AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Rezumarea primului mesaj :

POPOR ALES CONVORBIREA LUI TEVIE  LÃPTARUL CU DUMNEZEU

           In viata asta, potrivitã
           Pentru borfasi, pentru haimani,
           Mi-ai dat o mânã de prieteni
           Si-o lume-ntreagã de dusmani !

           Poti sa fii hot, pungas, ministru,
           Te-njurã lumea sau te ceartã,
           Dar dacã esti cumva evreu,
           O viatã-ntreagã nu te iartã !

           Poti fi mai bun, mai învãtat
           Si mai cinstit, cã nu e greu,
           Dar porti teribilul pãcat
           Cã, pur si simplu, esti evreu….

           Sar imbecilii sã te rupã !
           Te-njurã ziarele ades !
           Te-ar sfâsia si când te pupã !
           De asta, Doamne, m-ai ales ?

           De mii de ani nu avem pace
           Ne mor copiii in rãzboi
           Si n-avem liniste de-o viatã !
           De asta ne-ai ales pe noi ?

           Am vrut si noi putin “shalom”
           Cuvânt rostit atât de des.
           Dar pacea noastrã cu vecinii
           N-ai avut timp s-o fi ales.
           De câte ori ai vrut, destinul            
           Ne-a jucat viata la noroc.
           Doamne, puteai s-alegi pe altii
           Si nu ne supãram deloc !

           Antisemitii se agitã,
           Urlã bezmetic orice vrei
           Se-ncarcã lumea de prostie
           Si se descarcã pe evrei.

           Avem atâtea premii NOBEL
           Si mari artisti sub steaua ta,
           Dar nimeni nu ridicã glasul
           Când ne injurã o haimana !

           Poate cã lumea joacã teatru,
           Privesc la cer si vãd noroi,
           Sunt generosi cu orisicine
           Si democrati! Dar nu cu noi…

           Când undeva le merge rãu,
           Când ageamiii fac luminã
           Si nu au bani si mor de foame,
           Numai evreii sunt de vinã.

           Când se mãnâncã între ei,
           Când se omoarã frati cu frati,
           Sãracii - ei n-au nici o vinã,
           Numai evreii-s vinovati !

           Suntem copiii tãi,o Doamne,
           În casa ta intrãm smeriti,
           Si atunci de ce ne lasi în lume
           Pe mâna unor trogloditi ?

           Dece-i înduri pe asasinii
           Cei fãrã lege, fãrã minte,
           Amarnic sã ne pângãreascã
           Pânã si sfintele morminte?

           Cu noi se rãfuiesc într-una
           Intelectuali si derbedei,
           Dar ce-au cu mortii nostri, Doamne?
           Ce vina au cã-s morti evrei?

           Tot ce se-ntâmplã-n lumea asta
           Catastrofal si ne-nteles
           E doar si doar din vina noastrã!
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           Ei pot sa facã tot ce vor!
           Sã poarte zvastici, cãsti sau fes!
           Noi n-avem nici-un drept pe lume?
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           Se uitã acru-n pasapoarte,
           La vãmi ne puricã ades.
           Noi doar suntem “afaceristii”!
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           De asta ne-ai adus pe lume?
           De asta ne-am crescut copii?
           Sã tremurãm pentru secunda
           Ce Tu ne-o dai pentru-a trãi?

           Tu ne-ai dat multe lacrimi, Doamne.
           Ne-ai dat nevoi si griji si stress.
           DAR TU  NE-AI  DAT  SI  ISRAELUL !
           SI PENTRU ACEASTÃ FERICIRE
           TODÁ RABÁ CÃ NE-AI ALES !!!!

(Sora dumneavoastră n-a făcut?) Nu, n-a făcut. (Ea era mai mare sau mai mică decât dumneavoastră?) Mai
mică. Am fost dus la un aşa-zis spital, în izolare, care nu avea însă
nici un fel de medicamente. Medicii veneau doar ca să te încurajeze –
medici evrei – şi până când să intru în delir, am văzut cum mureau pe
capete. Ştiţi ce mortalitate a dat exantematicul, nu vă puteţi
închipui. Şi totul din cauza păduchilor, care transmit această boală.
Şi în condiţiile acestea am văzut într-adevăr ce înseamnă să se perinde
pe un singur pat atâtea persoane: câte doi-trei pe zi, aşa de repede
mureau, mai ales oamenii mai în vârstă. Imediat le ceda inima în
momentul când intrau în delir şi imediat mureau. Eu când am intrat în
delir, tânăr fiind, am rezistat, apoi m-am trezit din delir şi imediat
după aceea a trebuit să eliberez aşa-zisul pat. Au venit atunci
părinţii cu un cărucior din ăsta cu două roţi (cu care se duceau şi
cadavrele), să mă ia, că nu puteam merge, eram aşa de slăbit că nu
puteam să mă ridic în picioare, mergeam numai în patru labe. M-au dus
cu căruciorul ăsta de cadavre înapoi spre casa respectivă, iar acolo,
vă daţi seama, trebuia să mă târăsc. Îmi dădeau şi mie ceva mai mult să
mănânc, ca să mă refac. Luau din mâncarea lor şi-mi dădeau mie, după
care s-a instituit ghetoul şi atunci ne-am mutat în ghetou. Acolo, aşa
cum a venit la întâmplare repartiţia aceea, ne-am mutat într-o casă în
care erau aşa, o cameră dintr-una în alta şi atunci am fost numai
familia noastră într-o cameră şi o altă familie străină. De la noi din
familie am fost noi patru şi a mai fost o altă familie. Şi culmea este
că era pe o stradă - o reţin şi acuma, Râbnaia numărul 3 - şi la
numărul 1 era chiar poarta ghetoului. Şi acesta a fost un element care
a ajutat la supravieţuirea noastră: faptul că întâmplarea a făcut să
fim în apropiere de poarta ghetoului. În situaţia dată -acolo erau mii
şi mii de evrei în acest ghetou – iar ca să supravieţuieşti trebuia
să-ţi găseşti ceva, să ai ceva, să produci ceva, ca să ai ce mânca, că
nimeni nu-ţi dădea de mâncare. Nişte oameni din Bucovina de sud au
reuşit să refacă o fabrică, aşa-zisa turnătorie din Moghilev şi lucrau
acolo; primeau mâncare pentru că lucrau acolo, însă trebuia să fii
meseriaş. Eu nu eram meseriaş, tatăl meu nu a fost meseriaş din ăsta,
aşa încât practic m-am dus acolo, să încerc să obţin un loc şi mi s-a
spus: „Ce ştii să faci?” „Păi nu ştiu, că am fost elev de liceu...”
„N-avem cum să-ţi dăm”.
(Erau tot evrei aceia?) Tot
evrei erau. Legiunea de jandarmi avea drept de viaţă şi de moarte. Şi
în situaţia dată am fost la cheremul tuturor celor care ne conduceau.
Dar ei au instituit legiunea şi prefectura, au instituit în ghetou un
aşa-zis birou de coordonare a muncii, deci te scoteau la lucru sau dacă
aveau nevoie să te trimită în altă parte, te şi deportau de-acolo, era
deci a doua deportare şi aşa mai departe. Dacă lucrai însă la acea
turnătorie, aveai o dată asigurată mâncare şi în al doilea rând te
scutea să fii luat şi dus la muncă la vară, cu pericolul de a fi
executat. N-am putut obţine să lucrez acolo la turnatorie şi m-am dus –
că erau aşa zise ateliere comunale, care depindeau de primăria din
Moghilev, însă aveau o secţie chiar în ghetou, care era condusă la fel
de un evreu, un inginer, care era fostul director a unei fabrici de
zahăr din Liţcani. Aveau acolo atelier de tâmplărie, de mecanică, care
făceau tot felul de reparaţii. Acolo îţi dădea dreptul la ceva de
mâncare şi să nu te ia la lucru, deci aveai scutire că erai la lucru la
atelierele acestea comunale. M-am dus la acest director şi exact
acelaşi lucru m-a întrebat: „Ce ştii să faci?” „Păi, nu ştiu” şi atunci
întâmplarea face ca să intre meşterul tâmplar şi acesta mă aude… Eu
ziceam că am făcut şi eu liceul şi n-am avut când să învăţ nici o
meserie, dar că fac orice ca să am şi eu ce mânca ceva şi să fiu
scutit. Auzind asta, meşterul tâmplar îi spune directorului: „Daţi-mi-l
mie ca ucenic, că am nevoie de un ajutor!” Zice: „Bine moşule”. Tot
evreu era şi el, pe nume Grünberg. Şi m-a luat, iar pentru munca depusă
primeam o cană cu apă fiartă în care erau presărate fire de porumb, de
mălai. Asta era mâncarea şi era ceva grozav. Dar principalul era în
plus că erai scutit să fii luat, căci aveai un bilet cu dovada că
lucrezi la atelierele comunale, deci nu te mai putea prinde pe stradă
să te trimită într-un detaşament din ăla din afară, în care era şi
pericolul să nu te mai întorci, că uneori erau şi executaţi ăia care
veneau aşa. Am lucrat deci ca ucenic la acest bătrân şi practic
mărturisesc că nu prea am învăţat nimic, decât că îl ajutam la tăiat cu
ferăstrăul când avea lucruri mai grele de făcut. Eram un om de ajutor,
fără să fi dovedit calităţi din astea de bun ucenic. Mărturisesc că
omul m-a ţinut din bunăvoinţă. Era chiar să-mi tai şi un deget de la
mână acolo, cu barda. Întâmplarea a făcut să mă trimită cu o lucrare
făcută pentru un plutonier de la legiunea de jandarmi, să o duc la
locuinţa lui, bineînţeles cu delegaţie, ca să pot ajunge acolo. Am
ajuns la casa respectivă şi acolo era un plutonier, Roiban, şi am
intrat eu cu măsuţa aceea lucrată de moş Grünberg pentru domnul
plutonier, i-o duc în casă şi am văzut pe noptieră acolo la dânsul, o
carte. M-am holbat, că nu mai văzusem carte, nimic, de nu ştiu când;
ziare nu, nu mai citisem nimic deşi îmi plăcuse foarte mult înainte să
citesc. Copil fiind citeam şi în franceză şi eram interesat. Şi m-am
uitat şi mă-ntreabă acela, holbat la mine: „Ce te uiţi aşa mă?” „Păi,
mă uit la carte” „Te-ar interesa?” „Foarte mult…” Zice: „Păi, ia-o”. Ce
era? Era „Pădurea Spânzuraţilor”, de Liviu Rebreanu. Am luat-o şi vă
spun...cred că am citit-o de cel puţin 20 de ori, că nu aveam altceva
ce citi. Am reluat-o şi cred că o ştiam de-a rostul. Plutonierul Roiban
a mai venit pentru nişte lucrări la atelier şi am început să discut cu
el despre subiectul cărţii, a romanului respectiv şi a fost impresionat
de câte reţinusem. La un moment dat vine plutonierul la atelier şi eu
de colo: „Aveţi vreo lucrare?” Zice: „Nu, nu am lucrări, dar vezi că se
fac deportări la Peciora, a fost un lagăr lângă râul Bug. Transnistria
era între Nistru şi Bug, iar peste Bug erau nemţii. Mi-a zis că se fac
deportări la Peciora, iar pentru această deportare nu se mai iau în
consideraţie scutirile pentru atelierele comunale şi o să vină şi pe la
voi, aşa că e bine să dispari...scurt pe doi. Şi atunci, împreună cu
încă un băiat, care era mai mare decât mine, am desfăcut un capac de
canal (de scurgere) şi ne-am băgat în canal. Ne-am dus prin canalele
Moghilevului...şi ne-am ascuns. Am stat acolo în mizerie, până seara
târziu, şi seara, plini de mizerie ne-am întors spre casă. La deportări
se strângeau oamenii precum făceau hingherii cu câinii; se strângeau,
se făcea numărul, pleca transportul şi se termina bâlciul. A doua zi
ne-am prezentat şi ţin minte că m-am dus - puteau să mă şi-mpuşte -
cred că m-am dus pe malul Nistrului (că Moghilevul e chiar pe malul
Nistrului) să mă spăl puţin, vă daţi seama, că nu puteam să merg cu
mizeria aia spre casa. Şi aşa am ajuns înapoi, şi plutonierul Roiban de
fapt mi-a salvat viaţa, pentru că la Peciora, în primul rând că veneau
nemţii şi luau şi cine era luat peste Bug, după ce lucra era executat,
era împuşcat, iar în al doilea rând nimeni nu-ţi dădea acolo de
mâncare, că era totul închis. Cred că este printre puţinele lagăre în
care s-a ajuns să se consume cadavre de om, de către om; canibalism.
Cunosc o doamnă, cu care nu poţi discuta acum, căci în momentul când
îşi aminteşte, izbucneşte în plâns, pentru că ştie că mama ei ia
cadavru să mănânce, la lagărul Peciora. Acolo a fost ceva îngrozitor,
deci era un fel de deportare din deportare. Şi pe acest plutonier
Roiban – cred că nu mai trăieşte – nu l-am mai văzut de atunci, de când
am plecat de la Moghilev, dar pot să vă spun că a fost un om cumsecade,
cu toate că era la legiunea de jandarmi. Aşa încât, vedeţi că au fost
şi jandarmi cumsecade, cum se întâmplă peste tot: nu există să fie
oamenii numai şi numai într-un fel. Am scăpat de treaba asta, însă în
Moghilev să ştiţi că lumea era foarte diferită: unii aveau din ce trăi,
alţii nu aveau din ce trăi; unii mai primeau câte ceva din vechiul
Regat, de la diferite rude, care reuşeau să trimită mai ales bani, cu
diferiţi curieri, ofiţeri. Vă pot spune că a fost un colonel din
Dorohoi, Marino, care a venit cu banii lui proprii şi a împărţit la
oameni bani. Adică...puteţi să vedeţi varietatea de oameni. Alţii
veneau cu banii altora şi aduceau, dar riscau, căci dacă erau prinşi,
vă daţi seama că o păţeau...şi au şi fost unii prinşi. Ca atare, unii
lucrau la turnătorie, alţii aveau banii respectivi, alţii mureau – de
fapt cei mai mulţi mureau de foame. Ceea ce este însă interesant la
moartea de foame este că slăbeşti, slăbeşti până devii numai piele şi
os şi vezi oasele, iar deodată, chiar înainte de a muri, faţa ţi se
umflă, devii roşu-stacojiu la faţă şi de-atunci ştiam şi noi, ştia şi
persoana respectivă, că într-o zi sau două moare. Îmi stăruie în minte
un băiat care se umflase, avea faţa stacojie şi vorbeam cu el…şi a
murit vorbind cu mine. Sunt nişte scene care nu-ţi ies din minte, e
ceva cu totul cutremurător. Ştiu că după aceea m-am dus şi am anunţat
şi a fost ridicat de pe stradă, cu căruciorul acela cu doua roţi şi dus
la groapa comună. De fapt la Moghilev sunt gropi comune. Acolo am şi eu
îngropat un unchi şi o mătuşă, care au căzut victime ale
exantematicului.

(Ce fel de jandarmi erau aceştia?) Erau tot
jandarmi români, dar parcă din altă lume. Parcă văd şi acuma: „Uşor,
aşteptaţi să vină şi cei din urmă...” Parcă şi vocea era mai omeneasca.
N-am mai fost bătuţi, paturile de armă n-au mai funcţionat şi ne-au
dus... Altfel cred că ne distrugeau cu totul. Şi am ajuns într-o
localitate, Ozarineţ. Acolo, jandarmii ne-au băgat în nişte case cu
oameni, încălzite. Ţin minte şi acum că a fost prima oară când am băut
nişte ceai cald, a fost ceva fantastic. Dimineaţă iarăşi adunarea şi
plecarea. Şi am plecat toţi, această coloană din Herţa, până la o
localitate, Lucineţ. Acolo iarăşi ne-au lăsat o noapte tot în case,
după care ne-au dus într-un sat Hrumiuca. În localitatea asta ne-au dus
la un colhoz, la marginea satului; ne-au băgat într-un grajd de vite şi
ţin minte că atunci când am ajuns spre Hrumiuca nu mai puteam să merg
pe picioare, căci îmi erau degerate complet şi ţin minte că un unchi
de-al meu şi tatăl meu m-au luat, unul de cap, unul de picioare şi m-au
trântit în iesle acolo. Parcă şi acuma mă vad în iesle... Şi deodată
acolo, la un moment dat a venit cineva din coloana asta, din convoiul
ăsta şi ne spune: „Domnule, jandarmii ne-au părăsit. Suntem singuri!”
„Cum?” „Ne-au lăsat singuri aici”. (V-au lăsat deci să supravieţuiţi acolo.) Da,
ne-au lăsat acolo, în colhozul ăla, în grajdul ăla, fără nimic, că nu
erau vite, nu era nimic în jur. S-au dus şi parcă vad şi acum că tata
s-a dus şi s-a interesat, să vadă pe cineva, să afle dacă este vreun
agent sanitar, pentru picioarele mele. Nu ştia limba, nu ştia nimic.
Eram ca vai de lume şi parcă văd că a venit o bătrână ucraineancă, s-a
uitat la picioarele mele, s-a dus acasă şi a venit cu un preparat făcut
de ea, din ceară de albine, atât am recunoscut, şi nişte crupe, ceva
aşa din cereale, ce a introdus ea în acest amestec şi ştiu că mi l-a
pus pe picioare şi mi-a spus că mai vine. Mai mult decât atât, a venit
şi cu ceai să-mi aducă mie, bătrâna aceea care m-a văzut prima oară în
viaţa ei, şi vreo trei zile la rând a tot venit la grajd şi am reuşit
să încep să merg pe picioare. O am în imagine pe această bătrâna, o
reţin... Dumnezeu s-o odihnească - pentru că era foarte bătrâna şi
atunci - pentru binele pe care mi l-a făcut. După aceea, vă spun, că
era o treabă interesantă... Fiecare s-a dus în sat să se descurce cum
putea şi ţin minte că părinţii mei şi cu toată familia s-au dus şi au
aranjat într-o cameră la o ucraineancă. Ţin minte că într-o singură
cameră, la un moment dat, ajunsesem să dormim pe un fel de laviţă
comună 11 inşi.
(Cum era compusă familia? Din câţi fraţi, câte surori?) Toată
familia era a tatei, căci mama era singură, surorile ei fiind în alte
localităţi. Familia mea a fost alcătuită din părinţi şi încă o
surioară, deci patru eram numai noi. Mai erau încă şapte sau opt fraţi
de-ai tatei. (Aveaţi şi bunici?) Aveam o bunică. (Dar până atunci eraţi toţi din familie, nu se întâmplase nimic cu nimeni?)
Până atunci nu. După aceea au murit doi. Vreau să vă spun că ne-am
instalat în acea casă, iar încălzirea se făcea - ţin minte că se
duceau, eu încă nu puteam să merg cum trebuie, dar femeile se duceau şi
tăiau pelin, căci tulpinile de pelin serveau la încălzire. Practic
însă, acolo dacă rămâneam, eram muritori de foame, că nu aveai ce să
faci acolo, că de-abia se întreţineau şi ţăranii aceia. Reţin însă o
chestiune...că am petrecut acolo noaptea de 31 decembrie 1941 spre 1
ianuarie 1942 şi faptul că femeia aceea ucraineancă, avea un băiat de
vârsta mea, şi l-a trimis la 12 noaptea să bată în uşa, şi ne-a adus o
colivă împodobită cum ştia ea mai bine pentru Anul Nou. Totdeauna îmi
amintesc de această colivă, cu câtă plăcere am mâncat-o în noaptea de
Anul Nou. Când mănânc colivă undeva nu pot să nu-mi amintesc de relaţia
dintre Anul Nou şi colivă. Mai departe tata şi unul din fraţi au
hotărât că ei, dacă rămânem aici, oricât am avea – ce rezerve au mai
avut ei – precis că o să murim de foame, şi atunci s-au hotărât să
meargă, că au auzit ei că totuşi la Moghilev te mai poţi descurca, dar
nu aveai voie, că dacă te prinde, rişti să te împuşte. Şi atunci s-au
interesat şi au aflat de nişte drumuri mai puţin circulate, şi s-au dus
în recunoaştere la Moghilev, ei doi. Au trecut nu ştiu câte zile şi
s-au întors cu căruţa şi au hotărât că plecăm. Şi am plecat spre
Moghilev, cu două căruţe, împreună cu altă familie.
(Aţi reuşit să luaţi ceva de-acasă, bani sau altceva, ca să vă descurcaţi?) Bani
şi nişte bijuterii au avut bătrânii, iar întâmplarea a făcut să
reuşească să le ascundă asupra lor şi să treacă, că altfel nu aveai de
unde, de unde căruţă... Mulţi au murit pentru că n-au avut acestea. De
aceea şi foarte mulţi au murit din Herţa, să ştiţi că 75% au murit şi
ne-am întors numai un sfert. Şi am ajuns pe drumul dinspre Hrumiuca
spre Moghilev, care a fost şi ăsta un calvar, pentru că era pericol,
trebuia să vii numai prin locuri în care să nu fii observat. Am ajuns
la Moghilev şi acolo am tras la o casă pe care au închiriat-o bătrânii
mei, adică o cameră pentru toţi, pentru toată grămada. Nu vă spun care
erau condiţiile de igienă în care trebuia să trăim. Eram de acum plini
de păduchi, iar a te spăla era de acum o problemă şi în afară de
mâncare, deci aceste două elemente: igiena şi mâncarea, erau nişte
probleme formidabile. Nu contează practic, că în Moghilev încă nu se
instituise ghetoul, când am ajuns noi înapoi acolo, şi deci stăteam
acolo între ucraineni, într-o încăpere dintr-o casă. Am omis însă să vă
spun că practic noi nu aveam nici un act, căci ni s-au luat toate
actele la trecerea Nistrului, eram fără nici un fel de identitate şi
oricine putea să te omoare, oricine putea să facă orice vrea cu tine,
că nu aveai nici un fel de identitate...erai inexistent. Asta a fost o
altă politică, de a nu se cunoaşte nimic. Şi în esenţă vă pot spune, ca
să trec repede peste treaba aceasta, m-am îmbolnăvit de
tifos-exantematic. Exantematicul bântuia extraordinar la Moghilev.
Norocul a fost că am fost singurul din familie care am făcut această
complicaţie, că ceilalţi n-au făcut.

(Câţi membri cuprindea familia tatălui dumneavoastră?) Păi
am fost vreo 12 inşi. Am fost luaţi...era o vară toridă, aşa cum v-am
spus, şi duşi, la un moment dat, ţin minte că peste Prut, dincolo de
Prut, la Suliţa şi de-acolo mai departe. (Cu ce v-aţi dus?) Cu
căruţe şi pe jos. Aici am avut noi într-un fel norocul, că practic cine
a mai avut aşa ceva, căci majoritatea, v-am spus că 80% din evreii din
Herţa erau foarte săraci. Noi am avut norocul că tata a mai avut ceva
şi, în condiţiile date, căruţe, chestii...cum s-a putut fiecare
descurca. Şi au început să ne ducă. Probabil că înaintarea era mai
lentă decât s-a crezut, încât pur şi simplu ne cărau aşa, în slalom,
până seara. Seara te puneau într-un câmp, se aşeza paza şi iarăşi
stăteai, iar dimineaţa iar te porneau, pur şi simplu, aşa ca să te
chinuie. Până când am ajuns, într-o bună zi, într-o localitate din
Basarabia denumită Secureni. În această localitate ne-au lăsat să
intrăm în casele evreilor care fuseseră deportaţi din Secureni. Şi
acolo ne-au lăsat vreo două-trei zile, nu as putea spune exact, şi
iarăşi ne-au luat, pe cei din Herţa şi ne-au dus, de la Secureni,
într-un lagăr dintr-o localitate, Iedineţ. A fost un orăşel şi acolo
ne-au dus şi iarăşi ne-au băgat într-un fel de ghetou, ca un lagăr din
ăsta, în casele părăsite de către evreii din Iedineţ, care au fost la
rândul lor deportaţi. Ţin minte că pe drumul acesta dintre Secureni şi
Iedineţ era o lipsă de apă formidabilă, şi a fost o mare realizare când
am dat de un pic de apă, pe urma unei roţi de căruţă şi am băut-o şi a
fost ceva cu totul deosebit. Ţin minte şi acum cât de mult am suferit
de pe urma setei, e ceva de nedescris. În acest lagăr de la Iedineţ,
ne-au aşezat grămezi întregi într-o cameră... Nu era nici un fel de
asigurare, să ai unde să câştigi ceva, să ai ce mânca. Te-au scos, să
ai strictul necesar şi aşa a început mizeria... Nu aveai unde să te
speli. Am început să devenim neoameni, dar n-a fost destul. De la
începutul lui august până la începutul lui octombrie am stat la Iedineţ
şi abia atunci ne-au scos de-acolo. Ne-au luat şi ne-au dus spre
Nistru. Începuseră nişte ploi teribile şi noroaiele Basarabiei nici nu
vi le puteţi închipui. Când puneai piciorul pe drum şi-l ridicai era
plin de noroi, se lipea noroiul de tălpi. Ce vă pot spune este că...nu
ştiu ce dispoziţie aveau jandarmii, dar eu vă pot spune ce am trăit.
Unii au avut căruţe, iar printre cei care au avut căruţe eram şi noi.
Alţii nu aveau nici căruţă, nimic şi mergeau pur şi simplu pe jos. În
momentul când rămâneai în urmă, la un moment dat erau loviturile de
paturi de armă, ca să mergi mai repede; caii la un moment dat nu mai
puteau trage că erau încărcaţi cu oameni mai în vârstă; mai împingeai,
tu, cel care erai mai tânăr; copii erau în căruţe...era ceva aşa cu
totul... Păcat că nu s-a filmat, că dacă s-ar fi filmat cred că era
ceva îngrozitor să vezi o asemenea coloană. Convoiul respectiv nu avea
cum să nu aibă oameni care să nu rămână în urmă şi am rămas şi eu,
pentru a-mi face o necesitate fiziologică şi atunci am văzut cum un
bătrân, care rămăsese în urmă, a fost împuşcat. Dar ceea ce mă doare
foarte mult şi acum când revăd în memorie toată această imagine, este
că într-o porumbişte s-au aruncat asupra cadavrului nişte ţărani să-l
dezbrace...sângele mai curgea din el... Este o imagine groaznică.
Această imagine pe mine, pur şi simplu, mă consumă şi acum, şi nu a
fost singura pe care am văzut-o…! V-am spus că după aceea am citit
problemele acestea şi am găsit că a fost ordine în acest sens. Ceea ce
iarăşi nu-mi pot explica este cum oameni nevinovaţi, pur şi simplu
pentru că rămân în urmă, să fie executaţi. Şi nu mi-am explicat de unde
ţăranii...pentru că au fost puşi să sape gropi la margini, pe traseul
pe care-l făceam noi şi atunci oamenii ştiau că acolo o să moară
cineva. Este un tablou care e greu de pictat...
(Câţi ani aveaţi?)Aveam
atunci 13 ani şi jumătate, spre 14 ani. După care vă spun că am ajuns
greu, cu chiu cu vai. Pe cât posibil toată lumea şi-a dat seama despre
ce este vorba şi, ştiţi, la un moment dat fiecare îşi spunea: „Ţine
aproape, ţine aproape!” ca să fie un grup cât mai compact. Dar unii
rezistau cât rezistau, dar alţii nu mai puteau. Am ajuns până la urmă,
într-o seară, pe un bot de deal, la o comună Corbu, în drumul spre
Nistru. Şi atunci, în seara aceea, era ploaie, eram uzi, erau
noroaie...eram ca vai de lume, ceva îngrozitor, şi pe acest bot de
deal, în noaptea aceea mama mea tot timpul îmi spunea: „Vezi să nu
adormi, că poţi îngheţa”. Ploaia s-a transformat în lapoviţă şi după
aceea a îngheţat şi a venit îngheţ atunci. Eih, dimineaţa am avut o
imagine de coşmar şi să ştiţi că ăsta este coşmarul pe care, din
păcate, îl trăiesc şi acum. Am văzut aşa, ordinul de plecare, bocancii
care loveau trupuri care nu se mai ridicau, că erau morţi, îngheţat,
ochii îngroziţi ai celor din familiile cărora le muriseră rude, şi
paturile de armă lovind pe cei vii. Bocancii-n cei morţi, paturile de
armă în cei vii, ca să plece, şi câmpul împânzit de cadavre. Este o
imagine care, din păcate, vă spun, cam aşa, nu la o dată fixă, în
octombrie-noiembrie am coşmaruri, revăd această imagine în vis şi mă
trezesc cu o sudoare rece aşa, ştiţi cum, parcă ar fi ploaia aceea, şi
văd toată imaginea aceasta. Mă trezesc şi ştiu că nu mai pot adormi.
După aceea mă apuc şi lucrez, şi culmea este că ţine vreo două
săptămâni şi în aceste două săptămâni, doar dacă dorm vreo două ore pe
zi, şi după aceea îmi trece. (Au murit mulţi atunci?) Da,
au murit foarte mulţi. Nu vă pot spune câţi şi nimeni nu v-ar putea
spune, căci a fost ceva aşa... Într-adevăr, acesta este coşmarul vieţii
mele. Am văzut după aceea multe, dar ăsta e ceva care m-a marcat în
subconştient.
Am ajuns la Nistru; mi-a
spus cineva, din ceilalţi deportaţi, care au venit cu trenurile din
sudul Bucovinei, că ne-au văzut trecând şi că s-au îngrozit, au crezut
că suntem fantome. Aşa a fost imaginea. Mi-a spus într-o discuţie chiar
cineva care a fost şi el deportat: „Cum, tu eşti din convoiul acela? Ai
supravieţuit?” Se mira că am supravieţuit. Cu podul plutitor ne-au
trecut noaptea peste Nistru, dar după aceea s-au format convoaie mai
mici, că nu puteau trece chiar atâţia, tot convoiul din Herţa. Şi de
fiecare dată se formau vreo 50 de căruţe şi imediat ne-au luat. De la
Atachi, vizavi peste Nistru este Moghilev, unde a fost unul dintre cele
mai mari ghetouri. Pe noi, aşa cum am fost, nu ne-au lăsat nici măcar
să rămânem peste noapte, să ne odihnim la Moghilev. Nimic, pe noi ne-au
luat şi ne-au dus mai departe, însă, ca să fiu foarte corect, atunci
când ne-au preluat jandarmii de dincolo de Nistru, parcă au fost alţi
oameni. Ne-au luat şi ne-au dus, dar nu ne-au dus în marş forţat.
Nimeni n-a mai fost împuşcat când rămânea în urmă, ci dimpotrivă, te
opreau ca să vină şi cel din urmă. Parcă era altă lume.

(Aceştia erau români?) Da, români şi reţin că
unul îşi făcea şi cruce. „Cum puteţi să faceţi aşa ceva?” Acest ,,de-a
valma” parcă-mi sună şi acuma în urechi. Au mai venit şi alţii dintre
români şi s-au băgat acolo-n faţă. Căpitanul şi-o fi dat seama... ce să
facă acum cu toţi? Vă daţi seama că dacă trăgea însemna că omora şi
români, şi evrei, şi ne-a spus să plecăm. M-a luat tata de mână şi am
plecat. Nu mi-a spus o vorbă pe drum. Vă daţi seama ce o fi fost în
capul lui, în momentul când am plecat... şi când ne-am întors. Asta
denotă o dată în plus relaţiile dintre români şi evrei în Herţa, ca să
vă daţi seama... o confirmare la punctele extremis ale bunei
înţelegeri. Mai mult decât atâta, după aceea am plecat, iar acasă
părinţii mi-au spus să nu mai ies afară din casă, a doua zi. Deci
trupele române au trecut prin oraş…
(Ruşii se retrăseseră?) Da, se retrăseseră, fugiseră. Practic n-au fost lupte, ei s-au retras dinainte. (V-aţi recuperat după aceea brutăria şi bunurile?)
Nu, nimica, căci nu am avut timp să recuperăm nimic, căci o să vă spun
imediat ce s-a întâmplat. A fost totul foarte rapid. Vă pot spune că a
doua zi, de la trupele de jandarmi care au intrat după trupele de
luptă, imediat ne-au adunat pe toţi evreii în sinagogi şi în câteva
pivniţe. (Soldaţii români?) Jandarmii români, căci soldaţii
propriu-zişi trecuseră mai departe. Era cald, era foarte cald, că era
iulie şi ţin minte că pe noi ne-au luat şi ne-au dus chiar în pivniţa
primăriei. Era problemă cu aerul, căci ţin minte că făceam cu rândul
pentru o gură de aer la uşa pivniţei. Era pază şi veneau oameni şi
ne-aduceau câte un pic de apă, găleţi cu apă. După aceea am fost luaţi
din pivniţă şi duşi şi noi într-o sinagogă.
(Erau mai multe sinagogi acolo?)Erau.
În Herţa era o singură biserică şi vreo şapte sinagogi, dar erau mici.
Biserica era frumoasă. Vreo două sinagogi erau frumoase, mari, dar
celelalte erau mici şi într-una din acestea am fost duşi şi noi, şi era
plin. Vă daţi seama, vreo 1800 de oameni duşi în câteva sinagogi...
După aceasta, a doua zi a venit câte-un plutonier. La noi cel puţin,
unde am fost eu, a fost un plutonier, care a început să strige: cutare,
cutare, Druckman Iosif, Granick... să iasă afară. Şi aşa au făcut în
fiecare sinagogă. Ulterior am aflat că de fapt, nişte oameni din
drojdia societăţii, din Herţa au venit cu militarii să-i recunoască.
Ulterior am aflat că jandarmii au numit un fel de administraţie civilă.
Un oarecare Panait Chifu, pe care parcă-l am şi acum în faţa ochilor,
care a fost agent din ăsta la percepţie, l-au făcut primar. Un lăutar,
Constantin Popescu, care venea şi cânta. La noi cel puţin în casă, la
fiecare petrecere era chemat şi cânta, iar el a făcut parte din cei
care au făcut listele. Culmea este că cei patru comunişti au fugit şi
au scăpat bine mersi. După aceea i-am văzut în viaţă pe acei aşa-zişi
comunişti.
(Ei au fugit cu trupele ruseşti?) Da, cu trupele ruseşti. Şi 132 de oameni nevinovaţi au fost executaţi. (Toţi aceştia care erau chemaţi afară?) Toţi
aceştia şi unul n-a scăpat. O sută au fost executaţi şi înmormântaţi
într-o groapă comună, lângă o moară a unui neamţ, Kisslinger. Chiar la
marginea oraşului era moara Kisslinger. Şi 32 de evrei au fost omorâţi
tot într-o groapă comună, într-o curte la un gospodar, Chirulescu. (De ce s-a întâmplat aşa ceva?) Pur
şi simplu, aceasta este o întrebare pe care mi-o pun şi eu. O fi cerut
de băut şi nu i-a dat, o fi avut vreo neînţelegere... Cum s-a alcătuit
această listă, nu v-aş putea spune pe ce criterii, pur şi simplu a fost
ceva aşa de stupid. A fost într-adevăr o listă făcută de către nişte
oameni din drojdia societăţii din Herţa pentru că nici un gospodar şi
nici un om ca lumea n-a fost în această administraţie şi în tot ce s-a
făcut atunci. Ce-i interesant este că, după ce au fost omoraţi aceşti
oameni, ni s-a dat drumul să ne înapoiem la casele noaste, pe care
le-am găsit vandalizate, jefuite... Cine a jefuit? Cum? Aş face un
păcat să spun de cine au fost jefuite. Ce vă pot spune este alt lucru:
că am mai stat în Herţa după aceea vreo trei săptămâni, nu izolaţi, ci
tot în casele respective. Vecinii se purtau cu noi ştiţi cum…că cei mai
mulţi se simţeau jenaţi, erau cu capul plecat. Nu v-aş putea spune ce
atmosferă era în Herţa... Era o cu totul altă atmosferă decât cea care
a fost înainte. (Chiar şi decât cea care a fost când a fost ocupaţia rusească.)
Sigur că da, fără doar şi poate, căci atunci să ştiţi că suferinţa era
comună. Pentru că m-aţi întrebat de brutărie… nici vorbă, tata nici
măcar nu s-a gândit la brutărie în astea trei săptămâni. Şi-a dat seama
despre ce este vorba şi că nu are rost. După trei săptămâni s-a primit
ordinul de deportare, de plecare. Deci, cum să vă spun eu, cred că la
începutul lui august am fost scoşi din Herţa şi n-a rămas nici un evreu
în acel ţinut.

(Ce s-a întâmplat ulterior, după această înmormântare?) Înmormântarea
a avut loc la Dorohoi, nu la Herţa şi toate aceste chestiuni le-am
aflat ulterior, căci noi, din Herţa nici n-am ştiut că a avut loc
pogromul de acolo. În primul rând pot să vă spun următorul lucru, ceea
ce m-a surprins foarte mult: în momentul în care au intrat blindatele
acestea ruseşti şi a avut loc acest incident, şi a fost singurul
incident din localitate, din Herţa, nu am mai văzut trupe române care
să se retragă chiar prin Herţa. Probabil că aflându-se de acest
incident, trupele române care se mai retrăgeau, o făceau pe drumuri
alăturate. Ca atare nu a avut loc, în primul rând n-a avut loc nici un
alt incident, în al doilea rând cum v-aţi putea închipui că o populaţie
civilă, care s-a înţeles perfect cu toată lumea, cum ar putea – de unde
arme, de unde, cum – să atace trupe române? Deci pot să vă spun
următorul lucru: că pentru mine a fost ceva aceasta chestiune şi acest
mod de abordare a fost cu totul şi cu totul determinant în a mă ocupa
într-adevăr şi am studiat după aceea mult problema aceasta.
(Ce s-a întâmplat mai departe?) Mai
departe vă pot spune ce a urmat. Cine a putut să plece repede, a
plecat; graniţa s-a închis destul de ermetic şi nu s-a mai putut trece
cu una cu două şi a început stăpânirea sovietică. Vă pot spune că între
cei 1800 de evrei, au fost şi patru care au spus că au fost comunişti
şi au început să ţină discursuri: ce fericire o să ne aştepte după
aceea... În rest însă, toată populaţia evreiască era foarte rezervată
şi foarte îngrijorată. Reţin discuţiile de familie dintre părinţii mei
şi fraţi, surori, cumnaţi, cât de îngrijoraţi erau de toată această
situaţie. Întâmplarea a făcut ca familia mea să fie ceva mai înstărită,
pentru că din cei 1800 de evrei din Herţa, majoritatea erau oameni
săraci: meşteşugari, cizmari, croitori, tâmplari, dulgheri, cojocari,
şepcari...şi aşa mai departe. Şi o duceau destul de greu. Între ei erau
şi negustori, unii cârciumari, alţii băcani. Părinţii mei au avut o
brutărie, au avut muncitori, au avut acareturi – cai, căruţe cu arcuri
care să transporte pâinea, să nu se turtească. Vă daţi seama că pentru
astea erau şi grajduri pentru atelaje, şi curţile acelea cu stivele de
lemne, pentru că pe vremea aceea cuptoarele se încălzeau cu lemne; erau
dormitoare pentru muncitori, pentru că erau şi atunci condiţii foarte
stricte de igienă pentru producerea pâinii. Ca atare, erau printre
oamenii mai înstăriţi. Sovieticii au dat, în loc de buletine, aşa
zisele passpartou-uri. Când ne-am trezit că părinţii mei au primit un
passpartout, cu un număr în indicativ, 39. Şi acest indicativ, 39, au
aflat ei după aceea că însemna că e burjui, adică mare burghez,
probabil în moldoveneşte. Reţin termenul „burjui”, pentru că la un
moment dat, în şcoală, un învăţător mi-a spus că sunt fiu de burjui. Nu
ştiu ce indisciplină am comis şi reţin faptul că a zis: „Se vede că
eşti fiu de burjui”. Imediat, în luna următoare, au acţionat foarte
rapid: au naţionalizat brutăria şi practic au naţionalizat toate
magazinele. Au transformat Herţa într-un oraş mort.
(Adică au preluat ei totul.) Totul...
Nici nu mai aveau voie proprietarii să se apropie. Au pus pe alţii –
care spuneau ei că sunt pregătiţi, dar vai şi amar cum au fost – şi
gata, era totul confiscat. Nici un fel de administraţie, nici urmă.
Eih, ţin minte că a trebuit să ne şi mutăm din strada principală, pe o
stradă laterală, probabil că ni s-a luat şi casa, dar nu reţin treaba
aceasta, dar altfel nu aveam de ce să ne mutăm. Şi în continuare vă pot
spune că a început aşa o stare din aceasta, cel puţin în familia
noastră, dar nu numai, ci în tot orăşelul, chiar şi pentru cei săraci,
că nu mai aveau ce face, nu mai aveau pentru cine lucra, pentru că
totdeauna în orăşel joia era zi de târg şi veneau ţăranii din jur, îşi
reparau botine, haine, îşi făceau lucruri. Acum nimeni nu mai avea de
lucru, iar dacă n-ai de lucru nici nu ai cu ce să te întreţii şi ca
atare a fost o situaţie foarte grea. Trec peste toate acestea... În
fine, ce vă pot spune este că, într-o noapte de la începutul lui iunie
’41 s-au prezentat cei de la aşa-zisul NKVD, viitorul KGB, împreună cu
miliţia, la un număr de oameni. I-au pus să-şi ia lucrurile în căruţe
şi din câte am aflat după aceea, le spuneau să-şi dintr-o cameră ceva
şi după aia nu-i mai lăsau să intre în camera aia, şi cu căruţele,
familii întregi au fost la gara din Noua Suliţă, la 8 sau 10 kilometri
peste Prut, şi duşi spre Siberia. Din localitatea Herţa, numai din
orăşel, au fost luate 38 de familii de evrei şi o singură familie de
români: farmacistul Popescu. Îl reţin pentru că a fost singurul român
care a fost luat. Bineînţeles că şi din satele apropiate – acolo nu
erau evrei – au fost luaţi şi gospodari, adevăraţii gospodari români şi
au fost şi ei duşi spre Siberia, pentru că erau chiaburii satelor;
exact oamenii cei mai buni, cei care au muncit, cei care au agonisit,
exact aceia au fost luaţi şi duşi în Siberia. Asta s-a întâmplat la
începutul lunii iunie, deci cu foarte puţin timp înainte de a începe
războiul. Şi atunci sigur că părinţii mei au spus: „Precis că în seria
următoare de deportări intrăm şi noi”. Şi la 22 iunie, deci peste
foarte puţin timp, a început războiul. N-au fost lupte propriu-zise la
Herţa, au fost trageri de artilerie. În câteva puncte au căzut chiar
obuze de artilerie, în orăşel şi au murit chiar câţiva oameni, loviţi
de obuze, însă lupte propriu-zise, de infanterie, nu au fost la Herţa.
Pe 5 iulie, vine cineva şi îi spune lui tata că trupele române sunt
chiar la marginea Herţei. Atunci eu aveam vreo 13 ani şi jumătate şi
zice: „Hai cu mine, că uite, vin ai noştri şi am scăpat de deportarea
în Siberia.” Şi mă ia şi mergem în întâmpinarea trupelor române. Odată
cu noi mai erau vreo 30-40 de persoane, şi evrei, şi români. Când am
ajuns în faţa trupelor române, erau lanurile acelea de porumb, căci era
în iunie şi văd parcă şi acuma căştile acelea metalice ale
militarilor... Un căpitan, îl reţin ca grad, întreabă: „Care sunt
jidani între voi? Să treacă la o parte!” Înainte de a spune bună-ziua
sau ceva, ăsta a fost primul lucru pe care l-am auzit. M-a luat tata şi
împreună cu ăia câţiva, că erau vreo 10-12 evrei dintre cei 30-40 de
oameni, nu aş putea spune exact, ne-am pus la o parte. Şi deodată... nu
vă pot spune succesiunea exactă a evenimentelor, dar eram lângă un
şanţ, pe drumul respectiv şi am văzut arme îndreptate spre noi. Deodată
un domn, Vizitiu, după care a urmat un alt domn, Costăcheu parcă, au
sărit în faţa noastră şi au început să strige: „Domnu’ căpitan, aceşti
oameni au suferit de-a valma cu noi în timpul ocupaţiei.”

Şi prin toată localitatea aia, noi copiii, alergând
treceam prin ea în jumătate de oră, aşa de repede, mai ales la vârsta
aceea. Jumătate din timp, câte patru-cinci ore, eram la joaca de
futbol, cu mingea de cârpe, şi nu exista că sunt evrei sau că-s români.
Toţi eram cu grămada pe toloacă. Şi deodată s-a auzit de acel
ultimatum, cu două zile înainte, dar se ştia că e vorba de Bucovina şi
de Basarabia, iar Herţa, întrucât a fost tot timpul în vechiul Regat,
nimeni nu se gândea că intră în această poveste cu ultimatumul
sovietic. Şi totuşi, pe 29 iunie dimineaţa, ne-am trezit pe strada
principală cu blindate sovietice. Au luat poziţie şi toată lumea era
surprinsă. Precis că au greşit, că la 15 kilometri nord trebuiau să se
oprească. Vă daţi seama că nimeni nu-şi dădea seama ce se întâmplă, cum
se întâmplă. Noi copiii treceam printre tancuri, nici nu ne păsa...nu
ştiam ce se întâmplă. Noi îi şi cunoşteam pe cei din garnizoană, că
erau concentrări, erau trupe, militari care au fost concentraţi. Şi la
un moment dat s-a auzit că ofiţerul Boros – care era cunoscut de-acum
în localitate – a fost ucis, şi sărind în faţa lui, ca să-l apere, a
fost ucis şi un soldat român de origine evreiască, pe nume Iancu
Solomon. Noi care îi şi ştiam... pe ostaşii care erau acolo, trupa
toată de acolo, vă închipuiţi că tot orăşelul a fost alarmat. Ce s-a
întâmplat de fapt... Un sovietic, pe care Boros probabil că l-a
abordat, de ce a intrat, a scos arma, a tras, iar ostaşul a sesizat că
vrea să-l împuşte, s-a aruncat în faţa lui crezând că ăla n-o să tragă
şi amândoi au fost omorâţi. Ruşii au continuat să rămână acolo. Cei doi
militari români, cărora li s-a amestecat la propriu sângele, că au fost
unul în faţa altuia, au fost luaţi şi duşi la Dorohoi, în zona rămasă
românească. La înmormântarea lor - a ofiţerului român, la cimitirul
ortodox, şi a soldatului evreu la cimitirul evreiesc - ostaşii care se
retrăgeau din zona ocupată de ruşi, au mers la cimitirul evreiesc şi au
început să-i împuşte pe evreii care asistau la înmormântare, între care
şi un număr de militari evrei români, de la Regimentul 29 Infanterie
din Dorohoi, veniţi, fără arme, la înmormântarea acestui camarad.
Şi-aşa a început de fapt primul pogrom din România, pogromul de la
Dorohoi, în care ulterior - citind toate actele - figurează că au fost
omorâţi 50 de evrei, majoritatea bătrâni. După aceea au ieşit din
cimitir, şi pe lângă militarii respectivi care au fost toţi omorâţi, au
fost ucişi şi bătrânii şi doar un singur supravieţuitor a rămas, dintre
cei care au participat la înmormântare. Deci o persoană care a scăpat.
Pare-se că a fost acoperit de unul care a fost omorât şi atunci,
crezându-se că şi cel de dedesubt este mort, a scăpat. După aceea au
ieşit imediat în cartier, în oraş şi au omorât bătrâni, copii, şi aşa
mai departe.
(Cine?) Ostaşii români. (Credeţi că aveau ordin de la cineva?) S-a
creat atmosfera aceea…o psihoză, că evreii i-au chemat pe sovietici, că
evreii sunt vinovaţi că a fost ocupată Basarabia şi Bucovina. Să ştiţi
că era o psihoză. Refugiaţii la fel…era o problemă. Probabil că ostaşii
respectivi, în această situaţie, au găsit soluţia aceasta de răzbunare.
În orice caz a fost ceva...eu am zis că asta a fost salva de onoare
trasă în cinstea lui Iancu Solomon, că şi-a jertfit viaţa pentru
România. Acest act, în loc să fie un imbold pentru frăţie, pentru
unitate, a fost din păcate opusul. Şi de aceea, uneori am considerat că
Iorga a avut perfectă dreptate când se îndoieşte de anumite documente.
După aceea m-a interesat mult această problema şi am să vă spun şi de
ce a început să mă intereseze. Am găsit un document, în revista Limes
nr.3-4/2000, un istoric, doctorul Cornel Grant, discutând despre
cedarea Basarabiei, Bucovinei şi a ţinutului Herţa, citează un document
din arhivele de stat Buzău, Poliţia Buzău, dosar 15/1940, v.f.151, în
care se spune: ,,La punctul Herţa, în judeţul Dorohoi, au avut loc
numeroase incidente cauzate de depăşirea liniei demarcaţionale de către
trupele sovietice. Un locotenent şi un caporal român au fost împuşcaţi
de evreii din Târgul Herţa, iar comandantul unităţii de cavalerie din
oraş, a dat ordin de tragere, înregistrându-se morţi şi răniţi de
ambele părţi, inclusiv dintre evrei.” Aceasta e o chestiune păstrată
într-un document scris. Vă daţi seama, asemenea relatări date de către
unii ofiţeri probabil, cât rău au putut face şi ce psihoză au putut să
inducă împotriva evreilor, când lucrurile, v-am povestit cum au stat.
În primul rând, nimeni nu ştia că Herţa va rămâne la sovietici, iar în
al doilea rând evreii nu erau înarmaţi. În al treilea rând totul a fost
exact cum v-am descris eu, ceea ce arată că Iorga a avut dreptate când
la un moment dat a spus: ,,Actele publice nu sunt făcute pentru a-ţi
spune adevărul, ci pentru a susţine un interes. Documentul îl iei cum
este, iar în fundul lui stă vicleanul care a fabricat piesa şi face haz
pe socoteala dumitale”. Asta arată cât de precauţi trebuie să fim în
momentul când cercetăm anumite documente, pentru că ele pot determina
concluzii cu totul false, şi aici nu este chestiunea că memoria te
poate înşela. Memoria mea a fost foarte vie şi este, şi am asistat la
toate evenimentele din acest punct, denumit Herţa.

132 de oameni nevinovaţi au fost executaţi







Într-o
porumbişte s-au aruncat asupra cadavrului nişte ţărani să-l
dezbrace...sângele mai curgea din el... Este o imagine groaznică.
Această imagine pe mine, pur şi simplu, mă consumă şi acum, şi nu a
fost singura pe care am văzut-o…!
Mă
numesc Beris Liviu şi m-am născut acum 75 de ani. Aşa cum vă este
cunoscut, de om depinde cum să fie: altruist sau egoist, harnic sau mai
puţin harnic... şi alte asemenea calităţi. Sunt lucruri însă care nu
depind de noi: omul nu-şi poate alege părinţii din care să se nască,
timpul în care să se nască şi locul în care să se nască. N-am avut nici
un merit, dar în acelaşi timp nici o vină că m-am născut din părinţi
evrei, în localitatea Herţa, la 27 noiembrie 1927. Această localitate
făcea parte din judeţul Dorohoi, din vechiul Regat şi este situată la o
distanţă egală, între Dorohoi şi Cernăuţi. Vechea graniţă austro-ungară
a Bucovinei era situată într-un sat, Mamorniţa, la nord de Herţa, la
circa 15 kilometri de localitatea în care m-am născut. Şi faptul că
m-am născut atunci, în acel loc şi din aceşti părinţi, m-a determinat
să percep într-un anumit fel şi să suport într-un anumit fel
evenimentele care au avut loc acum peste 60 de ani. Mă întorsesem de la
liceu, terminasem clasa a doua de liceu, în iunie 1940 şi începuse
vacanţa de vară. Pe vremea aceea, cum să vă spun... timpul avea timp,
zilele erau lungi şi alergam toată ziua prin micul orăşel, care era
alcătuit din câteva străzi. În total, localitatea avea o populaţie de
câteva mii de oameni, în orăşel propriu-zis, în afară de ţinuturile din
jur, că era capitală de plasă, era plasa Herţa, în cadrul judeţului
Dorohoi. Erau vreo 4000, 5000 de oameni în orăşel şi din ei cam
jumătate erau evrei. Şi pot să vă spun că, în amintirile mele, era o
convieţuire între evrei şi români care ar fi putut fi dată ca exemplu.
Atâta bună înţelegere cu români, vecini, întrajutorare... Era, dacă
vreţi, un micro-cosmos demn de luat ca model. Îmi amintesc şi acum că,
fiind copil, erau la guvern liberalii şi primarul era un liberal, un
avocat, Dumitriu. Ajutorul de primar era un evreu, unul Rozen. O altă
amintire... episoade care-mi vin în minte: era un rabin acolo, dar nu-i
mai reţin numele, atât ştiu că era un om deosebit de cult şi cu un
orizont deosebit de larg, iar când a murit, la moartea lui ţin minte că
era o groază de lume. Atunci a fost o mare surpriză când primarul,
avocatul Dumitriu a spus, în discursul pe care l-a ţinut la
înmormântarea rabinului, la care au fost şi foarte mulţi români, că
rabinul a fost membru al Partidului Naţional Liberal, ceea ce a fost o
surpriză pentru mulţi. Al doilea lucru, de exemplu eram elev în şcoala
primară şi, nu ştiu, aşa era obiceiul pe atunci, că ne duceau la
anumite sărbători. Eu am urmat şcoala românească, dar era şi o şcoală
israelito-română în localitate, în care erau copii de evrei, şi în care
se făcea şi ceva studiu de ebraică, atâta tot, asta era singura
diferenţă. Eu însă am urmat şcoala română şi orele de religie erau
predate de preotul orăşelului, preotul Bantaş. Ţin minte şi acum, că
mergem în coloană, în rânduri, nu mai reţin la care sărbătoare, la care
se ţinea o slujbă la biserică şi toţi elevii erau acolo. Ţin minte şi
acum că preotul Bantaş a venit, m-a mângâiat pe creştet şi mi-a spus:
„Vezi că tu nu trebuie să îngenunchezi atunci când ceilalţi copii vor
îngenunchea, pentru că tu nu eşti creştin şi tu rămâi în picioare”, dar
cu atâta blândeţe mi-a spus, cu atât respect pentru celălalt, încât
mi-a rămas în amintire aceasta chestiune şi acest mod de tratament
foarte apropiat.

DESTINE DE JURNAL

Memoria care ne spune cine suntem: Anne Frank şi Miriam Korber-Bercovici

În Amsterdam, pe strada Prinsengracht, la numărul 23, oamenii se aşază
unii în spatele altora până formează o coadă lungă care şerpuieşte
neliniştit peste trotuarul îngust. Văzută de sus sau de departe,
mulţimea seamănă cu unul dintre canalele care brăzdează oraşul
făcându-l fermecat. La urmă se scurg toţi într-o casă cu mai multe
etaje unite prin scări abrupte.

O casă vegheată, ca peste tot în Olanda, de câte un pâlc de biciclete,
şi de ceva în plus. O statuie: un dreptunghi vertical peste care stă,
demnă, o fetiţă.

Imobilul a fost ridicat în1653 de un comerciant olandez şi vreme de
aproape trei sute de ani n-a fost cu nimic special. Apoi, în 1940,
familia Frank (comercianţi oarecare) a emigrat din Frankfurt şi a
cumpărat casa asta. În timpul războiului s-au ascuns într-o anexă
secretă a locuinţei, alături de câţiva prieteni apropiaţi, pentru a
scăpa de lagărele de exterminare rezervate evreilor şi în Amsterdamul
ocupat de nazişti. În 1944, au fost trădaţi. Otto, capul familiei, a
fost singurul supravieţuitor.

S-a întors de la Auschwitz şi a reuşit să publice, într-o lume încă
însângerată, jurnalul pe care Anne, fiica sa, l-a ţinut între 12 iunie
1942 şi 1 august 1944. Anne Frank a murit în martie 1945, la 15 ani,
bolnavă de tifos, cu doar două săptămâni înainte ca lagărul la care
fusese condamnată să fie eliberat. E, poate, cea mai cunoscută victimă
a Holocaustului.

Jurnalul său a fost tradus pretutindeni, istoria ei s-a jucat pe
scenele lumii, a fost ecranizată. Memoria îi este cinstită de
milioanele de oameni care s-au aşezat, cu timpul, unii în spatele
altora, într-o coadă lungă şerpuind peste un trotuar îngust, aşteptând
să se scurgă în ”Casa Memorială Anne Frank”.

”Nu mai cred nici în om; azi ştiu că este o bestie”

Jurnalul de ghetou pe care Miriam Korber l-a ţinut între noiembrie 1941
şi octombrie 1943 în Transnistria a trecut neobservat în România, ţară
care şi-a asumat târziu (şi cu mari spasme) participarea la Holocaust.
Perfect explicabil pentru raportarea românilor la trecut, jurnalul a
fost publicat întâi în Germania, şi abia în 1995, a avut loc pe piaţa
de carte de la noi. A apărut la Kriterion, o editură mai puţin
vizibilă, şi n-a avut forţa unui cutremur care să zguduie conştiinţe.

Jurnalul acesta este albumul cu coperte maronii de la începutul acestui
text, albumul în care ar fi trebuit să fie scrie poezii. I-a fost
dăruit lui Miriam de către ”simpatia” ei, Bondy, un tânăr evreu pe care
deportarea l-a distrus.

Prima pagină a scris-o el, în septembrie 1941, şi se încheie aşa:
”Prietenia noastră mă înalţă sufleteşte, îmi dă mai mult curaj în lupta
cu viaţa, mă face să am mai multă încredere în om şi un val de fericire
mă cuprinde numai când îmi aduc aminte de ea”.

Ultima a fost scrisă tot de el, în ianuarie 1944, pe când se aflau încă
la Djurin. Bondy era altul: ”Am ”reuşit” în acest răstimp, încetul cu
încetul, să nu mai cred nici în om, pe care cândva îl consideram o
fiinţă superioară; azi ştiu că este o bestie”.

Din Transnistria, Miriam s-a întors pe jos, singură. S-a oprit la
Botoşani, la bunicii materni. Pe Bondy nu l-a mai văzut niciodată. În
1970 a auzit că, nevindecat de chinurile tinereţii, s-a sinucis.

”Eu trăiesc datorită doamnei Bercovici”

După război, chiar dacă stinsă, ca o lumânare arsă pe jumătate, Miriam
a luat-o de la capăt. Şi-a urmat visul de studia medicina: ”Am văzut în
Transnistria ce înseamnă un doctor”. Viaţa i-a trecut printre copiii
bolnavi de cancer internaţi la Spitalul Fundeni, între gărzile de
noapte şi cercetările ştiinţifice.

S-a căsătorit cu scriitorul Israil Bercovici, şi şi-a luat doctoratul târziu, cu o lucrare la care a muncit mai multe decenii.

Săptămâna trecută, pe forumul EVZ, printre mesaje atinse de ură şi-au
făcut loc şi aceste câteva rânduri semnate ”Dragoş din Norvegia”: ”Eu
trăiesc astăzi datorită unei supravieţuitoare a Holocaustului:
dr.Miriam Bercovici, eminent medic pediatru la Spitalul Fundeni, care
m-a salvat de la moarte în iulie 1980, când aveam numai 8 ani. Asta în
timp ce ea a pierdut zeci de membri ai familiei în lagăre. Femeia e
evreică, poate e bună, poate e rea. Dar a salvat o viaţă: pe a mea”.

Lacrimile femeii care nu plânge

Când a plecat spre casă, Miriam n-a luat cu ea jurnalul: ”Mi-am adus
aminte după 18 kilometri, dar nu m-am întors. L-a luat mama. Când ne-am
regăsit toţi, acasă, iar mi-a ieşit din memorie. Abia în 1967, mama
mi-a readus aminte de el. L-am luat, l-am recitit şi am plâns. Eu nu
ştiu să plâng. A murit soţul meu, a murit fiica mea, şi n-am plâns. Dar
în noaptea aceea, într-un tren, am plâns. La întoarcere i l-am dat
soţului meu şi iar l-am scos din memorie. În1988, l-am regăsit alături
de trei exemplare bătute de el la maşină. Nu m-am gândit atunci să-l
public, fiindcă era imposibil”.

DE CE N-A PLECAT

”Tu ai cont în bancă?”

Miriam Korber-Bercovici s-ar fi putut stabili în Israel. De acolo a
ascultat mai multe întrebări şi una nu i-a plăcut. Atât de mult încât a
hotărât să rămână în România. Dialogul a fost aşa: ”Miriam, ce ai făcut
tu în viaţa ta?”. Medicul şi-a numărat realizările profesionale
excepţionale, la care vocea a întrerupt-o sec: ”Lasă asta. Tu ai cont
în bancă?”. N-avea. ”Abia acum înţeleg că, da, e bine să ai şi cont în
bancă”.

CONDAMNAŢII DIN FOTOGRAFIE

Epilog: ”Copii, eu sunt o jidancă...”

Miriam Korber-Bercovici ne arată o fotografie de la nunta verişoarei
Silvia Sterberg. A fost făcută la Câmpulung, în 1935. Apar douăzeci şi
patru de persoane. Destinele lor sunt ca un rezumat a ceea ce a
însemnat Holocaustul: al cincilea, pe rândul de sus, e unchiul lui
Miriam, Marton Szabó. A fost ucis la Auschiwtz. Al şaselea, alt unchi,
deportat la Moghilev. Al şaptelea, fratele mirelui, arestat şi împuşcat
de sovietici în 1941.

Pe rândul al doilea, a cincea de la stânga la dreapta, Eva Szabó,
moartă la Auschwitz. A şasea, o mătuşă, deportată în Transnistria. Pe
rândul al treilea: prima, o mătuşă împuşcată la cariera de piatră pe
Bug. A doua, bunica Toni Korber, decedată în Transnistria, moartă de
foame. A treia, verişoara, mireasa, împreună cu copilul ei de doi ani,
împuşcaţi la cariera de piatră pe Bug. Al patrulea, mirele, arestat şi
împuşcat de sovietici în 1941. Al cincilea, bunicul Abraham Korber,
mort de foame în Transnistria. A şasea, mama mireului, decedată în
Transnistria. Al şaptelea, tatăl mirelui, decedat în Transnistria. Jos:
copiii Szabó, ucişi la Auschwitz, în 1944.

Peste ”explicaţia foto” se aşază tăcerea noastră. Doamna doctor
Bercovici ne priveşte lung şi ne întreabă sincer: ”Cum să mai fim noi,
supravieţuitorii, oameni normali?”

Şi mai e ceva. Fundamental. ”Am fost invitată să le vorbesc unor copii
de şcoală generală. Ca să văd ce ştiu despre noi, i-am întrebat:
”Copii, voi aţi cunoscut vreodată vreun evreu?”. Nu mi-a răspuns
nimeni. ”Voi ştiţi ce este un evreu?”. Au tăcut.

Aşa că i-am mai întrebat o dată: ”Dar ce este un jidan?”. Unul, mai
curajos, mi-a spus că el ştie: ”Jidanul este un om rău, m-a învăţat
bunica să mă feresc de ei, că sunt oameni care te fură şi când se uită
la tine”. Atunci mi-am dat seama că toate vin din necunoaştere. Le-am
zis: ”Copii, eu sunt o jidancă...””. Copiii au făcut ochii mari şi
Miriam şi-a spus povestea. N-am fost acolo, dar se zice că, la sfârşit,
unii plângeau.


http://www.evzvest.ro/articole/detalii-articol/863359/Din-oameni-normali-am-devenit-psihopati/#

DINCOLO DE LIMITE

”Pentru noi, moartea şi-a pierdut misterul”

Miriam a început să scrie pe 4 noiembrie 1941. La aproape patru
săptămâni de la data la care evreii au primit vestea că trebuie să
plece. Nimeni nu ştia unde. România îi dorea cât mai departe: „Plecam
spre o localitate în fundul Basarabiei, Atachi, se zicea că vom fi
colonizaţi şi vom avea un mijloc de trai. Clădeam castele în Spania,
speram că ni se va da mâncare la cazan, că vom munci”.

Fiecare zi care trecea demonstra contrariul. „Am văzut oameni fără chip
omenesc, copii cu ochii umflaţi, picioare degerate, mânuţe
neputincioase; mame cu copii morţi în braţe, bătrâni, tineri înveliţi
în zdrenţe. Erau ce rămăsese din evreii din lagărul Edineţ”.

Drumul contingentului din Câmpulung a trecut Nistrul şi a oprit la Moghilev. Aici, familia lui Miriam a realizat că lagărul e moarte: „Pentru noi, moartea şi-a pierdut misterul. Moralul oamenilor e la pământ”. Pentru a supravieţui,
erau obligaţi să plece. Domnul Korber a dat ultimii bani pe care îi mai
avea, bine ascunşi, a apelat la nişte nemţi care, contra cost,
transportau evrei spre ghetouri, şi şi-a salvat familia.

Ascunsă într-un camion capitonat, Miriam a plecat spre Djurin. În urmă
se opreau bunicii paterni, Toni şi Abraham, prea slăbiţi pentru a merge
mai departe. Au rămas într-un azil încropit ad-hoc de către evrei. Au
murit de foame, în 1942 şi au fost îngropaţi într-o groapă comună, din
care ies, uneori, şi vin în visele negre ale lui Miriam
Korber-Bercovici, care, printr-un lung şir de minuni, a trecut de
vârsta lor de atunci.
ÎNSEMNĂRI DIN JURNALUL DE GHETOU

”Vor să ne omoare pe toţi! Şi lumea tace, tace în faţa unui singur om”

• Joi, 1 ianuarie 1942: Cât
  aş dori să mă încălzesc o dată bine, ca acasă. Atunci, frigul nu era o
  problemă. Era o plăcere să mă plimb în frig, la întoarcere mă aşteptau
  o sobă încinsă şi o odaie caldă. Aici, suflu veşnic în mâini.
  
• Sâmbătă, 3 ianuarie 1942: -38
  de grade frig. Tata a căpătat o căciuliţă ucraineană. Ne acomodăm
  mediului. Omul e un animal, totul e obiceiul. Ne obişnuim cu răul, dar
  ne amintim când era bine şi asta doare rău de tot.
  
• Luni, 12 ianuarie 1942: La
  Sargorod am văzut atâta mizerie încât mi se pare că mai mult nici că
  poate exista. M-a impresionat soarta tristă a lui Medy. Săraca noastra
  prietenă! Tocmai îi muriseră bunica şi bunicul. Unchiul ei a murit de
  foame şi de murdărie. Medy era îmbrăcată în pardesiu, cu paltonul a
  acoperit-o pe bunica moartă, în loc de plapumă sau de cearceaf. La
  Sargorod e epidemie de tifos adusă de dorohoieni. Săracii din Dorohoi
  au fost evacuaţi şi trimişi din lagăr în lagăr. Mor oamenii cu zecile
  pe zi.
  
• Luni, 26 ianuarie 1942: Pentru
  ce mai vrem noi să trăim? Numai speranţa ne mai ţine în picioare. Nu
  mi-aş fi închipuit vreodată că pe un frig de -30 de grade poţi să stai
  într-o odaie neîncalzită, cu plafonul căzut pe jumătate. Trăim şi
  aşteptăm.
  
• Miercuri, 28 ianuarie 1942: Cred
  că nu e nevoie de iad pentru păcătoşi, căci cine trece prin cele ce
  trecem noi acum e izbăvit de păcate. De ce nu ne scurtăm chinurile? E
  laşitate sau e măreţie în putinţa şi voinţa de-a străbate greul? A
  murit domnul Wassermann. Mi-l amintesc cu băţul în mână, cu pălăria de
  paie şi linişte-n priviri. Acum a murit la Moghilev, departe de morţii
  săi, departe de cei vii
  
• Marţi, 10 februarie 1942: Brazi,
  păduri întunecoase, case curate, oameni frumoşi, patrie, mi-e dor de
  voi. De ce suntem atât de păcătoşi să n-avem şi noi o patrie care să ne
  iubească! Pe noi patria ne-a izgonit în pustiu printre străini şi
  printre cuvintele de prigoană mă urmăreşte veşnicul: mai departe,
  jidove rătăcitor!
  
• Sâmbătă, 28 februarie 1942: Mor
  cei mai buni. A murit dr Koch, Tarter, Lehrer, Polack, învăţătorul
  Kahn. Mor tineri, mor bătrâni, fără alegere. Cine ştie câţi se vor mai
  întoarce la vetrele lor.
  
• Joi, 19 martie 1942: S-a
  zvonit că vom fi alungaţi spre Bug. Cred că ăsta e sigur sfârşitul. Nu
  e de-ajuns că mor şi au murit până acum atâţia dintre noi. Ce greu se
  suportă şi-aşa totul. Ar fi trebuit să fiu în clasa a 8-a, în rând cu
  toată lumea, să mă bucur de strălucirea soarelui, de parfumul florilor.
  În Djurin n-am vazut nici viorele, nici ghiocei. Îmi pare rău de anii
  mei tineri pierduţi. În zadar încerc să râd, să mă mint, în zadar îmi
  spun că nu e timpul pierdut. Chiar dacă vom scăpa cu viaţă vom fi
  oameni stinşi, nişte lumânări arse, prea slabi ca să putem reîncepe de
  acolo unde am întrerupt. Oh, jidove rătăcitor, continuă-ţi drumul! Tu
  nu eşti om, eşti jidov, acest stigmat e mai puternic decât acela al lui
  Cain.
  
• Sâmbătă, 11 aprilie 1942: Totul
  s-a şters o dată cu vremurile în care eram şi noi oameni. De luni de
  zile suntem mai rău decât câinii. Până şi de câinii vagabonzi
  se-ngrijeşte hingherul şi le găseşte o moarte demnă. Dar de noi cine sa
  aibă grijă? Câţi ne vom întoarce de-aici? Câţi şi când?
  

”Mi-am pierdut sex-appeal-ul odată cu trecerea peste Nistru”

• Sâmbătă, 2 mai 1942: Când
  văd un cerşetor mă cuprinde frica. Mă văd pe mine peste un an, doi. Nu
  mai sper, e clar că până la sfârşitul războiului vom rămâne aici. Aş
  dori să am şi eu o simpatie. De când am plecat de-acasă nici nu mă pot
  gândi la un băiat altfel decât ca la un tovarăş care duce bagajele.
  Nimeni nu s-a gândit şi nu s-a interesat de mine, se pare că mi-am
  pierdut sex-appeal-ul odată cu trecerea peste Nistru.
  
• Sâmbătă, 6 mai 1942: De-am
  avea cel puţin de lucru. Ni s-a promis pământ căci avem titlu de
  colonie evreiască, dar nu suntem lăsaţi să muncim nici măcar în colhoz
  pentru că suntem evrei şi evreilor nu le este permis să lucreze la
  câmp. Zilele cresc şi devin din ce în ce mai lungi, mai goale.
  
• Marti, 23 iunie 1942: Nu
  mai am ce scrie, nu am cuvinte să exprim ce simt, mi-e atât de plină
  inima de dor, durere şi ciudă. Ce exprimă cuvintele faţă de ceea ce
  simt eu? Cuvintele sunt goale, picături de piatră. Totul e nimic şi în
  jurul nimicului se învârt toate gândurile mele.
  
• Vineri, 26 iunie 1942: Am
  aflat că toate sunt relativ bune în România. La Bucureşti se lucrează
  mult pentru ameliorarea situaţiei evreilor din Transnistria. Se
  lucrează, dar între timp mor mii şi mii de oameni. Aici, evreii şi
  ucrainenii au voie să iasă pe stradă numai între 6 şi 9 dimineaţa.
  Duminică toată ziua, vineri până la ora 12, miercuri şi sâmbătă de la
  14 la 16, când se merge la baie. Se spune că jandarmii au dreptul să
  împuşte pe cel care nu respectă ordinul. Sunt cu moralul la pământ.
  Sunt zile în care aş dori să mor, în care-mi doresc moartea cu ardoare,
  aşa cum altădată doream să studiez medicina. Moartea e mai bună, e
  linişte şi pace, fără lacrimi. Poate până la urmă voi înnebuni, aşa mi
  se zbat tâmplele. Vreau să scap din iadul în care mă aflu.
  
• Sâmbătă, 4 iulie 1942: Vor
  să ne omoare pe toţi! Se povestesc lucruri teribile despre felul brutal
  în care au fost omorâţi mii de evrei în satele şi oraşele Ucrainei. Nu
  mi-aş fi închipuit că civilizaţia veacului al XX-lea va permite
  asemenea orori. Mame şi taţi omorâţi în faţa copiilor sau invers, copii
  aruncati de vii în gropile unde zac părinţii morţi, omorâţi cu
  bolovani. Şi lumea tace, tace în faţa unui singur om, unui singur geniu
  rău care tiranizează o lume.
  
• Miercuri, 30 septembrie 1942: Simt
  în suflet o mare durere, o mare rană, care sângerează ori de câte ori
  gândul mă duce în trecut. Mă simt mai bine când stau şi privesc drumul
  spre Moghilev. Mi se pare că sunt mai aproape de casă.
  
• Sâmbătă, 20 martie 1943: Am
  fost foarte bolnavă, am avut gălbinare şi febră mare, şase săptămâni.
  Astăzi, după atâtea luni de tăcere, simt nevoia să scriu. Ce păcate
  ispăşim cu această pedeapsă? Pentru care vină? Nesiguranţa în care
  trăim e mai apăsătoare decât orice condamnare la moarte. Exantematicul
  bântuie cu furie, zilnic mor cunoscuţi şi necunoscuţi. Toate sunt la
  fel, nici nu e nevoie să le scriu deoarece le voi ţine minte toată
  viaţa.
  
• Joi, 2 septembrie 1943: Nu
  mai am cozi. Am rupt-o cu copilăria. Se rărise mult părul şi nu mai era
  nici estetic, nici igienic. Nu mai rămăseseră decât două codiţe
  prăpădite, legate cu două fundiţe maro, tip Transnistria. Odată cu
  codiţele mi-am tăiat şi o parte din sufletul meu de copil alintat
  altădată.
  
• Sâmbătă, 11 septembrie 1943: Speranţele
  s-au sfârşit. Nu mai plecăm acasă! Săptămâna trecută toată lumea ştia
  că plecăm în data de 15. Lumea era în fierbere. Viaţa nu e aşa cum ne-o
  dorim.
  
• Duminică, 10 octombrie 1943: Evreii
  se roagă cu mai multă ardoare, cu mai mult foc şi cu mai multă
  speranţă. Probabil încă nu s-a împlinit măsura suferinţelor, dar ei se
  roagă, se bat cu pumnul în piept şi aşteaptă, speră, şi nimeni nu e în
  stare să-i facă să dispere. E un popor minunat care deşi îşi cunoaşte
  greşelile, totuşi le comite mereu. Are atâta voinţă de viaţă, n-a
  pierit până acum şi cred că nici de asta data vremurile nu-l vor birui.
  Vor muri încă mulţi, deşi au fost deja mulţi sacrificaţi pe aşa-zisele
  altare ale civilizaţiei europene, dar vor rămâne încă destui care să
  poarte în viitor amintirea celor morţi şi speranţa unei vieţi în
  libertate. Nu vreau să uit şi de aceea notez.
  

Din oameni normali am devenit psihopaţi

Serialul dedicat de EVZ supravieţuitorilor Holocaustului continuă cu
istoria doamnei Miriam Korber-Bercovici, care a ţinut într-un ghetou
din Transnistria un jurnal cât o comoară ignorată.


E istoria unei femei care nu
mai ştie să plângă şi pentru care acolo, la capătul civilizaţiei,
moartea şi-a pierdut misterul. Peste ani a ajuns un emerit medic
oncolog.

Mâinile lui Miriam Korber-Bercovici tremură la atingerea albumului
îmbrăcat în piele maronie. Pe foile subţiri ar fi trebuit scrise
poezii. Un creion chimic de demult, ajutat de o istorie cumplită care a
capturat omenirea, a scrijelit altceva. Pagini despre suferinţă şi
speranţă, însemnări de la capătul terorii, ceva imposibil de cântărit
şi evaluat: viaţa în ghetoul de la Djurin, o aşezare pierdută între
Nistru şi Bug, care a găzduit mii de destine uitate la mijlocul celui
de-Al Doilea Război Mondial.

Cei mai mulţi nu s-au întors, rămânând pentru totdeauna prinşi doar
între faldurile de hârtie. Puţinii supravietuiţori au rămas mutilaţi,
nişte fantome ale celor care erau înainte. Miriam, tânăra de 18 ani
deportată în 1941 în Transnistria pentru vina de a fi purtat rădăcina
genetică a unei rase hăituite, a trăit. E un fel de-a numi drama
aducerii aminte. De fapt, „Mimi” nu s-a întors niciodată de la Djurin.
A revenit doar un destin forfecat de antisemitism şi, mai mult, o
femeie obligată să-şi trăiască psihoza.

Fără dreptul la vise

Astăzi, Miriam Korber-Bercovici suportă greu căldura, se mişcă încet şi
apelează la sedative pentru a reuşi să doarmă. Nu e nimic patetic aici.
Din fotografiile alb-negru care s-au salvat, zâmbesc în linişte doar
victime. Din când în când, bunica Toni (oarbă) şi bunicul Abraham,
decedaţi de inaniţie într-un azil din Moghilev în 1942, îi apar în
coşmaruri. Strigă, de fiecare dată, după ajutor.

Glasul doamnei se stinge brusc: „Am fost oameni normali. Şi din oameni
normali am devenit, la limită, psihopaţi”. Patologicul e de cautat însă
în altă parte: în Câmpulung Moldovenesc, în acel octombrie 1941, în
infinitul sinistru dintre Nistru şi Bug, administrat de regimul
Antonescu la mijlocul războiului, în atmosfera pe care creionul chimic
al lui „Mimi” o nemureşte. Ne întoarcem la un trecut peste care s-a
trecut prea repede.

În 1940, Miriam avea 17 ani şi învăţa pentru prima oară lecţia
umilinţei, predată din spatele unei formule scrise într-o limbă nobilă:
„numerus nullus”. Liceul „Carmen Sylva” din Botoşani refuza s-o mai
primească. Eleva premiantă, îndrăgostită de pian, nu mai era în ochii
miopi ai naţionalismului românesc decât o evreică demnă de dispreţ şi
de moarte.

Miriam s-a întors acasă, la Câmpulung Moldovenesc. Încă spera. Anul
care a urmat i-a anulat dreptul la vise. Războiul în care România a
intrat în 1941 a adus cu sine „tratamentul german” pentru „boala
jidănească”. Steaua lui David a coborât, ca un stigmat, peste
piepturile miilor de evrei care trăiau în Câmpulung. Toleranţa de
altădată, într-un oraş cu o istorie cosmopolită însemnată, dispăruse.

Aici, în sudul Bucovinei, argumentul insuficient al
„iudeo-comunismului” nici măcar nu stătea în picioare: nu cunoscuseră
ocupaţia sovietică, iar deportarea ca tratament ideologic nu putea avea
asemenea ”justificări”. În septembrie 1941 a venit primul semn:
percheziţiile au demarat în forţă, în căutare de arme şi materiale
subersive ascunse de „duşmanii” evrei. Nu s-au găsit.

Poziţiile de forţă fuseseră însă trasate. Decizia a venit curând, pe 11
octombrie: toţi evreii, indiferent de vârstă, stare de sănătate sau
poziţie socială urmau să fie deportaţi.

“Din vagonul meu, am supravieţuit doar opt"

Iancu Ţucărman s-a născut de două ori: prima oară într-o toamnă,
acum 87 de ani, a doua oară într-un tren în care fusese încuiat ca să
nu mai iasă viu.

Ţucărman
vorbeşte hotărât şi prudent despre Holocaust: “Exacerbarea medicaţiei
are adesea un efect contrar şi duce la sporirea antisemitismului. Însă
eu, ca supravieţuitor, am o obligaţie faţă de cei care n-au trăit.
Trebuie să spun adevărul, să nu tac în faţa negaţionismului”. Ca toţi
cei care n-au murit atunci când au fost trimişi să moară, Ţucărman are
o memorie sensibilă, ca un câmp minat, unde oricând poţi să dai peste
ceva care doare ca o ruptură de inimă.

Iancu Ţucărman e aşa cum vorbeşte: hotărât şi prudent. Extrem de
ordonat, cu o grijă maniacală pentru detalii, şi-a împachetat
amintirile riguros, în sertare pe care le deschide, fără ură, cu o
curiozitate aproape ştiinţifică. Iancu Ţucărman a supravieţuit trenului
morţii Iaşi-Podu Iloaiei, din iunie 1941. E destul de mult. În vagonul
pe care îl numeşte, cu acel sentiment intim şi absolut pe care îl au
oamenii faţă de nenorocirile din viaţa lor, “al meu”, au intrat 137 de
oameni. La sfârşit mai trăiau doar opt.

Avea 19 ani şi în acea zi de 30 iunie, cu simţurile amorţite, cu ochii
închişi, s-a întâlnit cu destinul. A văzut, la o margine de vis, o
fermă, lanuri mari de grâu şi pe el în mijlocul tabloului. A simţit
atunci, ca un poet, că nu îi e frică de tine, moarte. A repetat în
gând, ca un copil trimis după cumpărături: “Eu voi ieşi viu din vagonul
ăsta. Eu voi ieşi viu. Eu voi ieşi viu…”.

“Eu am ce am cu zidanii”

Istoria asta începe mai devreme, într-un Iaşi în care evreii erau la
fel de mulţi ca românii, şi antisemitismul se preda de la catedră,
cobora în stradă şi rănea. Profesorul A.C. Cuza ajungea să ocupe
funcţii-cheie în fragila democraţie românească şi perora fanatic
împotriva “zidanilor”. Iancu Ţucărman nu uită: “Aşa vorbea el, cu “z”
în loc de “j””. Biografii xenofobilor ar face bine să fie atenţi: “A.C.
Cuza avea o amantă evreică, ştia tot cartierul. Când era întrebat de
treaba asta răspundea: “Dragă, eu n-am nimic cu zidovcuţele, eu am ce
am cu zidanii””. Cuziştii şi legionarii (care-şi aveau rădăcinile şi
trunchiul tot în Moldova) erau o prezenţă constantă şi agresivă şi pe
strada lui Ţucărman, pe Sărăriei, la sfârşitul anilor ‘30. Familia lor,
una de mici burghezi, era o ţintă predilectă ale atacurilor antisemite:
“Mereu ne trezeam cu geamurile sparte”.

29 iunie 1941 a picat într-o duminică şi într-o atmosferă încinsă, de
război, mirosind a propagandă şi a gloanţe. “Unde locuiam noi erau 67
de apartamente şi nu ştiu dacă în acea curte trăia vreun creştin. La 8
şi jumătate, de dimineaţă, am auzit nişte bătăi în uşă. Veniseră după
noi un poliţist, un soldat şi doi civili. Eu, tata şi încă o rudă am
fost ridicaţi”.

Când timpul a fost arestat

O precizare: Iancu Ţucărman ştie cât era ora, fiindcă avea un ceas la
mână. Nu mult mai târziu de la acel “8 şi jumătate”, un plutonier i l-a
smuls: “Lasă, jidane, că tot n-o să mai ai nevoie de el acolo unde
mergi”. Atunci, ceva în tânărul Ţucărman a stat, ca un ceasornic. Tatăl
i-a spus în idiş, cu o voce ca un resort rupt: “Fie aceasta o jertfă
pentru sufletul tău”. În curtea chesturii, a stat, întins pe jos, până
a doua zi în zori. Cei care au încercat să sară gardul spre
cinematograful “Sidoli” au murit seceraţi sau au sfârşit ca în
amintirile pe care Leonard Zăicescu le-a depănat acum două săptămâni în
pagina aceasta, cu sufletul în palmă.

Puţini, printre care şi tatăl lui Iancu, au avut noroc: au scăpat doar
cu un bilet de “liber”. Unii, nu mulţi, au primit misiunea de a merge
şi a vesti că toţi evreii din oraş trebuie să se prezinte la chestură
pentru a primi biletul. Cine urma să fie prins pe străzi fără el risca
să fie împuşcat. Soţia lui Iancu Ţucărman, care păstrează ceva din
tristeţea unui înger cu vârstă, are o scurtă intervenţie. Glasul ei
slab se răspândeşte greu în apartamentul din Drumul Taberei: “Nouă ne-a
zis mama că mai bine murim în casă, decât să mergem la chestură. Aşa am
scăpat”. Era o capcană: mulţi dintre cei care s-au dus după biletul
pentru libertate n-au primit decât moarte.



ÎN TREN

Un om cu un trenci în mână se întreabă cine este

Iancu Ţucărman a stat lângă oblon. A auzit vocea care număra, a
urmărit-o până la capăt, până la numărul 137, când vocea a spus:
“Închideţi vagonul”. A văzut şi mâna care a bătut cuiele care răpeau
dreptul la aer. Obsesia pentru exactitate nu l-a părăsit niciodată:
“Erau cuie “de 15”. Ştiu pentru că am copilărit într-o prăvălie de
metale feroase. Cel care a bătut scândurile era un funcţionar de gară
prea zelos. Holocaustul în România, oameni ca el l-au făcut: zeloşii şi
autoritatea antonesciană. Şapca de la uniforma ceferistului o am şi
acum în faţa ochilor”. Vagonul avea pe jos un strat de bălegar de
grajd, pe care era presărat praf de var nestins. După ce trenul a
pornit, bălegarul şi varul au început să degaje o insuportabilă
căldură: “Toţi cei închişi în vagon am început să ne scoatem
îmbrăcămintea, unii după un timp rămănînd chiar goi. Atunci ne-am dat
seama că ceva tragic se va întîmpla cu noi”.

“Apă” şi “aer”, des şi în zadar

Trenul a continuat să meargă, insensibil la suferinţe, făcând manevre
dese, opriri pe linii secundare: “În prima oră n-a murit decât un
singur om. Îl cunoaşteam, era un sportiv al Iaşiului, un gimnast. Am
înţeles că în condiţii extreme rezistă cel mai bine cei cu cerinţele
cele mai puţine faţă de mediul înconjurător”. “Apă” şi “aer” au fost
cuvintele care s-au strigat acolo cel mai des şi în zadar.

La final, trenul a oprit “pe o linie care dădea într-un imaş: “Din
vagonul meu, am trăit doar 8! Lângă mine au murit 129 de oameni! În
celalalte au fost mai mulţi supravieţuitori. Am văzut cum unii s-au
aruncat spre un iaz să bea apă. Au căzut la pământ şi nu s-au mai
ridicat!”. Când a plecat de acasă, Iancu Ţucărman a luat cu el un
trenci. De ce acest accesoriu vestimentar extravagant pentru căldurile
unei veri insuportabile? “Eram deja obişnuiţi cu bombardamentele, când
ne ascundeam în beci. Nu ştiam ce va urma, am fost prevăzător, îmi
dădea un sentiment de securitate”.

“Iată, sunt ca un milog…”

Acest trenci este în centrul unei întâmplări suprarealiste, care ar
putea face obiectul unui scurtmetraj colosal: “Ţin minte şi nu-mi pot
explica nici până acum: când am coborât din tren, acolo, printre toţi
morţii aceia, eu căutam un loc unde să nu fie noroi, ca să-mi pot aşeza
trenciul fără să-l murdăresc! Mai târziu, când ne-au dus la sinagogă,
eu stăteam cu trenciul în mână şi mă întrebam: “Dumnezeule, cine sunt
eu astăzi?””. Acolo i s-a dat un ceai. “Primul meu gând a fost: iată,
sunt ca un milog... Am sorbit şi am crezut că mor, am tuşit o jumătate
de oră, atât eram de deshidratat…”.









VEDERE DIN PODU ILOAIEI

”Eram ca un străin. Nici eu nu m-am recunoscut”

Cei care au trăit dintre cei alungaţi din Iaşi au fost daţi în grija
familiilor de evrei din Podu Iloaiei. “Eu aveam o rudă mai îndepărtată,
acolo, care mă cunoştea, totuşi, bine. Când m-a văzut, după ce am ieşit
din tren, m-a întrebat: “Tu eşti Iancu?”. În gândul meu am zis: “A
înnebunit şi ăsta!”. Apoi, când am trecut pe lângă prima oglindă, m-am
oprit şi m-am privit. Eram ca un străin. Nici eu nu m-am recunoscut!
Ochii mi se pierduseră în orbite, buzele, supte, nu se mai atingeau, nu
mai arătam a om. Eram complet desfigurat”. La Podu Iloaiei a stat până
pe 24 noiembrie. Când i s-a adus prima oară o carte poştală, a scris
grăbit: “Nici nu vă închipuiţi prin ce chinuri am trecut…”. Apoi, s-a
mai gândit, a rupt-o, şi a scris altfel, ca după o călătorie reuşită:
“Dragii mei, vă fac cunoscut că am ajuns cu bine la Podu Iloaiei. Cu
drag, Iancu”. Vederea a ajuns însă târziu: “Neprimind nicio veste de la
mine, tata a crezut că nu mai are fiu. Mama murise în 1939, la 50 de
ani, bine că n-a văzut toate nenorocirile care au urmat! Tata şi-a
lăsat barbă şi a spus o rugăciune pentru mine”. A muncit la o câmp.
Când a avut de ales între a munci într-un atelier şi în aer liber, a
ales sub greutatea visului: afară. A dormit într-o magazie a gazdei
sale, pe jos, peste câteva paie.

Un fel de stafie într-o gară

Pe 24 noiembrie, a auzit un jandarm spunând aşa: ”Plecaţi acasă!
Sunteţi liberi!”. Întoarcerea a durat o jumătate de oră: ”Parcă mă şi
văd acum, singur, în gară, neîndrăznind să cred că mai am atât de puţin
până acasă. Mă gândeam: ”Vor crede că sunt o stafie…”. Când am ajuns,
am văzut că din curtea noastră mai trăiau doar 15 bărbaţi”. Mai târziu,
în mai 1945, Iancu Ţucărman s-a înscris la Facultatea de Agronomie.
Avea un vis de urmat. Şi mai târziu, a ajuns să lucreze cu
calculatoarele. Într-o zi a avut o revelaţie: ”Dacă pot să programez o
maşinărie, de ce să nu mă programez şi pe mine: ”Azi mă simt bine!”.
Funcţionează! Dar să nu uitaţi, la urmă, să spuneţi şi ”Execută”, căci
altfel calculatorul e un tâmpit sinistru…”.

Nebunii se ţin întotdeauna de cuvânt

Acum, Iancu Ţucărman se programează să fie fericit, ar vrea să cânte la
vioară, dar nu mai poate. Şi-a schimbat recent Dacia 1100, la care n-a
vrut să renunţe o viaţă. A dat-o la programul ”Rabla”. Şi-a luat în
schimb o maşină minusculă, cu origini asiatice, şi spune că a intrat
într-o nouă dimensiune. Urmăreşte politica internaţională şi se
minunează şi se revoltă când îl aude pe Ahmadinejad: ”Omul ăsta a spus
că vrea să radă Israelul de pe hartă. Lumea zice că e nebun şi-l lasă
în pace. Greşit! Ar fi trebuit să învăţăm de la Hitler că nebunii se
ţin întotdeauna de cuvânt. Hitler a fost corect: a zis de la început,
din ”Mein Kampf”, ce vrea să facă, ceilalţi n-au ştiut sau n-au vrut să
citească…”. Repetă ultimele cuvinte, ca pe un descântec, cu care ar
putea alunga ceva rău: ”Nebunii se ţin întotdeauna de cuvânt…”.
[Citeste]

Dobândirea
statutului de adult responsabil din punct de vedere religios, în cazul
băieţilor care au împlinit 13 ani şi care devin astfel apţi să facă
parte din cvorumul de rugăciune (Geoffrey Wigoder, op. cit., p. 89).


[4]Ceremonie
care are loc în prima după-amiază de Roş Haşana (Anul Nou). Oameni merg
la malul unui curs de apă şi aruncă în acesta firimituri scoase din
buzunarele hainelor pentru a se elibera de păcatele care s-au adunat în
timpul anului. (Geoffrey Wigoder, op. cit., p. 675).



[5] Adolf Hitler este numit în funcţia de cancelar al Germaniei pe data de 30 ianuarie 1933.



[6] Atacurile asupra evreilor din Dorohoi s-au petrecut pe fundalul confruntării româno-sovietice din vara anului 1940. În
timpul retragerii, militarii Regimentului 29 infanterie au avut un
schimb de focuri cu militarii sovietici, în urma căruia căpitanul român
Ioan Boroş şi soldatul evreu Iancu Solomon şi-au pierdut viaţa. La
funeraliilor soldatului evreu din 1 iulie 1940 a participat o gardă de
onoare alcătuită din zece soldaţi evrei, printre care şi sergentul
Bercovici. În momentul în care sicriul era coborât în mormânt, s-au
auzit focuri de armă. La poarta cimitirului soldaţii evrei au fost
dezarmaţi şi împuşcaţi, iar trupul sergentului Bercovici a fost întins
lângă o mitralieră. După aceea agresiunile au continuat şi în alte zone
ale oraşului, numeroşi civili evrei fiind ucişi (vezi în acest sens
Radu Ioanid, Holocaustul în România, Bucureşti, ed. Hasefer, 2006, pp. 68-70; Comisia Internţională pentru Studierea Holocaustului în România, Raport final, Iaşi, ed. Polirom, 2005, pp. 82-84).



[7] După
declanşarea războiului împotriva Uniunii Sovietice într-o serie de
localităţi din Moldova şi Bucovina a fost introdusă obligativitatea
purtării stelei galbene de către evrei (vezi în acest sens anunţul
Poliţiei oraşului Bacău, afişat în locuri publice, privind
obligativitatea pentru evrei de a purta un semn distinctiv din 4 iulie
1941, în Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în
România, Documente, Iaşi, ed. Polirom, 2005, doc. 68, p.
200). Potrivit Ordinului nr. 3303 din 8 august 1941 al Marelui Cartier
General, preşidenţia Consiliului de Miniştri a aprobat ca evreii din
Moldova, Bucovina, Basarabia şi la Est de Nistru, să fie obligaţi a
purta o stea cu şase colţuri din stofă de culoare galbenă aplicată pe
fond negru. Semnul urma să fie cusut pe partea stângă a pieptului
(Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Documente, doc.
82, pp. 225-226). În vara şi toamna anului 1941 toată populaţia
evreiască a României, inclusiv locuitorii evrei ai capitalei, urmau să
cadă sub incidenţa acestei măsuri discriminatorii. Pe baza hotărârii
Consiliului de Miniştrii din 5 august (vezi Lya Benjamin, Evrei din România între anii 1940-1944. Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniştrii, Bucureşti,
ed. Hasefer, 1996, doc. 102, pp. 276-277), Ministerul de Interne a dat
un ordin circular prin care s-a comunicat tuturor judeţelor ţării că
evreii trebuie să poarte semnul distinctiv. Împotriva acestor ordine
Wilhelm Filderman, preşedintele Federaţiei Uniunilor de Comunităţi
Evreieşti, a protestat în repetate rânduri (vezi în acest sens Memoriul
adresat de Federaţia Uniunilor de Comunităţi Evreieşti din România
ministrului Economiei Naţionale din 8 august 1941, în Comisia
Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Documente, doc.
80, pp. 219-220; Memoriul lui W. Filderman adresat lui Ion Antonescu
privind abrogarea semnului distinctiv din 5 septembrie 1941, în idem, doc.
92, pp. 239-241). La 8 septembrie W. Filderman a obţinut o audienţă la
Ion Antonescu, audienţă în urma căreia mareşalul a dispus suprimarea
semnului în toată ţara. Dar în localităţile din Moldova, Basarabia,
Bucovina şi Transnistria, semnul a fost purtat în continuare.



[8] Potrivit
Decretului-lege relativ la statutul militar al evreilor din 4 decembrie
1940, aceştia erau excluşi din serviciul militar, fiind obligaţi a
plăti taxe militare şi de presta munci în interes obştesc (Lya
Benjamin, Evreii din România între anii 1940-1944. Legislaţia antievreiască,
Bucureşti, ed. Hasefer, 1993, doc. 25, pp. 95-97). Pe lângă plata
taxelor militare evreii au fost supuşi la numeroase contribuţii în bani
şi natură: Împrumutul Reîntregirii (impus evreilor în proporţie de
patru ori mai mare decât celorlalţi locuitori), echipamente sanitare,
efecte de îmbrăcăminte (încălţăminte, lenjerie, cămăşi, ciorapi,
batiste, prosoape, căciuli, pături, saltele, cearşafuri, etc.), Palatul
Invalizilor (contribuţie impusă prin Centrala Evreilor din România,
pentru construirea unui institut de sprijin al invalizilor de război de
100 000 000 de lei), contribuţia excepţională de patru miliarde lei
(pentru mai multe detalii în acest sens vezi Matatias Carp, Cartea Neagră, Bucureşti, ed. Diogene, 1996, 27-30).



[9] În
urma reformei administrative iniţiate de regele Carol al II-lea în 1938
a fost creată o nouă structură administrativă în nord-estul României,
Bucovina, la care s-a adăugat judeţul Dorohoi. Acesta dintotdeauna făcuse
parte din Vechiul Regat. După anexarea nordului Bucovinei de către URSS
în vara anului 1940, teritoriul rămas României, numit Bucovina de Sud,
cuprindea judeţele Câmpulung şi Suceava şi partea de sud a Rădăuţiului.
Cele două judeţe nordice, Storojineţ şi Cernăuţi, şi partea de nord a
Rădăuţiului au fost anexate Uniunii Sovietice. Dorohoiul a rămas în
România, redevenind parte a Vechiului Regat. După redobândirea
Bucovinei de Nord în 1941, judeţul Dorohoi a revenit la Bucovina, fiind
subordonat Guvernământului de la Cernăuţi. În acest fel soarta
populaţiei evreieşti din Dorohoi a fost legată de cea a evreilor din
Bucovina şi Basarabia.



[10]
Isac Peltz (1899-1980) scriitor şi jurnalist român de naţionalitate
evreiască. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, a scris
numeroase romane şi nuvele dintre care cele mai cunoscute sunt: Calea Văcăreşti, Foc în hanul cu tei, Moartea tinereţilor.



[11] Moghilev.

[12] Ultima scrisoare a mamei este din 14 septembrie 1942: Scumpii
şi dragii mei copii. Nu ştiu ce să mai gândesc că n-am primit nimic de
la voi. De la telegrama voastră din 20/4 curent. Doar acum câteva zile
am aflat de voi (deşi tare puţin) prin soţul profesoarei Tuţei care stă
la Sofica care probabil (când nu pot să ştiu) vă va preda (…) am fost
tare restricţionată (vă va spune chiar el), aşa că n-am putut afla
aproape nimic. Deci vă rog din suflet să-mi răspundeţi pe orice cale
aveţi posibilitate deoarece nu ştiu (dacă, când şi cum veţi primi
presenta) ce faceţi, cum este situaţia voastră acum, de aveţi aceeşi
adresă [nu se înţelege, n.m. C.G.]. Acum trebuie să vă
amintesc că la 15/6 am primit prin cineva 5 pastile ajutor dătătoare de
vieţi pentru mine împreună cu câteva cuvinte de la Sylvi şi am înţeles
că el mi-a trimis însă inginerul mi-a spus că a fost de la voi; atunci
aş vrea să ştiu poate aţi trimis voi şi n-am primit ? La 6 curent v-am
scris o carte poştală recomandată cu felicitări de ziua ta şi nu ştiu
de aţi primit-o, mult mă doare că nu pot trimite pachet ca altă daăa,
barem să se realizeze totul ceea ce ne rugăm, mă rog la Dumnezeu să
aveţi zile fericite şi eu să vă mai pot vedea până atunci mângâiaţi-mă
barem cu scrisul vostru drag; întrebaţi voi vă rog mult pe Sylvi dacă
fratele meu se îndură să mă ajute cu ceva cum i-a promis [nu se înţelege, n.m. C.G.]
prin scris lui Sylvi către noi aci că mă doare mult că ajutorul este
numai de la Sylvi. Scrieţi şi voi lui Charles (dacă se poate) căci
graţie ajutorului trăiesc. De altfel am primit zilele astea (din
Bucureşti cred) prin Centrală ceva ajutor care a sosit tocmai la timp
nu ca data trecută când am fost lipsită vreo 10-12 zile şi nu mai ştiam
ce să gândesc. Vă implor scrieţi-mi pe orice cale şi cât de des
posibil. Vă repet cele mai sincere felicitări de ziua Tuţei, scumpiii
şi iubiţii mei copii şi de anul nou să aveţi toate bune împreună cu
toţi ai voştrii dragi. Nu ştiu de vă va parveni presenta. Acum pe o
carte poştală nu pot decât 6 rânduri să scriu. De la Dorohoi n-am nimic
scris decât ştiu c-au avut norocul să stea acasă şi să trăiască destul
de bine nu ca aici unde e grozavă scumpete şi este nevoie de mult
ajutor s-ajungă pentru strictul necesar. Dar slavă Domnului mă
mulţumesc, deşi mă simt tare slabă, dar uite c-am zile şi sper s-am
fericire să vă mai văd. Vă rog ce ştiţi de la Tina ? Vă sărut de mi de
ori Mama. Vă sărut cu mult drag şi dor. Mama (Anexa 14)



[13]
Potrivit instrucţiunilor generale pentru reglementarea muncii prestate
de evrei, comunicate de Marele Stat-Major cu nr. 555000 din 27 iunie
1942, paragraful D8 cei care nu execută conştiincios serviciul la muncă
sau se sustrag de la lucru prin înşelăciune, cumpărare, intervenţie,
neprezentare la chemările făcute pentru munca obligatorie, părăsire
fără voie a lucrului vor fi sancţionaţi cu trimiterea în Transnistria
la muncă grea sau în ghetouri împreună cu familiile lor (tatăl, mama,
soţia şi copiii). Vezi în acest sens Lya Benjamin, Evrei din România între anii 1940-1944. Perioada unei mari restrişti, vol. III, parta a II-a, Bucureşti, ed. Hasefer, 1997, doc. 585, pp. 316-323.



[14]
Pentru stabilirea distincţiei între munca în folos obştesc prestată de
tineretul român în scop educativ şi patriotic şi munca la care erau
supuşi evreii, legea din 20 iulie 1942 a introdus pentru evrei sintagma
munca obligatorie.

C.G.: Mi-aţi spus că aţi primit nişte bani din partea...


S.O.: Nu
eu, toţi evreii din România care, bineînţeles de vârsta mea, au trecut
prin Holocaust. Asta a fost cu ani în urmă – 500 sau 600 de dolari. Şi
fiecare s-a bucurat de ei. Pe mine nu m-a răbdat inima ca pentru
acelaşi lucru pentru care ai mei, cinci suflete, şi-au găsit sfârşitul
în asemenea împrejurări eu să mă bucur de ei. Şi pe de altă parte am
fost foarte bucuros că am avut posibilitatea ca să creez această placă
memorială, în care să fie totuşi undeva menţionat sfârşitul lor tragic.


C.G.: Placa memorială unde se află?


S.O.: În cimitirul evreiesc Giurgiului.


C.G.: Ce scrie pe placă?


S.O.: În memoria martirilor din familia Oişiovici căzuţi al Kiduş Haşem
– asta înseamnă pentru credinţa în Dumnezeu, întru slăvirea lui
Dumnezeu – ăsta e termenul ebraic pentru toţi cei care au murit pentru
credinţa lor în Dumnezeul evreiesc. Deci în memoria martirilor din
familia Oişiovici căzuţi al Kiduş Haşem în chinurile deportării în
Transnistria: Sigmund tata, 65 de ani lagărul Moghilău; Rosa mama, 57
de ani lagărul Peciora; Henry (Puiu) 33 ani, supravieţuitor din
lagărele Transnistriei, mort pe vasul Mefcure, scufundat în drum spre
Eretz Israel; Lea 31 de ani şi Tony 3 ani, repet 3 ani, lagărul Panaitovca. Şi dedesupt am scris o rugăciune: Cu
morminte necunoscute, fără urmaşi care să se roage pentru ei, Doamne
păstrează veşnic în grija ta sufletele lor nevinovate. Amin. Asta-i
rugăciunea care e săpată aici şi la inaugurarea ei a participat
conducerea comunităţii evreilor de atunci. Asta-i ceremonia care a avut
loc în 1998. Iar în ce priveşte cunoscuţii, prietenii pur şi simplu am
ajuns să spun despre mine că trăiesc într-un pustiu populat. Toţi din
jurul meu, toate cunoştinţele, rudele au murit. Eu sunt un
supravieţuitor la cei ’89 de ani ai mei şi încetul cu încetul şi
prietenii, nu numai familia, dar şi prietenii mei au murit. Astăzi am
rămas singur. Şi e foarte greu, pe lângă faptul pe care eu îl numesc
impozitul pe vârstă. Sufăr din cauza multor boli pe care le am. În
viaţa de toate zilele abia mă pot mişca şi eu numesc astea toate,
cumulul ăsta de suferinţe, de patologii într-o sintagmă impozitul pe
vârstă. Cu starea precară a sănătăţii mele să ajung până la ’89 de ani!
Eu, făcând haz de necaz, zic că sunt o sfidare a naturii. Aproape că e
o obrăznicie din partea mea să mai trăiesc cu asemenea boli şi să ajung
la o asemenea vârstă. Făcând haz de necaz. Dar vă spun nu-mi place să
vorbesc la persoana a întâia. Dacă vreţi să mă întrebaţi am atâtea de
spus, mă apasă conştiinţa şi sunt obsedat de ceea ce s-a întâmplat
celor cinci martiri din familia mea, încât nu mai e loc pentru mine –
despre mine e banal ceea ce vă pot spune. Sunt covârşit de ceea ce s-a
întâmplat cu ei.





[1]
Prima şcoală israelito-română apare la mijlocul secolului al XIX-lea în
Bucureşti, urmată la scurt timp de cea din Iaşi. Impus, pe de o parte,
de priorităţile noii elite sociale evreieşti, pentru care instrucţia
şcolară trebuia să se emancipeze de sub tutela religioasă, modelul
şcolii israelito-române este influenţat, pe de altă parte, de măsurile
restrictive adoptate de autorităţile româneşti privind limitarea
accesului elevilor evrei în sistemul public de învăţământ. Astfel,
începând cu sfârşitul secolul al XIX-lea, comunitatea evreiască din
Vechiul Regat îşi organizează o reţea şcolară proprie. Pentru
susţinerea acestui sistem şcolar s-a recurs la diverse forme de
finanţare: suportul financiar comunitar, donaţii făcute de membrii
elitei socio-economice evreieşti, ajutorul primit din partea marilor
organizaţii evreieşti, în special Alliance Israélite Universelle şi
Jewish Colonization Association (JCA). Programa de învăţământ urmărea
realizarea unui echilibru între materiile iudaice (limba ebraică,
religia mozaică, istoria şi geogragia biblică) şi materiile prevăzute
în programa şcolilor de stat (limba română, istoria şi geografia
României, matematică şi fizică). La cele două componente se adăuga
limba germană. Una din principalele probleme ale şcolii
israelito-române a fost cea a recrutării cadrelor didactice, având în
vedere că procesul de constituire a unei intelectualităţi evreieşti era
abia la început. Mai ales în învăţământul secundar, unde
licenţa universitară era obligatorie, recrutarea institutorilor era
problematică. Din această cauză la gimnaziu întâlnim un număr mai mare
de profesori neevrei (pentru mai multe amănunte vezi Liviu Rotman, Şcoala israelito-română 1851-1914, Bucureşti, ed. Hasefer, 1999).




[2]Termenul de cusher (caşer)
desemnează un aliment care poate fi consumat potrivit normelor rituale.
Legile alimentare se referă atât la diversele specii autorizate pentru
consum, cât şi la modul în care trebuie sacrificat animalul, la starea
sănătăţii lui în momentul tăierii şi la prepararea acestuia. Având în
vedere că aceste reguli interzic consumul de lactate şi carne la
aceeaşi masă, iar ustensilele culinare pot absorbi mici cantităţi din
alimentele folosite, se prevede utilizarea a două rânduri de vase
separate pentru carne şi lapte. O persoană care a consumat carne
trebuie să lase să treacă un anumit interval de timp mai înainte de a
consuma lapte sau produse lactate {Geoffrey Wigoder (coord.), Enciclopedia Iudaismului, Bucureşti, ed.Hasefer, 2006, pp. 39-40}.

S.O.: Au
rămas în Transnistria. A rămas fără familie şi fără cămin. A făcut el
ce a făcut şi a luat legătura cu una din organizaţiile sioniste care
activau atunci aşa-zis în ilegalitate, de fapt cu acordul tacit al
autorităţilor române, care în fond urmăreau acelaşi ţel deşi de pe
poziţii diametral opuse şi anume: pentru sonişti scopul era să trimită
pe evrei înapoi în Ţara Sfântă, iar pentru autorităţile de atunci să
scape România de jidani. Aşa că aceste transporturi se făceau în mod
tacit cu aprobarea autorităţilor. Şi a reuşit să găsească, să ia
legătura cu această organizaţie sionistă care l-a repartizat pe unul
din vapoarele care formau un convoi atunci, cum plecau vapoarele asta
care erau numite sicrie plutitoare. Erau vapoare vechi, recondiţionate
care se cumpărau pe un preţ de nimic pe care cei care organizau
plecările le amenajau. Puneau fel de fel de scânduri acolo ca să poată
să înghesuie câţi mai mulţi şi aşa porneau. Şi a fost repartizat pe
vasul Mefcure care făcea parte dintr-un convoi de trei vase: Mefcure,
Bulbuci şi Moreno. Şi au pornit. Ne-am luat rămas bun de la el şi a
plecat. În noaptea în care a plecat din Constanţa vasul Mefcure a fost
bombardat în largurile Mării Negre şi scufundat. Printre ei şi fratele
meu şi aşa şi-a găsit el sfârşitul. Ceea ce am citit mai târziu dintr-o
care pe care a scris-o unul Finkelstein a cărui soră sau nu mai ţiu
minte exact ce, care a avut documente precise, a descris tragedia
Mefcure şi între altele a relatat un fapt de o cruzime nemaiîntâlnită
chiar şi în Holocaust, care numai de cruzimi nu a dus lipsă, şi anume
de pe submarinul care bombarda…Trebuie să vă spun că nu a fost torpilat
de submarin fiindcă torpilele erau foarte scumpe, a ieşit la suprafaţă
submarinul şi a bombardat vasul Mefcure, fiindcă bombardamentul costa
mai puţin. Şi când oamenii au început, că cei care au reuşit să se
salveze prin înot, de pe bordul submarinului au fost lansate la apă
câini special dresaţi care i-au atacat pe cei care înnotau şi care
şi-au găsit moartea. Şi după câte îmi aduc eu aminte, fratele meu a
fost un foarte bun înnotător. Nu pot decât să trag concluzia că chiar
dacă a fost un bun înnotător el s-a numărat printre cei care au fost
împiedecaţi de câinii ăştia special dresaţi ca să-i atace pe cei care
înnotau şi aşa şi-au pierdut viaţa. Au fost peste 300 de emigranţi din
România care şi-au găsit moartea în…pe vasul Mefcure. Aşa s-a sfârşit
fratele meu, după ce soţia şi fetiţa lui care au fost duse cu primul
transport au pierit în lagărul Panaitovka. De unde ştiu asta? Acuma am
un dosar cu privire la fratele meu. Uitaţi-vă aicea: cerificat prin care el este… Curtea Marţială… Citiţi ! Vreţi să vă citesc eu ?


C.G. : Da.


S.O. : România Curtea Marţială a capitalei. Grefa secţiei a întâia, Certificat. Se certifică de noi că prin sentinţa acestei instanţe nr. 2081 din 13 iulie 1942 evreul Oişiovici Henri din
Bucureşti, strada Siminoc, nr. 11 a fot condamnat la 3 luni închisoare
corecţională şi 200 lei cheltuieli de judecată, pentru faptul de
nesupunere la muncă de folos obştesc prevederile, pre. şi ped. de art.
542, 543, 544 C.J.M. comb. cu D.L. Nr. 3984/940 şi Regul. Nr. 2030/941,
sentinţă care a rămas definitivă şi executorie. Drept care s-a eliberat
prezentul certificat pe baza cererii înreg. La Nr. 398/943 şi a
aprobării Domnului Preşedinte. Semna grefier principal indescifrabil. Asta este fotografia fratelui meu. Următorul act: Serviciul Central de Identificare Judiciară (15 ianuarie 1943) Certifcat,
Se certifică de noi că dl. Henry Oişiovici, născut în 1911 comuna
Dorohoi jud. Dorohoi, fiul lui Zigmund şi Roza, domiciliat în
Bucureşti, str. Siminoc 11, nu posedă în serviciul central de
identificare judiciară nici o fişă corespunzătoare datelor sale de
stare civilă şi că prin urmare nu a suferit în ţară în ultimii zece ani
nici o condamnare penală. Deasemeni nu s-a pronunţat
contra sa vreo hotărâre de interdicţie sau incapacitate şi nici
declarat falit. Întrucât dsa este în Transnistria nu se poate prezenta
la acest servici pentru luarea impresiunilor sale digitale identitatea
s-a stabilit numai pe baza actelor sale de stare civilă ce ni s-au
prezentat (Anexa 18). Asta-i
dovada că a fost în Transnistria. Dar sincer nu-mi aduc aminte cum a
ajuns acest act la mine. V-am spus că e un hiatus în mintea mea. Alt
act: Serviciul Central de Identificare Judiciară din 16 ianuarie 1943, ceea ce înseamnă că ei au fost deportaţi mai devreme. Certificat,
Certicăm de noi că dna. Oisiovici Lea, născută în 1912, în Dorohoi,
jud. Dorohoi, domiciliată în Bucureşti, str. Siminoc 11, nu posedă în
serviciul nostru de identificare judiciară nici o fişă corespunzătoare
datelor sale de stare civilă şi că prin urmare nu a suferit în ţară în
ultimii zece ani nici o condamnare penală. Deasemenea nu s-a pronunţat
contra sa vreo hotărâre de interdicţie sau incapacitate şi nici
declarat falit. Întrucât Dsa este în Panaitovca – Transnistria, nu se
poate prezenta la acest serviciu pentru luarea impresiunilor sale
digitale, identitatea s-a stabilit numai în baza actelor sale de stare
civilă ce ni s-au prezentat (Anexa 19). Cine
le-a prezentat, pentru ce, nu am nici cea mai vagă idee. V-am spus de
pe urma accidentului vascular e o perioadă în care nu-mi aduc aminte,
habar n-am cum a ajuns actul ăsta la mine. Dar vedeţi că este un act
original, cu timbre. Aşa am aflat eu că ei au fost în lagărul
Panaitovca. Dacă nu aveam actul ăsta habar nu aveam că ei din clipa în
care m-am despărţit de cumnată-mea în localul şcolii când mi-a spus că
pleacă şi când a vrut să-mi dea fetiţa şi n-a reuşit... Eu de atunci
n-am mai ştiut nimic despre ei. Nu ştiu ce s-a întâmplat. Singurul
lucru comun pentru toţi este că toţi au morminte necunoscute. Dar
fiecare din ei a fost, şi-a pierdut viaţa în împrejurări diferite, în
locuri diferite. Comun le este numai faptul că toţi au morminte
necunoscute. Asta este epopeea celor cinci martiri din familia mea. Şi
acuma pe mine mă frământă gândul că aceste morminte necunoscute, care
au rămas necunoscute... Mă gândesc că e foarte posibil ca după aceea,
până în zilele noastre câte un ţăran din Transnistria, în timp ce îşi
lucrează pământul, îşi ară pământul, să întâlnească, să dezgroape nişte
oase pe care să le arunce la gunoi. Nu s-a gândit nimeni să găsească –
poate că s-a gândit, dar eu nu ştiu – aş fi fost poate mai liniştit să
fi auzit că s-a stabilit un osuar pentru osemintele celor care au fost
îngropaţi în morminte necunoscute. Măcar atâta să fi fost. Sunt gânduri
care mă obsedează şi nu mă lasă să dorm noaptea.

C.G. : Mă scuzaţi că vă întrerup. Când s-a întors dumnealui din Transnistria?


S.O.: În
’44. Ştiţi când s-a întors? Când frontul rusesc s-a apropiat şi în
lagăr s-a auzit canonada frontului ce se apropia. Paznicii lagărului,
români, au lăsat vraişte lagărul şi au fugit spre ţară. Şi oamenii din
lagăr s-au trezit fără pază şi atunci fiecare cum a putut, pe jos,
agăţând o căruţă, băgându-se într-un tren, a reuşit să vină înapoi. S-a
spus cândva că – nu mai spun cine – a organizat revenirea evreilor din
lagăre în România. Încolo s-a întâmplat cu totul dezorganizat, paznicii
au fugit şi oamenii, care s-au văzut liberi, s-au întors care cum au
putut, aşa cum mi-a povestit şi fratele meu că s-a întors. Când a venit
la el acasă a deschis uşa. Însă trebuie să fac o paranteză să vă spun
condiţiile în care s-a întâmplat plecarea familiei şi a lui. A deschis
uşa şi a găsit când a deschis uşa toate lucrurile la locul lor aşa cum
le-a lăsat el. Numai că în loc să-i iasă înainte soţia şi fetiţa i-a
ieşit o figură străină. A întrebat: „Cine eşti?” Când i-a spus cine este „Păi, familia Oişiovici nu e aici? ” „Vorbeşti
de jidanii ăia care au fost duşi în Transnistria demult?” Aşa a aflat
el fratele meu într-o clipă că nu mai are cămin, că nu mai are familie.
Şi acum să vă spun paranteza la care m-am referit. Urma când s-a
hotărât ca cei care au fost condamnaţi pentru absenţa de la munca
obligatorie să fie deportaţi în Transnistria cu familia lor... Au fost
adunate soţia lui şi fetiţa în localul unei şcoli de pe strada
Mămulari. Strada e complet înlocuită cu blocuri acuma. Şi îmi aduc
aminte că eu îi aduceam mâncare, fiindcă erau băgaţi într-o clasă şi
oamenii pe măsură ce se adunau dormeau acolo pe jos. Nu s-a amenajat
nimic. Au împins băncile la perete şi s-au culcat pe jos. Şi la un
moment dat, după un timp de, cumnată-mea, soţia fratelui meu, mi-a
spus: „Ne-a
anunţat că de mâine convoiul se va forma şi pornim.” Şi pe Puiu, soţul
ei, recte fratele meu, o să-l întâlnească în Chitila, unde maşinile de
la închisoare o să-i aducă direct cu dubele închisorii la Chitila să-i
îmbarce în trenul cu familiile lor. Eu mi-am luat rămas bun. Nu vă mai spun un episod care nu merită menţionat, fiindcă am convins-o pe nora mea, Lea: „Ştii
unde te duci? Lasă-mi fetiţa mie!” Şi cu chiu cu vai am convins-o. Şi
fiindcă în şcoala asta exista un gard care făcea colţul, două laturi
era gard şi singura pază a acestui loc unde se adunaseră familiile era
un soldat care patrula cu puşca la umăr de-alungul gardului pe
dinafară. Şi m-am înţeles cu ea că eu mă duc la colţ, în spatele
clădirii şi când ostaşul cu paza face colţul tu să-mi dai fetiţa prin
gard. Ea a acceptat şi când am ieşit afară şi când a întins fetiţa să
mi-o dea prin gard copilul a început să plângă şi să ţipe şi ostaşul a
auzit, s-a întors şi a văzut ce se petrece şi a venit la mine în grabă
şi a început să-mi care cu patul puştii. Bineînţeles că i-am dat fetiţa
înapoi şi fetiţa a plecat. Eu, ştiind că fratele meu o să plece din
Jilava direct la Chitila, m-am resemnat, va pleca şi el. Pentru că
atunci când am stat la domiciliul meu, cu familia Peltz locuiam atunci,
văd că se deschide portiţa, stăteam pe bancă în curte şi vine un
zdrenţăros: „Cine e domnul Silviu?” „Eu
sunt.” Şi se apropie de mine şi scoate dintre zdrenţe un bileţel de
hârtie scris de mâna fratelui meu. Eu am înlemnit când am recunoscut.
Ce se întâmpla? În clipa în care o trebuit să fie îmbarcaţi în maşini
şi trimişi la Chitila fratele meu era bolnav de dizenterie. Se
îmbolnăvise în închisoare şi era netransportabil. Or comandantul
închisorii, care primise ordin să-i evacueze pe toţi cei închişi pentru
deportare, n-a avut ce să facă cu el şi l-a trimis la prefectura
poliţiei din Bucureşti din Calea Victoriei. Şi acolo a fost „adăpostit”
în subsolul închisorii unde erau aduşi toţi cei din lumea interlopă,
pungaşii, ăştia care erau condamnaţi şi care îşi aşteptau rândul. Şi
unul din ei, care a stat împreună în beci cu fratele meu, trebuia să se
elibereze. Şi fratele meu a făcut ce a făcut şi a reuşit să-mi trimită
printr-un petec de hârtie şi-mi spune: „Silviu,
sunt aici în beciul Poliţiei unde am fost adus fiindcă am fost bolnav.”
Când am văzut asta, socrul meu de atunci, Peltz, avea legături de
prietenie cu Iagonţa, şeful Siguranţei. Pentru asta el a fost condamnat
ca criminal de război. În realitate ei au fost prieteni din copilărie,
prietenie care s-a fructificat prin aceea că acuma, pe vremea aia vreau
să spun, au băut crame întregi împreună, Iagonţa şi cu socrul meu, la o
cârciumă care era pe Calea Văcăreşti colţ cu Bulevardul Maria. Îi
spunea Petrică Neagul. Şi pur şi simplu socrul meu se lipise
de el, că el n-avea bani şi Iagonţa plătea. Şi când era câte o razie de
comunişti se duceau şi îl găseau acolo pe Iagonţa. Dar au fost
prieteni. Şi socrul meu s-a dus imediat la Iagonţa şi a obţinut de
la el ca fratele meu să fie luat din beci şi trimis şi adăpostit în
acelaşi local la etajul cinci unde erau infirmierii pentru închisoare.
Şi tot timpul cât a stat câteva săptămâni în închisoare mi-a obţinut un
bilet de voie de la Iagonţa ca eu să-i pot duce mâncare şi medicamente.
Şi aşa m-am dus zile la rând. La un moment dat fratele meu mi-a spus: „M-a
anunţat că sunt sănătos şi că o să plec cu convoiul de mâine.” Puterea
lui Iagonţa nu era atât de mare încât să-l poată scoate, fiindcă lista
celor care trebuiau deportaţi era în mâna mareşalului. Şi nimeni nu
putea să-l scoată de acolo. Şi tot timpul cât i-am dus mâncare şi
medicamente n-am avut tăria să-i spun că soţia şi fetiţa lui au plecat
cu primul convoi în Transnistria. Şi el mă întreba de ce nu vine soţia
lui să-l vadă. Şi eu îl minţeam şi spuneam că nu-i permis, că cu chiu
cu vai mi s-a dat mie aprobarea. Şi el a plecat în Transnistria în
deportare cu convingerea că acasă îl aştepta soţia şi fetiţa. Eu n-am
avut tăria să-i spun asta. Şi când s-a întors din…În ‘43-’44 nu-mi mai
aduc aminte. În orice caz în ‘44
s-a terminat războiul, aşa că în ‘43-‘44. Nu ştiu exact când. Aşa că el
când s-a întors acasă. Ştia că la el acasă îl aşteaptă soţia şi fetiţa.
Pentru el şocul a fost imens. În loc să…când a deschis uşa şi a găsit
toate lucrurile aşa cum le-a lăsat el tale quale, i-a ieşit o figură străină de lângă uşa şi l-a întrebat: „Pe cine cauţi dumneata?” Şi când i-a spus „Familia Oişiovici.” „A vorbeşti de jidanii care au fost duşi demult în Transnistria?” Aşa a aflat el că fetiţa lui şi soţia…


C.G. : Fuseseră deportate şi ele.

Şi
ea a fost până în ultima clipă lângă mama. Am întâlnit-o după ce s-a
întors în Dorohoi. Odată am plecat la Dorohoi, nu mai ţiu minte în ce
an, şi am reuşit să stau de vorbă cu ea şi mi-a spus. N-am reuşit să
înţeleg ce-mi spune ea la început. A folosit o expresie în idiş AH BIN GHGONGEN IN DI HAZAR (mă duceam la cerşit prin casele oamenilor).
Şi eu n-am înţeles ce e asta: când prindeam câte un codru de pâine
rupeam o bucăţică şi o păstram pentru mama ta şi o duceam. Şi când mai
târziu am înţeles ce înseamnă asta m-am cutremurat. Mergea la cerşit
prin case şi când primea câte un codru de pâine păstra câte o bucăţică
şi ducea mamei mele. Dar ea totuşi n-a mai rezistat. Am însă cărţile
poştale rămase de la ea: „Vă rog, vă implor trimiteţi-mi ajutor pentru
cât mai am de trăit!” Şi am chitanţele, nu-mi mai aduc aminte în ce
împrejurări, dar am chitanţele prin care le-am trimis sume de bani din
care n-a ajuns decât o singură dată. Sumele n-au ajuns la ei, la mama
că tata murise în primele luni.


C.G. : Deci dumneavoastră le-aţi trimis bani şi dânşii nu i-au primit ?


S.O. : Da,
iată dovada, aşa cum s-a hotărât atunci prin Centrala Evreilor din
România. Iată sumele şi iată adresa. Prima a fost pe numele lui Sigmund
Oişiovici din Moghilău, dar imediat după aia am primit vestea că a
murit. Şi restul toate sunt pe numele Rosa. Uitaţi-vă. Numele meu
trimiţător la Moghilău şi pe numele mamei mele (Anexa 16). N-a primit nimic, a murit de foame, de foame şi de frig. Acuma să vorbim despre fratele meu.Acuma
ştiu un lucru precis că în Bucureşti nu s-au făcut deportări cu
excepţia unei singure categorii: cei care au lipsit de la taberele de
muncă obligatorii. Erau judecaţi de curtea marţială şi condamnaţi la
închisoare. Or pe atunci generalul Cepleanu, care era comandantul
taberelor de muncă, a obţinut de la mareşalul Antonescu ca în cazul
tuturor celor care au fost condamnaţi pentru absenţă de la munca
obligatorie pedeapsa stabilită de curtea marţială, cum s-a întâmplat cu
fratele meu, să fie permutată sau continuată printr-o deportare cu
familiile lor.[13]
Este ceea ce s-a întâmplat cu evreii care au fost deportaţi din oraşul
Bucureşti. S-a întâmplat atunci un fenomen care chiar în cadrul
perioadei de antisemitism rasial este fără precedent. Adică: există o
axiomă în jurisprudenţă pe care am moştenit-o noi de la romani : non bis in idem, nu
poţi să fii judecat şi condamnat de două ori pentru aceeaşi culpă, cum
a fost fratele meu de pildă. El a lipsit de la muncă în folos obştesc,
muncă obligatorie şi asta în ce context?[14]
El era angajat la o firmă particulară şi când i-a venit chemarea pentru
munca obligatorie patronul i-a spus: „Dragă, dacă tu te duci la muncă
eu nu te pot plăti.” El avea acasă o soţie şi o fetiţă de trei ani,
pentru care el era singura sursă de venit. Şi patronul i-a spus însă: „Cât eşti la munca obligatorie şi nu vii la muncă nu pot să te plătesc.” Dar
dacă din când în când poţi să vii să prestezi câteva ore de muncă,
pentru cât munceşti îţi plătesc. Într-una din zile el a lipsit de la
muncă, a venit la patron şi în ziua aia s-a făcut un control. El a fost
găsit absent pentru care a fost judecat la curtea marţială, condamnat
la trei luni închisoare şi două sute de lei amendă – n-aş fi ţinut
minte asta deloc, dar am găsit actul. Nu mai ştiu cum a ajuns actul la
mine, dar este şi îl am şi acuma în care spune că e condamnat (Anexa 17).
Şi când a terminat în ultima sau în penultima zi când trebuia să se
întoarcă acasă – închisoarea a ispăşit-o la închisoarea Jilava – a
apărut acest decret şi, înainte de a veni el acasă, a început să fie
aplicat acest decret: deportarea în Transnistria a celor care au
absentat de la munca obligatorie. Şi familiile lor au fost adunate
încetul cu încetul, că n-a fost el singurul. Şi au fost adunaţi de
către autorităţi, poliţie, ce era atunci, jandarmerie într-o şcoală pe
strada Mămulari. Era în timpul verii şi fiindcă nu se ţineau cursuri au
fost adunaţi toţi într-o clasă şi oamenii au împins băncile la zid şi
s-au culcat pe jos. Şi aşa a durat o săptămână sau două până i-au
adunat pe toţi. În deportarea care a urmat fratele meu şi-a pierdut
soţia Lea şi fiica Tony de trei ani în lagărul Panaitovka. El a
supravieţuit. Când s-a întors acasă în Bucureşti şi-a găsit locuinţa,
din care plecase doar cu o boccea, ocupată de un localnic căruia
autorităţile i-au repartizat-o tale quale cu tot ce se afla în ea.

S.O. : Nu
era. Şi asta am vrut să vă arăt, scrisul ăsta al cărţii poştale. E
scris cu creionul şi aici se vede după faptul că e şters că atunci când
a scris cu chimic de umezeală...uitaţi-vă cum arată scrisul chimic.
Ăsta e scris cu creionul şi ăsta cu chimic. Şi e alt scris. Deci cei
care au cenzurat au şters şi au scris altă adresă de retur pe care
scrie lagăr spital care nu exista. Este şi ăsta un document. Iată aici
o scrisoare pe care a scris-o mama de acuma după moartea tatei [8
august 1942 din Moghilev, n.m. C.G.]: Scumpul meu Sylviu ! Noi am
primit prin Centrala 81 jum mărci şi 36 de la tine probabil şi de la
dl. Peltz. Vă mulţumesc din tot sufletul şi vă rog cât de des posibil
trimiteţi să pot avea strictul necesar. Rog mult scrieţi-mi să am
mângâiere. Vă sărut, mama.[12]


Autorităţile
care guvernau lagărul din Moghilău, unde oamenii mai erau trimişi la
muncă, pe cei care erau inapţi de muncă îi expediau într-un aşa-numit
lagăr de exterminare – Peciora, unde erau pur şi simplu trimişi să
moară. Nu exista nimic organizat pentru ei. Peciora era o localitate
părăsită de ruşi în retragere şi de populaţie. Şi ei s-au adăpostit –
asta ştiu de la o vecină care a fost cu ei, fiindcă deportarea din
Dorohoi s-a făcut pe străzi. Şi o vecină de stradă, care era mai tânără
şi mai rezistentă, a reuşit să supravieţuiască, s-a întors înapoi şi am
aici şi declaraţia ei. Dar vreau să vă spun numai atât că ea mi-a
relatat că în Peciora nu exista nici un fel de autoritate, fiecare era
lăsat de capul lui. Şi ei au găsit o casă, vecina asta şi cu mama, care
nu se putea mişca fiindcă avea picioarele umflate – din cauza asta a şi
fost trimisă în lagărul de exterminare din Peciora. Au găsit o casă
părăsită din care ruşii care au mai rămas...În localitatea Peciora au
mai rămas numai bătrânii care nu se puteau mişca şi eventual foarte
puţini copii. Printre aceşti locatari rămaşi acolo vecina asta mi-a
povestit mie că se ducea la cerşit prin casele oamenilor şi mi-a
povestit că de câte ori căpăta câte un codru de pâine păstra câte o
bucăţică să-i ducă şi mamei. Şi mama aşa şi-a sfârşit zilele în lagărul
din Peciora într-o casă părăsită fără uşi, fără ferestre pe care le-au
furat ruşii care au rămas acolo. O ruină de casă. În cumplita iarnă din
‘942 a murit bolnavă de foame şi îngheţată de frig. În cumplita iarnă a
anului 1942. Aşa a murit mama. Asta a fost cu părinţii. Cea mai
cumplită moarte a fost a mamei mele. Am aici o declaraţie a vecinei
despre care v-am spus că a supravieţuit.: Declaraţie, Subsemnaţii,
Cojocaru Mendel-Leib din oraşul Dorohoi, str. Dobrogeanu Gherea nr. 16,
posesor al buletinului de identitate seria A, nr. 941344 eliberat de
Miliţia raionului Dorohoi sub nr. 9322 şi Cojocaru Liba din oraşul
Dorohoi, str. Dobrogeanu Gherea nr. 16, posesoare a Buletinului de
identitate Seria LC nr. 013955 eliberat de Miliţia Judeţeană la 14
septembrie 1949, declarăm pe a noastră răspundere că am cunoscut foarte
bine pe domnul Zalman (numit şi Zalman-Eli şi Sigmund) Oişiovici şi pe
Raşela (numită şi Rosa) Oişiovici ambii din Dorohoi care au fost
deportaţi în Transnistria la data de 11 noiembrie 1941 de unde nu s-au
mai întors deoarece au decedat în perioada cât au fost deportaţi.
Despre domnul Zalman Oişiovici ştiu că a murit de foame şi frig în
localitatea Moghilău, iar despre soţia lui Oişiovici Raşela ştim că a
murit la scurt timp după decesul soţului ei în localitatea Peciora de
lângă Moghilău unde a fost trimisă să moară deoarece din cauza
inaniţiei devenise imobilă. Drept care dăm prezenta declaraţie spre a
servi la necessitate (Anexa 15).

C.G. : Transnistria.


S.O. : Şi aici este 26 noiembrie, Silviu Oişiovici Traian 21. : Dragă Silviu! Suntem aici de sâmbătă, suntem bine sănătoşi, ne este bine, dar bineînţeles lui… cutare care a murit, dar au şters – îi este mult mai bine – celui care a murit, dar au şters.


C.G. : Cine? Autorităţile române?


S.O. : E o rudă a noastră pe care eu am identificat-o la timpul său, dar acuma nu mai ţiu minte. S-au referit la cineva care a murit. Să nu ne trimiţi nimic numai complimente ce ne-a trimis Charles – adică bani – lui
Tuţa, însă numai prin ocazie la Comunitatea izraelită Moghilău pentru
S[igmund] Oişiovici. Caută să ne parvină cât mai curând posibil că
suntem tare îngrijoraţi. Vă sărută pe toţi, Tata. Astea toate ei
le scriau sub cenzură şi acuma încă treacă meargă, dar la cele
ulterioare nu aveau voie să scrie decât 6 rânduri într-o carte poştală.
Dragii mei am plecat joi şi sămbătă 15 am ajuns aici. Nu ştiu ce să vă scriu întăi. Vă rog pe voi, rugaţi pe Charles – Charles era unchiul cel bogat din Bucureşti, dar care nu i-a păsat deloc de ei, nu i-a ajutat niciodată – să facă ceva pentru noi. Din suflet vă rog. Sărutări mama. Asta-i cartea poştală (Anexa 11) . Ei nu au primit nimic în tot acest timp.


Tata
care a fost oarecum predispus la ce avea să urmeze…eu vreau să mă refer
la faptul că el a luptat şi în Primul Război Mondial şi ceea ce ştiu
din povestirile lor este că s-a îmbolnăvit şi atunci de tifos
exantematic şi mama i-a dus mâncare în ceea ce s-a numit atunci lazaret.
Erau concentraţi într-un lagăr a celor bolnavi de tifos exantematic şi
i-a dus mâncare, deci tata era oarecum slăbit, predispus trupeşte.
Câteva luni după aceea ei au plecat, au fost duşi în noiembrie 1941 din
al doilea convoi. Şi în februarie a anului 1942 tata a murit de tifos
exantematic în Moghilău[11]. Nu ştiu unde a fost înmormântat, dar ştiu data exactă fiindcă mama a reuşit să-mi trimită pe un petec de hârtie, pe care îl am şi acuma, câteva veşti, între altele – ceea ce m-a interesat mai mult din punct de vedere a datei: Tata a murit la 22 februarie anul ăsta bolnav.
Prin cineva, nu mai ţiu minte cum, vă daţi seama! Eu trebuie să vă spun
că am avut un accident vascular şi o bună perioadă din vremea
respectivă e cufundată în întuneric. Nu mai ţiu minte cine mi l-a adus.
Între altele ce se mai poate descifra, vă daţi seama la distanţă din
‘942 până acuma! Ce am reuşit să descifrez: Dragă Silviu am aflat abia acum…(o vrut să spună că o parte din evrei au rămas în Dorohoi, n-a fost urmată de ceilalţi) Află
deci că tata a murit bolnav la 22 februarie şi trăiesc după boală în
cea mai neînchipuită mizerie, având grabnică nevoie de ajutor căci aici
este mare scumpete de viaţă. Vă rog din tot sufletul apelaţi la fraţii
mei, eu neştiind situaţia voastră actuală. V-am rugat prin nenumărate
cărţi poştale recomandate, neavând bani pentru telegramă şi vă implor
şi acum nu vă gândiţi mult că mai am poate zile de trăit. De-abia mă
ţiu pe picioare. Asta se poate citi din acest petec de hârtie, pe care dacă doriţi vi-l pot da cu mare strângere de inimă (Anexa 12).
Tata a murit bolnav la 22 februarie şi am aflat pe urmă de la cineva
care a fost cu ei că a avut tifos exantematic. Mama a fost cu
picioarele umflate, probabil o artrită, şi nu se putea mişca din loc.
Altă carte poştală în care se respectă cele 6 rânduri: Domnului
Silviu Oişiovici strada Traian 21, Moghilău 25 VII 1942. Scumpul meu
Silviu v-am scris de câteva ori însă nu ştiu dacă aţi primit rugându-vă
din tot sufletul pentru ajutor sau pentru strictul necesar mai ales că
am nevoie de câteva masaje la picioare care costă 30-40 de mărci că nu
pot păşi că-s umflate. Vă implor şi vă mulţumesc din suflet, mama. Rog
grabnic că vine tare greu. Şi uitaţi-vă adresa: domnului Silviu Oişiovici cenzurat (Anexa 13).
Încă ceva. Mama a scris asta din Moghilău, dar uitaţi-vă aici e un
scris. Cartea poştală e scrisă cu creionul. Lagăr şi adresa asta sunt
şterse aici şi adăugat cu chimic alt scris. Ceea ce înseamnă că ăştia
au vrut să…Şi aici scrie aşa : Lagăr spital Moghilău. Nu există aşa ceva. Dar ăştia au vrut să se vadă că…


C.G. : Că de fapt era un spital la Moghilău.

C.G. : În
Bucureşti nu. Dar în afară? De exemplu Emil Dorian povesteşte în
jurnalul său că în timpul bombardamentelor din Bucureşti populaţia
evreiască nu putea să părăsească Bucureştiul.


S.O.: Nu-mi
aduc aminte. Am fost aici, am suportat toate bombardamentele când
stăteam în adăpost – asta îmi aduc aminte – şi ne rugam: „Dă Doamne să plece la Ploieşti!” Auzeam, vedeam valul cum venea, se întuneca orizontul de avioane şi stăteam în adăpost şi ne rugam „Du-i,
Doamne, la Ploieşti!” Că ăla era un obiectiv principal. Îmi aduc aminte
– asta mi-a povestit-o însă fostul meu socru, Peltz. Povestea că în 4
aprilie când a fost bombardamentul în Calea Griviţei – asta din păcate
e autentică – printre dărâmături un om a fost îngropat în morman de
zidărie şi a rămas numai capul afară cu o pălărie. Şi striga ca din
gura de şarpe. Şi a trecut unul pe acolo, i-a luat pălăria şi a plecat
mai departe. Asta e autentică din păcate, mi-a povestit-o fostul meu
socru.


C.G. : Existau restricţii privind aprovizionarea cu alimente impuse populaţiei evreieşti ?


S.O. : Nu-mi aduc aminte.


C.G. : Adică nu aveaţi voie să intraţi în piete între anumite ore ?


S.O. : Asta nu-mi aduc aminte să fi fost. După câte ştiu eu nu-mi aduc aminte să fi fost. Poate or fi fost, dar nu-mi aduc aminte.


C.G. : Nu vă mai aduceţi aminte de vreun incident sau dimpotrivă de un gest de omenie, de într-ajutorare din partea celorlalţi ?


S.O. : Mi-aduc
aminte că cei cu care veneam în contact erau oameni normali. Adică eu
personal nu am simţit decât că erau oameni normali. Nu pot să acuz pe
nimeni şi nu vreau să acuz. Era politica guvernului şi cu asta basta.
Îmi pare rău că nu vă pot fi de folos în privinţa asta.


C.G. : Nu ştiţi cine vă asigura hrana, alimentele, asistenţa sanitară ?


S.O. : Unde? La muncă obligatorie ?


C.G. : Da la muncă obligatorie.


S.O. : Nu.
Ştiu că pe urmă am fost chemat şi la zăpadă. Am găsit – o am pe aici pe
undeva – o adeverinţă, un petec de hârtie oficial, tipărit: a fost la zăpadă în perioada respectivă (Anexa 7).
Astea au fost floare la ureche pe lângă ce am trecut. Ştiu însă că am
găsit acte în care mi-am făcut control la plămâni – eram prin ’40-’41 –
şi nu mi s-a găsit nici o leziune. Pe urmă prin ’42-’43 am găsit un act
în care am fost trimis de la detaşament la control şi m-au găsit bolnav
de tuberculoză atunci în perioada respectivă. Am acte pentru asta (Anexa 8).
Nu-mi mai aduc aminte, dar pe urmă m-am îmbolnăvit de tuberculoză, asta
ştiu fiindcă am avut de pătimit, am avut de pătimit toată viaţa.
Fiindcă pe vremea – astea nu sunt lucruri relevante – pe vremea aia
tuberculoza se trata cu pneumotorax şi mi s-a instituit pneumotoraxul
care practic mi-a scos din funcţie jumătate din plămân şi toată viaţa
am avut de suferit în privinţa asta. Dar nu-mi place să vorbesc despre
mine când există în familia mea cinci oameni care au murit în asemenea
împrejurări cumplite. Ceea ce spun eu este ceva banal. Şi vă spun, nu
vă supăraţi, dar nu-mi place să vorbesc despre persoana mea.

C.G. : Vă înţeleg, dar nu sunt de acord cu dumneavoastră că este ceva banal.


S.O. : Mă
rog, asta vă aparţine dumneavoastră. Eu aşa mă simt. Dar vă spun mă
simt oarecum vinovat că părinţii mei au fost singuri şi au sufeit ceea
ce au suferit. Adevărul este că eu a trebuit să plec de acasă ca şi
ceilalţi, fiindcă tata sărăcise, nu avea cum să ne asigure nouă
copiilor lui pâinea cea de toate zilele. Şi de aceea am plecat de
acasă. Iar ei când au fost ridicaţi au fost săraci lipiţi pământului.Eu
totuşi v-aş ruga, persoana mea nu prezintă interes şi eu sufăr de
idiosincrazia publicităţii, aşa că v-aş fi recunoscător dacă am vorbi
cât mai puţin despre persoana mea. Am atâtea şi sunt covârşit de ce s-a
întâmplat familiei mele, încât eu nu prezint nici un fel de
importanţă în comparaţie cu ce s-a întâmplat cu ei. Din familia mea
cinci persoane au murit în lagăre, fiecare în alte condiţii, în alt
loc, în alte împrejurări. Şi după ce o să aflaţi despre toţi ceilalţi o
să constataţi un lucru: că într-o singură familie printr-un tragic
concurs de împrejurări se găsesc reunite variile forme în care s-a
manifestat Holocaustul în România. De pildă părinţii – să încep cu ei –
ei au fost deportaţi în Transnistria din oraşul Dorohoi. Or ce s-a
întâmplat? Ordinul de deportare al autorităţilor centrale care guvernau
atunci ţara a fost ca să fie deportaţi evreii din
Bucovina, iar Dorohoiul care se afla în imediata apropiere… Fiindcă nu
au fost deportaţi numai evreii din Bucovina, ci şi din ţinutul Herţei,
fiindcă trupele ruseşti…recte se hotărâse să fie deportaţi evreii din
ţinuturile care au fost ocupate de ruşi. Or Dorohoiul n-a fost
niciodată ocupat de ruşi, fiindcă a fost totdeauna din Vechiul Regat.
Dar autorităţile din Dorohoi care erau în felul lor antisemite au
profitat de confuzia care domnea atunci şi cu de la ei putere au extins
spaţiul de deportare şi pentru evreii din Dorohoi.[9]
Şi s-a organizat un convoi şi al doilea. Când să ajungă şi la al
treilea convoi vestea a ajuns la urechea Centralei din Bucureşti şi au
sistat deportările din Dorohoi. Pentru părinţii mei însă a fost prea
târziu. Ei au fost deportaţi şi nimeni nu s-a gândit că datorită
faptului că au fost deportaţi din greşeală să fie aduşi înapoi. Eu
ţineam corespondenţa cu părinţii din Dorohoi. Îi ajutam material.

C.G. : Dumneavoastră aţi fost într-un lagăr de muncă sau aţi făcut parte dintr-un detaşament de muncă?


S.O. : Da
dintr-un detaşament de muncă din care nu-mi aduc aminte decât că am
undeva scris. Parcă a fost o carieră de nisip, dar nu sunt sigur, o
carieră de nisip mi se pare că a fost. Însă nu tot timpul. Eu mai aveam
posibilităţi – aşa a fost ordinul meu de chemare –, am prestat şi muncă
obligatorie, dar au fost şi perioade în care am putut să muncesc să
câştig. Fiindcă de ce vă spun? Ceea ce îmi demonstrează asta, fiindcă
memoria nu prea mă ajută, a fost faptul că am găsit chitanţele prin
care am reuşit să trimit părinţilor mei, care erau în Transnistria,
ajutoare în bani.


C.G. : Unde era cariera de nisip în care aţi lucrat ?


S.O. : Nu-mi
mai aduc aminte. Undeva în Bucureşti, precis în Bucureşti. Carieră de
nisip, asta îmi aduc aminte. Mi se pare că a mai fost şi un alt loc
unde am lucrat. E o perioadă în care pur şi simplu e un con de umbră în
viaţa mea. Am de suferit foarte mult din cauza aceasta. Norocul meu că
au rămas acte.


C.G. : Deci n-aţi putea să-mi spuneţi cum reacţionau oamenii, trecătorii de pe stradă când vă vedeau ?


S.O. : Ca de obicei: erau oameni cumsecade şi erau oameni care cântau cu lupii, urlau cu lupii. Ca să vă spun de admosferă nu pot.


C.G. : Aţi fost obligat la plata unor contribuţii în bani sau în natură?


S.O. : O
păi am un dosar întreg. Acolo sunt contribuţii în bani, în obiecte, e
un dosar aproape. La toate am fost, am răspuns la toate n-am rămas
dator cu nimic Cât mi s-a scris că sunt impus atât am plătit (Anexa 5).


C.G. : În ce constau aceste contribuţii?


S.O. : Obiecte,
cămăşi, dar scrie acolo. Nu mă întrebaţi pe de rost că nu mai ţin
minte, au trecut ceva anişori de atunci: bani şi obiecte, contribuţii
în bani, taxe militare.


C.G. : Şi aţi putut să suportaţi aceste contribuţii în bani şi în natură?


S.O. : Da
fiindcă, vă spun, eu atunci lucram şi alterna perioada de muncă
obligatorie cu perioada în care puteam să lucrez. Şi mai e ceva care mă
interesa foarte mult: am lucrat foarte mult ca să pot să adun bani să
le trimit şi chitanţele le mai am.


C.G. : Am văzut printre aceste chitanţe şi una care atesta plata pentru construcţia Palatului Invalizilor.


S.O. : Da.
A fost o perioadă. Eu nu-mi aduc aminte, dar ştiu că la aia s-ar putea
foarte bine, dar prin cât îmi aduc aminte prin ceaţa timpului, că aia
nu-i privea numai pe evrei – contribuţia pentru Palatul Invalizilor.
Dacă nu mă înşel – e mai mult o impresie, decât o amintire – cred că
aia a fost o contribuţie dată de întreg poporul român, nu numai de
evrei, aia cu Palatul Invalizilor (Anexa 6).
Dar în schimb celelalte taxe erau specifice populaţiei evreieşti,
taxele militare, contribuţia în obiecte şi câte or mai fi fost. [8]




C.G. : Taxe
pentru scutirea de muncă obligatorie nu aţi plătit? Adică nu puteaţi să
plătiţi taxe care să vă scutească de această muncă obligatorie?


S.O. : Nu, nu aşa ceva nu era. Să prestezi cum s-ar spune muncă obligatorie în bani. Nu aşa ceva nu exista.


C.G. : Au existat restricţii de circulaţie impuse evreilor?


S.O. : Nu, în Bucureşti nu.

C.G.: Românii vă mai aduceţi aminte cum au reacţionat în timpul rebeliunii legionare? Care a fost atitudinea acestora, a românilor?


S.O.: Era
admosfera generală, fiindcă ştiţi în asemenea împrejurări lumea
vorbeşte şi are mentalitatea pe care o utilizează guvernul. Era o
admosferă generală antisemită. Era mentalitatea generală. Asta-i
mentalitatea. Când au fost comuniştii la putere majoritatea, mai ales
la început, majoritatea a ţinut cu guvernul. Când au fost legionarii la
putere majoritatea a ţinut cu legionarii, cu guvernul legionar. Când a
fost mai târziu guvernul Antonescu au ţinut cu autoritatea care e la
putere. Şi asta s-a întâmplat şi se întâmplă şi în zilele noastre.
Numai că acuma e democraţie şi unii ţin cu un partid, alţii cu altul.
Dar atunci nu era aşa. Atunci era un regim totalitar.


C.G. : Despre pogromul de la Iaşi din vara anului 1941 aţi ştiut ceva ?


S.O. : Nu am avut nici o legătură. Pogromul din Bucureşti l-am trăit. Şi pogromul din Dorohoi iarăşi.[6]
Mi-aduc aminte sub aspectul ăsta că – ţiu minte doar atât – unul din
„eroii”, în ghilimele eroii pogromului din Dorohoi a fost un fost vecin
de-al nostru, locotenentul Bercovici, Emil Bercovici, care a fost
împuşcat, nu mai ţiu minte în ce împrejurări şi când a
fost el înmormântat – era atunci în armată – la înmormântarea lui în
timp ce avea loc înmormântarea la cimitirul evreiesc din Dorohoi, dar
nu sunt sigur prea mult de astea toate, trupele în retragere au trecut
prin faţa cimitirului şi au început să-i împroaşte cu gloanţe pe cei
care au fost la înmormântarea locotenentului, ce era atunci, Bercovici,
Emil Bercovici, pe care l-am cunoscut bine. Amintiri din copilărie.
Însă ceea ce am ajuns să spun cu mult regret, dar trebuie s-o spun, am
ajuns să regret că părinţii mei nu s-au numărat printre victimele
pogromului de atunci care au fost împuşcaţi şi au sfârşit într-o clipă.
Am ajuns să regret că nu s-au numărat şi părinţii printre ei ceea ce
i-ar fi cruţat de oroarea chinurilor în care şi-au găsit sfârşitul mai
târziu.


C.G. : Mi-aţi arătat stelele galbene.[7] Sunt cele pe care le-au purtat…


S.O. : Nu ştiu cum au ajuns la mine, nu-mi aduc aminte. Dar scrie ştampilă Dorohoi, oraşul Dorohoi (Anexa 20).


C.G. : În Bucureşti nu aţi purtat steaua galbenă?


S.O. : Nu a fost steaua galbenă. Numai acolo.


C.G. : Cineva
din familia dumneavoastră s-a numărat printre victimele pogromului de
la Dorohoi ? Nu părinţii. Alţi membrii ai familiei dumneavoastră.


S.O. : Dar
nu mai am. Noi am fost o singură familie. Erau părinţii şi cu noi
copiii şi când s-a întâmplat au rămas singuri în Dorohoi, fiindcă
fratele meu era în Bucureşti.


C.G.: Da dar mă refer la unchi, mătuşi, veri.


S.O.: Nu.
În schimb am avut o soră care şi ea a fost în Bucureşti, tot aşa
plecând de acasă. Şi partea ei de participare, de suferinţă la pogrom
s-a rezumat la faptul că atunci când au intrat ruşii…Ea s-a căsătorit
şi a trăit în Cernăuţi. Şi când au reintrat ai noştrii în Bucovina s-a
instituit în timpul mareşalului Antonescu un ghetou. Ştiu că ea a trăit
în ghetou şi a reuşit până la urmă să scape din gheto şi a scăpat cu
viaţă. Partea ei atât a fost, a surorii mele. Ea este înmormântată în
Germania. A plecat în Germania, fiindcă soţul ei era de origine de
acolo şi şi-a făcut studiile în Germania. Avea relaţii acolo şi au
plecat în Germania, în oraşul Dusseldorf. Şi este singurul mormânt din
familie. După ce s-au deschis graniţele în timpul comunismului, s-au
făcut mari diligenţe şi mi s-a permis să mă duc s-o vizitez pe ea o
singură dată în ’69. M-am dus şi-am vizitat-o şi ţiu minte că pe
atunci, în timpul comunismului, cumnatul meu a făcut parte din patidul
german al lui Genscher, care a fost ministru de externe. Şi într-o
perioadă – cum era atunci în timpul comunismului – fie că venea câte o
delegaţie la noi, fie că de la noi mergeau la ei, se mai deschideau
baierele graniţelor şi atunci ţiu minte că cumnatul meu a intervenit
chiar la Genscher şi mi s-a aprobat să plec în Germania ca turist şi am
fost şi am văzut-o. A fost singura dată când am întâlnit-o pe sora mea
în viaţă. După doi ani ea a murit. Şi am mai fost după aia în Germania,
dar a trebuit să mă întorc. Pentru mine plecarea în Germania era
pelerinaj la mormântul ei, singurul mormânt din familie. Ceilalţi au
toţi morminte necunoscute. Şi bineînţeles că eu am să am parte de
mormântul unde am pus placa memorială. N-am ştiut unde să pun această
placă memorială. Din aproape în aproape am ajuns la soluţia că singurul
loc unde aş putea să pun această placă memorială este la viitorul
mormânt al meu.

C.G.: Pot să vă întreb unde lucraţi?


S.O.: Da
eram funcţionar la o fabrică de ciorapi, dacă nu mă înşel, dar nu îmi
mai aduc bine aminte, numai după unele acte mai mi-aduc aminte de
perioada respectivă. Dar amănunte nu mi-aduc aminte fiindcă, vă spun,
am avut accidentul vascular şi perioade întregi sunt ca puncte negre în
memoria mea din păcate. Mă uit la acte. Dacă nu avem actele care să-mi
amintească de lucruri nu puteam nici măcar să-mi dovedesc cum am trăit
şi ce am făcut în timpul respectiv. Aşa că din păcate nu pot să vă
răspund cu precizări prea mari.


C.G.: În 1940 aveaţi 21 de ani.


S.O.: În 1940 da, 21 de ani.


C.G.: Nu urmaseraţi până atunci cursuri universitare?


S.O.: Mi-aduc
aminte că la un moment dat am…ţiu minte că o singură dată, mi se pare,
am fost bătut la facultatea de farmacie, dar nu mai ţin bine minte, nu
mai ţin minte. Ştiu că am fost bătut odată. Nu mai ţin minte şi nu
vreau să vă induc în eroare. Dacă nu sunt sigur mai bine nu vorbesc. Eu
am trăitrebeliunea din ianuarie ’41 şi despre ea îmi
aduc aminte foarte bine. Pe vremea aia eu îi făceam curte Tiei [soţia
dumnealui, n.m. C.G.]. Şi pe lângă faptul că am avut perioade în care
eram la muncă, muncă obligatorie, am avut şi perioade în care am lucrat
la slujbă, am avut slujbă. Şi obişnuiam în fiecare zi după ce terminam
slujba să vin la Tia. Locuia atunci în Traian 21. Şi într-o seară, după
terminarea serviciului, am venit spre ei şi nu i-am găsit acasă. Era o
fată de serviciu care mi-a spus că au plecat la doamna mare, la mama
mare, care locuia în Bravilor. Şi în drum spre strada Bravilor mi s-a
întâmplat când treceam pe la Templul Malbin. În timp ce mergeam am
constatat că dinspre partea ailaltă a străzii vine ca un fel de convoi.
Nu mă prevenise nimeni pentru nimic, habar nu aveam ce se petrece. Şi
am constatat cu stupoare – nu am înţeles nimic – că veneau în convoi
încolonaţi, o coloană de vreo 20-30 de oameni, străjuiţi de vreo 2-3
persoane, cu feţe umflate, bătuţi şi m-am aşezat pe marginea
trotuarului cu mâinile la spate şi stăteam şi mă întrebam ce e aia. Şi
am văzut coloana respectivă că a intrat în Templul Malbin care era
chiar acolo. M-am dus să mă uit, am observat şi am plecat. Când ajung
la poartă la mama mare, unde era şi familia Pelz, bat la poartă şi văd
că iese cineva şi îmi face semn: „Doamne!” „Ce vă miraţi aşa?” Când intru înăuntru: „Păi da tu ştii ce se petrece?”, „Nu. Ce?” „Păi e rebeliune.” Şi i-am spus: „Uite
păi ăia sunt evrei care au fost bătuţi, au fost duşi în Templu acolo.
Dumnezeu mai ştie dacă mai scapă, habar n-am.” Nu le-a trecut nimănui
prin minte din cei care păzeau convoiul şi care îi duceau acolo că un
evreu poate să stea la marginea drumului şi să se uite nepăsător la
ceea ce se petrece ca la o curiozitate. Abia când am ajuns acolo mi-am
dat seama ce se întâmplă şi am aflat ce este. Pe urmă am avut
posibilitatea să ajung – nu mai ţiu minte în ce împrejurări – am avut
posibilitatea să ajung undeva pe şoseaua Bonaparte, cam pe lângă
cazarma pompierilor şi la un moment dat, asta a doua sau a treia zi, nu
mai ţiu minte, am observat că au început să şuiere gloanţe şi lumea s-a
adăpostit. Începuse controversa între legionari şi trupele mareşalului
Antonescu, trupele de stat. Şi îmi ţiuiau gloanţele pe la urechi şi eu
nici nu mi-am dat seama. Când am văzut că alţii în jurul meu se
trântesc la pământ atunci mi-a spus cineva de lângă mine: „Păi
astea sunt gloanţe, păziţi-vă!” Aşa am trăit eu rebeliunea din ’41. Mai
mult nu pot să-mi aduc aminte fiindcă am avut accidentul cerebral. În
continuare ştiu, mi-aduc aminte, când am fost la familia Peltz, că ei
s-au refugiat şi în timpul cât au fost refugiaţi la mama mare, mama
doamnei Peltz, în cursul aceleiaşi nopţi au venit legionarii la ei
acasă şi l-au căutat pe Peltz. Bineînţeles nu l-au găsit, dar, în
schimb, au golit toată casa cu tot ce era: provizii, radio. Şi îmi aduc
aminte că după ce s-au liniştit lucrurile guvernământul a făcut o
expoziţie, un fel de expunere în care au fost adunate toate lucrurile
care au fost prădate de cei care au prădat casele. Şi fiecare din cei
care au avut de suferit pagube se duceau şi îşi recunoşteau lucrurile.
Familia Peltz nu şi-a recunoscut decât un radio şi pe ăla l-au luat
înapoi acasă. Dar din celelalte nu şi-au mai găsit nimic. Şi
bineînţeles după ce s-au liniştit lucrurile familia Peltz s-a reîntors
acasă, dar mai târziu au fost evacuaţi din casă şi s-au reîntors abia
mult mai târziu când le-a fost retrocedată casa. Şi acolo am locuit eu
pe urmă încă 10 ani de zile după ce m-am căsătorit cu Tia. Astea sunt
amintiri din timpul rebeliunii. Din păcate nu pot să-mi amintesc mai
mult, fiindcă vă spun am un hiatus în minte pentru tot ce s-a
întâmplat. Din actele acestea pe care vi le-am arătat nu mai ţiu minte
nici cum au ajuns la mine.

S.O.: Au
fost şi mari panamale, panamale cu afacerea Skoda, escrocherii. Dar a
profitat regele care a venit cu o valiză în 8 iunie 1930 şi când a
plecat, că a abdicat din cauza legionarilor, a plecat cu un tren cu 12
vagoane. I s-a permis să iasă cu trenul şi în acel tren între altele se
afla o colecţie – cel puţin asta am auzit. A minţit cine mi-a spus şi
mie, mint şi eu. Dar eu nu fac decât să vă relatez ceea ce îmi aduc
aminte. A plecat cu cea mai bogată colecţie de El Greco. E adevărat că
atunci când era la graniţe pe teritoriul românesc a fost atacat cu
gloanţe trenul, dar a scăpat şi a plecat cu tot trenul dincolo de
graniţă. De unde a făcut? Din afaceri. El a făcut afaceri
şi a plecat cu avere. Dar a profitat toată ţara de pe urma lui. Astea
sunt treburile pe care le-am trăit eu.


C.G.: Dar tot sub Carol al II-lea au fost adoptate şi primele măsuri antievreieşti.


S.O.: Asta
ştiţi când? Când spre sfârşitul lui, când sub influenţa regimului care
se înstăpânise în Germania au început să apară şi la noi ecouri. Atunci
a trebuit să vină Carol şi sub impulsul vremurilor a trebuit să aducă
la putere un guvern condus de Cuza-Goga care era literalmente
antisemit. Ăsta a fost urmat…dacă îmi aduc bine aminte guvernul
Tătărescu a fost ultimul guvern democrat şi după el a trebuit să cedeze
guvernului Cuza-Goga, care a emis primele legi antisemite, dar nu Carol
al II-lea. El a fost atunci sub vremi şi ca dovadă este faptul că după
aia a trebuit să abdice. Iar regele Mihai I a fost un copil, care era
numai cu numele, fiindcă ţara era condusă tot aşa numai nominal de
către o regenţă – mi-aduc aminte Patriarhul României Buzdugan şi
principele Nicolae…o regenţă de trei oameni. Dar puterea şi legile erau
emise de către cei care erau la putere ca şefi ai guvernului. Şi după,
dacă îmi aduc bine aminte, după guvernul Cuza-Goga a venit un guvern
Gigurtu, pe urmă o venit cei ce se ştie.


C.G.: Cum v-a afectat viaţa proclamarea statului naţional legionar în toamna anului 1940?


S.O.: Păi
eu eram atunci…Vă spun, aveam, dacă nu mă înşel...eu o perioadă am avut
o slujbă şi din slujba asta am reuşit să fac faţă destul de bine din
punct de vedere economic fiindcă, vă spun, standardul de viaţă al
populaţiei era destul de ridicat.

C.G.: Ba da, cum să nu.


S.O.: Pot
să vă spun din punct de vedere economic regele Carol al II-lea a fost
un mare afacerist. A făcut ca în perioada respectivă să vină mari
capitaluri. Atunci s-a clădit şi Palatul telefoanelor, care la timpul
său a fost cea mai înaltă clădire din Bucureşti. Şi în timpul lui,
încetul cu încetul, s-a clădit şi bulevardul Brătianu cu blocurile care
sunt acuma. Dar din punct de vedere cultural şi economic a fost cea mai
înfloritoare perioadă a ţării. În timpul lui au luat fiinţă Fundaţiile
Regale Carol al II-lea, s-a tipărit Enciclopedia Română din 10 volume,
ceea ce nu s-a mai reeditat de atunci. O înflorire a fost şi pe linie
literară. Marii scriitori, care au rămas şi până în zilele noastre,
Rebreanu, Sadoveanu, Cezar Petrescu, toată pleiada asta de aur atunci a
înflorit. Erau edituri care îi tipăreau şi toată lumea era ahtiată după
cărţile lor. Eu mi-am trăit copilăria, tinereţea pardon, în această
perioadă. Când apărea o carte era smulsă, era citită. Ionel Teodoreanu
cu La Medeleni… Şi toate astea au luat fiinţă şi s-au
desfăşurat în timpul lui Carol al II-lea. Şi îmi aduc aminte că viaţa
de toate zilele era foarte ieftină. Pe atunci în Bucureşti erau oltenii
cu cobiliţe care veneau la fiecare gospodină acasă şi fiecare îşi
alegea din coşurile lor, pe care le duceau pe umeri, tot ce voiai:
peşte, brânză, păsări, ce voiai. Nu se ducea nimeni la piaţă că veneau
oltenii şi fiecare gospodină avea oltenii ei şi ei la rândul lor aveau
clienţii lor şi dădeau şi pe datorie. A fost o perioadă înfloritoare,
după mine cea mai înfloritoare perioadă. A fost Carol al II-lea cum a
fost, dar a adus înflorire. Şi o asemenea perioadă, deşi am trăit şi
următoarele perioade, n-a mai fost. Nici acuma când e în plină
democraţie! Nu ştiu dacă are relevanţă cu ceea ce eu…


C.G.: Ba
are foarte mare relevanţă pentru că avem în felul acesta posibilitatea
să facem comparaţia cum era viaţa înainte de începerea războiului şi
cum a fost după.