Lagarele Mortii

Rezumarea primului mesaj :


Amintiri din Auschwitz
La Casa Corpului Didactic Bacau, au fost prezenti, in cadrul unui interesant simpozion, doi supravietuitori ai unor ingrozitoare lagare de exterminare din timpul celui de-al doilea razboi mondial. Scriitorul Oliver Lustig, fost prizonier la Auschwitz si Liviu Beris, incarcerat in lagarul din Transnistria, au evocat, in fraze sobre si alese, amintiri din tragica lor experienta de viata in fata elevilor si profesorilor bacauani, informeaza RomNET. Aceasta actiune face parte din Programul de formare continua “Rasism, xenofobie, antisemitism - probleme educationale; Holocaustul”, acredidat de Ministerul Educatiei si Cercetarii si destinat profesorilor de istorie si stiinte sociale din Bacau. Programul a fost initiat de prof. Gabriel Stan, directorul CCD Bacau care a avut si fericita initiativa de a invita pe cei doi supravietuitori. Este o premiera pentru municipiul Bacau un asemenea simpozion. Cei doi invitati au emotionat asistenta cu intamplari neverosimile. De la Cluj, de unde a plecat Oliver Lustig, au fost trimisi in lagarul de la Auschwitz 17.000 de evrei. S-au mai intors circa 2.000. Din acest lagar, majoritatea a murit. Lagarul a existat pana in ziua de 27 ianuarie 1945. A fost momentul final al celui mai ingrozitor lagar de concentrare din Europa. Descrierile facute de Oliver Lustig, sunt stiintifice (cu diapozitive) si rostite, aproape, cu detasare: “Una din secventele cele mai teribile pentru existenta mea, a fost drumul de la Cluj la Auschwitz. Degradarea umana a inceput in vagoanele de vite, unde eram inghesuiti, impreuna cu tot calabalacul. Rusinea si umilinta a inceput de atunci”. Sosirea la destinatie parea sfarsitul unui calvar. De fapt el de abia incepea: “La Auschwitz, 2 medici SS-isti examinau detinutii sositi cu transporturile. Detinutii trebuiau sa treaca prin fata unuia dintre medici, care lua pe loc o hotarare, facand un semn cu mana. Cei apti pentru munca erau trimisi in lagar. Ceilalti erau trimisi imediat la instalatiile de exterminare. Copii in varsta frageda erau exterminati fara exceptie, deoarece nu erau in stare sa munceasca. La Auschwitz cautau sa insele detinutii lasandu-i sa creada ca ii duc la deparazitare. Nu este adevarat ca ofiterii SS veneau cu cainii asa cum se arata in filme. Remuscarea mea este ca, in gara Auschwitz, ca aici m-am despartit de mama si fratii mei fara sa-i imbratisez. Despartirea a durat putin si fara lacrimi. Dupa care au plecat linistiti spre camerele de gazare”. Pentru a destinde atmosfera in timpul trierii detinutelor care soseau cu trenurile pe atunci, adica in iunie si iulie 1944, o orchestra formata din detinute tinere si dragute, fete in bluze albe si fuste bleumarin, canta arii vesele din opereta “Vaduva vesela”, barcalora din “Povestirile lui Hoffman” etc. Noilor sositi li se spunea ca merg intr-un lagar de munca. Deoarece inca nu fusesera in lagar si nu vedeau decat estrada inconjurata de verdeata unde canta orchestra, nu puteau sa-si imagineze, desigur, ceea ce ii astepta. Detinutele triate pentru camerele de gazare, adica batranele, copiii si mamele, erau duse intr-o cladire din caramida rosie, pe care se afla inscriptia “Baie”. Aici li se ordona sa se dezbrace si, inainte de a intra in pretinsa camera de dusuri, li se inmana un prosop. Mai tarziu, in timpul marilor transporturi din Ungaria nu mai ramanea timp pentru masuri de camuflare. Atunci li se ordona cu brutalitate sa se dezbrace. Oliver Lustig spune ce insemnau ultimele clipe pentru detinuti, pentru cei aproape 2000 de detinuti cat incapeau intr-o sala: “Odata ajunsi in camera de exterminare, se introduceau granule de Cyclon B. In combinatie cu aerul dadea un gaz mortal. In functie de conditiile atmosferice, oamenii mureau dupa 3-15 minute. Se stia ca oamenii erau morti atunci cand tipetele lor incetau. De obicei se astepta o jumatate de ora inainte de a deschide usile si de a scoate cadavrele. Dupa ce cadavrele erau scoase, companii speciale de munca le luau inelele si smulgeau dintii de aur din gurile cadavrelor”. Ce a insemnat lagarul Auschwitz pentru Oliver Lustig: “Batai, foamete, torturi si asasinate erau fenomene obisnuite, erau lucruri obisnuite. Pentru mine au fost niste socuri formidabile. De la rotocoalele de fum din crematoriu si pana la locul de dormit. de pilda acesta era un loc supraaglomerat, unde oamenii nu stareau culcati, stateau in rand, in fund, cu picioarele desfacute ca sa mai incapa si urmatorul. Iar seara, cand voiam sa ne culcam si cineva voia sa se intoarca, se intorcea tot randul, de la un cap la altul. Mancarea aproape ca nu exista. Era un amestec bazat in special pe sfecla furajera. De nemancat! Cum se manca? Eram incolonati cate cinci si primul din fata primea un fel de farfurie mai mare, un bol de lut in care se punea un polonic de ciorba. El avea dreptul sa ia cinci sorbituri si apoi o dadea urmatorului, care, la randul lui, o dadea urmatorului”. O experienta terefianta. Liviu Beris, incarcerat in lagarul din Transnistria, a aratat ca, decenii in sir, in timpul regimului comunist, s-a trecut cu vederea ori s-a minimalizat situatia grava a evreilor, ca minoritate etnica, in anii celui de-al doilea razboi mondial, pentru ca, dupa 1989, sa aiba loc dispute in materie nu atat intre istorici, cat mai ales intre politicieni si formatori de opinie. Liviu Beris a rostit cateva adevaruri dureroase: in Transnistria au fost deportati, in 1941 si 1942, 180.000 de evrei romani; guvernul antonescian (a carui politica de stat era de in mod explicit antisemita) este responsabilul direct pentru aceasta actiune; cea mai mare parte a intelectualitatii romanesti din perioada interbelica avea pozitii mai mult sau mai putin anti-evreiesti. Liviu Beris a prezentat un film despre nenorocirile din acea vreme din care reiesea clar pozitia programatic antisemita a conducatorului de atunci al statului. Numai evolutia defavorabila a situatiei de pe front a facut ca Antonescu sa-si schimbe pozitia, ceea ce a dus la supravietuirea evreilor ramasi in Vechiul Regat (si care se aflau si ei pe lista mortii). Nu trebuie insa uitati - a aratat Beris - si acei romani care au salvat evrei, cum ar fi locotenentul Ioan Popescu (care a salvat 4.300 de evrei destinati impuscarii) sau primarul Cernautiului, Popovici, care a salvat 20.000 de evrei de la deportarea in Transnistria. Liviu Beris a povestit intamplari zguduitoare despre crimele la care s-au dedat ofiteri romani. Martor la scene inumane, el a inteles ca lagarele de concentrare sunt un “complex hibrid de ne-oameni, de victime si calai”. Simpozionul de la Casa Corpului Didactic s-a inscris pe doua dimensiuni (care corespund, de altfel, obiectivelor programului de formare): pe de o parte, rememorarea unui trecut tragic si, poate mai ales, asumarea lui franca, nu doar cu jumatate de gura; pe de alta parte, recunoasterea necesitatii unei educari corespunzatoare a generatiilor tinere, pentru ca ororile comise cu saizeci de ani in urma sa nu se repete. Toate acestea intr-un climat national care pare mai favorabil ca niciodata asumarii trecutului.
http://www.cronicaromana.ro/amintiri-din-auschwitz.html

Ce ascunde sindromul Auschwitz
Cuvântul „Holocaust" trimite, cel mai adesea, la Auschwitz, lagărul morţii. Notoritetatea sa este justificată: la urma urmei, este locul unde evrei din toată Europa au fost exterminaţi sistematic. Cu toate acestea, Auschwitz nu e sinonim cu Holocaustul în sine.

Potrivit istoricilor, fascinaţia faţă de acest loc al morţii, denumit de aceştia „sindromul Auschwitz", a afectat capacitatea oamenilor de a înţelege pârghiile reale din spatele genocidului, care a avut şi alte premise, nu numai antisemitismul.
După cercetarea criminalilor din perioada Holocaustului, istoricii au descoperit că aceştia nu erau toţi antisemiţi, ci luau parte la crime din mai multe motive, printre care şi presiunea grupului, influenţa alcoolului sau aşteptările camarazilor. Mai ales în estul Europei, oamenii nu erau antisemiţi care îşi omorau vecinii cu prima ocazie, ci localnici care, într-o regiune extrem de săracă, au văzut „eliminarea" evreilor ca o şansă de dobândi anumite bunuri materiale, spun istoricii Ray Brandon şi Wendy Lower. Lev Rozhetsky, unul dintre supravieţuitorii Holocaustului, dezvăluie faţa mai puţin cunoscută a genocidului în volumul de memorii „Necunoscuta carte neagră". Rozhetsky era elev când armată română, cel mai mare aliat al Wehrmachtului, a ocupat sud-vestul Ucrainei, în 1941. Amintirile sale sunt legate de întâmplări îngrozitoare: fete aruncate în latrine, evrei chinuiţi, torturaţi şi împuşcaţi, câini care umblau prin mormanele de cadavre. Între 1941 şi 1944, aproape 500.000 de evrei ucraineni au fost ucişi.
Criminalii „oficiali" din această regiune, conduşi de obicei de câţiva comandanţi nemţi, erau jandarmii români şi localnicii de origine germană. Însă, potrivit lui Rozhetsky, lor li s-au alăturat şi numeroşi ucrainieni, care jefuiau casele celor ucişi: „Odată simţit mirosul de pradă, tot felul de ticăloşi veneau alergând din toate directiile", spune Rozhetsky. „Vecinii aşteptau că vulturii să părăsim apartamentul. S-au certat apoi pe lucruri în faţa mea, smulgându-şi unul altuia din mână obiecte şi trăgând de perne, oale, tigăi şi plapumi", povesteşte o altă supravieţuitoare, Sara Gleykh, la acea vreme studentă la Mariupol în Ucraina. Potrivit istoricului Joshua Rubenstein, în regiunea baltică şi vestul Ucrainei, în special, dar şi în restul Europei de Est, „populaţia înţelesese că nu existau limite cu privire la ceea ce li se putea face vecinilor evrei": din Volhynia, unde ucraineni înarmaţi cu topoare, cuţite şi sârmă ghimpată au omorât 30 de localnici evrei, până la Kaunas, Lituania, unde criminalii din oraş erau fotografiaţi lovind până la moarte evrei cu o bară de fier.
Masacre într-o atmosferă festivă
În Europa de Vest, imaginea generală despre Holocaust se concentrează pe Auschwitz-Birkenau. Însă cei care doresc să privească drept în inima întunericului trebuie să afle povestea taberelor Operaţiunii Reinhard, relativ necunoscute (denumită după Reinhard Heydrich, şeful Gestapo). În scurta perioadă în care au operat, pentru că toate au fost desfiinţate la sfârşitul anului 1943, taberele de la Belzec, Sobibor, Treblinka şi Chelmno (unde dubele de gazare au fost folosite pentru prima dată) au fost responsabile pentru moartea a peste 1,5 milioane de evrei. Mai puţin de jumătate din victimele Holocaustului au fost însă ucise în tabere, iar din acestea, 1,2 milioane au murit în lagărele de muncă silnică. Chiar înainte ca naziştii să construiască taberele morţii din Polonia ocupată, aproximativ 1,5 milioane de evrei au fost ucişi cu focuri de armă în masă. În timpul acestor masacre, care au avut loc în prima fază în estul Poloniei şi Uniunea Sovietică în 1941-1942, domina o atmosferă „festivă, ca de carnaval".
Istoricii Omer Bartov şi Timothy Snyder au început să investigheze relaţiile etnice locale înainte de război în societăţile complexe dinăuntrul graniţelor Europei de Est, a cărei omogenitate etnică de astăzi este o urmă vagă a melanjului de populaţii care au trăit aici înainte de 1939. Studiile au arătat că multe locuri, precum vestul Volhyniei, au evoluat de la o armonie etnică relativă la „un câmp de luptă al unui război civil" până în 1943, într-un peisaj dominat de jaf şi tâlhării. În anii '60 era la modă ideea marxistă cum că nazismul ar fi fost o creaţie a afacerilor la nivel înalt, că Hitler a fost finanţat de capitalişti, care la rândul lor au provocat fascismul pentru a-şi proteja interesele, dar şi pentru a împiedica masele să observe acest lucru. În ultimii 20 de ani însă, când accentul a căzut pe rasă şi ideologie, paradigma practic a dispărut. A devenit clar că regimul controla afacerile mari, nu invers, şi că liderii nazişti credeau în ideologia lor, în special în ceea ce Saul Friedlaender numea „antisemitism de răscumparare".
Naziştii, cei mai mari hoţi din istorie?
În ultimii ani însă, istoricii au început din nou să vorbească despre al Treilea Reich ca despre „un regim gangster" sau „guvernat de hoţi, fără conştiinţă", deşi de această dată au lipsit presupunerile cu privire la prioritatea motivaţiilor de ordin economic. Jonathan Petropoulos, de exemplu, observă că „naziştii nu au fost numai cei mai cunoscuţi criminali din istorie, dar şi cei mai mari hoţi". La toate nivelurile, individual, instituţional, statal şi european, procesul uciderii era însoţit de jafuri la o scară incredibilă. Holocaustul nu a fost condus de economie, dar este limpede că posibilitatea câştigului financiar a fost un factor motivant. Naziştii au calculat cu precizie valoarea bunurilor confiscate de la evreii din taberele morţii şi au jecmănit ţările ocupate, precum Olanda, într-o manieră remarcabilă. Agenţii precum Einsatzstab Reichsleiter Rosenberg (ERR) erau înfiinţate pentru a coordona furtul de opere de artă din întreaga Europă şi populaţia germană a fost făcută complice la crime, prin distribuirea hainelor evreilor morţi la evenimente de caritate „Ajutorul de iarnă" sau „Pieţe evreieşti", precum se întâmpla în Hamburg.
Un consens antisemit
Antisemitismul rămâne esenţial pentru că este forţa de propagare a regimului, contextul care a permis diverşilor protagonişti cu motive diferite să se unească, dar nu ar trebui să constituie unica explicaţie. Oricare ar fi fost motivele reale ale criminalilor, oricât de lacomi, invidioşi sau plini de ură ar fi fost, ştiau că regimul purta „un război împotriva evreilor" şi că puteau scăpa basma-curată din aproape orice, atât timp cât făceau parte din plan. Deşi marea majoritate a evreilor ucişi în timpul Holocaustului veneau din Europa de Est şi au fost omorâţi tot acolo, se ştiu mult mai multe despre genocidul din Europa de Vest. Ştim despre ratele de supravieţuire, rezistenţă, oportunităţi de ascundere, încercări de salvare, rolul poliţiei locale şi al birocraţiei în listarea şi deportarea evreilor, ba chiar avem liste foarte precise de deportare, în special pentru Franţa, Belgia şi Olanda.
Când vine vorba însă de Europa de Est, numai începând cu anul 1990 istoricii au putut produce studii detaliate ale regiunilor care sunt astăzi părţi ale Belarusului, Galiciei, Lituaniei, Estoniei şi Transnistriei, pentru că au fost deschise arhive inaccesibile anterior. Evreii din România (fără partea de nord a Transilvaniei, care a fost cedată Ungariei în 1940) şi din Transnistria au fost cel mai probabil ucişi nu de nemţi, ci de români, spun istoricii Ray Brandon şi Wendy Lower. Mareşalul Ion Antonescu, conducătorul României în 1940-1944, nu a fost forţat să deporteze evreii români. Acest lucru s-a întâmplat la iniţiativa României, deşi sub umbrela atacurilor conduse de germani asupra evreilor.
Mai multe dovezi ale libertăţii de mişcare a lui Antonescu vin din faptul că, în momentul în care soarta războiului a început să nu mai ţină cu nemţii, a oprit planurile de deportare ale evreilor din vechiul Regat al Moldovei şi Ţării Româneşti, şi tocmai de aceea evreii din Bucureşti au supravieţuit în mare parte războiului. România constituie o situaţie excepţională pentru că, deşi era aliniată ferm la direcţia germanilor, a rămas un stat suveran şi nu a fost niciodată ocupat de Wehrmacht. Alte ţări însă, precum Croaţia, la care se face greşit referire cu termeni de „stat marionetă", şi Slovacia, aflată sub conducerea „clerofascistului" Jozef Tiso, au forţat într-o oarecare măsură ritmul politicii evreieşti. Deşi acum este limpede că nu a existat un plan simplu şi singular de a ucide evreii din Europa şi că acea politică s-a dezvoltat într-o manieră ad hoc, pe baza competiţiilor între diferite agenţii naziste, este de asemenea clar că diverse grupuri criminale au împărţit acelaşi obiectiv.
Românii ucigaşi de la Bogdanovka
Lagărul Bogdanovka, din Transnistria a fost construit de autorităţile române în octombrie 1941. Pe 1 decembrie acelaşi an, 54.000 de evrei din Basarabia şi Odessa au fost închişi acolo. La jumătatea lunii decembrie, autorităţile române, în colaborare cu naziştii, au decis să ucidă toţi deţinuţii din lagăr. Masacrul a început pe 21 decembrie şi a fost comis de soldaţi şi poliţişti români şi ucraineni, alături de militari nemţi. 5.000 de persoane bolnave şi cu handicap au fost arse de vii în două grajduri. Ceilalţi prizonieri au fost forţaţi să se dezbrace şi să se aşeze în genunchi. Au fost apoi ucişi cu câte un glonţ în ceafă cu o grenadă. Între 21 şi 24 decembrie şi 28 şi 31 decembrie, au fost ucişi în jur de 43.000 de evrei. Două sute de deţinuţi au fost lăsaţi în viaţă, pentru a arde cadavrele. Unii dintre ei s-au sinucis, iar ceilalţi au murit de frig.

Cifrele Holocaustului
6.000.000 de evrei au fost ucişi, adică circa 70% din evreii europeni
800.000 au murit din cauza „ghetoizării şi privaţiunilor"
1.400.000 au fost ucişi prin „împuşcare în aer liber"
2.900.000 morţi în lagăre de concentrare

Au fost ucişi
90% din evreii letoni şi lituanieni
75% din evreii din Germania şi Austria
70% din evreii din Cehoslovacia, Grecia, Olanda şi Iugoslavia
50% din evreii din Belgia, Ungaria, România, Belarus şi Ucraina

Iadul de la Bogdanovka – un Auschwitz antonescian
Lagărul de exterminare de la Bogdanovka, județul Golta, de pe malul Bugului, reprezintă poate pagina cea mai neagră a Holocaustului din Transnistria. Aici au fost omorâți în 1941 – 1942 între 43000 și 48000 de evrei din Transnistria, Odesa și Basarabia . Aceste cifre au fost utilizate în procesul pentru crime împotriva umanității intentat după război lui Modest Isopescu, care în calitate de prefect al județului Golta, a coordonat executarea acestor masacre cu știința și posibil la instigarea lui Ion Antonescu.
Foarte puțin evrei au supraviețuit masacrelor supervizate de autoritățile române. Printre aceștia, Esther Golbelman, evreică de 14 ani, originară din Chișinău, deportată aici cu familia ei.

În continuare prezentăm al doilea fragment al mărturiei sale, din cartea Soniei Palty, Evrei treceți Nistrul!, publicată la Tel Aviv în 1988. După marșuri forțate din Basarabia, apoi peste Nistru, Esther și familia ei ajung într-un lagăr de pe malul de vest al râului Bug.

Începutul exterminării

La Domanovka am fost cazați câte 24 de oameni într-o încăpere. Eram fericiți. Mama, cel puțin, strălucea de bucurie. Își avea toți trei puii lângă ea. De altceva nu mai avea nevoie.

“Fericirea” de la Domanovka a luat însa sfârșit în noiembrie 1941. A venit ordin ca să pornim cu toții spre Bogdanovka.

Ce era Bogdanovka? Sub orânduirea sovietică a fost un sovhoz „model” unde se creșteau porci. Acum, nu se mai aflau porci, dar barăcile goale, fără uși și fără ferestre îi așteptau pe evrei.

Era frig. O iarnă timpurie cu ger și viscol. Pe drum călcam pe trupuri de oameni care nu rezistaseră frigului, oboselii. La Bogdanovka, zilnic erau aruncați din baracă cei care muriseră noaptea. Din nou drumurile erau pavate cu trupuri.

Ucrainienii de-abia așteptau să mai fie aruncați afară în curțile sovhozului cadavrele celor morți. Se repezeau ca ulii de pradă să-i despoaie. Ce era mai bun din îmbrăcămintea morților luau soldații români, zdrențele le lăsau pentru ucrainieni.

În fine am ajuns la țintă. Stăteam înghesuiți unul într-altul ca să ne mai încalzim… Toți înghesuiți în 12 – 14 barăci. Noi am rămas jos, în sat, acolo unde sub ruși au fost casele muncitorilor din sovhoz. Tot înghesuiți, tot flamânzi, tot îngroziți. Cei vii își căutau mortii, pe cei dragi… soțiile, copiii, părinții… Esther a tăcut. Ochii erau secați de lacrimi.

- Trebuie să știi că urletele acelora care-și găseau pe cei dragi înghețați, sau morți de foame, mă urmăresc și azi…

…În dimineata zilei de 21 decembrie 1941, zi de iarnă grea, am auzit împușcături. În încăperea noastră nimeni nu știa de unde vin. Cine împuscă, pe cine…

Când am încercat să ieșim din casă am constatat că intrările erau baricadate. Cam după o oră, casele în care ne aflam au fost înconjurate de polițiști ucrainieni și de soldați români. Sus pe colină, câțiva ofițeri nemți și români priveau, discutând aprins ce ordine trebuie date. Din toate barăcile oamenii erau goniți afară. Piața de lângă casele de jos ale sovhozului era neagră de oameni.

Fratele meu cu Pina au reușit să se ascundă, în ultima clipă, în pod. La mulțimea de mii de evrei erau zeci de polițiști și jandarmi înarmați. Pe cei din piață de jos ne-au ținut toată ziua în picioare în mijlocul pieței. Seara ne-au gonit cu lovituri de pat de armă înapoi în casele-barăci. De sus, de pe deal – unde erau barăcile cu zeci de mii de oameni cazați în cocinele de porci – se ridica fum. Nu pricepeam despre ce este vorba. Nimeni nu știa nimic.

În ziua de 22 decembrie am rămas închiși în barăci. Ucigașii erau ocupați cu evreii de sus, din cocine. Se ucideau cam 2.000 de oameni pe zi: femei, bărbați, bătrâni. Pe copii nici nu-i mai împușcau, îi aruncau de vii direct în râpă, peste foc. Pe cei maturi îi ucideau, împușcându-i. Pe marginea râpei stăteau polițiști ucrainieni și jandarmi români. Împușcau cu schimbul. Câte opt mai odihniți luau locul celor opt… obosiți de atâta împușcat…

Echipele de evrei dezbrăcau mortii și îi împingeau în râpa din dosul păduricei, lângă malul Bugului. Trupurile lor cădeau peste focul făcut în fundul gropii. Inițial, soldații români i-au pus pe evrei să strângă crengi uscate, bușteni, trunchiuri de copaci. Au stropit acest rug cu benzină și i-au dat foc. În aceste flăcări erau aruncate cadavrele evreilor uciși sus, pe malul râpei. De acolo și fumul! Noi însă nu știam nimic din toate astea. Așteptam în barăci fără să știm ce au de gând cu noi. Nesiguranța dădea naștere unei liniști de moarte. Toți tăceam. Parcă eram vorbiți. Tăceam de frică, de groază.

Mi-au împușcat fratele în cap!

În dimineața zilei de 23 decembrie – vocea Estherei deveni mai aspră, mai dură – din nou ne-au strâns în piața sovhozului. De data aceasta, chiar ucrainienii polițiști ne-au spus despre ce este vorba.

– Va împuscăm! Jid kaput! râdeau ei. Fratele meu a strâns într-o batistă puținul aur pe care-l mai aveam și a început să-și facă loc prin multimea adunată ca să ajungă la un polițist, unul care părea șef.

- Mă duc să-i dau asta – și-mi arătă cu capul legăturica din mâna. Veniți cu mine!

Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit din gura lui Avraham. Brusc trosni o împușcătură. Mama, care nu avea mai mult de 42 de ani și era încă destul de voinică, a dat un țipăt prelung. Ea a fost singura care a văzut polițaiul care a tras în fratele meu. O pată roșie i-a apărut pe frunte. A căzut! Mama peste el.

– Avraham!!! În jurul lor s-a creat un vid. Oamenii îi priveau îngroziți. Moartea plutea în aer. Cerul plumburiu, încărcat cu zăpadă, părea că geme de durere. Noi doi, Nahman și cu mine, plângeam în hohote. Polițiștilor nu le-a plăcut această scenă. Unul dintre ei, având alături un jandarm român, a lovit-o pe mama în cap cu patul puștii. Din gură i se prelingea o șuviță de sânge. Auzeam soapte în jurul meu: “a murit! au omorât-o!”.

Jandarmul a tras-o de pe fratele meu Avraham, care zăcea în noroiul pieței. Pe fața dragului meu Avraham mirarea rămăsese întiparită. Ochii mari priveau cerul. Gura, larg deschisă, părea că strigă. Mama, alături de el, cu părul năclăit de sânge, zăcea cu fața în noroi. Noi doi urlam, vroiam să ne aruncăm pe trupurile lor, dar mâinile celorlalți ne-au oprit. Ne țineau strâns: “Stați așa! O să vă omoare și pe voi!” Din mulțime, Pina s-a strecurat până la noi și ne-a strâns în brațe.

Ofițerii de pe colină priveau enervați scena. Nu aveau nevoie ca masa asta de oameni să se agite. Unul dintre ei a făcut un semn cu cravașa. Încolonați, șuvoiul de oameni se târa încet spre dealul cu cocinele, de unde, tot spre padurice o alta coloană de evrei se târa si ea încet, încet. Ningea. Viscolea. Noi ne duceam spre moarte. Acum o știam. Nimeni nu se mai îndoia de acest adevăr. Eram împăcați cu gândul că acesta e sfârșitul…

Evreii mai în vârstă, bărbații, murmurau rugăciunile noastre sfinte de înmormântare. Și acum aud murmurul acela surd de litanie, de jale. Pina însă nu s-a dat bătută. Ea era tânără. Nu vroia să moară. Căuta o soluție. Privea în jurul ei. Era agitată. Pe noi doi, pe Nahman și pe mine, ne ținea strâns de mână. Din când în când ne spunea: “Voi sunteți tot ce mai am. Pe Avraham l-am pierdut, voi sunteți frații lui, frații mei. Aveți încredere…” Esther se opri pentru câteva clipe.

– Acum, când povestesc toate acestea, simt parca frigul de atunci. Tremur. Mi se încleștează maxilarele. Dar toți acesti ani, zeci de ani din acea zi, cât n-am plâns, Doamne! Câte lacrimi amare n-am vărsat pentru fratele meu, pentru buna și frumoasa mea mamă… Acum nu mai pot plânge… Nu mai am lacrimi…

…Coloana continua sa se târască încet. Am ajuns în dreptul păduricii. Pe zăpada plină de pete de noroi, pânze mari de cort, prelate întinse. Pe ele haine. Hainele celor care fuseseră deja uciși, care fuseseră deja duși la râpă. La sortarea hainelor lucrau evrei: bărbați, femei. Nu ne priveau. Știau ce ne așteaptă. Poate mâine vor trece și ei în coloană. Azi erau însă în viață. Brusc, Pina tresări. Îl zări pe Moșe, un prieten, o cunoștință. S-a sucit, s-a învârtit și a ajuns lângă el. M-a târât și pe mine după ea. Fratele meu a rămas în coloană.

– Moșe! Salvează-ne! Vorbește cu polițaiul de aici să ne ia la el în echipă. În mâna lui Avraham, care zace jos în piață ucis, e o batistă plină cu bijuterii. Să o ia el și să ne ia în echipă, la lucru. Moșe a ramas o clipă pe gânduri, dar a înțeles ce vrea Pina de la el. L-am văzut îndepărtându-se, vorbind cu un polițist ucrainian, acela s-a dus la un jandarm român și ambii au pornit-o pe drumul de unde veneam noi.

Mi-au omorât mama și fratele geamăn…

După vreo jumătate de oră s-au înapoiat. Zâmbeau. Erau mulțumiți. Găsiseră aurul în mâna fratelui meu. Moșe le-a facut semn cu capul spre locul unde ne aflam noi. Polițistul ucrainian a apucat-o pe Pina de umăr și a tras-o din coloană. Ea mă ținea de mână și m-a tras și pe mine după ea. Polițistul s-a încruntat. A vrut să mă despartă de Pina. Eram moale, nu înțelegeam înca nimic. În acea clipă nu știam că se joacă cartea vieții mele. Fratele meu a rămas în coloană. Când m-am vazut târâtă departe de el, de toți, și pusă să sortez ghete, mi-am dat seama că Nahman a ramas acolo, cu ceilalți și eu sunt afară din coloană. Am strigat! Am vrut să mă întorc în coloană lânga el. Îi vedeam fața schimonosită de lacrimi. Nu bocea, plângea tăcut. Lacrimile acelea se prelingeau pe fața lui, lacrimile acelea care înghețau pe gulerul hainei, pe revere… Fratele meu geamăn, fratele meu, dragul de el… se ducea încet, încet, pas cu pas privind în urmă, cautându-mi privirea, se ducea spre marginea gropii unde îl așteptau gloanțele ucigașe.

Am mai încercat o dată să mă rup din mâna lui Pina și a lui Moșe. Am strigat o dată, ca o fiară am strigat: Nahman! Nimeni nu a tresărit măcar. Mai erau și alții care strigau. Mai erau și alții care plângeau. Nimeni nu-mi venea în ajutor. În aceeași dimineață, Avraham. Apoi mama, și acum… acum Nahman. De ce trebuia sa trăiesc? Nu vroiam. Vroiam sa-i simt mâna calda și mică în palma mea. Așa cum ne-am ținut de mână o viață întreagă. Să mergem și acum împreună. Pina nu m-a lăsat.

Spre seară, înghețați, înfometați, cei rămași pentru echipele de lucru ne-am încolonat și mânați de polițiști și jandarmi ne-am înapoiat în casele din sovhoz. În buzunare aveam bandaje pe care le găsisem aruncate pe o prelată. Nici azi nu știu de ce am luat la mine feșele acelea…

Pina m-a așezat lânga ea într-un colț al sălii unde trebuia să ne petrecem noaptea. Într-un târziu m-am ridicat ca să mă duc afară. Mă gândeam să iau în gură puțină zăpadă. Lângă uță, pe jos, vad un trup chircit, gemea. M-am aplecat, am întors-o. Era mama. Mama mea. Plină de sânge, cu capul spart. M-am repezit afară, am luat zăpadă și i-am udat buzele. I-am frecat capul și am bandajat-o cu feșele din buzunar. I-am rupt paltonul tăiat de baioneta soldatului și am învelit-o într-o haină groasă care zăcea aruncată într-un colț. Bersatzkaia – o femeie originară din Odessa, numită de români „brigadier”, care a cunoscut-o pe mama încă din perioada ghetoului din Berezovka – s-a apropiat de mine, speriată.

– O caută pe mama ta! – mi-a spus ea. Noi am adus-o aici după ce au bătut-o afară. Toți au crezut că e moartă. Acum polițiștii și jandarmii o caută. În timp ce noi vorbeam au năvălit doi polițiști ucrainieni și jandarmul care dimineața l-a ucis pe fratele meu si au început să ne lovească ca să ne îndepărteze de mama. Au tras-o de picioare afară din casă. Ea țipa:

– Fira, nu-i lăsa!… Trăiesc! Fira, scapă-mă! Am vrut să fug după ei, am vrut să o smulg din mâinile asasinilor. Femeile din baracă au sărit pe mine ca să mă țină. M-am luptat cu ele. O mai auzeam pe mama cum mă striga: „Fira, Fira, main Kind… Fira!” Esther s-a oprit din povestire. Ochii ei erau înecați în lacrimi…

– Sa fiu acolo, să o văd și să nu pot să o ajut. Înțelegi? Oare poate înțelege cineva? Mi-au omorât-o o dată! Dimineața…

Am plâns-o amândoi, Nahman și cu mine. Iar acum… acum mi-au ucis-o pentru a doua oară… Oare poate cineva înțelege o asemenea durere… Am auzit o împușcătură… Au trecut de atunci patruzeci și șapte de ani. O viață de om! Mama mea însă, cu zâmbetul senin pe față, continua să fie cu mine. Nu au reușit să o omoare în sufletul meu. Ea n-a îmbatrânit. E mereu tânără, puternică. Mereu mă apără de rele…

Ucigașii și-au luat vacanță de Crăciun

Sus, la Bogdanovka, evreii au fost omorâti pâna în ziua de 25 decembrie. Era Craciunul lor. Soldații români o țineau într-o beție. Ucrainienii trăgeau cu pușca, așa, de dragul de a trage câteva gloanțe ca să-i sperie pe jidanii care au mai rămas…

“Vacanța” pe care și-au luat-o ucigașii a ținut până la 7 – 8 ianuarie 1942. Între timp cei din barăci mureau pe capete de frig, epuizare, foame. Noi, adică Pina și cu mine, continuam să lucrăm la sortare de haine, ghete, dinți, inele, șepci, căciuli…

În dimineața lui 15 ianuarie Pina n-a mai vrut sa iasă la lucru.

– Am dizenterie, sunt bolnavă. Nu mai pot să suport. Nu mai vreau. Atunci am privit-o pentru prima oară. În fața mea frumoasa prietenă a fratelui meu, fata plină de viață, care nu avea mai mult de optsprezece ani, arăta ca o femeie batrână. Fața suptă, umerii încovoiați, ochii intrați în orbite. Pe fața ei, odată frumoasă, doar zâmbetul era același.

– Fira, nu mai pot. Nu mai am pe nimeni pe lume! L-am iubit pe Avraham! Îmi lipsește. Nu mai am putere să trăiesc… Iartă-mă, fetițo… Când s-a dus la polițistul ucrainian, acesta a privit-o lung.

– Știi că nu avem nevoie de bolnavi?

- Știu!

Cu gesturi tacticoase, polițistul a scos revolverul din teacă și i l-a pus la tâmplă. Pina îl privea zâmbind. Da, zâmbind. Părea așa de liniștită, aș spune fericită… Nu știu dacă polițistul a făcut-o intenționat sau a greșit, dar a rănit-o numai pe Pina. Pe jos, în noroi, tânăra fată se zbătea gemând. Cu cizma i-a spart capul. Creierul Pinei i-a murdărit încalțămintea.

– Hei, tu! – a strigat la mine. Vino și șterge-mi încălțările! M-am apropiat și am îngenuncheat. Cu broboada am șters petele de sânge și de creier de pe pielea cizmei. Plângeam tacut… Îi ceream în gând iertare prietenei mele Pina. Îmi plângeam și mie de milă… Rămăsesem singură…

În ziua de 18 sau poate 20 ianuarie 1942 a sosit ordinul Comandamentului Român să nu mai fie nimeni ucis.

Auschwitz - sufletele pierdute in al Treilea Reich
Perioada nazismului si-a lasat adanc amprenta atat asupra poporului german cat si asupra lumii. Un macel la scara larga sub o masca de intentii bune.

Cine nu a auzit vreodata de Holocaust sau de cei aproximativ 5-6 milioane de evrei ucisi? Cel putin acesta este numarul cunoscut al celor masacrati, anumite rapoarte indicand faptul ca numarul lor s-ar ridica la 9-11 milioane.



In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, guvernul nazist a inceput construirea de lagare de concentrare si exterminare. Probabil cel mai cunoscut este lagarul de exterminare Auschwitz din Polonia, unde au fost masacrati cel putin 1 milion de evrei, 75.000 de polonezi si aproximativ 19.000 de rromi.

Din cauza numarului foarte mare de detinuti, oamenii erau marcati precum niste vite printr-un proces de tatuare efectuat in general de unul dintre prizonieri. Asa deveneau doar niste cifre.

Un prizonier care a supravietuit holocaustului povesteste: "In fiecare dimineata se iesea la munca. Si fiecare mergea la locul lui de munca. Unii in lagar, altii in afara.

Cei care lucrau in afara lagarului, la poarta aveau fanfara. Fanfara de detinuti. Si toata lumea pleca dimineata, la munca, pe muzica. Seara, cand veneau detinutii de la munca, iarasi erau asteptati cu muzica!

Erai complet derutat de ce se intampla in acest Iad...Pentru ca, in realitate, era un Iad!

A nu avea nume...
A nu avea libertate...
A fi imbracat in haine vargate...
A fi inconjurat de doua randuri de sarma ghimpata prin care trecea curent electric de inalta tensiune..."



In afara de experimentele pe oameni vii, detinutii de la Auschwitz erau folositi la diverse munci insa erau subnutriti si lasati sa moara de foame. Acelasi supravietuitor povesteste: "Se dadea o paine, care se vedea ca nu era facuta din faina, ci din tarate, pentru o saptamana. Eu nu stiu daca au tinut ceilalti o paine o saptamana... Eu, cum o primeam, dupa zece minute, eu nu mai aveam din ea, pentru ca o mancam, pentru ca mi-era vesnic foame. Si sase zile eu nu mai vedeam nici un fel de paine, nici macar surogatul ala de tarate!"



Dupa o perioada de circa 30-60 de zile se organiza o selectie in interiorul lagarului. Plutonierii trupelor SS faceau o "preselectie" in randul celor prea slabiti si prea bolnavi pentru a fi apti de munca, acestia urmand sa fie dusi la Birkenau la camerele de gazare.



Cei ce incercau sa evadeze erau executati in fata tuturor detinutilor, acestia din urma fiind fortati sa asiste. Cea mai des folosita metoda de executie la Auschwitz era spanzuratoarea.

"Era un fel de lada din scandura, avea o inaltime de, poate, 80 de centimetri, avea o manivela, iar sus, un lat pe care era prinsa o funie. Detinutilor li s-a pus funia in jurul gatului, un alt detinut a actionat manivela, iar cei condamnati au ramas spanzurati in gol, pentru ca lada s-a deschis si ei au cazut in gol.

Asta a fost actul spanzurarii. Au fost lasati atata timp pana ce medicii au constatat decesul. Au fost luati jos, pusi in caruta si dusi...Au fost dusi la crematoriu, la Birkenau."



Un alt cuvant inspaimantator pentru detinutii de la Auschwitz era "bunker". Bunkerul era locul de tortura unde ochii inlacrimati ai evreilor erau supusi de rasetele si batjocura SS-istilor. Aici aveau loc bataile crunte. Nazistii ii puneau pe detinuti sa isi bata colegii iar daca refuzau ii astepta aceeasi soarta. Dupa ore de batai si tortura, oamenii se intorceau in baracile de care apartineau. Unii dintre ei.

Discutiile din lagarele de concentrare se invarteau in jurul unor intrebari puse la ordinea zilei:

Oare cand ne vor gaza?
Oara ce face familia mea?
Oare unde este familia mea?
Oare o sa se termine vreodata?




Auschwitz II, mai exact Birkenau, era rostit cu teama de detinutii lagarelor de concentrare. Nu stiau detalii despre acest loc insa ce stiau sigur era ca cei deportati acolo urmau sa fie gazati.

In urma celor gazati nu ramanea decat un maldar de haine, perechi de incaltari si cateva bunuri - mici bijuterii, monezi, fotografii ale celor dragi.




Amintirea lagarelor de concetrare si exterminare a ramas o pata neagra in istorie - o pata pe care nimeni nu o va putea curata pentru milioanele de suflete chinuite, pentru familiile lor si acei cativa eroi care au reusit sa salveze cateva vieti.

Au fost descoperite documentele medicilor de la Auschwitz

Cupoanele de hrana ale unora dintre medicii nazisti ai lagarului de exterminare Auschwitz-Birken – inclusiv, poate, cele ale sadicului doctor Josef Mengele – au fost descoperite in mansarda unei case din apropierea taberei, in orasul Oswiecim, acolo unde au ramas nevazute pret de mai multe decade.
In pod, alaturi de aceste hartii, au mai fost descoperite documente referitoare la vietile oficialilor nazisti, intre care se numara certificate de deces si o harta, un total de aproape 300 de acte. Cateva cupoane pentru zahar poarta numele lui Horst Fischer si Fritz Klein, doctori executati dupa razboi pentru crimele lor, conform lui Adam Cyra, istoric al muzeului memorial Auschwitz, care analizeaza, in prezent, documentele.

Cyra este de parere ca un cupon din iunie 1943, pentru o cantitate mica de zahar, ii era probabil alocat lui Mengele, celebru pentru experimentele sale sadice, insa scrisul este neclar. Un alt cupon, din februarie 1944, pentru 0,28 kilograme de unt, este intocmit pentru un anume doctor Mergerle. In aceasta tabara nu exista niciun doctor SS cu acest nume, iar de aceea Cyra crede ca este vorba despre numele lui Mengele, scris gresit de un functionar.

Se crede ca vila unde au fost gasite documentele a fost folosita de un ofiter SS in timpul razboiului, dar nu e foarte clar despre cine este vorba. Istoricii au cercetat hartiile, dar mai au mult de lucru; materielele nu contin niciun fel de informatii despre crimele comise in lagar. Intre 1940 si 1945, peste un milion de oameni, mai ales evrei, au fost ucisi in camerele de gazare din Auschwitz, sau au murit de infometare si boala, in timp ce erau fortati sa munceasca pentru tabara.

Vizita in lagarul de exterminare de la Auschwitz
Auschwitz sau Auschwitz-Birkenau este numele unui complex de lagare de concentrare si exterminare al Germaniei naziste. Auschwitz este numele german al orasului din apropiere Oświęcim, situat la aproximativ 60 kilometri vest de Cracovia, in sudul Poloniei.

Scurt istoric

Incepand din 1940, Germania nazista a construit mai multe lagare de concentrare si un lagar de exterminare in zona, aflata sub ocupatie germana la acea data. Lagarele de la Auschwitz au fost un element major al Holocaustului; se estimeaza ca cel putin 1.1 milioane de persoane au fost omorate acolo, din care peste 90% au fost evrei.

Cele trei lagare principale au fost:
- Auschwitz I, lagarul initial de concentrare care a fost folosit ca centru administrativ pentru tot complexul, a fost locul executiilor a aproximativ 70,000 oameni, majoritatea prizonieri de razboi polonezi si sovietici.
- Auschwitz II (Birkenau), lagar de exterminare, unde cel putin 1.1 milioane de evrei, 75,000 polonezi si circa 19,000 rromi (tigani) au fost ucisi.
- Auschwitz III (Monowitz), care a fost folosit ca lagar de munca pentru uzina Buna-Werke apartinand concernului IG Farben.

Numarul exact de victime nu este cunoscut, dar majoritatea estimarilor contemporane sunt in jur de 1.1-1.6 milioane.
Lagarul de la Auschwitz-Birkenau a fost cel mai mare lagar nazist din cele doua razboaie mondiale.
Scopul lagarelor era distrugerea unor minoritati europene ca evreii, tiganii, etc. Alte lagare din afara teritoriului Germaniei erau folosite ca puncte de lucru sau pentru "experimente" ale doctorilor nazisti. La fiecare lagar era adaugat, la iesire cate un crematoriu pentru cadavrele detinutilor. Langa acest crematoriu se mai afla si cate o camera de dusuri, care avea ca scop gazarea prizonierilor. In lagarul de la Auschwitz-Birkenau aceste camere de gazare si crematoriile se aflau in interiorul lagarului deoarece lagarul a fost construit intr-o localitate ocupata de germani si transformata in lagar de concentrare.

Aproximativ 700 de detinuti au incercat sa evadeze de la Auschwitz, din care aproximativ 300 au reusit. O pedeapsa obisnuita pentru incercarile de evadare era moartea prin infometare; familiile celor care reuseau sa evadeze erau uneori arestati si trimisi la Auschwitz pentru a opri alte incercari.

Muzeul de la Auschwitz

Muzeul Auschwitz contine articole personale sortate din valizele mortilor de alti detinuti ai lagarului. Sunt munti de pantofi, de rame de ochelari, haine de femei sau de copii, oale, ligheane, ochelari, perii si periute de dinti - totul era sortat si reciclat de nemti. Se trimitea in Germania tot ceea ce putea fi refolosit. De aceea li se spunea victimelor ca se vor muta si aveau voie sa ia o valiza de 25 kg . Fiecare articol reprezinta un om.

In muzeu exista mici camere de 1 metru patrat in care se patrundea printr-o gaura mica, mergand in genunchi si in care unii detinuti stateau cate trei in timpul noptilor ca pedeapsa pentru diversre actiuni.
La Auschwitz se mai poate vedea si mult, mult par: victimele gazarii erau rase in cap si din parul lor nemtii faceau covorase, chiar uniforme. Mai ales din parul femeilor pentru ca era mai lung si mai usor de tesut.

Turul muzeului dureaza cel putin 4 ore, pentru care platesti in jur de 8 euro daca vrei sa afli diverse informatii. Inainte de turul prin muzeu, vizitatorii pot vedea un film documentar in care se explica diverse informatii despre lagarele de concentrare. Dar inainte de a vedea filmul, se poate intra intr-o sala plina de fotografii si texte despre putinele victime identificate ale Holocaustului.
Pentru a vizita muzeul, poti lua trenul sau autobuze directe din Cracovia, care te lasa chiar in fata muzeului. Calatoria costa in jur de 2 euro, iar autobuzele circula din jumate in jumate de ora.

O destinatie emotionanta pe de o parte, dar terifianta pe de alta. O experienta care te marcheaza pentru totdeauna. Merita vizitat muzeul macar pentru cultura generala.

Monitorul de Cluj - Auschwitz-Birkenau, Disneyland-ul mortii
Dramele scapa printre click-uri, iar cifrele grele, cu cinci si sase cifre, ale holocaustului se pierd printre milioanele de pixeli. Turul Memorialului de la Auschwitz sfirseste intr-un zimbet timp, buburez, prim-plan in fata unui brand „cool“ din fier – „Arbeit macht frei“ – numai bun de aratat acasa amicilor. In fundalul pozelor, un cer cu nori mirosind inca a cenusa, desi pozele n-au miros.

Auschwitzul e rece si sec ca un rechizitoriu. Citeva zeci de cladiri simetrice in istorie, stinga-dreapta, aidoma filelor unui dosar ingalbenit de ani de durere. In si printre rinduri, milioane de detalii – probe ce-si urla adevarul cu ecou surd, intre peretii goi ai unor suflete oblice cu aparat foto digital la git.

Holocaustul de vineri

Milioane de pixeli, zero sentimente

La fel ca acum o jumatate de secol, mii de oameni trec, zilnic, celebra de-acum poarta a Auschwitzului, Memorialul holocaustului, situat in sudul Poloniei, la 40 de kilometri de Cracovia. Fanfara detinutilor cinta pentru toti, cum intri pe dreapta, dintr-o poza de epoca, in trei limbi de circulatie turistica. Baracile de caramida, acum locatii muzeale, isi dezvaluie rutinat austeritatea fotogenica. Plopii, prizonieri de lux intr-un gazon tuns ca-n Champions League, sint prapori vii ai trecerilor si trecatorilor. Soarele dupa-amiezii s-a agatat in rindul 5 de ghimpi al unui gard nazist, vecin cu o lampa orbita de-atitea suferinte. Poteci, usi, zabrele, scinduri de lemn, turnuri de paza, ziduri muscate de gloantele noptii, celule scrijelite de rugaciuni si tablite cu atentionari inutile, intr-o germana fara drept la recurs. Totul e perfect conservat. Un Pompei invelit in lava remuscarilor. Ca si cum holocaustul s-ar fi intimplat vinerea trecuta.

Procesul

Memorialul e un rechizitoriu desfasurat pe mai multe sute de metri, in cele mai fine tuse ale animalicului masacru din anii ’40. Obiectele de muzeu, atent dispuse, nu sint altceva decit probe intr-un proces virtual ce incrimineaza, clipa de clipa, secunda de secunda, holocaustul nazist. Dovezi ca sute de mii de oameni au fost impuscati, spinzurati sau gazati la Auschwitz si Birkenau. Turistii sint chemati sa fie martorii acestui proces chinuitor, continuu. Interioarele cladirilor din caramida, inalte si reci, cu tocuri urmarite pretutindeni de ecouri, ca-n filmele de groaza, sporesc sentimentul de sentinta, de ultimativ. Condamnatii stau lipiti de pereti, ochii lor umplu culoarele de rugaciuni neintelese – un imens cor mut –, iar vocile se sting in urma, pas cu pas, in ritmul in care citesti verdictul final pe etichetele de sub seturile de cite trei poze, fata-profil-semiprofil: „September 1942“, „November 1943“, „April 1944“...

Uzinele de distrus oameni

„Patru dintre cladiri gazduiesc expozitia permanenta a muzeului de la Auschwitz I. Fiecare cladire are o tematica proprie. Cladirea 4 contine probe ale exterminarii, cladirea 5 probe ale crimelor impotriva umanitatii, cladirea 6 probe legate de viata prizonierilor, iar cladirea 7 probe ale conditiilor de trai din lagar“, explica, intr-o engleza cu consoane nefiresc de reci, ghidul – o poloneza la 50 de ani cu gesturi de diriginta repetenta la sentimente. Munti de pamatufuri de barbierit, de piepteni, de valize, de zdrente si de pantofi, munti de rame de ochelari calcati in picioare de cizme de SS-isti, cu tureac inalt. Citeva jucarii, papusi orfane de copilarie. Munti de proteze si de cirje, alte zdrente, mostre ale incaltarilor din lemn in care mergeau la munci prizonierii. Apoi iarasi munti de badoage de Zyklon B, gazul cu care erau asfixiati cei trimisi „la dusuri“. Dintr-o vitrina, doua covoare lucrate ca la carte sparg monotonia vechiturilor. „Sint covoare executate din par uman, luat de la femeile care ajungeau la Auschwitz. «Uzinele mortii» furnizau materia prima“, inchide ghidul rechizitoriul.

Natura moarta cu baraci, luminari si flori

Lagarul Auschwitz II, cum mai e cunoscuta locatia de la Birkenau, la 3 kilometri de Auschwitz I, da adevarata dimensiune a crimelor nazismului. Cit vezi cu ochii, un cimp intreg de cosuri de fum indica simbolic, asemeni unor imense pietre mormint, locurile pe care s-au aflat cele mai multe dintre baracile de lemn ce adaposteau, fiecare, citeva sute de trupuri degerate de iernile poloneze. „Aici s-au filmat majoritatea filmelor despre lagarele de concentrare naziste. Printre altii, Steven Spielberg a turnat aici binecunoscutul film «Lista lui Schindler»“, povesteste doamna-ghid, moment in care ochii zecilor de asiatici scapara ca niste blituri. Un singur sir de baraci de lemn a putut fi reconstituit in urma incendiului provocat de trupele naziste in momentul retragerii din Auschwitz-Birkenau inainte de capitulare. Trei rinduri de paturi suprapuse, late cit sa incapa, intr-o dunga, cite opt-noua suflete. Deasupra, un rind de „geamuri“, aerisiri deschise permanent care faceau ca pe timpul iernii inauntru sa fie –15 sau –20 de grade, la fel ca afara. Citeva buchete mari de flori si niste luminari aprinse in baraci intregesc cadrul perfect pentru martorii preocupati de fotografii.

„Cheeeeese!!!“

„Muzeul si memorialul au fost gindite sa fie cele mai sobre locatii de acest fel din lume. Nu exista aici nici efecte speciale, nici o scenografie deosebita, impactul asupra vizitatorului vine de la dimensiunea extraordinara a masacrului petrecut aici“, imi explica elegant Marek, unul dintre responsabilii muzeului de la Auschwitz, in drum spre iesire. La doi pasi de sobrietatea apasatoare a ansamblului de la Auschwitz, un grup vesel de asiatici chicoteste in ploaia marunta cautind un fotograf de ocazie care sa imortalizeze momentul istoric al bifarii inca unui obiectiv turistic. „Cheeeesee!!!“, decreteaza timp unul dintre turisti. O duzina de zimbete de plastic stralucesc fericite sub blit in fata portii „Arbeit macht frei“ de la intrare, o fericire pe care numai o poza cu Buggs Bunny sau Tom si Jerry ti-o mai poate da. In fundalul pozei, norii grei, inca mirosind a cenusa, contureaza diferenta turistica dintre Disneyland si Auschwitz, Disneyland-ul mortii, locul in care sute de mii de oameni au fost ucisi in mijlocul Europei si-al secolului XX.

Flori pentru bunicul


Levi are 35 de ani, e evreu si locuieste in Franta. Un buchet mare de flori rosii si-un fel anume, apasat, de a privi totul in jur, mereu distant, la doi pasi in spatele tuturor, il deosebesc de restul turistilor din grup. La Birkenau, in dreptul celei de-a patra baraci, se apropie de gardul despartitor si reazama in ghimpi florile. „Erau pentru bunicul meu, care a murit aici in timpul razboiului. Se spune ca ar fi locuit o vreme intr-o baraca in rind cu aceasta, a patra... Din cind in cind, daca avem drum prin zona, mai trecem – eu si cei din familie – sa punem o floare sau o luminare. Daca ati observat, mai sint flori puse in muzeu si in dreptul unor fotografii. Sint multi evrei care si-au recunoscut rudele ucise aici...“, povesteste, incurcat, Levi.



EXTERMINARE
1,1
milioane de prizonieri se estimeaza ca au fost executati la Auschwitz-Birkenau, din care peste 90% au fost evrei.

Memorialul din Washington, un muzeu multimedia

Realizat dupa un concept futurist, Muzeul Holocaustului din capitala SUA, unul dintre cele 17 muzee din lantul Smithsonian, contrasteaza total cu cel de la Auschwitz.

Televiziunea si Internetul dau spectaculozitate expozitiei din capitala SUA

Marketingul, minunile tehnicii, cinematografia, efectele speciale si platformele multimedia concureaza la Washington pentru o prezentare ce iti taie respiratia. Inca de la intrare primesti un carnet de identitate ce contine fotografia, numele si povestea unuia dintre detinutii care au supravietuit lagarelor de exterminare naziste. Muzeul, structurat pe mai multe niveluri, este inclusiv mai bine dotat cu obiecte de epoca decit frusta expozitie de la Auschwitz. Pe linga acestea, muzeul patronat de Smithsonian Institution detine o uriasa baza de arhive multimedia: filme ale propagandei naziste, capturi surprinse in timpul ascensiunii lui Hitler, in timpul razboiului sau in momentul eliberarii prizonierilor de catre armata sovietica. Marturii-soc ale supravietuitorilor pot fi vizionate, in mini-documentare de cite 15 minute, in mici sali de cinema amenajate la fiecare etaj al muzeului. Pentru a intregi atmosfera, diriguitorii americani au reusit sa aduca la Washington inclusiv o garnitura de vagoane care a transportat evrei inspre Auschwitz-Birkenau. Ca sa treaca dintr-o parte in alta a expozitiei din SUA, vizitatorii pot opta sa intre printr-unul dintre odioasele vagoane. Culoarele sint incadrate de pereti de sticla pe care sint scrise toate localitatile care au avut cea mai mica legatura cu holocaustul. Mai multe localitati din Romania, printre care si Clujul, apar acolo, la fel ca numele mai multor romani care sint trecute, intr-o alta zona expozitionala, pe un zid al recunostintei, dedicat celor care au salvat de la exterminare evrei in timpul razboiului.
In fine, iarasi contrastant cu sobrietatea autoimpusa a memorialului din

Polonia, un opulent magazin de suveniruri ii asteapta pe clienti la iesirea din muzeu: sute de carti pe tema holocaustului, dar si lantisoare, bratari sau insigne colectionabile cu simboluri purtate de prizonieri in lagare pot fi achizitionate de la Washington.

Scandal după ce o familie de evrei
http://www.realitatea.net/scandal-dupa-ce-o-familie-de-evrei-a-interpretat-i-will-survive-la-auschwitz-vezi-video_723078.html

În vreme ce familia Korman şi-a propus ca videoclipul realizat să reprezinte o “celebrare a vieţii şi a supravieţuirii”, alţi evrei consideră că el reprezintă o insultă adusă memoriei milioanelor care şi-au pierdut viaţa în lagărele de exterminare.

O evreică din australia a postat pe Internet un filmuleţ în care ea şi familia ei cântă şi dansează pe melodia Gloriei Gaynor „I Will Survive”, în timpul unei excursii făcute la lagărul de exterminare Auschwitz din Polonia.
În filmuleţ, Jane Korman apare alături de tatăl ei în vârstă de 89 de ani, care a supravieţuit Holocaustului, şi de cei trei copii ai ei. Ei dansează atât în faţa semnului „Munca te eliberează” din faţa lagărului Auschwitz, cât şi în faţa unei sinagogi poloneze, a lagărului german de concentrare Dachau şi a unui memorial din Lodz, ridicat în aminitrea evreilor ucişi de nazişti, relatează Daily Mail.
În vreme ce Korman şi-a propus ca videoclipul realizat să reprezinte o “celebrare a vieţii şi a supravieţuirii”, alţi evrei consideră că el reprezintă o insultă adusă memoriei milioanelor care şi-au pierdut viaţa în lagărele de exterminare. “Trivializează ororile care au fost comise acolo”, a declarat Kamil Cwiok, în vârstă de 86 de ani, care a supravieţuit Auscwitz-ului însă şi-a pierdut aproape toată familia în lagărul de exterminare.
În jur de 1,1 milioane de evrei au fost ucişi la Auschwitz, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Auschwitz: găsite 150 de instrumente ...
Peste 150 de instrumente chirurgicale folosite în lagărul de exterminare nazist german de la Auschwitz, au fost găsite într-o casă din apropiere, în Oswiecim, potrivit purtătorului de cuvânt al muzeului Auschwitz, Bartosz Bartyzel.



Instrumentele ginecologice şi chirurgicale au fost descoperite într-o casă care s-a aflat în interiorul unei zone strict interzise din jurul lagărului de la Auschwitz, în timpul războiului, relatează The Telegraph.

Descriindu-le ca fiind "una dintre cele mai mari descoperiri din ultimii ani" Bartosz a declarat că instrumentele au fost folosite, cel mai probabil, de către medicul Carl Clauberg, ginecolog şi membru al elitei SS.

Sute de femei, prizoniere la Auschwitz, şi-au pierdut viaţa în urma experimentelor realizate de Clauberg, privind metodele de sterilizare în masă a femeilor. Metoda favorită de sterilizare a constat în expunerea organelor genitale ale deţinutelor la radiaţii crescute.

După ce a fost luat prizonier de ruşi, în 1945, Clauberg a fost condamnat la 25 de ani de închisoare, iar în 1957 a murit.

Incendiu în fostul lagăr de concentrare nazist de la Majdanek
Un incendiu a distrus, în noaptea de luni spre marţi, o baracă din lemn din cadrul lagărului de concentrare Majdanek, creat de Germania nazistă în estul Poloniei, relatează AFP.
"A ars mai mult de jumătate din baracă. Înăuntru se aflau aproximativ 10.000 de tălpi de încălţăminte şi încălţăminte apaţinând foştilor deţinuţi, care nu erau expuse din cauza stării de deteriorare în care se aflau", a anunţat muzeul din cadrul acestui fost lagăr, într-un comunicat.
"Cauza incendiului nu este, pentru moment, cunoscută. În prezent are loc o expertiză. (Producerea unui) scurt-circuit este cea mai plauzibilă explicaţie", a adăugat muzeul. Baraca, o fostă bucătărie a lagărului, nu era accesibilă pentru vizitatori.
Lagărul de la Majdanek a fost construit, în 1941, de Germania nazistă, în apropiere de oraşul Lublin (est), şi a funcţionat până în 1944. Potrivit estimărilor istoricilor muzeului, aici au fost exterminaţi 80.000 de prizonieri, între care 60.000 de evrei. Aceştia au fost asasinaţi de nazişti în camere de gazare, au fost executaţi sau au murit de foame, boli sau epuizare prin muncă. În perioada 1941-1944, în lagărul de la Majdanek au fost închise, în total, 150.000 de persoane.

Auschwitz-Birkenau astăzi: cură pentru amnezici

Îmi reproşasem întotdeauna faptul că, în relativ desele mele vizite în Polonia în ultimii ani, nu-mi făcusem timp pentru a merge la Auschwitz-Birkenau. Întotdeauna am crezut că cel mai potrivit mod în care ne putem vindeca de naivităţi şi clişee este contactul cu un soi de istorie vie. În lumea noastră victimele diferitelor ideologii fanatice au devenit statistică. Şi, ca întotdeauna când suntem înconjuraţi doar de cifre, proporţia catastrofei ne rămâne oarecum străină. De data aceasta, fie ce-o fi, am hotărât să merg la Auschwitz. Evident, nu îmi propusesem să scriu nimic despre această vizită. Ce-aş putea adăuga eu, mă gândeam, la multitudinea de texte semnate de puţinii supravieţuitori ai lagărului sau de rudele acestora?

Odată ce am ajuns acolo, însă, două lucruri m-au şocat atât de puternic încât am hotărât să scriu, cu riscul evident de a nu aduce nimic nou în legătură cu un subiect asupra căruia se exprimaseră înaintea mea oameni cu mult mai competenţi: 1 Ordinul de mărime al dezastrului. 2 Cinismul absolut gratuit de care au dat dovadă indivizi care, teoretic cel puţin, aparţineau, ca şi mine, speciei umane. Ura acumulată în toţi aceşti criminali de război este imposibil de explicat. Se pot construi teorii psihologice, psihiatrice sau de orice altă natură, am însă convingerea fermă că nicio astfel de teorie nu poate explica ceea ce s-a întâmplat între 1940 şi 1945 la Auschwitz-Bilkenau. De la Cracovia, cu autobuzul, ajungi la Auschwitz în aproximativ o oră şi patruzeci de minute.



La poarta de intrare în lagăr se găseşte copia inscripţiei devenită deja cunoscută în lumea întreagă, „Arbeit Macht Frei”. Originalul a fost furat anul trecut.

Vedem locul în care prizonierii erau triaţi apoi barăcile în care erau obligaţi să stea în timpul nopţii după o muncă în câmp deschis de aproximativ 12 ore. Pereţii şi coridoarele sunt acoperite cu fotografii ale foştilor deţinuţi. Se poate citi data la care au intrat în lagăr şi data morţii. Cei care supravieţuiau trei luni se puteau socoti norocoşi. Gardurile de sârmă ghimpată, acum neelectrificate desigur, înconjoară locul, oferindu-i o identitate stranie, pe care o resimte acut fiecare vizitator.

Ori de câte ori ne intersectăm cu un alt grup, ei ieşind dintr-o baracă, noi tocmai intrând acolo, observ pe feţele lor diferite expresii ale stuporii, groazei şi îngrijorării. Intrând în fiecare încăpere din lagărul morţii înţeleg stupoarea („cum a fost posibil?”), groaza („de unde s-au declanşat atâtea mecanisme ale urii?”) şi, mai mult decât orice, îngrijorarea („dacă exemplare ale speciei umane au fost în stare de aşa ceva o dată, cine garantează că alte exemplare ale aceleiaşi speciei umane, de azi sau de mâine, nu vor încerca să procedeze la fel?”).



În vremuri de război, orice este permis, ar putea spune cinicii. Discutabil… Ce război poate justifica lipsa de respect faţă de cadavre, de exemplu, sau exploatarea lor feroce? Dinţii de aur ai deţinuţilor ucişi erau scoşi, aurul era topit şi trimis în Germania pentru susţinerea maşinii de război naziste, părul victimelor era la rândul lui folosit. La fel se întâmpla cu fiecare efect personal. Apoi, starea de război nu poate justifica nici experimentele lui Josef Mengele pe gemeni şi nici stupiditatea fără margini a unei idei precum „soluţia finală”. La câteva decenii distanţă, cine poate explica frenezia cu care ideile unui scelerat precum Hitler au fost masiv urmate şi puse în practică?

Citind jurnalul lui Mihail Sebastian şi alte documente ale epocii aflăm că până şi în România o importantă parte a elitei intelectuale privea extatic spre elucubraţiile unui Fuhrer care prezenta încă de pe atunci toate simptomele necesare unui bolnav psihic. Ce-ar fi făcut aceeaşi intelighenţie românească dacă ar fi văzut Auschwitzul, camerele de gazare si celulele de sufocare? Propaganda nazistă a funcţionat atât de bine, vor spune unii, încât sărmanii intelectuali nu au cunoscut adevăratele proporţii ale crimei. Fals… în totalitate fals. Decretele împotriva evreilor români, abuzurile împotriva lor se petreceau la lumina zilei, probabil sub geamurile sau la mică distanţă de casele acestei elite. Nimeni nu poate avea ca scuză neştiinţa.

Situaţia e oarecum similară cu cea a comandantului de la Auschwitz, Rudolph Höss. Acesta locuia la doar câteva sute de metri de lagăr, într-o casă spaţioasă, cu o grădină impresionantă. În vreme ce, la mică distanţă, deţinuţii agonizau zi de zi, el trebuie să îşi fi băut liniştit cafeaua în fiecare dimineaţă, având sentimentul datoriei împlinite şi imaginând noi şi eficiente mijloace de ucidere în masă. În România, cam în aceeaşi perioadă, intelectuali români aşteptau ca evreilor să li se interzică deţinerea de proprietăţi pentru a şi le însuşi mai apoi (vezi acelaşi jurnal al lui Mihail Sebastian). Simbolic, după război, Höss a fost condamnat şi mai apoi executat la câţiva zeci de metri de casa în care locuise. Mengele, însă, măcelarul cu pretenţii de medic, avea să moară de bătrâneţe, cărând după sine în mormânt şi dincolo de el soarta victimelor sale, sacrificate inutil şi inuman.



Conceput iniţial pentru a servi armatei poloneze, Auschwitzul a fost considerat neîncăpător. A fost construit, prin urmare, Birkenau. Aici, barăcile sunt de lemn. Se poate vedea la Birkenau unul dintre vagoanele care transportau deţinuţii către lagăr.

Mulţi dintre ei nu supravieţuiau călătoriei. Inscripţii în toate limbile folosite la Auschwitz-Birkenau vorbesc despre necesitatea unei reîmprospătări a memoriei.



În română se poate citi următorul text: „Strigăt de deznădejde şi avertisment pentru omenire să fie pururi acest loc în care hitleriştii au ucis aproape un milion şi jumătate de bărbaţi, femei şi copii, în special evrei din diferite ţări europene”.

Vizitele la Auschwitz-Birkenau ar trebui să facă parte din programa şcolară obligatorie cel puţin în ţările europene care au furnizat lagărului victime inocente. Poate că în felul acesta nu s-ar mai idealiza gratuit extrema dreaptă şi imaginile unor oameni precum Hitler, Antonescu sau Zelea Codreanu. Are, însă, astăzi, cineva timp de asta? Nu cred… Altele par a fi priorităţile.

10 lucruri de stiut despre...
Pentru deţinuţii din lagărul de exterminare de la Auschwitz, acest loc a reprezentat cu adevărat “iadul pe Pământ”. Iată 10 lucruri de ştiut despre lăgărul de la Auschwitz:

Lagărul a fost construit în 1940 în oraşul Auschwitz, situat la aproximativ 60 kilometri vest de Cracovia, din sudul Polonia.

Primul lagăr de concentare, Auschwitz I, a fost folosit ca centru administrativ pentru tot complexul. Acest lagăr a fost locul execuţiilor a aproximativ 70.000 oameni, majoritatea prizonieri de război polonezi şi sovietici.

În lagărul de exterminare Auschwitz II (Birkenau) au fost ucişi cel puţin 1.1 milioane de evrei, 75.000 polonezi şi circa 19.000 ţigani au fost ucişi.

Lagărul Auschwitz III (Monowitz) a fost folosit ca lagăr de muncă pentru uzina Buna-Werke aparţinând concernului IG Farben.

Comandanţii complexului de la Auschwitz au fost Rudolf Hoess până în vara anului 1943, iar după aceea Arthur Liebehenschel şi Richard Baer.

Rudolf Hoess a fost spânzurat în 1947 în faţa intrării crematoriului de la Auschwitz I.

Se estimează că în jur de 1,6 milioane de oameni şi-au găsit sfârşitul în lagărele de concentrate şi exterminare de la Auschwitz,

Aproximativ 700 de deţinuti au încercat să evadeze de la Auschwitz, din care aproximativ 300 au reuşit.

Pedeapsă obişnuită pentru încercările de evadare era moartea prin înfometare. Familiile celor care reuşeau să evadeze erau uneori arestate şi trimise la Auschwitz pentru a opri alte încercări.

Printre experimentele făcute de nazişti la Auschwitz se numărau injectarea unor substanţe chimice direct în ochii copiilor în încercarea de a le schimba culoarea, diverse amputări de membre şi alte operaţii brutale. Un alt experiment monstruos a fost introducerea deţinuţilor în cazane cu apă fierbinte pentru a vedea până la ce temperatură rezistă omul înainte să moară.
http://www.historia.ro/exclusiv_web/10-lucruri/articol/lagarul-auschwitz

Auschwitz-Birkenau astăzi: cură pentru amnezici de Ovidiu Ivancu

Îmi reproşasem întotdeauna faptul că, în relativ desele mele vizite în Polonia în ultimii ani, nu-mi făcusem timp pentru a merge la Auschwitz-Birkenau. Întotdeauna am crezut că cel mai potrivit mod în care ne putem vindeca de naivităţi şi clişee este contactul cu un soi de istorie vie. În lumea noastră victimele diferitelor ideologii fanatice au devenit statistică. Şi, ca întotdeauna când suntem înconjuraţi doar de cifre, proporţia catastrofei ne rămâne oarecum străină. De data aceasta, fie ce-o fi, am hotărât să merg la Auschwitz. Evident, nu îmi propusesem să scriu nimic despre această vizită. Ce-aş putea adăuga eu, mă gândeam, la multitudinea de texte semnate de puţinii supravieţuitori ai lagărului sau de rudele acestora?

Odată ce am ajuns acolo, însă, două lucruri m-au şocat atât de puternic încât am hotărât să scriu, cu riscul evident de a nu aduce nimic nou în legătură cu un subiect asupra căruia se exprimaseră înaintea mea oameni cu mult mai competenţi: 1 Ordinul de mărime al dezastrului. 2 Cinismul absolut gratuit de care au dat dovadă indivizi care, teoretic cel puţin, aparţineau, ca şi mine, speciei umane. Ura acumulată în toţi aceşti criminali de război este imposibil de explicat. Se pot construi teorii psihologice, psihiatrice sau de orice altă natură, am însă convingerea fermă că nicio astfel de teorie nu poate explica ceea ce s-a întâmplat între 1940 şi 1945 la Auschwitz-Bilkenau. De la Cracovia, cu autobuzul, ajungi la Auschwitz în aproximativ o oră şi patruzeci de minute.


La poarta de intrare în lagăr se găseşte copia inscripţiei devenită deja cunoscută în lumea întreagă, „Arbeit Macht Frei”. Originalul a fost furat anul trecut.
Vedem locul în care prizonierii erau triaţi apoi barăcile în care erau obligaţi să stea în timpul nopţii după o muncă în câmp deschis de aproximativ 12 ore. Pereţii şi coridoarele sunt acoperite cu fotografii ale foştilor deţinuţi. Se poate citi data la care au intrat în lagăr şi data morţii. Cei care supravieţuiau trei luni se puteau socoti norocoşi. Gardurile de sârmă ghimpată, acum neelectrificate desigur, înconjoară locul, oferindu-i o identitate stranie, pe care o resimte acut fiecare vizitator.
Ori de câte ori ne intersectăm cu un alt grup, ei ieşind dintr-o baracă, noi tocmai intrând acolo, observ pe feţele lor diferite expresii ale stuporii, groazei şi îngrijorării. Intrând în fiecare încăpere din lagărul morţii înţeleg stupoarea („cum a fost posibil?”), groaza („de unde s-au declanşat atâtea mecanisme ale urii?”) şi, mai mult decât orice, îngrijorarea („dacă exemplare ale speciei umane au fost în stare de aşa ceva o dată, cine garantează că alte exemplare ale aceleiaşi speciei umane, de azi sau de mâine, nu vor încerca să procedeze la fel?”).


În vremuri de război, orice este permis, ar putea spune cinicii. Discutabil… Ce război poate justifica lipsa de respect faţă de cadavre, de exemplu, sau exploatarea lor feroce? Dinţii de aur ai deţinuţilor ucişi erau scoşi, aurul era topit şi trimis în Germania pentru susţinerea maşinii de război naziste, părul victimelor era la rândul lui folosit. La fel se întâmpla cu fiecare efect personal. Apoi, starea de război nu poate justifica nici experimentele lui Josef Mengele pe gemeni şi nici stupiditatea fără margini a unei idei precum „soluţia finală”. La câteva decenii distanţă, cine poate explica frenezia cu care ideile unui scelerat precum Hitler au fost masiv urmate şi puse în practică?

Citind jurnalul lui Mihail Sebastian şi alte documente ale epocii aflăm că până şi în România o importantă parte a elitei intelectuale privea extatic spre elucubraţiile unui Fuhrer care prezenta încă de pe atunci toate simptomele necesare unui bolnav psihic. Ce-ar fi făcut aceeaşi intelighenţie românească dacă ar fi văzut Auschwitzul, camerele de gazare si celulele de sufocare? Propaganda nazistă a funcţionat atât de bine, vor spune unii, încât sărmanii intelectuali nu au cunoscut adevăratele proporţii ale crimei. Fals… în totalitate fals. Decretele împotriva evreilor români, abuzurile împotriva lor se petreceau la lumina zilei, probabil sub geamurile sau la mică distanţă de casele acestei elite. Nimeni nu poate avea ca scuză neştiinţa.

Situaţia e oarecum similară cu cea a comandantului de la Auschwitz, Rudolph Höss. Acesta locuia la doar câteva sute de metri de lagăr, într-o casă spaţioasă, cu o grădină impresionantă. În vreme ce, la mică distanţă, deţinuţii agonizau zi de zi, el trebuie să îşi fi băut liniştit cafeaua în fiecare dimineaţă, având sentimentul datoriei împlinite şi imaginând noi şi eficiente mijloace de ucidere în masă. În România, cam în aceeaşi perioadă, intelectuali români aşteptau ca evreilor să li se interzică deţinerea de proprietăţi pentru a şi le însuşi mai apoi (vezi acelaşi jurnal al lui Mihail Sebastian). Simbolic, după război, Höss a fost condamnat şi mai apoi executat la câţiva zeci de metri de casa în care locuise. Mengele, însă, măcelarul cu pretenţii de medic, avea să moară de bătrâneţe, cărând după sine în mormânt şi dincolo de el soarta victimelor sale, sacrificate inutil şi inuman.


Conceput iniţial pentru a servi armatei poloneze, Auschwitzul a fost considerat neîncăpător. A fost construit, prin urmare, Birkenau. Aici, barăcile sunt de lemn. Se poate vedea la Birkenau unul dintre vagoanele care transportau deţinuţii către lagăr.

Mulţi dintre ei nu supravieţuiau călătoriei. Inscripţii în toate limbile folosite la Auschwitz-Birkenau vorbesc despre necesitatea unei reîmprospătări a memoriei.







În română se poate citi următorul text: „Strigăt de deznădejde şi avertisment pentru omenire să fie pururi acest loc în care hitleriştii au ucis aproape un milion şi jumătate de bărbaţi, femei şi copii, în special evrei din diferite ţări europene”.
Vizitele la Auschwitz-Birkenau ar trebui să facă parte din programa şcolară obligatorie cel puţin în ţările europene care au furnizat lagărului victime inocente. Poate că în felul acesta nu s-ar mai idealiza gratuit extrema dreaptă şi imaginile unor oameni precum Hitler, Antonescu sau Zelea Codreanu. Are, însă, astăzi, cineva timp de asta? Nu cred… Altele par a fi priorităţile.

10 lucruri de stiut despre...... Josef Mengele
http://www.historia.ro/exclusiv_web/10-lucruri/articol/josef-mengele
Unul dintre cele mai odioase personaje ale celui de-al Treilea Reich a fost fără îndoială doctorul nazist Josef Mengele. Iată 10 lucruri de ştiut despre cel supranumit “îngerul morţii”.

• Josef Mengele s-a născut la 16 martie 1911, în oraşelul Gunzbourg, într-o familie înstărită de industriaşi catolici, tatăl având o fabrica de construcţie de maşini agricole. Parinţii săi, Walburga si Karl, au mai avut doi copii, pe Karl si Alois.
  
• În anul 1939 s-a căsătorit cu Irene Schoen, cu care a avut un fiu, Rolf. Activitatea sa se va desfăşura, începând din 1940, în cadrul Institutului Eredităţii Biologice şi Purităţii Rasiale. Tot în acel an a fost acceptat în Waffen SS, ajungând căpitan.
  
• În 1943 a fost trimis în complexul de lagăre de concentrare nazist din Auschwitz, Silezia, pentru a înlocui un medic care era bolnav. La 24 Mai 1943 a devenit medic militar al aşa-zisului „lagăr al ţiganilor” din centrul concentraţionar Auschwitz-Birkenau. În august 1944 acest lagăr a fost închis şi toţi prizonierii gazaţi. Mengele a devenit apoi ofiţerul-şef al medicilor de la Birkenau, însă nu şi la Auschwitz, unde şef era Eduard Wirths.
  
• Mengele şi-a primit reputaţia de „înger al morţii” ca urmare a celor 21 de luni petrecute la Auschwitz, în cursul cărora a desfăşurat o activitate ce nu avea nimic în comun cu munca unui medic obişnuit. Scopul principal al lagărului era exterminarea deţinuţilor. Mengele făcea frecvent parte din echipa de medici care făcea „selecţia”, adică hotăra la sosirea prizonierilor în lagăr cine să fie reţinut pentru muncă şi cine să fie trimis direct în camerele de gazare.
  
• La Auschwitz, Mengele a profitat de ocazia de a-şi continua studiile asupra eredităţii, folosind deţinuţii drept cobai. Era interesat îndeosebi de gemeni. Începând cu anul 1943, gemenii erau selectaţi şi puşi în barăci speciale.
  
• Printre experimentele lui Mengelese numărau injectarea unor substanţe chimice direct în ochii copiilor în încercarea de a le schimba culoarea, diverse amputări de membre şi alte operaţii brutale şi cel puţin o tentativă de a transforma o pereche de gemeni în „siamezi” prin sutura venelor lor. Un alt experiment monstruos a fost introducerea deţinuţilor în cazane cu apă fierbinte pentru a vedea până la ce temperatură rezistă omul înainte să moară.
  
• Mengele s-a interesat şi de pitici, odată cu sosirea familiei Ovitz, o familie de artişti de circ români. Erau în număr de 10, dintre care 7 erau scunzi. Îi numea adesea „familia mea de pitici”. Pentru el, aceştia reprezentau o ilustrare perfectă a anormalului.
  
• Dupa capitularea Germaniei s-a stabilit pentru o perioada la Viena, iar în vara anului 1949, cu paşaport, emis de Crucea Roşie Elveţiana, pleacă în Argentina, la Buenos Aires, unde va deschide un cabinet pe Calea Virey Ortiz 970, sub numele de Fritz Fisher.
  
• În 1959 a zburat la Altos, Paraguay, deoarece adresa i-a fost descoperită de vânătorii de nazişti, s-a mutat la Embu, un oraş mic în apropiere de Sao Paulo, Brazilia.
  
• Mengele a murit în 1979, după ce a suferit un atac cerebral, în timp ce înota. Treisprezece ani mai târziu, identitatea sa a fost confirmată de teste ADN. În jurnalele sale, acesta susţinea că dacă omenirea nu va adopta programe de purificare a rasei, precum cele pe care le experimenta el la Auschwitz, rasa umană va fi blestemată, “chiar şi fără război”.
  

DACHAU – mărturie şi neuitare de Andrea Ghita
În 22 martie 1933, pe terenul unei foste fabrici de muniţie din oraşul Dachau aflat la 16 kilometri nord-vest de München, se deschidea primul lagăr de concentrare nazist, care avea să constituie şi prototipul. Lagărul, destinat iniţial deţinuţilor politici, a fost inaugurat de Heinrich Himmler, pe atunci preşedinte al poliţiei din München. Începând din 1938 în acest lagăr au fost internaţi şi evrei, romi şi homosexuali, persecutaţi de regimul nazist. O treime din totalul celor 200.000 de prizonieri internaţi la Dachau, erau evrei. Potrivit documentelor în lagărul de la Dachau şi în sublagărele aparţinătoare au pierit peste 35.000 de deţinuţi, însă în primăvara lui 1945 un număr însemnat de prizonieri au fost obligaţi să părăsească lagărul în convoaie şi majoritatea lor covârşitoare a murit în marşurile morţii. Trupele americane care au eliberat lagărul de la Dachau, în 29 aprilie 1945, au găsit mii de cadavre şi câteva zeci de mii de deţinuţi scheletici. Lagărul de concentrare de la Dachau, alături de cel de la Auschwitz, a devenit un simbol al universului concentraţionar nazist.
În 2 mai 2010 s-au marcat 65 de ani de la eliberarea lagărului de la Dachau. Printre cei 600 de supravieţuitori prezenţi la ceremonie s-a aflat şi Akiva Leob, însoţit de fiica sa Marian Budacsek. În continuare vă propun spre lectură impresiile lor.
La Dachau, după 65 de ani !


Akiva Leob, supravieţuitor de la Dachau

În toamna târzie a anului 1944 părăseam lagărul de concentrare de la Kistarcsa (Ungaria), apăsat de povara deznădejdii, mistuit de dorul celor dragi, suferind de durerea unei iubiri frânte, tânjind după tinereţea furată. Mergeam către o direcţie necunoscută, pe malul vestic al Dunării, cu paşi şovăielnici meniţi, pe cât posibil, să ne conserve bruma de forţă şi echilibrul fizic. Deznodământul războiului se prefigura destul de limpede, însă cei care deţineau toate informaţiile nu voiau să priceapă evidenţa, având minţile întunecate de groaza că vor fi traşi la răspundere pentru faptele lor. Extenuaţi de mersul pe jos şi de disperare, iscodeam cu privirea tarlalele de pe marginea drumului în speranţa că vom descoperi ceva resturi comestibile: câţiva ştiuleţi de porumb sau spice de grâu, care ne-ar fi ostoit foamea care ne sfredelea rărunchii.
Memoria marcată de trecerea anilor nu-mi permite să socotesc cu exactitate numărul zilelor şi nopţilor de mers neîntrerupt. Într-o zi militarii care ne escortau ne-au îngăduit să intrăm pe un teren cu bostani, însă eram atât de slăbiţi încât n-am fost în stare să adunăm mai mult de câteva bucăţi. Culegând bostanii răscopţi, destinaţi pentru hrana porcilor, m-a săgetat tristeţea constatării că ajunsesem în rând cu animalele. Astăzi ştiu că statutul nostru era mult mai onorabil decât cel al bestiilor care ne păzeau. Pe atunci nu-mi dădeam seama pentru că încă nu uciseseră în mine încrederea şi speranţa în biruinţa binelui. Am mers cale de vreo 150 de kilometri până la graniţa cu Austria, pierzând şirul zilelor din cauza foamei, epuizării. Mergeam în inerţie încotro ne mânau.
După ce am trecut graniţa la Zürndorf ne-au îmbarcat în vagoane de persoane. Geamurile aveau gratii, însă noi am avut impresia că ajunseserăm la hotarul lumii libere. Rememorând clipele acelea îmi vine să-mi muşc limba, pentru cele spuse atunci camarazilor mei: „ Se vede că am păşit într-o lume civilizată!” Am, totuşi, o scuză întrucât ni se dăduse şi ceva de mâncare: pâine cazonă, miere artificială, surogat de salam şi margarină. Judecând după dimensiunea pachetului urma să facem o călătorie scurtă, însă timp de trei zile şi trei nopţi nu am mai primit nici mâncare, nici apă şi ne ţinea în viaţă doar speranţa de a ajunge la o destinaţie. Privind printre gratiile vagonului, am zărit spaţii împrejmuite cu sârmă ghimpată pline de oameni în haine vărgate, întrebându-ne ce caută atâţia prizonieri într-o ţară civilizată ? Realitatea depăşea cu mult imaginaţia noastră…
Astăzi ştiu că marşul nostru împleticit de sute de kilometri a început în 29 octombrie 1944 şi s-a terminat în 6 noiembrie în lagărul de la Türkheim. Garnitura de tren a pătruns dincolo de gardul de sârmă ghimpată. Ne-au întâmpinat deţinuţii lefegii, îmbrăcaţi în zeghe şi înarmaţi cu bâte, ţipând „los-los” şi lovindu-i fără milă pe nou sosiţi. Cuprinşi de uimire şi umilinţă, încă nu ne dădeam seama că în locul unde ajunsesem nu exista vreo justificare pentru acţiuni. Acolo guverna lipsa de omenie menită să traumatizeze trupul şi sufletul, să nimicească orice urmă de spirit. Ne-au înghesuit într-o baracă de lemn, unde nu aveam loc să ne culcăm sau să ne aşezăm…Abia stăteam în picioare. Să fi fost aceasta moştenirea culturală a lui Goethe, Schiller şi Heine ?! Lagărul mustea de miasmele crimei. Mirosul înfiorător al stivelor de cadavre pârjolite îl simţeau doar cei care mai aveau forţa de a-şi aminti de mirosuri, nu şi morţii-vii, numai piele şi os, care-şi aşteptau mântuirea în Baraca nr.3 a lagărului de la Kaufering. Cei care cu ceva timp în urmă fuseseră oameni în putere.

Dachau - crematoriul

Proaspăt sosit la Türkheim, şi încă în relativă putere, am fost pus imediat la muncă. Acolo mi-a fost dat ca printre deţinuţii scheletici, să recunosc după glas, câteva dintre personalităţile Clujului, care contribuiseră la prosperitatea „Oraşului Comoară”. Unul dintre membrii familiei Farkas, întemeietoarea renumitei fabrici de încălţăminte Dermata, împingea căruciorul cu excremente. Ce s-a ales de Izsák, „regele ciorapilor” şi mulţi, mulţi alţii ? Tatăl prietenului meu Pista Abraham lucra în bucătărie, m-a recunoscut şi mi-a dat o porţie mai mare de supă de crupe. A pierit în lagăr şi nu am mai avut ocazia să-i mulţumesc pentru fapta sa bună, care a contribuit la supravieţuirea mea.
Ce este astăzi Dachau ? „Dachau” nu mai există. E doar o întindere mare de teren, transformată în parc, pentru confortul vizitatorilor. Nu se mai vede niciuna din cele câteva sute de barăci, ci doar locul lor pustiu, bine îngrijit. Vizitatorul nu are cum să cunoască viaţa lagărului, atmosfera lui.

Dachau - Militarii aliaţi dând ochii cu ororile lagărului

Oare ce înţelege turistul de azi auzind cuvântul „Zählappell” ? Îşi poate imagina cum e să stai smirnă ore în şir în gerul de minus 15 grade, tremurând de frig şi de groază aşteptând să afli dacă eşti condamnat la moarte sau la viaţă ? Cum poţi să readuci în parcul frumos amenajat şi de o curăţenie impecabilă, măcar o boare din miasma de putrefacţie, putoarea oamenilor care zăceau neputincioşi în propriile lor excremente ? Sau cruzimea bătăii soră cu moartea care, uneori, dădea lovitura de graţie deţinuţilor măcinaţi de foame şi suferind de boală ?
Bestialitatea nazismului se baza pe experimente ştiinţifice puse în practică cu precizie nemţească. Era metoda infailibilă a „înfometării combinată cu exploatarea maximă”, care s-a dovedit un succes, mai ales dacă se aplica concomitent cu „distrugerea personalităţii şi umanismului”. Individul era adus într-o stare animalică, când o coajă de sfeclă furajeră călcată în picioare era mai de preţ decât orice comoară !
Scriitoarea Maria Földes şi-a pus capăt vieţii mult după eliberarea din lagăr, neizbutind să facă faţă asediului amintirilor de lagăr, dar nu înainte ca din încrâncenarea de a le înfrunta să fi scris o excelentă piesă de teatru. „Femeia din baracă” ilustra rezistenţa faţă de anihilarea fizică şi psihică. Un grup de deţinutei şi-a folosit drept scut imaginaţia. Şi-au închipuit că trebuie să apere o femeie supusă unui viol bestial. Viaţa insuflată fiinţei imaginare le-a întărit în aşa măsură încât şi torţionarii aveau să pună la îndoială infailibilitatea metodei aplicate. Oh, de câte ori nu mi-am hrănit speranţa rostind cu fervoare rugăciunea: „Doamne, dă-mi măcar atâta viaţă încât să supravieţuiesc măcar o oră acestor bestii care mă calcă în picioare!” Aşa s-a întâmplat şi cu Laci Kohányi, un matematician strălucit care a apucat căderea celui de al III-lea Reich, dar nu a mai avut putere să-şi reclădească propria viaţă. S-a pierdut un mare savant…Cine poate spune câţi viitori savanţi de talia lui Spinoza, Einstein, Freud, Mendelsohn, câţi artişti de calibrul lui Isaac Stern şi Yehudi Menuhin s-au numărat printre cele şase milioane de victime ?

Dachau - barăcile lagărului


Criminalii ne dădeau lecţii fără să vrea. În timpul bombardamentelor aliaţilor ne obligau să intrăm în aşa numitele „Kiesgrube” – gropi cu pietriş - în timp ce ei se puneau la adăpost. Culcaţi în groapă priveam cu satisfacţie cerul brăzdat de avioane şi mi-am dat seama că nimeni nu se naşte erou. Eroismul se poate întemeia pe deznădejde, durere fizică şi suferinţă psihică. Numai cei care au ceva de pierdut se tem pentru viaţa lor. Atunci când ai pierdut totul, cruzimea pune stăpânire pe tine şi doar o mare sensibilitate sufletească poate înclina balanţa în favoarea omeniei.
Reuniunea de la Dachau din acest an a fost organizată fără cusur. Micul grup de supravieţuitori a fost înconjurat de un public numeros interesat şi empatic. Se pune întrebarea cărui grup îi era adresat evenimentul? Era menit consolării supravieţuitorilor sau păstrării celor petrecute în memoria tinerei generaţii ? Ambele obiective sunt demne de laudă.


Akiva Leob la Dachau, după 65 de ani de la eliberare

Trebuie să recunoaştem că e aproape imposibil să exemplifici bestialitatea. Dacă îi vorbeşti unui om sătul despre foamete, poţi obţine cel mult efectul pe care-l are asupra cititorului cartea Foamea, scrisă de laureatul Premiului Nobel, Knut Hamsun. Pregnanţa impresiilor dispare după ce ai închis coperţile cărţii.
Reuniunea comemorativă a fost onorată de prezenţa preşedintelui Horst Köhler şi a soţiei sale, de Peter Bürgel, primarul oraşului Dachau, Pieter Dietz Loos, preşedintele Comitetului Internaţional Dachau, reprezentanţi ai guvernării Landului Bavaria şi Gabrielle Hammermann, responsabila Memorialului Dachau. Max Manheimer, un martor supravieţuitor s-a bucurat de o stimă deosebită. Au mai participat reprezentanţi ai SUA, ai Angliei, Rusiei, Poloniei, Israelului şi un număr mare de clerici. Toate discursurile s-au axat pe importanţa rememorării, educării tinerei generaţii, solidarităţii popoarelor lumii pentru a stăvili repetarea unei astfel de epoci cumplite.
Dat fiind că supravieţuitorii de acum 65 de ani sunt astăzi în vârstă de peste 80 de ani, organizatorii au finanţat şi deplasarea însoţitorilor. Pe mine m-a însoţit fiica mea, Marian Budacsek, care m-a scutit de efort, a avut grijă să ajung peste tot la timp şi să am la mine îmbrăcămintea adecvată vremii capricioase. Şi tot ea s-a străduit să imortalizeze în fotografii şi imagini video, monumentele şi evenimentele. Îi mulţumesc din suflet!
Akiva Leob, Natanya, Israel

Impresii de la Dachau – 2010


Marian Budacsek

Prima oară am fost la Dachau în urmă cu 20 de ani, (sufleteşte fusesem acolo de multe ori, cu mult timp înainte), împreună cu soţul şi fiul meu, cu nepotul soţului meu, soţia lui şi fetiţa lor de 10 luni. Am străbătut localitatea cu aspect idilic, cu case îngrijite şi grădini cu flori. Am constatat cu uimire că aici oamenii trăiesc tihnit, la fel ca în orice altă localitate, deşi acest loc fusese leagănul ororilor. Ne-am întrebat, aproape involuntar oare cum pot trăi aici oamenii acum şi cum puteau trăi atunci ? La această întrebare nu există răspuns…
La intrarea în lagăr bebeluşul a izbucnit în plâns şi a continuat să plângă în hohote multă vreme. Am încercat s-o liniştim, dar fără succes. O supraveghetoare s-a apropiat de noi şi ne-a somat în limba germană s-o facem să tacă pe fetiţă pentru că aici trebuie să fie linişte deplină. Nepotul soţului meu i-a răspuns într-o germană impecabilă că aici, pe acest pământ nu poţi decât să plângi şi să ţipi şi că simte dorinţa să plângă în hohote alături de fetiţă, pentru că în acest loc au fost reduşi la tăcere mii de oameni: femei, bătrâni şi copii.
Anul acesta am fost la Dachau împreună cu tatăl meu şi un grup numeros de israelieni, pentru a comemora 65 de ani de la eliberarea lagărului de concentrare. Prima zi aveam program de voie şi plimbându-mă pe străzile din München am avut sentimentul şocant că, într-o oarecare măsură, la Dachau şi la Auschwitz a murit Europa. În Europa au fost exterminaţi şase milioane de evrei numai pentru că erau consideraţi diferiţi şi străini, şi iată că azi sunt înlocuiţi cu douăzeci de milioane de alţi străini. La Auschwitz şi la Dachau au fost nimicite cultura şi inteligenţa. În Europa cultura a fost înlocuită cu fanatismul, creaţia cu distrugerea, înţelepciunea cu superstiţia şi bucuria vieţii cu teroarea. Aceasta-i trista realitate !

Dachau Memorial


Cu douăzeci de ani în urmă Lagărul de la Dachau mi s-a părut înfiorător de steril, aveam impresia că s-au şters în mod intenţionat toate urmele fostelor barăci, tot ceea ce ar fi amintit de crime, suferinţe şi lacrimi. Lăsând numai pietrişul.
De data asta, dimpotrivă, am avut senzaţia că pietrele mărunte exprimă cel mai bine tragedia, ororile şi grozăviile comise de călăii neamului meu şi vidul care a rămas în urmă.
Participând la comemorarea din acest an amfost uimită de energia emanată de supravieţuitori, m-am bucurat de participarea numeroasă şi interesul dovedit de generaţia a doua şi a treia. Am fost fericită văzând cât de frumoasă, independentă şi liberă este cea de a doua generaţie. Acesta este răspunsul istoriei.
Ştiu că no , cei care aparţinem primei generaţii de după război, suntem diferiţi. Daca unii întreabă şi vorbesc, alţii tac socotind că despre aceste lucruri cumplite nu poţi vorbi cu glas tare. Aceştia din urmă au supt durerea împreună cu laptele mamei. Eu mă număr printre ei…
Am văzut nepoţii supravieţuitorilor la memorialele de la Dachau, Yad Vashem şi la Muzeul Holocaustului din Chicago şi sunt încredinţată că ei duc mai departe făclia memoriei pe care o vor transmite copiilor şi nepoţilor lor. Că ei sunt cei care asigură dezvoltarea şi înflorirea poporului evreu.
Marian Budacsek, Natanya, Israel

Supravieţuitoare a lagărului Auschwitz/ A fentat moartea de două ori

Hainalca Cristea este acum, la 80 de ani, unul dintre ultimii martori ai celui mai înfiorător lagăr de concentrare, unde au fost exterminaţi peste 1,1 milioane de oameni. La 13 ani, Hainalca a cunoscut ororile nazismului, dar providenţa a salvat-o de două ori de camera de gazare.
În dimineaţa zilei de 3 mai 1944, familia avocatului evreu Harmat Ignaţ s-a aşezat la masă, în casa lor din oraşul Sfântu Gheorghe, mai devreme decât de obicei. Au fost şi mult mai tăcuţi ca altădată. La ora 6.00 dimineaţa aveau să se prezinte cu toţii la sediul poliţiei din localitate - mama, tatăl şi cele două fete.

În aer era ceva grav, ceva iremediabil, mai intens ca niciodată. Semne primiseră destule până atunci, încă din 1940, când Transilvania de Nord fusese ocupată de armata fascistă maghiară: avocatul Harmat Ignaţ a fost exclus din barou şi i s-a ridicat dreptul de a lucra ca avocat, fetele au fost obligate să poarte steaua galbenă la şcoală, iar bărbaţii din localitate fuseseră convocaţi la muncă obligatorie în cadrul armatei fasciste.
Dar citaţia pe care familia o primise cu trei zile în urmă le dăduse tuturor fiori reci, mai ales că aceeaşi hârtie ajunsese în aceeaşi zi la toată populaţia evreiască din oraş. Masa a rămas nestrânsă în ziua aceea, ca o încercare a părinţilor de a forţa destinul, un semn lăsat ca o garanţie că se vor întoarce. Dar odată uşa închisă în urmă, nimic nu a mai fost la fel.
Într-un vagon de vite
Morişca absurdă a atrocităţilor începuse să se învârtească: toţi evreii din oraşul Sfântu Gheorghe au fost deposedaţi de buletin şi aruncaţi pe jos, într-o şcoală agricolă părăsită, fără mâncare sau apă, au fost apoi concentraţi într-un ghetou la Reghin, după care au fost urcaţi în ultimul tren al vieţii celor mai mulţi dintre ei, cu direcţia Auschwitz.
Hainalca avea 13 ani când a ajuns în lagăr, după o săptămână într-un vagon de vite, înghesuită între copii şi bătrâni flămânzi. Era 10 iunie 1944, dimineaţa, şi pe peron se auzea valsul vienez al lui Johann Strauss. Apoi, Josef Mengele, supranumit „îngerul morţii", a început să dirijeze: stânga însemna muncă, iar dreapta însemna moarte. Dar ei nu ştiau atunci asta. „Pe părinţi i-au smuls înspre dreapta şi eu i-am cerut atunci lui Mengele să mă lase cu ei. El s-a uitat la mine şi a spus: «Tu nu mai ai nevoie de mamă»".
Era primul semn al providenţei pentru Hainalca, pe care Mengele, nu se ştie de ce, refuzase s-o trimită la exterminare, deşi avea toate semnalmentele: era slabă băţ şi avea sub 14 ani. Teoretic, bătrânii, bolnavii şi copiii sub 14 ani erau eliminaţi din start - adică trimişi în camerele de gazare şi ucişi - pentru că nu erau apţi de muncă. Hainalca şi-a văzut atunci pentru ultima oară părinţii, apoi a început pentru ea calvarul. „Ne-a dezbrăcat la pielea goală şi ne-a luat tot ce aveam de acasă, să nu ne aducem aminte de nimic. Au început să ne tundă, de nu ne mai cunoşteam între noi; sora mea era lângă mine şi nu puteam s-o recunosc.
Ne-a dat câte o rochie şi ne-a dus într-o baracă aflată, mi-aduc aminte, aproape de crematoriu. Nu auzeam nimic altceva decât plânsete şi miros de carne arsă." Apoi ea şi sora ei au fost repartizate în baraca numărul 20, unde în fiecare zi, din oră în oră, se făceau ceea ce se cheamă selecţii: erau scoşi toţi afară, în pielea goală, şi la cel mai mic semn de slăbiciune sau boală erau preluaţi. Şi nu se mai întorceau înapoi. Hainalca a fost selectată de două ori pentru execuţie.
„Prima dată am ajuns chiar la poarta camerei de gazare. Plângeam şi a venit o nemţoaică din SS la mine şi mi-a spus atât: «Fugi înapoi şi spune-i ofiţerului că ai 20 de ani»". A făcut întocmai şi ofiţerul a lăsat-o să se întoarcă la baracă. A doua oară s-a furişat până la toaleta improvizată din spatele barăcii şi, când s-a întors, grupul selectat era deja în drum spre crematoriu.


Regula sinistră a lui 10
Dar viaţa câştigată temporar nu era deloc uşoară. A fost trimisă la muncă într-o carieră de piatră, în lagărul din Cracovia, unde trebuia să muncească la construcţia unui bazin de înot. Comandantul lagărului dorea să îi facă un cadou soţiei sale: un spaţiu unde consoarta să se bălăcească alături de prietene, în mijlocul războiului.
„Şi pentru asta, noi trebuia să cărăm piatră pe munte, căci acolo voia să facă bazinul-piatră. Dacă nu căram cum trebuie ne băteau şi puneau câinii pe noi. Strigau «Jude!», adică «evreu» şi câinii se aruncau să ne rupă".
Regula morţii era
acolo, la Cracovia, alta: zecimala. „Ne scoteau afară, la apel, dimineaţa, pe câte un rând, şi numărau. Unu, doi, trei, patru, cinci, şase - şi la al zecelea ocheau şi era împuşcat. Vă închipuiţi ce înseamnă asta? Sora mea era lângă mine şi nu ştiam ce ne aşteaptă. Care dintre noi va fi al zecelea."
la minus 25 de grade celsius, într-o rochiţă

Hainalca a rezistat tifosului şi dizenteriei, cele mai frecvente boli mortale din lagăr, şi s-a întors la Auschwitz. Aici a trecut iarăşi prin calvarul apelurilor de dimineaţă pentru selecţie, la minus 25 de grade Celsius, în rochiţă subţire de pânză şi saboţi din lemn. Copilul de 13 ani a fost distribuit apoi la o fabrică de armament, la Rochlitz, în Germania.
Nemţii au pus-o să lucreze la un fel de bormaşină pentru confecţionarea armelor, la care Hainalca, mică şi uscăţivă, abia ajungea. După aproape jumătate de an de muncă, la începutul anului 1945, a fost trimisă la o uzină a industriei de armament, la Calw, tot în Germania. Aici lucra numai noaptea, 12 ore, alături de alţi prizonieri de război.
Destin
La cinci ani de la sfârşitul războiului, Hainalca se căsătoreşte cu Tudor Cristea, cu care are o fiică. Lucrează amândoi în comerţ şi se mută la Bucureşti. Sora ei, cu care a fost la Auschwitz, în vârstă de 87 de ani, este căsătorită cu al doilea soţ şi trăieşte acum în Israel. Cele două surori nu s-au mai văzut de 12 ani.
Auschwitz, uzina morţii

Hainalca Cristea mărturiseşte calvarul Holocaustului pentru generaţiile viitoare

Auschwitz (sau Auschwitz-Birkenau) este numele unui complex de lagăre de concentrare şi exterminare al Germaniei naziste, aflat pe teritoriul Poloniei. Numele provine de la traducerea în limba germană a oraşului din apropiere, Oświecim, situat la aproximativ 60 de kilometri vest de Cracovia. Lagărele de la Auschwitz au fost un element major în perpetuarea Holocaustului; se estimează că 1,1 milioane de persoane au fost omorâte acolo, din care peste 90% au fost evrei.
Cele trei lagăre principale au fost Auschwitz I (centrul administrativ), Auschwitz II (lagăr de exterminare) şi Auschwitz III (lagăr de muncă). La 27 ianuarie 1945, Auschwitz a fost eliberat de către trupele sovietice. În 1947, statul polonez a fondat un muzeu pe locul unde se aflau Auschwitz I şi II.
Prizonierii au fost salvaţi de un ofiţer SS
În mai 1945, după patru luni de muncă, Hainalca şi alţi 200 de prizonieri au fost salvaţi de la fabrica de la Calw de însuşi ofiţerul SS care îi avea sub supraveghere. „Era un şvab de lângă Timişoara şi ştia româneşte. Când a primit ordinul de sus să ne evacueze a decis să ne treacă graniţa în Elveţia, ca să scăpăm."
Sfârşitul războiului se apropia, Hitler murise şi cei 200 de oameni, epuizaţi, disperaţi şi agăţându-se de viaţă cu ultimele resurse ale corpului lor, încă orbecăiau. În cele din urmă sunt adăpostiţi la moşia unui neamţ şi ziua de 9 mai 1945, ultima a sângerosului conflict mondial, i-a prins în viaţă.
Printr-un miracol, cele două surori erau împreună şi trăiau. Au luat trenul şi au ajuns acasă. Au coborât în gara din Sfântu Gheorghe, dar nimeni nu le aştepta aici. Casa părintească era locuită de nişte străini. Fetele au fost găzduite temporar, în cele din urmă, de o familie de evrei.
„Când am intrat în casa lor, primul lucru pe care l-am văzut a fost o fotografie a surorii mele, aşezată pe o noptieră. Ea aproape că a ţipat şi i-a întrebat ce caută poza ei acolo. Se pare că logodnicul ei, cu care nu se văzuse de când începuseră toate ororile, locuia şi el temporar la aceeaşi familie."
Sora lui Hainalca, mai mare decât ea cu şapte ani, s-a căsătorit. După cinci ani, s-a măritat şi Hainalca. Bărbatul avea să răscumpere, cu dragostea lui, toate patimile de până atunci.

JURĂMÂNTUL de la BUCHENWALD
Era o zi însorită de aprilie a anului 1945. Noi, cei peste douăzeci de mii de supravieţuitori ai lagărului Buchenwald, ne-am adunat pe marele Appellplatz să depunem un jurământ de credinţă. Fiindcă pe vremea aceea războiul nu se terminase încă, în introducerea textului Jurământului, camaradul nostru zicea: „Mai fâlfâie încă steagurile naziste, sunt liberi încă torţionarii noştri, mai sunt în viaţă călăii camarazilor noştri”. Astăzi, la 65 de ani după eliberare e cazul să facem un bilanţ pentru a vedea în ce măsură s-a realizat Jurământul depus de oamenii abia scăpaţi din infernul nazist.
Cu braţul drept ridicat sus la cer, cu glas puternic, însufleţiţi de acel unic moment în viaţă, am strigat în cor:
JURĂM ÎN FAŢA ÎNTREGII LUMI CĂ NU VOM RENUNŢA LA LUPTĂ PÂNĂ CE ULTIMUL VINOVAT NU VA FI ADUS ÎN FAŢA TRIBUNALULUI OAMENIRII!
Ne întrebăm: a fost oare judecat şi ultimul vinovat? Dar penultimul sau antepenultimul? E un fapt bine cunoscut că în scurt timp după Procesul de la Nürenberg condamnaţii, exceptându-i pe cei care primiseră sentinţa capitală, au părăsit locurile de detenţie. La acest proces a fost judecat şi condamnat, printre alţii, şi farmacistul Capesius, de origine transilvăneană. Un loc central pe rafturile „farmaciei” sale de la Auschwitz îl ocupau bidoanele cu Cyklon B. Uneori Capesius îl înlocuia pe şeful său, Mengele, la selecţia deţinuţilor trimişi la moarte. Ne întrebăm: ce s-a întâmplat cu acest ultim, penultim sau mai ştiu eu al câtelea călău? Peste câţiva ani şi Capesius avea să fie eliberat din închisoare, poate datorită bunei purtări, şi cu diploma de farmacist , care nu i-a fusese anulată, a deschis o farmacie şi s-a îmbogăţit cu o afacere pusă pe picioare cu ajutorul aurului din protezele extrase în lagă. În anii optzeci să murit de bătrâneţe, ca cetăţean onorabil…
Ce soartă au avut miile de călăi sadici care au reuşit să se eschiveze de judecată? E un fapt bine cunoscut că mulţi, foarte mulţi – printre ei şi Eichmann şi Mengele - au traversat oceanul, şi în calitate de paşnici emigranţi şi-au căutat câte un locşor în unele ţări din America Latină, mai ales în Argentina. Este cunoscut şi faptul că nici Eichmann şi nici Mengele nu ar fi reuşit să ajungă acolo fără ajutorul Vaticanului. Până în zilele noastre e un mister, o întrebare neelucidată, dacă Vaticanul le dăduse o mână de ajutor? Este greu de înţeles motivul pentru care Papa Pacelli, Pius al XII-lea, nu a înfierat nazismul în condiţiile în care mulţi catolici, chiar şi preoţi catolici, au fost arestaţi şi închişi în lagăre de concentrare. Mai mult: acest Papă nu a condamnat nazismul nici atunci când a aflat, prin martori şi documente de soluţia finală!
După mulţi ani de la terminarea războiului ne întrebăm, desigur retoric, câţi dintre miile de călăi, gardieni ai lagărelor de concentrare, şi-au ispăşit pedeapsa bine meritată sau măcar au fost aduşi în faţa unei instanţe de judecată? Astăzi mai trăiesc foarte puţini dintre ei. Încetişor, aproape pe neobservate, au plecat în lumea de dincolo. Rămâne doar întrebarea – ce moştenire spirituală au lăsat copiilor, nepoţilor?
Cu braţul drept ridicat sus la cer , cu glas puternic, însufleţiţi de acel unic moment în viaţă, am strigat în cor:
JURĂM CĂ ŢELUL VIEŢII NOASTRE VA FI STÂRPIREA DIN RĂDĂCINI A NAZISMULZUI .
În momentele jurământului au fost de faţă şi reprezentanţii armatelor aliate. Atunci, în acele clipe, i-am privit ca pe nişte îngeri salivatori. Peste ani însă, odată cu stingerea euforiei eliberării, ne-am dat seama că războiul aliaţilor nu s-a îndreptat împotriva nazismului şi a crimelor comise în numele lui, ci a fost o confruntare de interese ale unor mari puteri. Treptat am ajuns să ne punem întrebarea: de ce a căutat Chamberlain să negocieze (atât de jalnic) cu Hitler? De ce a strâns Molotov mâna lui Ribbentrop? De ce a intrat America în război numai după atacul de la Pearl Harbour, după aproape trei ani de la începerea conflagraţiei? De ce nu au încercat Aliaţii să distrugă căile de acces , mai ales calea ferată care ducea la rampa morţii, după ce aflaseră despre existenţa lagărului morţii de la Auschwitz ? Tălmăciri şi răstălmăciri există, la toate se pot da explicaţii, dar în mod concret nici unul dintre Aliaţi nu s-a grăbit în ajutorul celor persecutaţi de nazişti. Fireşte, Aliaţii au eliberat lagărele naziste de concentrare. S-o fi făcut numai pentru că drumul spre înfrângerea maşinăriei de război hitlerist trecea pe acolo?
Şi astăzi, la ora bilanţului, ne întrebăm: în anii aceştia mulţi care au trecut de la terminarea războiului s-a reuşit oare stârpirea din rădăcini a nazismului? Fără îndoială, omenirea a făcut un pas enorm pe calea democraţiei, în lichidarea molimei fasciste. Democraţia fiind în contradicţie cu dictatura, exclude nazismul ca formă de orânduire statală, dar prezintă anumite capcane, mai cu seamă în ceea priveşte interpretarea noţiunii de libertate şi, în cadrul acesteia, libertatea cuvântului. Astfel, neonaziştii zilelor noastre la început timid, apoi din ce în ce mai agresiv, au continuat să împânzească mass-media cu slogane naziste, culminând cu organizări de adunări populare şi marşuri stradale, fluturând steaguri cu svastica.

LEGI CE NU SUNT RESPECTATE
În majoritatea ţărilor democratice politicienii şi-au dat seama de pericolul reînvierii nazismului şi au votat legi, unele aspre de tot, pentru curmarea manifestărilor de orice natură a neonaziştilor. Aceste legi interzic editarea, comercializarea şi răspândirea ideologiei fasciste. Interzic propagarea ideilor fasciste prin radio şi televiziune, publicarea scrierilor antisemite şi de natură rasială. Aceste legi sunt extrem de bine venite şi salutare. Totul ar fi în regulă, dacă… ar fi respectate. Asemenea legi sunt în vigoare şi în România. Spre regretul nostru constatăm că niciun tribunal nu le ia în serios. Mai exact apar multe publicaţii care propagă idei fasciste şi de aţâţare antisemită, dar nu avem cunoştinţă ca vreun tribunal din ţară să fi condamnat vreo editură sau măcar un autor, pentru asemenea scrieri. Câtă vreme legile sunt literă moartă, nerespectate nici măcar de forurile judecătoreşti, rădăcinile nazismului rămân viabile, în stare latentă, gata pentru reînviere.
Cu braţul drept ridicat la cer , cu glas puternic, însufleţiţi de acel unic moment în viaţă, am strigat în cor:
JURĂM: CU TOATĂ PRICEPEREA ŞI PUTEREA VOM ACTIVA PENTRU O LUME NOUĂ, PAŞNICĂ ŞI LIBERĂ
În decursul detenţieine preocupa un singur lucru: modalitatea supravieţuirii. După eliberare însă, cu toţii ne întrebam un singur lucru: cum va fi viaţa noastră de acum încolo? În scurt timp tinerii din Buchenwald s-au împărţit în trei grupe, în funcţie de răspunsul la această întrebare. Unii şi-au zis: „M-aş duce oriunde în lume, dar nu mă întorc în veci în locul din care m-au deportat”. Astfel, o parte din tineri şi-au găsit o nouă patrie în Franţa, Suedia, America. Alţii şi-au spus: „După Auschwitz şi Buchenwald, singurul loc unde vreau să mă duc este Palestina.” Ei au plecat în Palestina pe căi legale şi ilegale şi s-au angrenat cu tot elanul în crearea statului evreu. Al treilea grup de tineri – ce-i drept influenţaţi în mare măsură de foştii antifascişti proveniţi chiar din Cluj – s-au decis să se întoarcă în ţară, unde voiau să zidească lumea nouă pentru care juraseră.
Au trecut anii şi fiecare şi-a putut da seama dacă a ales bine sau nu. Însă este un fapt istoric că abia trecuse ceva timp de la terminarea războiului şi lumea s-a scindat în două tabere ostile, aflându-se în preagul izbucnirii unei noi confruntări militare. Astfel s-a iscat un paradox insuportabil: noi, cei care juraserăm pe Appellplatz că vom milita pentru o lume paşnică, ne situam în tabere ostile, gata să se înfrunte! Spre norocul nostru, al întregii omeniri, nu a avut loc al treilea război mondial, dar spre regretul nostru şi al întregii omeniri, jurământul nostru în ce priveşte o lume paşnică a rămas doar un vis frumos.

JURĂMÂNTUL DIN BUCHENWALD - O FĂCLIE GENERAŢIILOR CE NE IAU LOCUL
Deşi de la încheierea celui de al II-lea Război Mondial, s-a scurs un răstimp echivalent cu trei generaţii, se pare că el n-a fost suficient pentru împlinirea Jurământului de la Buchenwald. Pe zi ce trece numărul martorilor oculari, al supravieţuitorilor lagărelor naziste, se împuţinează favorizând activitatea negaţioniştilor. Este cât se poate de clar că negaţioniştii nu ni se adresează nouă, foştilor deportaţi, şi nici evreilor, afirmând că nu s-a procedat la înfometare, muncă de sclav, că n-au existat camere de gazare şi cu atât mai puţin genocid. Nu, nicidecum. Ei se adresează propriilor popoare, vrând să le convingă că în timpul dictaturii naziste aşa ceva n-a existat niciodată. Şi lasă să se înţeleagă că dacă asemenea grozăvii nicicând nu avut loc, nu trebuie le fie teamă de o mână forte, care ştie să facă ordine, adică de dictator şi dictatură.
În ultima instanţă, realizarea Jurământului cade în sarcina generaţiei sau generaţiilor care ne iau locul. Trebuie realizate prevederile acestui Jurământ. Nu pentru noi, nu în interesul nostru, al celora care l-am depus, ci în interesul tineretului de azi şi urmaşilor acestuia.

Auschwitz. Au trecut 70 de ani...
http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/documentar/auschwitz-au-trecut-70-de-ani-189436.htmlÎn urmă cu 70 de ani, la 14 iunie 1940, în aceeaşi zi în care trupele naziste intrau în Paris , lagărul de concentrare de la Auschwitz a intrat în funcţiune, iar primii 728 prizonieri au fost aduşi aici. Alţi 313 au sosit după numai câteva zile. Şi aveau să mai sosească.
Erau militari, studenţi şi opozanţi politici polonezi, proveniţi din închisoarea Tarnow de lângă Cracovia şi din lagărul german Dachau, cărora li s-au adăugat prizonieri politici germani deja deţinuţi în lagărul Sachsenhausen de lângă Belrin, scrie publicaţia catolică italiană Avvenire, citată de Agerpres.
Alţi aproximativ 3.000 de prizonieri au fost deportaţi de la Varşovia până în septembrie.
Lagărul, născut drept unul de carantină şi triere a polonezilor - militari, opozanţi politici, intelectuali - deţinea şi evrei, dar în număr limitat şi arestaţi ca opozanţi politici. Numai cu începere din 1942 Auschwitz a devenit locul primar de exterminare a evreilor din Europa: un milion 100.000 de evrei deportaţi, dintre care aproape un milion asasinaţi. În total, au existat 200.000 de deportaţi care nu erau evrei.
Lagărul a fost construit la marginea oraşului Auschwitz, un nod feroviar situat lângă căile de comunicaţie principale. Auschwitz, în poloneză Oswiecim, era un oraş important, care în cursul istoriei trecuse de mai multe ori de la dominaţia germană la cea poloneză. Având o populaţie majoritar evreiască, era un important centru de cultură religioasă ebraică, astfel că era numit "Ierusalimul de la Oswiecim".
Odată cu ocupaţia nazistă a Poloniei, evreii din întreaga regiune au fost aduşi în oraş. În aprilie 1940, atunci când s-a decis construirea lagărului, ei au fost folosiţi la lucrări. Încă de la început a fost conceput ca lagăr foarte mare , de 40 km pătraţi, destinat să primească 10.000 de prizonieri. În mai 1940, ofiţerul SS, Rudolf Höss, a fost numit şeful lagărului.

Auschwitz 1 a reprezentat primul nucleu al celui care urma să devină un adevărat oraş de concentrare, format din trei lagăre şi 39 de sublagăre. La începutul lui 1942, s-a adăugat Auschwitz II (Auschwitz-Birkenau), destinat în principal exterminării evreilor. În octombrie 1942, a fost creat Auschwitz III (Auschwitz-Monowitz), destinat prizonierilor folosiţi ca sclavi în uzina grupului industrial chimic german, IG Farben. Acesta se instalase la Auschwitz în 1941, transferându-i şi pe angajaţii întreprinderii, cu familiile lor.
Localitatea a fost transformată într-un model de oraş modern, de avangardă din punct de vedere urbanistic. Simultan toţi evreii din oraş au fost închişi în ghetouri de unde au fost deportaţi la Auschwitz-Birkenau.
Gazarea cu Zyklon B, un compus pe bază de cianură, a fost introdusă la Auschwitz 1, la 3 septembrie 1941, pe 600 de prizonieri de război sovietici şi 250 de polonezi bolnavi iar ulterior adoptată în întreg complexul Auschwitz. În 1943, lagărul de la Auschwitz-Birkenau a devenit centrul principal de exterminare a evreilor. Gazările au fost întrerupte în noiembrie 1944 iar lagărul a fost eliberat de trupele sovietice la 27 ianuarie 1945.

Perioada dintre iunie 1940 şi începutul lui 1942 a fost destinată în principal prizonierilor polonezi, în total 150.000 dintre care 75.000 nu au supravieţuit.

Prima mărturie directă din lagăr este cea a ofiţerului din armata poloneză Witold Pilecki, care a supravieţuit Auschwitzului, fiind însă acuzat de spionaj şi asasinat de comunişti în 1948. El s-a lăsat arestat în septembrie 1940 pentru a putea intra în lagăr şi a organiza aici rezistenţa. A rămas până în 1943, când a reuşit să evadeze. Lui îi aparţin rapoartele furnizate încă din noiembrie 1940 guvernului polonez în exil şi guvernelor aliate privind condiţiile dure ale lagărului.

Amintiri de la Auschwitz

„Frânturi dintr-o viaţă – Drumul la şi de la Auschwitz“, de Hedi Fried, a fost lansată luna trecută în România în prezenţa autoarei. La Editura Vremea au mai apărut alte două volume ale scriitoarei: „Pendulul vieţii“ şi „Întoarcere la viaţă“.
Hedi Fried s-a născut la Sighet, în familia unui medic stomatolog evreu. În 1944, în timpul ocupaţiei maghiare asupra Transilvaniei de Nord, ea a fost deportată la Auschwitz împreună cu familia. Părinţii ei au fost ucişi în lagăr. Eliberată la 15 aprilie 1945, împreună cu sora ei, Hedi Fried a ales să trăiască în Suedia, unde, după imense eforturi, a reuşit să-şi refacă viaţa.
„Remarcabilă în cărţile ei este capacitatea de a povesti fără ură această cumplită experienţă care a frânt mii de existenţe şi obsedează mii de conştiinţe. Tot atât de remarcabile sunt străduinţa de a menţine vie în conştiinţa umanităţii monstruozitatea Holocaustului şi lupta ei împotriva oricărei forme de genocid“, se arată într-un comunicat al Editurii Vremea.

FOTO Klara Markus a supravieţuit la Auschwitz salvată de o pană de gaz


Cea mai bătrână supravieţuitoare a Holocaustului din România, Klara Markus (97 de ani), a scăpat cu viaţă din lagărul de exterminare pentru că nemţii rămăseseră fără gaz. Mama Klari, cum îi spun cunoscuţii, şi-a pierdut familia şi toţi prietenii în lagăr. Cu ultimele puteri s-a întors pe jos în România, unde a luat viaţa de la capăt.
Ororile pe care le-au trăit evreii în lagărele de concentrare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu mai sunt un secret pentru nimeni. Puţinii supravieţuitori ai acelor vremuri tulburi încearcă să lase în urmă amintirile de coşmar adunate în anii în care au luptat să scape cu viaţă din lagărele de concentrare. Este şi cazul Klarei Markus din Sighetu Marmaţiei, Maramureş.

Klara Markus s-a născut la cumpăna dintre anii 1913 şi 1914, la Carei, judeţul Satu Mare. „Am văzut lumina zilei în 31 decembrie, însă părinţii mei au decis să mă treacă în certificatul de naştere ca fiind născută în prima zi a noului an. Eram, astfel, mai tânără cu un an, pură cochetărie feminină", glumeşte bătrâna.
Mama Klari, cum îi spun toţi cunoscuţii, provine dintr-o familie săracă de evrei. „Tatăl meu a murit când eram mică, iar mama mea a muncit de dimineaţă până seară, pentru ca nouă, celor trei fete, să nu ne lipsească nimic", povesteşte femeia. Pentru a-i da o educaţie aleasă, mama ei a înscris-o la Liceul de Fete din Sighet. „Aveam neamuri aici, iar şcoala era mai bună decât cea din Satu Mare", explică Klara Markus.
După absolvirea liceului, tânăra pe atunci Klara Schongut s-a întors la Carei. „Vestea că vom fi deportaţi ne-a luat prin surprindere. Îmi amintesc şi acum cu groază nopţile în care ne adunam cu toţii în bucătărie şi ne întrebam ce are să se întâmple cu noi", povesteşte mama Klari.


Doi ani la o fabrică de umbrele
Ce a urmat îi vine greu bătrânei să pună în cuvinte. „În august 1942, eu am fost dusă la Budapesta, unde am lucrat la o fabrică de umbrele. Mama şi surorile mele mai mari au fost duse direct la Auschwitz. Nu i-am mai văzut niciodată. Când am întrebat de ei, membrii SS mi-au replicat, scurt: «Eventual, să-i căutaţi prin fum şi cenuşă!» şi au râs", îşi începe povestea Klara Markus.
Începând cu 5 aprilie 1944, evreii din Ungaria au fost siliţi să poarte semnul distinctiv, steaua galbenă. „Nu mă mai mira nimic. Mama mea îmi povestea, când eram copil, că evreii au fost trataţi cu multă răutate din cele mai vechi timpuri", spune mama Klari.
Ea îşi aminteşte şi acum, ca ieri, rutina din munca din acele vremuri. „Până la ora 17.00 nu aveam voie să părăsim fabrica, după care eram duşi într-o casă cu stea galbenă de pe strada Harsfa. Ţin minte chiar şi numărul casei, era 54", spune bătrâna. După doi ani în care a muncit la fabrica de umbrele, femeia a fost mutată la una de cărămidă. „Mi se părea grea viaţa de atunci, dar nici în cel mai urât coşmar al meu nu mi-aş fi imaginat ceea ce avea să urmeze", mărturiseşte Klari.
Marş spre tărâmul durerii
În septembrie 1944, evreii deportaţi în Budapesta au pornit înspre lagărele de concentrare din Germania: „Am mărşăluit mai bine de o lună. Erau mulţi care nu mai făceau faţă drumului, foametei, bolilor şi cădeau epuizaţi. Cei mai mulţi dintre ei erau împuşcaţi de nemţi". Klara Markus spune că întotdeauna a trăit cu convingerea că Dumnezeu avea grijă de ea.
„Cei alături de care am făcut acel drum de calvar erau adeseori pălmuiţi, chiar şi bătuţi ori împuşcaţi. Uneori nu pricepeam nici eu prin ce minune, dar scăpam de bătaie", recunoaşte ea.
La 20 octombrie a ajuns la lagărul de concentrare din Dachau. „Am fost deposedată de identitatea mea. Am primit, în schimb, un număr: 130-334, un prosopel şi o bucată de săpun", explică femeia. O săptămână mai târziu, a fost transferată în lagărul de femei Ravensbruck, unde a fost identificată prin numărul 39032.
„Am trecut prin aproape toate lagărele de pe teritoriul Germaniei. Condiţiile erau aceleaşi peste tot. Adormeam cu lacrimi în ochi, cu dor de mama mea, de surorile mele. Cu foamea m-am obişnuit, cu durerea sufletului, nu. Zi de zi eram umiliţi, chinuiţi, eram înconjurată de moarte şi de mizerie multă, mai ales de cea sufletească a torţionarilor noştri", spune femeia.

La începutul lui 1945, Klara Markus s-a îmbolnăvit de tifos. „Mâncam zi de zi aceeaşi supă de sfeclă, apă roşie amestecată cu lacrimi. Am plâns atunci pentru toată viaţa. Mi-am plâns nenorocirea, i-am plâns pe cei care sufereau şi, pe urmă, mureau lângă mine", adaugă ea. Nici de această dată, însă, Dumnezeu nu a părăsit-o. Şi-a revenit din boală.


„Sunt capabilă să iert, însă nu pot să uit ce am trăit"
La începutul lunii mai a anului 1945, femeia a fost la un pas de exterminare. „Eram la Auschwitz pe atunci. Ne-au dus, pe mine şi pe încă 15 evrei, la duş. Aşa au spus ei, agenţii SS. Eu chiar am crezut. Am fost puşi să ne dezbrăcăm în pielea goală şi introduşi într-o cameră de baie", îşi aminteşte Klara Markus.
Femeia a realizat ce se întâmplă în momentul în care i-a auzit pe cei doi agenţi SS vorbind în germană: „Ştiam limba lor, pentru că la Carei a avut grijă de noi o guvernantă nemţoaică. Am auzit când unul dintre cei doi care au intrat cu noi în cameră au spus că trebuie să fim ucişi. Celălalt a replicat că nu mai este gaz în instalaţie. Atunci abia mi-am dat seama unde mă aflu".
Klara Markus, la 30 de ani

Cinci luni, drumul pe jos spre Carei
Klara Markus crede şi acum că doar un miracol a salvat-o. „Ar fi putut să ne împuşte. Ce mai contam noi, 16 suflete amărâte, pe lângă milionul de oameni ucişi cu bestialitate prin lagăre?", se întreabă şi acum femeia. Totuşi, cei 16 au fost eliberaţi. Eliberată din lagăr la 9 mai 1945, Klara Markus a ajuns în Carei cinci luni mai târziu. „Am venit pe jos, cum am putut. Eram piele şi os, cântăream 32 de kilograme. Nu mai aveam pe nimeni în Carei, aşa că am venit la Sighet, unde speram să-mi găsesc o parte din neamuri", povesteşte supravieţuitoarea Holocaustului cum a încercat să-şi reia viaţa. Dar întoarcerea la Sighet a fost un adevărat şoc.
„Am găsit haos, sărăcie cruntă şi oameni deznădăjduiţi. De fapt, acelaşi lucru era peste tot", îşi aminteşte mama Klari.
O săptămână mai târziu l-a cunoscut pe cel care avea să-i fie soţ, medicul Andrei Markus. „Soţul meu era mai în vârstă decât mine cu 12 ani. El a fost prizonier în Rusia, de acolo s-a întors în Sighet. Eram săraci lipiţi, am muncit enorm ca să prindem cheag. Eu m-am angajat ca dactilografă şi casieră la Leagănul de Copii. Pe urmă, s-au născut cei doi copii ai noştri şi, când am fi putut pleca în Israel sau în America, am decis să rămânem pe loc. Nu mai aveam putere să o luăm de la capăt", explică Klara Markus.
Femeia spune şi acum că nu a trăit nici măcar o singură zi fără să-şi fi amintit crâmpeie ale trecutului oribil. „Sunt capabilă să iert, însă nu uit. Oricât am încercat de-a lungul vieţii să uit toate ororile prin care am trecut, nu am reuşit. Noi, supravieţuitorii Holocaustului, purtăm povara unor amintiri de o cruzime ce nu poate fi pusă în cuvinte", explica bătrâna.
Putere să-şi continue viaţa i-au dat-o cei doi copii şi familia pe care a reuşit să o întemeieze în Sighetu Marmaţiei. „Nepoţii mei - Sorin şi Alfred - sunt cea de-a cincea generaţie de medici din familie", se mândreşte femeia. Klara Markus are şi o strănepoată, Karin, în vârstă de 12 ani.
Trei generaţii de evrei duc tradiţia mai departe
Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, Sighetu Marmaţiei era considerat un orăşel bogat şi cochet. Asta şi datorită locuitorilor evrei, care erau majoritari. „În perioada de glorie a oraşului, trăiau aici în jur de 12.000 de evrei", spune Klara Markus.
Înainte de 1940, potrivit lui Ioan J. Popescu, autorul volumului „O istorie a evreilor din Sighet", comerţul era făcut mai mult de evrei: „prăvăliile acestora acopereau întreaga gamă de produse necesare locuitorilor, de la materiale de construcţii la feronerie, de la îmbrăcăminte la bijuterii, de la produse alimentare la medicamente".

La Sinagoga din Sighetu Marmaţiei vin peste 100 de evrei

50.000 de evrei în Maramureş
„Înainte de Holocaust, Sighetul a fost unul dintre cele mai importante centre ale vieţii iudaice din Europa de Est. 70% dintre locuitori erau evrei. În Sighet au existat opt sinagogi, iar din cele 50 de cimitire evreieşti din Maramureş, cel mai mare se află aici, unde avem şi un Monument al Săpunului", explică Hari Markus, preşedintele Comunităţii Evreilor din Sighet. Potrivit acestuia, dintre cei aproximativ 50.000 de evrei care au trăit în Maramureşul istoric, 38.000 au fost exterminaţi în lagărele de concentrare. „De întors, s-au întors în jur de 3.000", adaugă Markus.
În momentul în care au fost deportaţi, evreilor li s-au confiscat averile. „Ţin minte că nu aveam voie să avem niciun act de proprietate asupra noastră", povesteşte un alt supravieţuitor al Holocaustului, în vârstă de 89 de ani, Simon Leightner, din Ocna Şugatag. „Eu am avut noroc, dacă se poate numi noroc ca un om să scape cu viaţă, în timp ce unul dintre părinţi şi alţi patru fraţi să piară la Auschwitz", mărturiseşte „Sanyi bacsi", cum este cunoscut în orăşelul său natal.
În prezent, Comunitatea Evreilor din Sighet numără în jur de 120 de membri. „Pot spune că menţinem spiritul iudaic cu dificultate, însă păstrăm Sabatul şi celelalte sărbători. Am reactivat cursul de Talmud Tira, avem şi un cor, Hatikva, cu un repertoriu bogat, în idiş şi ivrit", explică preşedintele comunităţii din Sighet. Biblioteca este una extrem de valoroasă, moştenită de la cei care nu au supravieţuit celui de-al Doilea Război Mondial.
„Avem cărţi vechi, scrise în urmă cu 300-400 de ani. Multe din ele au aparţinut evreilor exterminaţi în Holocaust. Îl avem pe Sorin Markus, întors din Israel, cel care-i mai ţine locul oficiantului Leightner. El organizează şi cursuri de limbă ebraică. Mare ne-a fost surprinderea când au venit la aceste cursuri şi români din Sighet. În fiecare joi se adună peste 30 de persoane", mai spune Hari Markus.
Nicio nuntă de 10 ani
Sinagoga a fost renovată prin contribuţia celor 120 de membri ai comunităţii. „Nu s-a mai oficiat o nuntă evreiască în Sighet de peste 10 ani. Acum, comunitatea numără două fete de măritat, recent s-au născut şi doi copii ai familiilor de evrei. Suntem puţini, dar mândri", a mai adăugat Markus.
Preşedintele comunităţii este liniştit, pentru că ştie că frâiele acesteia vor fi preluate de cineva demn din generaţia tânără: „Suntem trei generaţii de evrei în Sighet. Toate încercările la care a fost supus neamul nostru nu au făcut decât să ne întărească credinţa".

Medic român, torţionar la Auschwitz
[url=http://www.realitatea.net/medic-roman--tortionar-la-auschwitz_705716.html]http://www.realitatea.net/medic-roman--tortionar-la-auschwitz_705716.html[/url]
Victor Capesius a fost ultimul farmacist-şef al lagărului şi a realizat experimente farmaceutice pe prizonierii din lagăr începând din februarie 1944
Peste 200 de documente privind membri SS de la lagărul de la Auschwitz, între care medicul de origine română Victor Capesius, au fost descoperite, la 65 de ani de la eliberarea prizonierilor săi, într-un hambar din acest oraş polonez, a anunţat duminică agenţia PAP.
Documentele îl vizează în special pe doctorul Victor Capesius, care a realizat experimente farmaceutice pe prizonierii din lagăr începând din februarie 1944 şi care a fost ultimul farmacist-şef al lagărului, a declarat pentru PAP un istoric al muzeului Auschwitz-Birkenau, Adam Cyra.
Documentele au fost găsite în timpul lucrărilor de renovare într-o casă din Oswiecim, numele polonez al oraşului Auschwitz, aflat sub ocupaţie germană în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Printre documentele găsite figurează şi texte privind un alt farmacist-şef al lagărului, Adolf Kroemer, inclusiv actul său de deces, cu data de 18 februarie 1944.
Născut în 1907 la Miercurea Sibiului (Reusmarkt în germană), în Transilvania, Victor Capesius a fost condamnat la nouă ani de închisoare în timpul procesului său de la Frankfurt , care a adus în băncile acuzaţilor mai mulţi criminali germani din lagărele naziste. El a fost eliberat în 1968 şi a decedat în 1985 în Germania.
Lagărul Auschwitz-Birkenau a fost iniţial destinat încarcerării prizonierilor politici polonezi, apoi, din 1942, el a fost folosit pentru exterminarea evreilor din Europa.
Aproape un milion de evrei şi-au pierdut viaţa aici, precum şi între 70.000 şi 75.000 de polonezi non-evrei, 21.000 de romi, 15.000 de prizonieri de război sovietici şi 10.000-15.000 de alţi prizonieri, printre care şi membri ai rezistenţei, potrivit datelor muzeului Auschwitz-Birkenau.

Dragostea care s-a sfârşit la Auschwitz





Veta Manole, acum în vârstă de 86 de ani, s-a îndrăgostit în timpul războiului de un aviator neamţ. Idila nu a scăpat-o de lagărul de exterminare, unde a ajuns în august 1944. Frau Veta, cum este cunoscută acum în Focşani, a născut o fată pe o scândură, fiind ajutată de colegele ei de baracă, deţinute de origine evreiască.
La sfârşitul lui 1943 şi începutul lui 1944, Veta Manole, pe atunci o tânără în vârstă de 30 de ani, era croitoreasă în atelierul unui evreu din oraş. Acolo a găsit-o Willy Derenbach, un aviator venit din Germania să lucreze la unitatea de la Boboc, judeţul Buzău. „Semăna bine de tot cu băiatu' ăsta care cântă la televizor, Costi Ioniţă", îşi aminteşte bătrâna, la mai bine de 60 de ani de când nu şi-a mai văzut iubitul.
Cei doi s-au îndrăgostit şi au trăit un vis până la 18 martie 1944. Atunci a fost arestată pentru prima dată pentru că lucra la un comerciant evreu. A scăpat ca prin minune, la intervenţia iubitului ei. Credea că necazurile au luat sfârşit, mai ales că în luna iulie a rămas însărcinată.
Fericirea a fost însă scurtă. „M-au arestat din nou la 19 august 1944 şi de data asta m-au trimis la Auschwitz, alături de evrei, maghiari şi ruşi. M-au despărţit de Willy, dar atunci nu credeam că este pentru totdeauna. Am sperat să mă salveze din nou", a povestit Veta.
„Am fost bănuită că ajut evreii"
Călătoria spre lagărul de la Aushwitz-Birkenau a fost un coşmar. „Drumul a fost cumplit. Eram 100 de oameni într-un vagon de vite, fără geamuri. În vagon era o amestecătură de oameni. Ce mai mulţi erau evrei, dar şi de alte origini. Eu am fost arestată doar pentru că bănuiau că i-am ajutat pe evrei sau pe spionii americani.
Erau vremuri tulburi. Te ridicau din orice, fără un motiv clar. În vagonul cu care am mers la Auschwitz aerul duhnea de la atâţia omeni, mai ales că ne făcem nevoile într-un cazan pe care îl goleam cam la două zile, când oprea trenul. Drumul a durat cam trei săptămâni, timp în care trenul a fost bombardat de câteva ori. Am scăpat ca printr-o minune cu viaţă. La noi în vagon au murit 20 de oameni pe drum. Unii dintre ei atinşi de schije, alţii de diferite boli. Şi înfometarea i-a omorât pe unii, cei mai bătrâni, pentru că primeam doar pâine mucegăită, tot aşa, din două în două zile", a povestit Frau Veta, aşa cum îi spun acum toţi cunoscuţii.
Veta Manole, la 30 de ani

Ajunsă în lagăr, a fost tunsă şi fotografiată în pielea goală, cu o tăbliţă la gât. După trei luni în care a îndurat foamea la Aushwitz, Veta Manole a fost transferată în lagărul Zwangsarbeitslager, din Heidenreichstein (Austria), la muncă forţată. Acolo a născut-o pe fiica ei, Rodica, la 14 martie 1945, aproape la un an de la prima ei arestare.
„Trei luni de zile, la Auschwitz, am mâncat coji de cartofi şi frunze de ţelină. Am cicatrice pe limbă şi acum. Am născut pe o scândură, ajutată de colegele prizoniere", a mai povestit Veta. După un an de zile de muncă forţată, la 2 mai 1945, Veta a fost eliberată. Nu a plecat în România, ci a încercat să-şi găsească iubitul. „Atunci când am ieşit din lagăr am fost la Viena să-l caut. Am mers pe stradă zile în şir, dar dacă nu am avut adresa nu am putut da de el. Am tot sperat să-l găsesc cumva", şi-a amintit bătrâna. Nu l-a găsit pe Willy, iar la 23 august 1945 s-a întors în România, acasă, la Focşani. S-a căsătorit cu un poliţist, iar mariajul lor a durat doar patru ani.
Securiştii au supus-o la noi chinuri
Chinurile nu s-au opit aici. Securiştii au bătut-o în repetate rânduri pentru că avea un copil de neamţ. „M-au bătut securiştii români. Îmi dădeau cu pumnii în cap. Numai «Veta nazista!» auzeam", a mai spus femeia.
Din cauza securiştilor români, tanti Veta a ţinut secretă naţionalitatea fiicei sale, Rodica. Dumitru Panaitache, soţul Rodicăi, povesteşte că „securiştii o pârau pe soacra mea la ruşi că are copil cu un neamţ.
Veneau ruşii la uşă să o caute. Din fericire, locul naşterii Rodicăi era Focşani în buletin, că altfel îi omorau copilul. Abia după Revoluţie şi-a schimbat soţia mea actele şi a trecut la locul naşterii Heidenreichstein - Austria. Şi eu am avut de suferit pentru că eram căsătorit cu ea. Urma să fiu promovat la serviciu şi mi-au zis să divorţez de Rodica, să stau în concubinaj pentru că auziseră că e fată de neamţ. Şi pentru că nu am vrut, am pierdut funcţia".
Willy Derenbach, în 1944

Rodica Panaitache speră că într-o zi va ajunge acolo unde s-a născut. „Până după Revoluţie mi se spunea «nemţoaica» numai în familie, ca să nu audă nimeni. Că veneau mereu la uşă la mama. Asta a fost soarta, să nu-l cunosc niciodată pe tatăl meu. A fost dat la dispăruţi. Dacă trăieşte, aş vrea să o contacteze pe mama pentru că ea l-a căutat zeci de ani", povesteşte femeia. Fiica Vetei a împlinit 65 de ani, are doi copii mari şi un soţ cu care este căsătorită de 40 de ani. Este pensionară, iar de-a lungul vieţii a lucrat la o fabrică de mobilă din Focşani, unde l-a cunoscut pe soţul ei, Dumitru.
Rodica a trimis mii de scrisori, dar nimeni n-a mai auzit, după război, de Willy Derenbach, fostul aviator din Luftwaffe. De frica securiştilor, tanti Veta a aruncat în foc aproape toate pozele cu iubitul ei neamţ. „Tare aş vrea să-l mai văd măcar o dată în viaţă. Dar nu cred că mai apuc", spune bătrâna de 86 de ani şi o podidesc lacrimile.

Jurnalul „Îngerului Morţii“, cumpărat de un evreu
Căpitan al SS, Mengele a iniţiat şi condus odioasele selecţii ale evreilor deportaţi din toată Europa pentru exterminarea lor la Auschwitz‑Birkenau. Acesta a efectuat experimente inumane pe deportaţi, mai ales pe cupluri de gemeni, fiind obsedat de clonarea specimenelor perfecte din rasa ariană.
Jurnalul, care urmează să intre în patrimoniul unui muzeu al Holocaustului, potrivit dorinţei cumpărătorului, a fost ţinut în anii ’60 şi conţine gânduri eclectice şi lumeşti, precum laude aduse guvernării britanice în India sau dragostea sa pentru romanul lui Boris Pasternak, Dr. Jivago. În document există şi referiri la atrocităţile sale, de genul ideii conform căreia dacă lumea nu adoptă programele de tipul celor de la Auschwitz, „omenirea este sortită pieirii“.
Jurnalul a fost descoperit alături de mai multe scrisori în arhivele Poliţiei din Brazilia, unde a trăit Mengele până la moarte (1979).mai mult

Să scapi de la Auschwitz şi să trăieşti aproape un secol



Hédi Fried, o supravieţuitoare din lagărul de la Auschwitz născută în Sighetu Marmaţiei, îşi dedică viaţa predării Holocaustului pentru că a înţeles exact importanţa rolului său de martor.

Suedeza Hédi Fried are 86 de ani, după actele de identitate, fiind născută în Sighetu Marmaţiei, pe 15 iunie 1924. În fiecare an însă, îşi serbează ziua de naştere pe 15 aprilie. Anul acesta împlineşte, de fapt, 65 de ani, după propria numărătoare.

Căci în 1945 a început a doua sa viaţă. Este ziua eliberării din lagărul de la Bergen- Belsen, după ce vreme de un an a reuşit să supravieţuiască infernului de la Auschwitz, alături de sora sa, Livia. Astăzi îşi revede oraşul natal alături de ambasadorul Suediei, Mats Aberg, şi îşi lansează trei cărţi care valorifică experienţa sa de supravieţuitoare a Holocaustului.

Întâlnire cu doctorul Mengele

Din cei 30.000 de locuitori ai Sighetului, în 1944, aproape jumătate erau evrei. Fiindcă atunci oraşul era parte a Ungariei, nici unul nu a scăpat de ghetou, apoi de deportare. Câţi au supravieţuit lagărelor este imposibil de spus. Cert este că din familia lui Hédi au mai rămas doar jumătate. Şi asta cu noroc. Căci Hédi şi Livia erau nişte copile când au ajuns la Auschwitz, în 1944, la începutul verii.

Grozăvia primei zile petrecute acolo avea să forţeze însă maturizarea lui Hédi. Şi, paradoxal, să sădească în ea dorinţa acerbă de a supravieţui.

„Am ajuns în faţa ofiţerului SS, înalt, îmbrăcat într-o uniformă impecabilă. Mai târziu am aflat că era doctorul Mengele. Şi-a ridicat privirea pătrunzătoare spre noi şi a arătat cu bastonul spre mama: «Tu du-te la stânga, voi două la dreapta. Mama, cu baticul ei albastru închis şi cu ochii roşii de plâns, se agăţa de noi: «Sunt copiii mei». «O să-i întâlneşti mâine». »Pot să primesc puţină apă?»... «O să primeşti cafea, când ajungi la destinaţie». Mama mea dragă! Nu a primit nicio cafea când a ajuns. În schimb, s-a deschis robinetul de gaze când stătea şi-şi întindea buzele însetate către stropitoarea duşului”, relatează Hédi Fried, în volumul autobiografic „Frânturi dintr-o viaţă”, moartea mamei sale, Frida, în prima zi la Auschwitz.

Deşi până la sfârşitul războiului a sperat că măcar tatăl, Ignatz, a supravieţuit, el a avut parte de aceeaşi moarte.


Dezumanizarea

Cu detaşare şi simţ al detaliului, Hédi Fried face una dintre cele mai memorabile descrieri ale vieţii de zi cu zi în lagărele naziste, de la trezire la cele trei mese şi dormitul în barăci.

„După deşteptare, alergam toate la latrină, înainte de a se da semnalul pentru Zählappell. (...) Când coada era prea lungă, paznicele intrau şi loveau sălbatic în jurul lor. Atunci ne înţelegeam şi ne aşezam şezut lângă şezut la aceeaşi gaură. Dacă te trezeai noaptea, aveai voie să întrebuinţezi nişte butoaie mari”, povsteşte Hédi Fried.

„Zählappell-ul era evenimentul cel mai important din lagăr: era ca un ritual religios. Toate trebuia să stăm în rânduri de câte cinci, chiar şi bolnavele; nici muribundele nu făceau excepţie. Eram numărate şi răsnumărate”, mai relatează aceasta. Pentru că mâncarea consta într-o bucată mică de pâine cu margarină dimineaţa şi o supă de legume la prânz, Hédi Fried arată cum a reuşit să obţină uneori o farfurie de supă în plus.

„Corpuri împietrite de femei zăceau împrăştiate în faţa uneia dintre barăci şi ni s-a dat ordin să le cărăm câteva sute de metri până la o altă clădire. Acolo urma să le descărcăm, să le cărăm înăuntru şi să le punem grămadă pe o masă. În timp ce ridicam corpurile moarte, comentam fără sentiment”.
„AM RĂMAS ATÂT DE PUŢINI!”

Holocaustul pe înţelesul copiilor

Aflată în lagăr, Hédi Fried a pus un pariu cu o colegă de suferinţă că vor fi eliberate pe 15 aprilie 1945. S-a întâmplat ca soldaţii britanici să ajungă chiar în acea zi la Bergen-Belsen, ultimul lagăr prin care a trecut, după o perioadă de înfometare aproape totală.

Hédi şi Livia s-au înscris pentru un transport al Crucii Roşii suedeze pentru că rămăseseră orfane. Aşa au ajuns la Stockholm, unde s-au stabilit. S-a căsătorit cu Michael, un alt supravieţuitor al Holocaustului, tot din Sighet, cu care are trei copii. După moartea acestuia, în 1962, a condus firma de aparatură medicală pe care acesta o fondase.

Abia după ce copiii şi-au dat Bacalaureatul a reuşit să studieze Psihologia. S-a dedicat întocmirii unui îndrumar de predare a Holocaustului. „Mi-au trebuit patruzeci de ani ca să-mi dau seama că sunt un martor şi sarcina mea este să povestesc ce am trăit. Am rămas aşa de puţini! Trebuie să povestim despre neomenia care s-a petrecut în secolul XX. Nu are voie să dispară sub mantaua uitării şi nu are voie să se repete!”, argumentează ea.

Îndrumarul în care pledează pentru predarea Holocaustului de la vârste cât mai mici, se găseşte în volumul „Pendulul vieţii”, apărut în versiunea românească, la fel ca şi celelalte două cărţi pe care le lansează azi la Sighet, la Editura Vremea.



DESPRE OAMENI

„Au spus că nu au ştiut nimic”

Printre ”lecţiile” pe care le dă veterana supravieţuitoare a Holocaustului şi scriitoare se găseşte şi o întâmplare povestită cu tâlc.

Între Auscwitz şi Bergen- Belsen, Hédi Fried a fost deţinută în mai multe lagăre din jurul Hamburgului, unde printre sarcini se găsea şi aceea de a face curăţenie după bombardamente sau deszăpezirea străzilor.

„Oameni cu obraji îmbujoraţi, cu haine călduroase se grăbeau prin faţa noastră, aparent fără să ne vadă. Ce gândeau oare când ne vedeau, femei slabe în haine subţiri, tremurând, dând zăpada cu lopata? Nimeni nu venea mai aproape, nimeni nu punea întrebări. Mai târziu, aveau să spună că nu au ştiut nimic... Şi, mult mai târziu, că totul a fost o minciună”.
[Citeste]

Au fost descoperite circa 300 de documente din lagărul de la Auschwitz - Revista presei internaţionale
http://www.adevarul.ro/international/documente-Auschwitz-berlusconi-papa-moarte-pedeapsa-google-cenzura-china-lufthansa-greva-avion_0_230376968.html

Presa internaţională scrie despre descoperirea unor documente de la Auschwitz, posibilitatea unei noi greve la Lufthansa, iar Berlusconi laudă iniţiativa Papei în scandalul sexual. Printre alte subiecte, statul Belarus e criticat pentru aplicarea pedepsei cu moartea, iar Google a oprit cenzura pe site-ul său chine.

Au fost descoperite circa 300 de documente din lagărul de la Auschwitz

Cupoane alimentare pentru medicii nazişti renumiţi din lagărul de concentrare de la Auschwitz au fost descoperite în mansarda unei case în renovare, din oraşul polonez Oswiecim, aflată în apropierea locului fusese construit lagărul. De asemenea, au fost descoperite documente privind viaţa oficialilor nazişti, inclusiv certificate de deces şi hărţi, relatează AP. "Valoarea senzaţională a acestei descoperiri constă în faptul că aceste documente originale (aproximativ 300), care poartă numele asasinilor principali de la Auschwitz, au fost găsite la atâţia ani de la război", a spus un istoric de la muzeul Auschwitz. Doctori şi farmacişti din lagăr au efectuat experimente medicale pe deţinuţi şi au ajutat la selectarea evreilor aduşi în lagăr, fie pentru laborator, fie pentru deces. Între 1940 şi 1945, peste un milion de oameni, în mare parte evrei, au fost ucişi în camerele de gazare ori au murit de foame sau de boală, în timp ce erau supuşi la munci grele în lagăr.

Condamnări în cazul furtului inscripţiei de la Auschwitz

Trei bărbaţi dintre cei cinci care au fost arestaţi de curånd pentru furtul inscripţiei „Arbeit macht frei“ (Munca eliberează - n.r.) de la fostul lagăr nazist Auschwitz au fost condamnaţi, ieri, de către judecătorii unui tribunal din Cracovia, la pedepse cuprinse între un an şi jumătate şi doi ani şi jumătate de închisoare, potrivit BBC. Pe långă anii de puşcărie, cei trei au primit şi o amendă în valoare de 10.000 de zloţi (2.580 de euro). Autorii furtului celebrei inscripţii în limba germană sunt recidivişti şi nu sunt neonazişti, a precizat poliţia. Cu toate acestea, doi dintre ei sunt acuzaţi că l-au contactat pe comanditarul presupus al furtului, un fost lider neonazist suedez, Anders Hogstrom, care, de asemenea, urmează să fie judecat.