea a emigrat în Germania în 1990, în 15 decembrie a părăsit
România. Eu, faţă de părinţii mei, nu m‑am opus. Asta vrei, du‑te. Şi
n‑am greşit cu nimic. Am fost acolo, am văzut, ştiu ce au.

n 1951 am terminat Şcoala Profesională Electrotehnică şi am fost
repartizat la „Electromotor”, ca bobinator, bobinaj maşini electrice.
Acolo am lucrat până în 1953. În 1953 m‑am dus la fostul Centru
Mecanic, actualul „Multim”, pe strada Mangaliei, acuma Sturza, mi se
pare, din nou – a fost Dimitrie Sturza strada – şi acolo am lucrat ca
tehnician şi ca bobinator până‑n 1958. În 1958, când m‑am căsătorit cu
actuala soţie… deci 12 iulie 1958, acuma în 12 am avut 42 de ani de
căsătorie. (Mulţi înainte !) Mulţumesc. Din 1958 până în 1960
am lucrat ca electrician la Atelierele principale C.F.R., iar din 1960
până în 1990, când am ieşit la pensie, la U.M.T., Uzina Mecanică
Timişoara. Între timp, am făcut liceul seral, fără examenul de
bacalaureat, pentru că eu eram deja prea în vârstă ca să mai merg mai
departe. Însă aşa, ca fapt divers... (Îmi arată diplomele şcolilor absolvite.)
Asta a fost Şcoala Medie Serală C.F.R., ăsta a fost Liceul de
Istorie‑Filologie, şi ăsta a fost Liceul nr. 5, „Simion Bărnuţiu”,
acolo am terminat... (Citeşte.) „A absolvit fără examen de
bacalaureat...” În baza acestui drept, am fost promovat la U.M.T. ca
tehnician principal (funcţie din care am ieşit la pensie), din ’81
până‑n ’90. În ’90, atunci a venit acel decret, şi la 56 de ani trebuia
să am anii de pensie şi i‑am avut şi am ieşit la pensie. Nu am putut
mai mult de atâta, că eu am fost şi destul de bolnav...(Mă
întorc puţin la ceea ce aţi spus, la vremea când făceaţi şcoala, şi
vreau să vă întreb dacă materiile predate erau aceleaşi cu ale copiilor
din şcolile celelalte sau aţi avut şi materii specifice, de exemplu,
religie...)Deci o dată : am făcut religia iudaică, asta‑i o dată ; am făcut limba ebraică. (Limba ebraică veche ?) Eu nu ştiu veche, nouă. Ştiu limba ebraică, cu scrisul de la dreapta la stânga, e singura limbă, nu există altă limbă. (Ştiu că se vorbeşte idiş...) Nu, nu, nu. Idişul nu este ebraică, idişul este un jargon nemţesc. Dacă la asta se referă... (Da.) De
exemplu, vă spun : „Für was ?” şi „Fer wus ?” este în idiş. Nemţii au
spus : „Păi, voi vorbiţi germană”. Nu, asta‑i idiş. Saşii spun că ei
vorbesc nemţeşte, şvabii spun că ei vorbesc nemţeşte şi, în fond, limba
literară n‑o vorbeşte decât cel care vorbeşte exact literar, nu poceşte
cuvintele şi trebuie să cunoască un der, die, das crunt. (Deci aţi învăţat limba ebraică...)
Limba ebraică... În Europa, în toată lumea, limba ebraică este o limbă
moartă. Se face la Teologie, toţi preoţii de toate neamurile o cunosc,
însă în relaţii directe cu alţi oameni se foloseşte limba engleză. În
Israel a doua limbă care se foloseşte este limba engleză. (În Israel ce limbă se vorbeşte de fapt ?)
Ebraică... Dar evreii plecaţi din România vorbesc româneşte, cei din
Ungaria vorbesc ungureşte, deci acolo auzi, dacă eşti european, începi
să auzi toate soiurile de limbi. Acuma, mai nou, ruşii, că acuma s‑au
dus foarte mult afară...Ca să mă reîntorc puţin la tatăl meu.
Tatăl meu a avut o concepţie de viaţă în general în următorul fel – şi
asta mi‑a dat ca orientare directă, fără echivoc şi foarte serios –
„Tu, fiule, să faci lucrurile în aşa fel încât niciodată, dar niciodată
să nu cobori privirea ta în faţa nimănui !”. Acest lucru spune mult.
Atunci când mi‑a spus aceste cuvinte, eu n‑am înţeles în totalitate,
dar, trecând timpul, m‑am tot gândit la ce a spus tatăl meu. Şi nu am
deviat de la acest lucru niciodată şi niciunde. Când a fost nevoie de
ajutor, eu poate m‑am sacrificat, chiar şi atunci când a fost vorba de
primirea unor premii sau prime, numai ca să ajut pe altcineva. Şi am
ajutat.(Să revenim puţin : ce alte limbi aţi învăţat la şcoală ?)Franceza...
Franceza nu m‑a atras sub nici o formă. Nu mi‑a plăcut. Dacă era
germană... Dar cum situaţia era de aşa natură că nemţii ne‑au apăsat
mult, limba germană a fost scoasă în totalitate de la liceul evreiesc.
După aceea a fost desfiinţat. Fraţii noştri de toate puterile : „Ce,
voi n‑aveţi liceu care să meargă în limba ebraică, voi învăţaţi
româneşte. Româneşte puteţi învăţa la orice şcoală din România. Nu
trebuie să aveţi liceul vostru”. L‑au desfiinţat. Acolo au făcut Liceul
Sportiv, şi după Liceul Sportiv, Liceul de Artă.

Mama este născută în Novi Sad. Ea a făcut croitorie şi s‑a căsătorit
cu tata în 1925. S‑au stabilit aici, în Timişoara. Aici a mai lucrat
până în 1934, şi din 1934, când m‑am născut eu, s‑a terminat orice
activitate. (Spuneaţi că s‑a născut la Novi Sad. Bunicii din partea mamei erau evrei ?)
Da. La fel şi bunicii din partea tatălui. În 1930 a murit bunicul meu
din Novi Sad, şi în ’44 a fost dusă la Auschwitz bunica mea. (Bunica din partea...) ...mamei. Din 27 mai 1944 sunt ultimele rânduri trimise de bunica mea din Ungaria.(Şi din familia dvs. a mai fost cineva dus la Auschwitz ?) Nu,
n‑a fost, dar a fost omorât fratele mamei, în 1941, de către armata lui
Szálasi, care a fost ocupantă la Novi Sad. Exact de 1 ianuarie i‑au
strâns absolut pe toţi despre care au ştiut că sunt evrei, i‑au
dezbrăcat în pielea goală, indiferent dacă erau bărbaţi sau femei,
copii sau maturi, trambulină pe Dunăre – că Novi Sad-ul are Dunărea –
au făcut-o şi stăteau la rând să‑i împuşte. I‑a împuşcat, nu i‑a
împuşcat, au venit ăia din spate şi i‑au aruncat în apa rece. S‑au
înecat. Care a murit împuşcat, a murit împuşcat, care nu... Şi au fost
copii care au văzut treaba asta. Soţia lui a fost nemţoaică. N‑a putut
să facă absolut nimic. El a fost electrician, a venit de la servici şi
asta a fost tot. Doi copii au rămas.Alţi aparţinători ai
familiei noastre care... asta nu ştim nimic. Mama, după război, când au
început să vină prizonierii din Auschwitz înapoi, au trecut prin
Timişoara – care mergeau în Iugoslavia, deci nu în altă parte, că dacă
mergeau în altă parte nu treceau prin Timişoara –, atunci a întâlnit o
foarte bună cunoştinţă de‑a ei şi au vorbit. Şi a spus că până la un
moment dat ştia de bunica mea, şi după aceea nu a mai ştiut nimic. Şi a
mai spus, zice : „În general, toţi bătrânii nici nu au fost duşi în
lagăr, ci direct la camerele de gazare şi la crematoriu...”. Cam asta a
fost.(Ce se studia la şcoală ? Chiar şi în clasele primare aveaţi aceeaşi programă cu ceilalţi copii ?)Categoric.
Era un program foarte bine stabilit ; dacă aveam posibilităţi
materiale, noi oricând puteam să mergem şi mai departe la facultate,
dar foarte mulţi au fost foarte, foarte săraci. Şi n‑a existat nici un
fel de posibilitate. V‑am spus : tata fără servici, mama fără servici,
trei guri... Era o situaţie foarte dură... A fost reforma
învăţământului şi am terminat patru plus trei, care era echivalentul de
şapte clase. Dar s‑a chemat atunci totuşi „trei clase de liceu”, deci
nu şapte clase, patru clase primare şi trei clase de liceu... M‑am dus
la şcoala profesională. În primul an am reuşit acolo unde am dorit, am
făcut un an Şcoala Profesională de Metalurgie. Şi în anul al doilea au
vrut să mă transfere undeva în Satu Mare, şi eu n‑am vrut să merg, am
ieşit afară. Vreo două luni am lucrat împreună cu tatăl meu, şi după
aceea am reuşit totuşi să mă înscriu la Şcoala Profesională
Electrotehnică din Timişoara, care avea sediul în Piaţa Maria, unde
este actualul „Daniel’s”. Toată clădirea aceea, inclusiv... ăsta...
parcă de cultură e acuma, sala aia mare. A fost cinematograf, de fapt,
şi după aceea s‑a transformat. Aia era sala noastră de festivităţi,
acolo era absolut tot, inclusiv etajele superioare erau cămin ; cantina
tot acolo era, şi jos aveam săli de cursuri. Iar ca profesori, noi am
avut poate şi avantaje, poate şi puţin dezavantaje, că foarte mulţi
aveau cunoştinţe foarte slabe... Asistenţi de facultate veneau să
predea la noi. Ei trebuiau să coboare nivelul de predare la nivelul
cunoştinţelor noastre. Trebuiau să coboare cu mult mai mult decât
nivelul cunoştinţelor mele sau ale altor colegi, care erau tot în
situaţia mea. Şi pentru noi era un pas înapoi, iar ăialalţi trebuiau să
înveţe foarte dur ca să înveţe ceva. Numai aşa, ca exemplu, l‑am avut
profesor la electrotehnică pe domnul Braşovan, un om eminent şi o
somitate în materie, iar la mecanică l‑am avut pe domnul profesor Aurel
Nanu, care şi acuma este. El a fost şeful Catedrei de tehnologie, la
tehnologia construcţiilor de maşini. Şi eu, fiind doar un om cu şcoală
profesională, cum nu s‑au încheiat situaţiile şcolare, n‑am avut
diplome. Şi m‑am dus o dată la dumnealui şi la domnul Braşovan şi la
încă unul care a fost maistru, i‑am chemat, i‑am rugat să vină până la
notariat şi să dea o declaraţie, au venit toţi trei şi am act de
certificare prin declaraţiile lor...

HEINRICH KLINENBERG (n. 1934, Timişoara) - „Tu, fiule, să faci
lucrurile în aşa fel, încât niciodată, dar niciodată, să nu fii obligat
să cobori privirea în faţa cuiva !”





M‑am
născut în Timişoara, în 25 ianuarie 1934. Copilăria, din ’34 până‑n
1941, am petrecut‑o în Timişoara, pe strada Reşita, nr. 32, care
înainte s‑a chemat strada Fröbl… Din ’41 până în 1945 am făcut patru
clase primare în curtea sinagogii evreieşti din strada Reşiţa. Acolo a
fost, de fapt, şi grădiniţa de cult mozaic, au fost şi patru clase,
şi sinagoga efectiv. De rit ortodox, eu fiind totuşi neolog. (Numai patru clase erau ?)
Numai patru clase, da. Era o şcoală mică. Liceul Israelit era în… acuma
se cheamă Liceul de Artă. Acolo s‑a făcut liceul, completare. Deci până
la reformă au fost patru clase, şcoala mică şi opt clase,
baca­laureatul. Începeai liceul de la clasa I şi continuai până la
clasa a VIII‑a. Dacă ai terminat clasa a IV‑a, înseamnă că ai făcut
acel bacalaureat, aşa s‑a chemat, „bacalaureat mic”, de capacitate, cum
se spune acuma… (Şi după aceea unde aţi continuat ?) La Liceul
Israelit din Timişoara… Toate astea erau în timpul războiului. Nu era
niciodată sigur că noi vom ajunge înapoi acasă teferi… Însă am mers aşa
mai departe.(Aţi avut vreo problemă atunci, în timpul războiului ?)În
timpul războiului, ca şi copil, mai puţin. Dar părinţii au avut
probleme : o dată că tata a fost dat afară din servici pentru că era
evreu. Nu conta dacă mureai de foame, absolut deloc. (Unde lucra ?)
La firma „Angerbauer şi Fiul”, care era o firmă de expediţii, de
import‑export, avea sediul pe Tudor Vladimirescu, splaiul Tudor
Vladimirescu… Problema părinţilor în timpul războiului a fost dură,
pentru că, de exemplu, până la ora zece nu aveau voie să apară niciunde
în piaţă. (Până la ora zece dimi­neaţa ?) Dimineaţa. De la zece puteau să meargă să cumpere, dar nu mai aveau ce. (De ce?)Era interdicţia categorică a organelor de ordine şi mai ales a sistemului introdus de SS. (Şi nu s‑a dat nici o explicaţie ?)
Nu ! Era categoric interzis evreilor şi n‑aveai ce căuta. Fără nici un
avertisment, putea ori să te închidă, ori să te împuşte. Iar cei care
controlau în mod sistematic şi dur… noi locuiam la numărul 32 şi ăştia
erau la numărul 30. Când am ieşit, când am deschis poarta casei în care
am stat, acolo era întrunirea în careu a hitleriştilor din Timişoara,
sub îndrumarea celor care erau şefi în Timişoara…(Mai aveţi fraţi ?)Nu, sunt singur. Atâta a fost să fie. Părinţii mei au fost în vârstă, tata s‑a născut în 26 ianuarie 1878, şi mama în
1
septembrie 1892. Deci diferenţa dintre ei era de paisprezece ani. Mama
a avut 42 de ani şi tata a avut 56 de ani… a fost pachetul (zâmbeşte).
A fost o întâmplare destul de hazlie, toată lumea a trimis‑o pe mama la
băi, că are menopauză şi gata, să aibă grijă… Medicul din Buziaş i‑a
spus : „Femeie, du‑te acasă, că peste câteva luni naşti”. „Cum, eu, în
menopauză ?...” „Du‑te acasă, că ai să vezi…”Ştiţi că pentru noi
au fost pregătite trenurile de deportare la Auschwitz. Cu tatăl meu am
fost la gară şi mi‑a arătat trenul şi linia de unde trebuia să ne ducă.
Eu am văzut… S‑a spus parcă de către
dl Neumann* , nu ştiu, în
carte* *sau în altă parte, că erau 12000 de evrei în Timişoara înainte
de război. Când s‑a dat ordin, în Timişoara au apărut vreo 60000 de
evrei, evreii din toată zona Banatului au fost adunaţi în Timişoara. Ca
să nu se mai chinuie cu sate, comune, cu departajarea evreilor, au fost
aduşi în Timişoara, şi de aici încărcarea şi… De asta ştiu că la un
moment dat noi am fost în jur de 50000. Am şi învăţat, de fapt, despre
acest lucru. (Şi cei care au fost aduşi au fost cazaţi undeva ?) Foarte mulţi au fost primiţi în familii… (Tot în familii de evrei ?) De evrei, da. Au fost şi locuinţe, cam piperate, dar s‑au plătit şi… asta a fost situaţia. (Şi până la urmă… ?) Până la urmă… (Au plecat şi de aici sau au scăpat ?)
Nu s‑au dus înapoi în locurile de unde au venit, ci, imediat după
terminarea războiului, marea majoritate şi în primul rând tineretul –
când vorbesc de tineret, este vorba de copii – au emigrat în Israel ;
după aceea au început emigrarea în masă în Israel. (Ştiu că o parte din evrei au fost duşi la munci, pentru că n‑au fost deportaţi…)
Era muncă forţată şi muncă obligatorie. Tatăl meu nu a fost dus,
fiindcă a avut vârsta de 60 de ani. S‑a născut în 1878, deci în 1938 el
a avut 60 de ani. Dar dacă era sub 60 de ani, era dus. Însă nici pensie
n‑a avut. L‑au dat afară din servici, dar pensie n‑a avut. (Şi din ce aţi trăit ?)
Din ce am trăit ? A avut un frate în Braşov, care a fost căsătorit cu o
austriacă din Viena. El, de fapt, a şi trecut la ritul catolic şi el a
lucrat, fiind de rit catolic, recunoscut ca nu ştiu ce. Şi ne‑a mai
trimis şi nouă, din când în când. Asta este, aproximativ, din partea
tatălui.

(Ce au făcut părinţii dumneavoastră ulterior, s-au apucat de lucru?) Părinţii
s-au apucat de lucru, dar foarte greu. Practic vă pot spune următorul
lucru: tata, în momentul în care s-a putut, imediat după 23 August, era
obsedat de faptul să nu fim obligaţi să plecam înapoi la Herţa, şi
atunci iarăşi sistemul vechi, nici mai mult nici mai puţin, a cumpărat
din nou o căruţa, şi cu căruţa am sosit după nu ştiu cât timp - mergând
aşa într-o coloană, tot din ăştia care erau din Herţa - în Bucureşti.
Am ajuns la Bucureşti cu căruţa. (Aţi vrut să fiţi cât mai departe.) Da,
cât mai departe. În septembrie 1944 noi eram în Bucureşti. Nici atunci
nu aveam ce îmbrăca, iar mâncarea să ştiţi că mergea mama şi lua
mâncare de la o cantină de ajutor a Comunităţii evreieşti, pentru că nu
aveam ce mânca. Şi totuşi au insistat ca numaidecât să mă duc din nou
la şcoală, să recuperez şi să învăţ. (Să reintraţi în normal.) Da.
Am făcut şcoala, am reuşit să iau bacalaureatul, am făcut o facultate:
Facultatea de Zootehnie. Între timp părinţii au plecat în Israel, cu
sora mea. Eu eram la facultate, sora era încă mică şi a mers cu
familia. Mie separat nu mi s-a dat voie, căci erau cereri de plecare
separate. Şi atunci am terminat facultatea, am lucrat apoi într-un
domeniu, mai întâi de aşa-zisă producţie. În agricultură nu prea sunt
evrei care au lucrat în România, dar vă pot spune că am avut reuşite.
Dar cea mai mare reuşită este că după aceea am fost invitat să lucrez
în cercetare, după ce am lucrat în producţie. În cercetare am realizat
o serie întreagă de lucrări, între care şi crearea unei rase de porci,
LS 345 Periş. Mi-am luat şi doctoratul. Am şi brevete de invenţie.
(Aţi ţinut legătura cu comunitatea?) Nu,
până acum, în ultimul timp nu am ţinut legătura, că nu am avut timp.
Plecam de dimineaţa şi veneam noaptea. Acuma însă mai ţin legătura. (Ce simţiţi acum, privind în trecut la toate cele întâmplate?)
Privind în trecut... mă doare foarte mult. Dacă vreţi... un ticălos a
avut curajul de a fi ticălos, iar milioane de oameni nu au avut curajul
de a-l combate. (La cine vă referiţi?) La Hitler.

http://www.memoria.ro/?location=view_article&from_name=Cercetare%2C+arhive&from=bG9jYXRpb249c3R1ZGlp&cid=212&id=1559#

(Spuneaţi că v-a ajutat faptul că eraţi în apropiere de poarta lagărului.) În
momentul în care numai cu zeama aceea nu puteai să rezişti – mama, care
era o gospodină deosebit de bună - au vândut părinţii ce au mai avut să
vândă şi au cumpărat nişte mălai şi cartofi şi au început să facă mălai
la cuptor. Au cumpărat o plită şi au început să facă mălaiul şi un fel
de preparat din cartofi, căruia îi spuneau toci, adică cartofi raşi pe
răzătoare şi puşi la cuptor, dar care erau excepţional de buni. Mama îi
făcea de o asemenea calitate, încât foarte mulţi ucraineni din afara
ghetoului, deci care aveau cu ce să cumpere, şi unii din evreii care
aveau cu ce să cumpere, veneau şi cumpărau aceste produse. Atunci i-a
mers vorba şi venea lume şi cumpăra de la ea extraordinar şi
plătindu-i, părinţii mei aveau cu ce să cumpere din nou. Mai mult decât
atât vă pot spune că foarte mulţi oameni veneau şi mai mâncau, fără
bani, din ceea ce nu se vindea şi ca atare, unii oameni au fost salvaţi
datorită acestui mălai şi a acestui toci. De aceea v-am spus că
întâmplarea a făcut ca, fiind în apropierea porţii să poată să aibă
acest noroc fantastic, iar mamei să-i vină ideea să încerce, să aibă şi
cu ce să cumpere cele câteva zeci de kilograme de faină de mălai şi
cartofi, şi să cumpere o sobă din aia în care să poată coace.
Întâmplarea a făcut să avem acest noroc.(Cât timp aţi stat acolo?) Şi
acum mai departe vă spun tot ce-a fost... Ca atare, am avut de-acum ce
mânca şi ca atare nu mai conta ce primeam eu de la atelierele comunale.
(Important era să aveţi unde lucra.) Da, ca să nu mă ridice, cum
a fost la Peciora şi în alte lagăre. În acest birou de coordonare şi în
acest ghetou - era conducerea acestui birou de coordonare, care executa
ordinele legiunii de jandarmi - şi erau unele ordine foarte păcătoase.
Vă daţi seama...ei aveau o aşa-zisă poliţie evreiască, care mergea cu
jandarmii să-i ia la lucru, să-i deporteze dintre evrei. Era un fel de
aşa-zisă organizare internă. La un moment dat, conducerea aceasta a
fost asigurată de un avocat – Mihail Danilov îl chema, pe care tata îl
cunoştea dinainte de război pentru că a apelat la serviciile lui de om
de afaceri. N-a avut ce face şi s-a dus la el să-i spună dacă poate să
facă ceva ca să îmbunătăţească condiţiile oamenilor, nu să execute
exact dispoziţiile. El executa întocmai toate dispoziţiile legiunii de
jandarmi. (Făcea parte din acea poliţie?) Nu făcea parte, era
chiar conducătorul biroului coordonării muncii. Tata i-a spus:
„Încearcă şi tu să faci ceva mai bun, nu să aplici chiar totul”. Mai
mult chiar, s-a supărat pe tatăl meu, că i-a zis câteva cuvinte aşa mai
direct – avea un fel de a fi, foarte direct – şi peste vreo zece zile
se făceau nu ştiu ce fel de deportări şi a fost luat şi tata de către
legiunea de jandarmi, direct, fără să mai fie cu poliţie evreiască.
(Doar pe tatăl dumneavoastră l-a luat sau pe toată familia?) Doar
pe el, singur, împreună cu încă vreo 14-15 oameni, şi au fost duşi, dar
n-am ştiut deloc nici în ce direcţie, nici unde, cum, în ce fel şi
pentru ce. Am încercat la legiune să aflăm, dar vă daţi seama că am
fost trataţi ca pe ultimii oameni, că noi eram „nimeni”. Toată lumea
credea că de acum sunt orfan de tată. Asta a fost în aprilie ’43 şi în
octombrie ’43 odată ne spune cineva: „Tatăl tău a fost adus la
legiune.” A fost adus sub pază la legiune şi după aceea l-au şi
eliberat. Atunci am aflat că de fapt a fost dus la Nikolaev, la lagărul
german, peste Bug, la lucru la nemţi. Acolo erau mulţi oameni, mulţi
evrei duşi la lucru, la nemţi. El vorbea bine germana. (Fuseseră şi nemţi în Herţa?) Nu,
era doar un neamţ, Kislinger, dar în rest nu erau. Acolo erau evrei,
români, era şi un ucrainean care era comisar, erau şi câţiva ţigani,
cum era fierarul. Evreii reprezentau, per total, în ţinutul Herţa, cred
că vreo 25%, iar în orăşel erau cam 50%.
Tata
ne-a povestit următorul lucru... El vorbea germana ş-atunci un ofiţer
german l-a luat să-i mai traducă, să facă nişte treburi din acestea, de
traducere. Şi acest ofiţer la un moment dat îl cheamă şi-i spune: „Uite
ce este, vezi că lucrările se termină şi ştii tu ce se întâmpla după
aceea… Cu orice risc, uite: în noaptea de cutare, între orele cutare şi
cutare, la punctul cutare n-o să fie santinelă. Poţi să spui la cei în
care ai încredere perfectă, pentru că şi între voi sunt informatori şi
nu cumva să se afle, că-ţi dai seama ce păţesc şi eu”. (Au mai existat deci şi printre nemţi persoane mai bune.)
Asta am vrut să vă spun, că şi între nemţi au fost oameni cu suflet,
chiar şi acel ofiţer german care l-a chemat pe tata. Tata a avut
încredere în vreo 11 inşi cărora le-a spus şi în noaptea respectivă,
într-adevăr şi-a luat rămas bun de la acest ofiţer. Au fugit şi
într-adevăr la punctul respectiv nu era nimeni. Au fugit încoace spre
partea românească şi au fost prinşi de jandarmii români. Era de-acum în
octombrie ’43, era problema după Stalingrad, erau de acum multe alte
chestiuni care cât de cât se mai schimbaseră şi atunci n-au fost
împuşcaţi pe loc, aşa cum era, ci au fost duşi la Curtea Marţiala de la
Odessa. Tata îmi povestea că atunci când a fost dus sub pază, sub
escortă spre Curtea Marţială - treptele acelea de la portul Odessa cică
sunt foarte frumoase - şi atunci probabil că erau în apropiere şi a
văzut treptele portului şi erau aşa de frumoase... şi se gândea cine
ştie dacă mai trăieşte după ce va intra acolo. La Curtea Marţială erau
trei ofiţeri, dintre care unul superior, mai în vârstă... români. Şi
i-au întrebat cum şi în ce fel au fost prinşi. Tata, la un moment dat
şi-a dat seama că în fond poate să fie condamnat şi apoi imediat te
executa, şi a spus: „Uitaţi, am fost salvaţi de un ofiţer german şi
dacă ofiţerii români mă vor condamna, tocmai cei sub care am luptat în
primul război mondial...” Şi şi-a desfăcut cămaşa, căci avea o rană
foarte urâtă din primul război mondial, lângă inimă chiar îi pătrunsese
un glonţ, când a luptat în 1916-1918. Şi ofiţerul a tresărit şi a
întrebat: ,,Unde aveţi familiile?” Şi tata a spus că în Moghilev, altul
în cutare… „Sub pază vă duceţi
la familii”. Asta a fost
decizia şi aşa a ajuns înapoi, sub pază, acolo la Moghilev unde eram
noi. Aşa încât un ofiţer german şi o Curte Marţială românească le-a dat
drumul acestor oameni. Am vrut să vă spun, să ştiţi despre
variabilitatea oamenilor.
(Ce s-a întâmplat ulterior?) După
aceea, în decembrie 1943, am aflat pe la începutul lunii, că e vorba ca
pentru cei care au fost în vechiul Regat, din judeţul Dorohoi - căci şi
din judeţul Dorohoi o parte din populaţia locului a fost deportată, şi
care nu fuseseră sub ruşi, dar şi din Bucovina de sud – mareşalul
Antonescu ar fi dat aprobarea să fim repatriaţi, aduşi înapoi.
Bineînţeles, morţii nu se mai puteau aduce înapoi. Între cei care au
fost aprobaţi pentru a fi aduşi înapoi, au fost şi cei din Herţa. Asta
a fost culmea, pentru că pe cei din Bucovina de sud, care nu fuseseră
sub sovietici, nu i-a aprobat, dar pe cei din Herţa, da… O fi ştiut el
că Herţa n-a avut nimic pe conştiinţă. Vă spun că am fost incluşi în
judeţul Dorohoi. Şi ne-am trezit că a venit ordinul de repatriere, iar
după ce ne-au băgat în etube cu hainele, ştiţi...pentru păduchi, pentru
toată treaba aceasta, ne-am trezit cu garnituri de tren din astea, cu
vagoane de vite, dar vagoane curate, dar pentru noi, cei care am venit
pe jos, parcă erau vagoane de clasa întâi. Şi la vagoane aduseseră cei
de la centrala evreilor – sau cine ştie, probabil din asta – nişte
pâine, pâine adevărată. A fost pentru prima oară când am mâncat şi eu
pâine cu adevărat, pâine bine crescută, normală. Ne-au urcat în vagoane
şi în 23 decembrie, deci în ajunul Crăciunului, în 1943, am ajuns la
Dorohoi. Acolo am fost luaţi în primire de cei din comunitatea
evreilor, că în Dorohoi mai rămăseseră o parte din evrei şi am fost
cazaţi la fiecare din aceştia, care mai aveau casele lor, însă nu ni
s-a dat voie să ne mai întoarcem în Herţa, adică practic am primit
domiciliul obligatoriu în Dorohoi. Şi aşa am revenit din Transnistria.
Alţii, care au rămas acolo, au revenit după aceea în urma trupelor
sovietice, dar noi am fost repatriaţi. Dacă vreţi, în continuare a fost
Transnistria de după Transnistria, pentru că niciodată, şi nici chiar
acum, eu nu cred că mai sunt omul care aş fi fost dacă nu aş fi fost în
Transnistria. Sunt unele lucruri, chiar lucruri mărunte, cum ar fi de
exemplu: eu nu suport firimiturile să se arunce, firimituri de pâine
sau altceva. Am rămas cu nişte treburi...dar astea sunt lucruri
mărunte. Mai ales în prima fază, nu îndrăzneam să intru în mijlocul
unei societăţi, între copii, pur şi simplu. Iar când am reînceput
şcoala, stăteam izolat. A fost foarte grea readaptarea şi nici acum nu
aş putea să vă spun că nu am reminiscenţele celor ce s-au petrecut.