Lagarele Mortii

Rezumarea primului mesaj :


Amintiri din Auschwitz
La Casa Corpului Didactic Bacau, au fost prezenti, in cadrul unui interesant simpozion, doi supravietuitori ai unor ingrozitoare lagare de exterminare din timpul celui de-al doilea razboi mondial. Scriitorul Oliver Lustig, fost prizonier la Auschwitz si Liviu Beris, incarcerat in lagarul din Transnistria, au evocat, in fraze sobre si alese, amintiri din tragica lor experienta de viata in fata elevilor si profesorilor bacauani, informeaza RomNET. Aceasta actiune face parte din Programul de formare continua “Rasism, xenofobie, antisemitism - probleme educationale; Holocaustul”, acredidat de Ministerul Educatiei si Cercetarii si destinat profesorilor de istorie si stiinte sociale din Bacau. Programul a fost initiat de prof. Gabriel Stan, directorul CCD Bacau care a avut si fericita initiativa de a invita pe cei doi supravietuitori. Este o premiera pentru municipiul Bacau un asemenea simpozion. Cei doi invitati au emotionat asistenta cu intamplari neverosimile. De la Cluj, de unde a plecat Oliver Lustig, au fost trimisi in lagarul de la Auschwitz 17.000 de evrei. S-au mai intors circa 2.000. Din acest lagar, majoritatea a murit. Lagarul a existat pana in ziua de 27 ianuarie 1945. A fost momentul final al celui mai ingrozitor lagar de concentrare din Europa. Descrierile facute de Oliver Lustig, sunt stiintifice (cu diapozitive) si rostite, aproape, cu detasare: “Una din secventele cele mai teribile pentru existenta mea, a fost drumul de la Cluj la Auschwitz. Degradarea umana a inceput in vagoanele de vite, unde eram inghesuiti, impreuna cu tot calabalacul. Rusinea si umilinta a inceput de atunci”. Sosirea la destinatie parea sfarsitul unui calvar. De fapt el de abia incepea: “La Auschwitz, 2 medici SS-isti examinau detinutii sositi cu transporturile. Detinutii trebuiau sa treaca prin fata unuia dintre medici, care lua pe loc o hotarare, facand un semn cu mana. Cei apti pentru munca erau trimisi in lagar. Ceilalti erau trimisi imediat la instalatiile de exterminare. Copii in varsta frageda erau exterminati fara exceptie, deoarece nu erau in stare sa munceasca. La Auschwitz cautau sa insele detinutii lasandu-i sa creada ca ii duc la deparazitare. Nu este adevarat ca ofiterii SS veneau cu cainii asa cum se arata in filme. Remuscarea mea este ca, in gara Auschwitz, ca aici m-am despartit de mama si fratii mei fara sa-i imbratisez. Despartirea a durat putin si fara lacrimi. Dupa care au plecat linistiti spre camerele de gazare”. Pentru a destinde atmosfera in timpul trierii detinutelor care soseau cu trenurile pe atunci, adica in iunie si iulie 1944, o orchestra formata din detinute tinere si dragute, fete in bluze albe si fuste bleumarin, canta arii vesele din opereta “Vaduva vesela”, barcalora din “Povestirile lui Hoffman” etc. Noilor sositi li se spunea ca merg intr-un lagar de munca. Deoarece inca nu fusesera in lagar si nu vedeau decat estrada inconjurata de verdeata unde canta orchestra, nu puteau sa-si imagineze, desigur, ceea ce ii astepta. Detinutele triate pentru camerele de gazare, adica batranele, copiii si mamele, erau duse intr-o cladire din caramida rosie, pe care se afla inscriptia “Baie”. Aici li se ordona sa se dezbrace si, inainte de a intra in pretinsa camera de dusuri, li se inmana un prosop. Mai tarziu, in timpul marilor transporturi din Ungaria nu mai ramanea timp pentru masuri de camuflare. Atunci li se ordona cu brutalitate sa se dezbrace. Oliver Lustig spune ce insemnau ultimele clipe pentru detinuti, pentru cei aproape 2000 de detinuti cat incapeau intr-o sala: “Odata ajunsi in camera de exterminare, se introduceau granule de Cyclon B. In combinatie cu aerul dadea un gaz mortal. In functie de conditiile atmosferice, oamenii mureau dupa 3-15 minute. Se stia ca oamenii erau morti atunci cand tipetele lor incetau. De obicei se astepta o jumatate de ora inainte de a deschide usile si de a scoate cadavrele. Dupa ce cadavrele erau scoase, companii speciale de munca le luau inelele si smulgeau dintii de aur din gurile cadavrelor”. Ce a insemnat lagarul Auschwitz pentru Oliver Lustig: “Batai, foamete, torturi si asasinate erau fenomene obisnuite, erau lucruri obisnuite. Pentru mine au fost niste socuri formidabile. De la rotocoalele de fum din crematoriu si pana la locul de dormit. de pilda acesta era un loc supraaglomerat, unde oamenii nu stareau culcati, stateau in rand, in fund, cu picioarele desfacute ca sa mai incapa si urmatorul. Iar seara, cand voiam sa ne culcam si cineva voia sa se intoarca, se intorcea tot randul, de la un cap la altul. Mancarea aproape ca nu exista. Era un amestec bazat in special pe sfecla furajera. De nemancat! Cum se manca? Eram incolonati cate cinci si primul din fata primea un fel de farfurie mai mare, un bol de lut in care se punea un polonic de ciorba. El avea dreptul sa ia cinci sorbituri si apoi o dadea urmatorului, care, la randul lui, o dadea urmatorului”. O experienta terefianta. Liviu Beris, incarcerat in lagarul din Transnistria, a aratat ca, decenii in sir, in timpul regimului comunist, s-a trecut cu vederea ori s-a minimalizat situatia grava a evreilor, ca minoritate etnica, in anii celui de-al doilea razboi mondial, pentru ca, dupa 1989, sa aiba loc dispute in materie nu atat intre istorici, cat mai ales intre politicieni si formatori de opinie. Liviu Beris a rostit cateva adevaruri dureroase: in Transnistria au fost deportati, in 1941 si 1942, 180.000 de evrei romani; guvernul antonescian (a carui politica de stat era de in mod explicit antisemita) este responsabilul direct pentru aceasta actiune; cea mai mare parte a intelectualitatii romanesti din perioada interbelica avea pozitii mai mult sau mai putin anti-evreiesti. Liviu Beris a prezentat un film despre nenorocirile din acea vreme din care reiesea clar pozitia programatic antisemita a conducatorului de atunci al statului. Numai evolutia defavorabila a situatiei de pe front a facut ca Antonescu sa-si schimbe pozitia, ceea ce a dus la supravietuirea evreilor ramasi in Vechiul Regat (si care se aflau si ei pe lista mortii). Nu trebuie insa uitati - a aratat Beris - si acei romani care au salvat evrei, cum ar fi locotenentul Ioan Popescu (care a salvat 4.300 de evrei destinati impuscarii) sau primarul Cernautiului, Popovici, care a salvat 20.000 de evrei de la deportarea in Transnistria. Liviu Beris a povestit intamplari zguduitoare despre crimele la care s-au dedat ofiteri romani. Martor la scene inumane, el a inteles ca lagarele de concentrare sunt un “complex hibrid de ne-oameni, de victime si calai”. Simpozionul de la Casa Corpului Didactic s-a inscris pe doua dimensiuni (care corespund, de altfel, obiectivelor programului de formare): pe de o parte, rememorarea unui trecut tragic si, poate mai ales, asumarea lui franca, nu doar cu jumatate de gura; pe de alta parte, recunoasterea necesitatii unei educari corespunzatoare a generatiilor tinere, pentru ca ororile comise cu saizeci de ani in urma sa nu se repete. Toate acestea intr-un climat national care pare mai favorabil ca niciodata asumarii trecutului.
http://www.cronicaromana.ro/amintiri-din-auschwitz.html

FOTO Vezi cum arată astăzi lagărul de la Auschwitz
Auschwitz-Birkenau a fost un lagăr de concentrare nazist din Polonia, care în timpul celui de -al Doilea Război Mondial a avut un rol de distrugere în rândul populaţiei evreieşti din Europa şi nu numai a acesteia. Se estimează că cel puţin 1,1 milioane de persoane au fost omorâte acolo, din care peste 90% au fost evrei.



HuffingtonPost UK a făcut o vizită la fostul lagăr de concetrare de la Auschwitz împreună cu 6 foşti deţinuţi. Jurnaliştii au relizat un reportaj foto despre cum arată astăzi lagărul.

Auschwitz: Polonia redeschide vânătoarea de foşti nazişti. Ce cred reprezentanţii comunităţii evreieşti din România

Autorităţile poloneze au redeschis o anchetă privind lagărul de la Auschwitz, după ce investigaţiile privind crimele săvârşite de nazişti în cel de-Al Doilea Război Mondial au fost sistate în anii '80, din cauza izolării Poloniei sub Cortina de Fier, relatează Associated Press.

Unul dintre scopurile redeschiderii anchetelor este urmărirea torţionarilor nazişti care mai sunt în viaţă, potrivit anunţului Institutului Polonez al Memoriei Naţionale, un organism de stat care investighează crimele săvârşite în timpul perioadei naziste şi comuniste.

Deputatul Aurel Vainer, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România (FCER), a declarat că nu vede "intenţii ascunse" în iniţiativa Poloniei, susţinând că se doreşte "cunoaşterea cât mai completă a adevărului" privind Holocaustul.

"În Polonia şi Ucraina, este o activare a cunoaşterii cât mai bune a istoriei Holocaustului", explică deputatul Vainer, care arată că, din cele şase milioane de evrei ucişi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, despre un milion de persoane nu se cunosc foarte multe informaţii privind moartea lor.

"Aici, nu este vorba de alte motive decât descoperirea istoriei, a adevărului. N-a fost o crimă a unei persoane, nu e important să fie cunoscut adevărul adevărat?", arată preşedintele FCER.

De aceeaşi părere este şi directorul Institutului Elie Wiesel, istoricul Alexandru Florian. El priveşte redeschiderea anchetelor ca pe "un gest umanitar de a cerceta mai profund istoria".

Naziştii au deschis lagărul de la Auschwitz în 1940, la aproape un an de la invadarea Poloniei. Până în 1945, naziştii germani şi austrieci au omorât până la 1,5 milioane de oameni la Auschwitz-Birkenau, iar cei mai multe victime erau evrei din Europa, rromi şi homosexuali.

Investigaţia a fost redeschisă de o aripă a institutului, din Cracovia, în apropiere de Auschwitz. Momentan, Institutul Polonez al Memoriei Naţionale nu a precizat dacă se vor redeschide investigaţiile şi în cazul lagărelor de concentrare de la Chelmo, Treblinka şi Belzec.

Un vânător internaţional de nazişti, care lucrează la Centrul Simon Wiesenthal, a făcut lobby în Polonia pentru redeschiderea anchetelor, pe fondul condamnării, în Germania, în luna mai, a lui John Demjanjuk pentru complicitate la omorârea a peste 20.000 evrei în lagărul de la Treblinka. A fost pentru prima dată când Germania a condamnat pe cineva pentru că a lucrat acolo, deci a fost complice la crimele săvârşite în lagăr. De la condamnarea lui Demjanjuk, mulţi alţi foşti torţionari au fost anchetaţi.

Vânătorul Efraim Zuroff a declarat că se aşteaptă ca orice torţionar prins în altă ţară să fie judecat în Germania, având în vedere că Berlinul a cerut extrădarea tuturor celor prinşi.

Deşi Polonia are cele mai multe anchete deschise privind execuţiile din lagărele de concentrare, foarte puţine se încheie cu vreo condamnare.

Autorităţile poloneze au iniţiat anchetele privind crimele de la Auschwitz în anii '60 şi '70, însă le-au închis în anii '80, fără vreo condamnare, pentru că autorităţile nu puteau interoga martorii şi persoanele bănuite că ar fi torţionari care locuiau în străinătate.

Ultima dată când Polonia a judecat pe cineva pentru crime de război a fost în 2001, când Henryk Mania a fost condamnat la opt ani de închisoare, pentru că a luat parte la genocidul comis la Chelmo.

Polonia redeschide ancheta asupra crimelor de la Auschwitz

Autoritățile de la Varșovia au decis să redeschidă ancheta în cazul crimelor comise în lagărul de exterminare de la Auschwitz, din timpul celui de al doilea Război Mondial, într-o ultimă încercare de a-i găsi și pedepsi pe cei vinovați.

Anchetatorii polonezi intenționează să chestioneze aproximativ 500 de oameni care au supraviețuit Auschwitz-ului, vrând să afle noi informații legate de modul în care era condus și de către cine cel mai sinsistru lagăr de concentrare, scrie ziarul ”The Telegraph”.

”Nu putem exclude posibilitatea ca cineva care a lucrat la Auschwitz-Birkenau să fie încă în viață”, a declarat Piotr Piatek, procuror polonez al Institutului Național al Aducerii Aminte, organism însărcinat cu investigarea crimelor de război.



Orice persoană care are conexiuni cu activitățile desfășurate în lagărul de exterminare riscă să fie acuzat de crime împotriva națiunii poloneze.

Multe dintre cazuri au început să fie investigate încă din anii 1970-1980, dar nu avut niciun rezultat concret din cauza dificultăților generate de Cortina de Fier, care împărțea Europa. Relațiile oficiale dintre Polonia și statele occidentale, în special Germania de Vest, au fost marcate de suspiciuni de o parte și de alta, lucru care a făcut ca anchetele să fie greu de finalizat.

”The Telegraph” notează că o bună parte din personalul care a lucrat la Auschwitz a fost capturat și pedepsit, dar o amnistie dată în 1965 a stopat toate procesele și a dus la eliberarea celor care fuseseră închiși pentru crimele comise în acest lagăr.
Lagărele de la Auschwitz au fost un element important al Holocaustului, estimându-se că cel puțin 1.1 milioane de oameni au fost omorâți aici, dintre care peste 90% evrei.

Povestea impresionantă a unui prizonier la Auschwitz, care a evadat împreună cu iubita sa: "Am simţit o durere în coloana vertebrală, în locul în care mă aşteptam să fiu împuşcat"

Jerzy Bielecki, fost prizonier la Auschwitz, care a reuşit să evadeze din lagăr în 1944, împreună cu iubita sa, a murit săptămâna trecută în somn, în locuinţa sa din Polonia, relatează Daily Mail. Avea 90 de ani.

[color:caf8=#000]Aventura polonezului, care a fugit din lagăr îmbrăcat într-o uniformă de ofiţer SS, este una dintre cele [color:caf8=#0494e1! important]mai mai interesante poveşti pe această temă, care au făcut de-a lungul anilor subiectul multor cărţi şi filme.
[color:caf8=#000]În 1940, pe când avea numai19 ani, Jerzy Bielecki a fost închis în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Fusese adus cu primul [color:caf8=#0494e1! important]transport de deţinuţi polonezi. Cyla Cybulska, iubita alături de care a reuşit să evadeze, a fost închisă în 1943, împreună cu părinţii ei, doi fraţi şi o soră mai mică. Familia ei a fost ucisă ulterior în camera de gazare.

Bielecki a cunoscut-o pe Cyla când ea avea 22 de ani, iar el 22. Dragostea lor a înflorit în scurt timp, motiv pentru care polonezul a hotărât să găsească o soluţie pentru a evada. Deţinutul a reuşit să facă rost de o uniformă de ofiţer S.S. şi un permis de ieşire, de la un prieten care lucra la un depozit de uniforme. Astfel, cu mari emoţii şi teamă, cei doi au reuşit să iasă din câmpul de concentrare, după ce un paznic adormit i-a lăsat să iasă.

[color:caf8=#000]"Am simţit o durere în coloana vertebrală, în locul în care mă aşteptam să fiu împuşcat", a povestit Jerzy Bielecki într-un interviu din 2010. Timp de o săptămână, cei doi îndrăgostiţi s-au ascuns pe timp de zi, iar noaptea au continuat să meargă pe jos până când au ajuns a [color:caf8=#0494e1! important]casa unchiului lui Bielecki.

Cei doi îndrăgostiţi s-au despărţit în momentul în care Jerzy a fost nevoit să se întoarcă la familia lui în Polonia, iar Cyla Cybulska a fost trimisă să se ascundă la o familie de fermieri. Deşi războiul s-a sfârşit în 1945, cei doi nu au reuşit să se reîntâlnească.

Între timp, Cyla s-a căsătorit cu un evreu, alături de care s-a mutat în Suedia, şi apoi în New York. Bielecki a rămas în Polonia, alături de familia lui.

Cei doi s-au revăzut abia după 39 de ani, în 1983. Cyla i-a povestit menajerei sale despre evadarea din lagărul de la Auschwitz, iar aceasta a ajutat-o să ia legătura cu Bielecki.

[color:caf8=#000]În [color:caf8=#0494e1! important]vara anului 1983, pe aeroportul din Cracovia, Jerzy Bielecki o aştepta pe Cyla cu 39 de trandafiri roşii, câte unul pentru fiecare an în care au fost despărţiţi.

FOTOGRAFII ŞOCANTE din lagărele de concentrare: chipul trist al „vieţii care nu merită ...
Una dintre cele mai oribile sintagme din istorie a fost folosită de către Germania nazistă pentru a desemna fiinţele umane ale căror vieţi sunt neimprotante sau care trebuie să fie pur şi simplu ucise: Lebensunwertes Leben sau „vieţi care nu merită trăite".

Termenul a etichetat la început bolnavii mintal, apoi persoanele de „rasă inferioară", devianţii sexuali şi duşmanii poporului din interior sau din exterior, relatează publicaţia americană The Atlantic.

Încă de la începutul războiului, o parte a poliţiei naziste a ucis civili în masă, vânându-i în special pe evrei. Această vânătoare s-a transformat, către sfârşitul războiului, în „soluţia finală" a lui Hitler: exterminarea completă a evreilor.

Campania de exterminare a început cu trupele morţii Einsatzgruppen în est, care au ucis peste 1 milion de oameni prin masacre, apoi a continuat cu lagărele de concentrare şi cu cele de exterminare.

În 1945, trupele Aliate au descoperit lagărele de concentrare şi rezultatele politicii naziste: sute de mii de prizonieri înfometaţi şi bolnavi şi tot atâtea cadavre, precum şi dovezile existenţei unor crematorii şi camere de gazare, mii de gropi comune şi cercetări provenite din realizarea unor experimente medicale îngrozitoare. Naziştii au ucis peste 10 milioane de oameni în această manieră, dintre care 6 milioane au fost evrei.

Mai multe fotografii, pe theatlantic.com .

Să întâlneşti un Om, la Auschwitz! de Andrea Ghita

De Rosh Hashana am primit un plic voluminos de la prietenul meu – de o vreme încoace, şi al cititorilor publicaţiei Acum – Mihai Eisikovits. Dat fiind că această sărbătoare evreiască este şi un moment de bilanţ, alături de felicitarea desenată cu mâna lui, mi-a expediat şi copiile corespondenţei cu Primăria din Gherla, privind ridicarea monumentului memorial dedicat evreilor gherleni decedaţi pe front în cele două războaie mondiale şi exterminaţi în lagărele naziste. Am înţeles că iniţiativa lui Mihai Eisikovits – susţinută cu generozitate şi determinare de evreii gherleni din America reuniţi în Asociaţia „Jewish Americans of Romanian Origin” din statul Maryland şi de cei israelieni din „Association of Gherla Jews” - a fost receptivitată favorabil de primarul din Gherla. Nădăjduiesc că monumentul va fi ridicat cât mai curând. Printre sutele de evrei gherleni pieriţi la Auschwitz s-au numărat şi părinţii lui Mihai Eisikovits, Dezideriu şi Rozalia deportaţi împreună cu sora lui, Hermina. Ea scăpat cu viaţă datorită unei întâlniri faste. Mie mi-a revenit sarcina să transcriu povestea – relatată de Mihai Eisikovits, scanată de un prieten de-a său şi trimisă prin mail – şi s-o public la rubrica Mărturii.

Întâlnirea cu tata, la Cazarma „Jidovilor” din Baia Mare











În anii 1942 – 1943 tatăl meu fusese mobilizat la detaşamentul de muncă din cadrul armatei maghiare. În perioada aceea toţi cei trei bărbaţi ai familiei: tata, fratele meu şi cu mine, eram în detaşamente de muncă. Aşa s-a întâmplat că în iarna 1942 – 1943 tatăl meu a sosit la Cazarma „Jidovilor” din Baia Mare, unde se afla şi detaşamentul meu 10/4 şi am putut petrece câteva zile împreună. Noaptea dormeam în acelaşi pat de scânduri şi ne încurajam reciproc, sperând că vremurile grele vor trece în curând şi ne vom regăsi acasă, împreună cu mama şi sora mea. Apoi detaşamentul tatii a fost dirijat într-un loc necunoscut mie, iar noi am primit ordin să ne deplasăm în Ucraina Subcarpatică, unde am muncit greu şi periculos la construcţia drumurilor forestiere militare.









În 1943, toamna târziu, tata a fost lăsat la vatră de la detaşamentul de muncă, dar vremurile deveniseră şi mai crunte. În martie 1944, după ocuparea Ungariei de către trupele hitleriste, prigoana evreilor se înteţea de la o zi la alta. Evreii erau concediaţi, nu aveau dreptul să exercite nici meserii libere, li s-au confiscat aparatele de radio, au fost obligaţi să-şi predea valorile şi li se aplicau restricţii severe în ceea ce priveşte părăsirea domiciliului şi raţiile de mâncare. În final au fost închişi în ghetouri.

În aprilie 1944 părinţii şi sora mea au fost scoşi din casă şi duşi în ghetoul de la fabrica de cărămizi. Acolo au fost înghesuiţi evreii din Gherla şi împrejurimi, în număr de peste 1200, ducându-şi zilele în nişte condiţii de o promiscuitate greu de descris. Lipseau atât condiţiile elementare de igienă, cât şi alimentele. O mare parte dintre oameni nu au mai încăput sub şoproanele de uscat cărămizile şi erau obligaţi să doarmă sub cerul liber. Jandarmii supravegheau cu străşnicie ordinea şi disciplina în ghetou, evreii fiind în acelaşi timp supuşi unui interogatoriu dur, cu bătaie şi tortură, pentru a declara unde şi-au ascuns valorile. Mulţi dintre ei au murit în urma tratamentelor cumplite care nu aveau cum să dea „rezultate”, din moment ce valorile fuseseră confiscate de comisia care mergea în casele evreieşti sigilate după evacuarea locatarilor care nu avuseseră voie să ia cu ei decât o boccea cu câteva lucruride strictă necesitate.

În luna mai 1944 ghetoul a fost golit, toţi evreii fiind transportaţi la Cluj şi de acolo la Auschwitz.

Tata, mama şi sora mea Hermina au călătorit timp de trei zile, într-un vagon ticsit de oameni, suferind de foame şi de sete, lângă cadavrele celor care muriseră între timp. În final, vlăguiţi şi disperaţi, au fost descărcaţi pe rampa gării de la Auschwitz.

Viaţa surorii mele a fost salvată de un Om

Tatăl meu a fost despărţit de mama şi de sora mea. La prima selecţie efectuată de Mengele, sora mea - sfătuită de deţinutele mai vechi – a declarat că are 17 ani şi a reuşit să rămână alături de mama. După câteva săptămâni, în care a îndurat teama continuă, foamea şi mizeria din lagăr, sora mea s-a îmbolnăvit grav şi zăcea în baracă. Mama era foarte speriată şi tristă pentru că bănuia ce ar fi urmat la selecţie, dacă sora meai nu avea să se întremeze cât de curând. Totuşi, se stăpânea să nu-şi neliniştească şi mai mult fiica. Odată, nemaiputând răbda, a ieşit în faţa barăcii şi a izbucnit în hohote de plâns. Un deţinut care tocmai trecea pe acolo a încercat s-o îmbărbăteze, spunându-i că plânsul nu ajută la nimic şi întrebând-o care-i motivul supărării ei. Mama nu i-a răspuns, ci a continuat să plângă încetişor. Deţinutul şi-a văzut de drum, dar când a făcut cale întoarsă a văzut-o din nou pe mama şi între ei s-a derulat următorul dialog:

- De unde sunteţi?”.



- Din oraşul Gherla, din Transilvania

- Am şi eu o cunoştinţă la Gherla, îl cheamăl Eisikovits”

- Eisikovits e soţul meu !

- Doamnă, soţul Dumneavoastră nu avea o jachetă portocalie din piele întoarsă, cu mânecile şi spatele croşetate?

- Ba, da!

- Aflaţi că jacheta aceea i-am dăruit-o eu, când a fost o dată la Viena, cu un transport de animale. Eram medic veterinar, angajat la firma Schenkel. Unde-i soţul dumneavoastră?

- Nu ştiu, ne-au despărţit la sosirea în lagăr…

- Şi de ce plângeţi?

- Fiica mea e grav bolnavă…

Austriacul, care lucra în brigada de întreţinere electrică a lagărului şi din acest motiv putea să circule liber, i-a spus că mai are de mers undeva, dar să-l aştepte puţin.. După scurt timp a revenit aducând în lădiţa cu scule: pâine, şuncă şi aspirină. Mama nu l-a mai văzut niciodată pe deţinutul austriac, dar cele aduse de el au fost suficiente s-o înzdrăvenească pe sora mea.

După o vreme mama, Rozalia Eisikovits, a slăbit mult. Era vlăguită şi nu mai avea putere să iasă la muncă. A căzut victimă primei selecţii. Înainte de a se urca în camionul care o ducea spre camera de gazare, i-a spus surorii mele: „Am sperat să te pot conduce sub hupa*, dar se vede că Dumnezeu a vrut altfel”. Sora mea s-a ataşat de nişte deţinute, tot din Gherla, şi a avut şansa să scape cu viaţă din lagărele morţii.

Tatăl meu, Dezideriu Eisikovits, a reuşit să supravieţuiască în condiţiile cumplite ale lagărului până în ultimele săptămâni dinainte de eliberare, când a fost luat într-un convoi. Avea 50 de ani şi nu a rezistat la marşul dur, în noroi şi zloată. După câteva zile de mers n-a mai putut ţine ritmul, s-a împleticit şi a căzut. SS-istul din escortă l-a executat cu un glonţ în ceafă. Coloana a plecat şi tata a rămas mort pe drum… Nu avea cum să mai afle că veterinarul din Viena, cel care-i dăruise jacheta portocalie, salvase la Auschwitz viaţa fiicei sale. Din păcate nu ştiu numele acelui Om.

Cele povestite le-am aflat de la sora mea şi alţi martori, în 1948 când am revenit după şapte ani de lagăre naziste şi prizonierat sovietic.

Mihai Eisikovits, Baia Mare, septembrie, 2011



* baldachinul sub care se oficiază nunta evreiască

FOTO Mai există lagăre de exterminare: Auschwitz-ul din Coreea de Nord
O serie de fotografii din satelit au evidenţiat ...
O serie de fotografii din satelit au evidenţiat în detaliu existenţa unor lagăre de concentrare în Coreea de Nord unde sunt închişi mai mult de 200000 de oameni, relatează Daily Mail.

Bărbaţi, femei şi copii sunt obligaţi să muncească şapte zile pe săptămână ca sclavi şi se hrănesc cu şoareci, broaşte, şerpi, insecte şi chiar excremente pentru a supravieţui în lagăr.

Până recent, imaginile obţinute din satelit erau neclare, dar noile fotografii obţinute de Ministerul Unificării din Coreea de Sud permit o privire mai clară asupra lagărelor şi demonstrează faptul că acestea au devenit mai încăpătoare.

Experţii susţin că mai multe zeci de mii de persoane sunt închise în lagăr după ce au fost arestate din casele lor sau de pe stradă pentru presupuse „crime politice".

O jumătate dintre prizonieri vor muri de foame, în timp ce alţii vor muri din cauza bolilor generate de condiţiile mizerabile de trai. Şi asta dacă nu sunt ucişi prin tortură, incendiere sau lapidare de către găardienii extrem de violenţi, conform eclaraţiilor unor foşti prizonieri.

Una dintre fotografii arată lagărul Yodok, unde sunt închişi aproximativ 50000 de prizonieri nord-coreeni. Lagărul este ascuns într-o zonă montană, la aproximativ 100 de km de capitala Phenian.

Kang avea doar nouă ani în momentul în care el şi familia sa au fost închişi în lagăr pentru crime politice. „Nu aveam mâncare. Mâncam tot ce ne cădea în mână, şoareci, şerpi, broaşte, insecte", a declarat el pentru CBN. „Pur şi simplu trebuia să găsim o modalitate de a supravieţui".

„Deşi acele lucruri s-au întâmplat acum foarte mult timp, când mă uit la fotografiile din satelit îmi amintesc tot ce-am văzut şi am îndurat atunci când eram închis", a spus Kang.

„Lagărul este cu siguranţă mai mare. De exemplu, noile clădiri pentru gardieni nu erau acolo. Asta mă face să cred că există şi mai mulţi prizonieri închişi în lagăr şi că sunt necesari mult mai mulţi gardieni", a continuat el.

Kang a fost prizonier în lagărul Yodok timp de 10 ani. În 1992 a evadat şi a fugit în China. El şi-a povestit experienţele în cartea „Acvariile din Phenian".

Se presupune că este primul prizonier care a povestit lumii despre existenţa lagărului Yodok.

„Cel mai des îmi amintesc cum gardienii prizonierilor ucideau oameni fără nici un motiv. Am fost martorul multor execuţii", a declarat el.

Amnesty International a comparat imaginile recente cu cele de acum 10 ani şi a confirmat mărirea lagărelor de concentrare pe care le consideră ca fiind „drăceşti".

„Lumea din afară sigur nu ştie ce se întâmplă acolo şi foarte puţine informaţii provin din interior", a declarat luna trecută Sam Zarifi de la Amnesty International. „Puţinele lucruri pe care le-am aflat ne oferă o imagine tulburătoare".

Scott Edwards, director al programului de ştiinţe şi drepturile omului de la Amnesty International, a adăugat: „Faptul că trebuie să ne bazăm pe imagini din satelit pentru a risipi declaraţiile guvernului care afirmă că acele lagăre de concentrare nu există scoate şi mai mult în evidenţă prefăcătoria şi crimele oribile care se petrec în interior".

Aceste ştiri au venit în contextul în care guvernul sud-coreean va trimite miercuri un grup de lideri religioşi şi de reprezentanţi în Coreea de Nord pentru o misiune de pace. Ministerul Unificării a declarat că mai mulţi delegaţi de la Conferinţa Coreeană pentru Religie şi Pace se vor deplasa la Phenian şi vor discuta despre pace şi drepturile omului. De asemenea, delegaţii s-ar putea întâlni cu liderul Coreei de Nord, Kim Jong-II.

Capodoperă muzicală. Operă de excepţie care surpinde ororile de la Auschwitz

Una dintre puţinele supravieţuitoare de la Auschwitz, Zofia Posmysz, a scris un roman bazat pe experienţa ei în lagărul de concentrare, iar un polonez a transpus cartea într-o compoziţie muzicală, considerată a fi o capodoperă, scrie cotidianul britanic The Guardian.

Zofia Posmysz a fost arestată la 18 ani şi torturată de Gestapo timp de "trei ani şi 21 de zile" înainte să fie trimisă în lagăr, doar pentru că a fost prinsă în timp ce era în compania unei persoane care avea pliante pentru susţinerea rezistenţei poloneze. Femeia povesteşte că numai credinţa i-a dat curajul să supravieţuiască, în ciuda faptul că a trecut prin cele "mai mari grade ale degradării umane".

Cartea sa semiautobiografică, "Pasagerul", l-a inspirat pe compozitorul polonez Mieczyslaw Weinberg, să scrie o operă, pe care a terminat-o în 1968. Cu toate că acesta a fost considerată de marele compositor rus Dimitri Şostakovici ca fiind "o capodoperă", opera a fost interzisă de Uniunea Sovietică şi a avut premiera abia anul trecut la Bregenz, în Austria.

Acţiunea are loc în anii '60 şi este povestea unei întâlniri întâmplătoare între un fost gardian al trupelor SS de la Auschwitz şi un fost deţinut care sunt surpinşi împreună în timpul unei călătorii cu vaporul spre Brazilia. Zugrăvind imagini îngrozitoare de la Auschwitz, opera este o explorare a vinovăţiei şi a negării, o reprezentare a lagărului din perspectiva victimei şi a agresorului.

Weinberg a regretat tot timpul că nu a reuşit să îşi vadă opera pusă în scenă şi a mărturisit acest lucru chiar cu două zile înainte de a muri, în 1996. Redescoperirea operei a fost făcută din întâmplare de un regizor de teatru şi operă din Marea Britanie, David Pountney, care a şi realizat premiera de la Bregenz. Pountney a fot uimit de descoperire şi l-a numit pe Weinberg ca "al treilea om", alături de Prokofiev şi Şostakovici.

Zofia Posmysz, care are acum 88 de ani, a spus că a scris romanul în 1962 după o experienţă marcantă pe care o trăise cu trei ani în urmă, la Paris, când a confundat strigătul strident al unei turiste germane cu una dintre gardienele de la Auschwitz: "Nu era ea...dar cu toate acestea, inima mea a încetat să mai bată pentru o secundă. şi apoi m-am gândit: ce aş fi făcut dacă m-aş fi întâlnit cu ea?".

Ani de zile nu s-a simţit în stare să vorbească despre Auschwitz. "Mi-am pierdut o grămadă de prieteni, pe cei mai importanţi oameni din viaţa mea". După ce a fost eliberată, a fost foarte tulburată când a aflat că tatăl său a fost împuşcat în 1943. De fapt, povesteşte Zofia, "nu am părăsit niciodată Auschwitz. Dacă deschid radioul şi este o piesă pe care o ascultam în Auschwitz - revin imediat acolo. Ceva îmi reaminteşte mereu de acele locuri."

Pountney s-a consultat în nenumărate rânduri cu ea şi chiar au vizitat Auschwitz împreună. Regizorul a descris opera ca fiind "incredibil de puternică", iar Weinberg este moderat, în termeni muzicali, în ceea ce priveşte inevitabilitatea lagărului de concentrare.

"Lagar nazist" in Anglia: Sechestrati timp de 15 ani



Doi romani se afla printre cele 24 de persoane salvate de politia britanica dintr-o tabara de nomazi din regiunea britanica Bedfordshire, unde unele erau sechestrate chiar si de 15 ani, relateaza The Sun, in editia electronica.


Doua sute de politisti, unii dintre ei inarmati, au participat la aceasta operatiune declansata dupa cinci luni de supravghere de catre politie, care crede ca unii dintre cei 24 de barbati - 17 britanici, doi romani, trei polonezi si doi rusi - au fost sechestrati timp de 15 ani.

Acestia erau rasi in cap si traiau in conditii similare unui "lagar de concentrare nazist", potrivit unei surse citate de cotidian. Barbatii au fost gasiti traind inghesuiti in caravane murdare, in baraci si chiar boxe pentru cai, unii dintre ei acoperiti cu propriile excremente. Toti fusesera obligati sa renunte la proprietatile lor, transmite MEDIAFAX.

Politia a efectuat raidul in zori si a arestat patru barbati si o femeie. Agentii au decis sa actioneze duminica pentru ca aceasta era singura zi din saptamana in care sclavii nu erau fortati sa mearga sa munceasca.

"Stapanii" lor i-au ademenit intr-o cantina pentru saraci si un centru social cu promisiunea unui loc de munca, a unei case si a unui salariu. In schimb, acestia au fost insa obligati sa se trezeasca la ora 05.00 pentru a face munci manuale dificile, pentru care nu au fost platiti niciodata si au fost batuti daca s-au plans.

Dupa ce au fost salvati de politie, barbatii au fost dusi intr-un centru secret unde le este examinata starea de sanatate. Deoarece unii dintre ei sunt emaciati, li s-a prescris o dieta speciala de recuperare.

“AUSCHWITZ – EU NU POT SĂ UIT ȘI NU POT SĂ IERT”

Recent am primit o carte nouă a scriitorului Harry Ross. Ne-am obișnuit cu cărțile lui, în proză și în versuri, ne delectăm cu ele, ne bucurăm de prolificitatea acestui scriitor evreu transilvănean, stabilit la Naharya, devenit scriitor israelian de limba română. Personal, mă bucur totdeauna să-l felicit la apariția unei cărți noi. De data aceasta simt nevoia să-l felicit o dată în plus. Pentru că este o carte deosebită, specială atât prin subiectul, cât și prin forma ei. Mă refer la volumul ”Auschwitz, țara morții: eu nu pot să uit și nu pot să iert; mărturiile unui fost deportat la Auschwitz”, publicat de autor în mica sa editură particulară, Harris-Or, în orașul lui de reședință și domiciliu.

Ce este special în această carte? În fond, mărturii asupra Holocaustului apar în număr mare în intreaga lume, în limbi diferite. Numeroși supraviețuitori simt nevoia să povestească experiența lor tragică atât nepoților și strănepoților, cât și marelui public, după ce au tăcut dealungul unei perioade îndelungate. Unii vorbesc despre depunerea unei mărturii, pentru a-i combate pe negaționiștii Holocaustului. Alții vorbesc despre necesitatea cunoașterii faptelor pentra a se realiza reapropierea între oameni, depășirea trecutului vorbind de la inimă la inimă. Unii susțin punctul de vedere universalist, al dezumanizării omenirii, al necesității reumanizării ei, referindu-se chiar la filosofia și teologia Holocaustului. Alții vorbesc din punctul de vedere național (și chiar naționalist) evreiesc, afirmând că Holocaustul este culmea urii antisemite, răspunsul fiind numai statul Israel. Mulți oameni vorbesc de dragul adevărului istoric, pentru completarea lui. Bineințeles, în afara aspectelor personale aceste cărți nu pot oferi multe informații suplimentare. Instituții de cercetare istorică specializată au studiat această problemă sub numeroase fațete. Cu toate acestea, informațiile suplimentare, individuale, reprezintă completări interesante, iar unele volume de amintiri au un caracter literar, plăcut lecturii. Uneori, talentul cuiva de a povesti începe să se manifeste târziu, atunci când omul respectiv începe să-și povestească amintirile în scris…

Dar cartea scriitorului Harry Ross are ceva special într-adevăr. El a decis să-și povestească amintirile – sau, mai curând sentimentele – asupra Holocaustului în versuri. Acesta este volumul al treilea – și ultimul din această serie de trei volume – scris în versuri, în care povestește despre trauma suferită în timpul Holocaustului în Transilvania de nord, aflată în fruntariile Ungariei horthyste și apoi sub cucerirea germană nazistă în timpul celui de al doilea război mondial. Născut în anul 1929, autorul a suportat chinurile deportării, ale lagărului de la Auschwitz în adolescență, în anul 1944. Mai întâi, familia a fost trimisă în ghettou, la Reghin. A urmat deportarea la Auschwitz, împreună cu mama lui. Ea nu a supraviețuit, după cum nu a supraviețuit nici tatăl lui care și-a găsit moartea la Bonderovca.

”În gropi comune zac părinții mei:

Mama la Auschwitz, tata la Bonderovca

Merită să aprind, în amintirea lor,

Un șir nesfârșit de lumânări

Și să zic Kadish în fiecare seară.”

Autorul a supraviețuit lagărului hitlerist de la Auschwitz ca orfan, ca o plantă în agonie, o picătură de viață ratată ”și câteva kilograme de oase,/ Îmbătrânite de vreme și cam poroase/…și cei 16 ani pe care îi aveam atunci”. El afirmă în mod deschis, pentru a fi auzit, ascultat și înțeles de toți oamenii, de toți cititorii:

”Lagărul mi-a furat copilăria și mi-a închis cerul de deasupra-mi

Lagărul mi-a luat forța brațelor și speranța din priviri.

Lagărul mi-a ucis familia

Din om liber, m-a făcut prizonier

………………………………………………

Lagărul m-a ucis într-o zi de vară timpurie,

Iar eu am reînviat în primăvara următoare,

Liber, cu privirea netemătoare

Am ieșit de acolo puțin mort și puțin viu,

Dar triumfător,

Mai mult palid decât trandafiriu.”

Autorul a scăpat cu viață fiind selecționat pentru munca de sclav, ideea selectorului (”Mengelle, marele măcelar”) fiind că băiatul poate fi util Reichului și astfel poate fi ucis de mai multe ori. Altfel a fost cu familia lui. ”Părinții, frații, bunicii/S-au topit cu toții în foc”, în crematoriu. Amintirile autorului sunt obsedante, apocaliptice. Groaznic este momentul în care devine conștient că era într-un lagăr al morții, că în cele patru crematorii din lagăr erau arse corpurile victimelor. El află acest lucru de la ”puradei, țigănuși germani deportați înaintea noastră”, care au fost uciși și arși și ei în cele din urmă. Atmosfera în lagăr era tragică, Se ajunsese la cazuri în care unii deținuți, flămânzi, smulgeau o bucată de carne dintr-un cadavru pentru a-și astâmpăra foamea, dar nici acest lucru nu le era permis de către paznici. Toți deținuții erau slabi, palizi, mușcați de păduchi – aceștia fiind canale de transmitere a bolilor infecțioase de la un deținut la altul. Murdăria se adăuga muncii de sclav, foametei, mizeriei, terorii. Totul este ca un adevărat coșmar. Visul tinerilor deținuți de a se vedea liberi vreodată era mai mult decât o utopie.

Nu este o cronică, ci amintiri personale însoțite de reflecții, exprimate în versuri. Putem afirma că este un poem unitar, deși compus din 51 de poezii diferite. Totuși, se poate spune că între aceste poezii este o adevărată continuitate, care transformă volumul într-un lung poem liric, pătrunzător la suflet. Autorul afirmă că a vrut să realizeze un volum de poezii în versuri albe. Totuși, uneori versurile albe sunt înlocuite de versuri rimate, de asemenea grave, triste.

Punctul de vedere al autorului este cel național evreiesc. Autorul nu poate uita suferința trecută. ”Moartea…/Acum devenită/Mai tăioasă și mai nemiloasă,/Căsăpind dintr-o izbitură/Șase milioane de evrei nevinovați,/Neapărați, de Dumnezeu uitați”. De ce, care este cauza? ”Ai greșit? Nu!/Ai ucis? Nu!/Ai furat? Nu!/Ești curat, neîntinat,/Dar ei te socotesc un jidan murdar și vinovat/…/Ești oripilat, subjugat, dezonorat/Și n-ai nici un mijloc de apărare/…/Ești condamnat:/Vei fi ucis și gazat/Destinul așa a comandat.”

Autorul atacă negaționismul, însă fără atacuri la persoană:

”De ce se-ndoiesc

Cei ce n-au cunoscut dezastrul?

………………………………………….

Eu am fost acolo

Candidat, ca și alții, la gazare, m-a salvat o întâmplare,

Însă milioane n-au scăpat.

Eu am văzut cuptoarele

Și coșurile lor fumegânde

Eu am simțit mirosul trupurilor arzânde./

Să vină negaționiștii

Și să ne spună unde sunt

Părinții și frații noștri!

Să conteste cineva adevărul!

Și să ni-i aducă vii

Pe cei arși în crematorii.

Vorbele vin și pleacă, faptele rămân,

Mărturii de netăgăduit

Ale unui măcel anume pregătit.”

Autorul vorbește despre ”poporul reales” de Dumnezeu. ”Doar Dumnezeu singur știe de ce…trăim cu speranța ca Dumnezeu se va întoarce cu fața spre noi”. Negaționismul este asociat de autor cu situația contemporană, ”când un șef musulman își scuipă ura”. Alt aspect asociat de autor cu negaționismul este uitarea. El se referă și la situația supraviețuitorilor în zilele noastre și cere ca ei să fie considerați o mărturie vie și să li se respecte drepturile. Tot el cere prezentarea Holocaustului în rândul celor care s-au născut după încheierea lui, pentru ca genocidul să rămână prezent în memoria colectivă. Autorul nu uită, nu poate să uite, nici nu poate să ierte.

Volumul este bogat ilustrat, completând textul poemului pe cale artistică. Ultima ilustrație este o baracă. Autorul adaugă o explicație, care este și încheierea volumului. ”În baraca asta am stat și eu, alături de circa opt sute de tineri și copii. Nu era viață, nu era liniște, nu era tihnă, doar o așteptare încordată a unui ordin care ne putea duce, în orice moment, la crematoriu. Cine-a scăpat de aici, se poate socoti, fără îndoială, un fericit evreu.”

Adevărul, numai adevărul și tot adevărul. Și totuși, poate, înțelegere, împăcare fără a uita ceea ce a fost…

Lagărele de concentrare, inventate de britanici
O parte tulbure din isto­ria veche a Canadei ara­tă existenţa unui pre­­supus Holocaust împotriva coloniştilor francezi din America de Nord.


Istoria secolului XX a fost marcată de numeroase orori. Printre cele mai dure se numără Holocaustul nazist şi lagărele de concentrare de la Auschwitz ori Bergen-Belsen. Tot secolul XX a adus şi ciuma roşie a comunismului, cu lagărele de exterminare din Gulagul sovietic, dar şi cu experimente sinistre, precum cele din temniţele româneşti de la Piteşti, Sighetu Marmaţiei, Aiud, Gherla şi multe altele. Există şi istorici care spun că aceste orori ar fi fost brevetate, la o altă scară şi în alte condiţii, de către britanici, în America de Nord. Iar victimele lor ar fi fost acadienii, membrii unei populaţii francofone, care locuia pe teritoriul Canadei de azi, dar şi în statul american Maine de azi. Controversele legate de acest subiect sunt foarte vii, iar istoricii implicaţi în ele se acuză unii pe alţii de subiec­tivism şi de folosirea uner metode neştiinţifice.

Cine sunt acadienii?

Membrii populaţiei acadiene erau, de fapt, colonişti francezi stabiliţi în Canada în secolul XVII. Ei erau stabiliţi în zone ca Nova Scotia, New Brunswick, o parte din Quebec şi în zona Insulei Prinţul Edward. Împreună cu o parte a actualului stat federal Maine, aceste teritorii formau Acadia, o colonie separată de Canada franceză. Această colonie a fost fondată în jurul anului 1630. Tocmai de aceea mulţi isto­rici consideră că Acadia are o tradiţie şi o istorie diferite de cea a Quebecului de azi, deşi cei mai mulţi dintre descendenţii acadienilor de odinioară locuiesc în Quebec. În 1710, Acadia a fost cucerită de britanici.

Au izbucnit însă noi războaie între francezi şi englezi. Duritatea luptelor, în care au fost implicate, în America de Nord, diferite triburi indiene, l‑au inspirat şi pe scriitorul ameri­can James Fenimore Coopers să scrie romane precum „Ultimul mohican" ori „Călăuza". Aşa că britanicii au organizat Marea Deportare, între 1755 - 1763. Mulţi acadieni au fost expulzaţi din locurile lor de baştină, circa 11.500 de oameni, adică trei sferturi din această populaţie. O treime dintre ei a murit din cauza bolilor şi a condiţiilor în care erau ţinuţi în nişte tabere care semănau foarte mult, în opinia istoricilor francofoni, cu lagărele de concentrare.

Tot ei spun că această deportare seamănă cu acţiunile de purificare etnică din secolul XX. Din aceste tabere, mulţi acadieni au ajuns în Louisiana, alţii au fost trimişi în Franţa. Din Louisiana, câteva zeci de ani mai târziu, cei mai mulţi acadieni s-au întors în Canada. Aceştia au păstrat limba franceză. Alţii au rămas în Louisiana - cajunii. Aceştia au adoptat limba engleză, însă au format un dialect aparte, dialectul cajun al englezei, influenţat foarte mult de franceza pe care o vorbeau strămoşii lor. În pre­­­zent, numărul acadienilor este de circa 300.000. Zece la sută din ei locuiesc în SUA, iar restul în Canada. În anul 2003, regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii şi a Canadei a recunoscut deportarea acadienilor şi a instituit o zi care să comemoreze tragedia lor. Această comemorare are loc, în fiecare an, din 2005, în 28 iulie.

Diferenţe majore

Decizia de a deporta populaţia aca­diană a fost generată de mai mulţi factori. Mai întâi, este vorba de spri­ji­nul pe care acadie­nii îl acordau tru­pelor franceze din Louisbourg, centrul rezistenţei an­­ti­­­­­­britanice din America de Nord. Apoi, este vorba de lăcomie. Bunurile acadienilor au fost confiscate de că­­tre britanici. Exista şi dorinţa de a-i coloniza pe anglofoni în satele în­­te­­meiate de francofoni. Un alt mo­­tiv este cel religios, acadienii fiind ca­­to­­lici, iar britanicii protestanţi.

Aroza nanţe in carmentul heu

Cian azora letovian prin rema

Exilul florilor mustuieşte zeu

Cruxlilaceulum hema.



Hearida, hearida intasfa lună

Bumbum sineza roşhasnituri

Fluae, fluae perluă frescă

Fly-ioletuulum nalturi.



Cine eşti tu, cine eşti tu? sărut de fluturi

Vמnt de argint מngurgitמnd cuvinte

Prin aer roze, miros de מngeri

Cercuri heraldice, visuri violete.



Aroza nanţe in carmentul heu

Cian azora letovian prin rema

Exilul florilor mustuieşte zeu

Cruxlilaceulum hema.



Hearida, hearida intasfa lună

Bumbum sineza roşhasnituri

Fluae, fluae perluă frescă

Fly-ioletuulum nalturi.





- E o limelficire?

Micuţul lui prieten dădu afirmativ din cap.

- Seamănă cu o floare de caeruleacaeanus, spuse soldatul.

Discuţia lor fu מntreruptă de braţele unui arbor. Ajunseră la malul apei, de unde מncepea insula. Domnul Bצhm recunoscu lemnul acelui copac. Era trist, foarte trist. Trebuia să fie מnflorit iar florile ar fi fost chiar vestitele caeruleacaeanus. Mai existau doar cמteva petale prinse de ramurile lungi, ramificate şi aproape uscate, מnsă ofilite şi acelea. Insula era pמrjolită. Avea aspect roşiatic aprins, de un miros greoi de fum. Făcură cמţiva paşi printre copaci şi ţinutul arid. Căutau din privire albastrul. Acolo ar fi trebuit să fie! Mogמldeaţa blondă se מntristă de-a binelea şi מncepu să plמngă:

- Florile mele, unde sמnt florile din aceşti arbori?

- Stai puţin! Aici ar fi trebuit să găsim albastrul? ־n florile acestor arbori?

- -Da.

- Dar aceştia sמnt arborii Caeruleacaeanus. De florile lor ţi-am povestit tot drumul.

Zănurful se מntristă şi mai tare. Era de nepotolit:

- Aceştia sמnt arbori cu puteri magice! Ce s-a מntמmplat cu ei?

Domnul Bצhm, care pמnă atunci nu cunoscuse sensul lacrimilor, מl מnţelegea de această dată bine pe מnaripat.

- Te rog eu, nu mai plמnge. Am să-ţi desenez o floare de Caeruleacaeanus cמnd ajungem pe pămמnt.

Arătarea cu cap de aur מnsă nu era de potolit. Plמngea, plמngea…

- Arborii cu flori magice! Insula mea magică…cine le-a făcut rău?! Vreau florile מnapoi, מmi vreau florile מnapoi, מmi vreau florile magice…Acum nu mai avem de unde culege albastrul, bicicleta nu va mai avea albastru, nu va mai fi magică, nu va mai zbura!

Lacrimile micului zănurf pătrunseră la rădăcinile מntortocheate ale arborelui lמngă care se afla. Ca din senin acesta מnflori. Magia caeruleacaeanelor מncepu. ־ntreaga zare fu acoperită de un albastru caeanin de o strălucire izbitoare. Păsările, care cu puţin timp מn urmă păreau că nu există, cמntau מn triluri violet-albastre:

-Acest om trebuie să rămמnă la marginea cerului, cמntă o pasăre. Şi adormi.

-Copiii evrei sמnt tot copii, copiii africani sמnt tot copii, copiii germani sמnt tot copii; cמntă o altă pasăre. Şi adormi.

-Tu ai uitat să mai rמzi, ai uitat să uzi o floare, ai uitat să מmbrăţişezi un copil; cמntă o pasăre galbenă cu cioc albastru. Şi adormi.

-Magia florilor de caeruleacaeanus a dispărut o dată cu somnul adמnc מn care tu te-ai scufundat. Florile aveau nevoie de glasul unui ţמnc, de smiorcăitul nevinovat al unui copil. Cמntă o cinteză violetă cu ochi albaştri, cioc roşu, labe galbene. Şi adormi.

-Ia te uită, au adormit, ciripi de data aceasta vesel strania făptură cu creştet auriu. Va să zică tu ai strivit corola cu flori magice. Arşiţa de aici…

-Oglindeşte focul de pe pămמnt, continuă domnul Bצhm, care se trezise de-a binelea. Suferea cu fiecare copil chinuit de pe Terra. Privirea plecată trăda vinovăţia, ruşinea, părerea de rău. Aştepta ca micul zănurf să-l părăsească iar el să rămמnă singur, departe de lume, de orice privire. Aşa procedează oamenii mari.

Ce se מntמmplă? Ghemotocul מnaripat luă fiecare pasăre adormită, o sărută pe fiecare מn parte, apoi, ca şi cמnd domnul Bצhm nu s-ar fi făcut vinovat de nimic adăugă מn şoaptă:

-Nu-i nimic. ־n Limelfia tu vei מnvăţa de la mine să iubeşti şi să zbori iar eu voi מnvăţa de la tine fizică şi geografie. Vei מncepe mai מntמi să pictezi apele, să produci culori din pulbere astrală. Eu voi מncepe să מnvăţ geografie găurind pămמntul dintr-o parte מn cealaltă….

Domnul Bצhm izbucni מn rמs:

-Nu aşa se מnvaţă geografie…

Gמndi că micuţul avea dreptate totuşi. I-ar trebui ceva timp să priceapă această lume pe care o pierduse de mult. Frumosul lor dialog nu ţinu prea mult timp, pentru că se apropie cu un fמlfמit adמnc de lung, lung de 1998 de trilioane pe secundă, pasărea şefă:

- Credeţi că totul e atמt de simplu? Din momentul מn care magia florilor de caeruleacaeanus a dispărut, mai marele ţinutului, cel din a cărui viaţă a pornit viaţa, le-a adăugat acestora o taină. Dacă vreţi să luaţi albastrul acestor flori, dacă vreţi să vă atingă magia acestora, va trebui să săpaţi מn mijlocul insulei pמnă veţi da de o nucă. ־n ea se află imaginea tainei.

- Să săpăm?! Se מncruntă domnul Bhom.

- Nu-i nimic. Am ocazia să מncep să מnvăţ geografie….

Aveau nevoie de magia florilor de caeruleaceanus. ־nsă aceasta era bine păstrată מn interiorul tainei iar taina מntr-o nucă. Domnul Bhom şi zănurful merseră pמnă מn centrul insulei. Acolo מncercară să sfredelească pămמntul cu bucăţi ascuţite de trunchiuri de copaci. Şi chiar au reuşit! Au săpat ei nevoie mare cמt o zi lungă cu soare, că ţi s-ar fi făcut milă, dacă te-ai fi uitat la ei cum arătau. Şapte rמnduri de apă curgeau de pe pielea lor, dar nu se dară bătuţi.

Pe cמnd luna intra מn apele cerului să se scalde, semn că pe pămמnt era iar timpul pentru somn, au dat peste un firicel de izvor.

- Tu de unde vii, cristaliră curgătoare?

- Cum i-ai spus? Se minună domnul Bצhm.

- Cristaliră. E o cristaliră, un firicel de cristaliră. Ia te uită, מn cristaliră sמnt stele!

- Da, ciudat, adăugă soldatul. Sמnt şapte stele.

- Zănurful מncepu să rמdă. Toată insula purta ca un ecou rמsul micuţului. Stelele se deschiseră şi din ele curgeau alte cristalire. Strania fiinţă se mira de toată această minune. ־l luă pe prietenul lui şi zbură מn cercuri concentrice deasupra insulei. De sus inflorescenţa de cristalire semăna cu o hartă. Cei doi vorbeau cu nestăvilită bucurie de descoperirea făcută:

- Un drum din cele şapte ne va duce cu siguranţă la nucă. Totul are o logică.

- Ce e o logică, spuse pişicherul, zboară?

- Ceva raţional, poate fi demonstrat, merge din aproape מn aproape şi se bazează pe argumente ştiinţifice.

- Şi ce מnseamnă raţional şi demonstrat, dar argumente ştiinţifice?

- Pui prea multe מntrebări. Ce-ar fi să căutăm nuca?!

Porniră aventura lor spre vest de cristalira mamă. Harta arăta astfel:

Insula cu caeruleaceanus
Toate cristalirele erau foarte importante, dar cristalirele 6 şi 7 erau cele mai importante. La ieşirea din cristalira mamă, cele două se מntindeau pe o distanţă de 999999999999 trilioane de km, care מnseamnă trei ture de zbor sau 9,9 la putere cubică bătăi de aripi de zănurf.

- Nu מncape nici o מndoială, se auzi vocea făpturii cu cap auriu, că acolo, la jumătatea drumului dintre cristalira 6 şi cristalira 7, se află ceea ce căutăm noi.

- Spui că nuca s-ar putea situa cu aproximaţie מntre 16 şi 17 grade latitudine vestică?

- Dacă aşa se spune מn lumea ta, da. De sus, uite, toată strălucirea florilor de caeruleaceanus pare că se joacă pe unirea celor două braţe.

Porniră מntr-acolo. Pe măsură ce se apropiau, limpezimea cristalirei dădea la iveală o nucă neasemuit de frumoasă. Nuca era chiar pe fundul acesteia. Zănurful bătu puternic din aripi, מncמt curenţii făcuţi de el despărţiră susurul cristalirei. Un praf albastru-argintiu ningea pמnă spre adמncuri, מncמt se formase o scară. Domnul Bצhm מl privea uimit pe micul lui prieten:

- Ce stai ca o mămăligă pripită מn farfurie!? Coboară!

- De unde ştii tu ce-i o mămăligă?

- Noi ştim tot ce ţine de culori.

- Şi mămăliga, pronunţă apăsat soldatul, are de-a face cu vreo culoare?

- Ce glumeţ eşti! Tu ce crezi că am pe cap?

- Doar nu mămăligă… păr.

- Păr, păr, dar ştii cum se face părul?

- Doar dacă vrei o explicaţie ştiinţifică…pot să-ţi vorbesc de calviţie, de alopecie, de…

- De alo-ce?

- Cred totuşi că va fi mai interesantă explicaţia ta.

Zănurful luă o poziţie foarte serioasă cum numai ei ştiu s-o facă şi מncepu:

- După ce spicele de porumb au stat מn soare, s-au spălat cu raze, au dormit מn braţele lui lungi, după ce au crescut şi porumbul s-a făcut, acesta este dezbrăcat de haina lui; bob cu bob. Toate hainele de pe bobiţe sמnt adunate şi se מntind pe petalele florilor de caeruleaceanus la o distanţă doar de un metru de centrul soarelui, pמnă cמnd se amestecă toate. Din acel loc, pe cמnd noi מncă nu ştim să limelficim şi să zburăm, o rază de soare se מntinde pמnă מn Limelfia, מn ţinutul cu zănurfi coconi. Raza de soare trece pe la noi, מn timp ce dormim. Raza de soare ne mמngמie. Raza de soare se atinge de creştetul nostru.

- Un adevărat proces tehnologic. E tocmai bun de reţinut şi prezentat la un congres medical!

- Hמm?

- Da, puiuţ, am uitat să-ţi spun că מn civil sמnt medic. N-am practicat pentru că abia mi-am מncheiat studiile.

Zănurful מl privea pe soldatul nostru sau medicul nostru cu ochi scמnteietori de mirare. Nu prea מnţelegea ce tot מndrugă omul cu carte la cap. I-ar fi fost mult mai simplu dacă ar fi desenat sau i-ar fi cמntat ceva. ־n sfמrşit, dădură peste nucă. Era şi timpul! Deschizמnd-o peste ce credeţi că au dat?! Şapte stele care oglindeau cristalirele מi privea. Domnul Bצhm le luă מn palmă. Ciudat, acestea dispăreau. ־ncercă şi zănurful. Se מntמmplă la fel. ־n schimb florile de caeruleaceanus, miile de nuanţe de albastru מncepură să rמdă. Semn că pasărea şefă avu dreptate, că מn nucă se află doar imaginea tainei iar taina nu poate fi descoperită. Micul zănurf מncepu să limelficească aceleaşi limelficiri care se auziră מn tot universul cמndva. Era fericit. Acum albastrul putea fi adunat. Florile de caeruleaceanus reveniră la viaţă şi se bucurau să fie culese.

Misiunea era מndeplinită. Porniră spre pămמnt. ־n drumul lor strמnseră şi celelalte culori, nefiind atמt de pretenţioase şi fragile precum albastrul.

Toată aventura lor a durat trei zile şi trei nopţi. Cei doi prieteni nu au simţit מn nici un fel aceste zile şi nopţi, pentru că pe insula cu caeruleaceanus soarele şi luna nu dorm niciodată. Cמnd luna intră מn apele insulei să se scalde, pe pămמnt e noapte. Cמnd iese din ape şi vine soarele să o usuce, pe pămמnt e zi. ־n momentul מn care domnul Bצhm şi zănurful au ajuns pe pămמnt era noapte. A treia noapte.

- Urcă pe bicicletă!

- Ce bicicletă? O luăm de la capăt?!

- Oh, acum ai toate culorile! Trebuie doar să o desenezi cu ochii, să mesteci potrivit fiecare nuanţă. Nu e greu!

- A, am מnţeles. Vrei să spui să-mi imaginez cu mintea bicicleta şi să o vizualizez.

- Tare complicaţi mai sמnteţi. Dacă aşa vrei tu…

- Ei bine, gata bicicleta.

Zănurful sări de gמtul soldatului:

- Văd că şi oamenii mari mai ştiu să deseneze. Rמse zgomotos, că toate pietrele clănţăneau la glasul lui. Cu bicicleta aceasta colorată şi zburătoare, domnul Bצhm מl putu מnsoţi pe zănurf pe drumul spre Limelfia, care era dincolo de insula cu flori magice. Ţinutul se afla foarte, foarte departe, aşa că era mai potrivit ca fiecare să zboare separat, fără să se מmpovăreze unul pe altul.

Dimineaţă. Un telefon sfredelitor מl trezi pe tמnărul Bצhm, care adormise tמrziu, tמrziu. Era buimăcit. Abia dacă pricepea că se află מn camera din casa de lמngă peronul gării.

Visase!?


- Ruhe! Ruhe! ( Linişte!)

Cuvintele nemţeşti spărgeau zarea spălată מn timpul nopţii. Garnitura cu unsprezece vagoane părăsea gara. Vagoane pentru cai: 120 evrei, greutatea… număr bărbaţi, număr femei, copii…Cu toţii erau 1320 de evrei.

- Mi-e foame, se auzi smiorcăitul unui micuţ.

Mama מl ţinea pe băieţel strמns de mמnă. Stמnga o băgă מn buzunarul capotului, să numere dumicatele de pמine. Nu apucase să se schimbe מn clipa מn care nemţii intrară מn casele lor. Se afla מn grădină, מngrijindu-se de straturile cu flori. Copacii se aflau מn plină floare şi ei. Era mai, parfumatul mai. ־nceputul verii. Trecuse o lună. Nu se mai spălase de atמta timp. Toată mizeria fiinţei umane מi atמrna pe trup. Pentru cמteva momente, מn ameţeala durerii care o sfמşia, מşi מncremeni privirea asupra bătrמnei. Nu mai avea nevoie de bucata infimă de pמine. Murise. Moartea devenise o uşurare, un firicel de speranţă pentru copil. Locul acela, cu chipuri livide, transpirate, lipsite de viaţă, purta moartea. Moartea, moartea, moartea. Se afla מn faţa lor. Bătrמna nu mai rezistase. Ca să nu fie călcată מn picioare de ceilalţi, o susţinură strמns מntre patru trupuri bărbăteşti. Oricum stăteau unii מn alţii. Aşa מşi dădu ultima suflare. ־nţepenirea o cuprinse מncetul cu מncetul. Aceeaşi moarte מi pietrifică sמngele, tălpile, gleznele, trupul, griul ochilor. Era un stמlp vertical, rece, מn care se sculptase de-a lungul timpului dragostea pentru ai ei şi מngrijorarea, teama, מn ultimul moment.

Trenul şerpuia prin cמmpiile deschise ungureşti. Totul era ca-n palmă Lumina cădea direct. Garnitura venea din Transilvania şi se מndrepta spre Auschwitz. Cei care stăteau pe margini se puteau considera norocoşi. Măcar furau, din cמnd מn cמnd, cמte o părticică din lumea creată de IHVH Elohim. Dar mai puteau ei, evreii, să creadă מntr-un Dumnezeu? Femeia, Frieda, aşa cum se declarase מn actele nemţeşti, Frieda Ben Yehuda, מşi muşcă buzele aproape contorsionate pe faţa marmoreală. Un scrמşnet silabisit מi ieşi printre dinţi:

- Unde eşti?!

־şi ţinea cu putere copilul la piept. Gמndea viitorul, מl ţinea bine, să nu-i fie sfמrtecat. Trecutul acum stătea părăsit מn moarte. Trecutul avea un nume – mama. Mama מnşfăcată מn moarte. Tresări. Vocea plăpמndă a vieţii o scoase din şirul gמndurilor.

- Mamă, mi-e foame.

־n cele din urmă, copilul primi bucata de pמine a bunicii, מmpreună cu zמmbetul cald al fiinţei care מi dădu viaţă şi cu un sfat căpătat de femeie מn urma experienţei celor trei săptămמni, cמt stătură la fabrica de cărămizi. Cei mai puţin norocoşi, oare care sמnt מnţelesurile acestui sinistru cuvמnt, avură parte de ghetoizare. Trecură prin locurile special amenajate pentru evrei. Ea, Frieda, nu apucă să-şi ia decמt haina, care de altfel i se impuse să o aibă, pentru că pe rever era cusută steaua galbenă. ־n rest, la nimereală, cמteva bucăţi de pמine, fructe, cuburi de zahăr, מndesite מn buzunarele celor din familie. Sub bastoanele, מnjurăturile, presiunile nemţeşti, gמndurile nu-ţi puteau fi limpezi.

- Poftim, puiule, מşi auzi glasul calm. ־ncearcă să o ţii cמt mai mult timp מn gură şi gמndeşte-te la o omletă mare cu ceapă şi turte cu susan.

Acestea erau mמncărurile preferate ale copilului.

Hannya o privi pe femeie, pe băieţel şi bucata de pמine, cu lacrimi מn ochi, pe care מncerca să şi le ascundă. I se făcuse şi ei foame, dar מşi spuse să mai aştepte. Ea nu avea o bunică moartă, nu avea şansa de a ţine מn gură ore nesfמrşite dumicatul acesteia. Gמndi că-i bine să renunţe chiar la porţia ei, ca să-l ştie bine pe tata. Se מnghesui מn acesta, lipindu-şi obrazul proaspăt de mijlocul lui. Alături de el se simţea מn siguranţă. Nimic rău nu i se putea מntמmpla. Şi ce dacă fusese smulsă cu sălbăticie din patul ei cald, şi ce dacă nemţii, care căutau nu se ştie ce, sparseră claviatura pianului la care Hannya cמnta cu atמta măiestrie valsurile lui Chopin sau Sonata lunii, pe care o מndrăgea mult. Ce dacă nu-i fu מngăduit să-şi ia cărţile preferate şi primise מn schimbul lor insulte? Avea cu ea totuşi traista ei fermecată, מl avea pe tata, domnul Moscovici, şi mai avea un secret al ei, un ţinut pe care מl cunoştea. Nimic nu i se putea מntמmpla. ־ntreaga lume se afla acolo, lמngă ea. ־ntreaga lume bătea cu putere מn inima pe care ea, Hannya, stătea acum sprijinită. Asculta inima tatălui ei bătמnd. ־şi lipise cu toată puterea urechea de această inimă. ־ncerca să stea pe vמrful picioarelor, apucמnd cu degetele mici haina cu steaua galbenă, pentru a ajunge mai bine la acele bătăi interioare, de care era legată. Nimeni nu i le putea fura. Nu avea dreptul să i le fure. ־n loc de te iubesc מi strמnse braţele domnului Moscovici cu מntreaga ei fiinţă, מncמt acestea purtau מn carne urmele degetelor Hannyei.

- Nu-i aşa că tu poţi construi lumea?!

- Hanny, eu nu sמnt Dumnezeu.

- Nu, tu eşti tata!

Hannya se lăsă uşor pe cele două mמini care erau מnzestrate cu capacitatea de a construi lumea. O mמngמiau. Legănată de mersul trenului, ocrotită de căldura domnului Moscovici, dulcea fetiţă de zece ani adormi aşa מn picioare.

Pמnă la Auschwitz era drum lung. Evreii מşi spuneau unii altora povestea vieţii. Atמt le mai rămaseră – cuvמntul. Vorbe ciudate treceau pe la urechile lor, aproape neמnţelese, nebănuite, nemמngמiate. Toţi ştiau că omul are suflare de viaţă, că poartă chipul Creatorului, că este מnzestrat cu nobleţe, că lumea מnseamnă om. Nu puteau מnţelege, nu puteau da credit celor auzite.

- Nu, e o nebunie. E dincolo de imaginaţia unui om cu o minte bolnavă, dincolo de capacitatea lui de a face rău, se auzi şoptind rabinul Matitiahu.

- Aşa s-au petrecut faptele, spuse domnul Ben Yehuda, Levi Ben Yehuda, soţul doamnei Frieda.

Erau obosiţi de drum, de stat מn picioare, de căldura toridă. De la momentul scoaterii lor din case, acel mai מnflorit, şi pמnă acum trecuse trei săptămמni. Zile şi nopţi arzătoare. Prelungiri ale timpului מn care evreii מncă sperau. Aflaseră de cele petrecute מn Basarabia şi Bucovina, cunoşteau şi poziţia guvernului romגn, ştiau şi uşurătatea cu care tratase tot Carol al II-lea. Totuşi, evreii mai sperau.

Copiii adormiseră sprijiniţi de părinţi. Acum adulţii puteau vorbi despre ce li se מntמmplă. ־n restul timpului se fereau de astfel de discuţii.

- Au chinuit-o מn văzul lumii, interveni Beniamin Roth?

Pentru el privirea lumii ar fi trebuit să fie un ochean prin care să se filtreze arta. Bărbatul מşi aşeză haina murdară, מşi מnălţă capul uşor. Cu ochii מnchişi, adמnciţi מn orbite, fruntea lată, nasul lung şi uşor arcuit מn jos de la mijloc, cu părul negru şi cמrlionţat spre umeri, mimă, cu ajutorul degetelor lungi, ridicate deasupra tuturor, o bucată muzicală la pian. Era muzician. Pentru el lumea מnsemna sunet. Cu faţa scמnteietoare, מşi continuă ideile fiind convins de ceea ce spune.

- Văzul lumii este unul plastic. Aşa am fost מnzestraţi. Chiar şi plugarul are un stil, pune artă, frumuseţe şi ordine מn ceea ce face.

Pentru o clipă, domnul Levi מl privi compătimitor. De cמteva zile el nu mai putea privi nici răsăritul soarelui, nici asfinţitul lui iar Tora, cartea evreilor, nu reprezenta altceva decמt motivul disputei dintre el şi cer. Trăia sentimentul pedepsii lui Iov. Nu מnţelesese, de altfel, niciodată cum Atotputernicul poate fi atמt de uman, cu atמta muabilitate umană, de-a dreptul enervant, de-a dreptul deznădejduitor. Cum să מnţelegi scrierile acestea, se מntreba nu de puţine ori, mai mult decמt ca pe scenarii artistice, מn care Dumnezeu şi Satan stau la sfat, se tמrguiesc pentru a pune la מncercare credinţa unui amărמt?! Are acest Elohim trăsături nobile de Domn, Rege, ־mpărat?! Nu! ־n acest context cum poate acest om să vadă lumea atמt de liric, se mira el! Şi totuşi se auzi rostind cu totul altceva.

- Dragă domnule Roth, cred că ai dreptate, măcar cמtuşi de puţin. Există o artă şi מn sinucidere şi nu văd de ce n-ar exista şi atunci cמnd ucizi! Există o artă מn moarte. Nu e totuna să mori מn somn cu a-ţi sfמrteca gמtul cu fierăstrăul, mai ales cמnd ai doar 23 de ani. E o artă să ţii מn mמini instrumentul ei iar produsul, moartea, o poţi modela cum vrei.

- ־ncetaţi! Nu-s spre slava Creatorului vorbele voastre, replică rabinul Matitiahu. Căile lui nu le cunosc oamenii!

Levi Ben Yehuda מşi muşca buzele, מşi מnghiţea gמndurile. Nu făcuse el tot ce i se ceruse? Nu fusese el un cap de familie după voia Atotputernicului? Nu ţinuse el toate sărbătorile, nu luase el מn grijă văduvele familiei şi orfanii? Nu cמnta el מn ziua cea sfמntă cמntări de laudă, nu-şi spunea el şi toată casa lui rugăciunile cu regularitate? Unde era Cel fără מnceput şi fără de sfמrşit, Cel care promisese că nu-şi va părăsi poporul ales niciodată? Unde fusese cמnd copiii evrei au fost scoşi afară din şcoli, cמnd s-au spart geamurile caselor evreieşti, cמnd bande de studenţi creştini מi băteau pe colegii lor evrei מn mod constant, lăsמndu-i desfiguraţi? Nimeni nu le sărise מn ajutor מn 1930, cמnd toţi studenţii evrei de la drept fuseseră loviţi cu bמte, bocanci şi pumni, pמnă li s-au rupt oasele, de colegii lor. Unde a fost El?! Şi acum? Revolta puse stăpמnire pe tot trupul lui Levi. Trebuie să se ştie ce-i aşteaptă, מşi spuse.

- Nu domnilor, izbucni Yehuda. Memoria acestor crime trebuie păstrată. Generaţiile următoare au dreptul la adevăr. Ştiţi care este adevărul comunităţii evreieşti din Jedwabne? Exterminarea!

־şi scoase din sמn scrisoarea de la vărul lui din Polonia. O primise cu vreo doi ani מn urmă. Era מmpăturită bine şi ţinută cu sfinţenie acolo unde nimeni nu putea ajunge. Glasul מi tremura. Levi Ben Yehud nu mai era stăpמn pe sine. Totuşi citi:

“ Dragul meu Levi,

־ncearcă să părăseşti Europa prinsă מn ghearele morţii, tu şi toată casa ta. ־n Jedwabne deznădejdea, umilinţa şi sfמrşitul pמndesc pe la ferestre, uşi şi au intrat chiar sub acoperişurile evreilor.

Au מnceput prin a ne lua din stradă şi a ne obliga să spălăm latrinele nemţeşti cu mמinile goale.

־ţi mai aminteşti de Albert Rosenzweig, cel care făcea colaci şi pupeze din susan şi miere pentu copii? Cu siguranţă că da. Ei bine, află că a murit. Era מn iunie, anul trecut. Mă aflam pe artera principală din Jedwabne. Auzeam din depărtare ţipete. M-am apropiat, furişמndu-mă de privirile celorlalţi. ־n faţa mea se מntindea un tablou dezolant. Evrei, şapte la număr, printre care şi Albert, dezbrăcaţi pמnă la piele, cu mמinile goale ridicate deasupra capului, de pe trupul cărora curgeau şiroaie de sמnge, erau מnconjuraţi de civili polonezi מnarmaţi cu bמte. Plesneau fără milă, cu putere. Sub loviturile ciomegelor ţeasta unuia trosni. Un sunet puternic, מnăbuşitor, מnsoţit de un icnet tăie zarea. Sמngele ţמşni ca dintr-un burduf spart, מmproşcמndu-i pe nemţii care priveau ca la circ, amuzמndu-se. Unul din ei, cred că era superiorul judecמnd lucrurile acum, urlă: “Wer hat noh zu fressen?” M-am מntrebat din ce să te adapi, din sמngele evreiesc?!

Un altul rמnjea pe margine şi muşca din cמnd מn cמnd dintr-un măr.

Nu mai mמncasem fructe de ceva timp. Prăvăliile se מnchisese pentru noi, evreii. Cruzimea este de neimaginat. ־ncearcă să te salvezi. Li se striga: “ucideţi-i mai lent, să simtă viaţa!”

־n doar trei zile au fost exterminaţi 3300 de evrei. Dar oare cifrele au valoare! Era dimineaţa la prima oră. Se auzeau מmpuşcături. Un miros greu de fum acaparase tot Jedwabne-ul. Nemţi şi polonezi, deopotrivă, plezneau de bucurie. Am מnţeles că se petrece ceva מngrozitor. Am ieşit din casă şi m-am furişat מn puţul unei fמntמni chiar din cazarma germanilor. Ce s-a מntמmplat de fapt? Au fost scoşi din case copii, bătrמni, bolnavi, tineri, bărbaţi, femei şi duşi מn mijlocul pieţii. Soldaţii i-au obligat pe bărbaţi să aducă toate exemplarele din Tora. ־nchipuie-ţi un munte de מnţelepciune arzמnd. ־n tot acest timp bătrמnii au fost siliţi să cמnte Hava Nagila şi să danseze מn jurul focului. Cei mai slabi, care jeleau, erau מmpuşcaţi pe loc. Ca să-i salveze, tinerii cמntau ei melodia. Cuvintele erau scoase din piept cu mult năduh. Cמntau Dumnezeului lor, un anume Dumnezeu. Dar מn zadar. Bătrמnii au căzut seceraţi de gloanţe.

Groaza se מntipărise pe faţa fiecărui om. Dar mai eram noi, oare, oameni?!

Apoi au ales femei cu prunci, cam şaptezeci, optzeci. Le-au dus la marginea localităţii, מntr-un hambar. Pמnă acolo au fost forţate să cמnte Hineh Lo Yanum. Să le fi auzit şi văzut! Ţi-ar fi picurat carnea de pe tine de mila lor. Cמntau cu şiruri de lacrimi strigמndu-şi soţii, adunמndu-şi cu grijă pruncii la sמn. Cמnd au ajuns la hambar, fiecăreia i s-au atמrnat de umeri cמte doi baloţi de fמn uscat. Au intrat.

Si-acum, cמnd מţi scriu, văd hambarul מn scrumul care seara mocnea, מncă aud ţipetele lor şi-al copiilor, urletele מnfiorătoare care străpungeau pמnă şi apa fמntמnii מn care mă ascunsesem. Localnicii, adunaţi מn cete, cמntau melodii tradiţionale poloneze şi dansau. Toate acestea le-am aflat de la şef-rabin Menachem Muller. Pמnă spre seară n-am מndrăznit să ies din puţ.”

Domnul Moscovici מşi ţinea מn braţe instinctiv fetiţa. Hannya nu mai dormea de ceva vreme. Asculta.

“ A doua zi, continuă să citească Levi Ben Yehuda, m-am trezit pe la patru şi-am ieşit din casă. M-am dus מn acelaşi loc, מn cazarma nemţilor. Dumnezeu să mă ierte, că a lăsat o poruncă să nu furi iar eu am furat haine nemţeşti. Mi-am ascuns capul sub un chipiu german. Pe la şase dimineaţa nemţii i-au strמns din nou pe evrei מn piaţa centrală. Ţi-o aminteşti pe Margot, fiica rabinului Muller, biata de ea!

A refuzat să toarne petrol lampant peste un grup de 40 de evrei şi să le dea foc.

Mi-i groază să-ţi povestesc ce s-a מntמmplat. Cu toate acestea cred că memoria celor petrecute trebuie să rămמnă.

A fost tמrמtă de păr de un neamţ pמnă מn mijloc. Au dezbrăcat-o מn văzul tuturor, au legat-o de un stמlp, bătמnd-o fără milă. Era o căldură מnăduşitoare. Pמnă seara, către ora şapte, au ţinut-o aşa fără apă. Biata a מndrăznit să ceară un strop. Nu mai rezista. Din rמndurile evreilor obligaţi să privească fără a riposta, pentru că altfel ar fi fost ucişi, s-a desprins s-o ajute mama acesteia. ־ţi מnchipui, a fost מmpuşcată după primul pas.

Cruzimea de neimaginat nu se sfמrşeşte aici. Luată de pe stמlp, a fost מntinsă pe jos, ţinută de cמţiva polonezi şi i s-a tăiat gמtul cu un fierăstrău. Nemţii urlau: “mai lent, Iuda să simtă viaţa!”

Menachem Muller, care nu ripostase מn vreun fel crezמnd מn salvarea copilei lui, a murit de durere lמngă ea, strigמnd spre cer: unde eşti Elohim?!

Bărbaţi, femei, copii, tineri şi bătrמni, căzuţi מn genunchi, boceau cu acelaşi glas “unde eşti Elohim?!”

Am fost un laş! Dar poate aşa a fost să fie, totuşi. Am vrut să trăiesc. E oare un păcat?

Nemţii nu mai suportau. Ruhe! Ruhe! Zbierau cu toată forţa.

Elohim, Elohim, unde eşti Elohim?! Tמnjetele disperate acopereau vocile nemţeşti. ־n mai puţin de cמteva minute toată piaţa s-a transformat מntr-un abator: carne şi sמnge. Obţinuseră mult dorita linişte. Tăcerea morţii cuprinse tot Jedwabne-ul. Casele, bunurile, animalele noastre au fost luate מn stăpמnire de nemţi. Nu m-am mai מntors acasă. Pereţii clădirilor erau scrijeliţi cu cuvintele: Moarte lui Iuda!

Cu greu şi trecמnd prin ghearele morţii am ajuns מn Ohio. Aici nu miros a Juda.

Dragul meu Levi, cred că ţi-am descris cמt am putut mai bine situaţia din Europa. Salvează-te tu şi casa ta! ־n rest, Atotputernicul cu voi.

Cu multă dragoste, al tău văr,

Beniamin Adller”

Cu mמinile tremurמnde מşi מmpătură la loc scrisoarea şi o puse מn sמn. Mulţi plמngeau מn surdină. Doar rabinul Matitiahu מngמna cu ochii מnchişi versete din Talmud, מnvăţate pe de rost.

Spre seară garnitura se opri brusc. Cמţiva din fiecare vagon fuseseră coborמţi şi puşi să arunce excrementele adunate מn găleţi. Fiecare vagon avea cמte două găleţi. Una cu apă şi alta goală pentru necesităţi. Unii eliberau conţinutul latrinei improvizate, ceilalţi, sub injurii şi bastoane erau מnvăţaţi să strige cu bucurie: Arbeit Macht Frei!

־n depărtare se zăreau munţi. Ieşiseră din מntinsa Ungarie. Păziţi de mitralierele zgomotoase, evreii făceau exerciţii de zמmbit.

- Arbeit Macht Frei! Arbeit Macht Frei! Arbeit Macht Frei! Arbeit Macht Frei! Striga ritmic un neamţ ca ieşit din minţi. Zמmbiţi şi cמntaţi:

Arbeit Macht Frei!

- Warum? ( de ce?) מntrebă domnul Moscovici.

- Hier ist kein warum! ( aici, nu מntrebi de ce) i se răspunse şi primi drept răsplată o puternică lovitură מn faţă cu patul puştii. Ameţit de căldură, soare şi lipsit de apă, tatăl Hannyei se legănă uşor pe picioare şi căzu imediat. Nici nu avu timp să-şi dea seama că מi fuseseră smulşi doi dinţi. Buzele מi erau umflate.

Cu o cutezanţă de neconceput pentru o fetiţă, firava Hannya se năpusti asupra neamţului cu pumnii ridicaţi, cu gura מncleştată şi o privire de animal aflat מn preajma prăzii şi lovi replicמnd:

- Nur fr Auschwitzsdeutsche! (Numai pentru nemţii din Auschwitz). Neamţul spמnzură fetiţa, ţinמnd-o strמns de gמt, o ridică pמnă la מnălţimea ochilor, scoase o מnjurătură şi-i dădu drumul de sus. Se pregătea să elibere glonţul de pe ţeavă, cמnd toţi evreii מncepură מntr-un glas aproape asurzitor să cמnte cu cuvinte nemţeşti mecanicul: Arbeit Macht Frei!

Ceilalţi evrei din celelalte vagoane se מnghesuiau să vadă ce se מntמmplă. Rafale de gloanţe erau lăsate cu ură şi מnjurături să străpungă aerul. Nemţii ameninţau. Domnul Bצhm apăsă pe trăgaci. Nimic! ־ncă o dată. Nimic! Era enervat de-a binelea.

- Lasă, spuse Hannya domnului Moscovici ştergמndu-i sמngele de pe faţă cu un capăt al tricoului ei, te iau cu mine מn Limelfia. Acolo totul va fi bine.

Străduindu-se să-şi revină, să nu o sperie mai mult decמt a fost cazul pe copila lui, domnul Moscovici schiţă un surמs.

Germanul tresărise la numele rostit de fată. ־l ştia, מl cunoştea prea bine, simţea că are experienţa lui, dar nu-şi dădea seama cum. ־şi spusese מn gמnd că fetiţa aceasta reuşise să-l facă să zמmbească cu o zi מnainte. Acum מnsă מnsoţea garnitura evreiească şi mai exista un aspect foarte important. Era arian. Nu putea permite o astfel de situaţie din partea unei fiinţe inferioare.

־ncercă a treia oară. Nimic. Luă un alt pistol al unui camarad. Rezultatul fu acelaşi. Nemţii מnjurau şi loveau la nimereală. Evreii erau din nou băgaţi מn vagoanele de cai. Sigilate. Loviturile continuau să cadă cu un trosnet metalic מn fier. Ca la un semnal dat de un dirijor al unei mari şi complexe orchestre poporul lui Israel מncepu să cמnte, mai מntמi מn surdină, apoi din ce מn ce mai tare, Hallelu Et Adonai. Era vineri seara. Intrau מn Şabat.

- Ruhe! Ruhe! Arbeit Macht Frei! Arbeit Macht Frei! Nimic.

Lucia Dărămuş

Fragment din romanul Arbeit Macht Frei!

Povestea aceasta, dragi oameni mari, este reală.Veţi putea מnvăţa ceva, dacă veţi avea răbdare preţ de două capitole, cמt veţi sta מmbrăcaţi מn copii. După aceea veţi reveni la condiţia mult iubită de voi – a omului mare. Aşadar ea, povestea, מncepe מn anul 1944, cמnd Hannya, fetiţa care ştia să zמmbească tot timpul, a fost luată din patul ei cald şi dusă מmpreună cu familia şi alţii la fel ca ea, מntr-un tren.Cei mai mulţi l-au numit trenul morţii, cum existau şi halele morţii, gropile morţii, pentru că maşinăria s-a dovedit a fi un balaur mare de fier, negru la ochi, cu gură uriaşă care מnghiţea sute de suflete. Pentru Hannya, fetiţa cu zמmbet de stele, s-a dovedit a fi trenul vieţii. Era noapte şi foarte, foarte cald. Copiii plמngeau, adulţii מncercau să-i potolească. Hannyta, מn aceea noapte, מşi ţinea tatăl strמns de mמnă. Nu מnţelegea ce se petrece. ־ntr-un colţ מntunecat de vagon, adunמnd la piept bucceluţa pe care apucase să şi-o ia, מncepu să exploreze tărמmul tainic pe care doar ea şi prietenii ei מl cunoşteau. Acest tărמm de vis chiar există. El se numeşte LIMELFIA. Hannyta şi cei trei prieteni – Negrilă, Gălbilă şi Roşilă – fuseseră deja acolo de mai multe ori. Am uitat să vă spun – Hannya era o fetiţă evreică foarte frumoasă, ascultătoare, care citea foarte mult. ־i plăceau poveştile. Chiar ea inventa basme şi מi mai plăcea să picteze. De aceea מn trăistuţa ei aţi fi găsit, dacă aţi fi căutat, o carte cu pagini albe מn care obişnuia să-şi ascundă poveştile inventate, pe Negrilă, pe Gălbilă, pe Roşilă şi multe culori. Aşadar, cum stătea ea מnghesuită printre ceilalţi evrei, auzi nişte glasuri care ieşeau din trăistuţa ei fermecată:

-Hei, Hanny, scoate-ne de aici, spuse primul pitic.

Hannya deschise băgăjelul cמt să le dea un pic de aer celor trei, מşi aruncă privirea מn interior şi ce să vezi…?!

־n căciula lui Roşilă strălucea ţinutul Limelfiei. Fetiţa zמmbi larg. ־ntr-o clipă uşa vagonului se deschise cu zgomot iar מn lumina lunii apăru chipul răutăcios al unui soldat. Venise să mai מnghesuie cמteva zeci de evrei מn tren, deşi acesta era suprapopulat. Dintr-o singură privire surprinse faţa vioaie a Hannytei. Nu-i plăcu deloc:

-Wer ist das?, מntrebă acesta pe un ton răutăcios şi apăsat.

-Das ist Roşilă, se auzi vocea de clopoţel a fetiţei. Este prietenul meu. Gălbilă şi Negrilă מi sמnt fraţi. ־mpreună sמnt trei pitici pe care i-am primit anul trecut de la un domn german. ־i scoase pe toţi trei. Vorbiţi cu domnul, este foarte amabil. Haideţi, spuneţi Guten Abend! Ridicמnd ochii spre soldat adăugă: “Ei sמnt pitici copii şi ştiu mai mult să deseneze. Roşilă pictează macii, Negrilă lalelele, Gălbilă floarea-soarelui. Sמnt foarte pricepuţi. De aceea vara macii vă incמntă cu roşul de foc, primăvara lalelele negre se iau la מntrecere cu pămמntul smolit, iar floarea –soarelului se lasă pe mמna pictorului Gălbilă, care o face cea mai frumoasă. A şi cמştigat un concurs de frumuseţe. De atunci poartă pe cap coroana strălucitoare primită de la soare. Bagajul acesta este al meu. ־n el mai am culori şi….. Negrilă, mi-ai ascuns cartea? Wo ist das Buch? Aha, aici era! ….cartea mea albă. ־n ea מnghesui toate poveştile, mai adăugă fetiţa şi מntinse larg cele două mמnuţe fără ca să aibă ceva מn ele.

-Şi מţi מncap? מntrebă soldatul de această dată cu fruntea descreţită, care מnţelese imediat că are מn faţă un copil inteligent şi spontan. Avea şi el o fetiţă acasă.

-Cartea mea e ca trenul acesta, adăugă Hanny. Cu cמt sמnt mai mulţi evrei, cu atמt mai מncăpător devine trenul. Poveştile mele stau unele peste altele, ca noi. Nu se ceartă, pentru că sמnt de multe feluri şi se iubesc. Eu mă numesc Hannya. Wie heiβen Sie?

-Ich heiβe Bצhm. Domnul Bצhm privea cu uimire chipul curajoasei Hannya. Pentru un moment, se gמndi că evreii sמnt tot oameni şi renunţă să-i mai מmbrמncească şi să-i lovească, aşa cum avusese pמnă atunci obiceiul.

Uşa vagonului se reמnchise. Pe lמngă tren, pמnă tמrziu מn noapte, se auzeau doar paşii puternici ai jandarmilor, cuvinte nemţeşti, iar מn depărtare, din cמnd מn cמnd, focuri de arme. Evreii din tren sperau מn ziua de mמine. Că vor fi duşi undeva să muncească, undeva unde steaua galbenă de pe hainele lor nu ar mai fi stמrnit מn ceilalţi de lמngă ei mמnie, batjocură, furie. ־ncercau să adoarmă liniştiţi, cu nădejdea מn sמn.

Hannya nu מnţelegea de ce trebuie să doarmă מn picioare. După obiceiul ei ori de cמte ori ceva nu mergea cum trebuie, מşi deschise larg privirea şi מncepu să brodeze cuvinte, care se şi aşezau מn cartea ei.

-Hei, trezeşte-te Domnişoară, spuse Gălbilă şi מncepu să mמrמie un cמntecel:

Fluturi roz, verzi, azurii

Păsări albe mii şi mii

Animale mici şi mari

Care zboară, care cמntă

Care pasc pe verzi cמmpii

Ne aşteaptă, scump copil,

־n ţinutul fermecat

Limelfia – pe nume chemat

Zănurfi prin abur de zahăr plutesc

Scăldמndu-se מn mările visului,

leneş ochean al soarelui.

-Ce metaforă frumoasă ai creat, spuse Negrilă. Nu-i aşa că-i o metaforă plasticizantă?

-Pof…tiiim?!, comentă Roşilă. Metaforă din plastic ai spus?

-Nu, nătărăule, plasticizantă. Adică o imagine plastică.

-Ba tu eşti nătărău. Din material plastic poţi să faci …găleţi…..מm, מm…sau …מn orice caz nu metafore, spuse Roşilă cu mare emfază, ridicמndu-şi nasul מn vמnt a deşteptăciune.

Negrilă se făcu negru de mמnie. Ridică palma şi pleosc una peste cap:

-Na, o meriţi! Unde ai fost la ora cu metafora!? De te-ar auzi acum doamna Piticanie…

-Ha, ha, ha, izbucniră מn rמs ceilalţi doi pitici. Poate vrei să spui doamna Piticoată …. Nu Piticanie.

-־ncetaţi, interveni Hannya. Se vede că nu vă prea place şcoala. N-ar strica să băgaţi la cap ce vă spun acum şi să מncuiaţi bine capul ca să nu vă mai zboare noţiunile cine mai ştie pe unde. Metafora este de două feluri: revelatorie şi plasticizantă. Acum gata, e timpul să zburăm spre Limelfia.

-Roşilă, מn ce parte ne vei duce?

-Spre מnafara marginii Limelfiei. Acolo găsim destulă apă pentru toţi aceşti oameni din tren. Doar că am nevoie de mult, mult vמnt cald, se smiorcăi acesta, neuitמnd să-şi sufle nasul roşu şi mare מntr-o frunză de arţar.

-Nu vă faceţi probleme, voi face eu rost. Tu pregăteşte-ţi doar căciula. Roşilă מşi scoase scufia din cap şi o מntinse spre fată. Hannya מşi aţinti privirea prin crăpăturile din tavanul vagonului pe unde pătrundeau razele lunii şi spuse:

-Doamnă Lună, doamnă Lună, te rog să le spui vulcanilor tăi să clocească, iar cמnd s-au מncălzit destul de mult şi מncep să tuşească să-şi מndrepte buzele spre căciula lui Roşilă. Noi vrem să ajungem מnafara marginii Limelfiei.

-Ce-mi dai, dacă fac ce-mi spui tu? Luna מşi aranjă marginile vaporoase ale rochiei, apoi se uită מn oglinda fermecată pe care o avea tot timpul la ea. Aşa מşi trimitea trupul graţios pe suprafaţa oricărei ape de pe pămמnt.

Copila se gמndi un pic, apoi răspunse:

-־n acea parte de Limelfia sמnt mulţi nori şi plouă foarte mult. Zănurfii de acolo sמnt mai plouaţi decמt zănurfii din mijlocul marginii. Muncesc mult, foarte mult. Majoritatea lucrează מn comerţ. Vמnd nori zănurfilor din interiorul marginii dinspre interiorul Limelfiei. Acolo nu plouă. Acolo este deşert. De aceea sמnt mai tot timpul obosiţi. Voi vinde nori. Cu banii adunaţi voi cumpăra delfini să te מncמnte şi să-ţi cמnte, sanitară să te מngrijească, hamsii să te hrănească.

-Sמnt mulţumită de ce-mi oferi. Dar mai spune-mi, de ce vrei tu să călătoreşti pמnă acolo?

-Unde stau eu acum, spuse Hannya, nu mai este chiar confortabil. Sמntem מngrămădiţi sute de oameni מntr-un vagon. E foarte cald. Unii nu mai pot respira. Alţii mor de sete. ־ţi aminteşti, aseară cמnd te-am vizitat ti-am propus să vii la mine מn pat şi să dormi, מn cazul מn care ai fi fost obosită. Te-aş fi servit şi cu o מngheţată cu vanilie… מţi era cald. Acum מnsă, nu ştiu de ce am fost scoşi din case şi băgaţi aici. Trebuie să salvez oamenii, cum am vrut să te salvez şi pe tine. Trebuie să aduc apă de pe Limelfia.

Doamna Lună מşi מntinse braţele, o ridică pe Hannyta pמnă la ochii ei care se furişau prin zăbrelele vagonului şi-i zמmbi cu multă dragoste.

-Nu ne rămמne, zise Luna, decמt să punem vulcanii la treabă. Dar pentru ca să clocotească, vulcanii trebuie să doarmă adמnc, adמnc... Abia cמnd sforăie מncep clocotitul, căldura, tusea.

-Prea bine, zise Hannya, să doarmă.Vom face linişte.

-Ei nu pot adormi decמt dacă li se cמntă. Eu nu ştiu să cמnt, cמntă-le tu.

Hannyta מncepu să cמnte cu un glas limpede, cristalin, o melodie despre Cel care crease toate frumuseţile cמte existau מn cer şi pe pămמnt. Un cמntecel pe care mama ei obişnuia să-l מngמne seara, מnainte de culcare – Eli, Eli! Limba vechiului ei pămמnt despre care ştia atמtea poveşti adevărate, cu oameni care fac munţii să plמngă, morţii să vorbească, toiagele să se transforme מn şerpi, apele מn sמnge, מi era tare dragă. Credea fiecare cuvמnt pus מn poveştile evreieşti, spuse de părinţi. Nu de puţine ori, melodiile acestor cuvinte care veneau tare de departe o mמngמiară, מi alinară somnul. Acum, מnsă, era rמndul ei să le cמnte. Magia lor de mii de ani avea să מmblמnzează universul. Hannya credea מn ele. Toate stelele se מmbulziră să ajungă מn primul inveliş al cerului, să privească omuleţul al cărui glas atמt de frumos pătrunse pמnă la ele מncמntמndu-le.

Cמntecul, armonia lui cristalină, acoperi zgomotul sinistru făcut de papucii soldăţeşti, de strigătele מnspăimמntătoare, de suspinele copiilor evrei…

Glasul limpede al Hannyei, ca izvorul de munte, era מnsă neplăcut soldaţilor care izbeau cu bastoanele puternic מn vagoane strigמnd – Linişte! Gura! Hannyta מnsă cמntă mai departe.

Toţi vulcanii de pe lună adormiră profund.Unii מncepură să sforăie şi să scoată fum şi bulbuci pe nări, alţii să tuşească de-a binelea.

Cמt ai spune peşte mămăliga prăpădeşte, căciula lui Roşilă se umplu de un vמnt puternic, extrem de cald. Nici n-avură timp să mulţumească Lunii pentru ajutor că se treziră מn Limelfia, ţinutul mult iubit de ei.

Zănurfii ştiau că vor sosi, aşa că fuseseră aşteptaţi.

Totuşi, ca să pătrunzi מn acest loc eşti supus unor probe. La Marea Poartă a Limelfiei te מntמmpină de fiecare dată un Baediantrop, o fiinţă foarte veselă, ca o sferă, cu nasul mare şi roşu, cu două mמini lungi, mai lungi decמt trupul, care te supune testului – Om mare sau om Mic?

Prima מncercare pe care a avut-o Hannya de trecut părea foarte simplă, dar מn realitate nu era aşa.

Un covor verde cu flori albe şi galbene i se מntinse מn faţă. ־n mijloc se afla un şotron care trebuia parcurs. Nimic mai simplu! Nu-i aşa? Aşa aţi spune, dragi oameni mari.

Hannya aruncă piatra şi מncepu - ţop-ţop מntr-un picior - să sară fiecare pătrat. Cמnd ajunse מn dreptul pietrei o gură mare se deschise şi fetiţa căzu מn ea.

Se מnvמrti, se rostogoli מn labirintul şotronului pמnă se opri מn cele din urmă מn ultima מncăpere de unde nu se mai deschidea nici un drum. Pe masă, acolo se afla şi o masă, găsi un pergament. Strămoşul cărţii stătea מmpăturat cu o ţinută regală de-a dreptul, deşi săracul era scrijelit şi pe deasupra mai şi mirosea a piele de animal. Literele vechi erau legate unele de altele מn fraze lungi, cuvintele nefiind despărţite מntre ele cum ştim noi că se scrie acum.

Hannya citi:

Orice om este metafora unei pietre preţioase. Pe măsură ce trece prin viaţă el se şlefuieşte bine, bine de tot. Toate plusurile nefolositoare sמnt מndepărtate. Frumuseţea, strălucirea din el vin din ceea ce a pus מn ceilalţi. ־n final omul arată ca o nestemată. Este o nestemată. Dacă vrei să ieşi de aici, demonstrează-ţi bunătatea simplă.

Hannya, citind toate aceste cuvinte, căzu pe gמnduri. Oare ce trebuie să fac? Se מntrebă מn sinea ei.

O porni spre dreapta pe una din străzile curcubeului rougalvial, care atמrna de creanga unui copac. Merse cמt merse, מn cele din urmă מnsă i se făcu foame. Nu avea ce să mănמnce aşa că ……… se puse pe cמntat.

Şi cמntă ea, şi cמntă, pמnă cמnd cuvintele, care cמndva născuseră lumina, מntinderile de ape, pămמntul, deschiseră uşa peretelui curcubeului rougalvial. Hannya privi curioasă gura, care se căsca din ce מn ce mai mare, pe măsură ce glasul ei מnvioara cuvintele melodiei. Dincolo de aceşti pereţi se aflau ferecaţi toţi oamenii care cמndva au fost şi ei copii, dar au uitat să mai fie şi astfel nu şi-au mai amintit de cuvמntul bunătate, bunătatea simplă.

Nu-i putea lăsa מnchişi acolo. Trebuia să-i salveze. ־i rugă să o urmeze. Păşiră cu toţii peste prag şi căzură מn adמncitura mare şi neagră a unei scoici dantelate, care se şi מnchise מndată. O voce parcă din ape adמnci, plină de graţie se auzi:

Oamenii mari nu pot pătrunde מn ţinutul Limelfiei decמt purtaţi de glasul tău, Hannya. Pentru aceasta trebuie să rămמi מnchisă מn scoică pentru totdeauna şi să cמnţi. Alegerea este a ta.

Fetiţa n-a stat mult pe gמnduri. ־notמnd מn apele străvezii, purtată din cמnd מn cמnd de un căluţ de mare, מncepu să fredoneze o melodie veselă, pe care obişnuia să o cמnte de Hanuca. Era sărbătoarea ei preferată pentru care se pregătea cu aproape o lună מnainte. Repeta toate melodiile la pian alături de tatăl ei. ־mbrăca fiecare rochie din dulapul cu haine, trecמnd prin faţa fiecărui membru din familie, apoi, מn funcţie de numărul complimentelor primite, se hotăra asupra uneia dintre ele. De Hanuca, מnsă, norocoasa rochie era cu totul alta. ־n Sinagogă stătea totdeauna la balcon. De acolo putea să-l vadă cel mai bine pe Marele Rabin cמnd scotea Torra, cמnd se ruga pentru ea, cum cמnta rugăciunile, cum מşi pregătea pe trup hainele speciale. Totul avea pentru fetiţă o aură tainică. O făcea să se simtă מn siguranţă, ca atunci cמnd era bolnavă şi mama o ţinea strמns la piept, iar ea מi simţea respiraţia caldă. Era o alinare şi adormea pe loc. Dar cel mai mult iubea momentul מn care erau chemaţi toţi copiii, cמntau, se ţineau de mמini şi săltau pe melodia veselă despre bunătatea lui Eli, care a ţinut Menora aprinsă opt zile şi opt nopţi, care a מnvins מntunerecul. Adulţii cמntau şi ei: Mi Camoha Baeilim Haşem? ( Cine e ca Tine, מntre puternici, o, Doamne?) La sfמrşit, cei mici primeau bani, dulciuri şi mere. Mama i le cocea, după ce i le umplea cu zahăr şi scorţişoară. Ea, Hannya cמnta.

Purtată de căluţul străveziu, fetiţa nu se מnspăimמntă. Melodia fredonată aduse cu ea toate amintirile sărbătorii luminii, pמnă şi mirosul de zahăr ars cu scorţişoară şi măr מl simţea מn nări, iar o uşoară zeamă tămמioasă o simţea pe limbă.

Staţi liniştiţi, lucrurile nu au rămas aşa. Hannya nu a rămas מnchisă מn scoică.

Cei trei prieteni ai ei, deşi au absentat de la ora despre metaforă, erau mari meşteri מn cuvinte. S-au מnfăţişat מnaintea Baediantropului

şi-au מnceput:

Eu sמnt Roşilă şi vorbesc מn limba roşie:

Fetiţa – roş Hannya – roş

Om mic – roş cu suflet mare – roş –

s-a dovedit a fi…..

Eu sמnt Gălbilă şi vorbesc מn limba galbenă:

Hannyta – galb copil nevinovat – galb –

De două ori – galb - , s-a sacrificat…..

Eu sמnt Negrilă şi vorbesc מn limba neagră:

Hannya – neagră, apă – neagră,

la evrei – neagră, tren - neagră

Roşilă şi Gălbilă izbucniră מn rמs.

-Oare nătמngeală neagră există?

Nici Baediantropul nu se putu abţine. Rostogolit pe spate, cu burta mare מn sus, se prăpădea de rמs:

-Aşa maeştri מn ale cuvintelor sמnteţi că n-am מnţeles decמt că vorbiţi tare colorat, mai spuse acesta. M-aţi distrat de minune pe ziua de astăzi. Aduceţi fetiţa la mine, porunci el, baediantropilor minori. El era cel major.

Ajungמnd מn faţa lui, Hannya povesti despre motivul venirii ei acolo. Toţi cei prezenţi se מnduioşară, considerמnd că acest copil cu adevărat poate da lecţii de bunătate. Baediantrop prinse Oceanul din Limelfia de cele nouă colţuri, מl scutură bine, pמnă cמnd o parte din ape se revărsă peste margini şi ajunse astfel sub forma picăturilor de ploaie printre crăpăturile vagoanelor unde erau מngrămădiţi evreii.

Hanny nu-şi uită promisiunea faţă de Doamna Lună.

־n căciula lui Gălbilă מndesă cמţiva nori pe care מi vמndu מn ţinutul cu deşert. Aici peisajul era cu totul devastat. Printre cactuşii mמncaţi de

pמrjol מşi făceau apariţia nişte creaturi ciudate jumătate şopמrle, jumătate dragon.Cei trei, Negrilă, Gălbilă, Roşilă, confundמnd aceste creaturi ciudate cu nişte fructe exotice mמncară. Ce s-a מntמmplat cu aceştia, dar şi cu buna şi isteaţa Hannya, veţi afla după păţania domnului Bצhm. Vă mai amintiţi de el? Cel pe care prietena noastră l-a făcut să zמmbească pentru cמteva clipe. ־nsă pentru ca din paginile cărţii să nu dispară toate cuvintele şi מmpreună cu acestea Hannya şi prietenii ei, va trebui să-i scrieţi Hannyei pe următoarea adresă:

Pentru Hannya şi cei trei prieteni

Ţara: Creanga unui copac

Strada: Curcubeul Rougalvial

Ţinutul: LIMELFIA



Ploua. ־n noaptea luminoasă de vară, מnceput de vară, picăturile pătrundeau printre zăbrelele vagoanelor. Din depărtare, de la fereastra domnului Bצhm, ploaia părea o perdea dantelată care adie מn bătaia vמntului. Razele lunii, din cמnd מn cמnd, pătrundeau מn peluza de apă. Domnul Bצhm locuia מntr-o cameră din casa de lמngă peronul gării. Nu avea somn. Căldura deasă a verii מl ţinea treaz. Se plimba dintr-un colţ al camerei מn celălalt. Mמine va fi altă zi, cu siguranţă, מşi spuse מn şoaptă. Avea să מnsoţească trenul pמnă la Auschwitz. Nu-i prea plăcea acest fapt. Mai fusese מn acel loc unde cuvמntul kinder era trecut sub tăcere. ־n schimb toţi – copii, adulţi, bătrמni – purtau numele Hהftling. Văzuse micuţi bătuţi cu cravaşe, plesniţi cu funii מmpletite din sמrmă, loviţi cu patul puştii, izbiţi de bocancii soldăţeşti.

Imaginea Hildei, fetiţa lui de acasă, מl făcea deseori să-i privească pe copiii evrei simplu – ca pe nişte copii, deşi uneori se simţea vinovat pentru un astfel de gמnd. Ştia că aceştia nu fac parte din noua specie umană, pură, ci dintr-o rasă impură, de care lumea trebuie curăţată. ־nvăţase toate acestea la orele de ideologie. Studiase şi aşa ceva, deşi fusese medicinist. Nu practicase niciodată מnsă. Războiul מi luase prin surprindere pe toţi. Şi la urma urmei era mai important scopul ultim al vieţii arienilor de a purifica lumea, de a elimina speciile impure! Cum stătea el aşa lמngă fereastră cam singurel, gמndindu-se la toate acestea, nu mică מi fu uimirea să vadă un vמrtej מndreptמndu-se spre geamul lui.

- Hai, urcă, se auzi o voce stranie.

- Poftim? Trăznit ca de fulger, domnul Bצhm căscă nişte ochi mari a mirare ca atunci cמnd curăţi o găleată de ceapă.

- Crezi că am toată noaptea la dispoziţie? spuse o creatură veselă, cu haine tare ciudate, de credeai că-i מmbrăcată cu o meduză galbenă. De fapt făptura era o ghiduşie strălucitoare, מnaripată, neastמmpărată, care mai avea pe deasupra şi un ghemotoc de cap auriu.

- Urcă pe bicicletă!

- Ce bicicletă, spuse domnul Bצhm buimăcit. Nu-i venea să creadă ce i se מntמmplă.

- Oh! Se arătă uşor supărată ciudata şi drăgălaşa creatură. Desenează o bicicletă! Cadrul verde, roţile roşii, ghidonul albastru, frמna galbenă, spiţele argintii, מncadrată-n auriu şi gata!

Fraza cu toate detaliile o spuse pe nerăsuflate, că soldatul rămase pentru cמteva clipe cu gura căscată, deşi מntotdeauna a crezut despre el că nu-i un gură cască.

- De unde să cumpăr eu toate aceste culori? E război, magazinele nu mai fac astfel de comenzi.

- La voi totul se cumpără, מntrebă zănurful? Hai cu mine.

Ciudăţenia מl מnşfăcă pe domnul Bצhm şi dădu fuga prin lanurile de grמu, de unde culese galbenul. Soldatul nu prea era el obişnuit cu hoinăreala pe cמmp, dar n-avu מncotro. Spicele מl cam מnţepară niţel. Băgă tot galbenul adunat מntr-un buzunar.

- Ce facem acum, de unde luăm albastrul?

- Oare ce v-aţi face voi, oamenii mari, fără ideile noastre? De la cer!

Aţi priceput, desigur, zănurful era un zănurf ţמnc. Aşadar porniră מn zbor spre cer. Domnului Bצhm acest drum מi aminti de copilărie, cמnd obişnuia să viziteze foarte des cerul. ־şi făcuse şi o hartă, una adevărată. Ştia cu ochii מnchişi unde se află constelaţia Lebăda, cunoştea fiecare colţ al Carului Mare, dar şi al Carului Mic. Nu de puţine ori se plimbase fie cu unul, fie cu altul pe Calea Lactee. Zăbovea aşa cam şapte zile şi şapte nopţi. Dacă i se făcea foame n-avea decמt să מnfingă căuşul palmelor מn laptele de sub roţile carului şi să soarbă. Emoţiile מl מmbulzeau. Era sigur că va auzi din nou sunetele de cristal ale stelelor, că lebăda מi va recita versuri, că ursul מi va מntinde laba, sperמnd să primească o acadea. Cel puţin aşa se petreceau lucrurile מn copilărie.

- Te rog, nu poţi să fii un pic mai atent? Dacă te vei mai foi atמt de mult o să-mi striveşti aripile, spuse puiul de zănurf. Unde ţi-e capul! De ţi-ar pica o stea מn ţeastă, n-ar strica să-ţi facă o gaură şi să ţi se picure מn ea un dram de inteligenţă!

Omuleţul מnaripat nu putea să מnţeleagă sub nici o formă stמngăcia oamenilor mari.

-Hei, nu te mai burzului la mine atמt! Mă gמndeam la מntמmplările copilăriei mele. Poate nici nu ştii că pe Calea Lactee există flori de caeruleacaeanus care מnfloresc mai frumos şi sמnt mai zמmbitoare decמt toate florile de pe pămמnt.

- Ce culoare au florile de caeruleacaeanus? ־ntrebă micul zănurf.

- Ai puţină răbdare.

Domnul Bצhm se cam chircea de trup pentru că, trebuie să recunoaştem, trecuse ceva vreme de cמnd nu mai bătuse drumul acesta şi-i era frică de מnălţime, dar şi frig. Zburau cam cu o viteză de 99999999999999 trilioane de km, pe oră.

- Te rog….se auzi glasul firav al pişicherului cu părul blond. Te rog, povesteşte-mi despre caeruleacaeanus. Te rog…te rog, te rog…

Domul Bצhm nu pricepuse niciodată curiozitatea aceasta de nestăvilit a copiilor.

- Eu מncerc, dar nu mă prea pricep la cuvinte…

- Nu-i nimic, povesteşte-mi. E foarte simplu. Floarea e colorată, nu?

- Da, e colorată.

- Ca să vorbeşti ai nevoie de cuvinte, nu?

- Da, de cuvinte.

- Atunci e simplu! Izbucni vulcanic năzdrăvanul. Iei cuvintele şi le colorezi, apoi mi le şopteşti la ureche colorate. Aşa eu voi şti cum este o caeruleacaeanus.

Cum vorbeau ei astfel, de nu-i prea מnţelegea nimeni, se auzi un pleoscăit rotund. La מnceput foarte aproape de ei, apoi din ce מn ce mai מndepărtat şi sferic. Intrase מn apele cerului.

-Mă מntreb, cum de nu cad apele de aici peste pămמnt, aşa de o dată? Şi ce-i ţine pe copaci lipiţi? Şi dacă faci o gaură de la un capăt al pămמntului la celălalt capăt nu străbaţi mai uşor pămמntul? Şi de cealaltă parte oare ce se află?

-Prea multe מntrebări! Ce? De ce? Cum? Care? Mai aşteaptă. La מntoarcere o să-ţi pun מn mמnă o carte de fizică, una de geografie, alta de…mai bine te las מn bibliotecă.

Rostise aceste cuvinte cu enervare, מncercמnd să-şi scoată apa din ochi. Cum fac uneori medicii cu zănurfii, neştiind că au מn faţa ochilor מnaripaţi de pe alte planete. ־n cazul domnului Bצhm, se vede că-l luaseră valurile pe nepregătite. Puiuţul מşi scutură capul, aripile, şi-i zמmbi omului cu carte la cap:

- Nu ştiu să citesc. ־n lumea mea nu sמnt cărţi, sמnt Limelfice şi se limelficeşte. Sunete de argint se aud din fiecare limelficire. O notă argintie are o poveste cristalină, care fמlfמie, curge lin ca un uşor susur de liră.

־n timp ce מnaintau prin apele cerului spre insula din faţa lor de unde puteau lua albastrul, zănurful מncepu să limelficească. Sunetele pe care le scotea erau vrăjite, şi, căzute מn undele apelor, erau duse pe unde hoinăreau ele. Aşa că se auzeau מn tot universul. Pמnă şi eu am auzit limelficele de cristal şi-am מncercat să le מnvăţ pentru voi:

Mărturii cutremurătoare despre Holocaust

Muzeul Holocaustului din Israel adaposteste un document istoric valoros, o marturisire socanta despre ororile Holocaustului. Este vorba despre jurnalul unei fete evreice, de 14 ani, din Polonia, care povesteste momentele cumplite traite imediat dupa invazia nazistilor.

Insemnarile dateaza din 1943, cu putin inainte ca Rutka Laskier sa fie deportata la Auschwitz. "Franghia din jurul nostru devine din ce in ce mai stransa. Ma transform intr-un animal care asteapta sa moara", scrie adolescenta despre cumplita situatie in care se afla impreuna cu familia sa.

Rutka a murit la scurt timp dupa ce a ajuns la Auschwitz, dar jurnalul sau a supravietuit datorita prietenei sale, careia i l-a incredintat. Caietul are 60 de pagini in care adolescenta isi trascrie gandurile si emotiile in timp ce traia intr-un ghetou din Polonia si obligata sa poarte o stea galbena pentru a fi recunoscuta.

"Nu pot sa cred ca intr-o zi nu va mai trebui sa port aceasta stea. Ca razboiul se va termina. Daca acest lucru se intampla, probabil voi innebuni de bucurie". Din pacate, Rutka nu a apucat sa se bucure de finalul razboiului, fiind doar unul dintre milioanele de evrei ucisi de nazisti.

O pagina cutremuratoare este cea in care adolescenta isi aminteste despre o intamplare socanta la care a asistat. Un soldat neamt a smuls un bebelus de la sanul mamei pentru a-l ucide cu mainile goale.

Jurnalul Rutkei a fost pastrat mai bine de 60 de ani de prietena ei crestina, Stanislawa Sapinska. Aceasta a ascuns caietul dupa deportarea Rutkai. Nu a dorit sa-l faca public decat anul trecut, la mai bine de 60 de ani de cand a fost scris. Femeia a marturisit ca nu a vrut sa incalce intimitatea prietenei sale.

Singurul supravietuitor din familia Rutkei Laskier a fost tatal sau, Yaakov. Acesta a plecat in Israel dupa terminarea razboiului refuzand sa vorbeasca despre ororile prin care a trecut.

Jurnalul unui doctor de la Auschwitz e de vânzare: ce a scris medicul SS despre experimentele pe evrei şi romi

Memoriile originale ale doctorului german Josef Mengele, supranumit "Îngerul morţii" pentru experimentele derulate în lagărele de concentrare naziste, vor fi scoase la vânzare în Statele Unite.
Mengele a fost unul dintre medicii cu cel mai înalt rang din Auschwitz. După al Doilea Război Mondial, a fugit în America Latină, unde şi-a scris memoriile: reflecţii filosofice, poveşti biografice, poezii, transcrierea unor conversaţii, remarce politice, toate scrise între 1960 şi 1975 în timp ce se afla în Argentina, Paraguay şi Brazilia. Preţul lor de vânzare pleacă de la 300.000 - 400.000 de dolari. 95% din documente nu au fost niciodată publicate şi reprezintă o mină de aur pentru cercetători şi istorici. Volumul jurnalului ajunge la 3.500 de pagini, scrise de însuşi medicul nazist.
Josef Mengele, născut la 16 martie 1911 în Bavaria, a fost supranumit "Îngerul morţii" după ce, în calitate de căpitan SS, a iniţiat şi condus "selecţii" ale evreilor deportaţi din toată Europa pentru exterminarea lor de la Auschwitz-Birkenau şi a efectuat experimente medicale pe deportaţi, mai ales pe cupluri de gemeni.
La 17 ianuarie 1945, Mengele a fugit în Argentina. În 1959 a plecat în Paraguay, apoi în Brazilia. Un cadavru exhumat în 1985 a fost identificat ca fiind al lui, anul morţii fiind stabilit, cu aproximaţie, 1979.
Mengele a luat bacalaureatul cu note remarcabile, cu care a fost admis la Universitatea din München. A studiat medicina şi antropologia la München, Bonn şi Viena, luându-şi în 1935 doctoratul în antropologie cu o lucrare despre diferenţa rasială în structura maxilarului inferior.
Experimente

În 1943 a fost trimis în complexul de lagăre de concentrare nazist din Auschwitz. Mengele a profitat de ocazia de a-şi continua studiile asupra eredităţii, folosind deţinuţii drept cobai. Era interesat îndeosebi de gemeni.
Printre experimentele lui Mengele se numărau injectarea unor substanţe chimice direct în ochii copiilor în încercarea de a le schimba culoarea, diverse amputări de membre şi alte operaţii brutale şi cel puţin o tentativă de a transforma o pereche de gemeni în „siamezi" prin sutura venelor lor. Un alt experiment a fost introducerea deţinuţilor în cazane cu apă fierbinte pentru a vedea până la ce temperatură rezistă omul înainte să moară.
Conform depoziţiei unei foste lucrătoare din lagăr, Mengele a făcut experienţe şi pe femei, care erau supuse unor proceduri de sterilizare şi şocuri electrice.
Mengele s-a interesat şi de pitici, odată cu sosirea familiei Ovitz, o familie de artişti de circ români, pe care îi numea adesea „familia mea de pitici" şi pe care îi considera ilustrare perfectă a anormalului.

Benedict al XVI-lea, primul papă german la Auschwitz

Papa a mers la Auschwitz ca fiu al poporului german

Benedict al XVI-lea a intrat, ieri, în istorie ca primul papă german care a vizitat lagărul de la Auschwitz, unde şi-au găsit sfârşitul aproape 1,5 milioane de oameni, majoritatea evrei.

Vizita suveranului pontif a marcat sfârşitul unui turneu de patru zile în Polonia, ţara natală a succesorului său, Ioan Paul al II-lea. Cei doi au venit la fostul lagăr nazist în 1979, iar, un an mai târziu, cardinalul Joseph Ratzinger şi mai mulţi episcopi germani au mers din nou la Auschwitz. "Ioan Paul al II-lea s-a dus la Auschwitz ca fiu al poporului polonez, iar Benedict al XVI-lea se duce ca fiu al poporului german", declara, ieri, purtătorul de cuvânt al Vaticanului, Joaquin Navarro-Valls. Papa avea programată o vizită şi la Birkenau, o secţiune a complexului de lagăre unde evreii erau aruncaţi din trenuri direct în camerele de gazare. Sfântul Părinte era aşteptat să se roage pentru pace în limba germană, să aprindă o lumânare şi, ulterior, să susţină un discurs în italiană.

Alături de Hitlerjugend, în tinereţe
Joseph Ratzinger a făcut parte din "Tineretul hitlerist" (Hitlerjugend) împotriva voinţei sale. El şi fratele său Georg, cu trei ani mai mare, nu s-au alăturat la început organizaţiei. Atunci când acest lucru a devenit obligatoriu, în 1941, Georg a aderat la Hitlerjugend, dar actualul Papă era prea tânăr. Însă, deşi studia la seminar, a fost înscris în această organizaţie împotriva voinţei sale. "După ce am părăsit seminarul, nu m-am mai dus la Hitlerjugend", a declarat Ratzinger, într-un interviu cu ziaristul Peter Seewald, citat de "Sueddeutsche Zeitung". "A fost dificil, pentru că reducerea taxelor şcolare, lucru de care aveam nevoie, avea legătură cu aderarea la Hitlerjugend", a povestit el. În 1943, tânărul Joseph Ratzinger a fost încorporat ca şi ceilalţi seminarişti din clasa sa, ca auxiliar al apărării antiaeriene germane. În septembrie 1944, când a ajuns la vârsta la care putea fi înrolat, a trebuit să lucreze sub ordinele legiunii austriece, despre care a spus mai târziu că era formată din "ideologi fanatici". A dezertat în mai 1945, iar aliaţii l-au dus într-un lagăr de prizonieri de război, de unde a fost eliberat o lună mai târziu.

Rabinul şef al Poloniei a fost agresat la Varşovia
Rabinul şef al Poloniei, Michael Schudrich, a fost lovit şi stropit cu un spray cu piper, sâmbătă, de către un tânăr neidentificat. În timp ce se îndrepta spre principala sinagogă din Varşovia, acesta i-a strigat: "Polonia pentru polonezi!".
"Este un binecunoscut slogan de dinaintea celui de-al doilea război mondial care, practic, înseamnă <>. M-a deranjat să îl aud, aşa că m-am apropiat de domnul repectiv să îl întreb de ce face asemenea lucruri iar el a reacţionat lovindu-mă în piept", a explicat rabinul agenţiei Associated Press. "Urma să îl lovesc şi eu, dar, înainte de a avea ocazia să o fac, m-a stropit cu un spray, probabil un spray cu piper", a adăugat Schudrich.
Tânărul care l-a agresat a fugit de la locul faptei şi, ieri, era căutat de poliţie. "Tratăm acest incident ca pe o posibilă provocare antisemită, deşi ar putea fi doar un act de huliganism", a declarat purtătorul de cuvânt al Ministerului de Interne polonez, Tomasz Sklodowski. "Faptul că s-a întâmplat când papa vizitează Polonia şi merge la Auschwitz înseamnă că atacul ar fi putut avea un motiv antisemit", a mai spus el.
Incidentul de sămbătă nu l-a împiedicat însă pe Michael Schudrich să vină împreună cu Papa Benedict al XVI-lea la Auschwitz, unde trebuia să rostească Kaddish, rugăciunea evreiască pentru morţi.

Dan Stancu
dan.stancu@azi.ro

Cele mai terifiante experimente medicale cunoscute vreodată
Uciderea unui singur om este o crimă, însă ceea ce veţi găsi mai jos în această listă, căruia nu putem să îi spunem decât generic şi macabru top, deci ceea ce veţi găsi sunt planuri diabolice întocmite împrotriva fiinţei umane, de aceeia care ar fi trebuit să o apere. Ordinea este aproximativă, întrucât experimentele medicale au avut durate diferite şi un numar mai mare sau mai mic de subiecţi.

Experimentul Stanford Prison.A fost un studiu psihologic asupra reacţiilor pe care le au oamenii în captivitate şi asupra comportamentului acestora în relaţie cu autorităţile şi cu ceilalţi deţinuţi. Experimentul a avut loc în 1971, la Universitatea din Stanford, şi a fost condus de psihologul Philip Zimbardo. O serie de studenţi, închişi în subsolul instituţiei, au jucat rolul gardienilor şi al deţinuţilor. Atât prizonierii, cât şi gardienii şi-au intrat foarte repede în roluri şi în scurt timp au dat dovadă de sadism, cu urmări dintre cele mai neplăcute. Unii studenţi au suferit traume emoţionale puternice şi au fost scoşi din experiment înainte de vreme. În cele din urmă, Zimbardo, alarmat de turnura pe care a luat-o situaţia, a pus capăt studiului.
Operaţiunea Monstrul. Aceasta a fost un studiu efectuat asupra a 22 de orfani, în Davenport, Iowa, în anul 1939. Studiul a fost condus de Mary Tudor, coordonată de Wendell Johnson, profesor la Universitatea din Iowa. Orfanii au fost împărţiţi în două grupuri experimentale – unul de terapie pozitivă, care i-a ajutat pe copii să-şi îmbunătăţească modul de comunicare, altul de terapie negativă. Ori de câte ori subiecţii făceau vreo greşeală de exprimare, li se spunea că sunt bâlbâiţi şi li se făceau numeroase reproşuri. O mare parte dintre orfanii supuşi terapiei negative au rămas cu deficienţe de comunicare pentru tot restul vieţii lor.
Proiectul 4.1. Acest proiecta fost un studiu condus de Statele Unite asupra rezidenţilor din Insulele Marshall. Locuitorii insulelor au fost subiecţii testului nuclear de la Bikini Atoll, efectuat pe 1 martie 1954, mai apoi încercându-se a se afla care sunt efectele radiaţiilor asupra lor. În primul deceniu de la testul nuclear, efectele erau ambigui şi dificil de corelat cu expunerea la radiaţii: numărul de avorturi spontane şi de copii morţi la naştere s-au dublat în primii cinci ani, însă apoi au revenit la procentajul de dinaintea testului; s-au înregistrat unele întârzieri în dezvoltare la copii, însă nu suficiente încât să creeze un şabolon. Un alt efect al radiaţiilor a fost cancerul tiroidian, de care au suferit un sfert dintre copiii respectivi.
Proiectul MKULTRA sau MK-ULTRA, a fost numele de cod dat cercetării efectuate de către CIA asupra modului în care se poate controla creierul uman. Experimentul a început în 1950 şi a ţinut până la sfârşitul anilor `60. Dovezile arată că în timpul experimentului s-au folosit o serie de medicamente ilegale şi diverse alte metodologii pentru a manipula statusul mental al subiecţilor şi pentru a altera funcţiile creierului. Printre altele, studiul a presupus şi administrarea de LSD angajaţilor CIA, personalului militar, unor doctori, agenţi guvernamentali, prostituate, bolnavi psihic şi mai multor persoane obişnuite, pentru a le monitoriza reacţiile. Drogurile erau administrate fără acordul celor vizaţi, ceea ce a însemnat violarea codului Nuremberg, pe care Statele Unite l-au adoptat după cel de-al doilea Război Mondial.Operaţiunea Midnight Climax, partea a proiectului MKULTRA, a presupus o selecţie a mai multor bărbaţi care mergeau la bordeluri, însă care erau foarte jenaţi de acest lucru. Bărbaţilor li se administra LSD, apoi erau lăsaţi în camere special create la fiecare bordel, încăperi care dotate cu pereţi din oglindă. Bărbaţii erau filmaţi, după care li se studia comportamentul. În 1973, directorul CIA-ului, Richard Helms, a dispus arderea tuturor dosarelor MKULTRA, făcând aproape imposibilă o anchetă completă în acest caz.
Proiectul Aversion. Armata Africii de Sud i-a forţat pe soldaţii homosexuali albi să îşi facă operaţii de schimbare de sex între 1970 şi 1980. În plus, i-a supus pe aceştia la castrare chimică şi alte diverse experimente medicale ilegale. Cu toate că nu se cunoaşte un număr fix, chirurgii armatei estimează că între anii 1971 şi 1989, 900 de femei şi bărbaţi au fost obligaţi să-şi facă operaţii de schimbare de sex, ca parte a unui program secret de exterminare a homosexualităţii în rândul soldaţilor. Psihiatrii armatei, împreună cu preoţii indicau soldaţii suspecţi de homosexualitate, care mai apoi erau trimişi la secţiile de psihiatrie. Cei care nu puteau fi „vindecaţi” cu medicamente, tratamente hormonale şi alte metode „psihiatrice”, erau castraţi sau obligaţi la operaţii de schimbare de sex.
Experimentele nord-coreene. Experimentele nord-coreene sunt, potrivit unor mărturii, similare cu lagărele naziste. Femeile erau de multe ori omorâte cu varză otravită, iar familiile de regulă în camerele de gazare.
Laboratoarele de Otravă sovietice. Cunoscute şi sub numele de Laboratorul 1, Laboratorul 12 sau „Camera’, acesta a fost un proiect de cercertare al serviciilor secrete sovietice. Experimentul presupunea testarea mai multor substanţe letale asupra prizonierilor din Gulag. Scopul era descoperirea unei substanţe otrăvitoare fără gust şi inodoră, care să nu se fi putut detecta la autopsie. Otrava le era dată subiecţilor drept medicaţie, după masă. În cele din urmă, a fost creată C-2, o substanţă otrăvitoare care putea omorî o persoană în 15 minute.
Studiul Tuskegee Syphilis. Tuskegee a fost un studiu clinic efectuat asupra a 399 de afro-americani, ce a avut loc în Alabama între 1932 şi 1972, cu scopul de a se testa utilitatea medicamentelor pentru sifilis. Subiecţii, de cele mai multe ori săraci şi analfabeţi, erau ademeneţi în participarea la experiment cu mâncare şi asigurări medicale. Nu li se dezvăluia scopul studiului şi nici diagnosticul real. La sfârşitul experimentului doar 74 dintre participanţi mai erau în viaţă. 28 de persoane au murit de sifilis, 100 din cauza unor complicaţii, 40 dintre neveste au fost infectate cu virusul respectiv si 19 dintre copiii lor s-au născut cu sifilis congenital.
Holocaustul. Nivelul experimentelor şi torturilor umane petrecute în lagărele naziste a fost unul inimaginabil, care a culminat cu abominatii, umiliri şi degradări ale fiinţei umane care ar face să pălească chiar şi cruntele torturi ale Inchiziţiei medievale. Dureroasele şi macabrele experimente s-au concretizat în moarte, mutilare, desfigurare şi sechele pe viaţă. La Auschwitz şi în alte lagăre celebre, prizonierii selectaţi erau supuşi unor teste al căror scop declarat era acela de a ajuta personalul Wehrmacht-ului pe timp de război, a dezvolta noi arme, a studia recuperarea soldaţilor răniţi şi, nu în ultimul rând, a alimenta ideologiile rasiale susţinute de regimul nazist. Una dintre categoriile de prizonieri care au fost cel mai adesea supuse experimentelor a fost aceea a homosexualilor, doctorul Carl Vaernet iniţiind pe atunci un proiect personal în urma căruia spera să-i transforme pe homosexuali în oameni normali prin intermediul torturii. Cum evreii, slavii sau ţiganii erau consideraţi sub-oameni au avut parte de cele mai dureroase torturi experimentate pe fiinţele umane în cel de-al doilea Război Mondial. Sub scopul declarat al beneficiului Luftwaffe (Forţele Aeriene), s-a “studiat” fără anestezic, transplantul de organe de la un om la altul.Aceştia au fost folosiţi şi pentru studierea şi tratarea hipotermiei. Nici temuta malarie şi otrava nu a scăpat din planurile doctorilor nebuni aflaţi în anturajul lui Hitler.Un număr total de peste 400.000 de evrei şi ţigani au fost sterilizaţi cu forţă prin intermediul radiaţiilor, chirurgiei sau a diverselor substanţe experimentale.

Arestat pentru ca a furat sarma ghimpata din Auschwitz-Birkenau


Politia din Polonia a arestat un cetatean francez care a fost prins avand asupra lui sarma ghimpata furata din interiorul fostului lagar nazist de exterminare de la Auschwitz-Birkenau.

Hotul, in varsta de aproximativ 50 de ani, a fost arestat de serviciile de protectie ale unui aeroport, dupa ce scanerul a detectat doua bucati de sarma ghimpata in bagajul sau de mana.
"A marturisit ca le-a luat ca suvenir in vizita sa la Auschwitz-Birkenau", a declarat Marcin Pulit, un purtator de cuvant al aeroportului Cracovia-Balice, citat de Mediafax.
"Este vorba despre profanarea unui memorial. Toate obiectele care se afla aici au o valoare inestimabila", a declarat Jaroslaw Mensfelt, un purtator de cuvant al Muzeului Auschwitz.
In lagarul de exterminare de la Auschwitz-Birkenau au fost ucisi un milion de evrei, dar si intre 70.000 si 75.000 de polonezi care nu erau evrei, 21.000 de tigani, 15.000 de prizonieri de razboi sovietici si intre 10.000 si 15.000 de alti prozonieri, intre care membri ai rezistentei.
In anul 2009, un alt hot a furat panoul cu celebrul slogan in limba germana "Arbeit macht frei" (Munca te face liber) aflat deasupra portii fostului lagar Auschwitz-Birkenau, din sudul Poloniei.Detalii»

Întâlnirile celor de la Buchenwald

Buchenwald înseamnă făget, dar numele s-a desprins de mult de imaginea idilică a crângului răcoros al plimbărilor de duminică, în care foşnetul frunzelor se îmbină cu ciripitul păsărilor. Pădurea Făget, de la marginea Clujului, era un loc de drumeţii îndrăgit în tinereţea tatălui meu, din perioada antebelică, dar şi mult mai târziu, la anii de pensie, când se plimba cu mama în zilele de duminică.
Tata nu purta niciodată cămăşi cu mânecă scurtă, pentru a nu-i stânjeni pe cei din jur cu stigmatul numărului de pe antebraţ, pentru a nu-şi exhiba suferinţa ce i-a pecetluit existenţa. Vorbea rar de lunile de coşmar ale deportării sale, când convieţuirea cu foamea, frigul, durerea, umilinţa şi moartea devenise un mod de viaţă. Νumărul de pe braţ i-a fost tatuat la Auschwitz, unde i-au fost ucişi părinţii şi a fost despărţit de fratele său de 15 ani, ca apoi în plină iarnă să fie îmbarcat într-un transport către o destinaţie necunoscută. După şapte zile de drum pe platforma unui vagon de marfă – având drept merinde o jumătate de pâine şi drept acoperământ peste zeghea subţire de deţinut, ο fâşie de pătură roasă, smulsă curând de o rafală de vânt – a ajuns la destinaţie: Buchenwald. Povestind despre Buchenwald, lagărul unde şi-a reîntâlnit fratele în vârstă de doar 15 ani, tata revenea mereu asupra solidarităţii dintre deţinuţi, disciplinei, organizării şi grijii faţă de cei din jur, atmosferei care le-a dat putere să reziste condiţiilor inumane de detenţie, să-şi ocrotească tinerii şi să pregătească eliberarea lagărului în 11 aprilie 1945. La venirea americanilor, lagărul de la Buchenwald era deja liber.
În fiecare an, la 11 aprilie, foştii deţinuţi clujeni de la Buchenwald se întâlneau la o petrecere pentru a sărbători eliberarea din lagăr. Ţin minte „întâlnirile celor de la Buchenwald”, din anii copilăriei mele, când mama şi tata se îmbrăcau elegant, stăteau până seara târziu, iar a doua zi îmi povesteau cu cine s-au întâlnit, despre ce s-a discutat, ce noutăţi au apărut în viaţa unuia sau altuia dintre fraţii de lagăr. Pentru mine, persoanele prezente la aceste întâlniri, deveniseră adevărate personaje cu aură eroică, ca de pildă profesorul Hillel Kohn, luptător în brigăzile spaniole şi apoi în maquis, condamnat la moarte, care ajungând la Buchenwald a fost salvat de mişcarea subterană, prin schimbarea identităţii.
Mai târziu am ţinut să particip şi eu şi să ascult povestirile despre lagăr. Nu erau programate ci se depănau spontan, pornind de la un obiect sau o întâmplare oarecare şi se continuau printr-o incursiune în existenţa de häftilng, omniprezentă în conştiinţa fiecăruia.
Timpul a trecut şi, inevitabil, rândurile supravieţuitorilor s-au rărit. Tot mai mulţi au trecut pragul nefiinţei, asemenea tatălui meu, deşi eram încredinţată că aceşti oameni care au înfruntat atâtea şi au supravieţuit, sunt imuni la moarte…
La Cluj mai trăiesc doar patru supravieţuitori ai lagărului de la Buchenwald, care s-au numărat şi printre fondatorii Asociaţiei Memento Buchenwald înfiinţată în 1991, cu scopul de a păstra memoria lagărelor naziste şi de a lupta împotriva antisemitismului, negaţionismului, a oricărui tip de discriminare. Buletinul Memento apare sporadic, măcar o dată pe an, prin grija filozofului şi profesorului universitar Nicolae Kallós, preşedintele asociaţiei. Revista este distribuită bibliotecilor din mai multe ţări, şcolilor şi universităţilor. De câţiva ani Vasile Nussbaum, „cel mai tânăr” dintre foştii deţinuţi supravieţuitori, ia parte la festivităţile de la 11 aprilie, organizate la Buchenwald. Anul trecut ne-a povestit cu satisfacţie că la aceste reuniuni participă şi tineri germani dornici să cunoască supravieţuitorii şi poveştile lor de viaţă. Sunt întâlniri de anvergură la care vin şi copiii sau nepoţii häftlingilor de odinioară.
În ultimii ani, aici la Cluj, întâlnirea celor de la Buchenwald are loc telefonic. Mă străduiesc să fiu cea dintâi care telefonează unchiului meu, László Székely, şi -i spune „La mulţi ani!”, dar adesea el se dovedeşte mai rapid decât mine şi mă sună la prima oră, cu aceeaşi urare. Apoi vorbesc la telefon cu Nicolae Kallós, Imre Rózsa şi vărul mamei, Rudy Karpelesz din Târgu Mureş, adresându-le acelaşi “La mulţi ani!”, pentru că 11 Aprilie 1945 a fost cea de a doua zi de naştere a tatălui meu şi a fraţilor săi de lagăr.

Juliana Reisman: „La Auschwitz furam ca să-mi hrănesc sora“

Juliana Reisman (92 de ani) din Bistriţa-Năsăud este unul dintre puţinii supravieţuitori ai lagărului de la Auschwitz-Birkenau, unde a reuşit să reziste ororilor un an. Acum, femeia trăieşte într-un cămin pentru bătrâni, şi, pentru că suferă de Alzheimer, povestea îi este reconstituită de două bune prietene.
„Antisemitismul nu va dispărea niciodată din România"

Cu ochii pierduţi şi mâinile împreunate ca pentru rugăciune, Juliana Reisman, o evreică de 92 de ani, spune că, odată, demult, a cunoscut iadul de la Auschwitz. Avea 25 de ani când a ajuns acolo împreună cu familia. Şi-a pierdut părinţii şi sora cea mică, dar ea, după un an de chinuri şi teroare, a supravieţuit, fiind eliberată de trupele sovietice la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Acum, femeia trăieşte, de mai bine de un an, într-un cămin pentru vârstnici din satul bistriţean Fântânele, comuna Matei. De peste cinci ani, Juliana Reisman suferă de Alzheimer.

Zile întregi fără mâncare

Era cald afară când nemţii i-au luat familia. Părinţii ei aveau un hotel şi un res­taurant cunoscut în Gheor­gheni, judeţul Harghita. Erau oameni gospodari. Se întristează când povesteşte despre ei. Erau zile în care evreii stăteau la rând la mâncare şi nu primeau nimic, îşi aminteşte Juliana Reisman. Hrana pe care le‑o dădeau nu era comestibilă. „Era un fel de orez cu mălai sau păsat", spune supravieţuitoarea.
Cel mai dureros a fost momentul în care a aflat că naziştii i-au ars părinţii în cuptoare. „Ne-au zis că trebuie să suferim pentru că suntem jidovi", rosteşte plângând bătrâna. S-a întors din lagăr după un an, când avea 26 de ani şi nişte amintiri apăsătoare. Bătrâna spune că doar credinţa în Cel de Sus a ţinut‑o în viaţă. La Auschwitz-Birkenau şi-a întâlnit viitorul soţ, Eduard Reisman.

Prietenie de peste jumătate de secol
Juliana Reisman (centru) alături de prietenele sale din Sfântu Gheorghe, Ella Gaspar (stânga) şi Farkas Lili din Dej (dreapta)


În ţară s-a întors cu trenul şi s-a stabilit la Gherla, judeţul Cluj, unde a locuit patru ani. Apoi s-a mutat la Dej, unde şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă. Acolo a locuit şi sora ei, de care a avut grijă în lagăr, Rosalia. Farkas Lili din Dej, de 76 de ani, spune că bătrâna îi este prietenă de peste jumătate de secol, s-au cunoscut în 1957. Familia Farkas avea nevoie de lemne. Făcuseră comandă, cineva le-a adus dimineaţa, iar Juliana Reisman a venit să se asigure că totul este în regulă. „Mi-a lăsat o impresie plăcută, iar de atunci am devenit prietene bune, deşi e mai mare decât mine cu 16 ani. O iubesc foarte mult", spune Farkas Lili.

Se vizitau foarte des, familiile lor mâncau împreună şi ele aveau grijă una de cealaltă. Juliana Reisman era contabilă la Depozitul de lemne din Dej, iar soţul ei lucra la Consiliul Popular din aceeaşi localitate. „Era o femeie activă, binevoitoare şi foarte descurcăreaţă. Avea o minte brici. Îţi intra repede în suflet. Era atrăgătoare, avea grijă de aspectul ei şi o vedeai mergând mult pe bicicletă", spune Farkas Lili.

Juliana Reisman era o familistă convinsă. Ţinea legătura cu fratele ei din Braşov şi cu cealaltă soră din Târgu-Mureş. Soţii Reisman nu au avut copii. „Mereu îmi zicea: «Numai minte să-mi dea Dumnezeu că, în rest, ştiu eu ce am de făcut». Şi uite că acum are Alz­heimer", spune cu amărăciune Farkas Lili.

O altă prietenă de-a bătrânei, Ella Gaspar, voluntar la Obştea Evreiască din Sfântu Gheorghe, spune că nu mai ştia nimic de Juliana de vreo doi ani. „În octombrie 2009, nepoata ei a luat-o şi a dus-o. Unde, nu ştiu. Acum aflu că este la Fântânele. Mă bucur enorm că Juţa, cum o alintam, e bine", spune Ella Gaspar, o fostă educatoare, în vârstă de 60 de ani.
Juliana Reisman, la mormântul soţului ei din Cimitirul Evreiesc din Sfântu Gheorghe Fotografii: arhiva Ella Gaspar

Aceasta povesteşte că a cunoscut-o pe supravieţuitoare în 1982, la scurt timp după ce soţii Reisman s‑au mutat de la Dej la Sfântu Gheorghe, ca să fie mai aproape de fratele ei din Braşov. „Părinţii mei erau prieteni cu familia Reisman. Am început să ne vizităm, mai ales că Juţa stătea într-un bloc vecin. Ne vedeam zilnic de mai multe ori, şi aşa ne-am împrietenit. E ca o bunicuţă pentru mine. Mi-a povestit multe despre familia ei şi despre iadul de la Auschwitz", mărturiseşte Ella Gaspar. Ea îşi aduce aminte că Juliana Reisman era veselă, foarte descurcăreaţă, cochetă, dar şi o bună gospodină.

Fura ca să-şi hrănească sora

Bătrâna i-a povestit, înainte să fie diagnosticată cu Alz­heimer, prin câte a trecut în adolescenţă şi câtă suferinţă a îndurat în lagărul de la Auschwitz-Birkenau. Părinţii ei erau oameni înstăriţi. Aveau un hotel mare şi un restaurant în oraşul Gheorgheni, judeţul Harghita. În mai 1944 naziştii i-au luat părinţii, cele trei surori şi un frate şi i-au dus cu trenul la Auschwitz.

„Tanti Juţa era atunci în vizită, la sora ei Rosalia, în Ungaria. Nemţii au luat-o pe Juţa de acolo. Familia Farkas avea patru fete, Ilona, Etel­ka, Rosalia şi Juliana, res­pectiv un băiat, Bella. Părinţii şi Ilona, sora cea mică, au murit în lagăr, restul s-au întors acasă cu trenul", mai povesteşte Ella Gaspar.

Aceasta zice că, ajunşi în lagărul nazist, membrii familiei Farkas au fost despărţiţi. Părinţii şi sora cea mică au fost duşi la Auschwitz, iar ceilalţi, la Birkenau, la detaşamentele de muncă. „Tanti Juţa mi-a spus că a muncit la Auschwitz-Birkenau împreună cu una dintre surori, Etelka. Juţa era foarte descurcăreaţă. «Lucram la bucătărie şi furam ca să-mi hrănesc sora mai mare, Rosalia», mi-a spus ea. Acolo a aflat dureroasa veste a morţii părinţilor şi surorii celei mici, Ilona. Au fost arşi", povesteşte Ella Gaspar. Mama bătrânei avea în jur de 55 de ani şi era bolnavă, iar tatăl suferea de diabet.

"Familia Farkas avea patru fete, Ilona, Etelka, Rosalia şi Juliana, respectiv un băiat, Bella. Părinţii şi Ilona, sora cea mică, au murit în lagăr, restul s-au întors acasă cu trenul.''
Ella Gaspar
prietenă

"Părinţii ei erau oameni înstăriţi. Aveau un hotel mare şi un restaurant în oraşul Gheorgheni, judeţul Harghita. În mai 1944 naziştii i-au luat părinţii.''
Ella Gaspar
prietenă

„Fiecare loc în care păşeşti îţi trezeşte fiori"

Ella Gaspar crede că tanti Juţa a rezistat în lagăr datorită faptului că era foarte descurcăreaţă. „Mi-aduc aminte că într-o zi mi-a povestit că mama ei reuşise să strecoare o parte dintre bijuteriile familiei într-un borcan cu gem. Când erau în tren, undeva în Ungaria, mama Julianei a aruncat borcanul pe câmp şi le-a zis că a făcut acest lucru ca să se bucure alţii de acele bijuterii, nu nemţii", mărturiseşte Ella Gaspar.
„Acum un an am adus-o aici, unde, alături de alţi 39 de vârstnici, poate trăi fără griji. Când a coborât din maşină şi a văzut locul unde a ajuns a zis: Ăsta e ultimul tren, am ajuns acasă", susţine Devai Arpad, directorul căminului din Fântânele.

Plină de enrgie

Acesta e uimit de câtă energie are bătrâna care, deşi suferă de Alzheimer, zilnic dă cu mopul, face paturile celorlalţi vârstnici şi îi înveseleşte. „Îi plac mult prăjiturile. Se plimbă mult, se uită la televizor, la desene în special", spune zâmbind Devai.

La acel cămin au fost, vara trecută, voluntari şi studenţi de la Facultatea de Psihologie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai. „După ce am văzut-o şi am vorbit cu ea mi-am dat seama ce înseamnă să te bucuri de fiecare clipă pe care ţi-o oferă viaţa. Mi-am dat seama că suferinţele noastre pălesc în faţa unor drame cum e cea trăită de doamna Reisman", este de părere Cătălina Kiss, 23 de ani, psiholog.

Istoricii spun că Holocaustul este o dramă a istoriei omenirii. „E rezultatul unor aberaţii ideologice care nu trebuie să se mai repete. E o dovadă că omul, mai exact regimurile dictatoriale, extremismul, xenofobia, antisemitismul, pot comite cele mai mari atrocităţi", afirmă Claudiu Şular, preşedintele Asociaţiei Judeţene a Profesorilor de Istorie din Bistriţa-Năsăud.

Şular a fost în 2006 la Auschwitz-Birkenau, printr-un program al Ministerului Educaţiei. „Fiecare loc în care păşeşti îţi trezeşte fiori, de la barăcile în care erau ţinuţi în detenţie în condiţii inumane, camerele de gazare, cuptoarele de incinerare, locurile de execuţie, până la mesajul de la intrare", povesteşte Şular.

1,1 milioane de persoane au fost omorâte la Auschwitz din care 90% au fost evrei.

Auschwitz-Birkenau, oroarea umanităţii
„Munca vă va face liberi“ stă scris la intrarea în lagărul de la Auschwitz Foto: shutterstock

Auschwitz (sau Auschwitz-Birkenau) este numele unui complex de lagăre de concentrare şi exterminare al Germaniei naziste, aflat pe teritoriul Poloniei. Numele provine de la traducerea în limba germană a oraşului din apropiere, Oświecim, situat la aproximativ 60 de kilometri vest de Cracovia. Lagărele de la Auschwitz au fost un element major în perpetuarea Holocaustului; se estimează că 1,1 milioane de persoane au fost omorâte acolo, din care peste 90% au fost evrei.

Cele trei lagăre principale au fost Auschwitz I (centrul administrativ), Auschwitz II (lagăr de exterminare) şi Auschwitz III (lagăr de muncă).
Se estimează că germanii au înfiinţat 15.000 de lagăre în ţările ocupate, multe dintre ele în Polonia. Transportul prizonierilor se desfăşura adesea în condiţii îngrozitoare, în vagoane de marfă, în care mulţi mureau înainte de a ajunge la destinaţie. La 27 ianuarie 1945, Auschwitz a fost eliberat de către trupele sovietice. În 1947, statul polonez a fondat un muzeu pe locul unde se aflau Auschwitz I şi II.

Amintire din iadul de la Auschwitz: "viaţa este frumoasă şi suprinzătoare"

Camere întunecate, urlete, fum şi miros dispersat de gaz - o descriere a iadului de pe pâmănt din lagărele de la Auschwitz. Un loc terifiant din care nu mulţi au reuşit să scape. Iar cei care au avut norocul de a supravieţui se regăsesc în fiecare noapte prinşi în "infernul lui Dante" prin coşmarurile care îi vor bântui toată viaţa.
Otto Adler are 82 de ani, se luptă la fiecare cuvânt cu astmul care îi taie respiraţia şi o aşteaptă fără frică pe "doamna cu coasa" pentru că ştie cum este să trăieşti în preajma ei. El este unul dintre supravieţuitorii lagărului nazist de la Auschwitz-Birkenau, experienţă care l-a făcut să conştientizeze faptul că "viaţa este frumoasă şi suprinzătoare".
Minciuna care i-a salvat viaţa
"În mai '44 am ajuns în ghetou şi după ce am stat acolo o lună şi ceva, am fost transportaţi cu nişte vagoane la Auschwitz II", povesteşte bărbatul.
După ce s-au dat jos din vagoanele pline de "jidani", a fost despărţit de mama sa, care era împinsă spre oamenii ce formau rândul din stânga. Mai târziu avea să afle că acela era drumul morţii şi că ea a fost gazată şi arsă încă din prima zi.
Ar fi putut avea acelaşi destin, dar o minciună i-a salvat viaţa. Deşi avea 15 ani când a ajuns la Auschwitz, Otto a fost sfătuit de un comandant să mintă că este mai mare pentru că tinerii sub 17 ani erau duşi direct în camera de gazare. "Am 17 ani!", a fost răspunsul salvator la întrebarea care avea să îi hotărească destinul.
Viaţa la Auschwitz
Împreună cu tatăl său a stat până în mai '45 în mai multe lagăre, o perioadă care " a fost ca un fel de coşmar întunecat" pentru Otto Adler.
El îşi aminteşte prima zi din lagăr ca şi când totul s-ar fi întâmplat ieri.
"Ne-au dezbrăcat in pielea goală şi am intrat în baie cu cureaua de la pantaloni în mâna stângă şi pantofii în mâna dreaptă. Am primit o uniformă vărgată de deţinut şi cu urlete şi lovituri de bâte am fost trimişi într-o baracă lungă şi îngustă în care nu era nici un pat. Doar beton şi nişte scânduri pe care dormeam noi".
Viaţa la Auschwitz era un şir lung de chinuri, teroare şi disperare în care a apărut la un moment dat şi ideea sinuciderii. Această soluţie "părea o alternativă foarte simplă, trebuia doar să pui mâna pe sârma dintre blocurile din lagăr".
Dar când degetele bărbatului au atins acel punct al morţii, nu s-a întâmplat nimic. "Asta fiindcă era zi şi eu nu mi-am dat seama că doar noaptea se băga curent". De atunci. Otto a decis să lupte pentru viaţa lui şi să nu se mai gândească niciodată la sinucidere.
În amintirea victimelor Holocaustului
"Comemorările sunt importante pentru că oamenii au ocazia să afle ce înseamnă lagărele de concentrare şi asasinatul planificat a şase milioane de evrei. Asemenea crime de masă se pot întâmpla oricând, de aceea oamenii trebuie să înveţe că ura creează nişte crime odioase. Trebuie să spunem stop violenţelor de toate felurile pentru că ele pot degenera şi un popor paşnic precum românii pot ajunge să îşi omoare cetăţenii." spune Otto Adler.
Oprescu la o comemorare în Polonia
Astăzi, 1 februarie, primarul general al Capitalei, Sorin Oprescu, va participa la o ceremonie de comemorare a victimelor Holocaustului, care va avea loc la Auschwitz-Birkenau. La eveniment participă şi primarii Parisului şi Madridului, dar şi fostul cancelar al Germaniei, Gerhard Schroeder.
În cadrul ceremoniei, va fi păstrat un moment de reculegere şi vor fi depuse coroane de flori în amintirea victimelor Holocaustului, iar Marele Rabin Israel Meir Lau, supravieţuitor al Holocaustului şi preşedinte al Consiliului Internaţional de la Yad Vashem va rosti o rugăciune.
Viaţa evreilor din România de acum
"Acum în România sunt aproximativ 8000 de evrei, dintre care majoritatea sunt bătrâni, deci nu ar trebui să îi deranjeze pe alţii cu nimic", spune Otto Adler care a fost şi preşedintele Asociaţiei Evreilor din România.
În ciuda acestui lucru, bărbatul spune că mai există şi în prezent mişcări anti-semite în România.
"Chiar zilele trecute am avut ocazia să ascult la televizor aşa ceva. Era un tânăr de vreo 30 de ani care în mod evident ducea o politică legionară. Totuşi este bine că nu există antisemitism organizat, legislaţia este bună şi are grijă de cetăţenii săi care au trecut prin atâtea".
Raportul Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România, finalizat în 2004, arată că între 280.000 şi 380.000 de evrei români şi ucraineni din România şi teritoriile aflate sub administraţie românească au fost ucişi în timpul celui de-al doilea război mondial şi peste 25.000 de romi au fost, de asemenea, deportaţi în timpul Holocaustului. Dintre aceştia mai mult de 11.000 şi-au pierdut viaţa.

Mărturiile ultimei supravieţuitoare de la Brăila a iadului nazist: „Am scăpat din fabrica morţii de la Auschwitz!”

Fiică a unui bijutier, «Iren» Berenstein, născută Aron, a fost deportată la vârsta de 20 de ani. Şi-a pierdut familia şi s-a spălat cu săpun făcut din grăsimea evreilor ucişi.
A fost salvată de partizanii polonezi şi soldaţii americani, dar comuniştii i-au sugerat să spună că salvatorii ar fi fost sovietici.
A acceptat cu greu să-şi povestească trecutul, pentru că trecutul, pentru ea, înseamnă suferinţă şi moarte.
Şi-a văzut bunicii duşi direct la crematorii. A pierdut în „lagărul morţii" 11 rude de gradul I şi a simţit miros de carne arsă, mirosul morţii de la Auschwitz.
Viaţă nouă la Brăila
Ajunsese să nu se mai teamă de moarte. Poftea, însă, după o ţigară şi ar fi dat orice să mai simtă gustul cepei, în casa fratelui ei de la Cluj.
Irina Berenstein, supravieţuitoare a lagărului de la Auschwitz-Birkenau - locul unde au pierit peste un milion de evrei -, a părăsit Ardealul şi a început o nouă viaţă la Brăila.
Înainte de Auschwitz
S-a căsătorit cu ziaristul Sami Berenstein, fost deportat în Transnistria, acum trecut la cele veşnice.
„Tatăl meu, bijutier iscusit - de fapt, am fost o familie de bijutieri - avea o prăvălie în Alba Iulia. Pe când aveam 5 ani, am rămas orfană de mamă. M-a luat la el fratele mai mare, Eugen, care era tot bijutier, dar la Cluj. După ce-au luat Ardealul, au început şi persecuţiile. Ne-au obligat să purtăm steaua galbenă - «Steaua lui David» - apoi au început să-i adune pe băieţii care erau bănuiţi că ar fi comunişti", povesteşte Irina Berenstein.
Supravieţuitoarea de la Auschwitz
La început, prin 1940-1941, deportau mai mult băieţi şi fete sau oponenţi ai guvernului. Unii chiar se ofereau voluntari să plece, pentru că li se spunea că merg „la muncă".
În 1944, însă, i-au adunat pe toţi evreii din Cluj - copii, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei - şi i-au urcat în vagoane de marfă.
„Pe 5 martie 1944, am împlinit 20 de ani. După o lună, ne-au adunat pe toţi evreii din Cluj şi ne-au dus la «Cărămidărie». Am fost luată cu de-a sila, împreună cu fratele şi cumnata mea. Ne-au spus că mergem la muncă, dar ne-au dus la Auschwitz. Pe bunicii mei, Roza şi Adolf Şlezinger, evrei din Bistriţa, nici nu i-a mai băgat în lagăr, că erau prea bătrâni, i-au dus direct la crematorii", îşi aminteşte supravieţuitoarea.
Împreună cu soţul, în anii 70
Irina s-a aflat într-unul dintre primele transporturi de evrei clujeni. A stat la Auschwitz până la sfârşitul lui septembrie 1944, la marginea lagărului, într-o baracă de unde putea vedea bine crematoriile.
„În lagăr, ardeau crematoriile după fiecare transport cu evrei. Mirosea a carne arsă şi ştiam ce se întâmplă. Se făceau apoi trieri pentru muncă şi ne rugam să nu fie de faţă doctorul Mengele (supranumit «Îngerul morţii de la Auschwitz» sau «doctorul Moarte», n.r.), căruia îi plăcea să omoare şi să facă experimente pe evrei. Dormeam pe pământul gol, ne spălam cu săpun făcut din grăsimea evreilor ucişi, iar de mâncat mâncam nişte iarbă cu nisip în ea, de ne clănţăneau dinţii în gură", îşi continuă mărturia Irina Berenstein.
În acele momente, clujeanca aproape că nu mai simţea foamea şi frigul, pentru că-i era totuna: „Dacă reuşesc să ies, nu-mi doresc decât să mănânc o ceapă şi să fumez o ţigară!".
„Ţigane, cântă-mi ..."
Pe la sfârşitul lunii septembrie 1944, Irina a avut şansa să fie selectată pentru muncă, împreună cu alţi evrei de la Auschwitz - şi nu era de faţă dr. Josef Mengele. I-au urcat pe toţi într-un tren de marfă şi i-au dus la Nurnberg. Din cauza bombardamentelor aliate, însă, au fost transferaţi într-un lagăr din Cehoslovacia.
„În timp ce mă aflam în trenul către Nurnberg, am început să cânt o romanţă românească - «Ţigane, cântă-mi romanţa/ Unei femei ce am iubit» -, vestită la acea vreme. M-a auzit neamţul care-i păzea pe evreii din vagonul alăturat şi, la prima oprire, i-a spus soldatului din vagonul meu să facă schimb, adică să mă ducă în vagonul lui, în locul altei evreice. Am aflat că era român, sas din România, şi că ajunsese în Wehrmacht pentru că i se promisese pământ, el fiind sărac", povesteşte supravieţuitoarea.
Bunicii dinspre mamă, arşi în crematoriile de la Auschwitz

Afectat peste măsură de ceea ce se petrecea cu evreii, sasul fermecat de vocea Irinei şi-a împărţit raţia de mâncare cu ea şi i-a purtat de grijă, până la destinaţie. Nu l-a mai văzut niciodată.
Soţul, fost deportat
Irina a stat în lagărul din Cehoslovacia până în aprilie 1945, când, împreună cu alţi fericiţi supravieţuitori, au fost eliberaţi de către partizanii polonezi şi soldaţii US Army. În lagăr, chiar vizavi de barăcile cu evrei, se aflau comuniştii francezi şi antifasciştii.
„Dacă nu veneau partizanii polonezi să ne scape, ne ardeau de vii. Nemţii pregătiseră deja două bidoane cu benzină, dar n-au apucat să ne dea foc, pentru că au fugit", a spus evreica.
După ce-a scăpat din iad, asemenea celorlalţi evrei rămaşi fără familie, Irina a luptat că să-şi facă un rost. Afară de o cumnată, toate rudele ei fuseseră omorâte în lagăr, mai puţin una, care scăpase tocmai la Brăila, după ce-şi luase o nouă identitate.

A trecut, aşadar, munţii şi, în 1950, s-a căsătorit cu ziaristul Silviu Berian, alias Sami Berenstein, unul dintre fondatorii ziarului „Înainte", oficiosul Brăilei începând cu anul 1945. Sami fusese şi el deportat în Transnistria.
Invitată, la un moment dat, să povestească despre Auschwitz, la Teatrul „Maria Filotti" din Brăila, Irinei i s-a sugerat să spună că a fost salvată din lagăr de ruşi, nu de americani. Toate acestea sunt, însă, amintiri. Acum, supravieţuitoarea de la Auschwitz răsfoieşte albumele cu amintiri şi merge regulat la Templul Coral din Brăila, ca să-i pomenească pe cei dragi.

„Cândva, în Brăila erau 11.000 de evrei şi opt sinagogi. Acum mai suntem vreo 70 de evrei şi avem o singură sinagogă. Deşi nu a existat antisemitism aici, evreii au plecat, majoritatea, în Israel. D-na Irina Berenstein a suferit foarte mult, şi-şi aminteşte de trecut, în fiecare an, cu durere în suflet, de Ziua Holocaustului. În Cimitirul Evreiesc, avem îngropate bucăţi de săpun făcut din evreii ucişi în lagăr", ne-a spus David Iancu Segal, preşedintele Comunităţii Evreilor din Brăila, fost ofiţer de carieră.

Socant: Joc video cu lagare de concentrare

Un nou joc video porneste controveste in toata lumea. Sonderkommando Revolt are drept personaje principale evreii torturati la Auschwitz ce pun mana pe arme si macelaresc SS-isti. Jocul va fi lansat pe 1 ianuarie. Creatorul lui s-a aparat in fata comunitatii evreiesti revoltate de "oroarea" jocului spunand ca el insusi este evreu si stie ca a fost intr-o viata anterioara prizonier intr-un lagar de concentare, unde a si murit inainte de 1944, informeaza Mirror.co.uk.

Actiunea jocului se petrece inainte de 1944, la Auschwitz, iar prizonierii evrei care pun mana pe arme si fac bucati toti SS-istii din preajma sunt cei care faceau parte din asa numitul Sonderkommand, fortat de gardieni sa smulga dintii de aur si orice aveau de pret trupurile prizonierilor gazati, iar apoi sa le arunce in crematorii.

150 de instrumente chirurgicale folosite la Auschwitz, găsite într-o casă din apropiere
Mai mult de 150 de instrumente chirurgicale ce aparţin lagărului de exterminare nazist german de la Auschwitz au fost găsite într-o casă din apropiere, în Oswiecim, potrivit purtătorului de cuvânt al muzeului Auschwitz, Bartosz Bartyzel, informează Daily Telegraph.

Instrumente ginecologice şi chirurgicale au fost găsite într-o casă care s-a aflat în interiorul unei zone strict închise din jurul lagarului de la Auschwitz, în timpul războiului.
Bartyzel a apreciat descoperirea ca fiind "una dintre cele mai mari descoperiri din ultimii ani" şi a declarat că instrumentele au fost folosite, cel mai probabil de către medicul Carl Clauberg.
Clauberg, medic ginecolog şi membru al elitei SS a experimentat metodele de sterilizare în masă a femeilor. Sute de femei, prizoniere la Auschwitz, au fost folosite în experimente pseudo-medicale şi-au pierdut viaţa în urma procedurilor efectuate.

Doctori cu juramantul stramb
Incidentele petrecute in spitale din lumea intreaga, cand bolnavi ce aveau toate sansele sa traiasca au fost lasati sa moara cu zile de catre medici au starnit oroare, fiind pe larg expuse in presa. Citind randurile urmatoare veti vedea ca nimic nu e nou sub soare si ca sadici in halate albe au existat in toate timpurile, oameni care au actionat din nestiinta sau cu buna stiinta si despre care se poate spune, fara teama de a gresi, ca au depus juramant nu lui Hipocrat, ci lui Hades...