AM SUPRAVIETUIT!!!!!

Rezumarea primului mesaj :

POPOR ALES CONVORBIREA LUI TEVIE  LÃPTARUL CU DUMNEZEU

           In viata asta, potrivitã
           Pentru borfasi, pentru haimani,
           Mi-ai dat o mânã de prieteni
           Si-o lume-ntreagã de dusmani !

           Poti sa fii hot, pungas, ministru,
           Te-njurã lumea sau te ceartã,
           Dar dacã esti cumva evreu,
           O viatã-ntreagã nu te iartã !

           Poti fi mai bun, mai învãtat
           Si mai cinstit, cã nu e greu,
           Dar porti teribilul pãcat
           Cã, pur si simplu, esti evreu….

           Sar imbecilii sã te rupã !
           Te-njurã ziarele ades !
           Te-ar sfâsia si când te pupã !
           De asta, Doamne, m-ai ales ?

           De mii de ani nu avem pace
           Ne mor copiii in rãzboi
           Si n-avem liniste de-o viatã !
           De asta ne-ai ales pe noi ?

           Am vrut si noi putin “shalom”
           Cuvânt rostit atât de des.
           Dar pacea noastrã cu vecinii
           N-ai avut timp s-o fi ales.
           De câte ori ai vrut, destinul            
           Ne-a jucat viata la noroc.
           Doamne, puteai s-alegi pe altii
           Si nu ne supãram deloc !

           Antisemitii se agitã,
           Urlã bezmetic orice vrei
           Se-ncarcã lumea de prostie
           Si se descarcã pe evrei.

           Avem atâtea premii NOBEL
           Si mari artisti sub steaua ta,
           Dar nimeni nu ridicã glasul
           Când ne injurã o haimana !

           Poate cã lumea joacã teatru,
           Privesc la cer si vãd noroi,
           Sunt generosi cu orisicine
           Si democrati! Dar nu cu noi…

           Când undeva le merge rãu,
           Când ageamiii fac luminã
           Si nu au bani si mor de foame,
           Numai evreii sunt de vinã.

           Când se mãnâncã între ei,
           Când se omoarã frati cu frati,
           Sãracii - ei n-au nici o vinã,
           Numai evreii-s vinovati !

           Suntem copiii tãi,o Doamne,
           În casa ta intrãm smeriti,
           Si atunci de ce ne lasi în lume
           Pe mâna unor trogloditi ?

           Dece-i înduri pe asasinii
           Cei fãrã lege, fãrã minte,
           Amarnic sã ne pângãreascã
           Pânã si sfintele morminte?

           Cu noi se rãfuiesc într-una
           Intelectuali si derbedei,
           Dar ce-au cu mortii nostri, Doamne?
           Ce vina au cã-s morti evrei?

           Tot ce se-ntâmplã-n lumea asta
           Catastrofal si ne-nteles
           E doar si doar din vina noastrã!
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           Ei pot sa facã tot ce vor!
           Sã poarte zvastici, cãsti sau fes!
           Noi n-avem nici-un drept pe lume?
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           Se uitã acru-n pasapoarte,
           La vãmi ne puricã ades.
           Noi doar suntem “afaceristii”!
           De asta, Doamne, ne-ai ales?

           De asta ne-ai adus pe lume?
           De asta ne-am crescut copii?
           Sã tremurãm pentru secunda
           Ce Tu ne-o dai pentru-a trãi?

           Tu ne-ai dat multe lacrimi, Doamne.
           Ne-ai dat nevoi si griji si stress.
           DAR TU  NE-AI  DAT  SI  ISRAELUL !
           SI PENTRU ACEASTÃ FERICIRE
           TODÁ RABÁ CÃ NE-AI ALES !!!!

(Dar cu vecinii cum vă înţelegeaţi ?) Noi ne‑am mutat la
Timişoara, am stat cinci ani la Timişoara, până în 1918‑’19, când ne‑am
reîntors la Lipova. Relaţiile noastre cu vecinii erau foarte bune.
Aceste relaţii doar atunci s‑au putut deteriora, când au căzut sub o
influenţă străină, răuvoitoare, duşmă­noasă, dar până atunci ea nu
exista. Eu aş zice că evreimea reprezintă un caz special, un caz
particular, cum în mate­matică există generalităţi, teoreme, propoziţii
matematice, legi şi aşa mai departe, există aplicaţii particulare, aşa
suntem noi.Să vă spun altceva, când au venit sărbătorile cele
mari, Roş Haşana, Iom Kipur, cea mai mare zi de post – avem această
sărbătoare, de obicei toamna –, atunci, în acea vreme, vorbesc de
perioada inter­belică, prăvăliile evreilor au fost toate închise, nu se
lucra. Închipuiţi‑vă dumneavoastră, vine cineva în oraş să cumpere ceva
şi găseşte magazinul închis. Ce fel de magazin era ? Evreiesc, cu
proprietari evrei. Înseamnă că în mijlocul celorlalţi tu ai fost o
excepţie, cu ale tale, şi ţi‑ai permis acest lucru.Eu am
funcţionat un an de zile la Sighet, acolo au fost foarte mulţi evrei,
cred că patru, cinci mii sau mai mulţi erau în jurul Sighetului, în
Borşa şi alte localităţi. Ele au fost populate de evrei reli­gioşi cu
perciuni. Acolo am văzut prima dată în viaţa mea evrei lucrând la munci
grele, i‑am văzut cărând în stradă, pe spinare, grinzi grele. Birjele
erau aproape toate ale evreilor. Vineri spre ora patru seara, când a
început să se întunece, spre iarnă, mici copii care învăţau la şcolile
primare reli­gioase, cum erau aceste şcoli speciale evreieşti, mergeau
din magazin în magazin şi strigau să se închidă, fiindcă începe
Sâmbăta. Nu exista ca Sâm­băta să se lucreze. Închipuiţi‑vă
dumnea­voastră, tu trăieşti în mijlocul popoarelor de alte
naţiona­lităţi şi tu vii cu obiceiurile tale. Pentru asta trebuie să te
aştepţi la o mare toleranţă, că s‑ar putea spune : nu vă dăm voie să
închideţi în zilele de sărbătoare, ci vă obligăm să ţineţi deschise
maga­zinele dumneavoastră, că doar trăiţi alături de noi, ce, vă faceţi
legi speciale ? Şi erau închise două zile, cât dura sărbă­toarea, chiar
şi trei.Obiceiuri cu totul diferite de ale altora. Însă acest lucru a fost tolerat până într‑o anumită fază a istoriei.

Eu aveam cam 9‑10 ani, şi la vârsta asta deja cântam în corul şcolii
şi, pentru ca să aducă copiii de ţărani de prin satele din împrejurimi,
din jurul Lipovei, am colindat satele împreună cu acest cor, ca să
facem propagandă pentru şcoală. Era o acţiune de culturalizare a
copiilor de ţărani români. Şi‑am şi reuşit. Într‑adevăr au început să
vină la şcoală, să o frec­venteze. Atunci era echivalentul gimnaziului,
era şcoală civilă de patru clase, care corespunde gimnaziului de
astăzi, deci ar fi ciclul doi de învăţământ.Copii evrei au fost
puţini în şcoală, marea majo­ritate s‑a înscris în şcolile româneşti.
Câţiva dintre ei s‑au dus până la Orăştie, unde a fost un colegiu
reformat. Şi acest colegiu a fost luat de stat, s‑a desfiinţat, şi până
la urmă au fost obligaţi să vină înapoi. Ei au avut greutăţi
extraordinare cu limba română, n‑au posedat‑o deloc, spre deosebire de
mine, deoarece eu în fiecare vară vacanţa am petre­cut‑o într‑un sat cu
numele de Găvojdia (Mocioni). Era un sat pur românesc, între Radna şi
Săvârşin. De altfel, să ştiţi că mama mea s‑a născut la Vineşti, de
acolo ne tragem noi în parte, tatăl de aicea de la graniţă, din comuna
Iatoşul Mic, cum s‑a zis în limba maghiară, în limba română este
Dorobanţul. Este chiar la graniţă.(Cum vă înţelegeaţi cu colegii ?) Foarte
bine, relaţiile dintre noi, dintre copiii evrei şi maghiari, câţi am
fost, şi copiii români, erau foarte bune până la un anumit moment dat.
În perioada aceasta interbelică, din păcate, a început mişcarea
anti­semită, care a fost pornită de către profesorul Cuza de la Iaşi,
al cărui student a fost Zelea Codreanu. Era deja mişcarea legionară, şi
spiritul de înţele­gere, de armonie a fost cumva perturbat de
anti­semitism. Au început mişcări antisemite, deoarece studenţi şi
legionari circulau deja prin sate, închi­riau maşini, aveau fel de fel
de manifeste pe care le aruncau în stradă, de propagandă anti­semită,
şi în unele localităţi au şi spart geamu­rile maga­zinelor evreieşti.
Până aicea a existat armonie. Dar cu atât mai puţin putea exista
armonie când elevii evrei au fost excluşi din şcoală, începând cu ’39.
Exista o invidie, otrava propagandei antisemite. Majoritatea evreilor
erau comercianţi. Chiar la Găvojdia, unde am fost eu, a fost o singură
familie de evrei, care avea un mic magazin de coloniale şi o cârciumă
unde în fiecare duminică şi sâmbătă seara veneau ţărăncile şi tinerii
români şi dansau.Noi vorbeam limba maghiară, deoarece în familie
încă a dominat limba maghiară, foarte puţin vor­beam limba germană. Dar
să ştiţi că mai ales evreii reşiţeni vorbeau în familie limba germană,
fiindcă bunicii, cei bătrâni, au moştenit această limbă. Dumneavoastră
ştiţi foarte bine că cărţile noastre de rugăciune, cele vechi de prin
1820, 1830, 1850, sunt traduse în limba germană. După 1860, după ce a
început eman­ciparea adevărată a evreilor din Ungaria, a început
asimilarea maghiară. Evreii au fost asimilaţi încă de pe vremea
împăratului Iosif al II‑lea, era o administraţie germană şi limba
oficială era cea germană. Niciodată evreii nu s‑au opus, erau foarte
uşor s‑au asimilat, şi‑au însuşit cultura austriacă‑germană, iar după
aceea, după ce a venit valul de asimilare maghiară, şi‑au însuşit
cultura maghiară, au devenit la un moment dat „mai buni maghiari” decât
ungurii. Era un exces de zel. Atunci a urmat traducerea cărţilor de
rugă­ciuni în limba maghiară. La Budapesta a fost un seminar rabinic
vestit în întreaga Europă, unde s‑au format rabini, inclusiv cu
doctoratul, cum este cazul domnului Prim‑Rabin dr. Neumann.

“Unde sunt toţi evreii care au murit atunci?”

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/862400/Unde-sunt-toti-evreii-care-au-murit-atunci/

Leonard Zăicescu, supravieţuitor al pogromului de la Iaşi din iunie
1941, vorbeşte despre ce este mai întunecat şi necunoscut în
Holocaustul românesc. Demenţa antisemită a secolului trecut l-a lăsat
pe Zăicescu orfan la doar 14 ani.

Tatăl
său şi bunicul patern au fost asasinaţi fiindcă erau evrei. „Fugi! Şi
nu uita, fiule! Nu uita! Dumnezeu să te ocrotească!”, sunt ultimele
cuvinte pe care tânărul Leonard le-a mai auzit, printr-o ploaie de
gloanţe, în curtea Poliţiei, de la părintele său. La aproape şapte
decenii distanţă, Zăicescu încă mai caută un mormânt şi refuză să-şi
îngroape drama.

În partea de jos a străzii Păcurari, la numărul 133, într-o curte
lungă, cea mai lungă curte din Iaşiul întreg, se înghesuiau unele lângă
altele case foarte modeste şi colorate, locuite de oameni săraci şi solidari. Născut în familia unui “cheferist” cu mulţi copii,
pierdută printre familiile altor muncitori cu mulţi copii, Leonard
Zăicescu a fost ademenit de viaţă cu un început aproape frumos.

În curtea cea lungă, într-un mozaic etnic, trăiau, împreună, români,
evrei, unguri, Mehmet, turcul care vindea bragă pe străzi, şi un rus
înalt, cu faţa brăzdată de o mustaţă imperială, fost colonel în armata
ţarului. Îl chema Grigorie Ivanovici Smirnov şi ajunsese în Iaşi fugind
de revoluţia bolşevică. Bogat şi generos, boem rătăcitor, prizonier al
unui harem nesfârşit de femei uşoare, purta batiste de mătase, joben
cochet şi nu lipsea de la niciun banchet al lumii mondene.

Ghinionist perseverent, Smirnov îşi pierduse averea la ruletă şi alte
jocuri de noroc, sfârşind în lumea aceea a sărmanilor, inundată de
muzica lui Zavaidoc şi Moscopol, care curgea în valuri din pâlniile
gramofoanelor.

“Hienele nu au ce căuta”

Copilăria lui Leonard Zăicescu s-a zguduit brusc şi brutal, cu puţină
vreme înainte de începerea războiului. La sfârşitul anilor ’30,
cuziştii şi legionarii nu mai erau de mult o prezenţă izolată, evreii
nu mai erau evrei, ci “jidani”, iar “jidanii” trebuiau umiliţi,
jefuiţi, bătuţi, într-un prolog al crimelor ce aveau să vină.

În ziua aceea, o gaşcă de huligani cu svastică cobora pe Păcurari
înspre curtea cea lungă,“adevărată curte a miracolelor”, după cum îi
spune, nostalgic şi exact, Leonard Zăicescu. Miracolul a fost aşa:
Smirnov a îmbrăcat haina lui de polcovnic, şi-a aplecat un pic umerii
sub povara decoraţiilor din războaie vechi şi a preluat comanda
apărării. Oamenii săraci şi solidari nu voiau să-şi lase vecinii pradă
bâtelor.

Un elev de la Seminarul Pedagogic a smuls un cearceaf şi a scris pe el
un avertisment: “Aici stau numai oameni! Hienele nu au ce căuta”.
Cearceaful ăsta a fost agăţat pe poarta de fier, a rămas acolo în
bătaia vântului şi în curtea cea lungă nu s-a mai intrat. Leonard
Zăicescu nu uită acea scurtă amânare a unui destin dureros: “Am simţit
atunci, mai mult ca oricând, că nu suntem singuri pe lumea asta”.

PRIMA JERTFĂ

File româneşti pătate cu sânge evreiesc

Într-un continent care îşi pierduse minţile, România nu a rămas
neatinsă de demenţă. Legislaţia antievreiască l-a lăsat, pentru
început, şomer pe tatăl lui Leonard Zăicescu. A urmat o avalanşă de
tragedii. Isac, bunicul său, era cojocar în satul Bivolari, pe valea
Prutului. Era pe la mijlocul acelei luni blestemate: iunie 1941. “Zeida
cel Mare”, cum îi spuneau nepoţii, a fost alungat din sat de o lege
nedreaptă. În căruţă, în drumul spre Iaşi, a fost asasinat de o bandă
de legionari, care i-au smuls barba albă şi i-au scrijelit pe piept
semnul Gărzii de Fier.

Lângă trupul batjocorit al bătrânului care urma să împlinească optzeci
de ani s-a găsit o carte. “Amintiri din copilărie”, de Ion Creangă. I-o
ceruse special Leonard, un puşti îndrăgostit de literatură, ajuns peste
ani profesor de limba română. Limba pe care a predat-o copiilor cu
dizabilităţi. Cartea, pătată de sânge, s-a păstrat. Din biblioteca lui
Leonard Zăicescu a trecut în cea a fiicei sale, Isabelle, şi, mai
departe, în biblioteca nepoatelor, Jacqueline şi Leonie.

ORDONANŢA NUMĂRUL 3

“Steaua asta e semnul prieteniei noastre”

Pe 22 iunie 1941, prima zi de război, o foaie a zburat prin Iaşi şi s-a
aşezat pe garduri, pe ziduri, pe vitrine. Ordonanţa numărul 3. Toţi
locuitorii “de origine etnică evreiască” erau obligaţi să poarte, pe
piept, în stânga, un semn distinctiv. Două triunghiuri de culoare
galbenă şi cu baza de şapte centimetri, suprapuse în aşa fel încât să
formeze steaua evreiască pe un fond negru. Pedeapsa pentru nesupunere
era închisoarea (până la şase ani) sau o amendă cât o avere.

Mama, Sofia, s-a apucat imediat să croiască “steluţele”. Leonard şi-a
aşezat însemnul în piept cu mândrie. Prietenul său Picu Răileanu l-a
privit cu invidie şi nu s-a lăsat până când doamna Sofia nu i-a făcut o
stea la fel. A avut un argument care nu a lăsat drept de replică: “Şi
ce dacă eu nu trebuie să o port, fiindcă nu sunt evreu? Leo e ca şi cum
ar fi fratele meu!”.

Doi copii, unul evreu şi altul creştin, s-au plimbat în ziua aceea prin
oraş. Inconştient, sau poate sfidător, au mers până la „Casa Verde”,
cuibul legionarilor, unde au primit, amândoi, o bătaie cumplită: „Ce
ne-au mai muiat atunci oasele!...”. Băiatul a simţit din nou că lumea
întreagă îi e împotrivă, dar că nu e singur. Picu, cu ochii umflaţi şi
cu steaua lui David nesmulsă din piept, i-a spus: „Să ia aminte
ticăloşii că n-au reuşit să bage spaima în noi. Steaua asta e semnul
prietenei noastre!”.

IADUL E GREU DE CREZUT

„Noi suntem săraci. Cine să aibă ceva cu noi?”

Luna iunie se termina. Era război şi peste Iaşi cădeau, ca bombele,
„manifeste”, hârtii care semănau moartea: „Români! Fiecare jidan ucis
înseamnă mai puţin un bolşevic. A sosit clipa răzbunării!”. Vestea că
evreilor li s-a rezervat un viitor monstruos a ajuns şi în curtea cea
lungă. Se aflase că în cartierul Ciurchi, lângă abator, două familii de
evrei fuseseră prădate şi executate. Tatăl şi-a strâns copiii şi a
încercat să-i liniştească, amăgindu-se: „Noi suntem săraci, n-au ce să
ne ia. Cine să aibă ceva cu noi? Trebuie să ţină seama că sunt veteran
de război! Am să-mi pun decoraţiile pe piept”.

Familia s-a izolat în beci, aşteptând. Pe 28, seara, o alarmă aeriană a
declanşat ploaia de plumbi criminali. O “ploaie” care ducea prin Iaşi
un zvon mincinos încărcat cu ură: „S-au răsculat jidanii!”. A doua zi a
fost duminică. În zori s-a auzit un urlet în germană: „Heraus,
verfluhte Jude!”. SS-işti, jandarmi români şi poliţişti cu baionete au
năvălit şi-au declanşat coşmarul. Un ofiţer german a ordonat: „Femeia
şi fetele rămân”. Leonard Zăicescu şi tatăl său au fost azvârliţi în
coloana de „prizonieri”. Se îndreptau, cu mâinile ridicate deasupra
capului, târându-şi picioarele, spre un viitor ca o moarte.

În urmă, Sofia îşi striga, fără ecou, deznădejdea, cum se strigă de
obicei la înmormântări: „De ce ni-i luaţi? Unde ni-i duceţi? De ce?”.
Leonard Zăicescu avea 14 ani. Fraţii săi mai mici, strânşi în jurul
mamei, priveau fără să înţeleagă. Coloana de evrei înainta, ca în exod,
spre chestura Poliţiei. Ca în transă, Leonard Zăicescu a înregistrat
imaginile din filmul de groază care nu îl lasă, de decenii, să se
odihnească: „Mi-au schilodit sufletul”.

Cuvântul copac, cuvântul iarbă şi cuvântul moarte

Pe strada Alecsandri a văzut un bătrân evreu paralizat care semăna cu
Dumnezeu, aşa cum era desenat în cartea de citire de-a patra. Apoi, de
nicăieri, lumea s-a făcut neagră şi a văzut paturi de armă şi răngi de
fier lovind craniul bătrânului, schije de os şi fragmente de creier
ţâşnind în jur. În curtea chesturii a auzit gloanţele muşcând din
prietenul său Carolică. Un copil evreu care a murit ţinând în mână o
gâză din acelea cărora, popular, li se spune „Ochii Maicii Domnului”.

Băiatul l-a întrebat pe Leonard cu ce se hrănesc gâzele acelea, şi-a
răspuns singur, rostind pentru ultima oară cuvântul „copac”, apoi
cuvântul „iarbă”, şi a murit fugind spre un pâlc de arbori, unde voia
să aşeze gâza. Leonard Zăicescu încă îl visează: un puşti pricăjit,
purtând mereu în urechile bolnave motocei de vată, care şi-a dat viaţa
pentru „Ochii Maicii Domnului”.

SIMFONIA MORŢII

„Fugi! Şi nu uita, fiule! Nu uita!”

Au răsunat întâi nişte comenzi în germană, traduse în română.
Apoi, s-a deschis focul în plin. O simfonie a morţii care a amestecat,
laolaltă, sunetul surd al gloanţelor şi roşul năvalnic al trupurilor
însângerate. Din curtea chesturii se vedea înălţându-se, ca o salvare,
cinematograful „Sidoli”. Dincolo, peste zidul de beton de doi metri
încastrat, la vârf, cu cioburi de sticlă, era viaţa. Evreii s-au
năpustit spre zid.

Lovit de un glonţ, tatăl lui Leonard i-a făcut vânt şi a urlat patru
propoziţii cât o ultimă dorinţă: „Fugi! Şi nu uita, fiule! Nu uita!
Dumnezeu să te ocrotească!”. Ajuns sus, pe parapet, cu palmele şi
picioarele pline de tăieturi, Leonard s-a auzit strigat pe nume. I-a
întins mâna colegului său Aurel Schwartz, apoi a vorbit mitraliera.
Aurel a murit cu ochii ieşiţi din orbite, cu degetele curgându-i din
palma lui Leonard, care încremenise.

Era tot o lacrimă îngheţată când a fost luat pe sus într-o îmbrăţişare
salvatoare. „Ţine-te după mine, copile. Moartea e peste tot!”. Cel care
îi vorbise era un idol al puştilor evrei din Iaşi, pe care nu puteai să
nu-l recunoşti chiar şi acolo, în infern, plin de praf şi de sânge. Era
Tolea, un tânăr înalt şi blond, atacant la echipa de fotbal Maccabi.

I-au lovit, i-au blestemat şi au tras

Tolea şi Zăicescu s-au ascuns în cinematograf, pe o bârnă întinsă peste
orizontala ecranului, la doi metri de scândura scenei. Ceilalţi evrei
care au încercat să-şi găsească salvarea la „Sidoli” n-au avut noroc.
Leonard a văzut carnagiul şi, mai ales, un frison i-a străbătut trupul
când Tolea i-a şoptit la ureche, cu vocea tatălui: „Ţine minte!”.
Noaptea, târziu, după ce lătratul mitralierelor s-a stins, cei doi s-au
scurs în tăcere, călcând printre cadavre, pe străzi lăturalnice, pe
lângă restaurante abandonate şi pieţe goale.

„Aici trebuie să ne despărţim. Fiecare o porneşte pe drumul lui, cu
norocul său”, a spus Tolea. Îngerul păzitor se pregătea să plece. Apoi
au văzut două umbre şi au auzit o somaţie: „Stai, că trag”. Jandarmii
i-au lipit de un zid, i-au percheziţionat, n-au găsit nimic, i-au
lovit, i-au blestemat şi au tras. Au simulat execuţia râzând gros, ca
nişte barbari. Până la urmă, i-au dus în curtea chesturii. A doua zi de
dimineaţă, copilul şi fotbalistul-înger au plecat cu trenul expres spre
moarte.


ÎNTREBĂRI PENTRU NEGAŢIONIŞTI

„Unde e bunicul meu? Unde e tatăl meu?”

La acel sfârşit de iunie şi de lume, două trenuri nenorocite au pornit
din Iaşi. Unul spre Călăraşi, altul spre Podu Iloaiei. O tehnică
rudimentară de a ucide în masă. Îndesaţi în vagoanele de vite, lăsate
să zacă sub soare, mulţi evrei au înnebunit, s-au sinucis,
spânzurându-se cu mânecile cămăşilor de belciugile unde se priponeau
animalele, sau au murit fără aer şi apă. Tatăl lui Leonard Zăicescu,
împuşcat în curtea chesturii, a pierit în drum spre Călăraşi. A fost
aruncat într-o groapă comună, alături de alte sute de oameni.

„Mai caut şi acum un mormânt!”, spune Leonard Zăicescu înainte să-şi
piardă glasul şi să-şi ascundă cu palma lacrimile. „Purgatoriul” său a
fost pe calea ferată, spre Podul Iloaiei, unde s-a organizat, în
pripă, un lagăr. „Pe vagonul meu o mână neînvăţată cu scrisul a
însemnat într-o grafie lăbărţată două cuvinte: Tren-Expres”, a notat
profesorul Zăicescu în volumul său de memorii publicat în 2007. Carte
căreia i-a dat chiar acest titlu: „Cu trenul expres spre moarte”.

„Jidani, jidani, dar şi ei sunt oameni, bre”

Cei nici douăzeci de kilometri de la Iaşi la Podu Iloaiei au fost
parcurşi într-o eternitate de zece ore. La destinaţie, din vagoane
cădeau mormane de cadavre. Leonard Zăicescu n-a uitat. În drumul spre
gara din Iaşi, o ţărancă şi-a ridicat glasul spre poliţiştii şi
jandarmii care păzeau evreii: „Jidani, jidani, dar şi ei sunt oameni,
bre! Ce Dumnezeu v-a căşunat pe bietele suflete?”. Nu i-a răspuns
nimeni.

Mai târziu, de nicăieri, a apărut ţaţa Tiţa, o creştină din Leţcanii
Iaşiului, pe care Leonard Zăicescu o cunoştea bine. Un soldat a închis
ochii. Tiţa, o bătrână capabilă de minuni ca o zână, s-a apropiat şi
i-a îndesat în sân şi în buzunare un boţ de brânză dulce şi câţiva
pumni de cireşe. În tren a văzut oameni delirând şi murind. Nu înţelege
cum şi de ce el a fost ales să trăiască. La Podu Iloaiei, a rămas
câteva luni. Când s-a întors acasă era un orfan cu viitorul amputat.

„Nu mor cu adevărat decât cei care sunt uitaţi”

A trecut o viaţă de atunci. Leonard Zăicescu e acum un pensionar care
nu aude limpede decât după prânz, circulă cu tramvaiul 5 şi uneori
citeşte ceva scrijelit pe câte un scaun de alte mâini neînvăţate cu
scrisul: „Jidanilor, căraţi-vă!”. Alteori aude cum un profesor
universitar spune: „Poate o să avem grijă să facem un Holocaust
adevărat, cu victime adevărate!” sau vede un primar defilând în
uniformă de ofiţer nazist, în pas de gâscă. Atunci se simte iar copilul
de 14 ani fără apărare şi fără speranţă.

Când reuşeşte să adoarmă şi să viseze, îi vede pe cei pe care au fost
ucişi atunci cum se ridică în faţa gloanţelor. În visele lui Leonard,
mitralierele nu mai pot răni. „Nu mor cu adevărat decât cei care sunt
uitaţi”, spune un vechi proverb evreiesc. Leonard Zăicescu n-a uitat.

Celor care contestă adevărul, le-ar spune, parafrazându-l pe Isaac
Bashevis-Singer: „Dacă nu a existat Holocaustul, spuneţi-mi unde şi cum
au pierit bunicul meu, tatăl meu, unde e bunicul meu, unde e tatăl meu,
unde e unchiul meu, unde e bătrânul paralizat care semăna cu Dumenzeu,
unde e Aurică Schwartz, unde e Carolică, unde e Avreimală, care a murit
nebun, în tren, îmbrăţişând căţelul de pluş de care nu s-a despărţit
niciodată, unde e arhitectul Raoul Şnürer, care a fost ucis când
încerca să smulgă oblonul care oprea aerul să intre în bou-vagoane?
Unde sunt toţi evreii care au murit în iunie 1941?”.

Eva (Moskovits) Deutsch

Născută în 11 decembrie 1926, la Târgu Mureş
Deportată la 17 ani la Auschwitz, Teplice şi Terezin
Tatăl: Eugen Moskovits, decedat în lagărul de la Dachau, în 1944, la vârsta de 53 de ani.
Mama: Iolanda Moskovits, decedată în lagărul de la Auschwitz, în 1944, la vârsta de 48 de ani.
Fratele: Tiberiu Moskovits, decedat într-un lagăr de muncă în Crimeea, în 1945.




Îmi aduc aminte că în anii ’40 copiii evrei
nu puteau merge chiar la ce şcoală doreau. Eu eram la Şcoala
Evreiască, actuala Şcoală Generală nr.4, unde tatăl meu fusese
director. În clasă eram 30 de elevi, iar atitudinea celorlalţi ne-a
făcut pe noi, copiii evrei, să ne împrietenim foarte bine, să fim
uniţi. În 1942, pe fratele meu l-au dus la muncă forţată, în tabere
speciale. La ora aceea habar nu aveam ce se întâmplă în ţările
apropiate, Polonia, Cehia, de unde evreii erau duşi în lagăre şi
exterminaţi. După introducerea legilor antievreieşti, mulţi oameni din
oraş şi-au schimbat atitudinea faţă de noi, iar răutatea lor s-a
accentuat. Când trebuia să ieşim cu Steaua Galbenă în piept, pe stradă,
unii râdeau de noi şi ne adresau vorbe urâte, alţii aveau atitudine
rezervată.



În data de 2 mai, au fost puse afişe în Târgu
Mureş şi am fost anunţaţi să ne pregătim că vom fi duşi în ghetou. Noi
aveam casa noastră pe strada Cuza Vodă, între actualele Piaţa
Bulgarilor şi Piaţa Victoriei. Ne-am împachetat câte ceva, iar
dimineaţa am fost încolonaţi de jandarmii maghiari. Ei nu s-au purtat
urât cu noi, pentru că nu am opus rezistenţă, dar au fost cazuri când
deveneau violenţi, dar numai când cineva nu le urma indicaţiile.
Împreună cu mama şi cu tata, am intrat în coloana de evrei şi am pornit
spre fosta Fabrică de Cărămidă, la ieşirea din oraş. Oamenii ne priveau
impasibili de la ferestre. La ghetou era o clădire şi nişte zone
acoperite, care erau uscătorii pe vremuri, iar întregul teritoriu era
imprejmuit cu un gard. Acolo n-a trebuit să muncim, stăteam efectiv
toată ziua. Se mai făceau selecţii pentru personal auxiliar prin
ghetou, la bucătărie sau pe unde mai trebuia dereticat câte ceva.
Familiile despre care se ştia că sunt mai înstărite erau duse într-o
clădire, unde li se cerea să spună unde au ascuns eventualele bijuterii
sau banii. Cei care nu cooperau erau bătuţi, dar fără ca noi să-i
vedem. Mulţi dintre cei maltrataţi ne-au povestit toate astea. Noi nu
am fost în situaţia asta, pe noi nu ne-au agresat. Mama era casnică, pe
atunci, cele mai multe femei stăteau acasă, iar tatăl meu, profesor
fiind, nu câştiga foarte mult, aşa că eram prea săraci pentru a fi
băgaţi în “camera bătăilor”. În ghetou am stat trei săptămâni.



La un moment dat, ne-au spus să ne încolonăm,
că mergem la gară. Am lăsat aproape toate lucrurile acolo, din puţinele
pe care le dusesem cu noi în ghetou. Noi am făcut parte din primul
transport. Nu mai ştiu câte vagoane avea trenul, dar era foarte lung,
iar în gară erau soldaţi nemţi, care păzeau garnitura. În vagon eram
aşa de mulţi, că stăteam ca sardelele. Noroc că ne-am nimerit oameni
mai tineri în vagon şi nici unul n-a murit, toţi au rezistat
condiţiilor inumane în care eram tansportaţi. Într-un colţ, era o
găleată în care toţi ne făceam nevoile şi tot într-o găleată, din când
în când, ni se dădea apă. Trenul mai oprea în staţii, dar noi nu aveam
voie să ne dăm jos din vagoane. Se vorbea foarte puţin, iar atunci când
cineva deschidea vreo discuţie, toţi îşi comunicau speranţa că nu va fi
aşa de greu, că vom munci - că doar aşa ni se spunea, că mergem la
muncă - şi ne vom câştiga cinstit traiul. Spuneam că totul va trece şi,
până la urmă, se va termina cu bine.
După patru zile, am ajuns la
destinaţie: Auschwitz. “Repede, repede, coborâţi, coborâţi”, numai asta
auzeam în jurul nostru, de parcă era un refren pe care-l învăţaseră
toţi cei care ne dădeau jos din vagoane. Apoi ne-au încolonat câte
cinci şi am ajuns în faţa unui ofiţer german. Eu şi cu mama am fost
puse într-o parte, iar tatăl meu în altă parte. De atunci nu l-am mai
văzut pe tata. (Am aflat apoi că a fost dus la muncă, la Dachau, dar că
n-a rezistat şi a murit. Nu ştiu precis când şi unde). Eu şi mama,
împreună cu alte cinci femei din Târgu Mureş, am rămas împreună. La
început ne-au dus la baie, ne-au dat haine care proveneau din bagajele
altor deportaţi, iar eu am primit o rochie bordo. Apoi ne-au împărţit
pe barăci, operaţiune care a durat destul de mult. În baraca 26 din
Lagărul C, unde am ajuns noi, eram cam 1500 de femei. Pe jos erau
scânduri negeluite, puse pe trei rânduri, nici vorbă de aşternuturi,
pături sau perne. Eram aşa de înghesuite, că dacă una se întorcea,
trebuia să ne întoarcem toate. În prima dimineaţă o comandantă de bloc,
care era tot evreică, ne-a trezit şi ne-a spus să ieşim afară.
(Comandanta asta de bloc mai avea şi rolul de a alege femeile cu care
soldaţii germani îşi satisfăceau nevoile trupeşti, atunci când nu o
făcea chiar ea, şi era şi cea care ne traducea ordinele germanilor).
Ne-au dat de mâncare o fiertură verde, care era pusă într-un vas, dar
nu aveam linguri, astfel încât fiecare, pe rând, mânca direct din vas.
Mâncarea asta, dacă poate fi numită aşa, avea aşa un miros infect,
încât eu n-am putut nici măcar să o miros, darămite să o înghit. Dar
erau puţini ca mine, cei mai mulţi erau aşa de înfometaţi, încât ar fi
mâncat şi pământ. La Auschwitz nu am muncit, pentru că ăsta nu era un
lagăr de muncă, ci unul de exterminare. Nu făceam nimic, decât să ieşim
la apeluri şi să ne uităm împrejur. Peste tot mirosea a carne arsă şi
vedeam flăcările de la crematoriu. Comandanta de bloc ne-a spus că
“acolo ard ai voştri”, dar noi nu credeam că este posibil aşa ceva.
După
o vreme, ne-a pus să defilăm înaintea germanilor, iar ei arătau cu
degetul şi spuneau: “tu mergi acolo, tu mergi dincolo”. Atunci am fost
despărţită de mama mea, pe care nici n-am mai văzut-o vreodată. Pe mine
m-au dus la Teplice (vezi şi mărturia Elisabetei Asztalos – n.n.), unde
lucrau nu numai evrei, ci şi prizonieri de război. Ne-au dat haine
aşa-zis mai groase, în fapt prea subţiri pentru iarnă. Lucram la o
fabrică de bombe, iar eu am prins un loc de muncă mai uşor: veneau
bombe pe bandă, iar eu trebuia să le montez “coada”. Munceam câte opt
ore în trei schimburi şi, chiar dacă traiul era mai uşor, oamenii
continuau să moară din cauza bolilor. Paznicii erau şi ei mai puţin
duri, majoritatea dintre ei erau rezervişti din armată, care nu făceau
exces de zel. Odată a avut loc o explozie la fabrică şi se vehicula
ideea că a fost un sabotaj, dar n-am aflat sigur dacă era adevărat
zvonul sau nu. Cert este că în urma exploziei au murit oameni, dar nu
numai din rândul nemţilor, ci şi din cel la prizonierilor. Tot muncind,
a trecut şi iarna. Eu nu am prea resimţit frigul, pentru că lucram în
fabrică şi eram prea puţin pe afară.
La sfârşitul lui aprilie am
fost transferată la Terezin, unde era un fel de garnizoană-model, unde
fuseseră cazate numai familii care nu au fost despărţite şi care trăiau
în condiţii foarte bune. Aici erau aduse delegaţii ale Crucii Roşii
Internaţionale, pentru a se demonstra opiniei publice că evreii
deportaţi trăiesc excelent, că zvonurile privind exterminările sunt
doar nişte bazaconii. La Terezin am fost aduse numai femei şi cazate în
nişte cazarme, care erau dotate cu bucătării şi alte dependinţe ce
aminteau de un oarecare confort. După ce ne-au transferat, nemţii au şi
plecat, astfel încât nu mai eram păziţi, oamenii lui Hitler simţeau că
sfârşitul e aproape şi se îngrijeau mai mult cum să-şi salveze propria
piele. Chiar dacă nu mai vedeam paznici, ne era frică să fugim, credeam
că e doar o capcană, aşa încât am continuat să ne facem de mâncare şi
să aşteptăm Salvatorul, care nu ştiam cum arată şi cine e. În cele din
urmă, el a apărut şi se numea Armata Roşie. Ruşii au început să
organizeze trimiterea noastră acasă, dar eu n-am simţit prezenţa lor,
deoarece nouă ne spuneau ce să facem evreii mai vârstnici. Ne-au pus în
trenuri şi, pe rând, ne-au trimis în ţările de origine, nu înainte de a
ne face nişte acte. În timpul călătoriei am mai fost opriţi pentru
verificări şi am schimbat trenul la Budapesta. Eu eram cu prietenele
mele, cu care am fost mereu împreună în lagăr: Ábráham Lili şi Kertész
Vera, colegele mele din şcoala primară.



Odată ajunse la Târgu Mureş, am fost duse la
Sanatoriu, actuala Maternitate Veche, unde se acordau îngrijiri
evreilor întorşi din lagăre. În casa noastră, care nu era prea mare,
locuiau patru persoane şi au trecut trei săptămâni până m-am putut
muta, într-o cameră, cu prietena mea Lili. Îl tot aşteptam pe fratele
meu, Tiberiu, să se întoarcă din taberele de muncă şi să vedem,
împreună, ce vom face. Dar nici el nu s-a mai întors: a murit în iarna
de la începutul anului 1945, într-un lagăr de muncă, în Crimeea.

# # #

În 5 august 1950 se căsătoreşte cu Iuliu
Deutsch. Are două fete, Clara (n.1957) şi Vera (n. 1963) şi un nepot,
Daniel. Din 1948 şi până la pensionare a fost contabilă la ICS (OCL)
Mărfuri Industriale. În 2003 trăieşte împreună cu soţul într-o casă de
pe strada Dr. Ciugudeanu din Târgu Mureş.

http://rogerraval.ro/?id=14

O supravieţuitoare a Holocaustului o regăseşte pe salvatoarea sa



O supravieţuitoare a Holocaustului, în vârstă de 83 de ani, s-a
întâlnit la Varşovia cu singura membră în viaţă a unei familii din
estul Poloniei care a salvat-o de la deportarea în lagărele morţii.

Pe holul unei şcoli evreieşti din apropierea locului în care era
ghetoul evreilor din Varşovia, Miriam Schmetterling (foto) a căzut în
braţele lui Jozefa Czekaj, în vârstă de 79 de ani, născută Tracz, pe
care nu o mai văzuse de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.

"Mă aflu aici doar pentru că Jozefa şi familia sa au hotărât să rişte
totul pentru a ne salva, chiar sub nasul germanilor", a spus Miriam, în
faţa a circa 100 de persoane invitate să asiste la această revedere
pregătită de organizaţia Claims Conference. Această organizaţie luptă
pentru obţinerea de compensaţii în favoarea victimelor Holocaustului.

"Pentru mine, ei sunt cei mai mari eroi ai războiului", a spus Miriam.

Într-o noapte de vară a anului 1943, pe o ploaie torenţială, tânăra
Miriam, soţul ei şi părinţii au găsit refugiu în micul grânar al casei
Tracz, din Kopyczynce. Împreună cu o altă familie de evrei, ei au stat
acolo până în martie 1944."Timp de zece luni, am stat toţi şapte
strânşi unul în celălalt, fără să vorbim. Doar şuşoteam. Am reînvăţat
să vorbesc când am fost eliberaţi de sovietici", a povestit Miriam.

Jozefa, care avea 15 ani pe atunci, sora sa şi părinţii le dădeau
mâncare printr-un sistem ingenios de pârghii şi roţi instalat în
şemineu. Acelaşi sistem era folosit pentru curăţarea fecalelor şi
pentru spălarea lenjeriei.

"Erau conştienţi de riscurile la care se expuneau. Dacă am fi fost
descoperiţi, ei ar fi fost executaţi împreună cu noi", a subliniat
Miriam. "Tânăra Jozefa avea prieteni, se ducea la şcoală, dar trebuia
să se comporte ca şi cum totul era normal acasă", a adăugat ea.
Situaţia era cu atât mai periculoasă cu cât familia Tracz locuia chiar
în faţa postului de poliţie.

"Cântam la pian pentru a acoperi orice eventual zgomot care ar fi venit
dinspre grânar", atunci când se apropia cineva de casă, a povestit
Jozefa.

Jumătate dintre cei şase milioane de polonezi morţi în timpul
războiului erau evrei. Evreii polonezi constituie jumătate dintre
evreii europeni victime ale naziştilor.

"Sunt fericită că pot să-i mulţumesc Jozefei, că o pot revedea. Ea este
singura supravieţuitoare a acestei familii de strategi ingenioşi care
ne-au adăpostit", a spus Miriam.

Jozefa şi rudele în viaţă au primit medalia celor Drepţi, decernată
persoanelor care au salvat evrei în timpul războiului, punându-şi viaţa
în pericol. "Un proverb evreiesc zice: cine salvează o viaţă salvează
întreaga lume", a spus, emoţionată, Miriam.

http://www.realitatea.net/o-supravietuitoare-a-holocaustului-o-regaseste-pe-salvatoarea-sa_45755.html

(Totuşi, dacă ar fi să vă gândiţi acum la relaţia cu celelalte mino­rităţi din Banat cum aţi caracteriza‑o ?)Astăzi
sunt foarte puţini evrei la Lugoj, încât numărul lor, raportat la
celelalte minorităţi sau la întreaga populaţie a oraşului, e aproape
nul. Aşa că relaţiile dintre evrei şi creştini sunt ca şi în trecut,
pentru că Lugojul a fost o mică metropolă unde, pur şi simplu, nu se
simţeau diferenţele între etnii. Doar legile care au fost emise de
guvernele antisemite au provocat neînţelegeri şi disensiuni între
minorităţi.(Dar care credeţi că au fost motivele care au dus la declanşarea antisemitismului ?) Antisemitismul
este un fapt istoric foarte vechi, nu este de‑acuma. Pentru că evreii
sunt supranumiţi „poporul Cărţii”, au fost mereu un popor cult, la un
nivel mai ridicat, din toate punctele de vedere, şi au produs, pur şi
simplu, o invidie. Pentru că antisemitismul, la urma urmei, este
invidie. Şi destul de mulţi invidioşi au transformat antisemitismul
într‑o politică de stat. Nu ne miră faptul că anti­semitismul are
rădăcini atât de vechi – încă din timpuri antecreştine.(Ştiu că dvs. sunteţi levit, mi‑aţi spus mai înainte cum se împart castele. O mai puteţi face o dată ?) Da.
Evreii se împart în trei caste : casta cohaniţilor, ceea ce înseamnă
casta preoţilor, casta leviţilor, ceea ce înseamnă casta apărătorilor,
şi casta israeliţilor, care înseamnă gloata, poporul.(De unde aveţi informaţii despre...) Am.
Primele informaţii le am de la mama mea, care provine dintr‑o familie
foarte tradiţională, dar pe urmă am citit despre acest lucru.(Mai spuneţi‑mi câte ceva despre perioada comunistă. Cum a fost atunci ?) Sigur,
în timpul comunismului populaţia evreiască a fost egală cu celelalte,
n‑aş putea spune c‑am avut alt regim. Ca evreu n‑am avut alt regim
decât cel pe care îl cunoştea toată populaţia. Mie mi s‑a întâmplat un
fapt foarte supărător, pentru care eu n‑am putut accepta sub nici o
formă ideile comuniste, în ceea ce priveşte cultura, de exemplu. Am
avut cărţi... Odată am ieşit din ţară, eu locuind în Israel, am dus
compoziţiile mele... am avut foarte multe coruri, am avut cărţi mai
vechi, patru volume din poeziile tatălui meu, am avut cărţi apărute la
Editura Muzicală. Sub regimul comunist, totul mi s‑a luat la ieşirea
din ţară. Practic, eu am rămas fără coruri ; am scris foarte multe
coruri, mai ales pe texte proprii sau în grai bănăţean, scrise de
George Dobrin, scrise de Vlad Delamarina. Practic, am rămas fără coruri.

(Dar cine trebuie să ştie asta, nu rabinul ?) De exemplu,
Iosif Singer este Josef, nu mai trebuie modificat. Bine, asta atunci
când te naşti, la bărbaţi se face circumcizia. Şi… dacă bunicii au
murit, se pune numele după bunici.(Bine. Mai spuneţi‑mi ceva despre obiceiurile evreieşti, despre săr­bători.) La
noi în familie s‑au ţinut, cât a trăit mama, anumite obiceiuri.
Bineînţeles, vineri seara mama aprindea lumânări ; a fost colacul acela
care‑n ebraică se numeşte…(Hala.) Da, hala. E împletit,
cu mac deasupra, acoperit frumos cu o pânză. Mama binecuvânta
lumânările, făcea binecuvântarea, datorită faptului că era în serviciul
evreilor să facă aceasta, dar mai târziu nu o mai făcea, fiindcă în
locul în care am locuit geamurile erau joase la casă şi orice trecător
vedea şi şi‑ar fi dat seama că suntem evrei. Şi noi am încercat să
ascundem… am încercat să ne ascundem, pentru că am avut odată o
situaţie îngrozitoare pe vremea legionarilor. Într‑o noapte auzisem că
ei intră în strada noastră cântând un cântec legionar. Mărşăluiau în
miezul nopţii şi s‑au oprit în faţa casei noastre. Noi am tremurat de
groază. Dar, spre fericirea noastră… şi a vecinilor noştri, care erau
toţi evrei, erau comercianţi de păsări – familia Bachtel, doi fraţi...
au intrat înăuntru la ei, i‑au scos, i‑au dus la misiunea lor şi i‑au
bătut până au leşinat. Bine că au rămas în viaţă. În acea vreme ne erau
interzise călătoriile cu trenul, dar aveam un prieten care avea
diferite activităţi. El a plecat totuşi la Timişoara. N‑a ajuns la
Timişoara, l‑au aruncat din tren. Nu se ştie cine. Acesta este adevărul.(Mai povestiţi‑mi alte obiceiuri.) Da, de Pesah se fac anumite mâncă­ruri speciale. Capul familiei făcea anumite ceremonii. (În ce constau acestea ?) De exemplu, atunci, de Paşte, se citeşte Hagada. Hagada înseamnă
„legendă”. Se citeşte despre ieşirea evreilor din Egipt. Şi asta tata
nu ştia să facă, nu‑mi amintesc. Dar în alte familii… Aici nu prea.
Făcea numai rabinul, cantorul. În Israel se făcea. (Dar ce se pregătea ?) Supă de carne cu găluşte. Găluşte de pască, maţa, aşa de mari… (Îmi arată ceva de mărimea unei castane.) Excepţionale. Asta se face şi de Purim.(Povestiţi‑mi şi despre Purim.) Purimul
este o sărbătoare deloc reli­gioasă, este o sărbătoare naţională. E
vorba de salvarea evreilor din Persia. Acolo trebuia să fie ucişi. Şi
Estera, una din soţiile împăratului, i‑a salvat. Haman a fost cel care
a pus la cale uciderea evreilor. El avea o pălărie cu trei colţuri,
tricorn. De aceea de Purim se face o prăjitură… (Humăntaş...) Humăntaş, care are trei colţuri, un fel de pălăriuţă.(Mai povestiţi‑mi din perioada legionară. Ce vă mai amintiţi ?) Perioada
legionară a fost o perioadă cruntă, pentru că evreilor li s‑a interzis
dreptul la viaţă : n‑au avut dreptul să muncească, să iasă în stradă
(doar în anumite ore), au fost excluşi din toate organizaţiile,
instituţiile... evreul, pur şi simplu, nu‑şi avea rostul, existenţa. (Şi cum se trăia ?) Se
trăia într‑o cruntă mizerie. Singurul sprijin ne‑a fost Comunitatea.
Totul a fost rechiziţionat, şi‑n timpul lor, al legionarilor, şi‑n
timpul războiului. Aşa că singura clădire evreiască care a rămas în
picioare a fost sinagoga. Sinagoga mică şi abatorul ritual au fost
des­fiinţate pentru a se construi o bucătărie celor care erau deportaţi
din Dărăbani la Lugoj. S‑a transformat într‑un lagăr unde nu s‑a putut
intra, nu s‑a putut ieşi. Eu am scris un articol în sensul ăsta, care a
apărut în cartea lui Şlomo David, de care aţi amintit, în Israel, şi...
o copie a acesteia se află la Comunitate, în antreu. Şi toată istoria
aceasta am scris‑o – despre lagăr. De fapt este singurul document
rămas. Alte documente nu există.(Despre război ce vă mai amintiţi ? Aţi fost pe front ? Eraţi prea mic ?) Ca evreu ? Evreii n‑au avut voie să facă armată, au fost excluşi şi din armată. Aşa că evreii n‑au participat la război. (A fost greu de trăit în perioada asta ?) A
fost foarte greu, fiindcă nu ni s‑a permis să ne aprovizionăm cum
trebuie, ci cu ce se poate. Doar ce a rămas după ora zece în piaţă,
când aproape că nu se găsea un ou, o găină, nu se mai găsea nimic.
Toată marfa bună era deja cumpărată de alţii.

(Participaţi de mic la viaţa comunitară ? Cum se desfăşura ? Existau atei ?) N‑aş
putea să spun că sunt credincios. Nu sunt credincios. Părerea mea e că
nu există ateu. Şi ateul crede în ceva. Şi ateul are o ideologie şi o
filozofie în care crede. Eu sunt credincios până la o limită. Sunt
lucruri pe care nu le pot înghiţi. (Bine, dar mergeţi la sinagogă, v‑am văzut cântând…) (Râde.) Absolut. (Atunci asta ce reprezintă ?)
Sunt tradiţionalist. Pentru mine, punctul central al existenţei
evreimii, în orice colţ al lumii, este sinagoga. Pentru că eu consider
sinagoga un palat al culturii. Asta este pentru mine sinagoga. (Deci nu este doar locul unde se fac rugăciuni…)
Nu este un loc, pentru mine, extre­mist‑mistic. Este un loc
tradiţional. Şi‑n acest loc se citeşte… la evrei, de fapt, nu există
nimic supranatural ; se citeşte istoria, pur şi simplu. Tora este
istoria evreilor. În Israel nu există ca un copil să înveţe religia la
şcoală, el învaţă Tanach. Tanach sunt prescurtările cuvintelor : Tora,
ceea ce înseamnă „învăţătură”, Neviim, „scrierile pro­feţilor”, şi
Ketuvim, toate scrierile şi comentariile care s‑au făcut în legătură cu
Tora şi cu profeţii. Asta învaţă copiii la şcoală. Şi profesorul de
Tanach este profesorul de istorie, profesor de religie. Deci, religia
şi istoria la evrei sunt unul şi acelaşi lucru. Nu este nimic mistic în
treaba asta. Că Abraham a avut revelaţii divine ? ! Astea sunt
închipuiri, fantasme. Pentru mine Dumnezeu există ca spirit, nu ca
materie. Nu are înfăţişare de om, nu are sex, că a fost tatăl nu ştiu
cui, că… asta e o absurditate. Este absolut o absurditate. Dumnezeu
este spiritual. El există în mine pentru că eu cred că există. El nu
există în afara mea, în afară de mine.(Şi totuşi... când aţi făcut bar‑miţva a trebuit să mărturisiţi ceva, nu ?)Am
făcut, am citit din Tora capitolul care trebuia să se citească în ziua
aia. Şi ţin minte că am făcut o rugăciune specială pentru sănătatea
familiei mele, a părinţilor, a familiei care deja, în realitate, nici
nu mai exista. Bunicii au fost ucişi, dar noi n‑am ştiut. Ei au fost
ucişi în octombrie, în 12 octombrie 1941, iar bar‑miţva eu am avut‑o în
1942. (Cum de nu aţi ştiut ?) Pentru că nu existau relaţii…
poştale. Nu aveam cum să ştim. Noi am aflat asta exact după război,
prin… Foarte curios ! Primul care ne‑a spus treaba asta a fost un ostaş
sovietic, originar din oraşul mamei, pe care din întâmplare l‑am
cunoscut. Şi… pe urmă… singurul care a rămas în viaţă era maior în
armata rusă, care s‑a aşezat în Cernăuţi în cele din urmă, acela ne‑a
scris, apoi a trimis un emisar care ne‑a explicat absolut totul, cum
s‑a petrecut. (Şi cum s‑a petrecut ?) Întâi au fost adunaţi
într‑un ghetou toţi evreii din oraş, era un oraş de 100000 de oameni,
din care 50% erau evrei. Şi... pe urmă i‑au dus la cimitir, i‑au
dezbrăcat în pielea goală, i‑au pus să sape tranşee şi au început să‑i
mitralieze. Şi‑ntr‑o zi au pierit 12000 din ei, printre care şi familia
mea. În altă zi încă 12000, în altă zi alţii, până i‑au nimicit pe toţi.(Cere o pauză.)(Ce se pregătea în mod obişnuit de bar‑miţva, după ceremonia propriu‑zisă ?) Totdeauna
eu sunt aşa, puţin… am sentimentul, acuma, neplăcut, că acea chilie de
la sinagogă, nu ştiu dacă aţi văzut‑o, arată groaznic. Acolo era o
cămăruţă… de jur‑împrejur erau rafturi cu cărţi, cărţi biblice, şi un
dulap cu hainele sacerdotale… (Ornatul.) Aşa. Şi acolo am învăţat cu cantorul Friedmann tot ce trebuia să spun în faţa altarului când am împlinit vârsta de 13 ani. (Erau mai mulţi copiii sau aţi fost singurul ?) Nu. Eu am… nu, asta se făcea individual. Fiecare învăţa individual, pentru că în ziua respectivă numai eu am avut bar‑miţva.(Deci exact în ziua când împlineşti 13 ani ?) Da, în săptămâna în care cade, Sâmbătă. (Şi în afară de rugăciuni ce se mai întâmplă ?) Absolut nimic.(Credeam că e un fel de mărturisire de credinţă.) Nu, nu, nu. Nu e ca la creştini la…(Dar aici, la bar‑miţva, aţi primit şi numele ebraic ?) Nu. (Atunci când se primeşte acest nume ?) Acest nume de Tuvia ? (Da.) Eu
l‑am primit în Israel. Pentru că, atunci când am ajuns la aeroport, ei
au văzut că scria Tobia şi, scris în ebraică, „o” se transformă în „u”,
„b” se transformă în „v”.(Dar toată lumea are un nume evreiesc ?) Sigur
că da, numai că ei nu ştiu. De exemplu Viktor Löwenfeld de la noi nu
ştia că se spune în ebraică Avigdor. Eu i‑am spus. Şi de acum, când îl
cheamă, i se spune Avigdor.

(Dacă ar fi să explicaţi cumva evenimentele groaznice care s‑au
petrecut cu evreii până acum, care credeţi că sunt motivele care duc,
în general, la declanşarea antisemitismului ?)Eu am o definiţie,
poate unică în felul ei, a antisemitismului. Antisemitismul este o
invidie a inculturii, a lipsei de educaţie, pentru că nu urăşti un om
pentru calităţile lui inferioare, ci‑l urăşti pentru că are calităţi
superioare. Şi ăsta este sâmburele antisemitismului. N‑aş putea să spun
că antisemitismul a pornit o dată cu apariţia creştinismului, pentru că
antisemitismul a existat şi înainte, deoarece evreul a devenit, o dată
cu revelaţiile lui Abraham, monoteist. Pe când celelalte popoare au
fost politeiste. Şi diferenţa este enormă între politeism şi monoteism.
Şi, în plus, monoteismul îl obligă pe evreu să înveţe, să studieze. Şi
asta, sigur că da, a produs o mare discrepanţă între cei care nu erau
semiţi şi cei care erau semiţi.(Cum era viaţa în Lugoj în vremea tinereţii dvs. ? Ce se dansa ?) Erau
dansuri… era la modă tangoul, valsul, care mi‑a plăcut cel mai mult
să‑l dansez, bineînţeles, valsul vienez. Se cântau foarte mult
valsu­rile de Strauss, nu doar de Strauss tatăl şi fiul, ci erau şi
celebrele valsuri de Oskar Strauss. Ei n‑au fost rude. Apoi muzica lui
Franz Lehár, din operete.(Erau grădini de vară ?)Existau,
existau. Şi ceva ce iarăşi mi‑a plăcut : era muzica militară, fanfara
militară, care… în parc, în fiecare duminică sau în fiecare după‑masă,
nu mai ţin minte, avea program. Lumea nu dansa, însă noi ne duceam şi
ascultam cum cântă ei. Lugojul a avut o fanfară militară excepţională,
mai ales că a fost dirijată de un căpitan numit Klein, un neamţ – n‑a
fost evreu. Pe urmă a fost dirijată de Dimitriu, tot căpitan, soţul
profesoarei mele de la Conservatorul din Lugoj, pe care l‑am frecventat
paralel cu şcoala. Pe urmă ei au plecat la Arad şi a venit o altă
profesoară, numită tot Dimitriu, Maria Dimitriu, care a fost o
excelentă profesoară de pian. Era soţia profesorului Dimitriu de la
Lugoj ; au plecat la Bucureşti şi noi ţineam legătura cu ei în
permanenţă, până ce au decedat.(Ştiţi cumva şi despre acel cor, „Hazamir” ?)Era
un cor „Hazamir”, eu l‑am prins încă din copilărie, l‑am auzit. Era un
cor foarte bun, era condus – la înfiinţare, în 1831 – de profesorul
Francisk Fitz, apoi a fost condus de către Filaret Barbu, apoi de dr.
Josef Bieler, şi s‑a auto­dizolvat când a început perioada
Holocaustului. Pe urmă, după război, aşa‑zisul Comitet Democratic
Evreiesc, care a fost un fel de partid organizat de către Partidul
Comunist, a organizat şi el un cor, care a fost condus şi de Bieler, la
început, apoi de Dimitrie Stan, care a fost dirijorul corului „Vidu”.
Dar n‑a ţinut foarte mult, pentru că evreii au început să se împuţineze
şi n‑a mai fost cine să vină la cor.(Dar corul ce cânta, ce muzică ? Doar religioasă ?)Nu,
nu. Acesta era un cor laic, cântau cântece patriotice, ce se cerea pe
vremea aceea. Însă, pe lângă acestea, era corul sinagogii, în care am
cântat şi eu, la început ca bariton, deoarece eu sunt tenor, dar am
cântat la ştima de bariton. Şi‑n corul ăsta au cântat şi neevrei la
început, înainte de‑a mă naşte eu. Atunci cântau Traian Grozăvescu cu
tatăl său, Constantin Grozăvescu, a cântat şi Janni Iorga, care a fost
un celebru pedalist în corul „Vidu”. Pe vremea mea a cântat, împreună
cu mine, Cornelia Seracin, care a devenit prim‑solistă a Teatrului
Muzical din Galaţi. Toţi lugojeni.

(Aţi avut prieteni ?) Desigur c‑am avut foarte buni prieteni,
care mi‑au rămas şi astăzi. Din păcate, foarte mulţi au decedat între
timp. Cel mai bun prieten pe care l‑am avut aici a fost inginerul Otto
Dreichlinger din Timişoara, prieten din copilărie şi din cartier, care
a fost doctor în biochimie. Era unul din cei mai buni chimişti din
Banat, după cum mi‑au spus ceilalţi profesori universitari din
Timişoara cu care am discutat. Mai am un prieten, care exact acum o
săptămână a venit din Israel să viziteze, după patruzeci de ani,
locurile sale natale : inginerul Rudolf Brauch. A fost omul de care a
depins calitatea combus­tibilului în Israel. Pe urmă am avut prieteni
şi la Cluj, am cunoscut foarte mulţi muzicieni. De mic copil l‑am
cunoscut aici, la Lugoj, pe Bartók – asta a fost în 1937 –, apoi pe
Enescu – la un concert, la Cluj –, l‑am cunoscut personal pe David
Oistrach, iar în Israel l‑am cunoscut pe Jehudi Menuhin. De două ori am
vorbit cu el. Ca dirijor am colaborat cu mulţi artişti, şi din ţară, şi
din străinătate, avându‑i ca solişti la diferite instrumente.(Alte amintiri legate de şcoală mai aveţi ?)Am
o amintire foarte neplăcută, nu ştiu dacă e cazul să o spun... Ţin
minte că, din nefericire, la acest liceu „Brediceanu” a fost profesor
şi Horia Sima, care mergea din clasă‑n clasă şi făcea propagandă
antievreiască şi şovină.(Altceva aţi avut de suferit în perioada cât aţi fost elev ?) Sigur, în perioada războiului exista numerus nullus
pentru evrei. Toţi evreii au fost eliminaţi din şcolile de stat. Şi
cadrelor didactice dintre evrei şi părinţilor li s‑a luat dreptul de a
munci, li s‑au luat brevetele, li s‑au luat licenţele, a fost anulată
toată viaţa evreiască.(Ce a simţit atunci comunitatea ?) Comunitatea
a dus‑o foarte greu, sinagoga a fost încercuită cu‑n fel de sârmă
ghimpată, în jurul căreia se petrecea întreaga activitate evreiască.
Doar sinagoga a rămas, clădirea a fost luată de către autorităţile de
atunci şi... în curtea Comunităţii a fost organizat un lagăr pentru
evrei, în special femei şi copii, aduşi din Dărăbani. Bărbaţii lor erau
duşi la muncă forţată, undeva prin Braşov, prin Olt, iar femeile şi
copiii au fost înlagăruiţi la Lugoj şi întreţinuţi de Comunitate, după
care au fost deportaţi în Transnistria şi puţini s‑au reîntors.(Dar alţi evrei din Lugoj au fost deportaţi ?) Scrie în carte. (Ştiu, dar aş prefera să‑mi povestiţi.) Au
fost deportaţi destul de mulţi evrei adulţi – vreo opt adulţi, iar apoi
patru tineri, care au fost deportaţi în Transnistria ca presupuşi
comunişti, în realitate neavând nici un fel de vină. Au fost împuşcaţi
la Râbniţa, în Transnistria.(Au făcut muncă forţată ?) Evreii de aicea au făcut muncă forţată. Cei care au făcut muncă forţată a trebuit să poarte steaua galbenă... (Ştiam că aici nu s‑a purtat, doar prin...) A
trebuit să confecţionăm steaua. Numai unul, doi au ieşit cu ea în oraş,
dar când au văzut că merge şi fără stea galbenă, atunci... nu s‑a
purtat.(Dar existau restricţiile acestea – de a nu merge la piaţă decât între anumite ore...) Da,
există şi documente, le am aici, vi le pot arăta. Am făcut cópii după
ele, ele sunt expuse la Comunitate. După ora zece puteam merge la
piaţă, atunci când toată marfa bună era deja vândută. Am avut şi în
familie o nenorocire, pentru că mama a plecat o dată înainte şi a fost
denunţată. Un poliţist a fost anunţat de către cineva că mama este
evreică şi a prins‑o. Dar mama a ştiut să vorbească cu el omeneşte
şi... Noi mai ştim că românii au avut o cu totul altă atitudine faţă de
evrei, spre deosebire de alţii, astfel că i‑a dat drumul. Dacă s‑ar fi
întâmplat să o ducă la poliţie, poate o trimitea în Transnistria.

(Şi despre mama dvs. ce‑mi puteţi spune ?) Mama era casnică
şi se ocupa mai mult de gospodărie şi de creşterea noastră, a copiilor,
pentru că am mai avut încă o soră care a terminat Liceul „Iulia Hasdeu”
din Lugoj şi a fost funcţionară la fabrica „9 Mai”.(Unde s‑a născut mama dvs. ?) Mama s‑a născut în Polonia, în oraşul Stanislau, care se numeşte astăzi Ivanov Francovsk.(Aici la Lugoj aţi fost şi la grădiniţa evreiască ?) Nu, nu exista o grădiniţă evreiască. Am urmat o grădiniţă de limbă germană. (Cum era acolo, vă mai amintiţi ?) Îmi amintesc foarte bine şi de instructoarele pe care le‑am avut : tante Margit şi tante Mitzi şi tante Irene. Această tante
Mitzi mi‑a devenit profesoară de pian... În afară de limbă,
bine­înţeles, am învăţat tot felul de jocuri. Şi, ceea ce era foarte
bine, ele ştiau zilele de naştere ale părinţilor, ale rudelor noastre
şi ne învăţau cum să‑i felicităm. Şi asta era distracţia principală. (Mai erau şi alţi copii evrei ?) Erau de toate naţiile ; în această grădiniţă erau români, germani, evrei, maghiari. (Nu existau discriminări ?) Nu, nu existau, nu se cunoştea aşa ceva.(Acasă ce limbă vorbeaţi ?) La
noi în casă pot spune c‑am avut două limbi materne : germana, pe care o
vorbeam cu părinţii, şi româna, pe care o vorbeam între noi, copiii. (Cum adică germana ? ! Evreii polonezi vorbeau limba germană ?) Perfect, pentru că era Austria pe vremuri. Părinţii mei ştiau perfect germana.(Pe urmă aţi mers la şcoală. Cum vă amintiţi de anii aceştia ?) Am
început în 1936 clasa I la Şcoala Primară Israelită, aşa s‑a numit
atunci. Am avut profesori foarte buni, profesori nu doar evrei, ci şi
români, cum a fost învăţătoarea Angelina Popovici, cum a fost doamna
profesoară Cuşniuruc, care s‑a numit pe urmă Cojocaru. Soţul ei mi‑a
fost profesor de chimie la liceu, foarte renumit şi foarte bun. Şi aşa
mai departe. (Ce materii se făceau la şcoala evreiască ?) La
şcoala evreiască se făceau exact materiile care se făceau la toate
şcolile din Lugoj, dar în plus învăţam religie, religia mozaică, şi
noţiuni de bază ale limbii ebraice. (Acolo aţi învăţat ivrit ?) Da,
acolo am învăţat ivrit şi pot să spun că şi eu, şi sora mea am învăţat
foarte mult. Şi asta mi‑a fost baza, cu care m‑am descurcat foarte bine
şi‑n Israel.(Dar când aţi mai crescut aveaţi nişte cluburi sau ceva de genul ăsta ?)Nu,
absolut nimic. Asta era singura distracţie până la liceu. Pe urmă,
perioada în care am intrat la liceu a coincis şi cu perioada începerii
Holocaustului, care a interzis... Oamenii mari, nu doar evrei, mergeau
la cafenele – cum era cafeneaua „Bristol”, a unui evreu. Sigur, evreii
mergeau să frecventeze această cafenea, care era o cafenea de lux. Însă
şi asta a fost naţionalizată de către Consiliul de Patronaj, a cărui
patroană a fost soţia mareşalului Antonescu. Şi... era scris şi pe
uşă : „Intrarea câinilor şi a jidanilor...” (Strict interzisă !) Exact,
„strict interzisă”. Tata a stat acolo şi, venind de acolo, de la
cafenea, a zis : „Vai, ce‑am văzut... scrie pe uşă !”. Imediat am fugit
să văd şi eu. Parcă văd şi astăzi, şi ştiu şi partea pe care era scris
pe uşă : era pe partea stângă, că în dreapta se intra şi se ieşea, şi
pe partea stângă, care era fixă, era pus acel afiş : „Intrarea câinilor
şi a jidanilor strict interzisă !”. Dar au fost şi anumite magazine
unde s‑a scris acest lucru, magazinele unor nemţi.

TOBIAS SCHWAGER* (n. 1929, Lugoj) - „Antisemitismul este o invidie a inculturii, a lipsei de educaţie”
Capitol din cartea "Memoria slavata: Evreii din Banat, ieri si azi", coordonata de Smaranda Vultur, Editura Polirom, Iasi 2002

(Povestiţi‑mi câte ceva despre viaţa dvs. Unde v‑aţi născut ?) M‑am
născut la Lugoj, în 13 decembrie 1929, într‑o familie de intelectuali,
şi am crescut într‑un spirit destul de religios datorită mamei mele,
care provine dintr‑o familie tradiţională evreiască. Tata nu a fost
deloc tradiţionalist. Am făcut Şcoala Primară Israelită din Lugoj,
fiind eliminat o dată cu apariţia legilor rasiale din 1941. Am făcut
liceul în particular, organizat de către Comunitatea din Lugoj, liceu
care a fost recunoscut după 23 august 1944, când am revenit la Liceul
„Coriolan Brediceanu”. Am plecat la Timişoara, unde am studiat muzica
la Institutul de Artă, şi după un an, după desfiinţarea acestei
instituţii, am plecat la Cluj, unde am urmat Conservatorul, terminând
la secţia de pedagogie, dirijat şi compoziţie. Pe urmă am avut diferite
posturi de dirijor la Oradea, la Botoşani, am dirijat aproape toate
orchestrele din România. Am emigrat în 1973 în Israel, unde am
organizat o orchestră la Kiriat Bialik, o orchestră de cameră, cu care
am avut turnee prin ţară. Din motive familiale, în 1996 m‑am repatriat
în România, unde locuiesc şi acuma, păstrându‑mi ambele cetăţenii, şi
trăiesc jumătate de an în România şi jumătate de an în Israel. Asta în
mare, pe scurt...(Ce vă amintiţi despre bunicii dvs. ?) Pe
bunicii din partea mamei i‑am cunoscut, pentru că în 1933 am fost în
vizită la ei, în Polonia. Erau nişte oameni foarte modeşti, foarte
harnici. Bunica a murit în 1938, iar bunicul şi cu întreaga familie au
fost nimiciţi de către fascism în anul 1941. Tocmai acum, luni sau
marţi, adică mâine sau poimâine, vor fi şaizeci de ani de când au fost
ucişi. Pe bunicii din partea tatălui nu i‑am cunoscut, deoarece au
murit înainte de a mă naşte. Doar atâta ştiu : că bunicul a fost
custodele de la... Cazinoul Militar de pe vremea ungurilor. (Aici, în Lugoj ?) Aici, în Lugoj.(Ce‑mi puteţi spune despre părinţii dvs. ?) Tatăl meu era un om,
aş
putea spune, superintelectual. El este autorul unei monografii a
Banatului, manuscris ce se află la Universitatea din Timişoara.
Cunoştea fiecare pietricică din Lugoj. Avea aproape tot ce s‑a scris
despre Banat, inclusiv Banatul sârbesc. Era un fel de enciclopedie a
Banatului. El s‑a ocupat de foarte tânăr... a început să scrie, a scos
trei volumaşe de poezii, biografia lui Eftimie Murgu, al cărui
manuscris nu ştiu unde l‑au dus cei de la Timişoara, care au luat
foarte multe cărţi din biblioteca tatălui meu. Istoria mişcării muncitoreşti,
am aici manuscrisul, nu a fost publicat în timpul regimului comunist
deoarece nu se baza pe... ideologia marxist‑leninistă. A mai scris şi
alte lucrări care n‑au fost publicate pentru că nu aveau conţinutul
politic cerut de către regimul din trecut.(Ştiu că a făcut şi Academia Comercială.) Da,
a făcut‑o, este absolvent al Academiei Comerciale din Timişoara şi... a
fost şi inspector de finanţe la Lugoj. A fost şi ziarist, scriitor,
traducător, a tradus din limba ger­mană în limba maghiară de Anonimus –
„Die Geschichte der Stadt Lugosch, eine monographische Skizze”, din
ziarul Südungarischer Bote din anul 1914.
http://www.memoria.ro/?location=view_article&from_name=Cercetare%2C+arhive&from=bG9jYXRpb249c3R1ZGlp&cid=198&id=1431&page=0

”Eram animale în lupta pentru supravieţuire”

Serialul dedicat celor care au scăpat vii din Holocaust continuă cu
istoria unui evreu deportat din Herţa în Transnistria şi “salvat” de la
moarte de o carte a lui Liviu Rebreanu.

Pe
Liviu Beriş, criteriile secolului trecut l-au trimis în purgatoriu,
încolonat la porţile infernului. Cele de clasă i-au hărăzit Siberia,
cadoul rezervat oricărui “fiu de burjui”. Cele de rasă, mai rapide,
l-au expediat în Transnistria, acolo unde marşurile epuizante şi
lagărele încercau să cureţe lumea de evrei. “Care sunt jidani dintre
voi? Să treacă la o parte!”, răsună fără introducere vocea metalică a
căpitanului român.

Căldura stă să sufoce toate simţurile. Un soare teribil e agăţat pe
cerul Herţei, într-o lume în care tunurile îmbracă orizontul şi calcă
destinele. Un tânăr de 14 ani strânge puternic mâna tatălui său.
Zâmbetele se crispează, în timp ce arătătorul ofiţerului indică
ameninţător o margine de şanţ.

Într-o secundă, zeci de arme se ridică în aerul irespirabil. Corpurile
soldaţilor n-au feţe. Sunt doar nişte iluzii care se întrupează în
aerul cald. Doar ţevile armelor sunt strălucitoare şi reci. Căpitanul
numără. Un om din grupul creştinilor sare inconştient în faţa puştilor
şi îşi face cruce. “Domnu’ căpitan, ce faceţi?! Oamenii ăştia au
suferit de-a valma cu noi”. Unul câte unul, românii-creştini li se
alătură românilor-evrei. Ofiţerul nu are nevoie de un carnagiu şi
ordonă evacuarea zonei. E 5 iulie 1941 şi Liviu Beris tocmai a scăpat
de la moarte.

Are 14 ani şi un tată erou în Primul Război Mondial. Un tată evreu.
Capul familiei Beris trăieşte prima dramă: glonţul care i-a trecut
demult pe lângă inimă, lăsând o rană teribilă, a durut infinit mai
puţin decât doare acum atitudinea ofiţerului român. Cei 30 de localnici
din Herţa (localitate ocupată de sovietici în vara lui 1940), ieşiţi în
întâmpinarea armatei române “salvatoare”, se îndreaptă în tăcere spre
casă. Destinele lor se pregătesc de despărţire.

Măştile au căzut. Evreii nu mai au loc în Herţa, mai departe, în România lui Antonescu, şi mai departe, în Europa lui Hitler.

ÎN CÂTE MODURI SE POATE MURI

“Li s-a amestecat sângele, la propriu”

Iulie 2009. În curtea unei sinagogi ascunse de
blocurile ceauşismului târziu, Asociaţia Evreilor Români Victime ale
Holocaustului ocupă două camere
pline de memorii prinse între file. Bărbatul care vorbeşte în faţa
noastră e trecut de 80 de ani şi a depăşit de mult pragul iluziilor.
Liviu Beris, bătrânul de acum ghidat de memoriile copilului
de atunci, ştie astăzi că “Holocaustul e o imagine sinistră care
vorbeşte despre un alt mod de a vieţui, dar mai ales despre un alt mod
de a-ţi sfârşi viaţa”.

În 1927, când s-a născut, lumea încă nu înnebunise încremenită într-un
război total. Distanţa dintre normalitate şi insanitate s-a surpat însă
într-un deceniu ca şi cum nici n-ar fi existat. “Sunt originar din
localitatea Herţa, aflată astăzi sub jurisdicţia Ucrainei. Herţa făcea
parte din judeţul Dorohoi. În oraşul cu acelaşi nume făceam liceul. În
iunie 1940 am plecat, în vacanţă, acasă. Pe 26 iunie, URSS a dat
ultimatum pentru cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord”.

Cei din Herţa nici nu se gândeau că localitatea lor face parte din
revendicarea sovieticilor. Pe 29 iunie, blindatele ruseşti au pătruns
nestingherite în oraşel. Şi pentru că istoria mare se scrie cu sângele
destinelor mici, cuvintele care urmează trebuie să curgă aşa: “Nicolae
Boroş, un ofiţer român, a abordat un militar sovietic şi l-a întrebat
probabil de ce se afla acolo. Ce s-a-ntâmplat, cum s-a-ntâmplat, nu
ştiu, dar rusul a scos arma spre român, un ostaş s-a aruncat în faţa
ofiţerului, iar militarul sovietic a tras şi i-a ucis pe amândoi. Au
murit de aceleaşi gloanţe, li s-a amestecat sângele la propriu.
Ulterior, s-a constat că soldatul român era un evreu: Iancu Solomon“.

Fantoma pogromului de la Dorohoi

Aici deschidem o carte de istorie şi notăm: pe 1 iulie 1940, la
Dorohoi, s-a desfăşurat oribilul pogrom românesc împotriva evreilor.
Izbucnit, ironic, chiar într-un cimitir, la funeraliile unui soldat
care nu făcuse altceva decât să ia în piept glonţul destinat unui
ofiţer român. O trupă de grăniceri în retragere, furioşi pe “jidani”,
au decis că e cazul să tragă în plin după propriile himere. Şapte
militari evrei, trimişi de la Regimentul 29 Infanterie să onoreze
memoria lui Iancu Solomon, au căzut departe de câmpul de luptă,
executaţi de proprii camarazi de arme.

“Noi, în Herţa, n-am ştiut de pogromul din Dorohoi pentru că ruşii au
pus imediat graniţe. Cred că şi păsările erau urmărite când treceau,
aşa de drastic era regimul. Ruşii au trecut imediat la naţionalizări,
măsură ce l-a afectat pe tatăl meu care avea o brutărie în oraş unde
lucrau vreo 20 de oameni. Tata a fost considerat înstărit şi a intrat
în vizorul regimului. Pe noile cărţi de identitate ale părinţilor mei
scria 39. Ulterior am aflat că erau destinaţi Siberiei, din motive de
clasă”, îşi aminteşte astăzi Liviu Beris.

“Burjuii” au avut, pentru început, noroc. Coşmarul primelor deportări a
venit abia în iunie 1941, cu doar o săptămână înainte de intrarea
trupelor române în cel mai mare carusel al morţii din istorie. 39 de
familii din oraş fuseseră deja trimise la reeducare în lagărele
socialismului ştiinţific. 38 dintre ele erau familii de evrei. Familia
Beris n-a primit biletul spre Siberia, iar ocazia n-avea să mai vină.
În două săptămâni, în acel iunie fierbinte de acum 68 de ani, nu mai
era nici urmă de armată sovietică în Herţa. La orizont se instalau
tunurile româneşti. Odată cu ele, călătorea fantoma pogromului de la
Dorohoi. Evreii din Herţa aveau să afle curând.

CIVILIZAŢIA FRAGILĂ

“Raza de lucru a mitralierei era mai sus şi o fetiţă de şase ani a scăpat rafalei”

Primul şoc a fost pe 5 iulie 1941, la intrarea trupelor româneşti în
Herţa. Liviu Beris şi tatăl său au scăpat în acea zi de moarte doar
pentru că o mână de creştini s-au pus între armele soldaţilor şi evreii
înşiruiţi la marginea unui şanţ. Coloanele de militari n-au zăbovit,
continuându-şi drumul spre Nistru. Din spate veneau însă directivele
Bucureştiului, o nouă administraţie, trupele de jandarmi şi o dorinţă
nestăvilită de a ucide. Nu oricum, nu pe oricine. Selecţia rafinase
demenţa criminală a secolului trecut.

Pe 7 iulie, trupele de jandarmi i-au strâns pe cei 1.800 de evrei din
Herţa şi i-au închis în sinagogi. “Noile autorităţi împuternicite de
jandarmi, un fost lăutar – Constantin Popescu – şi un fost agent de
percepţie – Chifu – au făcut nişte liste. Prima decizie: au împuşcat
rabinul şi încă doi cetăţeni care purtau barbă. N-a explicat nimeni
nimic, atunci vorbeau armele”, îşi aminteşte Liviu Beris. Timp de trei
zile, evreii au fost înghesuiţi în sinagogi, fără apă, fără mâncare,
într-o căldură insuportabilă.

Din când în când, jandarmii aduceau lista morţii. “Au executat 100 de
oameni la o gârlă, lângă moară din orăşel şi vreo 30 de oameni în
curtea unui gospodar. Un coleg de şcoală, Dumitru Rumega, a asistat la
uciderea lor. Mi-a descris scena peste şaizeci de ani: raza de lucru a
mitralierei era mai sus şi o fetiţă de şase ani a scăpat rafalei.
Comandantul plutonului s-a dus şi a împuşcat-o în cap”. Pentru a evita
panica, nimeni n-a ştiut atunci de execuţii. “Nici prin gând nu ne
trecea că se va întâmpla asta. Am crezut că i-au deportat”, recunoaşte
astăzi Beris.

Amintirile care obsedează

Libertatea regăsită trei zile mai târziu le-a răpit şi ultimul strop de
demnitate. Liviu Beris îşi caută pentru o secundă cuvintele, ca pe o
tinereţe pierdută: “Când ne-au ”eliberat”, ne-am găsit casele
vandalizate. Ceea ce m-a surprins cel mai mult a fost faptul că vecinii
nu mai erau vecini. Acest lucru încă mă obsedează. Eu mă jucam cu
mingea de cârpă pe imaş, alături de copiii românilor. Când am ieşit
însă din sinagogi, pur şi simplu n-a mai fost loc nici de bună ziua”.

Trei săptămâni mai târziu, evreii au fost deportaţi. Totul după “modă
vremii”: adunaţi toţi într-o piaţetă, urcaţi în căruţe şi duşi peste
Prut. Un convoi de oameni mergând spre nicăieri, ridicând doar o perdea
de colb în urma lor, ca un ultim semn că au existat: “Realizez astăzi
un lucru – în săptămânile acelea, de mers în pustietate, ne-am
transformat în nişte animale. Eram murdari, păziţi ca nişte fiare,
trăind în condiţii imposibile. Reacţia locuitorilor din satele prin
care treceam? Cel mult indiferenţă. Am rămas ca nişte animale în lupta
pentru supravieţuire. N-aş fi crezut că, în atât de puţin timp, toată
”îmbrăcămintea” omului, de mii de ani, poate fi dată la o parte. Ne-am
întors la omul din peşteră”.

MANUAL DE SUPRAVIEŢUIRE

“Să nu adormi! Cine adoarme moare”

Prima oară, convoiul de 11.000 de evrei, adunaţi din toate colţurile
Bucovinei, a oprit într-un lagăr de tranziţie din nordul Basarabiei, la
Edineţ. Liviu Beris îşi mai aminteşte din cele două luni petrecute
acolo doar de păduchii omniprezenţi şi de implacabilul tifos
exantematic. “Să nu te poţi spăla, să trăieşti că animalul, să lupţi
doar pentru a supravieţui – sunt lucruri pe care nu poţi să le uiţi, pe
care nu poţi să le exprimi în cuvinte”.

La începutul lui noiembrie 1941, destinele au fost retrasate printr-o
semnătură. Urma o nouă deportare. De data asta, fără soare şi praf, ci
prin ploi nesfârşite şi frig. Înainte nu era de fapt nimic. Viitorul
atârna suspendat, iar o simplă apăsare pe trăgaci îl transforma, fără
recurs, în trecut. Fraza care urmează nu măguleşte, dar trebuie scrisă:
“La un moment dat, m-am întors pentru câteva clipe să-mi fac nevoile.
Am văzut cum un jandarm executa un bătrân rămas în urmă. Imediat după
plecarea jandarmului, din lanul de coceni netăiaţi au apărut oameni
care au început să dezbrace cadavrul”.

Ţăranii basarabeni erau, anterior trecerii convoiului, puşi să sape
gropi din loc în loc. Jandarmii n-aveau timp să oprească galopul spre
moarte pentru ”nimicuri”. Amintirea pregnantă rămâne de acolo, dintr-un
tărâm aflat parcă la capătul lumii şi al speranţei: “Venise iarna de
timpuriu. Îmi amintesc de mama care-mi striga tot timpul:’Vezi să nu
adormi! Cine adoarme moare’. Dimineaţa, jandarmii au dat ordin de
plecare. Îi văd şi acum lovind cu bocancii în cadavre şi în rudele lor,
care refuzau să se ridice şi să meargă. De la distanţă am mai zărit
odată botul acela de deal, alb, plin de leşuri”.

Convoiul a continuat drumul spre Lucineţ şi de acolo, mai departe, spre
un sat unde evreii au fost cazaţi în nişte grajduri. Atunci a fost
momentul unei decizii capitale: “Am hotărât să fugim. Riscul să murim
era acelaşi”. Direcţia: Moghilev, înapoi pe Nistru.
PLUTONIERUL-PROVIDENŢĂ

Lectura care salvează de la moarte

Întrebarea vine pe neaşteptate: “Aţi văzut Pianistul?”. Nu e timp de
răspunsuri, pelicula teribilă a deportării curge năvalnic: “În ghettoul
din Moghilev era la fel. Lipseau doar nemţii”. Liviu Beris coboară
pentru o clipă privirea în pământ şi rosteşte amar, parcă prins într-un
moment care nu a trecut, de fapt, niciodată: “Am fost prins pe stradă
şi dus să lucrez la un pod. Acolo primeam o apă fiartă în care erau
presărate fire de porumb. Era fantastic”. Umanitatea se afla la capătul
degradării totale.

O lecţie pe care Liviu Beris a învăţat-o însă: speranţa nu moare
niciodată. “În Moghilev era o fabrică în care evreilor li se permitea
să lucreze. Cei angajaţi acolo primeau o adeverinţă şi nu mai erau
deportaţi sau hăituiţi pe stradă. Am fost şi eu să mă angajez şi m-au
întrebat ce ştiu să fac. Eu nu ştiam nimic, eram doar un elev de 14
ani. Mi-au spus că ei nu au timp să înveţe pe nimeni. Disperat, am
ajuns la nişte ateliere comunale, care angajau evrei în aceleaşi
condiţii. Am primit acelaşi răspuns. Întâmplarea a făcut ca un domn în
vârstă să zică ‘daţi-mi-l mie, îl fac ajutor de tâmplar’”.

“Uitasem cum arată normalitatea”

La Moghilev, s-a întâmplat ceva rar şi inexplicabil. “Într-o zi, am dus
un scaun unui plutonier de jandarmi. Intrând în casa sa, am rămas
uimit, uitasem cum arată normalitatea. Şi cât am stat înăuntru, mi-au
căzut ochii pe o carte, deşi nu mai apucasem să pun mâna pe una de
atâta timp”. Urmează un dialog pe care deceniile n-au reuşit să-l
anuleze în mintea supravieţuitorului: “ ‘Ce te boldeşti aşa?’ ‘Mă uit
şi eu la carte’ ‘Te interesează?’ ‘Da!’ ‘Ia-o!’”. Era “Pădurea
spânzuraţilor” de Liviu Rebreanu.

Peste o lună şi jumătate, plutonierul a revenit pentru o comandă. N-a
evitat să-l întrebe pe tânărul de 14 ani dacă citise. Beris nu citise.
Devorase. “Probabil impresionat, plutonierul s-a întors peste încă o
lună cu un avertisment: ‘adeverinţele voastre (n.r. fiecare evreu care
muncea primea o adeverinţă care-l “păzea” de perspectiva deportării) nu
vor mai fi valabile’”. Familia lui Liviu s-a ascuns. Astăzi, bărbatul
ştie că ar fi fost deportaţi la Peciora, un lagăr de pe Bug. Istoria
reţine şi ea un detaliu: 95% dintre deţinuţii de acolo au murit. Liviu
Beris a scăpat din ghearele morţii citind “Pădurea spânzuraţilor”.

Epilogul într-o căsuţă de paiantă

La sfârşitul lui 1943, mareşalul Ion Antonescu dădea un ordin:
deportările din Vechiul Regat erau clasificate ca “greşeli”, iar evreii
aveau voie să se întoarcă acasă. Trecutul nu mai putea fi însă reparat.
Sute de mii de oameni pieriseră în Transnistria. Liviu Beris
supravieţuise. “Acasă“ nu mai era însă decât un cuvânt cu contururile
demolate: “Am fost readuşi cu trenurile. La îmbarcare am primit pâine
adevărată. Pe 25 decembrie 1943, intram în Dorohoi. Am fost repartizaţi
într-o căsuţă de paiantă la marginea oraşului”.

Mama a cam ezitat sa-mi dea voie sa ma
duc, dar locotenentul Cristescu a insistat sa ma lase si, avand
incredere in el, s-a induplecat. Seara mi s-a parut feerica - familia
era instarita - aveau un patefon si discuri cu tangouri si valsuri. La
un moment dat, in timp ce dansam cu Cristescu un vals, s-a produs o
scurta pana de curent si el a profitat ca sa-si lipeasca buzele de
fruntea mea si sa-mi sopteasca: "Cand ai sa fii cu cativa ani mai mare,
ai sa vezi cat de mult o sa ne iubim...". Nici nu mi-as fi dorit ceva
mai minunat. Aceste cuvinte imi rasunau in cap si ma reconfortau ori de
cate ori eram nefericita in urma cate unei deceptii amoroase. si cat de
disperata am fost cand, cam la un an si jumatate de la stabilirea
noastra la Berezovka, el a fost trimis pe front, in linia intai, pentru
ca incercase sa scape de la moarte niste bieti oameni! In ceea ce o
priveste pe mama, ea avea mai mult succes la ofiterii romani mai
varstnici. Nu trecea neobservata si se descotorosea destul de greu de
curtezanii ei. In tot acel provizorat in care traiam cu totii, fiecare
in felul sau, s-a gasit un farmacist din Ploiesti, ofiter de rezerva,
un baiat cam la 30-32 de ani - numele lui de familie era Margarit -
care s-a indragostit cu adevarat de mine. A discutat cu mama,
spunandu-i ca nu-l priveste trecutul nostru, insa vrea sa ne faca
formele de plecare in Romania, unde vom sta la parintii lui. Dupa
planul lui, eu urma sa-mi termin liceul si cand se va sfarsi razboiul
si el va fi demobilizat, iar eu voi mai creste, ne vom casatori. Dar eu
nici n-am vrut sa aud de asa ceva. Nu-mi placea deloc si nu vroiam sa
am nici un fel de obligatii fata de el. Cu toate ca pentru noi aceasta
ar fi reprezentat salvarea, mama n-a insistat nici o clipa sa accept.
De altfel, nici n-am apucat sa-i dam raspunsul. La doua zile dupa
aceea, divizia a primit ordin de plecare si el n-a mai avut timp decat
sa treaca in fuga ca sa-si ia ramas bun. Nu stiu ce a devenit, dar
atata curatenie sufleteasca si bun simt, in plin razboi, cand cei mai
multi nu se gandeau decat sa profite de ceea ce oferea clipa de fata,
erau impresionante. Evreii din Basarabia si Bucovina fusesera deportati
in Transnistria sau internati in lagare din regiune; in timpul
razboiului ei au fost dislocati si tinuti in mizerie si promiscuitate
inumane - mureau pe capete de febra tifoida, tifos exantematic, de
inanitie. si in primul rand cei mai slabi: copiii si batranii. Insa,
printre ei, ca intotdeauna, cele mai multe victime au fost din randul
oamenilor saraci - orice napasta e mult mai grea pentru nevoiasi, ei au
mai putine mijloace sa se apere. Am cunoscut multi evrei si din
Bucovina care au scapat cu viata - unii cu bani, altii, fiind oameni
tineri, au riscat o evadare din lagar, fugind la Bucuresti. Din cate
stiu eu, cei de acolo n-au fost executati, ci au murit de boli si
inanitie. Acum imi amintesc ca Ion Caraion (sotul meu) imi povestea ca
printre detinutii cu care a stat intr-una din inchisorile prin care a
trecut, era si un fost ofiter de jandarmi, care avusese misiunea sa
omoare evrei din Basarabia. Deci au existat si executii. Acest ofiter a
istorisit ca, odata, printr-o confuzie de nume, a ridicat o familie de
crestini in locul uneia de evrei si, cu toate protestele disperate ale
familiei respective, nu si-a dat silinta sa cerceteze si i-a executat.
Evreii deportati din Basarabia si Bucovina aveau alt regim decat evreii
localnici, ei fiind adunati in lagare. N-au ajuns insa pana la Bug. Se
pare ca lagarele lor erau mai aproape de Nistru... Au existat si evrei
romani - din Moldova, din Bucuresti si chiar din Transilvania - care au
fost deportati in Transnistria. Unii dintre ei au murit, ca si cei din
Basarabia si Bucovina, din cauza bolilor si a conditiilor foarte grele
de trai. Se pare ca Mihai Antonescu a facut mult ca viata acelor oameni
sa fie usurata. Facilita - in mod discret, desigur - ca ei sa primeasca
pachete cu alimente si medicamente. Dar si printre ei au fost destule
victime. Din cate am auzit, in Transnistria au fost deportati mai ales
evrei comunisti sau simpatizanti ai comunistilor - comunisti
propriu-zis nu erau prea multi in Romania -, precum si cei care
facusera, ca si familia mea, in 1940, formalitatile de plecare in
Basarabia, dar nu mai apucasera sa plece. stiu ca dintre evreii
deportati in Transnistria multi s-au intors acasa. Unii dintre evreii
care au scapat cu viata in Basarabia, Bucovina sau Trasnistria, mai
tarziu, sub regimul comunist au avut de suferit din aceasta pricina.
Dar sa revin la cele intamplate la Berezovka... Mare ne-a fost uluirea
si spaima cand intr-o zi, mergand pe strada, mama s-a intalnit nas in
nas cu un doctor, prieten de-al ei din Bucuresti. Era fiul gazdei la
care mama locuise in tinerete, pe cand fusese functionara la banca din
Chisinau. (Era doctorul Marcusa Caraiman, care se afla in prezent in
Statele Unite.) Purta uniforma militara romaneasca, uniforma de ofiter,
dar fara grade. Ingrozita ca exista un martor al existentei noastre in
Transnistria, mama i-a intors spatele si a luat-o la goana. Dupa ce
ne-am intors la Bucuresti, am aflat ca Marcusa Caraiman facea parte din
acei tineri medici evrei care fusesera "rechizitionati" pentru a lucra
in spitalele si dispensarele militare din spatele frontului. Pe noi
ne-au scapat din mainile jandarmilor niste militari, pentru ca
jandarmii ne-ar fi omorat. Ei aveau aceasta misiune si pentru ei nu era
o misiune catusi de putin neplacuta... o faceau din vocatie. Pe cand
ceilalti erau ofiteri de cariera sau de rezerva. Desigur, si printre ei
erau antisemiti, dar cei mai multi nu aveau porniri criminale, erau
oameni. Unul singur mi-a ramas intiparit in minte. Era maior si il
chema Costin. Era foarte inalt si voinic, trecuse de prima tinerete.
Era un antisemit feroce. De cate ori avea ocazia ii injura pe "jidani",
sustinand ca acest popor este o pacoste a omenirii si ca trebuie
exterminati cu totii. Noroc ca nu banuia ca noi suntem evreice... Dar
majoritatea militarilor erau oameni ca toti oamenii, care fusesera
mobilizati, dar nu aveau porniri de fiara. In orice caz, populatia
ruseasca i-a primit foarte bine. In timpul ocupatiei romanesti ei au
fost fericiti. Cea mai mare parte dintre ei n-ar fi vrut ca romanii sa
mai plece de acolo. Cand pleca cate o divizie, peste tot erau plansete
si drame. Sub romani, ei au trait mult mai bine decat sub comunisti.
Mama avea si cliente romance, din administratie - femei tinere, venite
din tara ca functionare. Erau, banuiesc, femei de conditie mai modesta,
dar noua ni se pareau foarte elegante. Incepusem s-o ducem ceva mai
suportabil din punct de vedere material. Ramasesem tot cu paltoanele cu
care venisem, dar parca traiul nostru era ceva mai putin mizerabil.
Intre timp, trupele germane incepusera sa se retraga. Frontul se
apropia din ce in ce mai mult si aflasem ca evacuarea populatiei
civile, care dorea sa se refugieze in Romania, va incepe odata cu
retragerea trupelor romane din Transnistria. Localnicii erau disperati
ca romanii pleaca si vin iarasi sovieticii. Dar noua nu ne era teama
atata de ei, cat de nemti. Ne-am hotarat sa ne facem formele de
refugiere, ca sa plecam inaintea trupelor romane. Am facut deci
formalitatile de evacuare. Eram laolalta vreo douazeci de persoane. Ni
s-a pus la dispozitie un vagon de marfa, in care ne-am instalat fiecare
cum am putut. Drumul a durat circa doua saptamani si am calatorit fara
incidente pana la Bucuresti. Aveam ceva bani si alimente, aveam cateva
lampi cu petrol pentru gatit si, in afara de mici discutii fara
importanta si inerente in asemenea situatii, ne-am inteles bine intre
noi. si asa am ajuns la Bucuresti, unde trenul nostru a fost tras in
triaj. Era 1 aprilie 1944. Am ramas acolo trei zile. A doua zi am
pornit pe jos, in oras, luand-o cu noi si pe Nina, fiica doamnei
Nadzari. Matusa mea locuia pe Calea Mosilor, la numai zece minute de
locul in care ajunsesem, dar nu ne-a trecut prin cap nici mamei, nici
mie, nici o clipa prin minte ca ar fi fost cu putinta sa fi ramas in
viata. Eram atat de sigure ca toti evreii din Romania fusesera si ei
omorati... In ziua de 4 aprilie, dimineata, am fost anuntati ca in
cateva ore plecam. Toti refugiatii rusi erau indreptati inspre Banat,
iar noi urmam sa fim repartizati undeva intre Timisoara si Jimbolia.
Trenul trebuia sa porneasca, cand, deodata, s-a dat alarma aeriana. Eu
am luat-o foarte in serios, deoarece aveam obisnuinta bombardamentelor.
Era din ce in ce mai limpede ca nu era un exercitiu, ci un bombardament
in toata regula. In sfarsit, careva a descuiat usa si, tipand de
groaza, am luat-o la fuga, care incotro. Fugeam cu mama si cu Nina de-a
lungul liniilor ferate. Bombele cadeau in stanga, in dreapta, era ca in
iad. Tarziu, dupa ce bombardamentul s-a terminat de-a binelea, ne-am
spus ca trebuie sa mergem sa cautam

http://www.revista.memoria.ro/?location=view_article&id=270

Nu puteau sa-i impuste pe toti deodata, pentru ca nu aveau unde sa-i
ingroape. Cei care erau inca in viata isi sapau propria lor groapa, in
vederea viitoarei executii. Ne-a spus ca tata e foarte simpatizat de
jandarmul care ii avea in paza pe deportati si era insarcinat cu
supravegherea executiei; ca pe tata nu numai ca nu l-a executat inca,
dar l-a numit chiar un fel de sef al unui grup de evrei. si ca toti il
iubeau foarte mult. si de cate ori aveau cate o doleanta, evreii il
rugau sa intervina pe tata, care uneori obtinea chiar ceea ce cerea de
la jandarmi, care tineau mult la el (sic!). si povestindu-ne toate
acestea, a scos o legaturica in care se gasea o bratara groasa, din aur
masiv, cu trei rubine enorme, si o pereche de cercei cu briliante. Ne-a
spus ca apartinusera unor oameni care fusesera executati - doi batrani,
care atunci cand au vazut ca li se apropie ceasul, le dadusera tatei.
Or, tata nu avea ce face cu ele, asa ca ni le-a trimis noua. taranca
aceea tinea atat de mult la tata, incat acceptase sa vina tocmai din
satul ei de pe malul Bugului, riscandu-si viata, ca sa ne aduca acele
bijuterii, pe care ar fi putut sa si le insuseasca. Bijuterii care
aveau sa ne salveze inca o data viata. Femeia a stat la noi vreo zece
minute, ii era si ei frica: era constienta ca face ceva periculos. Ne-a
spus ca n-a mai intalnit "un om ca domnul Berman", ca toata lumea il
iubeste, ca seful coloniei tine mult la el, si ca, poate, asta o sa-i
salveze viata. Dar dragostea jandarmului - seful coloniei - n-a mers
atat de departe incat sa-l crute... Mama a ascuns bijuteriile. Nu le-a
dat atunci nici o importanta, avea chiar remuscari ca se afla in
posesia lor, stiind ca provin de la oameni care fusesera executati. Era
atat de zguduitor... La cateva saptamani dupa aceea, intr-o noapte am
avut un vis... Nu-mi amintesc ce anume am visat, dar m-am trezit
dimineata plangand si i-am spus mamei: "Sa stii ca asta noapte tata a
fost impuscat!". Intr-adevar, cateva zile mai tarziu a venit din nou
taranca aceea si ne-a spus ca, in noaptea in care avusesem visul, tata
fusese executat. Ultimul. Deci, pentru ca era un om fermecator, avusese
dreptul la ultimul glonte. La groapa comuna din nu stiu ce sat aflat pe
malul Bugului, in apropiere de Mostovoi. Deci, de data aceasta destinul
se implinise: moartea prin impuscare il urmarise de la varsta de 14
ani... La aproape un an de la instalarea noastra la Berezovka, am
reluat scoala. Profesorii erau complet derutati - ce anume sa predea? A
trebuit sa ma obisnuiesc cu ucraineana, pentru ca se preda in aceasta
limba. Ba chiar si manualele tot in ucraineana erau scrise. Eu eram
prietena cu directorul scolii, care purta acelasi nume ca mine. scoala
era destul de departe, pe un deal, si iernile erau cumplite, iar eu
n-aveam decat aceeasi pantofi si aceleasi cizme de cauciuc, pe care le
legam, ca sa nu cada, cu niste sireturi. Aveam degeraturi la picioare
si, iarna, drumul pana la scoala era un adevarat calvar. Nu mai spun ca
scoala era foarte putin incalzita, pentru ca nu exista combustibil.
Afara temperatura ajungea si la minus 20-25 de grade, iar in casa nu
erau prea multe grade peste zero. Cu chiu, cu vai mama reusise sa faca
rost de un godin, in care turna coji de seminte care o costau ochii din
cap. Mama insa lucra, aparusera banii - un fel de "lei pentru
Transnistria" - la piata incepusera sa se gaseasca si niscai alimente:
putina paine, ceva peste, ba si cate o pasare... In orasel - sau mai
bine zis in sat - traia si un fierar, domnul Stanislavski, casatorit si
avand trei fete. Casa lor era dintre cele mai aratoase din orasel.
Domna Stanislavski avea un frate care, in timpul revolutiei bolsevice,
fugise in Romania si se stabilise in Basarabia. Acum se intorsese in
satul natal, cu trupele romane. Il chema Teohari. Sotii Teohari aveau o
fata de 18 ani, Lena. Erau bogati, aveau casa deschisa pentru toti
ofiterii si functionarii civili superiori, deci pentru toata
protipendada din orasel. In linii generale, romanii erau iubiti in
Transnistria. Cu rare exceptii, ei n-au savarsit fata de populatia
autohtona ororile comise de nemti. In ceea ce priveste exterminarea
evreilor, de acestia nu-i pasa aproape nimanui. La inceput, atat nemtii
cat si romanii au fost primiti cu bratele deschide de catre o mare
parte a populatiei civile. Dar, spre deosebire de romani, nemtii isi
dadeau in petic de indata ce ocupau cate o localitate si din acest
motiv erau detestati de intreaga populatie. Desigur ca si printre
romani au existat bestii, cum era si "locotenentul cu cravasa", care-i
snopea in bataie nu numai pe evrei, dar pe oricine avea nenorocul sa
ajunga la el, pentru te miri ce vina. Dar in general, ofiterii cazati
prin casele localnicilor se purtau frumos cu ei, erau generosi, cand
plecau in permisie in tara aduceau daruri si, desigur, daca se intampla
ca gazda sa fie o cucoana draguta sau daca in casa era vreo fata
tanara, ei ii faceau curte si de multe ori aceste legaturi deveneau
foarte serioase, unele terminandu-se chiar prin casatorii. Multi
ucraineni se considerau chiar mai liberi si mai multumiti decat sub
regimul sovietic. Existau insa si destui partizani din populatia
civila, mai cu seama printre tineri. Cum spuneam, Teohari - cu
afacerile pe care le invartea - se imbogatise repede. Sotia si fiica
lui au devenit de indata clientele mamei. Familia Teohari era familia
cu cea mai mare autoritate din Berezovka, pentru ca erau bogati, cu
relatii suspuse, si aveau o casa deschisa. Se spunea ca fac afaceri si
cu bunurile evreilor. In Berezovka nu fusesera prea multi evrei, dar
Teohari se ducea mereu la Odesa, probabil ca sa intre in posesia
avutului evreilor deportati, pe care il impartea apoi cu persoanele
suspuse, protectorii lui. La scurt timp dupa ce ne-am mutat de la
doamna Nadzari, a inceput pentru noi un alt cosmar: a aparut o lege
care prevedea ca fiecare cetatean din populatia autohtona sa capete, pe
baza pasaportului sovietic, un nou act de identitate, romanesc de data
aceasta. La Jandarmerie, cel care elibera aceste legitimatii nu era
altul decat "locotenentul cu cravasa". Nu stiam cat si ce stia el
despre noi, daca isi pune intrebari in privinta noastra, pentru ca, de
cand ne instalasem la Berezovka, el era cel de al treilea sef de
jandarmi care se schimbase acolo. Noi insa, spre deosebire de toti
ceilalti cetateni din orasel, nu aveam nici pasaport si nici alte acte
de identitate. Nu aveam decat autorizatia de sedere data de general,
care nu mai avea valoare, de vreme ce divizia plecase de mai bine de un
an. Asteptam. Nu stiam ce asteptam. Aproape noapte de noapte, de cate
ori latra cainele, asteptam sa vina sa ne ridice. Deodata mamei i-a
venit o idee. Isi lua inima-n dinti, ii arata doamnei Teohari
bijuteriile pe care le aveam, spunandu-i ca e dispusa sa le dea
ofiterului de jandarmi pentru ca acesta sa ne elibereze buletine de
identitate. Nici nu-i trecuse prin minte ca ar fi putut sa obtina
actele cu un singur cercel sau o frantura de bratara. Deci i-a
incredintat doamnei Teohari bijuteriile, urmand ca sotul ei sa
intervina pe langa jandarm ca sa ne elibereze actele. Vreo doua-trei
saptamani am stat ca pe jaratec. Aproape ca pierdusem orice speranta.
Ar fi fost foarte usor ca Teohari sa puna mana pe bijuterii si sa nu
faca nimic. Intr-o zi, cand ma intorceam de la scoala - pe vremea aceea
aveam presimtiri - am simtit deodata ca trebuie sa ajung repede acasa
si aproape ca am luat-o la fuga. Intru in curte, dau buzna in casa si
vad miracolul: pe masa, doua legitimatii nou- noute! Deci viata ne
fusese din nou salvata... Evreii deportati de la Odesa au fost toti
omorati. Mare minune daca o mai fi scapat vreunul cu viata... Nu era
chip sa scape nimeni. Chiar daca vreunul reusea sa fuga, il denuntau
localnicii, care in majoritatea lor erau niste antisemiti feroce.
Bineinteles, cu exceptiile proprii fiecarui neam. Fac o digresiune ca
sa povestesc pe scurt despre modul cum am trait eu, ca adolescenta - de
la 14 la 17 ani -, acea stare de lucruri, as spune nefiresti, din care
era alcatuita viata noastra la Berezovka. Trebuie sa spun ca la varsta
aceea eram o fetita slaba, timida si cu o privire vesnic speriata. Nu
aveam nimic atragator. Desigur ca, in conditii normale, as fi putut
trece drept o fata draguta in ochii unor baieti potriviti varstei mele.
Dar traiam in plin razboi si baieti tineri nu prea existau in Berezovka
- fie ca fusesera evacuati, fie ca erau pe front. Dupa ce capatasem
autorizatia de sedere in Berezovka si ne mutasem de la Pretura, ceea ce
ne-a dat putina liniste, mi-am dat seama ca sunt foarte indragostita de
locotenentul Cristescu. El reprezenta pentru mine un Fat Frumos care
aparuse la timp ca sa ma scape din gura Balaurului. Aceasta dragoste a
fost poate cea mai frumoasa si mai pura din viata mea. stiam ca sunt
mult prea tanara ca sa reprezint vreun interes pentru el. si stiam mai
mult din instinct decat din ratiune - caci inca nu aveam o idee prea
clara despre aceste lucruri - ca eu nu-i pot oferi ceea ce i-ar putea
da o fata mai in varsta decat mine. Mi-aduc aminte ca de primul Craciun
pe care-l petreceam la Berezovka, Nina si cu mine am fost invitate sa
petrecem Craciunul la o familie.

. Doamna Nadzari - asa o chema - era profesoara de limba rusa la scoala
din Berezovka, avea o fata cu doi ani mai mare decat mine si doi
baieti, unul de 11, celalalt de 7-8 ani. Bineinteles ca mama nu i-a
spus adevarul despre noi. I-a povestit doar ca din cauza
bombardamentelor de la Odesa am pierdut totul, ca este croitoreasa si
doreste sa se stabileasca in Berezovka, la o familie care sa aiba
masina de cusut si cu care sa imparta castigul. Doamna Nadzari a
consimtit pe loc. Ea fusese casatorita cu un grec care inainte de
izbucnirea razboiului fusese deportat in Siberia. Copiii si bunica
stateau toti patru intr-o singura camera. Era o casa cu un singur etaj,
fara canalizare, cu toaleta si un put in fundul curtii. Din bucatarie
se intra in dormitorul doamnei Nadzari si din camera ei se trecea
intr-o a treia, rechizitionata pentru un ofiter. Deci doamna Nadzari
dormea in anticamera ofiterului, iar pe noi ne-a cazat cu ceilalti
patru, unde a reusit sa mai inghesuie inca un pat. Gazda avea masina de
cusut si chiar de a doua zi mama a inceput sa lucreze. Cand au aflat ca
in orasel exista o croitoreasa venita de la Odesa, femeile au navalit
sa-si coasa la ea. Bani nu existau pe atunci, se platea in natura - cu
mei, pentru ca nu se gasea paine, foarte rar cu cate o gramajoara de
faina, ulei de floarea soarelui nerafinat - cam la asta se rezumau
alimentele pentru care mama muncea pana seara tarziu. Cu munca ei mama
ii hranea pe toti ai casei, sapte persoane. E drept, ei aveau o vaca,
care mai dadea putin lapte. Asa am stat aproape doi ani. Doamna
Nadzari, care era o femeie atragatoare, dormea in camera vecina cu cea
a ofiterului si facea totul ca el sa se simta bine. Intamplarea a facut
ca acea casa sa fie alaturi de Jandarmerie, curtile fiind despartite
doar de un gard. La Jandarmerie sef era locotenentul Maciuca, un barbat
inalt si frumos, dar bestialitatea i se citea pe fata. De cum ne-am
mutat acolo, a inceput sa ne suspecteze. si-a dat seama ca ceva nu e in
regula cu noi. A venit o data sa ne controleze actele, dar generalul
care ne daduse autorizatia de sedere mai era inca acolo si Maciuca nu
putea sa ne faca nimic. Pe urma a mai venit o data, cred ca era
primavara, inainte de Pastele evreiesc, ca sa ne intrebe daca ne-am
pregatit traditional pentru sarbatoare. Ne-am facut ca nu intelegem
nimic. Asa de bine ne intrase in cap ca eram crestine, ca eu ajunsesem
s-o cred de-a binelea. Eu ma duceam in fiecare duminica la biserica,
mama - niciodata. La inceput mergeam numai ca sa ma vada lumea, dar
apoi ajunsesem s-o fac din convingere. Cuvantul "evreu" disparuse din
vocabularul nostru. Cand e vorba de viata si de moarte... Dupa ce a
inceput sa lucreze, mama a plecat din nou la Odesa, ca sa-i duca
alimente tatei si familiei la care statea. Cand s-a intors, era
desfigurata, avea obrazul tumefiat si nasul vanat si umflat. M-am
speriat ingrozitor si ea a incercat sa ma linisteasca, spunandu-mi ca a
cazut printre ruine. Multi ani dupa aceea, mi-a marturisit ca,
ducandu-se la casa unde locuisem, a fost primita in pumni si gonita cu
pietre. Dupa cum am mai spus, imi adoram parintii si, cum ramasesem
numai cu mama, toata afectiunea mea se concentrase asupra ei. Mama se
intorsese de la Odesa foarte nelinistita si-mi spunea ca tata era
grozav de agitat, pentru ca iar incepusera deportarile. Nu chiar ca
prima oara, cand toti evreii fusesera adunati in numai cateva zile, dar
aproape zilnic erau ridicati oameni. Eram foarte ingrijorate. Nu puteam
vorbi cu mama decat foarte rar, pentru ca putine erau momentele cand
eram singure. Asa am trait cateva luni, din noiembrie 1941 pana prin
februarie 1942, cand a reinceput deportarea evreilor din Odesa. Cand
fusesem sa-l vizitam pe tata, aflasem ca dupa deportarea unui lot de
vreo 200.000 de oameni - dusi undeva pe Bug - a venit la Odesa, in
inspectie, maresalul Antonescu. Mi s-a povestit ca, pe cand trecea prin
oras, cu toata suita, o delegatie de evrei i-a iesit in cale, au cazut
in genunchi in fata lui, implorandu-l sa fie crutati. Antonescu le-a
promis ca nu vor mai fi deportati, ca cei care n-au fost ridicati vor
ramane pe loc. Acum, insa, vedeam din nou trecand pe strada principala
a oraselului convoaie lungi, cu sute si mii de evrei. Intre timp
plecase din oras si divizia, cu generalul care ne daduse autorizatia de
sedere. Cristescu a fost trimis pe front in linia intai, drept
sanctiune: jandarmii il denuntasera ca ascunsese evrei. Nicoara plecase
si el cu divizia. Acum, noi ramasesem pe mana lui Maciuca. Dupa un
timp, am primit din nou vizita lui Maciuca, care avea o placere sadica
sa ne vada pe jaratec si ne-a dat sa intelegem ca a sosit momentul si
pentru noi, ca ne va introduce in prima coloana de evrei care va trece
pe acolo. Dar intr-o dimineata, cand ne-am sculat, am vazut zarva mare
in curtea Jandarmeriei, camioane in care se incarcau lazi si soldati.
Apoi l-am vazut si pe Maciuca suindu-se intr-unul din camioane si
plecand. Dupa care a venit un alt camion, cu un alt ofiter. Am inteles
ca am scapat de Maciuca. Inca o minune, care ne salva inca o data
viata. In locul lui a venit un alt ofiter de jandarmi, dar acesta ne
lasa in pace. Vazand noile deportari, eram foarte ingrijorate pentru
soarta tatei. si spaima noastra nu s-a dovedit nejustificata: intr-o zi
a aparut. Fusese din nou ridicat. Cand convoiul trecea prin fata casei,
a scapat o clipa de sub supraveghere si a intrat in curtea noastra. Ne
aflam la poarta, ca sa vedem mai bine. Ne-a imbratisat si ne-a spus ca
nu stie incotro se duce. Nimeni nu trebuia sa-l vada cu noi. Apoi n-am
mai stiut nimic de el... Aproape zilnic treceau coloane cu evrei. si
iarasi se schimbase ofiterul de jandarmi: venise un locotenent, nu mai
stiu cum il chema. Mic, slab, cu fata plina de cosuri, cu niste buze
subtiri - un chip pe care era scrisa rautatea. Toata lumea ii zicea
"locotenentul cu cravasa", pentru ca tot timpul lovea cu cravasa pe
oricine ii iesea in cale. Cand trecea cate un convoi de evrei, ii
snopea in bataie pe cei care mergeau mai incet - batrani, bolnavi,
copii - dupa care jandarmii ii impuscau. In schimb, in fiecare duminica
il vedeai la biserica, facea matanii, statea in genunchi si se lovea cu
fruntea de podea. Situatia aceasta a durat luni de zile. Cam la o luna
dupa deportarea tatei, intr-o zi a venit o batrana si a intrebat de
noi. Cand am ramas singure, ne-a spus ca este gazda tatei intr-un sat
de pe Bug - Bugul fiind granita intre partea ocupata si administrata de
romani si cea aflata sub ocupatie germana - si ca el a rugat-o sa vina
in taina la noi, sa ne aduca vesti despre el. Evreii erau cazati in
satele de pe Bug. In fiecare noapte era scos cate un grup de 15-20 de
oameni, care erau impuscati si aruncati la groapa comuna

Dadusem peste mult visatele autoritati si ne-am zis ca a sosit momentul
sa incercam ... Am urcat pe colina si am vazut acolo doua grupuri de
ofiteri si subofiteri. Tot gandindu-ne ce sa facem, am vazut urmatoarea
scena: un evreu avusese curajul sa se apropie de unul din grupurile de
ofiteri, explicandu-le prin gesturi si mimica, ca jandarmii l-au
dezbracat, ca tremura de frig, ca i-au luat si provizia de mancare.
Atunci, cel mai tanar dintre ofiteri s-a indreptat catre jandarmi si a
inceput sa-i perchezitioneze, sa-i caute, iar pe aceia pe care i-a
gasit cu obiecte jefuite sau baloturi asupra lor - pentru ca nu
apucasera inca sa ascunda prada - i-a obligat sa le arunce oamenilor.
Iar pe soldatii respectivi i-a palmuit in vazul tuturor. Ne- am spus ca
acesta-i omul nostru. Ne-am indreptat, deci, catre acesti doi ofiteri.
Mai tarziu aveam sa aflam ca cel mai in varsta era maior, iar cel care
ii palmuise pe soldati era locotenent, ca amandoi erau la Pretura
Militara - un fel de administratie in cadrul armatei. Celalalt grup era
format din ofiteri de jandarmi, deci daca ne- am fi adresat lor, am fi
nimerit-o prost. Ne-am apropiat deci de primul grup de ofiteri. Mama
s-a indreptat catre locotenent si i-a spus toata povestea pe care o
ticluisem. El s-a dus la maior, au discutat impreuna, au chemat un
soldat din suita lor si i-au dat ordin sa ne insoteasca la Pretura
Militara. Acolo cativa soldati ne-au condus intr-o bucatarie mare si
ne-au umplut trei gamele cu iahnie de fasole. Niciodata nu mi se paruse
o mancare atat de gustoasa ca fasolea aceea... Ne-am repezit la ea ca
niste salbatici. Dar tata ne-a oprit, de teama sa nu ne imbolnavim.
Dupa aceea a venit un soldat cu o felie enorma de paine neagra
proaspata, unsa cu un strat gros de unt, si mi- a spus: "Am si eu acasa
o fetita de varsta ta. Ia si mananca!" Dupa ce am mancat, ne-au
introdus intr-o camera mare, unde se mai aflau vreo 15-16 evrei ascunsi
de maiorul Nicoara si locotenentul Cristescu, adjunctul lui. Cand prin
Berezovka - asa se numea comuna - trecea un convoi de evrei, ei scoteau
de acolo pe cine se nimerea, ii hraneau si ii ascundeau la Pretura.
Pentru noi, cele intamplate insemnau un pas foarte important. Eram
fericiti: dadusem de caldura mult visata, de hrana si de alti oameni,
cu care puteam schimba o vorba. Berezovka era socotita oras si era
capitala de judet, dar arata ca un sat mare. Acolo poposise o divizie
comandata de un general, al carui nume nu mi-l amintesc si care
reprezenta autoritatea in regiune. Cristescu - care mi se parea un
barbat foarte frumos si care statea de vorba cu noi - s-a sfatuit cu
Nicoara si au hotarat ca mama si cu mine sa ne ducem la general, sa-i
spunem povestea noastra, vorbindu-i romaneste, rugandu-l sa ne dea o
autorizatie de ramanere in Berezovka. Iar pe tata urmau sa-l trimita
sub escorta la Odesa, ca pe un prizonier rus, deoarece acolo cam
jumatate din populatia evreiasca nu fusese inca ridicata si,
deocamdata, deportarile se sistasera. I-au intocmit acte de prizonier
si l-au trimis la Odesa escortat de un soldat cu arma. Odata ajunsi
acolo, soldatul l-a lasat liber. Tata mai avea la Odesa niste rude,
care l-au primit la dansii. Mama si cu mine am ramas la Berezovka si,
pe baza autorizatiei date de general, puteam sa ne cautam o locuinta.
Cu mare greutate am gasit o camera intr-o cocioaba cu pamant pe jos, in
care locuia o femeie singura, gata sa nasca. In casa era o murdarie de
nedescris, misuna de paduchi si gandaci. La scurt timp de la mutare -
mama se obligase sa plateasca chirie de indata ce va castiga ceva -
ne-am hotarat sa ne ducem la Odesa, sa-l vizitam pe tata si, eventual,
sa facem rost de ceva alimente (deocamdata, mancam tot la popota
Preturii). Distanta dintre Berezovka si Odesa nu era decat de vreo suta
de kilometri, dar drumul dura cam o zi si o noapte, pentru ca nu exista
decat un singur tren, care circula la trei zile o data, iar conductorul
trenului se oprea mereu la cate o casa, ba sa manance, ba sa bea, ba sa
mai traga un pui de somn sau sa-si viziteze cate o rubedenie, asa ca
trenul mai mult statea decat mergea. A doua zi seara am ajuns intr-o
gara, mult in afara orasului. Nu cunosteam drumul, era intuneric bezna
si nu se vedea tipenie de om. Am batut la usa unei case unde se vedea
lumina. Ne-a deschis o femeie si cand am intrebat-o cum se poate ajunge
in oras, s-a uitat cu mila la noi si ne-a spus ca cel mai bun lucru era
sa innoptam la ea. Am acceptat bucuroase si miscate in acelasi timp de
inimosenia femeii. Ea a pus pe masa o oala cu bors rusesc si ne-a
imbiat sa mancam. Eram flamande si infrigurate, asa ca nu ne-am lasat
rugate. Am dormit pe o canapea si a doua zi, cum s-a luminat, am
pornit-o spre oras si in cateva ore am ajuns la tata. Bucuria revederii
a fost mare, iar rudele care-l adapostisera erau oameni foarte calzi.
Mama s-a dus la doua dintre casele unde locuisera evreii de la Pretura,
dar n-a mai gasit nici rubedeniile cautate, nici lucrurile cerute:
casele erau locuite acum de oameni straini. Peste doua sau trei zile
ne-am intors la Berezovka. Cand am ajuns, ne-am dus la Pretura sa-i
vedem pe tovarasii de suferinta, dar n-am mai gasit acolo pe nimeni.
Soldatii ne-au povestit ca, intre timp, jandarmii, adica ofiterii din
celalalt grup, aflasera ca maiorul si locotenentul ascundeau evrei si
au venit de i-au ridicat pe toti. A fost un mare noroc ca nu ne
gasisera si pe noi acolo. Odata intoarse la Berezovka, trebuia sa gasim
o locuinta mai acatarii, deoarece ca-mera in care stateam nu avea nici
macar soba. Mama a inceput sa umble din casa in casa, in cautarea unei
gazde care sa aiba si o masina de cusut. Era timpul sa inceapa sa
lucreze, caci pana atunci fusesem practic intretinute de Pretura. Dar
nu era usor de gasit o masina de cusut in acea "capitala de judet"...
In sfarsit, mama a gasit o familie, compusa dintr-o doamna cam de
varsta ei, care avea trei copii si o mama.

Toata perioada asediului noi am stat in afara orasului, la dacea. stiu
insa ca, pe masura ce se retrageau, sovieticii dadeau foc la ogoare -
absolut toata recolta a ars. Dadusera foc pana si la sfecla furajera.
Acum, singura cale de a parasi Odesa era Marea Neagra. Insa era si
foarte primejdioasa din cauza minelor, si un mare numar de vapoare s-au
scufundat. Prioritatea o aveau familiile demnitarilor sovietici. Au
fost evacuati si evrei, ca in cazul matusii mele, cu sotul politruc in
armata. Un lucru aproape de necrezut intr-un regim comunist, si care
ulterior a avut repercusiuni fatale, era faptul ca in actele de
identitate era inscrisa originea etnica. Deci, in tara egalitatii de
rasa, evreii erau evrei. In afara de cei "sus-pusi", masa populatiei
evreiesti din Odesa, care se ridica la vreo 400.000 de persoane, n-a
avut posibilitatea sa se refugieze, deoarece evreii de rand nu capatau
autorizatia de a se imbarca pe vapoare, fiind lasati in mod deliberat
pe mana ocupantilor. Desi normal ar fi fost ca evreii sa aiba
prioritate, fiind primele victime potentiale. Dar ei nu au fost ajutati
cu nimic si pierzania lor s-a datorat si faptului ca originea etnica
era mentionata in actele lor. De aceea nimeni nu s-a putut salva, nici
macar copiii. La scurta vreme dupa mutarea noastra la Odesa a survenit
explozia de la Comandamentul militar romanesc si chiar de a doua zi au
inceput represaliile contra evreilor. Desigur ca evreii n-au avut nici
o legatura cu explozia aceea, ba mai mult, pare-se ca a existat un
martor ocular care a incercat sa-i previna pe romani ca respectiva
cladire fusese minata de catre armatele sovietice in retragere. Primii
evrei ridicati au fost inghesuiti intr-o sinagoga careia i s-a dat foc.
Oamenii au ars de vii. Imediat dupa aceea au inceput sa fie ridicati
zilnic mii de oameni, pana ce s-a format o coloana uriasa - se spunea
ca in jur de 200.000 de persoane, dar nimeni nu putea sti cifra exacta
- coloana care se intindea pe mai multi kilometri, alcatuita din
grupuri-grupuri, fiecare de ordinul miilor. Noi am fost ridicati cateva
zile mai tarziu. Era un noiembrie rece, cu o ploaie marunta si
patrunzatoare. Ne-am pus paltoanele si am luat cu noi cat puteam duce
in spate. La inceput ne-am inghesuit intr-o cladire. Acolo, ne-am temut
ingrozitor ca o sa avem aceeasi soarta cu cei carora li se daduse foc.
Dar ne-au tinut pana ce s-a strans un grup foarte mare si ne-au manat
peste campul ars si minat de sovietici. Noi trebuia sa deminam campul.
Noroiul era pana la genunchi. Din prima zi ajunseseram cu hainele
leoarca, eram uzi pana la piele. Ne insoteau cativa jandarmi, printre
care multi tigani. Jandarmii au inceput sa ne jefuiasca, ne luau tot ce
aveam in spinare. Mai intai ne-au luat alimentele; nu puteau lua prea
multe in aceeasi zi, deoarece, fiind putini, nu reuseau sa care tot ce
jefuiau. Seara, ne opreau in preajma satelor, iar jandarmii se duceau
sa innopteze la localnici si tot acolo lasau in pastrare ceea ce
jefuisera in cursul zilei. Fumul care ajungea pana la noi, din sate,
era simbolul unui camin cald, unde aveai ce manca. Noi ramaneam peste
noapte in afara satelor si ne culcam pe jos, in noroi. Ajunsesem la
stadiul de animale. Ne faceam nevoile pe unde se nimerea, in vazul
tuturor, n-aveam unde ne duce, peste tot misunau oameni. Uneori mai
gaseam cate o capita de fan, uda de ploaie, dar ne bagam in ea, lipiti
unul de altul, ca sa ne mai incalzim. Aparusera si paduchii. Iar
dimineata, jandarmii ieseau din sat si ne adunau cu fluieraturi,
racnete si focuri de arma, ca sa ne continuam drumul. Incotro? Noua
ne-au luat baloturile, tot ce aveam in spinare, chiar in primele doua
zile. Acolo erau si actele noastre. Nu mai aveam nimic de mancare si
nici pe camp nu mai era nimic. Rareori gaseam cate un cocean ars de
porumb din care morfoleam cate ceva, sau cate o sfecla furajera
incomplet carbonizata si o devoram. tin minte ca intr-o zi tata a gasit
o ceapa: a fost o delicatesa, chiar asa, fara paine! Apa beam din
baltoace formate in noroi. Asta era viata noastra, daca viata se poate
numi... In fiecare noapte, stand in preajma satelor, auzeam
impuscaturi. Nu stiam de unde vin. In general erau impuscati batrani,
copii, femeile care nu mai puteau sa mearga. Toti cei care ramaneau in
urma erau omorati fara discutie. Nimeni n-avea insa grija sa-i omoare
de-a binelea; trageau in ei, ei cadeau, ii dezbracau... si cu asta se
termina. Tot timpul trebuia sa fii atent sa fii inconjurat de oameni,
sa nu ramai in urma sau sa te pomenesti in afara coloanei, unde trageau
in tine. Intr-o noapte, parintii mei au ticluit un plan: trebuia sa
gasim negresit niscai autoritati romane, deoarece in convoi nu aveam de
a face decat cu simpli soldati din trupele de jandarmi, cu care nu se
putea discuta - erau niste bestii. Trebuia deci sa dam peste niste
ofiteri, sa le vorbim romaneste - in afara de noi nimeni nu vorbea
aceasta limba. Intrucat tot nu mai aveam acte, am inchipuit o poveste,
cum ca noi suntem din Romania, ca mama este crestina - mama nu era
deloc de tip semit -, ca pe mine m-au luat pentru ca tata era evreu si
in actele mele era trecut "israelita", ca mama n-a vrut sa ma
paraseasca si a plecat cu noi. Dar pentru asta trebuia sa gasim niste
autoritati. Cu jandarmii care ne pazeau, chiar daca am fi vazut un
ofiter roman, n-ar fi fost chip sa te apropii de el. Am hotarat, deci,
ca intr-o noapte, noi sa ne ascundem undeva, dimineata sa lasam coloana
sa se departeze si apoi sa cautam in sat autoritati romane. Curand am
avut prilejul sa poposim langa un sat, o asezare cu case mai rasfirate.
Am intrat in sat si am dat peste o fierarie. Am patruns inauntru - usa
era descuiata - si am gasit niste lazi enorme de metal, probabil pentru
pastrarea sculelor. Eram uzi pana la piele. Am scos hainele de pe noi,
le-am stors ca pe niste rufe si, asa ude, le-am imbracat din nou. Nu
ne-am putut descalta, fermoarele cizmelor fiind blocate de noroi. Apoi
ne-am ascuns in lazile acelea; mama si cu mine intr-una, tata in
cealalta. Simt si acum cu infiorare atingerea fierului rece de trupul
infrigurat. Am tras peste noi capacul. N-am inchis ochii toata noaptea,
dardaind de frig. N-am sa uit niciodata noaptea aceea... In timp ce
tremuram in lazi, am auzit tipete de femei, urmate de impuscaturi, dar
eram atat de abrutizati, incat nu ne interesea ce se intampla cu altii.
Fiecare era ca un animal haituit, care-si apara propria piele.
Dimineata am auzit obisnuitele impuscaturi si racnete. Dupa ce s-au
indepartat, am iesit si noi din ascunzatoare. Chiar atunci usa casei
s-a deschis si un barbat voinic, probabil fierarul, a inceput sa strige
la noi in ucraineana, intrebandu-ne ce dracu' cautam acolo. I-am
raspuns in ruseste ca am venit sa cautam ceva de mancare. Fierarul ne-a
suduit si ne-a gonit, amenintandu-ne cu pumnul. Am pornit pe ulitele
satului. Totul era pustiu. N-am intalnit nici o autoritate, nici un
ofiter, nimic scris romaneste, nici o politie - nimic. Am pornit-o pe
drumul desfundat, in cautarea unui alt sat. Dar nici acolo tipenie de
om si nici urma de ofiter. Ne-am dat seama ca ne aflam intr-o situatie
extrem de primejdioasa: putinii tarani pe care-i intalnisem se uitau la
noi foarte urat: ucrainenii sunt antisemiti feroci. Am inteles ca am
dat gres si ca in cazul in care n-o sa regasim coloana noastra cat mai
urgent si nu vom reintra in ea fara sa fim observati, s-a terminat cu
noi - o sa ne denunte sau o sa ne omoare taranii insisi. Ne-am intors
in directia satului unde innoptasem. Coloana de evrei era manata peste
camp, nu pe drumuri. Am gasit insa repede calea pe care o apucase. Am
dat peste un fel de drum foarte larg, cu urme de pasi in noroi si, in
stanga si in dreapta acestuia - cadavre. si atunci am inteles ce erau
tipetele acelea de femei, urmate de impuscaturi. Mai intai, pe langa
sat, erau cadavre de femei tinere, care probabil ca fusesera violate,
apoi impuscate si pe urma dezbracate. Apoi "drumul" continua, presarat
cu cadavre de ambele sexe, toate dezbracate. Multi inca mai gemeau,
pentru ca jandarmii nu-si dadeau silinta sa-i omoare de-a binelea. La
ce sa mai consume un glonte? Mergand pe drumul acela, catre seara am
reusit sa ajungem din urma coloana. Cand s-a innoptat, am putut sa ne
strecuram pe neobservate in coloana si ne-am continuat drumul impreuna
cu ei. La vreo doua zile dupa aceasta incercare neizbutita, am intalnit
un ofiter roman. Era intr-o caruta cu un soldat si avea o privire
simpatica. Ne-am repezit la el ca sa-i vorbim. Ne-a raspuns ca, din
nefericire, el e intr-o misiune militara, nu are nici o autoritate
asupra jandarmilor si ca tot ce poate face pentru noi e sa ne dea doua
sticle de lapte si o paine. O femeie cu un copil mic in brate a cazut
in genunchi in fata lui, implorandu-l sa-i impuste, pe ea si pe copil,
deoarece ea nu mai poate sa umble. I-am tradus, dar ofiterul a raspuns
ca el nu poate savarsi un asemenea lucru. De indata ce caruta s-a
indepartat, am fost aproape sfasiati pentru painea si cele doua sticle
cu lapte. Parintii mei au reusit sa salveze pentru mine o bucata de
paine si o sticla cu lapte, restul ne-a fost smuls de catre ceilalti,
care s-au batut pe ele ca niste fiare. si fiare devenisem cu totii. In
asemenea conditii am mers - nu mai spun in ce hal de slabiciune, plini
de paduchi, nespalati de atata vreme, flamanzi - cam vreo 14 zile. Nu
stiam incotro suntem manati. Dar din instinct stiam ca ne indreptam
spre moarte. (va urma) Peste alte cateva zile - era o zi frumoasa,
insorita, am avut si cateva asemenea zile - tot mergand, am vazut in
fata o colina, pe care parca se zareau chipie de ofiteri. Nu ne venea
sa ne credem ochilor. Apropiindu-ne, ne-am dat seama ca erau intr-
adevar ofiteri si inca destul de multi.

Am fost transportati la gara, ca sa luam trenul spre Chisinau, capitala
Basarabiei, ca noi... tot la capitale am tras! Gara era si ea cenusie,
saracacioasa ca si orasul, pustie; doar cativa ostasi sovietici, cu
caciuli de blana, umblau de colo-colo... Ne-am dus la o cismea sa ne
spalam putin pe maini si pe fata. Mi-am scos ceasul de la mana si l-am
pus pe marginea cismelei; era un cesulet de aur la care tineam foarte
mult. Pana sa-mi dau seama ca nu-l mai am, nu trecusera decat vreo
doua-trei minute. M-am repezit la cismea, dar ceasul disparuse! A fost
primul meu contact cu Basarabia sovietica. Peste cateva ore ne-am
incarcat, cu bagaje cu tot, intr-un vagon de marfa, atasat la un tren
care pleca spre Chisinau. In sfarsit, am ajuns la Chisinau, unde au
inceput problemele administrative: cautarea unei locuinte,
formalitatile de primire pe la autoritatile sovietice s.a.m.d. In orice
caz, n-am fost primiti cu entuziasmul cu care ne asteptam sa fim
intampinati. Dimpotriva, doar ca nu ne-ntrebau la ce dracu' am venit pe
capul lor. Dupa indelungi cautari am gasit o camera pentru toti trei,
la o familie formata dintr-o mama, un fiu student, si o sora de-a ei, o
domnisoara batrana. Am stat acolo cateva luni. Ca de obicei, mama, cu
meseria ei, a gasit imediat de lucru. Orice ar fi si orice s-ar
intampla, femeile se imbraca!... Tata a inceput si el sa-si caute de
lucru si in foarte scurt timp a si gasit, tot datorita "sarmului" sau
personal, un post de director de hotel. Un hotel de mana a doua.
Absolut tot ce s-a petrecut cu noi din clipa in care am pasit pe pamant
sovietic n-a fost decat o uriasa deceptie. Bineinteles ca, din prima
clipa, toti trei am regretat amarnic pasul facut. Gandul ca am parasit
Romania spre a ne cauta salvarea in Uniunea Sovietica, ne ducea la
disperare. De altfel eu de la inceput fusesem impotriva plecarii, dar
acum parintii mei erau si mai disperati decat mine de nebunia
savarsita. Dar era prea tarziu, nu mai puteau repara ireparabilul. N-am
fost ajutati de nimeni, n-am avut nici un sprijin nicaieri. Locuinta a
trebuit s-o gasim singuri. Tata a gasit un serviciu, dar capata un
salariu derizoriu, ca peste tot in Uniunea Sovietica. Chisinaul fusese
inainte un orasel in care se gaseau de toate, iar femeile erau
elegante; acum totul disparuse, magazinele erau goale, aparusera cozile
la aproape orice... Foarte curand dupa sosirea noastra acolo am inceput
scoala. Se preda in limba romana - moldoveneasca, cum i se spunea - si
in limba rusa. Dar si in romana se scria tot cu litere rusesti, pe care
aproape nimeni nu le cunostea. scoala era plina de copii sovietici,
care mi se pareau niste mici barbari. De mici erau crescuti in
minciuna, in brutalitate si violenta, li se impuiasera capetele cu tot
felul de sloganuri de-a dreptul criminale si le lipsea o cat de vaga
notiune de buna cuviinta. scoala devenise pentru mine un cosmar. si, in
plus, in Romania neexistand scoli mixte, nu eram deprinsa sa am colegi
de clasa baieti. Majoritatea copiilor erau localnici - romani, evrei -
dar cu toate ca erau in minoritate, copiii sovietici ii terorizau pe
toti ceilalti... Erau copii de functionari sovietici care venisera sa
ocupe Basarabia. Or se stie ca functionarii din aparatul administrativ
erau recrutati dintre "tovarasii" cei mai destoinici. In mod paradoxal,
cuvantul "evreu" a capatat pentru mine un sens concret abia in
Basarabia. stiam, desigur, ca suntem evrei. stiam ca am fost nevoiti sa
plecam in Basarabia din pricina legionarilor care ii persecutau, ba
chiar ii omorau pe evrei. Dar niciodata n-am simtit vreo diferenta
intre mine si alti copii, si nici intre parintii mei si neevrei. Pentru
mine, noii mei colegi erau mai degraba rusi, din pricina limbii pe care
o vorbeau mai bine decat romana, iar eu ma consideram romanca. La toate
acestea contribuise si faptul ca am trait intr-o familie in care
religia nu juca nici un rol. Viata noastra la Chisinau era cenusie,
fara sperante, fara bucurii. Eu mergeam la scoala, care pentru mine
ajunsese nesuferita; mama se spetea la masina de cusut; singur tata, cu
obisnuitul lui optimism, reusise sa-si incropeasca, in acele conditii
grele, cateva relatii, ba chiar prietenii, mai cu seama printre
clientii hotelului. Nu reuseam sa ne adaptam; nici n-aveam la ce. Dupa
ce tata a capatat serviciul la hotel, ni s-a repartizat o camera cu
bucatarie si baie intr-un hotel. Parintii dormeau in unica odaie, iar
bucataria fusese transformata in "camera mea". De gatit, cred ca se
gatea in baie. Intr-o zi, mama a venit de la piata cu o matura in mana
si plangand in hohote: izbucnise razboiul. Inainte de asta incepusera
sa circule tot felul de zvonuri cu privire la iminenta unui razboi. Se
faceau exercitii de camuflaj, se dadeau alarme false, dar lucrul cel
mai semnificativ era ca agentia TASS dezmintise aceste zvonuri. Or, noi
avusesem timp sa invatam ca atunci cand TASS dezminte ceva, acel ceva
se va adeveri cu siguranta. In ceea ce ma privea, eu asteptam razboiul
cu nerabdare. Singurul meu vis era ca, indiferent pe ce cale, sa ma
intorc la Bucuresti. In mintea mea erau doua posibilitati: ori Germania
va declara razboi Uniunii Sovietice si atunci Basarabia ii va fi
restituita Romaniei, ori Uniunea Sovietica va declara razboi Germaniei
si in acest caz ea va ocupa Romania si calea spre Bucuresti ne va fi
larg deschisa. Chiar in ziua in care s-a declarat razboiul, au inceput
si bombardamentele. Zi si noapte. Bineinteles ca nu existau adaposturi
adevarate si ele au fost improvizate in pivnitele caselor. Practic, ne
petreceam toata vremea in pivnita. Piata, si asa saraca, s-a golit cu
totul. Cu greu mai gaseai ceva de mancare si numai la "negru", la
preturi exorbitante. Ne-am mutat cu saltelele in "adapost", casele
dimprejur se daramau, frontul se apropia pe zi ce trecea. Asa ca a
trebuit sa ne gandim la un nou refugiu. Sovieticii, adica administratia
si familiile militarilor, erau evacuati cu autocamioanele, ca sa-si
care bunurile pe care le "achizitionasera" acolo: in anul cat a durat
ocupatia sovietica, NKVD a deportat in Siberia o mare parte din
intelighentia locala, precum si multi evrei. Pe bunurile ramase au pus
mana functionarii sovietici, ofiterii din armata de ocupatie, precum si
NKVD- istii care facusera arestarile. Majoritatea celor deportati nu
s-au mai intors niciodata. Dupa cateva saptamani, calea refugiului
devenise inevitabila. si iarasi a urmat o triere a bagajelor, iarasi
pierdeam cea mai mare parte din mica noastra agoniseala. Parintii mei
au impachetat cateva valize si baloturi, cu lucruri apreciate ca strict
necesare. Am facut rost, nu mai stiu cum, de o caruta in care ne-am
incarcat bagajele si, pe jos, impreuna cu alti refugiati, ne-am
indreptat spre iesirea din Chisinau, in directia Odesei. Pe drum am
fost bombardati si mitraliati. Prima noaptea ne-am petrecut-o in curtea
unui taran, intr-un sat, culcati peste bagaje. N-am inchis ochii toata
noaptea. A doua zi, tata s-a intors la Chisinau, sub bombardamente, ca
sa mai aduca paturi si perne. Pe urma a inceput un drum de cosmar. Dupa
doua-trei zile caruta care ne cara bagajele ne-a abandonat. Cate cineva
mai facea rost de cate o caruta, la care ne asociam mai multe familii,
si pe care o plateam ca pe ochii din cap. De altfel, bagajele
incepusera sa se imputineze. Mergeam tot timpul pe jos, iar valizele si
baloturile veneau in cate o caruta sau roaba. De indata ce ajungeam in
cate un sat, ne duceam la Sfatul popular cerand un mijloc de transport,
spunand ca suntem refugiati din Chisinau, ca vine peste noi frontul...
dar n-avea cine sa ne auda. Nu ne dadeau absolut nimic, dar auzeam
comentarii: "Fir-ar ai dracului de jidani, vor sa fuga! Sa puna mana
mai repede pe ei si sa-i omoare!" Cam asa discutau "autoritatile
sovietice" cand le ceream un ajutor... Mijloacele de transport
improvizate le plateam cu sume enorme in ruble sau cu diferite obiecte
de imbracaminte. Pe drum eram bombardati si mitraliati de avioane
germane. si tot exodul asta a durat mai bine de doua saptamani. Pana la
urma am ajuns la Tiraspol, unde am fost urcati pe un fel de
tren-platforma, cu directia Odesa. A fost o calatorie de neuitat.
Trenul a fost bombardat de mai multe ori. Fugeam care incotro, ne
ascundeam prin santuri, pe unde puteam. Pana la urma am ajuns la Odesa,
la o gara in afara orasului. Tata a pornit-o pe jos sa-si caute sora
mai mica, care locuia acolo, in timp ce sora cea mare si fratele - la
Moscova. Mama avea si ea o verisoara la Odesa; s-a dus s-o caute, dar
nu l-a mai gasit decat pe sotul ei, medic si profesor la Medicina.
Datorita functiei, avea dreptul la o dacea pe malul marii, la marginea
Odesei, pe care ne-a pus- o la dispozitie. Ne-am mutat acolo toti sase:
noi trei, sora tatei cu fetita, si Rita, fata surorii tatei din
Moscova. Sotul matusii mele era politruc in armata si ne promitea mereu
ca are sa ne evacueze pe toti. Intre timp, incepuse asediul Odesei. Am
aflat ca nu nemtii, ci romanii incercuiau orasul, asa ca am renuntat la
ideea de a ne refugia spre interiorul Rusiei. Speram ca, in sfarsit, o
sa ne vedem visul cu ochii: romanii vor ocupa Odesa, noi o sa le spunem
cine suntem, ca vrem sa ne intoarcem acasa, iar ei o sa ne expedieze cu
primul tren la Bucuresti. Din cand in cand, sotul matusii mele -
politrucul - ne mai aducea cate o bucatica de unt sau cateva kilograme
de cartofi, ca sa supravietuim. Bombardamentele nu incetau nici ziua
nici noaptea si aproape tot timpul ni-l petreceam in transee, care te
puteau apara de schije, dar nicidecum de bombe. Marea era la doar
cateva sute de metri de dacea, dar in cele trei luni n-am vazut-o nici
macar o data! Numai tata se aventura pe la pescari cu cate o sticluta
de colonie, pe care capata pestisori. Noaptea aveam o "priveliste"
feerica: in departare vedeam cum arde orasul, iar de jur imprejur se
lansau rachete luminoase. La toata aceasta feerie sinistra se mai
adauga inca o scorneala diabolica a nemtilor: rachete care in cadere
emiteau o muzica suava, ca un clinchet de clopotei sau scurte fragmente
dintr-un concert de pian. Eram in raporturi bune cu aproape toti
vecinii. Mi-aduc aminte de o familie de evrei, a caror fata venise si
ea acasa, in vacanta - studia engleza la Moscova, lucru rar in Uniunea
Sovietica, unde mai toti invatau germana. Ei tot asteptau locuri pe
vreun vapor, ca sa se refugieze, dar nu li s-au dat niciodata si mai
mult ca sigur ca au pierit si ei, ca toti ceilalti evrei. Verisoara mea
Rita venise in vacanta cu tot ce avea ea de imbracat - o rochie de
marchizet, un furou, doua perechi de chiloti, doua de ciorapi, o
jacheta tricotata si o pereche de pantofi. Asta era tot. Era o fata
inalta, blonda, cu o coada pe spate, de tip slav pronuntat. Copiii -
Rita avea un frate mai mare, care avea sa moara pe front - se nascusera
amandoi in aceeasi camera si tot in aceeasi camera traisera pana
atunci, impreuna cu parintii, toti patru. Camera lor facea parte
dintr-un apartament de vreo zece odai; deci locuiau impreuna cu alte
noua familii, aveau o singura bucatarie, o singura baie; de dimineata
pana seara erau scandaluri, in bucatarie primus langa primus, o
promiscuitate greu de imaginat pentru noi, care nu cunoscusem, pana cu
un an in urma, raiul sovietic. Ulterior aveam sa traiesc ceva
asemanator in Romania, dupa marea "eliberare" de catre armatele
sovietice. Cealalta verisoara a mea, Neli, care avea patru ani, era
ingrozitor de prost crescuta, ca toti copiii sovietici, imbacsiti de
politica; de la 3-4 ani li se baga in cap ca ei sunt viitorul tarii, ca
parintii lor sunt niste burgheji, ca datoria lor este sa povesteasca
educatoarei tot ce se petrece si se vorbeste in casa. Pana la urma,
unchiul meu, politrucul, a obtinut evacuarea matusii si a verisoarelor
mele. Iar noi am refuzat categoric sa plecam din Odesa si am ramas sa
ne vedem visul cu ochii... Dupa vreo trei luni de asediu, Odesa a fost
predata trupelor romane. S-a vorbit de lupte de strada, dar eu nu le-am
vazut.

Deportarea intelectului

Mirjam Korber Bercovici. Avea 18 ani cand a fost deportata. Deportata
impreuna cu familia sa, in Ucraina, la Djurin. Sora sa, Silvia, este
mama cunoscutului profesor si germanist iesean Andrei Corbea-Hoisie. Nu
il cunosc personal pe domnul profesor si nici nu doresc sa-i fac in
vreun publicitate (nu are deloc nevoie) scriind despre familia
dumnealui. Pur si simplu, jurnalul deportarii matusii domniei-sale ,
„Deportata“, aparut in 1993 la editura Hartung-Gorre din Konstanz, sub
ingrijirea neobositului Erhard Roy Wiehn, m-a convins pe deplin.
Din
mai multe motive m-am decis pentru acest jurnal. In primul rand, este
scrierea unei fete de 18 ani, nevoita sa-si paraseasc? mediul chiar in
preajma bacalaureatului, a pasirii pe teritoriul tineretii. In al
doilea rand, jurnalul este unul eminamente intelectual. Surprinzator de
intelectual pentru o fetiscana de numai 18 ani. In centru nu stau atat
evenimentele comunitare, terifiante in dramatismul lor, ci soarta la
nivel micro: familie si, pe primul plan, tribulatiile Eului acestei
fete.
Mirjam Korber probeaza o maturitate de gandire incredibila la
numai 18 ani. Rafinamentul intelectual se combina cu un umor fin,
subtil, cu judecati de valoare juste, cu observatii pertinente. Ma
uimste continuu acest tip de preocupari la tanara Mirjam, o viata axata
in special pe dimensiunea introspectiva. Este unul dintre rarele
jurnale de acest gen in care accentul cade preponderent pe scrutarea cu
acribie a propriului univers de gandire si simtire.
Nu numai din
cauza conditiilor exterioare vitrege va pieri omul, ci si din aceea a
precaritatii mijloacelor care sa antreneze intelectul, pare a fi
mesajul care se deceleaza din jurnalul (inca) adolescentei Mirjam.
Dincolo de frigul ucigator din Transnistria (frecvent -40 de grade), de
conditiile umilitoare in care se incearca supravietuirea, de bolile
care fac ravagii printre evreii deportati, de frica permanenta care
devine o a doua natura, dor, la fel de mult, lipsa unor carti bune, a
unor parteneri de conversatie macar egali. Mirjam sufera efectiv de pe
urma privatiunilor de tip intelectual, se refugiaza in scris, se
plictiseste rapid, ca orice „copil teribil“ (aici in sensul bun). Se
simte dublu deportata: intai in stepa ucraiana, departe de tara, apoi
ostracizata de mediul si nivelul intelectual cu care fusese obisnuita.
Mirjam
trece prin filtrul gandirii tot ceea ce vede, toate intamplarile care
ii bulverseaza existenta. Totul este mediat. Mirjam deplange lipsa
cartilor, a discutiilor de calibru, totul i se pare fad, oamenii cu
care vine in contact sunt rapid catalogati; se sufoca fara nivelul cu
care se obisnuise. O carte, o scrisoare ii provoaca delicii mai mari
decat cea mai gustoasa mancare. Mai mult decat lemne pentru foc, isi
doreste sa cunoasca oameni cu care sa poata intretine convorbiri de
tinuta intelectuala. Este rapid dezamagita de cei cu care incearca sa
mimeze un mediu cultural. Lupta pentru intelect este urmarita pas cu
pas, cu toate urcarile si coborarile sale. Este lupta pentru
supravietuirea interna, a Eului.
Nimic din experientele traite nu o
lasa rece pe fata. Cerebralitatea sa insa are si o alta latura:
maturizarea prematura a adolescentei. Constata ca este mult prea matura
pentru varsta sa, ca s-a schimbat mult. Iesirea din adolescenta se face
in mod brusc si brutal. Mirjam constata ca este alta, in relatia cu
fostele prietene au aparut deficiente grave de comunicare. In mod
simbolic, isi marcheaza trecerea acestui prag prin taierea cozilor,
remarcand ca ii sta bine cu noua frizura. Jurnalul, pe langa valoarea
documentara pe care inevitabil o are, este un Bildungsroman de o traire
intelctuala la parametri ridicati, febril, realizat la un nivel
superior, din care umorul si disperarea nu lipsesc, insa se converstesc
sub presiunea racordarii la standardele unui Eu eminamente cognitiv.

Innsbruck, februarie 2005

http://www.craiova.ro/craiova/servlet/portal?actionCommand=AdminArgus&actEvent=viewClientArticle&id=219§ionid=3

Omul care a supravieţuit în trei lagăre naziste
Ioan Gottlieb a supravieţuit în trei lagăre naziste, unde a cunoscut orori „pe care o minte normală nu le poate concepe”.

Astăzi,
evz.ro vă oferă prima parte a unei poveşti de groază, cu un tânăr de
doar 15 ani în rolul victimei perfecte: evreu într-o lume tulbure, care
se aruncase în braţele Cassandrei naziste.

Ziua Internaţională de Comemorare a Victimelor Holocaustului este
ţinută, la iniţiativa Organizaţiei Naţiunilor Unite, în fiecare 27
ianuarie. Este momentul în care ne aducem aminte de milioanele de morţi
din lagărele naziste şi de puţinii supravieţuitori care au trăit până
astăzi.

Evz.ro vă spune povestea unui om excepţional, Ioan Gottlieb, care a
supravieţuit lagărelor naziste, pentru a deveni, peste ani, un profesor
universitar emerit.

Ceva ce trebuie spus, încă din start: Ioan Gottlieb este un monument. O
somitate în domeniul fizicii teoretice. Familia îi spune Janos acestui
bărbat care a împlinit săptămână trecută 80 de ani. Nimic nu este însă
comod în firele invizibile care i-au construit trecutul şi îi leagă
prezentul lui Ioan Gottlieb. Stabilit în Iaşi, profesorul păstrează
amintiri terifiante, pe care le-a tăinuit şase decenii. Abia în 2006 a
publicat câteva pagini într-un volum de studii despre istoria evreilor.

Sunt pagini care nu suportă niciun epitet, aşa că le vom spune,
convenţional şi insuficient, cutremurătoare: „Doi ani mi-a luat să le
fac, scriam şi plângeam, mă răscolea trecutul pe care nu-l mărturisisem
nici celor mai apropiaţi. Am vrut să spun adevărul, fiindcă am văzut că
se duce o campanie de negare a Holocaustului. Ştiu că pare greu de
crezut că aşa a fost, o minte normală nu poate concepe acele orori...”.

Profesorul îşi aşează mai bine ochelarii şi ne corectează poziţia la masa

din camera de zi a casei sale: „Pe fotoliul acela stă doar soţia, eu
stau în stânga. Oaspeţii sunt invitaţi pe canapeaua din mijloc”.
Tabieturi de supravieţuitor. Bradul, simbol asociat cu naşterea lui
Iisus Hristos, încă e încărcat de beteală. Ioan Gottlieb zâmbeşte:
„Familia noastră respectă şi sărbătorile evreieşti, şi pe cele
creştine. Eu merg cu soţia la biserică, ea vine cu mine la sinagogă”.

Înţelepciunea îi vine din trecutul multicultural. „Eu sunt din
Baia-Mare, limba mea maternă e maghiara. Sunt cum e mai rău: şi ungur,
şi evreu”, răde Gottlieb.

Coşmarul începe într-un „bou-vagon”

Sunt date pe care istoria nu le ţine minte. Ele rezistă doar în memoria
oamenilor care, pur şi simplu, nu pot uita. Cum să uiţi ziua în care
ţi-a început Apocalipsa? Pe 3 mai 1944, familia Gottlieb a fost
transportată în ghetoul din Baia Mare, iar la începutul lui iune a fost
înghesuită în trenul de vite, cu destinaţia Auschwitz, celălalt nume al
Iadului.

„În ’bou-vagon’ am urcat eu, tata, şi doi bunici. Mama mea naturală
murise pe când aveam cinci ani, abia atunci mi-a spus tata că noi
suntem evrei. Mama mea vitregă se sinucisese în ghetoul din Baia-Mare.
Acolo am încercat şi eu şi tata să ne omorâm, cu morfină, dar am trăit.
Nu ştiu de unde, tata ştia că ne vor duce la Auschwitz, şi ce urmează
acolo”.

O întâlnire cu doctorul Mengele

Ioan Gottlieb a mai dat interviuri, însă de fiecare dată

când vorbeşte despre lagăre se împotmoleşte, ca într-un nisip mişcător
al propriilor dureri. Lentilele ochelarilor sunt fumurii. Nu vedem dacă
dincolo sunt lacrimi. „Tata m-a salvat. M-a învăţat să spun că am 18
ani şi că vreau să muncesc. Ştia că altfel m-ar putea gaza. La
Auschwitz am ajuns noaptea. Ne-au împărţit pe două rânduri, bărbaţi şi
femei, şi ne-au dus la triere. Am urmat sfatul tatălui meu, şi am
scăpat cu viaţă. Atunci l-am văzut prima şi ultima oară şi pe doctorul
Mengele”.

Tot atunci şi-a văzut ultima oară bunicii. Cei buni de muncă au luat-o
într-o direcţie, ceilalţi în alta, spre moarte. În concepţie nazistă,
bătrânii nu produceau destul, deci erau inutili. Ioan şi tatăl său au
fost tunşi scurt, cu dungă pe mijloc, au primit hainele vărgate,
saboţii din pânză cu tălpi de lemn, şi au fost invitaţi, pe tonul
milităros al extremei drepte, în Infern.

Şi-a ajutat tatăl să se spânzure

De la Auschwitz a fost transferat la Mauthausen, şi de aici într-un
lagăr mai mic, de muncă, la Melk. Ioan Gottlieb a rămas alături de
tată, minţind întotdeauna că are 18 ani. Spre sfârşitul războiului, a
fost dus la Mauthausen. Singur. Tatăl său nu mai putuse suporta viaţa
ca o moarte. S-a spânzurat cu o curea pe care i-a dat-o chiar Ioan.

„El mai încercase să se omoare, însă cureaua lui s-a rupt. Am avut
întotdeauna remuşcări, însă şi eu, şi el, ştiam că nu ar fi putut
supravieţui. Eu eram cu 32 de ani mai tânăr şi eram cadaveric. Şi-a
curmat suferinţele, şi eu l-am ajutat”. Era ianuarie 1945, în mai urmau
să fie eliberaţi. Însă, în lagăr, patru luni e un interval de timp
infinit.




SALVAT DE AMERICANI

La eliberare mai avea 32 de kilograme!

Când a venit ziua eliberării, pe 5 mai 1945, Ioan Gottlieb era o umbră.
L-au cântărit: avea 32 de kilograme. A fost transportat de americani
într-o infirmerie din Ebensee. „Mi-au băgat în venă plasmă umană. M-au
pus pe picioare în zece zile. La început, tot ce mâncam imediat dădeam
afară. Eram mai mult mort, dar voiam să trăiesc, eram tânăr, voiam să
mă întorc acasă, în Baia-Mare, deşi nu mai aveam decât un unchi în
România. Speram că e viu”.

Cea mai pregnantă amintire din vremea Holocaustului e olfactivă: „M-am
întâlnit cu mulţi evrei supravieţuitori, şi toţi ne aminteam, cel mai
repede, cum curăţam toaletele cu mâna goală. Toaletele erau pline de
diaree, miroseau îngrozitor”. La Ebensee a cunoscut un fost deţinut
german, anti-nazist, solist de operă, care a vrut să-l înfieze. I-a
spus vorbele astea: „Măcar aşa să compensez nenorocirea ce au făcut-o
semenii mei”.

Gottlieb a refuzat. „Nu am acceptat niciun tutore după moartea tatei,
care a fost pentru mine un sfânt. Am vrut să mă descurc pe cont
propriu”. Profesorul nu-i urăşte pe nemţi. Nu poate, nu-l lasă logica
şi inima lui bună: „E o idee absurdă să urăşti toţi germanii pentru
ce-au făcut câţiva. Noi, evreii, în ciuda a ceea ce se crede, suntem
toleranţi, aşa ne-a învăţat istoria noastră, ca să putem supravieţui”.

“SOLUŢIA FINALĂ”

Graniţa morţii, pe linia Bucureşti-Iaşi-Transnistria

Cifra exactă a victimelor Holocaustului nu va fi, probabil, niciodată
cunoscută. Ştim doar că aproximativ şase milioane de evrei au pierit în
lagărele naziste, în „bou-vagoanele” care i-au transportat spre moarte,
în ghetouri sau chiar în plină stradă. Într-o epocă în care lumea trăia
doar pentru a ucide, România nu a putut scăpa stigmatului criminal.
Alianţa cu Germania hitleristă din primii ani ai celui de-al Doilea
Război Mondial a plasat, în dreptul regimului lui Ion Antonescu, peste
300.000 de victime ale Holocaustului.

Iadul a început la Dorohoi în vara anului 1940, cu evrei aliniaţi în
faţa gropilor comune şi împuşcaţi în cap. Fervoarea antisemită avea să
degenereze câteva luni mai târziu, la Bucureşti, într-un ianuarie 1941
care a văzut centre de tortură organizate în prefecturi şi comisariate
de poliţie transformate în camere de exterminare. Pădurea de la Jilava
a răsunat sub sunetul surd al revolverelor, şase sinagogi au fost
devastate, iar teroarea şi-a găsit esenţa într-o imagine oribilă, de
care doar o umanitate profund degenerată putea fi capabilă: 15 evrei
împuşcaţi, atârnaţi de ceafă în cârligele unui abator bucureştean.

Apoi, a venit Iaşiul cu propriul “scenariu”, la sfârşitul lui iunie
1941. Evrei masacraţi în plină stradă, supravieţuitori “plimbaţi” în
două trenuri ca nişte camere de gazare şi, la final, o cifră
ameţitoare: aproape 15.000 de victime. Războiul contra “duşmanului” se
află însă doar în faza incipientă. România militară şi civilă şi-a
îndreptat toate tunurile către evrei spre sfârşitul unui 1941 construit
parcă în laboratoarele horror ale Hollywoodului.

La Odessa, recucerită de armatele Bucureştiului, metodele au depăşit
orice imaginaţie patologică: mii de evrei înghesuiţi în magazii
mitraliate, incendiate şi, la final, atacate cu grenade. Carnagiul a
fost total: 22.000 de mii de cadavre mutilate.

“Cireaşa de pe tort” avea să fie însă Transnistria, transformată la
mijlocul conflagraţiei mondiale într-o groapă etnică a României. Estul
extrem al Basarabiei recucerite oferea peisajul perfect pentru
“procesul natural” de exterminare a evreilor. În lipsa camerelor
de gazare, frigul şi mizeria lagărelor din Transnistria “asigurau” eficienţa “soluţiei finale”.

COMEMORARE

Supravieţuitoare din Transnistria, la ONU

Ruth Glasberg Gold a fost invitată ieri la sediul Organizaţiei
Naţiunilor Unite din New York să vorbească despre Holocaustul românesc.
Ruth este supravieţuitoare a deportărilor în Transnistria. În vârstă de
78 de ani, evreica trăieşte în prezent în Statele Unite. Invitaţia la
ONU ascunde un amănunt sumbru: 27 ianuarie este o zi cu conotaţii şi
mai negre pentru doamna Glasberg Gold. E ziua în care i-a murit
întreaga familie.

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/837458/Omul-care-a-supravietuit-in-trei-lagare-naziste/#

Amintiri din lagarul mortii »» Supravietuitorul
http://www.realitateabihoreana.ro/content.php?c=articole&id_categorie=6&articol_id=4722&article=amintiri-din-lagarul-mortii--supravietuitorul
Oradeanul Vad Ladislau, in varsta de 82 de ani, spune despre el ca este
cel mai tanar supravietuitor din Oradea al Holocaustului. Familia sa a
fost ridicata de jandarmeria hortysta in mai 1944 si dusi in cel mai
groaznic lagar de concentrare nazist, Auschwitz-Birkenau. A ramas acolo
aproape un an. De atunci nu mai stie nimic de familia sa, el fiind
singurul care a reusit sa se intoarca acasa.

"Aveam 16 ani. Intr-o dimineata de mai, in 1944, ne-am trezit cu
jandarmeria maghiara in casa la noi. Ne-a luat absolut pe toti, de la
bunici, matusi, verisori, absolut pe toti. In
faza ne-au dus in ghetoul ce era amenajat chiar in curtea Sinagogii. De
aici ne-au dus rand pe rand la gara unde am intrat exact ca animalele
in vagoane de marfa. Nu mai retin exact cat timp a durat aceasta
groaznica calatorie. Cand am ajuns acolo au inceput sa ne incoloneze si
sa ne separe ca pe niste vite. Cei care nu erau buni de munca, copiii,
femeile gravide, batranii erau trimisi direct spre camerele de gazare,
iar ceilalti, printre care m-am numarat si eu, erau selectati pentru
munca silnica", isi aminteste Vad Ladislau.
Cel mai terifiant moment a fost despartirea de cei dragi. Din momentul
sosirii la Auschwitz, Vad Ladislau s-a trezit singur, separat de
familie si trimis sa munceasca 12 ore pe zi intr-o fabrica de armament
din apropierea lagarului. "Cred ca am supravietuit deoarece am reusit
sa ma adaptez la situatie, am dovedit ca sunt muncitor si ca pot sa fac
ceea ce imi cereau ei. Am lucrat intr-o fabrica unde erau produse
rachete ce erau trimise direct pe front. Fabrica era foarte bine
ascunsa. Era sapata intr-o stanca pentru a nu fi detectata si
bombardata de avioanele inamice. Eu fiind foarte tanar, imi dadeau sa
fac diverse munci", spune el.
In lagar nu era un secret ca cei pe care nu ii mai vedeai in baraca au
fost dusi la gazare. Abuzurile, bataile, infometarea si crimele faceau
parte din viata de zi cu zi a prizonierilor de acolo. "Stateam in niste
baraci de lemn. Erau trei nivele de paturi, cate zece pe fiecare nivel.
Stateam impreuna cu prizonieri evrei din toate tarile, de toate
nationalitatile. Sefii de grupa sau de baraca nu erau altceva decat
detinuti germani, criminali de rand, talhari, violatori, etc. Ei aveau
sarcina de a ne pazi indeaproape si de a ne disciplina, cand era cazul.
Ei aveau drept de viata si de moarte asupra noastra. Pentru un fleac,
pentru neindeplinirea unui ordin avea dreptul sa execute prizonieri, in
bataie, prin spanzurare, cum credea el de cuviinta", a adaugat Vad
Ladislau.
Dupa eliberarea din lagar, in primavara anului 1945, Vad Ladislau s-a intors acasa, la Oradea, cu speranta de a se reintalni cu familia. "Am ajuns acasa dupa ce am fost eliberati
de armata engleza. Eu am fost singurul supravietuitor din familia mea.
Nu s-a mai intors nimeni acasa. Nu am verisori, matusi, sau alte rude.
Toti au pierit in lagarele naziste", spne cu durere in glas Vad
Ladislau.
Cu toate ca a trecut prin experiente de viata traumatizante si inca de
la varsta adolescentei, Vad Ladislau s-a casatorit si si-a vazut de
viata. "M-a insurat cu o sibianca, o romanca get-beget. Nu am copii.
Sotia are un baiat din prima casatorie pe care l-am crescut ca si pe
copilul meu. In prezent baiatul sta la Sibiu cu familia lui, are
saizeci de ani, tinem legatura si ne vizitam cat de des putem",
marturiseste Vad Ladislau. "Nu stiu ce as mai putea spune eu nou in
aceasta chestiune. Sunt carti, volume intregi chiar care relateaza
atrocitatile regimului hitlerist si efectele Holocaustului in toata
Europa. Eu ma bucur ca generatia mai tanara a crescut si creste in
democratie fara sa stie ce inseamna sa ti se ia totul, averea, viata,
ajungandu-se pana la faptul ca te faceau sa uiti ca esti om", a conchis
Vad Ladislau.
Calvarul evreilor din vestul tarii a inceput la 19 martie 1944, cand
Ungaria a fost efectiv ocupata de Germania hitlerista, Adolf Eichmann
organizandu-si direct activitatea de exterminare a evreilor cu ajutorul
lui Hain Peter, seful Politiei politice ungare. Mobilizarile in
detasamente de munca si apoi deportarile masive au dus la exterminarea
a 90% din populatia evreiasca a Bihorului. La 3 iunie 1944, cand a avut
loc ultimul transport, Oradea a devenit "judenfrei" (fara evrei). Pana
in 1940 comunitatea de evrei din Oradea numara aproximativ 30% din
populatia orasului. In prezent in Oradea mai traiesc aproximativ 700 de
evrei.


Cuvantul original grecesc (holókauston) provine din termenul ebraic
olah, care inseamna "ardere completa" - o veche practica de sacrificiu
iudaica in care (bucati de) animale sau plante erau arse pe altar in
onoarea lui Iahve (Elohim) caruia, dupa "A treia carte a lui Moise" -
Leviticul, ii era placut acest miros.
Cuvantul "holocaust" era folosit din secolul al XVII-lea pentru a denumi moartea violenta a unui numar mare de oameni. Spre deosebire de cuvantul "masacru", de origine latina -
ucidere in masa de oameni, de catre alti oameni - cuvantul "holocaust"
se putea referi si la dezastre sau catastrofe.
Utilizarea cuvantului in acest sens mai larg a atras obiectiile multor
organizatii evreiesti, in particular al celor infiintate pentru
comemorarea Holocaustului evreilor. Organizatiile evreiesti afirma ca
acest cuvant, in sensul sau prezent, este folosit pentru a descrie
exterminarea evreilor si ca Holocaustul evreilor a fost o crima de o
asemenea anvergura si atat de specifica, ca punct culminant al unei
lungi istorii de antisemitism european, incat nu ar trebui sa fie
subsumata intr-o categorie generala cu alte crime ale nazistilor. In a
treia editie a lucrarii sale in trei volume, The Destruction of the
European Jews, Raul Hilberg a estimat numarul evreilor omorati in
Holocaust la 5,1 milioane. Aceasta cifra include "peste 800 000" care
au murit din cauza "ghetoizarii si privatiunilor"; 1 400 000 ucisi prin
"impuscare in aer liber"; si "pana la 2 900 000" pieriti in lagare de
concentrare (Konzentrationslager). Hilberg estimeaza numarul de morti
in Polonia la "pana la 3000 000".


Auschwitz-Birkenau a fost un lagar de concentrare nazist din Polonia,
care in timpul celui de -al Doilea Razboi Mondial a avut un rol de
distrugere in randul populatiei evreiesti din Europa si nu numai a
acesteia. Peste 1,1-1,6 milioane de oameni au fost exterminati in acest
lagar. El a fost ca in marea majoritate a lagarelor de concentrare
naziste, comandat de trupele de infanterie SS. Lagarul de la
Auschwitz-Birkenau a fost cel mai mare lagar nazist din cele doua
razboaie mondiale. Lagarele aveau ca scop distrugerea unor minoritati
europene ca evreii, tiganii, etc. Alte lagare din afara teritoriului
Germaniei erau folosite ca puncte de lucru sau pentru "experimente" ale
doctorilor nazisti. La fiecare lagar era adaugat, la iesire cate un
crematoriu pentru cadavrele detinutilor. Langa acest crematoriu se mai
afla si cate o camera de dusuri, care avea ca scop gazarea
prizonierilor. In lagarul de la Auschwitz-Birkenau aceste camere de
gazare si crematoriile se aflau in interiorul lagarului deoarece lagarul a fost construit intr-o localitate ocupata
de germani si transformata in lagar de concentrare. Locuitorii polonezi
ai Auschwitzului, care au refuzat sa fie deportati fie in Germania, fie
in Austria, au fost folositi la munca "in folosul natiunii germane", ei
nefiind tratati ca si conationalii lor care au acceptat sa plece din
Auschwitz. Ei erau folositi la golirea camerelor de gazare.

Cel mai mare ghetou din Ungaria

Cel mai mare ghetou din Ungaria - cu exceptia celui din Budapesta - a
fost cel din Oradea. De fapt, in acest oras erau doua ghetouri: unul
pentru evreii din localitate, ce cuprindea 27.000 de persoane, aflat in
apropierea Marii sinagogi ortodoxe si a Pietei Mari; celalalt, pentru
cei aproape 8.000 de evrei adusi din multele comunitati rurale ale
urmatoarelor douasprezece districte: Alesd, Berettyóújfalu (azi, in
Ungaria), Biharkeresztes (azi, in Ungaria), Cefa, Derecske (azi, in
Ungaria), Marghita, Oradea, Sacueni, Salard, Salonta Mare, Sárrét (azi,
in Ungaria) si Valea lui Mihai. Multi dintre evreii acestor comunitati
au fost concentrati in si in jurul depozitului de lemne Mezey.35
Ghetoul din Oradea era extraordinar de suprapopulat. Evreii din oras,
care constituiau aproape 30 la suta din populatia localitatii, au fost
inghesuiti pe o suprafata care putea adaposti doar a cinsprezecea
parte, si nu a cincea parte din populatia orasului. Densitatea era atat
de mare incat 14-15 evrei imparteau o singura camera. Ca toate
celelalte ghetouri, cel din Oradea suferea de pe urma lipsei de
alimente; au existat, de asemenea, victime ale masurilor punitive
practicate de o administratie locala deosebit de salbatica; adeseori,
conducerea antisemita a orasului intrerupea electricitatea si apa in
ghetou. Mai mult, sub comanda locotenent-colonelului Jenö Péterffy,
jandarmii au fost deosebit de sadici la "monetaria" locala, care se
afla in Fabrica de bere Dréher, in imediata vecinatate a ghetoului. In
interior, ghetoul era administrat de un Consiliu Evreiesc, condus de
Sándor Leitner, liderul comunitatii evreilor ortodocsi. Deportarea
evreilor a inceput cu "evacuarea" celor concentrati in depozitul de
lemne Mezey, la 23 mai. Aceasta a fost urmata, la 28 mai, de primul transport
care a avut loc chiar din oras. Ultimul transport a parasit Oradea la 27 iunie.

Baruch Cohen, supravietuitor al Holocaustului: "Nu voi ierta niciodata Romania"
Acest interviu a fost realizat prin e-mail, in limba engleza. Am trimis domnului Cohen un set de 19 intrebari, la care domnia sa a raspuns printr-un text unitar, care raspundea la aproximativ 10 din intrebarile adresate. Va prezentam intrebarile la care nu am primit raspuns: Ati vazut dvs. insuti romani care au ucis evrei? Pe cine considerati responsabil pentru acele evenimente? Care credeti ca a fost factorul care a declansat acele evenimente? Cum va explicati atitudinea populatiei fata de evrei atunci? Cum comentati atitudinea regimului Antonescu fata de evrei, in contextul in care exista informatii potrivit carora comunitatea evreiasca din Romania era la sfarsitul razboiului cea mai numeroasa comunitate evreiasca din Europa? Ce le-ati transmite tinerilor de astazi din Romania, care, desi nu au nimic de-a face cu Holocaustul, sunt priviti uneori in mod nediscriminatoriu ca si anti-semiti? Exista acuzatii potrivit carora anti-semitismul romanesc in acea vreme a fost alimentat de o presupusa atitudine plina de ura a populatiei evreiesti in timpul retragerii romanesti din Basarabia; cum comentati?
Unul din evreii cei mai suparati pe Romania este Baruch Cohen, cercetator-sef in cadrul Institutului Canadian pentru Cercetare Evreiasca din Montreal. Sentiment oarecum de inteles, avand in vedere ca Bruch Cohen este un evreu nascut in Romania care si-a pierdut o parte din familie in timpul Celui De-al Doilea Razboi Mondial si care a fost martor ocular la crimele comise impotriva evreilor in timpul Pogromului de la Bucuresti. In 1950, Baruch Cohen a parasit, impreuna cu familia sa, Romania, stabilindu-se in Canada, si nu s-a mai intors niciodata in tara sa natala.

In contextul in care mapamondul a marcat, luni, Ziua internationala de Comemorare a Holocaustului, ZIUA ONLINE va prezinta un interviu cu un evreu in varsta de 89 de ani care a supravietuit unuia din cele mai sangeroase evenimente din istoria comunitatii evreiesti din Romania: Pogromul de la Bucuresti. Evenimentul a avut loc timp de trei zile, intre 21 si 23 ianuarie 1941, si peste 100 de evrei bucuresteni au fost ucisi de diverse grupuri de locuitori ai Capitalei, multi dintre ei membri sau simpatizanti ai Garzii de Fier. Pe atunci, Baruch Cohen locuia in Bucuresti si, la 21 de ani, avea sa fie unul dintre martorii oculari ai descoperirii cadavrelor de evrei ucisi si atarnati in carligele din macelarii.


Ati trait si ati supravietuit Pogromului din Bucuresti, asa-numita "Kristallnacht", pe cand aveati 21 de ani. Va rog explicati-ne care era situatia generala din Bucuresti din zilele care au precedat aceste evenimente.

Da, am fost acolo. Am fost martor al dezvoltarii regimului fascist al lui Hitler din Germania. Mama mea, odihneasca-se in pace, a prezis: "Fiul meu, acesta este sfarsitul poporului evreu in Europa"... (Referitor la Romania, n.red.) pot sa confirm, prin experienta mea personala, influenta partidelor politice nationaliste, a presei antisemite - cum ar fi Porunca Vremii si Universul - si a altor asa-numiti "intelectuali" - ca si Corneliu (Zelea, n.red.) Codreanu, A. C. Cuza si influenta miscarii studentesti "Generatia 1922", toti alaturandu-se campaniei anti-semite din Romania. Propaganda lor vitriolitic antisemita era larg raspandita. Antisemitismul era deja puternic inradacinat in poporul Romaniei. Imaginea romanilor despre evrei era reprezentata de o idee indelung inradacinata si demonizata. Deja in anul 1910 comunitatea evreiasca observa incitarea deschisa la violenta impotriva evreilor.

Care au fost conditiile care au incurajat pogromul?

Guvernul generalului Antonescu a publicat urmatoarea declaratie: "Imi este indiferent daca ramanem in istorie ca niste barbari. Imperiul Roman a comis tot felul de acte de barbarie, si totusi a fost cea mai magnifica organizatie politica. N-a existat niciodata in istoria noastra un moment mai favorabil decat acesta. Aveti ordinele mele! Va asigur ca nu vor exista urmari! Asa ca, unde si daca este necesar, folositi mitraliere". (Butnaru, p. 102-3).

Evenimentele din Iasi i-au facut chiar si pe ofiterii germani sa exclame: "Ce barbari!". Eu nu eram in Basarabia, dar am auzit povesti ingrozitoare despre comportamentul Armatei Romane de acolo. Strabunica sotiei mele a pierit in timpul unui mars al mortii din Darabani spre Transnistria, fiind impuscata atunci cand n-a mai putut sa mearga.

Ce va amintiti exact din acele zile?

Atunci cand a avut loc Pogromul din Bucuresti, lucram la o fabrica in cartierul Bariera Vergului - Calarasi, si imi lua o ora numai sa ajung de la fabrica pana acasa. In noaptea de 21 ianuarie 1941, in timp ce ma apropiam de locuinta mea din Dudesti, am putut vedea cerul stralucind in rosu de la flacarile de la casele arzande (ale evreilor, n.red.). Un om bun, care nu era evreu, care statea in fata casei mele, mi-a zis ca mama si surorile mele erau in siguranta. Tatal meu lucra foarte departe de casa. El nu s-a intors acasa in seara aceea. Ororile au continuat timp de mai multe zile. Mi-am pierdut slujba.

Cum a reactionat populatia romaneasca?

Populatia majoritara parea, in general, indiferenta. Pentru Pogrom a fost responsabil Guvernul romanesc Horia Sima - Antonescu al Romaniei. Acea Romanie pentru care tatal meu a luptat in Primul Razboi Mondial si de la care a primit Medalia de Onoare, dar care niciodata nu l-a considerat cetatean al tarii.

Ati vazut romani care i-au aparat pe evrei? Dar Politia si Armata, cum au reactionat?

Nici un membru al Politiei, nici un membru al Armatei nu a intervenit. Dupa trei zile de crime si distrugeri, Guvernul a oprit masacrul. In ziua urmatoare, s-a anuntat ca oricine isi cauta un membru al familiei ar trebui sa ii caute la macelarie. Familia mea m-a trimis pe mine. La macelarie, am vazut, atarnand de carligele pentru carne, zeci de cadavre de oameni cu etichete pe care scria "carne koser".

Ziua urmatoare, s-a anuntat ca oricui ii lipseste un membru al familiei ar trebui sa verifice la morga. Unul cate unul, am examinat fiecare cadavru. In ziua urmatoare, s-a anuntat ca oricui ii lipseste un membru al familiei ar trebui sa verifice la Padurea Jilava. Am fost acolo si am gasit numai sange si cadavre, iar acestea imi bantuie si astazi cele mai rele cosmaruri. Dar nu mi-a gasit niciodata tatal.

Am vazut atunci sute de trupuri de evrei ucisi in mod brutal si distrugerea unei intregi comunitati. Am reusit sa ii supravietuiesc. Si tatal meu a supravietuit si s-a intors acasa pe 25 ianuarie. Angajatorul sau, care nu era evreu, instiintat de situatia din cartierul nostru, nu l-a lasat pe tatal meu sa plece acasa. I-a oferit la el inauntru un loc unde sa se ascunda si i-a dat sa manance. Si totusi, timp de cinci zile, nu am avut nici o stire despre soarta lui.

Sunteti un critic ferm al atitudinii Romaniei fata de Holocaust. Dar banuiesc ca sunteti constient de faptul ca unii romani, chiar membri ai Administratiei romanesti aliate cu regimul nazist, si-au pus viata in primejdie pentru a salva viata unor evrei. Este cazul primarului de Cernauti, Traian Popovici, reprezentant al Administratiei romane, care a salvat aproximativ 20.000 de evrei. Ce parere aveti fata de aceste cazuri?

Cunosc cazul lui Traian Popovici, dar, din nefericire, au fost foarte putini altii ca el. Nu stiu cati evrei au fost salvati de Dreptii intre Popoare, si niciodata nu uit sa ii mentionez pe cei doi oameni care le-au adapostit pe mama si surorile mele de flacari, iar pe tatal meu de brutalitati.

Eu am fost luat din casa mea in 1941 si, in zilele mai norocoase, am fost fortat sa lucrez, in schimbul vietii mele, sapand transee pentru Armata. (Restul zilelor nu vreau sa le mentionez.)

Daca dezastrul de la Stalingrad nu ar fi avut loc, si daca razboiul ar fi continuat pentru inca trei sau patru luni, populatia evreiasca din Romania ar fi avut acelasi destin ca si evreii din Ungaria.

Ce sentimente aveti in prezent fata de Romania?

Cand am emigrat din Romania, in 1950, impreuna cu sotia si fiica mea, am avut dificultati in obtinerea actelor necesare pentru plecare. Atunci cand am obtinut, in cele din urma, un document permisiv, pe acesta scria: "Una Calatorie - Ducere". Pe de alta parte, cand am citit despre episodul dezgustator petrecut in octombrie in cel mai mare cimitir evreiesc din Bucuresti (atunci cand zeci de pietre funerare au fost vandalizate, n.red.), nu mi-am putut controla furia. Parintii mei sunt ingropati acolo, si inca nu am primit nici un raspuns la numeroasele solicitari pe care le-am facut referitor la mormintele lor. Pentru astfel de motive, nu voi ierta niciodata Romania.

Credeti ca in Romania anti-semitismul este dezvoltat in prezent?

Inteleg ca numerosi tineri romani nu sunt macar constienti de atrocietatile petrecute. La cea mai recenta Comemorare Anuala a Evreilor Romani Ucisi Brutal in Holocaust (eveniment care are loc in Canada, n.red.), am inmanat la doua eleve cu ascendenta romaneasca marturiile victimelor Holocaustului, pe care acestia le-au citit public. Aceste tinere fete au recitat aceste marturii, dar nu aveau inainte de asta nici un fel de cunostinte despre istoria lor - adica despre istoria Holocaustului in Romania. Trebuie sa incepem sa le spunem acestora adevarul!

Ce asteptati de la autoritati si de la populatia Romaniei in ceea ce priveste problema anti-semitismului si cea a Holocaustului?

Incepand din scoala primara, copiii trebuie sa inceapa sa invete istoria tarii lor, inclusiv cruzimea de necrezut de care a avut parte comunitatea evreiasca. Potrivit articolelor din presa internationala, Guvernul Romaniei nu isi indeplineste obligatiile fata de elevi si neglijeaza activitatea de reflectare precisa a istoriei in scoli si universitati. Personal, nu sunt foarte la curent cu situatia actuala, dar am citit declaratia profesorului Ion Coja: "Nu a existat nici un Holocaust in Romania. Dar daca va exista vreunul in viitor, o sa il facem cum trebuie".

Guvernul trebuie sa actioneze ca sa ii controleze pe numerosii scriitori si oratori cum sunt Ion Coja si Corneliu Vadim Tudor, si sa ii expuna pentru vina de incitare la ura. Trebuie sa invatam nu numai sa ne aducem aminte, ci trebuie sa invatam sa nu mai uram.

Am, de asemenea, si amintiri placute, cum ar fi amintirea actorului si umanistului Radu Beligan.

Dar antisemitismul creste din nou peste tot in lume, iar scolile, universitatile, ziarele, televiziunea si radiuorile nu sunt scutite de antisemitism.

Ati gasit ceva anti-semit in intrebarile sau abordarea mea?

Nu gasesc intrebarile dvs. antisemite. Doar ca ma ingrijorez pentru ca s-ar putea sa nu cunoasteti adevarul.
http://www.ziua.ro/news.php?data=2009-04-18&id=26102

Eveniment la Haifa: Sfaturi şi explicaţii pentru supraveţuitorii Holocaustului
Corespondentul Anima News, Teodor Răileanu, transmite: La Casa de cultură (Matnas) Hadar din Haifa, a avut loc o întrunire explicativă pentru supraveţuitorii Holocaustului din nordul Israelului. Întâlnirea a fost organizată de Schmuel Ranisch, preşedintele HOR Haifa împreună cu Centrala Organizaţiilor Supravieţuitorilor Holocaustului (Merkaz HaYrgunim)

şi a avut ca scop informarea supraveţuitorilor Holocaustului de drepturile lor şi de a le oferi acestora toate sfaturile necesare pentru a putea beneficia de toate drepturile care li se cuvin.
Schmuel Ranisch, organizatorul acestei acţiuni, are o foarte bogată istorie de luptă pentru drepturile supraveţuitorilor atât în calitate de preşedinte al HOR Haifa, cât mai ales ca şi membru în conducerea Fondului pentru Ajutorarea Supraveţuitorilor Victime ale Holocaustului (FASVH – Keren Revacha le Nitzoley HaShoa). Astfel, Schmuel Ranisch a făcut parte din delegaţia supraveţuitorilor care a dus tratative cu Primul Ministru pentru obţinerea de drepturil pentru supraveţiutori. „Mai sunt multe de făcut, de asta nu se îndoieşte nimeni! Însă trebuie să recunoaştem că acesta este primul guvern care a făcut ceva pentru supraveţuitorii Holocaustului nazist, chiar dacă mult prea târziu şi mult prea puţin!” a afirmat Ranisch de la tribuna întrunirii.
Totuşi, în cuvântul său de deschidere, Schmuel Ranisch a ţinut să mulţumească ministrului pentru bunăstare,Ytzhak Buji Herzog şi directorului general Ytzkovici care, fiind membri ai guvernului şi de cealaltă parte a mesei negocierilor, au întins dezinteresat o mână de ajutor pentru ca supraveţuitorii să îşi primească în sfârşit drepturile care li se cuvin. Însă, putem spune că toată sala a simţit în tonul discursului lui Ranisch o umbră de nemulţumire fiindcă, în pofida tuturor eforturilor depuse, încă nu s-au terminat de votat toate legile menite să dea supraveţuitorilor ceea ce cu adevărat li se cuvine. „Din nou spun sus şi tare: după ce au dus de-a lungul anilor o luptă dură cu suferinţa, oamenii nu trebuie acum să se lupte din nou pentru drepturile lor şi să alerge prin tribunale pentru a căpăta ce li se cuvine. Credeam că este suficient un precedent pentru ca guvernul nostru să îndrepte legile strâmbe. Mi-e teamă, însă, că unii au interes ca oamenii să dea bani din buzunar pentru ca avocaţii să câştige tot mai mult! Cer insistent Guvernului Statului Israel să dea supraveţuitorului, care ajunge în tribunal pentru dreptul lui, un avocat din oficiu!” a afirmat Schmuel Ranisch.
Preşedintele HOR Haifa a amintit din nou problema celor care au ajuns în ţară după anul 1953: „Acei oameni nu au rămas în ţările lor fiindcă aşa au vrut; ei nu au fost lăsaţi să plece şi, de aceea, ei trebuie recunoscuţi şi suferinţa lor recunoscută la fel ca a celorlalţi!”.
În cadrul acestei sesiuni de explicaţii şi consultare a supraveţuitorilor Holocaustului a luat cuvântul şi un avocat al Amutat Aviv care a prezentat toate drepturile pe care un supraveţuitor le are şi pe care trebuie să le primească.
Directorul Matnas Hadar, Yakov Broder, a fost cel care a deschis partea artistică a serii, amintind celor prezenţi în sală de îndelungata şi fructoasa colaborare pe care Matnas Hadar o are de ani buni cu HOR Haifa.
Talentat şi binecunoscuta artistă Dorit Reuveni a delectat publicul prezent în sală cu un repertoriu bogat de cântece de altădată. Momentul artistic a fost completat de actorul Yankele Reuveni.
Supraveţuitorii Holocaustului au avut şansa să fie informaţi şi sfătuiţi cum se cuvine şi au putut să se înscrie ca membri ai HOR Haifa pentru ca şi pe viitor să poată primi toate informaţiile şi tot spirjinul pentru a-şi obţine drepturile. De asemenea, cei prezenţi la întrunire au primit câte o diplomă şi câte o insignă din partea Merkaz HaYrgunim.