Culianu[v=]

http://cultural.bzi.ro/expozitie-la-iasi-in-memoria-lui-ioan-petru-culianu-30894

Cine l-a ucis pe Ioan Petru Culianu într-o toaletă din Chicago. Misterele unuia dintre cele mai ciudate asasinate

http://www.revista22.ro/ioan-petru-culianu--8222cel-mai-bun-prieten-al-meu--dorin-liviu-zaharia8221-47577.html

Misterul mortii lui Ioan Petru Culianu

http://www.observatorcultural.ro/Ultimul-Culianu-si-lumile-de-dincolo*articleID_30246-articles_details.html

Ioan Petru Culianu si exilul in Italia

http://www.observatorcultural.ro/I.P.-Culianu-despre-gnoza-si-magie*articleID_29841-articles_details.html

http://www.observatorcultural.ro/I.P.-Culianu-autor-si-personaj-literar*articleID_29004-articles_details.html

Ioan Petru Culianu, misticul raţional



În ziua de 21 mai 1991, Ioan Petru Cu­lianu, profesor la Divinity School, apreciat istoric al religiilor, discipol – dar şi contestatar – al lui Mircea Eliade, este asasinat în incinta Universităţii din Chicago. Avea 41 de ani. Ioan Petru Culianu provine dintr-o distinsă familie de boieri ieşeni, care a dat un junimist, pe Neculai Culianu, de cinci ori rector al Universităţii din Iaşi în perioada 1880-1898. De asemenea, bunicul din partea mamei, Petru Bogdan, remarcabil fizician şi chimist, cu un doctorat la Universitatea Hum­boldt din Berlin, a fost rector al Universităţii din Iaşi în 1927. Cu o bursă de studii, I.P. Culianu pleacă din România, în 1972, în Italia, unde alege să rămînă şi după terminarea stagiului, locuind, timp de opt luni, în condiţii mizere, într-un lagăr de refugiaţi. În 1974 îl întîlneşte, la Paris, pe Mircea Eliade, care îl invită un an mai tîrziu, în calitate de cercetător, la Divinity School. Anul 1976 îl găseşte pe Culianu la Universitatea din Groningen, în Olanda. În 1978 se înscrie la Sorbona pentru obţinerea unui doctorat 3ème cycle en Sciences Religieuses. În urma tezei de doctorat, apar două cărţi: Psihanodia (1983) şi Expe­rienţe ale extazului (1984). Tot în 1978 Culianu publică monografia despre Mircea Eliade. În martie 1986, cu puţin timp înainte de moartea lui Eliade, se întoarce la Universitatea din Chicago ca invitat de onoare pentru un semestru, revenind aici şi în 1987, în calitate de visiting professor. I.P. Culianu este acceptat, în cele din urmă, la Divinity School ca profesor, urmînd să devină titular după primirea green card-ului. Fire pluridimensională, cu o personalitate aparte, I.P. Culianu, numit pe bună dreptate misticul raţional, a fost preocupat de perioada Renaşterii, de gnosticism, de magie, de artele divinatorii, de ocultism, încercînd să descopere acel sistem logic, raţional, din spatele tuturor religiilor şi mişcărilor religioase.

Acest sistem este, de fapt, o lume în sine plasată într-o altă dimensiune, cea cognitivă, în care nu există graniţe între real şi ireal, în care toate posibilităţile, variantele, opţiunile sînt la fel de adevărate – concluzie la care Culianu ajunge în ultima parte a vieţii. I.P. Culianu este autorul unor provocatoare lucrări de istorie a credinţelor religioase, printre care se numără şi: Iocari serio. Ştiinţă şi artă în gîndirea Renaşterii, Gnozele dualiste ale Occidentului, Eros şi magie în Renaştere. 1484, Călătorii în lumea de dincolo, Arborele gnozei. Mitologia gnostică de la creştinismul timpuriu la nihilismul modern, Jocurile minţii. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie. Asemenea magistrului său, Mircea Eliade, I.P. Culianu a cochetat şi cu proza. Pînă în prezent, în lim­ba română au apărut, sub semnătura acestuia din urmă, volumele de proză: Arta fugii. Povestiri, Pergamentul diafan. Ultimele povestiri, Hesperus, Jocul de smarald, Tozgrec. - Gnozele dualiste. Prezentare Gnozele dualiste ale Occidentului (ajuns la ediţia a III-a la Editura Polirom, în 2013) este un volum pe care Ioan Petru Culianu l-a conceput de-a lungul mai multor ani. Mai exact, între 1973 şi 1986. Nu a fost publicat însă decît în 1990, la editura pariziană Plon, sub ti­tlul Les Gnoses dualistes d’ Occident. Histoire et mythes. În 1992, la o diviziune a editurii Harper Collins, apare în limba engleză, cu titlul The Tree of Gnosis. Gnostic Mythology from Early Christianity to Modern Nihilism, o versiune remaniată tradusă de H.S. Wiesner şi I.P. Culianu. Această ultimă ediţie s-a vrut una inedită; noutatea ei consta în metoda prin care Culianu a analizat materialul conţinut, de altfel, şi de ediţia franceză. Să revenim la Gnozele dualiste al Occiden­tului, volumul care a stat la baza descoperirii perspectivei sistemice aplicate cu mai mult sau mai puţin succes de I.P. Culianu în viitoarele lucrări. În „Cuvîntul înainte“, autorul mărturiseşte că apariţia ediţiei italiene a prilejuit numeroase contestări: „De la critici am aflat că sînt un structuralist suspect, un pluralist fără jumătăţi de măsură, un adversar al şcolii germane de istorie a religiilor, avocatul anumitor libertăţi mentale şi sociale şi încă multe altele“. Aceste critici vor constitui, de fapt, şi în viitor fondul principal al atacurilor împotriva lui Culianu şi a operei sale. Dar să trecem la conţinutul propriu-zis al lucrării. Scopul mărturisit al cercetării este „studiul miturilor vehiculate de un grup anumit de curente religioase numite de noi «dualisme ale Occidentului»“.

Autorul recunoaşte că aspectul istoric al problemei va fi tratat minimal, accentul căzînd pe tratarea sistematică şi sincronică a acestor credinţe. Originea dualismului, în viziunea lui I.P. Culianu, trebuia să fie una care să sfideze istoricismul – este vorba despre istoricismul specific Religionsgeschichtliche Schule, centrat în jurul unui model difuzionist, cu teza centrului originar iradiant şi a împrumuturilor transmise istoric –, aşa că ea este plasată în zona psihologicului, a modului acestuia bipolar de funcţionare: „…am avansat în ediţia franceză a acestei cărţi o ipoteză întemeiată pe abundenţa clasificărilor ierarhice duale şi pe bicompartimentarea creierului uman, care determină o împărţire neechilibrată a funcţiilor, ce explică şi întîietatea mîinii drepte asupra celei stîngi“. Care sînt, însă, caracteristicile (sau, cu termenul lui Hans Jonas, invarianţii) curentelor religioase dualiste, din care face parte și gnosticismul? Iată-le pe cele mai importante: anticosmismul (ideea că lumea aceasta este rea), antisomatismul (credinţa că trupul este rău), encratismul (ascetismul), docetismul (foarte mulţi gnostici nu cred în realitatea patimilor şi a morţii lui Iisus Hristos pe cruce), antinomismul (opoziţia faţă de ordinea – nomos – comună). De asemenea, trebuie menționat că dualismul presupune opoziţia a două principii (antonimul său fiind monismul). Însă prin ce anume se diferenţiază gnosticismul de restul credinţelor dualiste? În primul rînd, vehiculează două mituri dependente unul de celălalt, cel al înţelepciunii căzute şi cel al demiurgului ignorant sau al tricksterului. În al doilea rînd, atitudinea de fond a gnosticismului este una revoluţionară, această atitudine calificîndu-l drept o contracultură în raport cu doctrinele şi religiile perioadei sale de manifestare: el neagă bunătatea Creato­rului, considerîndu-l un demiurg ignorant şi mîndru şi, de asemenea, neagă principiul antropic, potrivit căruia omul a fost făcut pentru lumea de aici, iar lumea de aici a fost făcută pentru om. Gnosticismul a fost şi un ardent apărător al individualităţii umane şi al liberului arbitru, contestînd astrologia, care presupune predestinarea, prin urmare, limitarea libertăţii umane. Cam atît despre istoria propriu-zisă a dualismului, în speță a gnosticismului. Acestea sînt, în ciuda aparen­țelor, niște pretexte pentru a ilustra un incipit de metodă în Gnozele dualiste ale Oc­cidentului, iar în Arborele Gnozei, o metodă deja bine conturată. - Sistemul. Unde malum? În „Capitolul II (Schiţă de cronologie a dualismelor Occidentului)“, autorul recunoaşte, din nou, că studiul său vizează funcţionarea sistemului format de ideile dualiste, şi nu perpetuarea vreunui motiv oarecare, fiind vorba de o cercetare care procedează sincronic. Ceea ce ne propune Culianu în acest sens este o schemă alcătuită din mai multe posibilităţi/soluţii. În istorie s-au impus doar unele dintre aceste posibilităţi ale schemei, celelalte fiind repudiate prin jocul puterii. Gnosticii (şi dualiştii în general) nu au făcut decît să aleagă din această schemă soluţii concordante cu viziunea lor despre lume. Alegerea iniţială era între două principii sau pentru două principii: Binele, Răul, amîndouă sau nici unul. Dacă din schemă va fi preferată opţiunea cu două principii, atunci, inevitabil, unul dintre ele va fi Răul. În schimb, în cazul opţiunii cu un unic principiu, Răul trebuie să derive din Bine. Aşadar, după cum se poate constata, principala problemă care pune acest mecanism schematic în mişcare este întrebarea: Unde malum? (De unde Răul?). În problema originii Răului, a fost atacată principala sursă, Geneza din Vechiul Testament. De fapt, întregul Vechi Testament a fost atacat printr-un tip de „exegeză inversă“.

Culianu se întreabă, la un moment dat, dacă respingerea scrierii veterotestamentare, în totalitate sau în parte, ar fi fost posibilă înainte de apariţia creştinismului. Răspunsul său este unul afirmativ, existînd, pare-se, conform teoriei lui Robert M. Grant (împărtăşită şi de Jean Daniélou, dar şi de Culianu însuşi într-o perioadă, asta dacă avem în vedere rîndurile din eseul Religia şi creşterea puterii, apărut în volumul colectiv Religie şi putere, în care declara gnosticismul un fenomen pur iudaic), un grup rebel în sînul iudaismului, a cărui nemulţumire a culminat cu dărîmarea celui de-al doilea Templu de către romani în 70 d. H. Această exegeză inversă a Vechiului Testament este, în fapt, un sistem care tinde „să se reproducă pînă la consumarea tuturor posibilităţilor sale“: „Aici cercetarea devine fascinantă, căci dualiştii şi pseudodualiştii noştri operează acum pe un material mitic preexistent, activînd soluţii şi reaşezîndu-i secvenţele în configuraţii mereu noi. Ei nu i-au compus toate variantele posibile (ar fi interesant de examinat, alături de potenţialităţile logice realizate, cele care ar fi putut să fie), dar şi-au făcut conştiincios datoria“. Gnosticii au vînat slăbiciunile Vechiului Testament, exploatîndu-le într-un mod original. Astfel, încă din propoziţiile de început ale Genezei, ei au observat că Dumnezeu, cel care a creat cerul şi pămîntul, s-a aflat în faţa a două lucruri pe care nu le-a creat el: tôhûwabôhû (întunericul, haosul) şi apele primordiale învăluite în întuneric. În mod logic, urmează întrebarea: care era originea acestor elemente preexistente lumii? Ioan Petru Culianu, pornind de la această întrebare, îşi exemplifică teoria sistemului cu mai multe soluţii/opţiuni, toate la fel de adevărate, consideră el, în cadrul sistemic. Este o demon­straţie pe cît de simplă, pe atît de logică; şi ea confirmă nu numai viabilitatea unui asemenea sistem, ci şi valoarea de adevăr a tuturor celor conţinute de acesta: „Lecţia dualismului nu a fost însă zadarnică: nimic din ceea ce obligă la gîndire nu este zadarnic, căci fisurează adevărurile acceptate. Or, în mecanismul generator al miturilor, nu există vreun adevăr mai adevărat decît celelalte“. În concluzie, Gnozele dualiste al Occiden­tu­lui este volumul în care sistemul lui I.P. Culianu, metoda sa, capătă contur. Această perspectivă sistemică, dezvoltată în Arborele gnozei, este, în fapt, una destul de simplă: avem un set de reguli – propoziţiile elementare ale sistemului – supus unui „mecanism de opţiune binară“, după cum îl numeşte Culianu în prefaţa la Dicţionarul religiilor. Ceea ce noi cunoaştem şi formează şirul evenimenţial numit istorie (a religiilor) nu reprezintă decît un bricolaj (mitic), cîteva manifestări din miliardele de soluţii posibile, toate la fel de adevărate. Iar toate aceste variante, posibilităţi au o origine cognitivă, sînt niște „jocuri ale minţii“. În acest caz, I.P. Culianu avea tot dreptul să afirme, la un moment dat, în Gnozele dualiste ale Occidentului: „Blestemul rasei umane este că toate miturile ei sînt deopo­trivă de adevărate“.
Ioan Petru CULIANU
Gnozele dualiste ale Occidentului, ediţia a III-a
Traducere de Tereza Culianu-Petrescu
Cuvînt înainte al autorului Postfaţă de H.R.-Patapievici Editura Polirom,
Iaşi, 2013, 384 p.
http://www.observatorcultural.ro/Ioan-Petru-Culianu-misticul-rational*articleID_28654-articles_details.html

Culianu, disidentul care studia religiile

La douăzeci de ani distanţă de la dispariţia sa, survenită la 21 mai 1991, Ioan Petru Culianu nu încetează să suscite interes. În afară de ţara-i de origine, România, unde a fost comemorat la Bucureşti pe 23 mai a.c., la Iaş

Ce citesti?


Jocul de smarald (Editia 2011)

Culianu, personaj al unui roman politist

Asasinarea lui Culianu. După 20 de ani

ai toţi comentatorii asasinării lui I.P. Culianu consideră că „fosta“ Securitate română nu ar fi străină de acest asasinat, executat într-o perioadă politică extrem de fluidă şi de tulbure a societăţii româneşti (începutul anilor ´90).
21 mai 1991 – o zi neagră pentru cultura română. La această dată, în jurul orei 13, istoricul religiilor Ioan Petru Culianu, în vârstă de 41 de ani, a fost asasinat cu sânge rece într-un grup sanitar al Universităţii din Chicago. Era ziua Sfinţilor Constantin şi Elena, ziua onomastică a mamei sale. Un glonţ tras în ceafă cu un pistol – un modus operandi care indică o execuţie cvasi-rituală, în orice caz simbolică. Barbarul act pare să conţină o „semnătură“ şi un „mesaj“ ameninţător: „Cine face ca el ca el va păţi“. Numele ucigaşului, identitatea celor din spatele acestuia, motivele şi circumstanţele asasinatului au rămas până astăzi necunoscute.
Nici recenta consultare la CNSAS a dosarului de urmărire informativă a tânărului Culianu, păstrat în arhiva Securităţii, nu a adus prea multe informaţii lămuritoare. Un dosar cenzurat, cu pagini lipsă şi cu cele existente renumerotate. În orice caz, din dosar rezultă fără echivoc faptul că monitorizarea informativă a savantului a continuat şi în anii ´70-´80, mult după emigrarea sa în Occident, în iulie 1972. De pildă, o informare a unui colaborator al Securităţii, care vizitase în 1973 lagărul de refugiaţi de la Latina (Italia, la sud de Roma), unde era internat Ioan Petru Culianu, îl denunţa pe acesta drept un duşman periculos al regimului din România şi al comunismului în general. Alte rapoarte referitoare la opiniile ideologice ale lui Culianu sunt semnate de un informator al Securităţii care îl vizita adeseori în Olanda, la Groningen, în anii 1984 -1985. Chiar şi corespondenţa mea din acea perioadă cu I.P. Culianu apare în dosar monitorizată şi transcrisă. Era perioada în care savantul român sprijinea, prin alertarea presei libere occidentale şi a organismelor internaţionale, acţiunile politice disidente ale lui Dan Petrescu şi ale „Grupului de la Iaşi“. Cu siguranţă că „dosarul Culianu“ din arhiva Serviciului de Informaţii Externe conţine date esenţiale în aceste privinţe, dar este o arhivă care deocamdată rămâne închisă cu şapte lacăte. Dacă prietenul Mihai Răzvan Ungureanu citeşte aceste rânduri, îl rog să ajute la elucidarea, fie şi parţială, a acestui caz tragic.
Mai toţi comentatorii asasinării lui I.P. Culianu consideră că „fosta“ Securitate română (sau o fracţiune a ei ultranaţionalistă, scăpată de sub control) nu ar fi străină de acest asasinat, executat într-o perioadă politică extrem de fluidă şi de tulbure a societăţii româneşti (începutul anilor ´90). Singurii care au celebrat asasinatul imediat după producerea lui au fost cei de la partidul şi revista România Mare. Nu este exclusă complicitatea securiştilor cu o organizaţie legionaroidă româno-americană. În studiile şi articolele sale, Ioan Petru Culianu era foarte sarcastic la adresa „Mişcării Legionare“, pe care o numea „Garda de Lemn“ sau „Ku Klux Klan ortodox“ sau „sminteala legionară“, definită ca fiind „un fenomen tipic de fundamentalism în interiorul religiei ortodoxe“. Spre lauda lui, Culianu era un democrat, avea faţă de ambele extreme, de stânga şi de dreapta, aceeaşi repulsie.
Din cauza deselor ameninţări cu moartea la adresa lui semnate de „Fiii lui Avram Iancu“, în 1990, la 22 decembrie (o dată simbolică), Culianu a întrerupt rubrica sa dintr-o revistă newyorkeză în limba română. O publicaţie, Lumea liberă românească, foarte prestigioasă în mediul exilului românesc, cu o rubrică (Scoptofilia = în greacă, plăcerea de a privi) cu articole virulente la adresa regimului neocomunist, proaspăt instaurat în România la începutul anilor 1990. Punctul culminant al acestei atitudini contestatare a fost atins de I.P. Culianu într-un amplu interviu acordat Gabrielei Adameşteanu şi publicat în revista 22 pe 5 aprilie 1991. În plus, în aprilie 1991, Culianu s-a implicat cu trup şi suflet în organizarea primirii în SUA a Regelui Mihai, declarat pe atunci duşman de regimul de la Bucureşti.
E inutil să fac acum o prezentare a carierei internaţionale a savantului Ioan Petru Culianu, ajuns profesor la Univesitatea din Chicago, la catedra de istorie a religiilor, care poartă numele maestrului său Mircea Eliade. Nu cred că e nevoie să prezint nici excepţionala sa operă. Un raft întreg de cărţi stă mărturie în acest sens. Meritul revine editurii ieşene Polirom şi surorii istoricului religiilor, Tereza Culianu-Petrescu, care coordonează cu deosebit profesionalism „Biblioteca I.P. Culianu“. Din anul 2002, a apărut o serie exemplară de 26 de volume (în medie, cam 3 cărţi pe an), dintre care 22 semnate de Culianu (istorie a religiilor, antropologie culturală, studii româneşti, eseuri politico-civice, nuvele fantastice, romane, corespondenţă etc.) şi celelalte 4 volume scrise de alţi autori despre viaţa şi opera lui Ioan Petru Culianu. În mai 1991, printre hârtiile lăsate pe biroul său, s-au găsit câteva proiecte de cărţi pe care istoricul religiilor le viza pentru publicare în anii următori: Istoria magiei, Istoria gândirii (vol. 1, Religia), Arta combinatorie a lui Raymundus Lullus, The Birth of Infinity: The Nominalist Revolution, Tratat de antropologie a sacrului etc. Putem încerca să ne imaginăm cum ar fi evoluat opera lui Culianu dacă viaţa lui nu ar fi fost în mod brutal curmată în urmă cu două decenii. Astăzi, la vârsta de 61 de ani, el ar fi fost un savant în plină maturitate, cu o operă de o amploare greu de bănuit.
Unul dintre volumele care urmează să apară în seria „Biblioteca I.P. Culianu“ de la editura Polirom va conţine jurnalul savantului român. Revista 22 publică acum câteva pagini inedite din jurnalul lui Ioan Petru Culianu, precum şi articolul Viaţa? Un joc!, care nu a apucat să apară în revista newyorkeză Lumea liberă româ­nească, atunci când Culianu şi-a sistat în mod intempestiv rubrica Scoptofilia. Mulţumesc foarte mult Terezei Culianu-Petrescu pentru a fi oferit aceste materiale inedite spre publicare
în revista 22, în două numere succesive. //
Manifestări la Bucureşti, Iaşi şi Cluj-Napoca
Un colocviu cu tema Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu va avea loc luni, 23 mai, la ora 18, la Institutul Cultural Român din Bucureşti (Aleea Alexandru, nr. 38). Participă: Horia-Roman Patapievici (amfitrion), Gabriela Adameşteanu, Andrei Cornea, Paul Cernat şi Andrei Oişteanu. Un colocviu similar va avea loc în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră, la Iaşi, la Librăria „Orest Tafrali“ (Corpul A al Universităţii „Al.I. Cuza“). Participă: Nicu Gavriluţă (amfitrion), Dan Petrescu, Ştefan Afloroaiei şi Liviu Antonesei. De asemenea, miercuri, 18 mai, ora 12, Ştefan Borbély va ţine conferinţa Moştenirea lui I.P. Culianu la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, Facultatea de Litere, Sala „D. Popovici“ (str. Horea, nr. 31).
Omagiu pentru Ugo Bianchi şi I.P. Culianu
Marţi, 3 mai, la Università Cattolica del Sacro Cuore din Milano a avut loc un Omagiu pentru Ugo Bianchi şi Ioan Petru Culianu. Printre participanţi s-au numărat Angelo Bianchi (U. Cattolica del Sacro Cuore), Gian Luca Potestà (U. Cattolica del Sacro Cuore), Maria Vittoria Cerutti (U. Cattolica del Sacro Cuore), Giulia Sfameni Gasparro (Universitatea din Messina), Daniela Dumbravă (Universitatea „Al.I. Cuza“, Iaşi şi Universitatea din Florenţa), Roberto Scagno (Universitatea din Padova), Dario M. Cosi (Universitatea din Bologna şi U. Cattolica del Sacro Cuore, Brescia), Luigi F. Pizzolato (U. Cattolica del Sacro Cuore), Bogdan Tătaru-Cazaban (ambasadorul României la Vatican), Giovanni Casadio (Universitatea din Salerno) şi Maria Vittoria Cerutti (U. Cattolica del Sacro Cuore).

Ce citesti?


Ioan Petru Culianu: Tozgrec

Ce citesti?


Tozgrec de Ioan Petru Culianu

Ce citesti?


Tozgrec de Ioan Petru Culianu

Moartea şi busola ultimului Culianu

Angelo Mitchievici Cultura



Ca şi celelalte cărţi ale lui H.-R. Patapievici, şi Ultimul Culianu revendică un spirit recuperabil într-o ordine integratoare similară proiectului renascentist al unui homo universalis, capabil de o sinteză a tuturor „artelor“. Nu demult, o interesantă querelle a avut loc în spaţiul culturii româneşti

Ioan Petru Culianu: Şamanism dincolo de şamanism

Andrei Oisteanu Cultura



Publicăm în avanpremieră un capitol dintr-o carte eveniment, în curs de apariţie la editura Polirom: Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură. Volumul va apărea în librării

Ioan Petru Culianu – studii de magie şi mitologie românească

Andrei Oisteanu



În arhiva mea se află o ofertă de publicare, pe care am depus-o pe la începutul anilor ’90 la o importantă editură românească. Propuneam atunci să îngrijesc o ediţie critică Ioan Petru Culianu şi să editez – pentru început – un volum de studii româneşti. Cartea urma să cuprindă 16 studii

Continentul Culianu
http://www.contrafort.md/2003/108-109/611.html

Culianu şi 11 septembrie 2001
Urcasem în tren gîndindu-mă că va urma o noapte lungă, cu reprize
scurte de somn, cu amorţeli din cauza scaunului incomod şi cu tot
tacîmul unei călătorii de nouă ore. În faţa mea, un bărbat înalt, în
jurul a 40 de ani, bine făcut, cu părul lung şi voluminos prins la
spate, cu tricou negru, blugi de aceeaşi culoare şi bocanci. Nu mi-ar
fi atras atenţia foarte mult, dacă nu scotea două cărţi pe care le-a
aşezat pe banchetă: o traducere dintr-un autor necunoscut mie şi un
volum de Ioan Petru Culianu. Mi-am zis că cineva care citeşte Culianu
nu poate fi decît o persoană cu care dialogul într-o noapte lungă de
mers cu trenul este o soluţie plăcută de omorîre a timpului. Nu aveam
cum să ştiu, dar am aflat imediat că tocmai îl întîlnisem pe cel mai
fervent adept al teoriilor conspiraţiei din viaţa mea.

Cred că discuţia a început în timp ce citeam un interviu cu un
ministru într-o revistă de politică şi cultură. Nu mai ţin minte cine
şi cum a deschis dialogul, însă verdictul scurt al celui din faţa mea,
fără a părea să ştie cine era politicianul intervievat, a fost
tranşant: „mason, evreu“, urmat de o atitudine de dispreţ, care părea a
ascunde un gen de ură nejustificată. Am zîmbit. Discuţia se profila şi
mai interesantă. Aveam ocazia să ascult pe viu unele dintre cele mai
vehiculate prejudecăţi şi teorii ale conspiraţiei, dar să şi încerc să
le combat. Mi-am dat seama însă că orice argumente aş fi adus,
interlocutorul meu era neînduplecat în judecăţi, deşi mă asculta cu
atenţie. Am invocat, fără să-l citez de Alexandru Paleologu, bunul-simţ
ca instrument de menţinere a unui echilibru în procesul de înţelegere a
lumii care ne înconjoară. I-am spus că a-i suspecta şi acuza tot timpul
de comploturi pe cei care ne conduc sau pe cei care sînt diferiţi de
noi (cu referire la evrei), că a vedea în jur numai teorii ale
conspiraţiei ale căror victime am fi, că a căuta vinovaţi pentru
frustrările noastre reprezintă o pierdere de vreme şi o abatere inutilă
de la calea fiecăruia în viaţă. Degeaba am încercat să explic că este
dincolo de orice logică şi bun-simţ a crede că atacul de la 11
septembrie 2001 a fost pus la cale deliberat de americani pentru a-şi
justifica acţiunile ulterioare. A fost zadarnic argumentul că logica
după care funcţionează toată industria teoriilor conspiraţiei (cărţi,
filme, site-uri etc.) este asemănătoare celei pe care aceste teorii o
blamează: obţinerea de profit, speculînd o nişă a interesului uman.

Orice aş fi spus, omul din faţa mea rostea aceleaşi idei fixe.
Evreii şi masonii conduc lumea şi complotează împotriva noastră.
Americanii înşişi au fost cei care au permis atacurile teroriste asupra
turnurilor gemene din New York. Toate organismele internaţionale – şi
în special cele financiare – sînt dirijate de un grup restrîns de
oameni care conduc lumea. Cutare lider politic sau intelectual
interbelic ori postrevoluţionar a fost sau este fie evreu, fie mason,
fie amîndouă la un loc. Mai mult, mi-au fost recomandate cărţi, filme
şi site-uri care să mă lumineze.

Las la o parte că, din cele spuse, bărbatul participase la
evenimentele din Piaţa Universităţii, întîlnise un fost luptător
anticomunist din munţi, se considera urmărit şi interogat de diverse
persoane necunoscute (serviciile secrete?) şi nutrea făţişe afinităţi
legionare, şi încerc să înţeleg logica după care funcţionează o astfel
de gîndire. Nu sînt adeptul unui raţionalism extrem, cred că ştiu să
fac diferenţa dintre aparenţă şi realitate, sînt conştient că acţiunile
umane au deseori în spate motivaţii ascunse şi sînt convins că există
un mister al lumii şi al oamenilor nu foarte uşor de perceput. Ce îi
face însă pe adepţii teoriei conspiraţiei să adere la astfel de idei
deloc noi? O explicaţie ar putea fi incapacitatea de integrare în
societate, de unde şi dispreţul, şi ura faţă de cei care conduc. Un alt
motiv l-ar constitui facilitatea şi comoditatea situării într-o astfel
de poziţie, în care celălalt este vinovat pentru tot ce i se întîmplă.
La fel de valabile par a fi şi ideile de victimă a istoriei şi de
nimicnicie a omului de rînd, alimentate de diverşi popularizatori
amatori. Nu trebuie exclusă nici explicaţia unei lipse de logică a unei
asemenea poziţii, care vine pur şi simplu din ignoranţă şi confuzie de
repere. Indiferent care ar fi fost motivaţia interlocutorului meu, cert
este că am avut o noapte albă aproape în totalitate, înţesată de cele
mai stranii poveşti.

Ionuţ MAREŞ


http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=288&cmd=articol&id=11275