AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Rezumarea primului mesaj :

POPOR ALES CONVORBIREA LUI TEVIE  LÃPTARUL CU DUMNEZEU

           In viata asta, potrivitã
           Pentru borfasi, pentru haimani,
           Mi-ai dat o mânã de prieteni
           Si-o lume-ntreagã de dusmani !

           Poti sa fii hot, pungas, ministru,
           Te-njurã lumea sau te ceartã,
           Dar dacã esti cumva evreu,
           O viatã-ntreagã nu te iartã !

           Poti fi mai bun, mai învãtat
           Si mai cinstit, cã nu e greu,
           Dar porti teribilul pãcat
           Cã, pur si simplu, esti evreu….

           Sar imbecilii sã te rupã !
           Te-njurã ziarele ades !
           Te-ar sfâsia si când te pupã !
           De asta, Doamne, m-ai ales ?

           De mii de ani nu avem pace
           Ne mor copiii in rãzboi
           Si n-avem liniste de-o viatã !
           De asta ne-ai ales pe noi ?

           Am vrut si noi putin “shalom”
           Cuvânt rostit atât de des.
           Dar pacea noastrã cu vecinii
           N-ai avut timp s-o fi ales.
           De câte ori ai vrut, destinul            
           Ne-a jucat viata la noroc.
           Doamne, puteai s-alegi pe altii
           Si nu ne supãram deloc !

           Antisemitii se agitã,
           Urlã bezmetic orice vrei
           Se-ncarcã lumea de prostie
           Si se descarcã pe evrei.

           Avem atâtea premii NOBEL
           Si mari artisti sub steaua ta,
           Dar nimeni nu ridicã glasul
           Când ne injurã o haimana !

           Poate cã lumea joacã teatru,
           Privesc la cer si vãd noroi,
           Sunt generosi cu orisicine
           Si democrati! Dar nu cu noi…

           Când undeva le merge rãu,
           Când ageamiii fac luminã
           Si nu au bani si mor de foame,
           Numai evreii sunt de vinã.

           Când se mãnâncã între ei,
           Când se omoarã frati cu frati,
           Sãracii - ei n-au nici o vinã,
           Numai evreii-s vinovati !

           Suntem copiii tãi,o Doamne,
           În casa ta intrãm smeriti,
           Si atunci de ce ne lasi în lume
           Pe mâna unor trogloditi ?

           Dece-i înduri pe asasinii
           Cei fãrã lege, fãrã minte,
           Amarnic sã ne pângãreascã
           Pânã si sfintele morminte?

           Cu noi se rãfuiesc într-una
           Intelectuali si derbedei,
           Dar ce-au cu mortii nostri, Doamne?
           Ce vina au cã-s morti evrei?

           Tot ce se-ntâmplã-n lumea asta
           Catastrofal si ne-nteles
           E doar si doar din vina noastrã!
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           Ei pot sa facã tot ce vor!
           Sã poarte zvastici, cãsti sau fes!
           Noi n-avem nici-un drept pe lume?
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           Se uitã acru-n pasapoarte,
           La vãmi ne puricã ades.
           Noi doar suntem “afaceristii”!
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           De asta ne-ai adus pe lume?
           De asta ne-am crescut copii?
           Sã tremurãm pentru secunda
           Ce Tu ne-o dai pentru-a trãi?

           Tu ne-ai dat multe lacrimi, Doamne.
           Ne-ai dat nevoi si griji si stress.
           DAR TU  NE-AI  DAT  SI  ISRAELUL !
           SI PENTRU ACEASTÃ FERICIRE
           TODÁ RABÁ CÃ NE-AI ALES !!!!

Şi îmi aduc aminte că între băieţi şi fete...că era liceul de băieţi
Grigore Ghica şi era liceul de fete Regina Maria, care erau separate.
Şi dacă un băiat, un licean era văzut că stă de vorbă cu o fată de la
liceu era eliminat pe trei zile. Şi atunci eliminarea din şcoală era o
pedeapsă pe care o suportam cu toţii cu greu. Aveam un deosebit respect
pentru şcoală, pe care aici în Bucureşti nu l-am mai întâlnit.


C.G. : A fost vreun profesor care v-a marcat în mod deosebit ?


S.O: Nu,
eu eram printre elevii care învăţam uşor. Mi-aduc aminte că a fost un
profesor de chimie, Dumitraşcu. Crăcănel, aşa îi spuneam noi. Şi îmi
aduc aminte că odată în timpul orei lui de chimie erau pe atunci
foiletoane cu aventurile lui Păturică. Apăreau romanele astea în
foileton în fiecare zi care stricau gustul cititului. Şi eu în timpul
unei orei de-a lui Dumitraşcu am citit aventurile lui Păturel şi nu
ştiu cum am foşnit eu că el m-a prins şi a venit şi mi-a luat ziarul.
S-a înfuriat rău: „La
lecţia viitoare te ascult din toată materia!” Şi eu m-am pregătit, am
luat toată cartea de chimie şi m-am pus la zi cu toate lecţiile. Cum a
intrat în clasă la lecţia viitoare m-a scos la lecţie şi m-a luat
pagină cu pagină. I-am pregătit tot, n-a putut să-mi facă nimic. Ţiu
minte şi acuma ultima întrebare pe care mi-a pus-o: cum se numeşte
drojdia de bere în denumirea latină. Şi am spus „Zaharómice cerevisis.” „Nu zaháromice cerevisis.” Asta
e tot ce a putut să-mi spună. Şi n-a putut să-mi facă nimic şi am
plecat la loc. Era hotărât să mă trântească, repetent, nu corijent. N-a
putut să-mi facă nimic că i-am răspuns la toate lecţiile. Stătusem cu o
zi înainte şi am repetat tot. Amintiri din liceu.


C.G. : Chimia se număra printre obiectele dumneavoastră favorite ?


S.O. : Nu, învăţam foarte uşor.Mai
mult m-a impresionat copilăria şi amintirile ei şi sufăr că nu pot
să-mi amintesc o perioadă atât de importantă cum a fost cea din timpul
războiului.

Şi când era acea zi de sărbătorile de toamnă, se numea Taşlih[4],
se duceau acolo, îşi goleau buzunarele şi pe urmă făceau o plimbare pe
Trestiana în sus şi în jos ca un fel de ritual, sărbătoreau. Şi îmi
aduc aminte într-un an că a fost pentru prima oară cănd locuitorii din
Trestiana s-au manifestat antisemit. Au venit toţi şi au început să-i
ia la bătaie pe evreii care se plimbau pe acolo. Şi câţiva ani de zile
nu s-a mai mers.


C.G. : Nu ştiţi când se întâmpla? În ce an?


S.O. : Pot
să-mi aduc aminte că era prin ’31, ’32, ’33. Coincidea când a început
să înflorească antisemitismul în România ca urmare a venirii lui Hitler
la putere în ’32[5]
că asta a influenţat. S-a născut curentul antisemit. Asta a fost
printre primele manifestări antisemite din Dorohoi. Asta m-a
impresionat. Încolo în liceu nu era nici o diferenţă între noi, dar nu
eram prieteni. Eram colegi, dar nu prieteni. Evreii între ei, aveam
grupul nostru de evrei. Era grupul de creştini, dar prieteni nu eram.


C.G.: Locuiaţi într-un cartier evreiesc?


S.O. : Nu,
nu existau cartiere evreieşti şi cartiere creştine. Dacă pe strada unde
am fost eu erau mai mulţi evrei asta era o coincidenţă. Dar nu existau
cartiere evreieşti şi cartiere creştine.


C.G. : Aveaţi vecini români, creştini? Cum vă înţelegeaţi cu aceştia ?


S.O. : Politicos,
dar nu prieteni. Asta îmi aduc aminte. Nu vorbeam cu deferenţă. Eram
buni vecini, dar nu prieteni. Nu eram niciodată la vreo petrecere
împreună, la vreo ocazie. Vă spun îmi aduc aminte că am rămas cu
această impresie: că n-am călcat în viaţa mea şi nimeni, nici un evreu
nu călca pe terenul Vulturii, şi nici un creştin nu venea pe terenul Macabi. În schimb în fiecare sâmbăta după-amiază toată populaţia, vorbesc tineretul evreiesc, se aduna pe terenul Macabi. Era o grădină acolo.


C.G.: Un parc, o grădină de promenadă?

S.O. : Tot
aşa îmi aduc aminte de altă scenă. Printre boieri era unul care avea
dinţii scoşi în afară. Îl chema Mateescu, dar lumea îl poreclise
Clonţul. Şi tot aşa, când erau toţi de faţă, mă ia pe genunchi şi mă
întreabă: „Ştii cum mă cheamă pe mine?” Zic eu: „Da.” „Cum mă cheamă?” „Domnul
Clonţul.” Şi când a auzit – îmi aduc aminte şi acuma scena – bunicul a
deschis larg uşa. Din magazin era locuinţa în continuare: „Hai
ieşi!” Şi eu am fost nedumerit de ce m-a alungat. S-a făcut o linişte
de mormânt. Îmi aduc aminte scena asta. Vedeţi din copilărie îmi aduc
aminte multe lucruri. Şi există o perioadă întreagă după aia în care am
avut foarte mult de suferit şi din care nu pot să-mi aduc aminte
lucruri foarte esenţiale. Ce e mai important din viaţa mea nu pot să-mi
aduc aminte.
S.O. : C.G. : Erau mulţi evrei în Dorohoi?


S.O. : Da erau mulţi evrei, dar nu era nici o formă de antisemitism. Însă, trebuie să spun asta, erau două comunităţi paralele care nu se amestecau între ele. Existau două societăţi sportive: Vulturii, a creştinilor, şi Macabi, a
evreilor. Dar eu n-am călcat în viaţa mea şi nimeni nu mergea la
terenul unde jucau fotbal vulturii şi nici nimeni de acolo nu călca la Macabi.
Erau comunităţi paralele care nu se certau între ele, dar erau complet
separate, nu se amestecau. Prietenii între creştini şi evrei nu
existau.


C.G. : Nu existau?


S.O.: Prietenii ca atare. Fiecare îşi avea viaţa lui. Era o admosferă de toleranţă fără însă să se unească între ele.


C.G.: Am înţeles. Nu aveaţi prieteni români?


S.O.: Colegi
de liceu, dar prieteni ca atare nu. Şi îmi aduc aminte – m-a
impresionat – când eram prin clasa a treia sau a patra de liceu a fost
prima manifestare pe care…ne-a luat prin surprindere pe toţi. Era un
coleg de liceu, Zahacinski, şi la sfârşitul liceului el cu încă vreo
patru au început să strige şi să umble prin curtea liceului: „La
sfârşitul anului moartea jidanului!” A fost pentru prima oară când s-a
manifestat. Şi îmi mai aduc aminte de o manifestaţie antisemită în
Dorohoi. De sărbătorile de toamnă există o zi în care lumea merge, ăsta
este un obicei ritual, în care se duce la o apă curgătoare şi îşi
goleşte buzunarele de firimituri. Nu ştiu ce înţeles are asta, dar îmi
aduc aminte că evreii se duceau. Era la marginea oraşului, mai e şi
acuma bineînţeles, râul Jijia. Dincolo de râul Jijia era un pod şi
dincolo de pod era Trestiana şi Trestiana era un fel de deal, o
suburbie cum ar fi acuma. Nu era altă localitate, tot Dorohoi, dar se
numea Trestiana

Acolo
a fost. În jos se continua cu Câmpineanu şi dincoace începea strada
Regală. Acolo era Dragomir-Niculescu, cel mai mare magazin care era
furnizorul curţii regale. Şi unchiul meu, Charles Segal, el aproviziona
acest magazin cu toate bunătăţile din lume din care, când aducea –
pentru că şi el era furnizorul curţii regale, era cel mai mare magazin
de lux pentru elita Bucureştiului – lui Dragomir-Niculescu, trimitea
câte ceva şi la moş Aron, lui taică-său. Şi în magazinul de coloniale
şi delicatese, care era pe strada mare, găseai tot ce voiai. Şi era
cunoscut ca atare: icre negre, caracatiţe, langustă, toate delicatesele
care erau numai în Bucureşti. Şi ce se întâmpla? Dorohoiul era situat
într-o regiune care era înconjurată de jur împrejur de latifundiile
marilor moşieri: Pilat, Mavrocordat. Şi îmi aduc aminte că pe atunci
erau două magazine în Dorohoi, cârciuma asta, magazinul de coloniale şi
delicatese a lui bunicu’ şi vizavi era federală. La bunicul veneau
naţional-ţărăniştii, Partidul Ţărănesc cum se numea atunci. Era un
doctor Vereanu. Gândiţi-vă ce-mi aduc eu aminte din copilărie în mari
amănunte! Şi vizavi era federalul, însă aduceau…unde veneau liberalii.
Şi apropo de zgârcenia bunicului. Eu eram atunci un copil mic, un ţânc,
eram un copil frumuşel şi eram luat pe genunchi de către boieri. Şi îmi
aduc aminte era unul dintre ei, colonelul Ciolac. Şi la bunicul era o
vitrină mare cu şocolată, numai cu pachete de şocolată. Şi într-o zi mă
ia de mână, deschide vitrina – că era în formă trapezoidală – scoate
cel mai mare pachet de şocolată şi mi-l dă: „Poftim.”
Şi îi plăteşte. După ce pleacă el din magazin bunicul vine şi îmi ia
pachetul şi îl pune la loc în vitrină. Asta nu pot s-o uit. Cât de
impresionat am fost eu atunci! Pachetul pe care l-a plătit!

C.G. : V-a marcat.

S.O.: Nu. Mi-aduc aminte însă altceva, o altă scenă. Atunci când a avut loc bar-mitzvah
bunicul dinspre mamă, despre care o să vorbesc mai mult, Aron Segal,
cel care are multă corespondenţă, era de o zgârcenie faţă de care
Arpagonul lui Moliere şi Hagi Tudose al nostru, al lui Delavrancea, ar
păli de invidie dacă ar şti de isprăvile bunicului Aron Segal. Şi când
am avut bar-mitzvah – atâta îmi aduc aminte de bar-mitzvah,
numai atâta – a venit bunicul şi a ţinut el rugăciunea de dimineaţă şi
stătea şi în timp ce se închina plângea şi plângea. Era obiceiul când
venea un străin să facă o danie. A plecat fără să lase un ban şi
comentau oamenii atunci că uite a plecat şi n-a vrut să lase nimic de
zgârcit ce era. Ca să vă daţi seama cât de zgârcit era mi-aduc aminte
că eram atunci…vedeţi din copilărie îmi aduc aminte foarte multe
lucruri care mă uimesc şi pe mine. El avea un magazin aşa-zis de
coloniale şi delicatese.


C.G.: Tot în Dorohoi?


S.O.: Da. Fiindcă al doilea fiu al lui – mama a fost prima născută – a
fost Haim Segal, care când a ajuns în Bucureşti a devenit Carol şi când
s-a căsătorit a devenit Charles. O să vă arăt, fiindcă am despre el de
spus câte ceva. El a făcut, a fost soldat în Primul Război Mondial şi a
luptat în Regimentul 40 Călugăreni (Anexa 2). A fost şi rănit. Am pregătit nişte acte să vi le arăt prin care bunicul a fost autorizat – atunci a trebuit să aibă autorizaţie de deplasare – să se ducă să-l viziteze când a fost rănit în război (Anexa 3). Şi pentru asta a donat, el fiind şi mare cârciumar, o donat sticle de coniac, sticle de vin. Are şi scrisori de mulţumire (Anexa 4).
Când a ajuns în Bucureşti a întemeiat o societate comercială care la un
moment dat a făcut cheag, fiindcă a avut monopolul pentru importurile
din Franţa cu apele minerale, cu băuturi, cu Vichy. Şi el aproviziona…
Dumneavoastră nu cunoaşteţi, fiindcă probabil sunteţi prea tânără
pentru asta, a fost un mare magazin unde-i Romarta acuma pe Calea
Victoriei, magazinul Dragomir Niculescu, unde erau toate delicatesele
din lume.

.
Şi fiecare sinagogă îşi avea membrii ei şi nimeni n-a călcat niciodată
în sinagoga celuilalt. Eu n-am călcat niciodată în sinagogile celelalte
care erau foarte multe. Exista un sentiment de separatism de la sine
înţeles.


C.G. : Vă mai aduceţi aminte cum se chemau sinagogile acestea ?


S.O. : Nu
n-aveau nume. Adică doar aşa a croitorilor, a… Dar nu-mi mai aduc
aminte. De pildă, aia unde venea tata – mergea mereu – nu ţiu minte cum
se numea. Erau încăperi în care încăpeau 20-30 de oameni
C.G. : Bucătărie cusher[2] ţineaţi?


S.O.: Nu.


C.G.: În ce limbă se vorbea în casă?


S.O. : Acasă
părinţii între ei vorbeau idiş în mod curent, dar ei vorbeau şi
franceza. Şi îmi aduc aminte o scenă, astea de mai târziu nu le ţin
minte, doar o scenă anume cu tata. Vorbeau, când eram mic copil,
vorbeau între ei franceza când trebuia să fie ceva care să nu înţeleg
eu. Când am început liceul – şi mie mi-a plăcut de la bun început,
fiindcă auzeam vorbe în franceză în casă – şi
când am început să învăţ franceza la liceu mi s-a părut oarecum
familiară şi am fost primul la limba franceză. Şi odată, după ce am
început cursurile de franceză la liceu, ţin minte că părinţii între ei
au spus iar ceva în franceză şi eu am sărit cu gura: „Ai
spus cutare, cutare.” Şi îmi aduc aminte şi acuma figura tatălui meu
care când a auzit asta a rămas aşa cu un zâmbet jumătate dezamăgit,
jumătate sadisfăcut. Din franceza lui a trecut pe o expresie strict
neaoşă : „S-au
dus boii dracului!” Când m-au auzit pe mine că am înţeles ce au vorbit
între ei în franceză. Nu pot să uit această expresie aşa cu un zâmbet
oarecum sadisfăcut, jumătate sadisfăcut, jumătate dezamăgit: „S-au dus boii dracului!”


C.G. : Aţi avut bar-mitzvah?[3]


S.O. : Da, sigur că da.


C.G.: Puteţi să-mi descrieţi puţin ceremonia?

C.G. : Aş vrea să vă întreb mai multe despre familia dumneavoastră. Era o familie religioasă?


S.O. : Da.
Mi-aduc aminte. Din copilărie mi-aduc aminte că la sărbătorile de
toamnă… Eu am urmat şcoala primară. Culmea este că din copilărie
mi-aduc aminte, fiindcă s-a imprimat mai mult în creierul meu tânăr de
copil. Mi-aduc aminte mai multe amănunte decât în perioada care a
urmat. Foarte curios. Parcă o anumită porţiune din creier, unde era
imprimată perioada respectivă, a suferit probabil în urma accidentului
vascular, dar din copilărie îmi aduc aminte că am urmat şcoala. Tocmai
asta vroiam să spun: în perioada lui Carol al II-lea existau o
libertate religioasă. De pildă în Dorohoi exista şcoala
israelito-română în care copiii evrei se duceau şi învăţau…în care o
jumătate de zi învăţau în limba ebraică. Eu când am terminat şcoala
primară vorbeam curent ebraica.[1]
Pe urmă am uitat-o. Şi când am intrat la liceu îmi aduc aminte că la un
moment dat exista o oră în care evreii puteau să urmeze cursul de limba
ebraică. Gândiţi-vă în timpul lui Carol al II-lea exista o libertate
religioasă ireproşabilă. Şi îmi aduc aminte că la sărbătorile de toamnă
era clădirea şcolii israelito-române şi... Toată populaţia evreiască
era foarte credincioasă, mai credincioasă decât am văzut că au fost cei
din Israel. Nu exista atunci, era literă de lege, toţi veneau la Templu
şi se rugau toată perioada sărbătorilor de toamnă. Şi noi copiii, nu
exista să nu mergem. Eram foarte religioşi. În Dorohoi era o mare
populaţie, foarte numeroasă, evreiască şi fiecare avea sinagoga lui. În
privinţa religiei nu exista nici o intoleranţă unii faţă de alţii, dar
era o separare absolută. Nu mă miră separarea dintre evrei şi creştini.
Îmi aduc aminte că evreii fiind foarte mulţi, aveau fiecare sinagoga
lor. O mulţime de sinagogi. Dar tot aşa această manifestare de
separatism exista şi pentru sinagogi. Eu de pildă mă duceam cu tata,
care avea o sinagogă cu o încăpere care poate că era cât încăperea asta
de mare. Dar era un anumit număr de persoane care erau numai ai
sinagogii respective.

S.O. : În
oraşul Dorohoi 17 martie 1919, ceea ce înseamnă că acum am incredibila
vârstă de 89 de ani. Eu mă consider un supravieţuitor nu din secolul
trecut, ci din mileniul trecut, fiindcă faţă de mediul ambiant pe mine
mă desparte nu un secol, ci un mileniu. Iar acuma plătesc un greu
impozit pe vârstă, fiindcă în afară de creier care mai funcţionează
totul este la mine în dificultate. Până şi vocea, asta nu-i vocea mea,
e o voce răguşită – sufăr de o răguşeală cronică de care nu pot să
scap. În rest am de suferit cu inima, cu parapareza spastică, cu
coxartroza, totul mă doare şi o duc foarte greu. Eu numesc asta un
impozit pe vârstă.

C.G. : Aş vrea să începem prin a evoca anii copilăriei dumneavoastră.Când s-a născut mama şi unde?


S.O. : Fiindcă
a trăit mulţi ani în Franţa şi nouă copiilor ne-a dat nume franţuzeşti:
eu Silvain, un frate Henri şi sora mai mare Libertine.


C.G. : Mama se născuse în Franţa?


S.O. : Nu, în Dorohoi, dar a plecat în Franţa şi a trăit mult timp în Paris.


C.G. : Acolo şi-a făcut şi studiile ?


S.O. : Nu
n-a avut studii, a fost casnică, dat a trăit un timp în Paris şi acolo
a întâlnit-o şi tata şi au venit înapoi în ţară. Tata e din Botoşani,
din Hârlău. Iată aici şi invitaţia la căsătorie (Anexa 1).

C.G. : Decembrie 1907. Şi după căsătorie au trăit în Dorohoi ?


S.O. : Da.
Uitaţi-vă aici mama s-a născut în 26 aprilie 1886 şi tata în 1877, 25
iunie. Pe atunci nu exista o stare civilă precisă şi fiecare din
locuitori îşi lua fel de fel de nume. Eu a trebuit să fac un act de
notariat ca să identific numele lor.


C.G. : Tata cu ce se ocupa ?


S.O.: A
fost comerciant, a avut un magazin de coloniale şi delicatese cum se
numea atunci şi în marea criză economică, despre care se pomeneşte
acuma, marea criză economică din 1929 a avut „marea cinste” în
ghilimele bineînţeles să fie primul om care a dat faliment. El a fost o
fire de boem care, deşi avea magazine şi trebuia să fie negustor, a dat
pe datorie în dreapta şi în stânga fără să ţină seama. Fire de boem! Şi
când a apărut criza, toţi datornicii lui la un moment dat n-au mai vrut
să-i dea banii înapoi. Şi el pur şi simplu a dat faliment, fiindcă a
rămas dator toţi banii pe care trebuia să-i dea la rândul lui. Dacă el
n-a primit de la datornicii lui, n-a avut nici el şi în 1929 a dat
faliment. Avea magazin de coloniale şi delicatese cum se numea atunci
şi el aproviziona tot judeţul. Veneau la el fiindcă era un om cu mână
largă. Şi de atunci am sărăcit şi am ajuns să nu avem asigurată nici
pâinea cea de toate zilele. Ceea ce a făcut ca mai tărziu noi cei trei
copiii să trebuiască să plecăm de acasă, fiindcă bietul tata n-a avut
nici măcar posibilitatea să ia pâinea cea de toate zilele. Iar când au
fost deportaţi erau săraci lipiţi pământului. Oameni care l-a vârsta
senectuţii au fost ridicaţi şi deportaţi. Şi aşa cum v-am povestit a
fost un abuz la abuz, fiindcă pe lângă faptul că deportarea în sine a
fost un abuz – dar la asta s-au mai adăugat şi altele – ei nu figurau
printre cei care trebuiau să fie deportaţi. Din oraşul Dorohoi nu
trebuiau să fie deportaţi. Şi de aici au fost duşi şi deportaţi şi s-a
întâmplat ceea ce v-am zis: tata a murit de tifos exantematic şi mama
în cele mai cumplite chinuri cu picioarele umflate.

SILVIU OIŞIOVICI

Silviu
Oişiovici s-a născut în 1919 la Dorohoi. În noiembrie 1941 părinţii săi
sunt deportaţi în Transnistria. Tatăl îşi pierde viaţa în februarie
1942 în lagărul de la Moghilev. Mama sa va muri la scurt timp în
lagărul de la Peciora. Fratele său, condamnat la 3 luni închisoare
corecţională pentru nesupunere la muncă de folos obştesc, este deportat
în Transnistria împreună cu familia. Rămas în Bucureşti, Silviu
Oişiovici va fi martor al evenimentelor dramatice din timpul rebeliunii
legionare. De asemenea va cunoaşte regimul de discriminare şi degradare
sistematică la care erau supuşi toţi evreii români din Vechiul Regat în
timpul adminstraţiei antonesciene: expropierea bunurilor, utilizarea la
muncă obligatorie, plata contribuţiilor în bani şi natură.




Cosmina Guşu. : Vă rog să-mi spuneţi numele dumneavoastră.


Silviu Oişiovici : E
un nume de pe urma căruia am avut tot timpul de suferit fiindcă e un
nume greu de pronunţat, Oişiovici, şi numele de botez, Silvain.
De-alungul întregii mele vieţi am avut de pătimit că nimeni nu putea să
pronunţe corect Oişiovici. Am lucrat o viaţă întreagă la Oficiul
Farmaceutic, recte CENTROFARM, 36 de ani şi nimeni, nici profesorul de
limba română, nici profesorii din facultate n-au ştiut să-mi pronunţe
corect numele. De aceea toată lumea mi-a spus pe numele de botez,
Silviu. A venit cineva la CENTROFARM să întrebe de domnul Oişiovici şi
portarul i-a spus: n-avem aşa ceva. Şi omul a plecat. De aceea toată
viaţa am fost obişnuit să mi se spună Silviu. Când încerca cineva să
pronunţe Oişi…Oişio… renunţa şi-mi spunea Silviu. Deci Oişiovici
Silviu. Silvain fiindcă mama a trăit mulţi ani în Franţa – am fost trei
copii acasă - şi mi-a dat numele Silvain. Aşa că e Silvain, dar toată
lumea mi-a spus, toată viaţa m-au numit Silviu.


C.G. : Puteţi să-mi spuneţi unde şi când v-aţi născut?

(Cine deţine rolul principal într‑o familie ?)Depinde cum
hotărăşte fiecare familie. De exemplu, la o nuntă evlavioasă, am văzut
şi în filme, bărbaţii dansează, iar femeile nu. Bărbaţii fac un cerc
şi dansează dansurile astea evreieşti, iar ele numai servesc la masă.
Bărbatul are deci rolul principal.(Ce dansuri sunt ?)Sunt dansuri populare. Fac un cerc şi dansează pe muzică evreiască.(Există vreo interdicţie în ceea ce priveşte divorţul ?)Chestia
e că cine trăieşte aicea face exact cum fac ceilalţi. Poţi să divorţezi
la fel de uşor cum divorţează şi alţii. Acolo, în Israel, este
recunoscută numai căsătoria făcută la biserică, şi atuncea poate să fie
desfăcută tot numai de biserică. Dacă, de exemplu, o pereche tânără nu
e căsătorită religios, deci numai la Primărie, acolo cei doi sunt
consideraţi ca fiind concubini.(Câţi copii erau într‑o familie evreiască ?)Mulţi
copii. Mai ales în familii de evlavioşi, ortodocşi, acolo sunt mulţi
copii. La ceilalţi, de exemplu la părinţii mei, au fost doi copii, la
fiica mea un copil, deci nu este o regulă. Aicea, în Banat, nu prea
erau foarte mulţi religioşi. Ei au plecat. Erau însă mai mulţi neologi
aicea.(Există un stil anume de casă evreiască ?)Nu. Sinagoga asta din Fabric, unde este Casa de bătrâni, are peste o sută de ani. [...](Ştiţi mai multe limbi ?)Eu ştiu nemţeşte, ungureşte şi româneşte. (Ebraică ştiţi ?) Nu. Mai ştiu literele pe care le‑am învăţat la şcoală, da’ de vorbit nu ştiu să vorbesc.(Consideraţi că poporul evreu este deosebit ?)Nu,
nu ne considerăm deosebiţi. Suntem un popor obişnuit. Alţii ne cred
deosebiţi, da’ noi nu ne credem aşa. Noi vrem să fim lăsaţi în pace.
Asta‑i singura noastră dorinţă şi chiar că nu vrem să fim deosebiţi şi
vrem să ne lase‑n pace, să ne trăim şi noi viaţa, să nu se lege de noi.

(Ascultaţi muzică evreiască ?)Există muzică evreiască, da’
noi aicea ascultăm când este o serbare. Avem copiii de la
„Talmud‑Tora”, care merg în fiecare duminică şi care învaţă limba
ebraică de la domnul rabin şi cântă. Sunt vreo patruzeci în cor. Şi
nepoata mea, care are 21 de ani, merge. Vor fi acuma sărbătorile de
toamnă, care se încheie cu Simhat Tora, „Bucuria Torei”, bucuria
Cărţii. Asta este frumoasă, puteţi să veniţi să asistaţi. Vine tot
corul de copii, domnul Prim‑Rabin ţine o cuvântare şi se merge în jurul
sinagogii. Tora reprezintă sulurile sfinte. Avem Hanuca, ziua
luminilor, „Sărbătoarea luminilor”. Avem un sfeşnic cu şapte braţe şi
în fiecare zi se aprinde cu unu mai mult, până la opt zile, că atâta
ţine. Nu întotdeauna cade însă la aceeaşi dată. Anul ăsta, probabil, o
să fie mai devreme, pentru că şi sărbătorile de toamnă sunt foarte
devreme anul ăsta. Altădată şi‑n octombrie erau.Paştele ţine opt zile şi de obicei primele zile coincid cu cel al catolicilor.Toate
sărbătorile românilor şi tot ce există în religia românilor datează
după religia noastră, după Vechiul Testament. Toate sărbă­torile există
şi la noi, numai altfel. La noi nu‑i iepuraş, nu e Înviere, noi nu
credem în Christos, chiar dimpotrivă, dar celelalte sărbători există,
şi Rusalii şi tot.(Cum v‑aţi înţeles cu românii ?)N‑avem
nici o problemă, cel puţin aicea în Banat. Nici cu ungurii, nici cu
nemţii, aicea în Banat nimic n‑a fost. Bine, în timpul războiului au
fost probleme cu nemţii, dar cu românii nu. Mulţi români au ascuns
evrei şi sunt mulţi evrei care şi‑au lăsat averile spre păstrare şi
le‑au dat înapoi. În Banat n‑au fost pro­bleme. Cum a fost în Regat, nu
ştiu, da’ aicea n‑au fost probleme. [...](Regretaţi ceva în viaţă, ceva ce aţi vrut să faceţi şi n‑aţi reuşit ?)Regret
numai că nu m‑am dus în Israel, atâta regret. Ăsta‑i regretul meu cel
mare. Acuma dacă mai merg, numai tineri mai merg. Mulţi dintre copiii
care sunt aicea la „Talmud‑Tora” or să vrea să meargă, da’ bătrânii ce
să mai facă. Şi clima... Este dificil să schimbi clima, căci este
foarte cald şi umed acolo. Eu de‑aia mă duc în octombrie, că mi‑e frică
să nu prind căldurile alea mari.(S‑au mai întors din evreii care au plecat ?)Cine s‑a dus definitiv nu s‑a mai întors.(Ce semnificaţie are la evrei ruperea unei bucăţi din haină ?)Ăsta‑i
semnul doliului. Când moare cineva în familie, atuncea se taie înăuntru
sau se rupe o bucată din haina pe care o porţi, în tot timpul doliului,
o
săptămână sau opt zile. Tradiţia spune că opt zile să nu ieşi din casă,
să umbli desculţ, să stai pe jos. În Israel doliul e alb la evrei,
numai aicea, din cauza asimilării, că trăim aicea, se poartă negru,
şase săptămâni. Noi nu purtăm un an doliu negru. Eu zic că în Israel
este alb din cauză că negrul absoarbe căldura, iar în deşert e foarte
cald. De exemplu, rabinul nostru tot anul poartă negru, dar la
sărbătorile mari poartă halat alb şi chipie albă. Totul e alb. La
familiile creştine, catolice şi anglicane, tot un an se poartă doliu.
Practic, în Israel nici nu se poartă doliu, nici alb, nici negru. Mergi
doar la înmormântare îmbrăcat în doliu şi cu asta basta.

M‑aş duce în Israel, că toată viaţa mea am vrut să mă duc, numai
că... Am şi vrut să plecăm în ’90, toată familia, am avut şi actele
făcute, numai că soţului meu a trebuit să‑i amputeze piciorul, că a
avut arterită, iar fata mea mi‑a spus că fără noi nu pleacă. Eu i‑am
spus să plece, că atunci când va fi transportabil, o să mergem şi noi,
da’ n‑a vrut pentru nimic în lume... şi‑aşa am rămas aici.(Vă mai amintiţi ceva de când a fost război ?)Da,
cum să nu. Am avut 15‑16 ani în timpul războiului. Băieţii nemţi m‑au
bătut cu capul în perete şi mi‑au zis „jidancă” şi nu ştiu ce. Am avut
probleme, da’ cine n‑a avut probleme, ca evreu, în timpul naziştilor,
când au fost aicea, că şi românii, legionarii, au fost. Sigur c‑am avut
probleme.(În perioada comunistă aţi mai avut probleme ?)Atunci
n‑am avut probleme rasiale, că era interzisă ura rasială. Că era
antisemitism... era. Era şi va fi, dar nu s‑a arătat, nu s‑a
exteriorizat, că n‑a fost voie. Acum iar e voie, se pare, că văd că
destul de multe ziare sunt anti­semite. La Bucureşti, aicea nu prea.
Banatul întotdeauna a fost mai tolerant şi n‑au fost probleme din astea
majore. Mai mult în Regat, că acolo întotdeauna e nucleul. Noi chiar am
avut noroc c‑au venit ruşii, că deja erau pregătiţi să ne ducă şi pe
noi în lagăre şi din România. Aici în România s‑a reuşit să se tot
tragă de timp şi nu ne‑au deportat. Bine, la Iaşi, acolo a fost
pogromul, iar la Bucureşti au fost atrocităţi şi crime, da’ în Banat
totuşi a fost mai moderat.(Aţi fost în Timişoara la bombardamentul din ’44 ?)Da,
sigur. Am făcut adăposturi în stradă, care‑au fost acoperite, şi acolo
am stat cu orele. Aici, în Timişoara, nu prea au fost... mai multe
bombe incendiare şi mai spre gară au fost bombardamente.(Cum vă petreceaţi timpul liber când eraţi tânără ?)Erau
şcoli de dans şi mergeam la dans şi la cinematograf. Am avut societate,
aşa că ne‑am dus într‑o sâmbătă la unul, într‑o altă sâmbătă la altul,
ceaiuri dansante la fiecare zi de naştere, coterie. Mai multă
distracţie a fost atunci decât acuma. Nu‑ţi era aşa frică să mergi spre
seară afară.(Când aţi dus o viaţă mai bună ?) Când eram copil.

(Cum era înainte Timişoara ?)Normal că viaţa merge înainte şi s‑a modernizat. Oricum, partea veche este mai frumoasă decât aia nouă.
A
fost o altă viaţă totuşi, n‑a fost atâta violenţă, altfel se trăia
atuncea. Evrei au fost şi săraci, şi bogaţi, cum totdeauna au fost.
Erau unii foarte bogaţi. Sunt casele alea în centru, pe Corso, toate au
fost ale evreilor. (Cum se numeau evreii bogaţi ?) A fost familia Dornhelm, familia Ferber, Brodi, Rustik... multe familii bogate. (Cu ce se ocupau ?)
Fabricanţi au fost. Fabrica „Azur”, de exemplu, care era fabrica de
lacuri şi vopsele, a fost a familiei Ferber, şi cred că acuma au venit
din America şi or cumpărat‑o iar. Au fost şi bogaţi, au fost şi
săraci... ca în toate naţiile. Nu exclusiv evreii au fost bogaţi. Tot
aşa au fost bogaţi şi românii, ca şi evreii.(Erau îndrumaţi de mici să înveţe ?) Da,
evreii, majoritatea, au învăţat. Nu cred că există evreu fără şcoală.
Analfabeţi, în orice caz, nu există la evrei. Evreii toţi mergeau la
şcoală şi toţi învăţau. Pe lângă asta, au fost şi unii care au învăţat
în şcoli, separat, numai rugăciuni şi limba ebraică, dar şcoala
obişnuită era obligatorie. La şcoală învăţam în româneşte, şi în şcoala
evreiască, şi în liceu, unde am umblat. S‑a învăţat ebraica, dar tot
învăţă­mântul era în limba română.Şcoala‑i şcoală, totdeauna‑i
la fel. În orice caz, acuma‑i mult mai multă libertate. Noi nu am
îndrăznit atuncea să vorbim aşa cu profe­sorii cum se vorbeşte acuma
sau să‑i criticăm... Doamne fereşte ! A fost mult mai mult respect şi
era mai multă severitate. Şcoala era şcoală şi trebuia respectată. N‑ai
avut voie să ridici tonul la profesor... n‑a existat aşa ceva.(În familie cine se ocupa de educaţia copiilor ?)Păi,
amândoi părinţii, da’ mai mult mama, că ea, fiind casnică, mai mult ea
se ocupa. La noi în casă era o viaţă foarte armonioasă, foarte plăcută.
Părinţii mei se iubeau foarte mult. Asta am reţinut, că totdeauna când
s‑au culcat seara, în pat dublu, s‑au ţinut de mână şi aşa au adormit.
Era frumos, era o viaţă frumoasă, plăcută. Astăzi nu mai există
tandreţea asta ce exista atuncea. Astăzi sunt prea duri oamenii, e
goana după bani, după avere, după nume. Altfel era... o viaţă mai
plăcută. Dacă n‑ar fi venit legionarii şi nazismul, atuncea nici n‑ar
fi plecat evreii, cum au plecat cu sutele de mii. Erau peste un milion
de evrei în România. Au plecat în mai multe valuri, până în ’44‑’45 nu
prea au plecat mulţi, în ’50‑’51, atuncea le‑o dat drumul şi‑a plecat o
mare parte şi a mai fost un val de plecare în ’60. Acuma poate să plece
cine vrea. După ’89 nu mai există nici o restricţie de plecare, numai
că acuma nu mai sunt decât bătrâni şi foarte puţini tineri. Bătrânii
n‑au ce să facă acolo.Acuma eu, dacă n‑aş lucra, din pensia mea
n‑aş putea să trăiesc, căci cheltuielile casei te mănâncă. Un bătrân
primeşte acolo pensie socială. Dacă merge un bătrân, ar trebui să aibă
copiii acolo, să trăiască împreună cu ei, că din pensia aia socială nu
ştiu dacă s‑ar descurca, că nici acolo nu zboară porumbeii.

(Vă păstraţi obiceiurile ?)Da, la sărbătorile mari, sigur, aprindem lumânări, nu lucrăm, facem mâncare mai deosebită. (Ce mâncare deose­bită faceţi ?) Eu, de exemplu, mă pregătesc de ajun, vineri seara, în data de zece, seara. Noi cina o pregătim aicea, şi pentru dimineaţă,
şi pentru prânz. Eu vreau să fac peşte prăjit la bătrânii de la Casa de bătrâni, că le place foarte mult, şi cu o salată.De Roş Haşana se pune miere pe masă, ca să fie tot anul dulce, după obicei aşa se spune. Mâncarea este foarte bună.(V‑ar fi plăcut să trăiţi în Israel ?) Da, uite, chiar în octombrie plec în vizită pentru trei săptămâni. Mă duc în Israel. (Aţi mai fost ?)
N‑am fost, şi asta a fost dorinţa vieţii mele, numa’ n‑am putut s‑o
realizez până acuma. Am vrut să mergem, da nu ne‑au lăsat, aşa că... Eu
nu mi‑am văzut părinţii de cincizeci de ani şi au murit acolo. Tare‑aş
vrea să găsesc mormintele măcar, să mă duc. (Aţi corespondat cu ei ?)
Da, am corespondat şi am făcut de „n” ori cerere de plecare, de
migrare, da’ tot mereu am fost respinşi. Foarte multă lume a plecat.
Soţul meu a fost farmacist. (Cum se numea ?) Păi ăsta a fost al
doilea, Klein, dar primul o fost Marto. Amândoi au murit. Erau evrei.
În familia noastră sunt numai evrei, chiar şi fata mea e măritată cu un
evreu.(În general, căsătoriile trebuie să fie între evrei ?) Nu,
acuma nu se mai păstrează aşa şi nici nu mai este posibil, pentru că nu
mai sunt evrei, mai ales aicea. Nepoţica mea nu văd cum să găsească un
băiat evreu aici, că nu prea este. Ea e evreică, da’ oricum, dacă
găseşte un băiat român sau altceva, nu este nici o piedică să se
căsătorească, că nu ţinem la asta. La noi, la evrei, mama este
importantă pentru a fi considerat evreu.(Cum este un botez evreiesc ?)La
noi, un botez numai la băieţi se face, că se face circumcizia la
băieţi. Înainte cantorul făcea acest lucru, cel care cântă aceste
rugăciuni. Acuma nu este cazul, că nu se mai nasc copii evrei aici, mai
ales ambii părinţi să fie evrei. N‑a mai fost de mulţi ani aşa ceva,
aici în Timişoara. În ultimul timp au fost câteva nunţi.La fete,
la 12 ani se face, cum e la catolici comuniunea. Fetele la 12 ani,
băieţii la 13 ani. Este o rugăciune aparte care se face.(Nunta cum este ? Cu mireasă ?)Da,
sigur, tot aşa, cu mireasă. Sigur, e rugăciunea ce se face la noi, se
sparge un pahar aşa, cu piciorul, cum este ritualul. Se face masă.(Înmormântările sunt diferite faţă de alte religii ?)La
noi sicriele sunt simple, patru scânduri negeluite, iar haina mortuară
e numai din pânză albă, la toată lumea. Un halat alb, pe cap ceva...
tot e alb, iar sub cap se pune un săculeţ cu pământ sfinţit, din
Israel. Se aduce pământ şi se îngrijeşte de asta. La noi nu‑i pompă,
nimic.

(Ce religie aveţi ?)Mozaică, religie mozaică.Eu am o
fiică, Judith, care are 50 de ani şi e măritată, iar fetiţa ei e
Miriam, care are 21 de ani şi lucrează ca secretară la o întreprindere
particulară.(De câte tipuri este religia mozaică ?) Sunt
două tipuri : ortodocşii, care sunt foarte religioşi şi respectă foarte
strict religia străveche, şi mai sunt neologii, care şi ei respectă
religia, da’ nu sunt foarte bigoţi.La evrei este bucătăria
coşer. Asta înseamnă că nu se mănâncă carne de porc, untură. Dacă
mănânci lactate, numai după patru ore poţi să mănânci carne sau, după
carne, iarăşi patru ore când poţi să mănânci lapte. Trebuie să ai
frigider separat pentru lactate şi separat pentru carne. Noi, la casa
de bătrâni evrei, avem două bucătării : una unde pregătim cele lactate
şi una pentru carne. Asta este moştenire din strămoşi. După cum ştiu
eu, carnea şi toate astea... când au trăit în deşert şi au pribegit,
carnea de porc foarte repede s‑a stricat. La fel cred eu că se umblă cu
capul acoperit din cauza soarelui.(Cum se numeşte acoperământul de pe cap ?) În idiş se spune şabesdekl. În orice caz, ştiu ce‑i voie, ce nu‑i voie, ce trebuie respectat, da’ de unde provin şi din ce cauză... asta nu ştiu.(Care sunt cele mai importante sărbători ?) Acuma
vine cea mai importantă sărbătoare, care începe în 10 septembrie,
seara, şi care este Anul Nou, deci 11 şi 12 septembrie, anul ăsta, că
se schimbă în fiecare an, nu este aceeaşi dată, pentru că se socoteşte
după calendarul mozaic. Roş Haşana înseamnă început de an şi începe
acuma în sep­tembrie. Asta‑i cea mai mare sărbă­toare, iar apoi, după
zece zile, vine „Ziua ispăşirii”, deci zi de post, în 20 septembrie,
când nu se mănâncă absolut nimic, căci e post negru. După asta vine
„Sărbătoarea cortu­rilor”, Sucot. Atunci se face aici în curte un cort,
se ornează, se pun struguri şi fel de fel de verdeţuri şi se serveşte.(Se face şi acum ?) Da,
da. Sărbătoarea Sucot începe în 25 septem­brie şi şapte zile cortul stă
aicea, iar în fiecare seară se vine şi se serveşte. Primele două
sărbători sunt mai riguroase.(Când e o sărbătoare evreiască pot veni şi alţi oameni, care nu sunt evrei ?) Da,
sigur. Şi la sinagogă poate veni oricine doreşte. La sinagogă în
fiecare dimineaţă este slujbă, da’ atuncea se‑adună zece bărbaţi, că
atâţia trebuie ca să se poată face slujba. Şi vineri seara, şi Sâmbătă
înainte de masă mai vin şi femei, ca şi de sărbătorile mari.(Unde aţi făcut şcoala ?) În
Iosefin, unde‑i sinagoga, acolo era şcoala elementară evreiască, iar
grădiniţa era în curte. Şi grădiniţa am făcut‑o acolo, şi şcoala
evreiască, şi Liceul Israelit de fete, şi a fost şi de băieţi. Liceul
Israelit a fost unde este acuma Liceul Sportiv. La Liceul Israelit de
fete, acolo am absolvit şcoala.

Am prins epoci foarte grele, şi epoca legionară, şi asta, a lui
Antonescu, înainte de ’44, şi asta, comunistă, imediat, epoca
stalinistă, că eram în ultimul an de liceu, clasa a XI‑a, când a murit
Stalin. În anul acela am dat şi la facultate şi am prins toate
chestiile astea. Nu pe motive etnice am fost marginalizat, ci pentru
faptul că eu am fost întotdeauna contra comunismului. Şi, în general,
eu am avut o coloană vertebrală şi nu m‑am aplecat. Au vrut de multe
ori să mă bage în partid şi am spus : „Eu am o spondiloză şi nu mă pot
apleca”. Clar ! Nu intru în partid. (Intervine soţia.) Bine, şi de aici s‑au tras o mulţime de alte lucruri şi neajunsuri, probleme.(Revine.) N‑am fost nici ultrareligios, mi‑am văzut de meserie, de familie… şi de profesie.

Aşa că aicea, în Reşiţa, niciodată n‑a fost specific etnic evreiesc,
deşi uzinele din Reşiţa au aparţinut unor evrei. Era unul, Auschnit,
ăla a fost proprietarul Uzinei Metalurgice din Reşiţa. Dar populaţie nu
prea exista, v‑am spus, tocmai de aceea că evreii nu sunt muncitori,
oţelari, s‑au chestii tehnice, ingineri. Evreii s‑au manifestat în
altceva : în muzică, în cultură, artă, medicină. Reşiţa era oraş tipic
muncitoresc, în care… şi cultura era pe planul al zecelea. Din ce au
fost, au murit, de venit n‑au prea venit, au murit, aşa că… abia poţi
să aduni. Bisericile să ştiţi că sunt pline, dar 80% din cei care vin
sunt creştini. Şi unii creştini, care vin mai des… am câţiva prieteni
care sunt medici, creştini, care sunt cu idei proisraelite, care la
toate slujbele sunt. Şi sunt orto­docşi, ortodocşi, n‑au nici un pic de
sânge evreiesc. Am doi colegi care‑s toata ziua la biserică. Umblă mult
mai des decât umblu eu. Şi sunt români, şi el şi nevastă‑sa, deci n‑au
nici un fel de sânge evreiesc. Probabil, mă rog, atracţie faţă de cult.Practic,
comunitatea evreiască... ca şi comunitatea germană – bine, ăia au
plecat după ’90, sunt acum în jur de 100000. Şi nemţii sunt puţini.
Asta vă pot spune.(V‑aţi simţit vreodată marginalizat, ca evreu ?)Nu, nu... (Nici măcar prin faptul că n‑aţi avut voie să mergeţi la şcolile româneşti ?)
Atuncea da, pe vremea aceea. Cum să nu ? Pe vremea aceea ne era frică
să şi ieşim pe stradă. Însă după aceea m‑am simţit marginalizat din alt
punct de vedere, că n‑am fost membru de partid. Mai ales că am avut
origine socială proastă, casă. Deşi nu ne‑a dat‑o înapoi, a fost ca o
ananghie pe mine, că peste tot trebuia să scrii averea de până la
1950... şi aşa mai departe. Nu din cauza etniei. Cu etnia a fost numai
până în 1944, când eram copil.Vă dau un simplu exemplu, cum era
religia. În general, catolicii şi ortodocşii au altcândva Paştele. Şi
am avut un prieten foarte bun, catolic, şi de Paştele ortodox m‑am dus
la el şi am stat puţin de vorbă, am jucat remi şi am ajuns acasă
târziu, pe la ora doisprezece jumate. Eu am stat la Cluj foarte aproape
de catedrala ortodoxă. Şi exact atunci era slujba de Înviere. Şi, hai
să mă duc să stau şi eu, că în viaţa mea n‑am văzut slujba de Înviere.
Dacă tot trec pe aicea... am stat pe trotuar şi hai să văd slujba de
Înviere. A doua zi am fost chemat la Rectorat şi au spus că mi se ia
bursa şi că sunt exmatriculat din facultate. Şi atuncea am spus :
„Domnule, sunt evreu, n‑am nimic cu religia creştină, iar cel care m‑a
văzut – că vă daţi seama câţi informatori erau, că a doua zi s‑a ştiut
c‑am fost şi eu acolo – cel care m‑a văzut trebuia să fi spus că eram
pe trotuar. În viaţa mea n‑am văzut aşa ceva şi, ca să nu mor prost,
hai să vin şi eu o dată la Înviere”. Şi într‑adevăr s‑au uitat şi au
văzut că sunt evreu şi au zis : „Aţi avut noroc”. Altfel, deşi eram şef
de promoţie, mă exmatriculau din facultate pe chestia asta. Credinţa
era absolut marginalizată, mai ales pe vremea lui Gheorghiu‑Dej. Pe
vremea aceea nu aveai voie să mergi în biserică, numai pensionarii, că
la ăia n‑aveau ce să‑le facă. Să‑i scoată afară din serviciu ?...

Procesul a avut loc în 1956‑’57, aici, la Timişoara, dar erau şi în
toată ţara, şi rabinul de la Arad a fost arestat şi închis împreună cu
fratele meu.(Unde a fost închis ?)A venit acasă de la
Periprava Grind, este după Tulcea, a fost şi la Gherla, a scris o carte
în limba maghiară şi în limba română.(Cât timp a stat în puşcărie ?)Aproape
patru ani. N‑a făcut un an. Ştii din ce cauză ? Pentru că Ambasada a
dat o mie de dolari pentru fiecare sionist închis şi condamnat şi l‑a
eliberat. Au fost vânzările astea de oameni. În procesul sionist a fost
amestecat şi învăţătorul Herşcovici, care, săra­cul, a făcut donaţii
primite de la Ambasada Israelului, a împărţit vreo 50000 de lei ; a
fost condamnat la zece ani de închisoare, împreună cu doamna
Hasenfratz, soţia unui avocat din Timişoara. Găsiţi asta în carte.
Trebuie să citiţi cartea, În labirintul suferinţelor.

(Există proiecte legate de memoria Comunităţii ?)Aş dori, dacă am putea să colaborăm, cu profesorul Neumann, cel tânăr. El a scris Istoria evreilor din Banat*.
Noi n‑avem o monografie, decât atât cât a scris doctorul Neumann. Ar
trebui să facem o monografie a Comu­nităţii din Timişoara, deocamdată
nu e cine să o scrie.(Puteţi să‑mi faceţi un portret al bănăţeanului ?)L‑am
văzut pe bănă­ţeanul român, şvab, evreu, maghiar, au învăţat unul de la
celălalt, nu era invidie, deşi am avut un coleg, un profesor, care
spunea că, dacă vrea cuiva să‑i dorească rău, îi spune : „Să fii tu
slugă la neamţ”. Aţi auzit de această vorbă ? (Nu.) Ei, nu‑i
chiar aşa, desigur că erau români angajaţi cu anul la fermierii şvabi
şi era un contract prevăzut, cu câte rânduri de cămăşi, pantofi, haine,
întreţinere şi un venit, un salar. Dar românii au învăţat mult de la
ei, fiindcă sunt un popor disciplinat ; poate că e un neajuns la ei că
sunt zgârciţi, într‑adevăr sunt foarte zgârciţi, nu au mâna aşa largă.
Nu au largheţea asta. Uitaţi‑vă şi dumnea­voastră la satele astea de
aici cum arată, Pişchia cum arată ; nemţii au stat acolo, se mândreau
că‑şi vopsesc casele fiecare în altă culoare, este o frumuseţe să treci
prin aceste sate. Bucovina a fost la fel sub influenţa austriacă,
administraţia austriacă. Până în perioada interbelică, până ce n‑a
intervenit o ură aţâţată şi aţâţările astea naţionaliste, şoviniste,
xenofobe, antisemite, până atunci totul a fost în deplină armonie şi
înţelegere.Bănăţeanul e la un nivel mai ridicat şi la muncă,
poate şi la învăţă­tură, fiindcă şi‑a dat copiii la „Notre Dame”,
totdeauna şi familiile de români fetele le‑au dat la Şcoala de Menaj.
Familiile mai înstărite şi‑au dat copiii la „Notre Dame”, unde erau
maici, şi aicea se bucurau de o educaţie deose­bită. Şi evreice au
fost, cumnata mea a fost la „Notre Dame” în Iosefin, a învăţat să
picteze în ulei, muzică, pian, vioară, a trebuit să citeşti clasicii
germani, iată că erau locurile acestea unde se puteau cultiva, educa,
această tendinţă exista în general, dorinţa aceasta de cultură.(Ce era o organizaţie sionistă ?)Sensul
şi definiţia organizaţiei sioniste au fost şi poate că sunt şi acuma
greşit interpretate. Sionismul nu era şi nu este o altă mişcare decât
reclădirea Sionului, adică recâştigarea ţării evreilor, a patriei lor,
să recâştige căminul lor naţional, de unde a trebuit după 70 e.n. să
plece în lumea mare, când a luat naştere diaspora cea mare, fiindcă
diasporă exista totdeauna, evreii au trăit şi pe vremea aceea la Roma.
Erau cetăţeni romani. În România organizaţiile sioniste erau legal
înscrise. Mai târziu acest cuvânt, sionist, a devenit un cuvânt
peiorativ, în sensul de înjosire, de a egaliza cumva acest cuvânt cu
ceva rău, cu ceva duşman, ceva comunist sau ceva asemănător. Pe vremea
lui Stalin au început procesele de toate felurile, erau procese contra
medicilor evrei, că‑i omoară pe creştini, îi tratează şi‑i omoară, erau
procese contra milita­rilor, a devenit la modă şi procesul contra
sioniştilor. Organizaţiile s‑au des­fiinţat pe vremea comuniştilor,
această duşmănie a început în epoca comunistă, în regimul comunist, şi
atunci pe toţi aceia pe care Securitatea îi descope­rea că fac parte
din organizaţii sioniste au încercat să‑i bage la Articolul 206 al
Codului Penal din România, „vătămarea ordinii sociale” : era considerat
un delict, adică vrei să răstorni ordinea socială în România cu
sionismul. Fratele meu* – Dumnezeu să‑l ierte, a murit anul trecut – a
făcut parte dintr‑o orga­nizaţie sionistă (erau mai multe, de diferite
culori), al cărei scop final era acelaşi, reclădirea Israelului, adică
a ţării strămoşeşti. În cazul concret, ce s‑a întâmplat cu familia
mea : a fost un avocat, care a fost şi el membru în organizaţia
sionistă şi a fost şi în legătură cu Ambasada Israelului în România.
Fapt este că a fost condamnat, închis. Fratele meu, fiind prieten cu
acesta, l‑a ajutat cu o pereche de panta­loni şi familiei sale i‑a
donat vreo 120 de lei. A fost tragic ca fratele meu să fie judecat,
condam­nat la cinci ani de închisoare, tot în baza Articolului 206 C.P.

În majoritatea familiilor evreieşti din Timişoara se vorbeşte în
limba maghiară, în limba română vorbesc cei care provin din Vechiul
Regat, deci evreii din Vechiul Regat, care sunt românizaţi. Evreii din
fosta monarhie austro‑ungară sunt maghiarizaţi.(Cum credeţi că se simt evreii bănăţeni ?)Noi
simţim o influenţă mai puternică apuseană şi ne simţim deosebiţi de
evreii din Vechiul Regat. Ei sunt „regăţeni”, şi noi „apuseni”, ne
simţim mai cultivaţi, deşi nu este just. Evreii din Vechiul Regat se
pot mândri cu nişte oameni extrem de valoroşi, pe care noi aicea în
Ardeal nu i‑am avut, deşi un mare scriitor al ungurilor, Molnár Ferenc,
alt scriitor, Kis József, printre artişti, erau de origine evreiască ;
mulţi dintre ei au şi lepădat credinţa tradiţională, au trecut la
ortodocşi, reformaţi, catolici. Asta e asimilare deplină.(Aţi influenţat în vreun fel viitorul profesional al fiului dvs. ?)Ăsta
e un lucru individual. Dorinţa mea a fost să devină intelectual. Văd în
mai multe familii, de intelectuali îndeosebi, că copiii urmează aceeaşi
carieră ca şi părinţii. E o sete de carte a evreilor, de‑a cunoaşte,
de‑a şti cât mai mult, mai puţin la religie, fiindcă constatăm astăzi
că rămă­şitele de evrei din Timişoara nu mai sunt religioşi, nici nu
mai vin la biserică, sunt foarte puţini, şi aceştia poate vin din
interes. Aceştia nu ştiu nici măcar să citească în limba ebraică, e o
durere extraordinară, ăştia sunt evreii din clasa mijlocie sau puţin
mai jos, proletariatul, care nici­odată în familia lor nu au practicat
tradiţiile. Trebuie să le fi moştenit. Dacă tu ai trăit ca fiu de evreu
într‑o familie evreiască religioasă, atunci tu ai prins aceste tradiţii
şi nu poţi trăi fără ele, au deve­nit o a doua natură, tu trăieşti în
acest mediu cu credinţa asta a ta. Afară de cazul în care ai început să
te asimilezi. În secolul trecut asimilarea a dus şi la anumite tragedii
şi mari scriitori au început să se ocupe de problema aceasta, de drame,
în scrierile lor. Cel mai mult a combătut aceste tendinţe de asimilare
Max Nordau. A fost sionist, a scris cartea Doctor Kohn, tragedia asimilării.(Vorbiţi‑mi despre căsătoriile mixte dintre evrei şi neevrei.)Căsătoriile
mixte au apărut o dată cu asimilarea. Vă spun un lucru, la evreii
ortodocşi o căsătorie mixtă este inimaginabilă, însă cei moderni, care
nici nu mai ţin prescripţiile biblice, practică această căsătorie
mixtă. Nu există antisemitism între soţi. Dumneavoastră ştiţi la ce
tragedie a dat naştere acest lucru ? După revoluţie foarte mulţi
creştini s‑au despărţit, unguri de români şi invers. Când animozitatea
dintre două popoare începe să fie mai pronunţată, asta duce la
dezbinarea căsăto­riei. În momentul când există o ură faţă de o
naţiune, în acest moment nu mai există nici armonie în căsnicie.
Această ură, duşmănie, acest antisemitism străbate mediul familial.(Ce a menţinut solidaritatea evreilor ?)Numai tradiţia, credinţa foarte puternică, monoteistă, cre­dinţa în Dumnezeu.(Cum vedeţi viitorul Comunităţii Evreilor din Timişoara ?)Al
nostru este jalnic, asta este chestiune de timp, dizolvarea totală. Nu
ştiu cui rămân bunurile noastre, probabil statului Israel, că alt
moştenitor nu ştiu care o să fie. Ştiţi dumneavoastră, şi în timpul
Inchiziţiei evreii au murit pe eşafod, strigând acele cuvinte care
pătrund în rugăciunea noastră : „Şemá Jisrael, Adonái Elohénu, Adonái
Ehad”, ăsta este strigătul nostru, înseamnă : „Ascultă Israele,
Dumnezeu este unic, unul şi nimeni altul”, mai pe scurt : „Dumnezeu
este unul şi numai unul”. Acest strigăt îl pro­nunţăm în fiecare zi în
rugă­ciunile noastre, nu numai o dată, de două ori, poate şi de trei
ori. Există şi cărţi de rugăciune traduse în limba română, în Vechiul
Regat, ale noastre sunt ungureşti şi nemţeşti.

(În ce perioadă a fost introdus ?)Prin ’28 deja n‑ai mai
ştiut dacă poţi continua studiile în România. Era o totală nesiguranţă
sau te băteau, eventual, studenţii români. Ei purtau insignă cu „eşti
student creştin”, făceau parte din organizaţii ori legionare, ori
antisemite, era „Asociaţia studenţilor creştini din România”, care
aveau insignă cu S.C., student creştin. A început o restrângere, s‑au
plâns că prea mulţi evrei sunt în comerţ, în industrie, năpădesc prea
mulţi în avocatură, prea mulţi medici evrei, prea mulţi ingineri evrei.
A venit o limitare a numă­rului lor, chiar s‑a legiferat, s‑a dispus
prin lege. A fost începutul legilor rasiale, să nu uităm acest lucru,
deja a început această persecuţie a evreilor.Şi atunci acele
familii de evrei care erau mai înstărite şi‑au trimis fiii şi fiicele
în străinătate. Din acest motiv am ajuns şi eu la Viena, dorinţa mea a
fost să‑mi revăd oraşul natal. Dar şi în Ungaria, şi acolo a început
acest numerus clausus, fiindcă am întâlnit la Viena foarte mulţi studenţi evrei din Ungaria. Numerus nullus
a fost sistarea completă, n‑ai mai putut să te înscrii deloc. Rar s‑a
întâmplat, prin nu ştiu ce minune, câte unul să se strecoare şi ai
văzut că a terminat Medicina cu toate restricţiile, dar asta era o
excepţie. La Poli­tehnica din Timişoara, nici piciorul n‑ai putut să‑l
pui, pentru că era numerus nullus total, nu exista evreu care
pe vremea aceea ar fi putut să termine Politehnica sau să se înscrie la
Politehnica din Timişoara, ăsta era un bastion antisemit de primă mână,
s‑au bătut studenţii de la Politehnică cu cei de la „Hakoah”, de la
„Kadima”. Erau bătăi deschise. [...](Care au fost cele mai bogate familii evreieşti din oraş ?)Familia
Sana, Totis. Din cei mai vechi era Eisenstädter, de prin 1862‑’64, când
s‑a a sfinţit sinagoga din Cetate. Era Langer, fabricant de piele,
chiar şi vila aceea de pe Loga era a dânsului, cred că e muzeu acolo
acuma*. Era şi Securitatea pe Loga, acum e Fizioterapia.O
personalitate mare de tot a fost doctorul Vértes Adolf, a fost
preşedintele comunităţii neologe, cel mai renumit. Dr. Vértes era
direc­torul şi acţionarul principal al fabricii de pălării. Aceste nume
au fost nume maghiarizate. Istoria numelor noastre, cum­pă­rarea
numelui – cu cât numele era mai simplu, cu atât era mai ieftin – este
un capitol aparte.(Existau reviste evreieşti ?)Era ziarul Déli Hirlap şi Temesvári Hirlap,
cu proprietari evrei. Faptul că în fruntea anumitor organizaţii, a
multor între­prinderi sau a redacţiilor de ziare erau evrei, acest
lucru a stârnit la un moment dat o invidie, şi invidia asta a generat
şi antisemitismul, au mers mână în mână aceste lucruri.(Erau grădiniţe evreieşti ?)Da,
particulare, dar exista şi o şcoală evreiască, „heder”‑ul, şi în
Iosefin în curtea sinagogii este clădirea şcolii evreieşti. Pe urmă
Liceul Israelit. Ocupă un dreptunghi uriaş în centrul oraşului, lângă
Primărie.

(Care erau legăturile comunităţii evreieşti cu celelalte comunităţi din oraş ?)Erau
mai multe comunităţi evreieşti în oraş, la Timişoara, fiindcă erau în
jur de 12000 de evrei; este totuşi un număr destul de mare. După 1860,
când a avut loc Congresul evreilor, o mare adunare la Budapesta, a
început scindarea bisericilor. S‑au înfiinţat atunci comuni­tăţi
ortodoxe, care respectau cu severitate tradiţiile evreieşti, şi
comunităţi modernizate, neologe. Erau evrei neologi şi evrei ortodocşi.
Comunităţile de evrei ortodocşi fiinţau în cartierul Fabric, pe strada
Ion Creangă, acolo era un cartier evreiesc propriu‑zis, sunt rămă­şiţe
şi astăzi. Dumneavoastră cunoaşteţi cuvântul heder ? Este
şcoala primară evreiască, şi asta a fost în strada Ecaterina Teodoroiu.
Altă comunitate evreiască, tot orto­doxă, a fost în cartierul Iosefin,
cu centrul pe strada Reşiţei, acolo este şi sinagoga construită în
1910. Mai era şi comu­nitatea evreilor spanioli, în Fabric, tot pe
strada Ecaterina Teodoroiu, alături de ortodocşi. Era un separatism. Ei
se ţineau după ritul lor adus din Spania. Ei se considerau evrei
nobili, mai ridicaţi decât ceilalţi. În limba ebraică, evreii spanioli
aveau cultul sefaradimilor, iar ortodocşii şi neologii aveau cultul
aşchenazimilor, erau evrei proveniţi din Germania, dar şi din Galiţia,
din Podolia. Neologii aveau sediul în Cetate, unde este şi astăzi
sediul Comunităţii, dar aveau sinagoga cea mare, vestită. Era o casă
pentru consiliu, pentru adunările generale, în Fabric, unde astăzi este
casa de rugăciuni. În casa de rugăciuni din Fabric am reuşit să salvăm
mobilierul sinagogii spaniole. Sinagoga din Fabric, construită în 1889,
după modelul sinagogii din Seghedin, este atacată de ciuperci, bolta
toată este atacată, şi prezintă un pericol din cauza rezonanţei şi a
undelor sonore care vin de la orgă, şi nu mai este folosită de ani de
zile, e părăsită. Şi atunci, ca să avem un lăcaş sfânt, am luat sala
mare a consilierilor, unde s‑au ţinut şedinţele de consiliu, şi am
transformat‑o în casă de rugăciune, şi mobilierul l‑am luat din
sina­goga spaniolă. Evrei spanioli la Timişoara nu ştiu dacă mai sunt,
erau : Şateles, Bivas, familii de evrei spanioli ca Borghida, Aroesti ;
ei între ei vorbeau în ladino, un amestec, un jargon de ebraică şi
spaniolă, aşa cum idişul este un jargon al lim­bilor germană şi ebraică.(Există cimitire evreieşti în Timişoara ?)Da,
în Mehala există un cimitir mic, iar în Cetate cel central, unde se
înmormântează atât evrei neologi, cât şi ortodocşi. Poate mai există
cimitire în Lipova, poate şi la Ciacova, nu ştiu, cred că mai există.
Unde erau comunităţi evreieşti cât de mici, Lugoj, Caransebeş,
fiecare‑şi avea cimitirul propriu. Aici, în Calea Lipovei, este
cimitirul central, unde sunt înmor­mântaţi aviatori, ofiţeri evrei, nu
numai de infanterie, ci şi de artilerie. În Mehala nu se mai practică
nimic, era o comu­nitate ortodoxă acolo. Sunt comunităţi neologe şi
sunt comunităţi statu‑quo.(Existau organizaţii evreieşti în Timişoara ?)Da,
exista în perioada inter­belică un partid evreiesc, Partidul Evreiesc,
preşedintele parti­dului cred că era avocatul Theodor Fischer, secretar
general Mişu Benveniste, ei erau conducătorii Partidului Evreiesc. După
aceea existau organizaţii sioniste, legal consti­tuite, şi organizaţii
de femei, cu numele „Wizo”. Erau organizaţii de femei, de binefacere.
Exista în cadrul Comunităţii „Chevra Kadişa”, era o comu­nitate sfântă
care se ocupa cu înmormântări şi cu ajutorarea săra­cilor. Kadiş
înseamnă sfânt în limba ebraică. Era o organi­zaţie cu scop social,
aveau azil de bătrâni pe strada Inocenţiu Klein, aici în Timişoara,
cred că s‑a naţionalizat. Azil de bătrâni există şi astăzi în cadrul
Comunităţii, în curtea sinagogii. Nu mai ştiu precis, era un azil sau
două. Pe strada Inocenţiu Klein era unul, pentru că eu, când n‑am mai
avut posibilitatea de‑a preda la Liceul Israelit, pentru că s‑au
desfiinţat catedrele, n‑au mai fost elevi, am fost detaşat la Serviciul
Social şi în această calitate a trebuit să mă duc să văd azilul din
strada Inocenţiu Klein. În Fabric exista un fel de cantină a săracilor,
să spun aşa, doar pentru evrei. În general, astăzi la cantina
restaurant din Cetate vin bătrâni şi studenţi evrei.(Ce alte locuri de întâlnire mai erau ?)Erau
cluburi sportive, „Hakoah” şi „Kadima”, sediile n‑aş putea să spun unde
erau. De altfel, să ştiţi că s‑a introdus pentru studenţii evrei,
pentru doritorii de a învăţa la şcoli supe­rioare, s‑a şi legiferat numerus clausus, care până la urmă a devenit numerus nullus. Numerus clausus a însemnat limi­tarea numărului de studenţi evrei la Medicină etc.