Istrati[v=]

Panait Istrati – un învins? Schiţă biografică - de Felicia Muntean

Viata lui Panait Istrati

Panait Istrati - invins ieri, invingator astazi

Panait Istrati, scriitorul roman care a facut senzatie in America

Cei mai mari scriitori ai lumii - Panait Istrati

http://www.art-emis.ro/personalitati/1921-panait-istrati-intre-datorie-morala-si-sursa-de-existenta-1.html

http://www.art-emis.ro/personalitati/1929-panait-istreti-intre-datorie-morala-si-sursa-de-existenta-2.html

Literatură europeană din cenuşa pribegiei. Panait Istrati

Amintiri despre Panait Istrati

Panait Istrati, de la kominternist la Cruciada Românismului

Despre Panait Istrati nu se ştiu foarte multe, nu am auzit să existe o biografie a sa cât de cât completă. Anii trecuţi Stelian Tănase ne promitea că va publica integral dosarul de la Siguranţă al lui Panait Istrati, însă evenimentul editorial nu a mai avut loc (mă îndoiesc că ar fi adus cine ştie [...]

Panait Istrati – de două ori repetent


Am fost un copil rău şi un şcolar mediocru. Crescut până la şapte ani între unchii Anghel şi Dumitru, la Baldovineşti, brusca mea strămutare dintr-o libertate deplină, între pereţii ostili ai unei şcoli, mi s-a părut un act de duşmănie nemaipomenită.

Pe vremea mea, profesorul de şcoală primară îşi ducea elevii de la clasa întâia până la a patra, lăsând în seama profesorului următor pe cei căzuţi la examenul de sfârşit de an. Dat la şcoală la şapte ani, avui nenorocul să încap pe mâinile unui bărbat care ne snopea în bătăi, pe degeaba. Urmarea: jumătate din clasă fugea de la şcoală. Ne duceam în baltă, sau iarna ne jucam cu săniuţa.

Din anul întâi n-am mers la şcoală decât vreo trei luni şi, natural, am rămas repetent. În anul următor, mă trezii cu un dascăl şi mai nebun decât primul. Ne rupea urechile, ne învineţea mâinile cu nuiaua, ne pălmuia până ce ne podidea sângele pe nas. Adesea, punându-ne în genunchi pe boabe de porumb uscat, ne ţinea de la ora prânzului până la două, lăsându-ne nemâncaţi. Aproape toată clasa dezerta până la sfârşitul anului. M-au trântit, fiindcă nu m-am prezentat la nici un examen.

Plecam de acasă regulat, dar în loc să mă duc la şcoală, o luam razna peste câmpii. [...] Cauza acestei răzvrătiri era severitatea profesorilor Vasiliu şi Grigorescu, peste care am dat în aceşti doi ani de eşec.

În sfârşit, în cel de-al treilea an de şcoală, eram tot în clasa întâia, când veni rândul directorului Petre Moisescu să ne aibă în mână. N-am să uit niciodată schimbarea de tactică ce se produsese din ziua aceea, sub ochii noştri uimiţi. Nici o răsteală, nici o ameninţare.

Adunandu-ne pe toţi “îndărătnicii”, domnul Moisescu, aşezat pe o bancă în mijlocul clasei, ne spuse:

- Aşadar, adevărat să fie că nu vreţi să învăţaţi?

- Nu! Nu e adevărat domnule profesor! Ne-au omorât cu bătaia!

- Bine! Eu n-am să vă ating nici cu degetul, dar dacă n-o să învăţaţi nimic, aflaţi că ministrul mă dă afară… O să mă faceţi să-mi pierd postul… Se va spune că sunt un director incapabil…

- O să învăţăm domnule director!

Şi am învăţat, într-adevăr. Am trecut dintr-o clasă într-alta, până în a patra, conduşi de bunul nostru dascăl Moisescu. Din când în cand, vrăjit de frumuseţea bălţilor ori de nostalgia crâşmei lui moş Anghel, îmi mai dădeam în petec, cu toată bunătatea lui şi-o tuleam. Întotdeauna găseam la dânsul iertare.

Nu mi-a fost dragă deloc şcoala, pentru care am avut aptitudini mediocre, afară de-o singură materie, citirea, unde totdeauna am fost preţuit cu nota cea mai mare. Domnul Moisescu, prin bunătatea căruia am fost în stare să termin cele patru clase primare, se încăpăţâna să vadă în mine un element de viitor şi mă punea să citesc în faţa tuturor inspectorilor şcolari. [...] Lui îi datorez scrisul şi cititul, singurele materii la care am fost atunci neîntrecut. Dacă n-ar fi fost el, aş fi sfârşit-o poate într-o casă de corecţie.

http://www.jurnalul.ro/carte/un-vagabond-de-geniu-care-nu-poate-fi-invins-605477.htm

PANAIT ISTRATI ȘI EVREII
Revista “Reţeaua Literară”, publicaţie literară şi culturală care apare în Internet în limba română, a publicat recent câteva articole ale istoricului literar doamna Maria Sava din Iaşi referitoare la scriitorul Panait Istrati şi opera acestuia. Citind articolele autoarei mi-am împrospătat cunoştinţele asupra acestui mare scriitor, care pare uitat pe nedrept. Am scris câteva ecouri la articolele doamnei Maria Sava, publicate în aceeaşi revistă, dar am simţit nevoia de a scrie şi un articol special pe o temă tratată de autoare extrem de puţin şi asupra căreia nu au mai apărut studii şi cercetări în ultimii 25 de ani: relaţiile lui Panait Istrati cu evreii în viaţa scriitorului şi modul de percepere a imaginii evreului şi a colectivităţii evreieşti în scrierile sale. Singurele lucrări apărute pe această temă sunt un articol de Simon Schafferman, intitulat “Evreii în viaţa şi opera lui Panait Istrati”, apărut în limba română în revista “Shevet Romania” din Tel-Aviv în anul 1977, precum şi cartea lui David Seidmann, “L’Existence juive dans l’oeuvre de Panait Istrati”, apărută la editura Nizet din Paris în anul 1984, în limba franceză. Cartea are 120 pagini, dar o parte a ei include documente, bibliografie şi index de nume. Regretatul Simon Schafferman, care condusese un ziar la Brăila în perioada interbelică, îl cunoscuse personal pe scriitor. David Seidmann, originar din Bucovina, fusese un iubitor al operei lui Panait Istrati încă în timpul vieţii acestuia, ca elev de liceu. În prefaţa cărţii, el menţionează că, sub influenţa cercetătoarei Monique Jutrin-Klener de la Universitatea din Tel-Aviv a înţeles că Panait Istrati a fost un prieten al evreilor până la sfârşitul vieţii, indiferent de orientarea politică pe care o adoptase. David Seidmann a fost influenţat de articolul menţionat mai sus al lui Simon Schafferman – el însuşi menţionează acest lucru în carte – precum şi de cartea în limba idiş “Teg un necht mit Panait Istrati” (Zile şi nopţi cu Panait Istrati), scrisă de prietenul acestuia, ziaristul idiş (originar din România, stabilit în Statele Unite ale Americii) Isac Horowitz, apărută în anul 1940 la editura CYCO din New York. Isac Horowitz, venit în România în anul 1930 pentru o perioadă scurtă, în drum spre Orientul Îndepărtat, voia să-l intervieveze pe Panait Istrati, care era cunoscut cititorilor de limba idiş datorită traducerii cărţilor lui în această limbă. Invitat de Panait Istrati la Brăila, a locuit în casa acestuia şapte luni (în anii 1930-1931) şi au devenit cei mai buni prieteni. Prietenie care a continuat până la sfârşitul vieţii lui Panait Istrati şi în onoarea căreia şi-a publicat cartea. Am considerat potrivită această temă acum, deoarece la 16 aprilie a fost comemorarea a 76 de ani de la moartea scriitorului (1884-1935). Totuşi, fiind un subiect vast, am decis să mă rezum la câteva aspecte şi idei.
O amintire
În urmă cu un număr de ani, în anii 60 ai secolului trecut, mi se pare în 1963, filmul “Codin”, realizat de regizorul francez Henri Colpi după romanul cu acelaşi titlu de Panait Istrati, coproducţie franco-română, a fost premiat la festivalul cinematografic de la Cannes. Prilej de bucurie în România. Faptul a fost resimţit şi la liceul “Vasile Alecsandri” din Galaţi, unde subsemnatul eram elev. Şcoala a organizat o manifestare, în cadrul căreia câţiva elevi trebuia să vorbim despre acest film, despre romanul care fusese ecranizat şi despre autor. Bineînţeles, în limitele permise atunci de cenzura şi autocenzura comunistă. Mulţi dintre noi auzisem despre Panait Istrati pentru prima dată. Personal, a trebuit să vorbesc despre ecoul internaţional al filmului şi al premierii lui. După câteva zile am fost chemaţi într-o sală specială pentru a fi înregistraţi pe bandă de magnetofon. Trebuia să citim textele discursurilor. Eram emoţionaţi, unii dintre noi eram înregistraţi pentru prima oară în viaţă. Deodată, în timp ce un băiat îşi citea discursul, se auzi un strigăt de pe stradă: “Repar butoaie! Repar butoaie!”. Un dogar îşi căuta de lucru. Am început să râdem. Bineînţeles, înregistrarea s-a întrerupt şi a fost reluată după aceea. Îmi aduc aminte că am spus profesoarei care conducea operaţiunile că putea să lase strigătul înregistrat, să nu-l şteargă, fiindcă…arăta culoarea locală, de la Comorovca. Profesoara a răspuns că nu se poate: s-ar putea ca înregistrările să ajungă undeva “mai sus” şi ce vor zice tovarăşii inspectori? “Ce aveţi la voi la şcoală, elevi sau dogari?”. Aşa că “strigătura” a fost ştearsă. M-am întrebat acum ce ar fi spus Panait Istrati dacă ar fi auzit. Cred că ar fi zâmbit…
Panait Istrati omul şi scriitorul
Cine a fost Panait Istrati? Prefer să răspund cu titlul unei cărţi de Monique Jutrin-Klener: un ciulin desrădăcinat, scriitor francez, povestitor român (“Panait Istrati, un chardon deracine, ecrivain francais, conteur roumain”, 1970). Sau, cu titlul unui studiu de Sanda Stolojan, apărut în 1980 :”Panait Istrati, un dissident avant l’heure”. Sau, aşa cum afirma biograful său francez Edouard Raydon în anul 1968, un “vagabond de genie”. Sau, aşa cum afirma criticul Alexandru Oprea în 1973, “un chevallier errant”. Sau, aşa cum afirmase criticul literar H. Sanielevici în anii 30, “cel mai bun prozator pe care l-a dat până acum România”. Panait Istrati a fost un om de suflet, un om al idealurilor, un om care nu a aparţinut niciodată nimănui. Născut la Brăila în anul 1884, fiu natural al unui contrabandist grec din Kefalonia şi al unei femei românce săracă, părăsit de tatăl său, a suferit greutăţile vieţii de mic copil. S-a format ca autodidact. A îmbrăţişat meserii diferite, printre care zugrav (de aceea, un personaj principal al lui este Adrian Zograffi, respectiv zugravul). A fost activ în mişcarea socialistă încă din tinereţe. Debutul în gazetărie l-a făcut la revista “România Muncitoare”. Era pacifist în gândire. În anul 1906 a plecat în Egipt, aflându-se o perioadă de timp în oraşul Alexandria, în mijlocul evreilor români emigraţi în această ţară din cauza sărăciei şi presiunilor antievreieşti la care fuseseră supuşi. A fost prezent şi în alte locuri din Orientul Mijlociu, printre care oraşul Beirut din Liban şi portul Jaffo din Palestina, în anul 1907. Revenit la Brăila s-a căsătorit cu tânăra socialistă evreică Janeta Maltus (1916), de care însă s-a despărţit plecând în Franţa şi de care a divorţat oficial în 1921. Era puţin după ce viaţa îi fusese salvată în urma încercării de sinucidere de la 3 ianuarie 1921 la Nice, în Franţa. Ulterior şi-a câştigat existenţa ca fotograf, a devenit prieten cu Romain Rolland, care l-a remarcat şi a afirmat că este “un Gorki balcanic”, a început să scrie literatură beletristică în limba franceză, dar pe teme româneşti, devenind unul dintre scriitorii de succes ai timpului său. Printre scrierile sale se remarcă “Ciulinii Bărăganului”, “Kira Kiralina”, “Moş Anghel”, “Adrian Zograffi”, “Isac împletitorul de sârmă”, ”Familia Perlmutter” (scrisă în colaborare cu Josue Jehouda) şi altele. Scrierile sale au fost traduse în 27 de limbi. În anul 1927, invitat să viziteze URSS la cea de a zecea aniversare a revoluţiei din octombrie 1917, a fost entuziasmat. Credea că a fost realizată o societate ideală. Dar a fost o iluzie. Ulterior, în 1928, el constată nedreptăţile din noua societate sovietică, părăseşte URSS şi publică renumitul pamflet “Vers l’autre flamme” (1929). Considerat trădător de către stânga intelectuală franceză şi agent al Siguranţei în România, Panait Istrati se retrage la Brăila, apoi la Bucureşti, unde locuieşte împreună cu soţia sa Marga. Se apropie, poate din decepţie, de curentul de dreapta “Cruciada Românismului”, condus de Mihai Stelescu, dar îi cere acestuia să renunţe la antisemitism. În acest cadru se împrieteneşte cu scriitorul Alexandru Talex, care ulterior va edita scrierile lui în România. Scrie jurnalul “Cum am devenit scriitor” (Comme je suis devenu ecrivain), publicat ulterior de Alexandru Talex , în 1981. Moare la Bucureşti, bolnav de tuberculoză, la vârsta de 50 de ani.
Prietenii evrei ai lui Panait Istrati
Panait Istrati a cunoscut evreii şi s-a împrietenit cu unii dintre ei încă din adolescenţă, la Brăila. Spre deosebire de unii intelectuali români naţionalişti, Panait Istrati făcea deosebirea între evreii bogaţi, din clasa exploatatoare – şi evreii săraci, proletari şi lumpenproletari. El se solidariza cu ultimii, aşa cum se solidarizase cu toţi năpăstuiţii soartei. Era recunoscător evreilor pentru faptul că il ajutaseră în diferite situaţii grele. Odată, chiar i-a reproşat mamei sale – în glumă – că regretă că l-a făcut cu un grec şi nu cu un evreu. Evreul nu ar fi părăsit-o şi nu şi-ar fi părăsit copiii, datorită moralei evreieşti înalte.
Unul dintre primele lui contacte cu evreii a avut loc la Brăila. Un medic evreu din Brăila îl angajase ca zugrav, pentru a-i zugrăvi casa. Medicul nu-l cunoştea, dar vorbind cu el şi-a dat seama că acest “zugrav” este de fapt un intelectual de clasă. Au început să facă schimb de cărţi, au devenit prieteni. Ulterior, la Alexandria, unde lucra de asemenea ca zugrav, Panait Istrati s-a împrietenit cu “Musa”, respectiv Moritz Feldman, evreu din Focşani care lucra de asemenea ca zugrav, precum şi cu Herman Binder, cârciumar originar din Galaţi, care se străduia să păstreze o atmosferă românească în cârciuma lui. Ulterior, Panait Istrati l-a descris pe “Musa” în nuvela cu acelaşi titlu, publicată mai târziu în revista “Viaţa Românească”. Herman Binder l-a ajutat pe Ştefan Gheorghiu, prietenul lui Panait Istrati, militant socialist, la cererea lui Panait Istrati. Era la a doua vizită a lui Panait Istrati în Egipt, în anul 1912. Mai târziu, în articolul “Trecut şi viitor”, publicat într-o culegere în anul 1925, Panait Istrati scria: “Eu scrâşnesc din dinţi şi scrâşnetul mult prigonitului popor evreu. În ţară sau în afară de ţară, eu am trăit cu acest popor, căruia omenirea îi datoreşte o parte din progresul ei, eu i-am cunoscut mila şi am avut deseori prilejul să-i apreciez bunătatea. Dacă n-ar exista pentru mine decât singur exemplul bătrânului Herman Binder, crâşmarul de la Alexandria, care se ruina (care s-a şi ruinat) ca să ţie grătar românesc cu fleici şi cu mititei, cu ţuică şi cu vin românesc, cu jurnale româneşti, cu portretele româneşti ale majestăţilor lor, şi mai ales crâşmă cu povestiri gălăţene şi cu amintiri care aduceau lacrimi în ochii atât ai povestitorului <> cât şi în ai ascultătorului român neaoş, dacă n-ar exista în mintea mea decât bunul, inimosul, umanul Herman Binder, ca singurul evreu persecutat, bătut, ruinat de huliganismul naţional român, încă mi-aş lega soarta mea personală de soarta poporului evreu, încă aş face din lupta lui pentru dreptate , lupta mea personală, lupta tuturor persecutaţilor de pe pământ” (Citat dupa articolul menţionat mai sus, de Simon Schafferman). Mai târziu, în anul 1929, Panait Istrati a vrut să călătorească în Egipt şi în Palestina încă o dată. Unul dintre scopurile lui era să-l reîntâlnească pe Herman Binder, cu care coresponda: Panait Istrati ţinea mult la prietenie, la prietenia adevărată. Dar autorităţile britanice i-au refuzat viza de intrare. Până în prezent, motivul nu este clar.
Un prieten bun al lui Panait Istrati a fost Josue Jehouda, scriitor evreu de limba franceză din Geneva. Panait Istrati l-a cunoscut atunci când era internat la sanatoriul de la Sylvana-sur-Lausanne în luna ianuarie 1919. Josue Jehouda era soldat şi ziarist şi l-a sfătuit să citească scrierile lui Romain Rolland şi să ia legătura cu el. Ulterior, Panait Istrati l-a reîntânit pe Josue Jehouda în anul 1926, când Istrati devenise deja celebru. Cei doi prieteni au scris împreună romanul “Familia Perlmutter”, dar se pare ca autorul de facto este Istrati, Jehouda recitind manuscrisul şi introducând unele mici porţiuni în chestiuni rituale evreieşti. Mai târziu, în anul 1947, Josue Jehouda a devenit preşedinte al comunităţii evreieşti din Geneva.
Alţi prieteni evrei ai lui Panait Istrati au fost: ziaristul Iacob Rosenthal (fostul director al ziarelor “Adevărul” şi “Dimineaţa”); compozitorul Stan Golestan; Joseph Heissler din Strasbourg; fostul revoluţionar din Leningrad, devenit victimă a regimului stalinist Alexandru Russakov; ginerele acestuia, Victor Serge, autorul celui de al doilea volum din trilogia pamflet “Vers l’autre flamme”. În anul 1929, atunci când Panait Istrati pregătea o vizită în Egipt şi Palestina, Panait Istrati a avut o conversaţie interesantă cu Itzhak Ben-Aharon, unul dintre liderii partidului muncii din Palestina (ulterior, secretarul general al Confederaţiei Generale a Muncii – Histadrut). Ben-Aharon era originar din România şi probabil ca această conversaţie a avut loc în România. Itzhak Ben-Aharon a publicat această convorbire în revista ebraică “Ketuvym” din Tel-Aviv la 13 februarie 1930. Panait Istrati se interesa de situaţia tinerilor evrei aşezaţi în Palestina ca agricultori.
Bineînţeles, prietenul cel mai bun al lui Panait Istrati a fost Isac Horowitz (1893-1961). Horowitz era născut la Popricani (judeţul Iaşi) şi plecase din România în America la vârsta de 16 ani, devenind ziarist şi scriitor idiş. Prietenia dintre cei doi scriitori a fost trainică. În privinţa cărţii “Teg un necht mit Panait Istrati”, ea a fost tradusă în limba română de către scriitorul Solomon Cris-Cristian din Iaşi, iar traducerea urma să fie publicată cu prefaţa scriitorului Mihail Sadoveanu, de asemenea prieten al lui Panait Istrati. Aceasta este afirmaţia regretatului Simon Schafferman, care adaugă însă că nu numai că această traducere nu a fost publicată, dar se părea (în anul 1977) că manuscrisul a fost pierdut. Dacă manuscrisul va fi regăsit, ar trebui publicat: este o carte document. În caz că manuscrisul nu va putea fi găsit, cartea ar trebui să fie tradusă din nou în limba română şi publicată. În cartea lui David Seidmann, sunt publicate în anexă, în traducere franceză, câteva scrisori ale lui Panait Istrati către Isac Horowitz, care se reîntorsese în America. Scrisorile datează din anii 1931-1933 şi le este anexată o scrisoare a lui Marga Istrati, datată 28 mai 1935, în care ea povesteşte despre ultimele luni de viaţă şi decesul soţului ei.
Personaje şi teme evreieşti în opera lui Panait Istrati
Panait Istrati a afirmat că evreii nu pot fi excluşi din proza românească. Ei reprezintă o parte a cadrului românesc (îmi aminteşte de afirmaţia “eu am fost cândva aici” a unui cercetător contemporan al istoriei evreilor din România). Din acest motiv, scriitorii antisemiţi care evitau (în timpul vieţii lui Panait Istrati) să menţioneze personaje evreieşti, nu făceau decât să falsifice realitatea cu scop naţionalist şi politic, a afirmat Panait Istrati. El însuşi a prezentat – sau cel puţin a introdus – personaje evreieşti în multe dintre scrierile sale. Romanul (de fapt câteva povestiri reunite sub formă de roman) “Familia Perlmutter” este opera centrală în acest sens. Tema este practic exclusiv evreiască, referitoare la evreii din România. Criticii au afirmat că acţiunea se petrece înaintea primului război mondial, dar nu este exclus ca ea să se fi petrecut şi după primul război mondial. Se pare că Istrati a fost influenţat de personaje reale. Este vorba despre o familie evreiască săracă, în cadrul căreia fiii unui croitor (Avrum, poate sub influenţa lui Avraham din Biblia Ebraică, părintele poporului evreu şi al monteismului) îşi caută drumul, fiecare pe calea lui. Fiecare dintre ei reprezintă purtătorul unei idei, al unui curent contemporan de atunci , al unei căi de rezolvare a problemei evreieştii. Fiul cel mare, Iosif, pleacă în America şi se converteşte la protestantism (poate aluzie la Iosif ajuns în Egipt, deşi acesta rămâne evreu). Alt fiu, Haim (sensul onomastic al numelui: viaţă) devine ziarist, încearcă să-şi ascundă originea (face totul pentru a trăi!) şi ajunge să fie de partea antisemiţilor. Alt fiu, Şimon (“Schimke”) visează să devină medic, se înscrie la universitate, dar este alungat de către antisemiţi şi pleacă în Egipt, unde devine translator. Mezinul familiei, Isac (poate aluzie la Isac, fiul lui Avraham) face serviciul militar, este trimis împreună cu unitatea lui să reprime o demonstraţie socialistă la care participa tatăl logodnicei sale.El nu aşteaptă să termine armata, ci dezertează şi se refugiază în Egipt, unde se afla logodnica lui. Fiica, Esther, fire non-conformistă, îşi părăseşte soţul şi fetiţa (care este crescută de bunici), pleacă în lume şi, în cele din urmă, ajunge într-o aşezare evreiască din Palestina. Oare aluzie la “haluţim”, tineri evrei care îşi părăsiseră familiile şi respingeau conformismul pentru a costrui o societate evreiască nouă în Palestina, sau o derută?
Am menţionat mai sus alte câteva titluri de scrieri ale lui Panait Istrati. Personaje evreieşti – din România şi din ţările Orientului Mijlociu – apar în toate aceste scrieri. Este vorba de evrei pe care Panait Istrati i-a cunoscut personal şi îi prezintă în cadrul lor real. Un studiu academic asupra acestor personaje, comparativ cu modul în care sunt prezentaţi evreii la alţi scriitori, români şi evrei, precum şi din alte ţări, ar fi important de realizat..
Este interesant să menţionăm că Panait Istrati s-a opus cu dârzenie ideii de “numerus clausus” sau “numerus valachicus” în universităţile româneşti, pe care politicieni români – printre care Alexandru Vaida-Voevod voiau să-l introducă, în anii 1933-1935. La începutul anului 1935, în revista “Cruciada Românismului” (observăm, o revistă de dreapta), Panait Istrati a publicat un articol polemic în acest sens. El vorbeşte despre “numerus politicianus” şi “numerus demagogicus”. Atacul împotriva lui Vaida-Voevod şi a altor antisemiţi este dur. Este şi o dovadă că Panait Istrati, deşi şi-a schimbat anumite orientări politice, a păstrat ceva neschimbat: atitudine favorabilă evreilor şi de respingere totală a antisemitismului.

Panait Istrati şi sinuciderea

Cum a devenit Panait Istrati un personaj indezirabil

A fost Panait Istrati un militant socialist, un adept al comunismului, un anarhist? A "fost, asa cum aveau sa-l acuze, deopotriva, si dreapta autohtona si stânga cominternista - un bolsevic trotkist sau stalinist? Ori a devenit - dupa dezmeticirea sa dureroasa din anii 1928-29, când mecanismele de maculare cominternista au declansat atacul de asasinare morala si civica a asa-zisului "renegat" (prezentându-l drept un "agent al imperialismului") - un adept al dreptei de formula legionara fie chiar si în varianta disidentei lui Mihai Stelescu? Renuntarea, dupa periplul de 16 luni prin "tara lui Lenin", la fascinatia modelului sovietic si transformarea fostului prieten al lui Racovski, St. Gheorghiu, I.C. Frimu în "omul care nu adera la nimic" pot fi subsumate unei abdicari de la idealurile sale mai vechi - si din totdeauna - umaniste si umanitare?

Tineretea unui "anarhist"

Privita în datele sale exterioare, apropierea lui Panait Istrati de stânga marxista din România începutului de veac apare - ca si atâtea alte aspecte ale neobisnuitei sale existente - paradoxala, contrarianta si, uneori, nedumeritoare. Manifestarile timpurii ale acestei adeziuni (oscilând între un militantism social de tip sindical si o anume optiune socialista de factura mai mult sentimentala si mai degraba umanitara decât doctrinara) sunt relativ cunoscute si mai ales relativ deslusitoare pentru profilul unui revolutionar ortodox.
În septembrie 1925 (în timpul glorioasei guvernari liberale, al carei regim fusese caracterizat de catre nabadaiosul publicist brailean drept "pasalîcul bratienist"), Directia Politiei si Sigurantei Generale adresa Serviciului Special de Siguranta Braila urmatoarea nota informativa, care poate interesa deopotriva istoria literara, cât si cea politica, a României interbelice: "Avem onoarea a va semnala pe ziaristul comunist Panait Istrati, sosit de curând din Paris, si plecat în orasul Dv., de unde este de origine, rugându-va al (sic !) tine în observatie si a-l semnala la timp autoritatilor respective în caz de deplasare. Comunicându-ne rezultatul." Nota retine atentia, cu atât mai mult cu cât aceasta fusese precedata de un raport confidential al S.S.I Ploiesti în care se vorbeste despre "individul PANAIT ISTRATE", care urma sa soseasca în urbea caragieleasca a "republicanilor" de la l870, "în vederea culegerei de amanunte din viata defunctului socialist Stefan Gheorghiu, care vor aparea într-o brosura" ce ar fi fost sa fie imprimata "cu cheltuiala comunistilor din Bucuresti, Braila si Ploiesti". Cine era "individul" de care Directia Sigurantei Generale se interesa înca din mai l924? De ce trebuia sa fie tinut sub observatie? Si, de fapt, cum ajunsese fotograful sinucigas de la Nisa în vizorul respectivei institutii a statului român?
Primii ani ai începutului de veac si mai ales primele contacte cu cercul socialist "România muncitoare" îl gasesc pe viitorul "Gorki balcanic" pendulând între porturile dunarene si Bucuresti, ducând o existenta nesigura si trudnica. Sunt anii spectaculoasei aventuri istratiene, care începea cu vagabondaje "exotice" (însotite de privatiuni dramatice si experiente insolite în Orient), întrerupte de reveniri în tara, de colaborarea la presa socialista (o vreme va fi chiar angajat ca redactor la ziarul "România muncitoare"), de arestarea si încarcerarea sa în câteva rânduri. Acum se deruleaza cele dintâi secvente decisive ale unei biografii neobisnuite, în care viitorul scriitor îsi intersecta destinul cu fascinantul si problematicul socialist Cristian Racovski, cu fruntasii miscarii de stânga românesti (Gh. M. Bujor, Alecu Constantinescu, I.C. Frimu, St. Gheorghiu si altii). Sunt, în fond, anii cautarii de sine ai celui care, din zugrav itinerant si fotograf ambulant, sinucigas la Nisa, avea sa devina o celebritate "exotica", purtatorul unui mesaj "oriental", cu tenta sociala atât de necesara orizontului de asteptare al stângii franceze postbelice de obedienta cominternista, care îl va "adopta" si apoi repudia la ordinul Kremlinului.

Omul de pe strada

Fapt semnificativ, pe Istrati l-au atras, mai presus de toate, oamenii, personajele sincere, autentice, care întruchipau idealul social catre care se îndrepta, pe care asa îl descoperise, el -"omul de pe strada". Pâna la capatul târziilor dezamagiri ce i-au grabit sfârsitul, acest fantast personaj don-quijotesc a crezut ca "singura, prietenia poate revolutiona viata. Aceasta prietenie care adauga de la sine si îndeparteaza neîntelegerile, care iarta greselile si împinge pe om spre perfectiune - gratie caldurii sufletesti - am cautat-o si am gasit-o în miscarea socialista."
Cel care se va defini mai târziu drept "un revoltat înnascut" a început sa scrie înca din 1906 la România muncitoare, la ocazionalul Calendar al muncei (1909-1912), la Viata sociala, dar si la Adevarul si Dimineata (1909), sau la Lupta zilnica si Revista transporturilor (1915-1916). Nu ratiunile teoretice si ideologice îl vor împinge sa participe (în 1909) la manifestatia de protest împotriva expulzarii din tara a lui Cristian Racovski sau la greva muncitorilor portuari braileni din anul urmator, ci, pur si simplu, obsesiva sa nevoie de "înfratire cu cel învins", nazuinta catre "dezrobirea omului îngenunchiat". În urmatorii ani pâna la razboi, activeaza aproape ca un militant - secretar al sindicatului muncitorilor din portul Braila, participant (în l9l0), ca delegat al muncitorilor portuari, la congresul de reconstituire a PSDR, apoi secretar al "Cercului de editura socialista", participant (în 1912) la al doilea congres al PSDR si, în acelasi an, angajat în redactia "României muncitoare" etc.
Rezulta de aici profilul unui socialist (fie chiar si neînregimentat în structurile de partid) de genul batrânului Gherea, al lui Stefan Gheorghiu, I.C. Frimu, Gh. Cristescu s.a.? Ce se poate deslusi, dincolo de miscarile sufletesti pe care le dezvaluie luarile sale de pozitie din presa socialista, antrenarea sa în câteva episoade importante ale relansarii miscarii politice de stânga din România antebelica si mai cu seama din marturisirile cuprinse în proza confesiva de mai târziu? "Am aderat la socialism - citim în restituitoarele sale Pagini de carnet intim - nu din cauza unor argumente teoretice sau practice, ci din dragostea mea pentru viata, pe care o voiesc mai frumoasa, mai omenoasa. Am aderat nu ca sa-i cer marirea salariului si putin mai multa libertate, ci pentru a-i reclama dreptul omului de a dispune de soarta lui." De altfel - precizare importanta, tipic istratiana - "Despre socialism nu citisem înca nimic, dar, în urma marilor miscari în portul nostru' auzisem ca el înseamna dreptate pentru cei obiditi si vazusem un om ucis în bataie la politie, fiindca fusese socialist...". Este modul sau de a gândi, de a vedea lucrurile, de a privi (sau de a însfaca) viata, atunci când aceasta îl înghiontea si burdusea în toate chipurile.
Sigur ca publicistul din presa socialista a anilor l906-l9l6, admiratorul înfocat (pâna în l928-29) al experientei sovietice si al sistemului pe care mai apoi avea sa-l simta pe propria sa piele dupa întoarcerea din URSS, adeptul fascinat al "revolutiei mondiale" credea la început ca "socialismul cuprinde în sânul sau toate virtutile pe care în zadar le cautam în faptele servitorilor lui Dumnezeu: dreptate, bunatate, cinste, cumpatare, cultul frumosului si, mai presus de orice, o adevarata înfratire cu cel învins de viata." Asa îi întelegea (sau imagina) autorul Chirei Chiralina pe socialisti. Sau, cel putin, asta astepta, asta cauta el: "o adevarata înfratire cu cel învins". Fapt semnificativ, aderarea sa nu avea sa fie, în ciuda afirmatiilor sale prapastios-categorice si "compromitatoare", nimic altceva decât o nesfârsita tânjire dupa ceea ce este esential omenesc: "Nu se poate salva decât umanitatea sau nimic", va afirma în 1929, dupa ce scrisese cartea despre Soviete.

Spovedania unui rebel

Ciudat acest "revolutionar" nonconformist, acest "socialist" cu aparenta de anarhist, care credea în chipul cel mai sincer ca "ordine noua trebuie sa intervina în rânduiala vietii noastre, obligându-ne sa fim oameni"! O înregimentare a sa efectiva nu a fost posibila niciodata; cum ar fi putut sa devina membru de partid si cum ar fi putut sa se subordoneze "disciplinei de partid" cel care a purtat mereu un "razboi al sau", o lupta surda (sau afisata) pe cont propriu pentru cauza celor care "stiu sa sufere". În fond, ce putea sa fie acest problematic Istrati, decât un sentimental incurabil, atras de socialisti si care a început sa mârâie (si asta înca din anii l9l0-l9l2) atunci când Racovski obisnuia a-si "învârti bâta catehismului socialist". O scrisoare deschisa, publicata târziu, dupa razboi (în revista social-literara "Omul liber", de la Bucuresti) ne pune în garda si ne ofera posibilitatea sa surprindem chipul neobisnuit în care se misca printre "tovarasii" sai independentul spirit istratian. "Si ar fi voit tovarasii mei pretiosi - scria în l925, scriitorul revenit pentru scurt timp în tara - sa faca din mine o morisca proletariana, sa racnesc ca un turbat de dimineata pâna la miezul noptii pe la întruniri, sa fac arta, ajustata pe calibrul gustului lor alimentat de foiletoanele presei burgheze sau române cu tendinta, în care fabricantul sa fie un porc, iar dragutul de lucrator o pasarica torturata..."
Trebuie sa fi fost, fara îndoiala, un camarad incomod, pentru activistii care invocau "linia" si preceptele sacrosancte ale "catehismului" revolutionar, acest rebel si insurgent discipol, fostul "baiat de pravalie cu patru clase primare". La congresul socialistilor români din l912, acelasi Racovski avea sa vestejeasca ("condamnând"- cum se va spune mai târziu, în limbajul sofisticatei retorici partinice - "cu mânie revolutionara") "sentimentalismul", pe motiv ca "este o primejdie pentru miscarea revolutionara. Or, proaspatul neofit, desi ura nedrepatile si dorea sa lupte "cu toate puterile" împotriva "regimului burghez", nu întelegea sa îsi reduca viata numai la atât, mai ales ca - înca de pe atunci - marturisea: "Mi-e groaza de repetarea într-una a acelorasi argumente - baza oricarei propagande." În fond, nu despre o despartire de idealul socialist era vorba, ci de o alta perspectiva. "As vrea sa le mai spun, afirma în l924, într-o scrisoare deschisa din "Adevarul literar", ca daca pentru ei lumea e împartita în bogati si saraci, sa mi se îngaduiasca sa cred ca pentru mine lumea mai e împartita si în oameni care se nasc liberi si oameni care se nasc robi." Asa încât, nu este greu de întrezarit dimensiunea profund nedogmatica a militantismului istratian, cu atât mai incomod, cu cât, "Neîntelegând solidaritatea necesara acestei realizari si nevrând sa împart tristul destin al clasei mele, mi-am facut propria revolutie, am refuzat regimului capitalist oferta de a-mi exploata munca în schimbul unei existente ca vai de lume si am pornit în lume, rontaind o roscova în bataia soarelui..."

"Renegatul" din 1929

Cu asemenea gânduri despre activitatea militanta, nu e greu de înteles obstinatia cu care propaganda cominternista îl va numi, în mod repetat, pe "renegatul" din l929 un "anarhist".
Oricum, ecuatia sufleteasca istratiana nu putea sa încapa în patul procustian al dogmaticii, al alinierii neconditionate si al subordonarii de tipul Barbusse. Cum sa nu fie repudiat, pâna la urma, incomodul ratacitor, ramas credincios sie-si într-o optiune esentiala ca aceasta: "Mi-e imposibil sa urasc mai mult decât am dreptul...Iata din ce-i alcatuita credinta mea revolutionara: numai din sentimente, comoara sufleteasca ce-si afla cea mai frumoasa expresie în prietenie."
"Suspect" devenise Istrati nu doar în ochii "tovarasilor de drum", ci mai cu seama ai autoritatilor, care s-au confruntat cu insurgentele sale publicistice cu totul îngrijoratoare. Activitatea sa în presa socialista a anilor l906-l9l6 este, mai mult decât orice, revelatoare pentru identificarea profilului sau de necontenit revoltat. Dincolo de juvenilele accente ale unui condeier în formare, se simte suflul polemic si spiritul incendiar al scrisului jurnalistic de mai târziu. Gazetarul acesta, aflat (cum ar fi spus Stefan Roll) pe "baricada din calimara", deschide focul în toate directiile: asupra liberalilor si premierului, care, dupa razboi, avea sa instituie al doilea "vizirat" bratienist (Satirii nostri politici, Premierului..., Dispretul de viata la liberalii nostri), înspre nationalismul antisemit din acei ani de formula Iorga, A.C. Cuza (Isprava d-lui Iorga, Demagogii contemporani. Asupra conferintei d-lui Iorga la Braila), înspre conservatorii de toate culorile, fie ei de sub pulpana venerabilului Gr. Cantacuzino-Nababul, Take Ionescu sau Al. Marghiloman (Incident semnificativ, Pentru d. ministru de Interne ), asupra monarhului (Turburatorii "ordinei publice", Regele "pacei"), înspre Costinestii si Ferekizii "nemuritori", cu care se razboise cândva si Eminescu (Portofoliul minciunei, "Facla" la puscarie?), înspre C. Mille (O amintire pentru istoricul "Adevarului"), înspre popimea decazuta si pacatoasa (Biserica si popi, Monstruoasa fapta a unui diacon) etc.
Este aproape un razboi pe toate fronturile, "un razboi total" si uneori verbul muscator nu ocoleste nici macar propria sa "tabara". (Înca în 1911, Istrati vorbea despre "un fel de soia sindicala aparuta la orizontul miscarilor muncitoresti din tara" - vezi articolul Unor "idealisti" suspecti.) Mai târziu avea sa invoce spiritul de pricopseala al "revolutionarilor cascavalagii".
Ratacitorul care pornise în lume "rontaind o roscova în bataia soarelui" ataca, "la baioneta", deopotriva, cameleonismul politicianist si mercenariatul scribalailor în serviciu comandat (Prostituatii condeiului este edificator). Ca si Eminescu alta data, cel care semna în presa socialista P. Braileanu sau Istratian Delabraila, desi scria într-un saptamânal socialist, nu facea deosebiri de partid atunci când era vorba sa dezvaluie impostura, în primul rând cea morala.
În fond, cel care scria pe atunci în presa socialista reînvia în mod involuntar tipul de discurs al nefericitului publicist de la "Timpul", analistul cel mai sever si mai lucid, poate, care dezvaluise cândva "patologia societatii noastre". Sunetul eminescian al unei pagini ca aceasta e cu totul izbitor: Sprijiniti de un cotidian socialist, care sa nu aiba nici o rezerva de facut, nici un om de crutat, nici o ambitie de acoperit; care sa rascoleasca mosiile, fabricile, atelierele si uzinele Carolilor, Bratienilor, Costinestilor, Ferekizilor si ale altor reptile de unde sa puna sub ochii poporului exploatarea lor mîrsava..."

Despre "Sleahta liberala"

Daca sistemul represiv ar fi functionat în România "oligarhica", precum în Rusia stalinista, atunci unui astfel de spirit rebel i s-ar fi închis de mult gura. În 1908, el putea sa scrie despre "toata sleahta liberala" si despre faptul ca guvernantii partidului care reprimase rascoalele care au însângerat întreaga tara festiva si jubiliara a cvadri-decenialei dinastii germane sunt "asa de compromisi, încât nu mai au cum sa se compromita". Publicistul concluziona: "Sa nu li se strice rostul. Iata ce vor guvernantii." În ce masura devenise incomod tânarul acesta, ne putem da seama citind, într-un text din l909, despre "Tartuffii si Machiavelii acestia care se supara foc cînd îsi insulta reciproc vreo "Lili" favorita...", sau despre chipul în care "Un Bratianu. Machiavel sau Bismarc, apropiindu-se de public, într-o atitudine ipocrita", ar tine vreun discurs...
Virulenta pamfletara în polemica antiliberala, pe care o purta fostul hamal din porturi, se va razbuna mai târziu, când Istrati va fi numit "tradator", "vândut" sau "bolsevic". Ochiul vigilent al Sigurantei îl va fixa cu staruinta, dupa razboi. Motivele erau prea destule. Într-un articol precum cel intitulat Reflectii sociale, se putea citi o astfel de diatriba anti-liberala, care spulbera mitul gaunos al "Belgiei Orientului" în chipul cel mai violent: "De doi ani încoace - asadar, dupa represiunile sângeroase din 1907 - tara româneasca este teatrul unui neîntrerupt sir de drame... în nici o tara din Europa muncitorimea nu a avut de îndurat un atât de necurmat martiriu ca în "cuibul civilizat din Orient", de la rascoala încoace si sub domnia guvernului rosu". Nici macar în Transilvania regimului dualist "nu s-a auzit cel putin ca un taran român sa fie batut la falanga, sa i se necinsteasca fata, sau sa fie buzunarit ziua în namiaza mare de catre jandarmii rurali, ca dincoace de munti, în patria proslavita si sub ochii tuturor."
Cum în l9l6 incisivul jurnalist parasise tara, stabilindu-se în Elvetia (cu doar câteva luni înaintea intrarii României în razboiul pentru întregire nationala), invocând o motivatie, exploatata apoi incriminatoriu de catre numerosii sai adversari, ("nu numai pentru ca nu aveam nimic de aparat - va marturisi ulterior cu o naiv-compromitatoare sinceritate), si nu sunt de talie a apara o "mosie", chiar daca as avea-o, dar si din convingerea ca o natiune si o limba nu pier decât dupa ce si-au împlinit rolul istoric."), scriitorul lansat în Franta avea sa fie hulit (si haituit) o data cu prima sa revenire acasa, în vara anului l925. Fostul "militant" avea parca vocatia gesturilor nastratinesti. Invitat de catre Societatea Academica "România Juna" sa colaboreze la un almanah destinat omagierii poetului national si strângerii de fonduri pentru ridicarea unui monument celui care nu avea unul "în tara unde toti politicienii sunt eternizati în bronz", scriitorul raspundea în chipul cel mai neasteptat, într-un articol extrem de "ciudat" - Între Neam si Umanitate - care a stârnit imediat replici vehemente, cea a lui Octavian Goga (Pânze de paianjeni, din revista "Tara noastra") fiind memorabila. Ceea ce a atras atunci atentia a fost, asa zicând, "anti-eminescianismul" lui Panait Istrati care invoca un principiu "internationalist"(la acea data cu totul îngrijorator în situatia contestarii din afara a noilor granite ale României întregite): "Idealurile nationale de pace si bunastare contravin aspiratiilor primitive cladite pe frontiere si baionete..." Mai mult decât atât, paradoxalul personaj afirma: "Ma intereseaza nu ceea ce poarta un drapel, ci numai ce e umanitar." Articolul care a scandalizat atât de mult nu era expresia unei atitudini de fronda (autorul revenit din exil nefiind un denigrator), ci a unei optiuni, ce-i drept contrariante : "Eminescu s-a condamnat pe sine însusi, si-a marginit propria sa opera la o meschina notorietate nationala când, ca ideal de progres uman, s-a multumit sa doreasca doar binele tarii sale." Un ideal "strâmt", credea el, reductibil la acel "bine", inacceptabilul pentru un "internationalist" declarat, pentru simplul motiv ca este "închis între frontiere". Înca si mai mult, poetul n-ar fi stiut sa se ridice "deasupra granitelor", faurind astfel "arme otravite de care s-au servit demagogii nationali ca sa se pricopseasca..." În sfârsit, faptul cel mai grav pentru "nemuritorul cântaret" al pamântului "de la Nistru pân' la Tisa", "Idealurile de pace si de bunastare - credea Istrati cel "internationalist" - "contravin aspiratiilor primitive cladite pe frontiere si baionete..."

În atentia Sigurantei Generale

Cum sa nu fi stârnit asemenea opinii suspiciunea organelor specializate ale Ministerului de Interne? Un an mai târziu, scriitorul era din nou în atentia Sigurantei Generale, care semnala (în noiembrie l926) faptul ca "se intentioneaza aducerea si raspândirea în tara a brosurii Au pays du dernier des Hohenzollerns, care cuprinde neadevaruri si insulte la adresa autoritatilor si tarii noastre. Aceasta brosura are o prefata scrisa de PANAIT ISTRATE." Textul istratian denunta "ororile" si "faradelegile" din Balcani si deplângea soarta militantului socialist M. Gh. Bujor (implicat, la sfârsitul razboiului, în activitatea subversiva a unui "Comitet revolutionar" din Odessa care avea ca program de actiune nimic altceva decât provocarea unei revolutii în regatul român) si pe cea a studentului basarabean Pavel Tcacenko (arestat si condamnat de catre autoritatile românesti cu prilejul respingerii provocarii de la Tatar Bunar).
Cum sa nu ceara Directia Sigurantei Generale "a se împiedica aducerea în tara si raspândirea acestei brosuri, când în finalul incendiarei sale prefete, Istrati exclama exasperat: "Sunt comunist, bolsevic, anarhist, sunt tot ce voiti! Iata cele doua mâini ale mele: legati-le! Si împuscati-ma, fara judecata, asa cum se face în fiecare saptamâna în patria mea... România sugrumatorilor!"
Utopismul nedezmintit al "internationalismului" istratian îl împinge spre gesturile si atitudinile cele mai surprinzatoare, cum ar fi apelul precipitat (în vara anului l928) catre R. Rolland, prin care îi solicita acestuia sa intervina grabnic pe lânga autoritatile austriece pentru a împiedica expulzarea în Ungaria a fostilor demnitari ai Republicii Sfaturilor - Bella Kun, Georg Lukacs si Zoltan Lippay - a caror extradare ar fi însemnat un "asasinat premeditat". Mai grave înca si aproape inexplicabile vor fi pozitia si declaratiile sale (tot în l928) în Ucraina: "Ma grabesc sa salut proletariatul ucrainian care a suferit atâta si sa-i spun, în numele poporului oprimat al României, ca el trebuie sa faca totul pentru a elibera proletariatul român care geme pe celalalt mal al Nistrului..."
Este greu de spus ce era de fapt Panait Istrati în a doua parte a anilor '20. Fostul "socialist" dinaintea razboiului, care marturisea ca "în miscarea noastra revolutionara am fost întotdeauna un diletant înflacarat", nu era la primul gest public hazardat. Din acest punct de vedere, anul l929 avea sa se dovedeasca unul decisiv, aproape "fatal" pentru destinul istratian.

"Nici revolutionar de profesie nu sunt si nu voi fi niciodata"

Desigur, nu ne putem îndoi de buna sa credinta (nici macar atunci când ne contrariaza în chipul cel mai izbitor), dar o explicatie trebuie sa gasim luarilor sale de pozitie de dupa razboi. Fara a ne hazarda în supozitii psihologizante (trauma tentativei de sinucidere de la Nisa, "iluminarea" sa dupa ce a fost "descoperit" de catre Romain Rolland, complexul de "paria" nerealizat în propria sa tara etc.), credem ca o "cheie" pentru descifrarea paradoxalului personaj care stârnea atâtea valuri dupa razboi poate fi gasita în "revelatia" pe care i-a produs-o neostenitului cautator al justitiei pentru deznadajduitii vietii acel fascinant debut anuntat de istoricul Octombrie rosu, care l-a subjugat total. Mai vechiul si nepotolitul sau radicalism "haiducesc" a reactionat în chipul cel mai izbitor la ceea ce va numi "teribilul acid sulfuric: bolsevismul" si care raspundea (asa cum a crezut mai bine de un deceniu) orizontului sau de asteptare exasperat. "Crescut la marginea somnoroasei miscari social-democrate, care avea sa arunce proletariatul, în chip atât de odios în primul razboi mondial - citim într-un text memorialistic de o relevanta deplina -, m-am complacut totdeauna într-un sindicalism bataios. Am fost partizanul cuceririi puterii politice prin orice mijloace. Nu era o convingere formata din carti, ci o chestiune cu totul de temperament. Asa ca dupa aparitia bolsevismului, dupa Zimmerwald si Kienthal, acesta ma subjuga prin forta, precizia si curajul sau." Asadar, marturisea fara echivoc Panait Istrati, "Aderai la bolsevism, numaidecât a doua zi dupa Revolutia din Octombrie."
Marturisirile sale trebuie privite, daca nu cu circumspectie, cel putin cu o anume rezerva: este vorba despre o aderare (la fel ca si în cazul optiunii pentru socialism) asa cum o întelegea el! Adica, în primul rând dintr-o perspectiva umanista si nu doctrinara. De buna seama, daca ar fi ramas în Uniunea Sovietica - asa anunta entuziasmat în l927 - probabil (mai mult ca sigur) ca ar fi avut soarta lui Racovski, Victor Serge sau Trotki. "Adeziunea mea publica la bolsevism", pe care o anunta (înca în l9l9) în articolul Tolstoism sau bolsevism, era, în fond, la fel de problematica pe cât se va dovedi si desprinderea sa de iluziile privind virtutile experimentului din "Meca comunismului". Într-o scrisoare din l924 (Catre cititorii mei din România, aparuta în "Adevarul literar" si apoi cuprinsa în volumul târziului sau debut ca scriitor român - Trecut si viitor, editura "Renasterea", Bucuresti, l925) afirmase, mai dezamagitor si deslusit ca oricând pentru fostii sai "tovarasi de drum": "Prietenilor vechi, care au umplut puscariile nationale si cu care am suferit, as vrea sa le spun ca niciodata drumul lor n-a fost cu totul al meu, nici predictiile lor, cu totul ale mele. Ca niciodata n-am putut sa ma împac cu un partid, ca nu e în firea mea sa ma supun unei hotarâri când aceasta hotarâre nu-mi convine, si ca daca as avea în mâini puterea lumii, n-as sti ce sa fac cu ea, convins fiind ca omului poti sa-i iei, dar nu sa-i dai cu sila." Ambiguitatile personajului, care evolueaza dezinvolt printre contradictiile inevitabile complicatei sale tipologii umane, vor culmina cu "aventura" istratiana în URSS (octombrie l927-ianuarie l929), adevarat capitol de roman existential, pitoresc si dramatic totodata, pe masura acestui erou, deopotriva nastratinesc si don quijotesc.
În ianuarie l929, Istrati se întorcea precipitat în Occident. La Paris este prada unei grozave agitatii, despre care avem relatarea amanuntita a lui Boris Souvarin. Ceea ce va urma este - înca o data - tipic istratian. Se întâmplase ceva neasteptat, naucitor, cu totul izbitor. În toiul entuziasmelor care îi umbrisera luciditatea, Istrati întrezarise, în lungul sau periplu prin URSS, sau mai degraba presimtise (dar pentru o vreme "uitase") ceva grozav de tulburator: "o tara unde nu e de glumit...Nu o poti scalda: e totul sau nimic...Mai poate exista îndoiala?" Semnele (pe care nu le poate ocoli si nici ignora), precum si tot mai nelinistitoarele interogatii se înmulteau, mai ales ca, dupa toate declaratiile flamboaiante de adeziune, "scriitorul proletar" din România "oligarhica" reusise o vreme sa calatoreasca (împreuna cu Kazantzakis), nesupravegheat de organele "binevoitoare" si vigilente de a caror atentie nu va fi scutit nici la întoarcerea în propria-i tara. "Atunci o îndoiala serioasa ma cuprinse: ce era, la urma urmei, Opozitia asta? Ce vroia ea? Si de ce nu i se permitea sa se exprime la tribuna sau în vreo gazeta a ei?"

Sub tirul presei moscovite si bucurestene

În ciuda declaratiilor flatante pentru gazde ("Am hotarât sa ma stabilesc definitiv în Uniunea Sovietica.", "Am de gând sa ramân aici. Ma simt la mine acasa.", "Aici am sa-mi sfârsesc zilele." etc.), prietenului sau, olandezul A. M. de Jong, îi scria, într-o evidenta stare de confuzie: "Tu nu poti fi comunist (eu unul nu stiu ce sunt), dar trebuie sa aperi Uniunea Sovietica împotriva atacurilor mârsave..." etc. Abia întors la Paris, este asaltat de gazetari. Trei interviuri (în publicatii cu orientare strident diferita) atrag atentia, în februarie-martie, asupra "lepadarii" sale, a "conversiunii" ideologice, daca nu chiar a "tradarii" fostului "bolsevic": cel acordat lui Fréderic Lefevre ("Les Nouvelles Litteraires"), cel pentru publicatia trotkista "Contre le Courant" (Magdalena Paz) si cel din ziarul cominternistului H. Barbusse ("Le Monde", realizat de A. Habaru). O luna mai târziu, vor începe punitivele atacuri moscovite. "Represiunea" este initiata de catre "Literaturnaia Gazeta", prin articolul lui Boris Volin Fatarnicul Istrati. Va urma, în toamna, tirul încrucisat al presei moscovite si al celei bucurestene.
Deocamdata, afirmatiile "fiului ratacitor" sunt relativ moderate si contradictorii: "Nici revolutionar de profesinue nu sunt si nu voi fi vreodata... Nu sunt trotkist. Nu sunt decât omul de pe strada.", îi declara lui F. Lefevre. Si apoi, cu totul pe neasteptate (imprevizibilul Istrati contrazice, ca de obicei, toate asteptarile): "Trotki sau opozitia sunt rezerva de aur a revolutiei ruse. Fara aceasta rezerva nu vad cum ar putea exista un progres revolutionar în Rusia si în lume. S-ar bate pasul pe loc, s-ar împotmoli." În sfârsit, parca pentru a spulbera cu totul asteptata sa dezicere de sovietism, adauga la fel de abrupt (scandalizând pe toata lumea - pe "democratii" dusmani ai Sovietelor, pe oamenii Kremlinului si pe trotkisti): "Pentru mine, Stalin si Trotki sunt amândoi buni revolutionari." Si pentru ca scandalul (pe care - involuntar - pare a-l cauta cu lumânarea) sa fie deplin, mai trânteste o nastratineasca judecata istratiana: "N-am vazut în Rusia contrarevolutionari veritabili, cu exceptia funestului aparat birocratic alcatuit din rozatoare - comuniste sau fara de partid -, care ameninta cu demolarea mareata opera a Revolutiei din Octombrie...
Ce se putea întelege din asemenea declaratii contradictorii? În fond, la începutul anului l929, "marturia unui scriitor proletar" (cum se intitula interviul luat de Magdalena Paz) continea tot atâtea afirmatii câte negatii. "Desigur, exista în Rusia fapte urâte, cruzimi care nu sunt cunoscute aici..." Si apoi, în cea mai tipica maniera a paradoxului istratian: "Totusi, umanitatea va vedea iesind de acolo viata senina si cinstita, de mâine." Adevaratul scandal avea sa înceapa în toamna. În decurs de numai doua luni, ostilitatile sunt reluate din toate directiile: de la Moscova, de la Paris, de la Bucuresti. Începutul îl face - cum altfel? - nelinistitul Istrati: el publica succesiv ciclul de reportaje despre Lupeni (în revista social-culturala bucuresteana "Lupta"), tipareste în "Nouvelle Revue Française" incendiarul text L'Affaire Roussakov si în sfârsit, dupa doar câteva saptamâni aparea întâiul volum - Spovedanie pentru învinsi - din demascatoarea trilogie Vers l'utre flamme. Aproape simultan, Istrati este atacat la Moscova în "Vestnik Inostranoi Literaturî" (articolul Magazin universal de ideologii) si "Pravda" (Un haiduc al literaturii. Panait Istrati - agent al serviciilor de siguranta române), iar la Bucuresti de catre "Curentul" lui Pamfil Seicaru (în trei numere consecutive) si de catre revista "Vremea"

"Nu fusesem un comunist, ci numai un om"

Revenirea, pentru a doua oara, în tara a "scriitorului comunist" pe care un stângist de obedienta moscovita precum Henri Barbusse îl va numi "le hażdouc de la Surete", (exact în timp ce la Paris îi apareau cele doua lucrari care contineau senzationalele sale dezvaluiri despre regimul stalinst) era urmarita cu strictete tocmai de catre organele Sigurantei si politiei, care informau (cum citim într-o nota a Inspectoratului Regional de Politie Timisoara de la sfârsitul lunii august) ca acesta "agita în mare masura spiritele muncitorilor, compromite conducerea tarei si întreaga administratie". Doua saptamâni mai târziu Directia Generala a Politiei informa inspectoratul regional din Iasi despre apropiata sosire a lui Istrati, care, potrivit unei informatii - de altfel neîntemeiata - aparute în presa, "lucreaza la organizarea unui nou partid al muncitorilor români"... De fapt, "înarmat cu cele mai bune intentii la adresa Potrivit unei note a Ministerului de Interne din ll septembrie l929, în baza unei autorizatii eliberate chiar de catre titularul ministerului, Al.Vaida-Voievod, scriitorul, "însotit de profesorul Romulus Cioflec, a luat legatura cu vaduvele victimelor de la Lupeni si a vizitat spitalul." Ce scria, ce credea si ce astepta nedezmintitul fauritor de iluzii, adresându-se noilor guvernanti "dintr-un simtamânt de datorie cetateneasca"? Dupa ce vazuse ce era de vazut, ascultase si întelesese cum stau lucrurile în acel fragment de viata din "România reala" si nu din cea "oficiala", la capatul a trei saptamâni în care "alerg ziua si noaptea, ca sa ma încredintez de cele ce se petrec între Timisoara si Lupeni", dupa ce "Am vazut, am pipait lucruri dureroase si triste.", în primul episod al serialului (care va declansa imediat atacul sustinut al ziarului "Curentul"), scria: "Fie-mi îngaduit sa le spun pe sleau, în speranta ca cuprinsul lor va contribui poate sa deschida ochii oamenilor ce sunt azi la cârma tarii si prin aceasta sa aline, fie cât de putin, suferintele celor multi din care ma trag."

"Un om neserios"

Articolele din "Lupta" au aparut între 24 septembrie si 2 octombrie. Chiar a doua zi, pe 25 octombrie, Nichifor Crainic publica în ziarul lui Pamfil Seicaru, sub titlul "Un om neserios", un articol incriminatoriu, în care , "denuntându-l" - vezi Doamne - pe "calomniatorul de profesie" si actiunea sa - cum altfel decât "dusmanoasa", de vreme ce "defaimarea" se raspândea prin "sensibilitatea credula a tu.

Bustul lui Panait Istrati inaugurat la Vouvry in Elvetia

PANAIT ISTRATI: "NU SÎNT PEDERAST NICI ACTIV, NICI PASIV"...
Doamne, ce destin e şi ăsta al meu! Aici, în Grecia, o pagină dintre cele mai groteşti avea să se înscrie la activul vieţii mele (...).
Niciodată n-am fost înjurat în felul acesta, nici public, nici în particular. Nici un ziar care să mă apere, sau aproape nici unul. Şi a fost văzut organul oficios al guvernului, "Estia", făcîndu-mă într-un editorial puştiu, adică pederast activ.
Deoarece eu nu sînt nici pasiv, nici activ, nu-mi venea să-mi cred ochilor, în ciuda cunoaşterii de către mine a moravurilor balcanice, a celor greceşti îndeosebi, unde băieţii din cele mai bune familii îşi aruncă în nas şi în barba părinţilor, ca pe nişte fisticuri, cuvîntul puştiu. Din presă, injuriile izbucniră în Parlament. Atunci, pentru a-mi dovedi că nu toată Grecia era aşa, ministrul Agriculturii, Papanastasiu, mă apără de la tribună, cu prefaţa lui Romain Rolland în mînă, apoi mă invită la o serată intimă, dată pentru mine. O păţi. Încă o ranchiună politică, şi bravul om îşi pierdu portofoliul.
PANAIT ISTRATI
("Spovedania unui învins")

Citeste mai mult...

Panait Istrati si proverbele sale, descoperite romanilor din Strasbourg

Gorki al Balcanilor




ELEFTHEROTYPIA (Grecia), 24 aprilie 2010 - "În primele zile ale lui ianuarie 1920, mi-au înmînat o scrisoare de la spitalul din Nisa. Fusese găsită asupra unui disperat care îşi tăiase beregata. Şansele lui de a trăi erau minime. Am citit scrisoarea şi am fost cuprins de sentimentul genialităţii. Un vînt fierbinte de cîmpie. Era confesiunea unui Gorki al Balcanilor. Am reuşit să îl salvăm. Am vrut să-l cunosc. Am devenit prieteni. Îl cheamă Istrati". Era vorba de un necunoscut în momentul în care a ales să-şi pună capăt vieţii în acest mod dureros (au pierit atîţia alţii!) cel care a devenit apoi foarte cunoscutul scriitor Panait Istrati. Iar omul care l-a salvat a fost celebrul Romain Rolland, laureat al Premiului Nobel în 1915, autorul "Inimii Vrăjite", al lui "Jean-Christophe" şi al altor cărţi foarte citite.
Să-l pomenim pe acest straniu scriitor întrucît la data de 16 aprilie s-au împlinit 75 de ani de cînd (1935) s-a stins din viaţă de tuberculoză la Bucureşti, la vîrsta de 51 de ani. A mai trăit adică încă 14 ani pe durata cărora a dezvoltat o importantă activitate spirituală şi politică.
La încurajarea lui Rolland învaţă limba franceză şi în 1923 publică prima sa carte, "Chira Chiralina". Urmează "Moş Anghel", "Haiducii", "Mihail", "Ciulinii Bărăganului", "Către o altă flacără", unde critică Uniunea Sovietică, din care destul de multe au fost publicate şi în limba greacă.
Fiul unui chefalonit
Panait Istrati s-a născut în anul 1884 la Brăila, în România, dintr-un tată grec din Chefalonia şi o mamă româncă. Adevăratul său nume era Panagis Valsamis - însă a ales numele de familie al mamei sale. La vîrsta de 12 ani pleacă de acasă, avînd după aceea diverse ocupaţii: lucrează la un hotel, ca hamal, ca paznic de noapte, ca vopsitor, fotograf etc. Pînă cînd, deznădăjduit, ajunge la sinucidere pentru a urma apoi "descoperirea" lui de către Rolland. Între anii 1927-1928 se află în Uniunea Sovietică, unde îl cunoaşte şi leagă prietenie cu Nikos Kazantzakis, care călătoreşte acolo ca trimis al unor ziare din Atena. Este primul care îl prezintă pe Kazantzakis publicului francez prin revista "Monde", a lui Henri Barbusse. La rîndul lui, Kazantzakis îl prezintă publicului grecesc, însă nu în condiţii la fel de favorabile. Era în ianuarie 1928,cînd Kazantzakis şi Istrati, entuziasmaţi de reuşitele Uniunii Sovietice, au vorbit la o manifestare organizată de Dimitris Glinos, la teatrul atenian "Alambra". Discuţiile sfîrşesc într-o manifestaţie care duce la intervenţia poliţiei. Se creează zarvă mare, cu susţinători pro şi contra, intervine justiţia, se stabileşte un proces care în cele din urmă nu are loc pentru că Istrati este expulzat.
Totuşi la manifestare, Kazantzakis a profitat de ocazie pentru a vorbi laudativ despre prietenul lui: "Istrati nu este nici romancier, nici povestitor. Este ceva oriental, mai aproape de origini, mai aproape de forţele simple ale pămîntului şi ale sufletului. Istrati, ca şi orientalii, stă în genunchi, se sprijină cu tot corpul pe pămînt şi povesteşte. Rar un om care povesteşte cu atîta graţie şi forţă. Îl ascultăm şi pămîntul creşte".
Puţin mai tîrziu, în acelaşi an (1928), cei doi prieteni se întîlnesc din nou în Uniunea Sovietică.
La Gorki
Un "Gorki al Balcanilor" l-a caracterizat, cum am văzut, Rolland pe Istrati. În "Referire la Gorki", Kazantzakis descrie o întîlnire pe care a avut-o cu Maxim Gorki (1868-1936). Întîlnirea - dorinţă arzătoare a lui Istrati: "Panait era emoţionat. Urma să-l vadă pentru prima dată pe marele Gorki. În mod sigur aştepta îmbrăţişări, mese întinse, lacrimi şi rîsete şi discuţii peste discuţii şi iarăşi îmbrăţişări".
Gorki avea, se pare, alte griji: "Chipul lui nu vădea deloc nici bucurie, nici curiozitate". Au vorbit foarte puţin. Gorki l-a menţionat drept mentor al său pe Balzac şi nu pe Dostoievski sau Gogol. Dincolo de toate îl interesa viaţa însăşi. "Am iubit mult omul care suferă -nimic altceva", a spus el şi i-a lăsat pentru a se ocupa de nişte tineri care îl aşteptau, ceea ce l-a revoltat pe Istrati, dar nu şi pe Kazantzakis. "Mi s-a părut foarte rece", a spus Istrati.
Puţin mai tîrziu, însă, s-a încheiat şi prietenia Kazantzakis - Istrati, pentru că al doilea este urmărit ca troţkist de către regimul stalinist, fără a avea însă sprijinul moral pe care îl aştepta de la Kazantzakis. "Cei doi prieteni se despart fără a-şi da mîna", se arată în cronologia operei lui Kazantzakis din suplimentul Revistei "Nea Estia" din Crăciunul anului 1959.
Rămîn operele lor.

Citeste mai mult...

Remember Panait Istrati

La 75 de ani de la trecerea în nefiinţă a scriitorului Panait Istrati, Centrul pentru Activităţi Recreative şi...