Sadoveanu[v=]

Rezumarea primului mesaj :

MIHAIL  SADOVEANU-
6]Daca prostia ar produce durere sunt multi oameni care ar trebui sa umble pe ulita urland de durere.
5]Cartile ne sunt prieteni statornici... Ne sunt sfetnici si nu ne contrazic. Cartile care ne plac sunt si urne pline de amintiri.
4]Popoarele fara libertate raman la instincte.
3]Un prost găseşte întotdeauna pe altul mai prost decît el care să-l asculte cu gura căscată.
2]Nerecunostinta este copilul legitim al binefacerii.
1]Muierea asa e lasata de Dumnezeu, vicleana ca apa si trecatoare ca florile.

Adrian JICU – O lupta literara: H. Sanielevici despre Mihail Sadoveanu

Nepoata scriitorului Mihail Sadoveanu, jefuită în tren
http://www.gandul.info/eveniment/nepoata-
Nepoata scriitorului Mihail Sadoveanu, Elisaveta Sadoveanu, a fost jefuită, sâmbătă, în trenul Iaşi-Braşov, de către un bărbat care i-a furat poşeta în care avea bani, acte şi un telefon mobil, hoţul fiind prins de şeful de tren care l-a dat pe mâna poliţiştilor, transmite corespondentul Mediafax.
Tudor Gheorghe, un individ cu care poliţiştii şi lucrătorii CFR au mai avut de-a face, a intrat în compartimentul în care Elisaveta Sadoveanu se afla singură şi, profitând de faptul că femeia dormea, i-a luat geanta şi a dispărut.
„Elisaveta Sadoveanu s-a trezit când a auzit uşa de la compartiment închizându-se. Sesizând că-i lipseşte geanta, a mers şi a întrebat alţi călători dacă au văzut o persoană cu o geantă de genul celei pe care o avea ea.
S-a luat legătura cu şeful de tren, un om spunând că a văzut zburând pe geam, dinspre toaletă, mai multe acte de identitate. Trecându-se la cercetarea persoanelor din tren, Tudor Gheorghe a fost găsit, singur, în ultimul vagon, după ce, în prealabil, se plimbase prin toate compartimentele, fiind văzut şi de femeie”, a declarat subinspectorul de poliţie Romeo Ilie.
Conform aceleiaşi surse, Tudor Gheorghe nu a recunoscut nimic în timp ce se afla în tren, dar a fost coborât în staţia CFR Adjud. În urma percheziţiei corporale, asupra sa au fost găsite două telefoane mobile şi suma de 159 de lei, bani furaţi de la Elisaveta Sadoveanu. Tudor Gheorghe este cercetat în libertate pentru furt.

Papanaşii lui Sadoveanu
De la Neculce, Cantemir, Kogălniceanu, Negruzzi, Odobescu, Creangă, până la Sadoveanu şi Păstorel Teodoreanu, ne-au rămas inegalabile pagini de gastronomie românească. Descrieri suculente de mese îmbelşugate, tradiţii culinare, agape literare şi sublime evocări ale roadelor acestui pământ binecuvântat.

În cinstea aniversării a 125 de ani de la naşterea lui Mihail Sadoveanu (5 noiembrie 2005), Editura Junimea din Iaşi a publicat un volum al marelui autor al Baltagului, intitulat “Pagini de jurnal şi documente inedite“. În carte sunt adunate observaţiile şi aprecierile scriitorului, încă o probă cuceritoare a autorităţii sale în materie de artă culinară. Paginile sunt împănate şi cu câteva aforisme delicioase: „Prietenii sunt ca vinul; cei mai vechi sunt cei mai buni“, „Liber e omul care-şi domină instinctele şi pasiunile“, „Pântecele şi desaga cerşetorului nu se umplu niciodată“; „Beţivul nu face rău că bea, ci că umblă, iar prostul nu face rău că tace, ci că vorbeşte“; „Poţi vorbi cât vrei de miere, că nu ţi se îndulceşte limba“.

Pe când avea 70 de ani, maestrul şi-a notat şi un regim alimentar, pe care îl considera foarte sănătos. Printre salate, „scrob de albuş “biftecuri, pasăre rasol sau peşte în aspic, Sadoveanu includea, de două ori pe săptămână, şi papanaşi cu brânză de vacă, o reţetă îndrăgită de autor şi pe care o prepara destul de frecvent. Iată şi cum: „Trecem prin sită brânza de vaci.“

Adăugăm miezul unei felii de pâine înmuiate în lapte, stoarsă bine şi dată prin sită, 3 ouă, sare. Presărăm făina ca să obţinem un aluat potrivit de tare. Când este gata, facem proba: luăm o linguriţă de aluat şi dăm drumul în apa clocotită. Dacă bucăţica de aluat se ridică desfăcută deasupra apei, trebuie să mai punem în aluat un gălbenuş şi puţină făină. Luăm în mână bucăţi de aluat, le rotunjim, apoi le turtim puţin, apăsând cu degetul deasupra, la mijlocul lor.

Punem la fiert papanaşii în apă multă, cu sare, lăsând să clocotească apa la foc iute, până se ridică papanaşii deasupra. Strecurăm, turnând încet apa. Apoi îi opărim cu unt. Prăjim pesmetul în unt, îl turnăm peste papanaşi şi îi servim imediat“.

Delicioasă şi inovatoare reţeta lui Sadoveanu! Şi mie îmi plac papanaşii, dar îi prefer prăjiţi. Mai ales pe cei cu smântână şi dulceaţă, pe care îi mâncam într-un mic lactobar din Braşov. Sau pe cei umpluţi cu cireşe, pe care-i făcea o mătuşă de-a mea din Cernavodă. Mare gospodină!

Casa memorială "Mihail Sadoveanu"

http://www.dacialiterara.ro/MLR.htm#sadoveanu
Adresa: Aleea Sadoveanu nr 12, Iaşi, tel 032/115840

Principalele date referitoare la istoricul Casei de la Copou - devenită celebră datorită personalităţilor care au ctitorit-o şi care au locuit-o de-a lungul anilor - ne sunt furnizate de istoricul Dan Bădărău, cercetător al trecutului Iaşilor. Apelăm, deci, la sursa cea mai autorizată. "La 1834 nu se afla încă pe acest loc decât o vie a agăi Kogălniceanu în mijlocul vechilor podgorii ale Iaşilor, despre care se pomeneşte în cronici, căci războaiele nu le-au ocolit şi nu o dată s-au dat lupte printre vii. Mihail Kogălniceanu avea în oraş o casă spaţioasă, care mai există şi astăzi; dar el a hotărât să dea curs fanteziei sale şi să-şi clădească o vilă în mijlocul podgoriei, aproape la porţile Iaşilor. Şi tot el este acela care a avut ideea să ridice turnul în patru muchii din care cuprinzi cu vederea Moldova cu tot latul ei, din valea Prutului şi până la Ceahlău.

(...) la 1856 vila era înfiinţată de mai mulţi ani. Lovit de una din acele jene financiare strigătoare care erau lucru curent la el, fostul adjutant domnesc o dăduse cu chirie. ... Când Mihail Sadoveanu a dobândit proprietatea la 1919, împreună cu fratele său Vasile, vila nu se afla în special în interior, în înfăţişarea exactă în care fusese clădită. Mihail Kogălniceanu o vânduse în cele din urmă bancherului milionar şi baron austriac Neuschotz, care a înfrumuseţat-o, introducând parchete înstelate, precum şi ferestre şi uşi aduse de la Viena. Pe acestea din urmă, Neuschotz n-a uitat că se cuvenea să le orneze cu câte o coroană de baron; iar aceste embleme, Sadoveanu s-a grăbit să le înlăture, la rândul său. Şi tot din timpul lui Neuschotz este şi sala de baie de patrician roman, în plăci de faianţă, cu mica ei piscină îngropată în planşeu.

... Întâmplarea a voit ca Mihail Sadoveanu să păşească în noua sa casă de la Copou, în 1919, într-un moment în care George Enescu era pe punctul de a se deslipi de o reşedinţă care îi devenise dragă şi în care compusese şi cântase timp de trei ani, când se stabilise momentan în Iaşi de pe urma celui dintâi război mondial. Vreme de mai multe luni de zile, Euterpe şi Erato au prezidat deci amândouă într-o aceeaşi casă. În cele din urmă însă, muza lui Mihail Sadoveanu a rămas să stăpânească singură şi timp de două decenii a vieţuit nestingherită în acest cadru, inspirându-l pe cel mai mare prozator al poporului nostru. În 1947, Mihail Sadoveanu a donat domeniul Institutului de Agronomie din Iaşi. Castelul cu turn cunoaşte acum o nouă etapă a istoriei sale. Dar nimeni şi nimic nu ar izbuti vreodată să alunge din aceste locuri umbrele luminoase chemate la viaţă de uriaşul maestru al literaturii româneşti şi născute nemuritoare."

La 6 noiembrie 1980, casa de la Copou cunoaşte momentul sărbătoresc al inaugurării sale ca Muzeu Memorial "Mihail Sadoveanu". Sunt prezenţi la festivitate: fiica scriitorului, Profira Sadoveanu, soţia sa, Valeria Sadoveanu, I.P.S. Teoctist, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei scriitori şi oameni de cultură, oficialităţi din Iaşi, un numeros public. Gazde sunt muzeografii Muzeului Literaturii Române din Iaşi, cei care, cu efort şi stăruinţă, au dat clădirii destinaţia şi înfăţişarea de astăzi. Alături de ei, domnul Constantin Mitru, cumnatul şi secretarul marelui scriitor, fără iniţiativa şi contribuţia căruia acest lăcaş al memoriei noastre culturale poate că n-ar fi existat. Ansamblul sculptural (autor Dan Covătaru) din grădina muzeului păstrează cu pioşenie urna funerară cu rămăşiţele pământeşti ale Valeriei Sadoveanu. Dorinţa scriitorului de a-şi afla odihna veşnică în acest loc nu s-a înfăptuit încă. Reamintim cuvintele sale, rostite la 6 februarie 1938, cu prilejul conferirii de către Universitatea ieşeană a titlului de doctor "honoris causa": "Oriunde m-ar purta valurile vieţii, dumneavoastră ştiţi că mă întorc aici aşa cum albina, după ce explorează câmpia şi cerul, se întoarce la roiul său, fără de care nu poate trăi. Nădăjduiesc ca şi popasul meu din urmă, cel definitiv, tot aici va fi. Doresc ca acest popas să fie cât mai întârziat, surprizele existenţei şi fragilitatea fiinţei noastre l-ar putea face, însă, şi foarte apropiat."

Astazi se implinesc 45 de ani de la moartea scriitorului Mihail Sadoveanu. S-a nascut la 5 noiembrie 1880, la Pascani, ca fiu al avocatului Alexandru Sadoveanu si al Profirei Ursache, fata de razesi. Urmeaza gimnaziul la Falticeni. Apoi urmeaza cursurile Liceului National din Iasi. In 1898 incepe sa colaboreze la "Viata noua" alaturi de Gala Galaction, N.D. Cocea, Tudor Arghezi si altii, semnand cu numele sau, dar si cu pseudonimul M.S. Cobuz. In 1904 se stabileste la Bucuresti, se casatoreste si va avea unsprezece copii. In acelasi an are loc debutul editorial cu patru volume deodata – "Povestiri", "Dureri inabusite", "Crisma lui Mos Precu", "Soimii" – in care Sadoveanu manifesta predilectie deosebita pentru istorie. Nicolae Iorga va numi anul 1904 "anul Sadoveanu". In 1921 devine membru al Academiei Romane. La moartea lui G. Ibraileanu, Sadoveanu scrie despre personalitatea criticului. Cel ce a fost supranumit "Ceahlaul prozei romanesti" sau "Stefan cel Mare al literaturii romane" ori " ... al treilea mare Mihai din istoria poporului roman", Mihail Sadoveanu, una dintre principalele si maiestuasele coloane de lumina ale culturii si ale existentei noastre si-a consacrat extrem de bogata sa creatie artistica, adunata in peste 120 de volume, unui singur erou: poporul roman. Moare la 19 octombrie 1961, la Bucuresti. http://www.jurnalul.ro/sectiunea_15/calendar.html

MIHAIL SADOVEANU, ALTFEL
Iarna aceasta prelungită, viscolită (din toate punctele de vedere) mi-a reamintit copilăria si lecturile din cărtile lui Sadoveanu (sub crestineasca veghere a tatălui meu, multînc ercatul interbelic-postbelic).
Un timp, am evitat lecturile sistematice din Sadoveanu. Am preferat cărtile critice, precum cele semnate de Alexandru Paleologu (despre care am si scris în revista studentească „Dialog”) si Nicolae Manolescu. Pînă la ei, eram victima cliseelor din scoală, cînd venea vorba despre Sadoveanu. Recent, am parcurs cu proaspătă retină două cărti substantiale: Ochi de urs si alte povestiri (antologie de Nicolae Manolescu si Marius Chivu, Iasi, Polirom) si Pagini de jurnal si documente inedite (coordonată de Constantin Ciopraga, Maia si Constantin Mitru, Olga Rusu si Cezar Ivănescu, editura Junimea – în parteneriat cu Muzeul Literaturii Române Iasi).
Solicitat pentru o amplă manifestare (2-5 martie) desfăsurată în tinuturile Roman – Hanul Ancutei, spatiu cu mănăstiri, muzee, monumente nemtene, întîlnire organizată de Asociatia „Cetatea lui Bucur – 7 centre”, în parteneriat cu Guvernul României – Departamentul Relatii Interetnice, Ministerul Culturii, Cultelor si Patrimoniului, Academia Română, Uniunea Scriitorilor, Consiliul Minoritătilor Nationale, l-am citit si recitit pe Sadoveanu prin prisma prezentei minoritătilor în paginile operei sale.
Pentru a contextualiza extrasele mele frugale, amintesc doar cîteva date de situare a lui Sadoveanu în epocă: – în anul 1926 scriitorul se înscrie în Partidul Poporului, condus de generalul Averescu; – în 1930 este senator de Iasi; – ales presedinte al Senatului în guvernul Iorga; – în 1934 este Mare Maestru al Francmasoneriei Române Unite (vezi Pagini de jurnal si documente inedite).
Într-o ordine întîmplătoare, pe lîngă „oameni de strînsură” sau necunoscuti (oaspeti, înecati, hoti, călători etc), întîlnim în opera sadoveniană:
ARMENI. De pildă în Roxelana (vezi Ochi de urs…, editia citată) îl aflăm, la Constantinopol, pe Ghrigor Misir: „Ne-am desfătat astfel cu vorbe si vin dulce în blîndetea după-amiezii, cunoscîndu-ne (…). I-am aflat si numele, desi nu era nevoie de asta, ca să fim prietini (…). Omul meu nu era numai poet si arheolog. Cunostea bine istoria sultanilor…”.
EVREI (OVREI). Proza Haia Sanis, dincolo de calitătile ei literare si cinematografice indiscutabile, e un triunghi al suferintelor de dragoste profundă si de tensiune confesională, cu personajele, memorabile, Haia-Tudorita-Stefan. În Pagini de jurnal… îi găsim pe evrei în ipostaze diferite: crîsmari, cămătari, comercianti de cereale etc., personaje „negative” (pag. 422), pe fond anecdotic, relaxat, colocvial, în spatiul povestirilor de tip hasidic sau în cumpănă istorică: „Mai cu seamă ovreii au avut a plăti (…) din nou toate oalele sparte – simpla politică a pogromurilor e la mare cinste aici…” (în textul Basarabia – 1919).
TIGANII (Rromii sînt evocati doar într-un text din 1953, dedicat „actorilor” circului din Moscova – vezi Pagini de jurnal…). Memorabil este tiganul Isailă, cojocar iscusit, din Bordeienii. În Fîntîna Hazului indo-europenii nostri sînt… hoti. În Pagini de jurnal… îi aflăm la Vaslui, în vremea lui Stefan („mesteri fauri, tigani domnesti si boieresti” – pag. 220), în vremuri recente („tigani cu colindele”, tigani lăutari, artisti), dar si „tigani care nu voiau dezrobirea de la boieri”, porecliti „stănci (de la stăncute, ciori – n.n.) de sindrilă” (vezi pag. 286, 355, 427).
TĂTARI. În Pagini de jurnal… se scrie chiar despre tara tătărască” (vezi pag. 229, 262).
NEMTI (nu GERMANI, desi deseori apare numele de familie Gherman). Anton Neamtul e memorabil ca personaj în Bordeienii (pag. 273 si urm.): „… Un pas rar si mai greu le urma – si pe deasupra capetelor lor îmbodolite răsăriră sapca veche si luleaua lui Anton Neamtul si barba lui uriasă, fuior amestecat cu fire roscate si albe”.
BULGARI. 44 de zile în Bulgaria (un fel de jurnal, apărut în 1914) este o carte cunoscută. În Înecatul aflăm detalii despre bulgăria danubiană: „… În stînga, pe malul de lîngă Galati, o bulgărie îsi întindea răzoarele lungi si liniile negre ale săntuletelor, cu sticliri de suvită de apă printre zarzavaturi…”. În textul În Dobrogea (1907) din Pagini de jurnal… descoperim că „Lîngă Babadag este un sat în care părintii învată bulgăreste si-si deznationalizează singuri copiii…”.
LIPOVENI (RUSNACI). În Fiorul citim: „trăiau în ele (bordeie – n.n.)… o multime de rusnaci: toată săptămîna se speteau muncind, iar duminica beau holercă si le cîntau lăutarii”. În Pagini de jurnal… (pag. 80-81) spicuim: „Lipovanul Loen Siroca are pe-aici o livadă si vreo 30-40 de vite. A avut si stiubeie (stupi de albine – n.n.); pare bun si primitor…”.
UNGURI (nu maghiari). În Hanul Ancutei si Povestea lui Petrisor, care prefigurează Hanu(l) Ancutei, întîlnim un ungur, „bărbatul hangitei”, pus în concurentă masculină de năstrusnicul Petrisor din Cornul Caprei. În Pagini de jurnal…, aflăm, la pagina 163, următoarea însemnare sadoveniană din anul 1926: „Salonta, orăsel în majoritate unguresc, în cîmpie. Locul de nastere al lui Arany Iános…”.
CIANGĂI. Mentionăm o constatare din Pagini de jurnal…, datată 1922: „La ciangăi. Zsok Gergely (…). Ciangăi veniti din Rădăuti. Statul le-a dat pămînt si i-a ajutat să-si construiască gospodăriile”.
Vasta operă sadoveniană este un veritabil „santier” multicultural, fertil în conotatii. De la alogeni la asimilati, de la familii mixte la strămutati ai istoriei. De la turci dobrogeni la cherhanagiul Hagi Iani din băltile dunărene. Iată un fragment din Pagini de jurnal…, dedicat tipurilor din regiunea (interbelică) Hîrlău: „… un bulibasă, un vornic, un notar, un pădurar, o femeie din sat, vădană tînără si drăcoasă, un urmas al lui Feltin (ungurul cel mare), trei frati tigani mari hoti…”.
Altfel spus, Sadoveanu mereu actual, fertil si în regimul multdiscutat al unitătii în diversitatea ei, al dialogului si tolerantei, al multiculturalitătii rodnice.
http://convorbiri-literare.dntis.ro/VASILIUapr6.html

PLANETA SADOVEANU
Sadoveanu s-a născut în noiembrie. A venit pe lume la o vreme de toamnă si a urcat în Empireu tot într-o toamnă. Sadoveanu spunea că toamna ieseană este cea mai frumoasă din lume. Trebuie să-l credem pe Sadoveanu. Ce nu spunea creatorul Crengii de aur e cît de mult sporise el însusi frumusetea toamnei iesene. Nenumărate toamne s-au scurs aici de la începutul începuturilor. Si toate vor fi fost, în rotirea lor, miraculoase. Dar, într-o zi, a venit la Iasi, de la Pascani, adolescentul Sadoveanu Mihail. Si-a înscris numele în cataloagele unui liceu faimos, Liceul National, alături de alti români ce aveau să devină celebri, între care Nicolae Iorga. Apoi a plecat pentru a reveni, de această dată despărtindu-se de un alt tîrg moldovenesc, cosmopolit, pitoresc si melancolizat de „dureri înăbusite” – si de drame aidoma celei a Haiei Sanis – Fălticeni, care-i marcase pentru totdeauna sufletul. Si Opera. Făcuse însă de acum un lung ocol prin Bucuresti. Era deja o personalitate, la a doua sa venire, iar în biografia lui si a culturii nationale fusese consacrat ceea ce Nicolae Iorga numise Anul Sadoveanu, adică acel an fast – 1904 – (de la care vom număra, peste ceva mai mult de o lună, un secol) cînd scriitorul a debutat editorial cu… patru cărti: Povestiri, Soimii, Crîsma lui mos Precu, Dureri înăbusite. Caz singular în literatura română si nu numai.
Spiritul lui Sadoveanu s-a contopit cu spiritul locului. Încît numele cel mai definitoriu al toamnei iesene este Sadoveanu, asa cum cel al verilor îmbătate de mireasma teilor înfloriti este si va fi mereu, la Iasi, Eminescu. Aici a scris Sadoveanu marile sale capodopere. Toamnele iesene au intrat, datorită lui, sub zodia povestii fără de sfîrsit. Un perpetuu symposion, ca acela de la Hanul Ancutei. Căci lumea de pe planeta Sadoveanu, ca într-o altă Mie si una de nopti, povesteste. Povesteste, legitimîndu-se prin poveste, într-o limbă duminicală în care, cum observa Călinescu, nici o cacofonie nu e posibilă, totul e cîntec, virgulele cîntă si ele, iar punctele asteaptă risipirea ecourilor…
Urc – pentru a cîta oară? – în foisorul Casei Sadoveanu din Copoul Iasilor, care îmi aminteste de conacul lui Lev Tolstoi de la Iasnaia Poliana, dar, mai ales, de casa si ferma lui Hemingway din San Francisco de Paula de lîngă îndepărtata Havană. Stiloul lui Sadoveanu îl privesc ca pe un monument evocator, asa cum mi s-a părut a fi si antediluviana masină de scris a lui Hemingway de la ferma Vigia.
Îmi vine în minte un fapt de istorie literară: împroscat cu noroi, pe cînd se afla în plină maturitate, de un critic, Sadoveanu si-a ridicat privirea spre zări si nu s-a mai lăsat „atins” niciodată de vreo remarcă, fie ea si elogioasă, în ceea ce-l privea. De altfel, cred că nici nu l-a interesat prea mult ce spun criticii despre el, cu exceptia lui Ibrăileanu si, poate, a lui Călinescu.
Ce ar zice Sadoveanu de unii detractori ai săi de azi? I-ar privi în tăcere sau, cel mult, le-ar adresa un singur cuvînt, acela pe care pe care i l-a adresat si criticului detractor: lipsăsti!
Lipsăsti! mi se pare a fi cel mai distrugător „antidot” – după În lături! al lui Titu Maiorescu – împotriva prostiei, imposturii si intolerantei de orice fel. Ambele au fost rostite, în epoci diferite, în Iasii toamnelor sadoveniene…

http://convorbiri-literare.dntis.ro/COROIUnov3.html

UNSADOVEANU NECUNOSCUT
Privind în juru-i si în propriul eu, tînarul Sadoveanu îsi schita la douazeci si sase de ani (la Falticeni) o linie de conduita sociala si etica: „Ma simt, prin suflet si intelect, singur si unic. Ma simt al poporului meu, al parintilor si cerului meu. Tocmai de aceea vreau sa vad în alt individ, de alta rasa si de subt alt cer, un frate. Ceea ce e omenesc bun si nobil în fiecare din noi trebuie sa ne adune pentru un efort comun al energiilor diverse catra acelas scop armonic. Internationalismul celalalt se întemeiaza pe progresele tehnice, pe circulatia bunurilor, pe viata materiala. A cauta Înfratire aici e zadarnicie; dupa cum a cauta, pe aceasta cale, fericirea însemneaza a face confuzie între doua planuri cu totul deosebite ale vietii. înfratirea n-o putem realiza decît pe planul moral, subordonînd moralului cele materiale. De cîtva timp, dupa mari catastrofe, lumea tot mai nelinistita, simte nevoia unui orizont nou. Nici un aeroplan, cu record oricît de sporit, n-o va putea duce acolo unde se înalta numai inima, curatita de mizeriile materialismului..”. ( Jurnal , 1906).

I

Frapanta la autorul Baltagului , acuitatea privirii îsi aliaza sistematic tensiunea unui poet; plasticizant si pensieroso , apropiat misterelor lumii si adînc înfipt în pamîntul înaintasilor, Faurul aburit – cum singur îsi spune – avea disponibilitati de creator mare; era facut sa perceapa cu ochii si urechile – motiv de confesiune în Anii de ucenicie . Nu-i ramînea decît sa se desfasoare în timp si spatiu, sa puna în pagina monologuri si dialoguri, sa aleaga ritmul si viteza discursului, sa instituie o atmosfera si, mai ales, sa sugereze stari sufletesti. Relatarile lui despre întîmplari vechi ori recente, naratiuni adesea melodioase, îsi asociaza magia amintirii si penumbrelor; vocatia rapsodica se lasa invadata de filoane lirice impresive, de poeticitatea subconversatiei , mai exact de indicibilul minutelor de reverie. Pe scurt, în Sadoveanul tuturor vîrstelor fuzioneaza observatorul multiobiectual si gînditorul negrabit; tipic, faptele, întîmplarile si ecourile lor – surse de posibile compozitii – devin literatura dupa o relativa gestatie, dupa ce s-au decantat, dupa ce s-au reorganizat si orchestrat.

„Am obiceiul sa distrug scrisorile, ciornele si notele (afirma el într-o Marturisire din 1937), ca sa nu fie bataie de cap mai tîrziu pentru oamenii curiosi. Dintr-o discretie fireasca, n-am comunicat publicului despre predecesorii mei decît extrem de putin. N-am alimentat notele biografice din carti, de aceea cele mai multe sînt vagi ori cuprind neexactitati. M-am gîndit ca unele lamuriri poate tot ar fi necesare acum, ca sa se vada de ce viata mea a fost asa de putin oraseneasca si asa de lipsita de orice viclenie..”.. Afirmatia despre distrugerea notelor nu coincide totusi integral cu realitatea; în arhiva familiei s-au pastrat peste douazeci si cinci de carnete, continînd observatii sociale, etice, psihologice si culturale, inclusiv profiluri de personaje si subiecte de dezvoltat; interesat de nuante expresive, prozatorul artist înregistreaza sintagme, formule gata-facute si reflectii; alcatuieste liste de toponime si colecteaza antroponime.

Despre scrierile la care medita Faurul: – tacere precauta! „Nu socot nici interesant, nici folositor – gîndea el în 1928 – sa fac cunoscut publicului proiectele mele de viitor. Cred ca nu trebuie sa vorbesc decît de ceea ce am realizat. Între aceste ultime realizari pot sa numar Demonul tineretii , roman, a carui actiune se petrece la Manastirea Neamtului; Hanul Ancutei , care este tot un fel de roman, personagiul principal fiind cel pe care-l arata titlul; Olanda , impresii de calatorie, Împaratia Apelor , nuvele pescaresti; toate vor aparea la Cartea Româneasca”.

Dezvaluiri de atelier provenind de la Andre Gide si Rebreanu ori de la Camus indica traseul dificultuos de la materia prima la opera finita. Exista în masiva creatie sadoveniana scrieri lejere, dar a generaliza ca totdeauna el redacta cu usurinta ar fi o eroare. Debutul sau editorial neobisnuit (din 1904), cu patru carti, fusese produsul a patru-cinci ani de exercitii juvenile; în 1905 li se adaugau alte volume, iar anul urmator înca patru. Fenomen rar întîlnit, un ritm ca acesta avea sa acrediteze impresia de spontaneitate. Ca prozatorul gasea dintr-o data limbajul adecvat temei, ca frazarea cu mîna sigura putuse parea un dat structural, organic, acestea se cuvin considerate nuantat. „Multora – scria el în Anii de ucenicie, capitolul XX – li se nazarea ca literatura mea e o functie fireasca în care cheltuiesc putina substanta; nu cunosteau pe (?) aburit care se ostenea fara ragaz sub calm înselator”… Numeroase notatii de jurnal intim probeaza ca tranzitia de la orizontul prim la capodopere implica un lent proces de selectie si cristalizare. La o ancheta a „României literare” (I, 1930, nr. 30), la care participasera Camil Petrescu, Gala Galaction, Ion Minulescu, Nichifor Crainic, Perpessicius si altii, Sadoveanu (atunci la cincizeci de ani) venea cu detalii socante: „în general, la mine, elaborarea se face cu mare întîrziere, dupa timp îndelungat. Sînt unii scriitori, si exemple sînt nenumarate, în al caror substrat anumite fapte nu se framînta atîta, nu sînt supusi, ca sa zic asa, unor chinuri de elaborare; ci îsi pregatesc uneltele si pasesc îndata la asternerea pe hîrtie a simtamintelor si zbuciumelor lor..”.

Dar marea literatura reclama „sfortare îndelunga si truda” – cautari si angajare totala: „Flaubert lucra ani si ani la romanele lui; Caragiale si Vlahuta tineau pe pupitru bucatile lor pentru un cuvînt ori o întorsatura de fraza. Boileau, pe care-l recitam în liceu, ne dadea un precept teribil în chestie de vers:

Polissez-le sans cesse et le repolissez ...

Asi! acestea sînt metode învechite, anterioare marii revolutii literare. Caci s-a p rodus si o mare revolutie literara.

Înainte vreme, un scriitor, ca sa fie scriitor, trebuia sa învete serios gramatica, ortografie si punctuatie. Daca pe lînga asta mai avea si talent, nu era rau.

Î n vremurile de fata, chestia din urma, a talentului, ramîne în suspensie. Completa libertate. Fiecare dupa cum pofteste: sa aiba ori sa n-aiba talent. Mai hotarît e cu celelalte chestii învechite: gramatica, punctuatie, prosodie etc. Hotarît si simplu: au fost, dar astazi nu mai e nevoie de ele.

Aceasta mare descoperire se zice ca se datoreste în mare parte unui compatriot al nostru, Tristan Tzara, care s-a dus cu ea la Paris, a brevetat-o si a avut un succes teribil. Dupa el, au venit André Breton si altii, frantuji, nemti si americani care au perfectionat metodele si au aprofundat descoperirea si revolutia”... ( Jurnal , 1927).
II



A vedea în Sadoveanu doar un arhaizant, un îndatorat marilor cronicari si cartilor populare, e o eroare; pelerinul printre arhetipuri nutrea (programatic) nostalgia cunoasterii totalizante, integrationiste, angajîndu-se în lecturi istorice, parcurgînd lucrari de filozofie generala, de filozofia culturii si, bineînteles, apelînd la capodopere ale literaturii universale. Cînd, dupa o întîlnire în redactia „Adevarului literar” (la 31 ianuarie 1937), G. Calinescu conchidea pripit: „Îl cred foarte necultivat” – criticul era în necunostinta de cauza... Ne-am referit altadata (în Propilee , 1984) la procedeele citationale sadoveniene din scriitori sau gînditori români si straini, – citate ducînd de la Miron Costin, Neculce si Eminescu la Rabelais, la Voltaire, Hugo, Balzac si Maeterlinck, de la Dante la Schiller si George Eliot, de la Dostoievski la Cehov si Korolenko. Declaratie semnificativa în „Rampa”, într-un interviu din 1911: „Pe Plaut îl admir, pe Dostoievski si pe Tolstoi îi simt. (...) Ceea ce interesa pe Sofocle nu-i mai intereseaza pe contemporani..”..

Palmaresul lecturilor lui, bunaoara cele din 1906, face impresie; Sadoveanu preia din cartile altora puncte de vedere felurite: despre religie, despre virtute, fericire si speranta; îl tin în loc conceptele de materialism si spiritualism – cu opriri la Epicur si Lucretiu, la Bacon, la d'Holbach, Locke si Condillac, la Descartes si Leibniz, la Hegel si Kant. Cautatorul de raspunsuri extrage fragmente definitorii (frecvent în franceza; uneori în latina) din Pythagora si Machiavelli, din Horatiu, din Tit Liviu si Sfîntul Augustin, din Montesquieu si Voltaire, din Victor Hugo, din Goethe si Heine, din Balzac, Maupassant, Flaubert si Baudelaire, dar si din Napoleon Bonaparte si Franklin, din altii... Anul urmator figureaza Euripide, Empedocle, Seneca, Tertullian, Fichte, Pascal, La Fontaine, Rousseau, La Rochefoucauld, Byron, Proudhon. La 10 iulie 1925 – precizare de amanunt: „Joi am recitit pagini foarte interesante din Stendhal: Despre educatia femeii. Amorul la arabi ”. În 1926 retine cuvinte indiene din Kipling ( Cartea junglei ) . – „O buna lectura pe care nu ai digerat-o – crede Sadoveanu – e ca un ospat bun rau digerat”. Adesea noteaza anecdote, cuvinte de spirit, curiozitati felurite; trei pagini – reproduse din Omul de geniu de Lombroso – îi vorbesc despre Caractere degenerative , despre Precocitate si Genii tardive . Nu ni se spune cine sînt autorii reflectiilor despre arta si frumos însiruite dupa citatele din Lombroso; exceptie face un aforism de Baudelaire. Un alt aforism suna astfel: „Frumosul nu e tot ce e simplu, ci complexul simplificat; el a consistat, totdeauna, într-o formula luminoasa învaluind în termeni familiari si profunzi, idei sau imagini foarte variate”.

Volume de Faguet, de Max Nordau si altii îi fusesera împrumutate. Pe aproape doua pagini figureaza o lista de Carti de cumparat – toate în franceza –, patruzeci si opt de autori reprezentînd diferite literaturi: Goethe, Tolstoi (4 titluri), George Eliot, Hoffmann, Longfellow, Manzoni, Thackeray, Turgheniev, Erckmann-Chatrian, maghiarul Jokai.

În timp, prozatorul valorifica literar notatii din caiete, utilizînd în context potrivit o idee, o sugestie, vreun reper. O reflectie din septembrie 1908 pledeaza pentru armonizarea cunoasterii livresti cu cea legata de natura, cu perceptia nemijlocita: „Cineva nu cunoaste pe Herbert Spencer; bine, nu cunoaste. Dar unii cunosc toata filozofia contemporana, stiu ce-a spus Schopenhauer si Spencer etc, însa nu stiu ce e aceea un botgros, ori un cintez. Mai mult nu stiu acestia din urma”. Aceeasi reflectie e de gasit în O istorie de demult – din acelasi an: „Am auzit ca citesti pe Kant si pe Schopenhauer; si dumneata mi-ai spus... Ai sa-i stii din scoarta în scoarta... Ai sa-i stii si pe altii, toti filozofi urîti si spîni... Dar daca nu stii ce-i aceea un botgros, ori o privighetoare, ori o noapte cu luna, n-ai facut nimic”.

Peste ani (1921) – lecturi de alte genuri: Le Tragique destin de Nicolas II et de sa familie de Pierre Golliard, La Vie de Franz Liszt de Guy de Pentalis, dar si L'Ombre de la croix de Jean si Jerome Tharaud. Mai tîrziu (1927) – aluzii la Keyserling si Freud. Probabil în pregatirea unui interviu (1928), în momentul în care lansa Hanu-Ancutei , Sadoveanu declara scurt:

„– Cartile preferate acum? Începînd cu Rusii si cu Zola la 18 ani, am trecut prin diferite serii de preferinti, uneori reînnoind lecturi, pîna ce am ajuns la istorie, memorii si clasici. Acuma, de pilda, ma delectez cu Memoriile lui Beaumarchais. lata o îndeletnicire – lectura – care-mi place cu mult mai mult decît scrisul”. Cu un an înainte se referea la mari poeti francezi: „Admitem pe un Baudelaire, pe un Verlaine, pe un Mallarme? Cum nu? raspundem noi, – admitem (...) si totusi, cînd au aparut, erau neîntelesi si batjocoriti”. Puternic sensibilizat de secolul romantico-simbolist, ulterior Sadoveanu n-a fost în pas cu Proust, cu François Mauriac si And re Gide, cu Henry James si Thomas Mann, cu altii.

III

În primavara 1900, invitat al lui Nicusor Beldiceanu, Sadoveanu era la Radaseni (în coasta Falticenilor), împreuna cu N. Dunareanu. Toti trei cu aspiratii literare; colegi toti trei în ultima clasa la Liceul National din lasi se gaseau „pe la doua ceasuri” de noapte cu „luna plina”, lînga pîraul lui Faur, cînd un concert de privighetori marca dintr-o data un eveniment de ordinul miracolelor irepetabile; moment amintit întîi, în 1908, într-un scurt comentariu: Radasenii si sarbatoarea sfîntului Mercorie . Dupa multi ani (în 1925), un Sadoveanu patetic, larg deschis efluviilor naturiste si dispunînd de o exceptionala memorie senzoriala, rememoreaza miscat: „Beldiceanu a murit – si primavara aceasta mi l-a evocat, asa de tînar, de entuziast, de idealist si de bun. El e în pamînt si privighetorile cînta iarasi la pîrîul lui Faur. Nimic din el n-a mai ramas acolo. Va muri peste putin si aceasta amintire”. E de presupus ca Sadoveanu-poetul asistase la o simfonie, la dialogul privighetorilor cu luna: „Mergeam tacuti, cu sufletele miscate, spre ele. Ajunseseram într-o roata de salcii vechi lînga pîraul lui Faur. Apele parca contenisera, si chiar deasupra noastra, în streasina verde, o privighetoare cînta asa de puternic, încît îi auzeam deslusit gîlgîitul gusii. Era asa de aproape, încît daca as fi întins mînile, am fi dat de ea. Ne ametea cîntecul ei de foc, ca o revarsare stralucitoare, ne înfasura ca într-o nebunie; si din salciile din împrejurimi si din livezile costiselor veneau raspunsurile în prelungi tremurari melodioase si arzatoare (...). Si nici un glas, nici o fiinta omeneasca pe uliti. Eram singur si asteptam sa se întîmple ceva, o minune poate”.

Momentul de odinioara frizînd delirul urma sa fie reorchestrat înca o data (1944) în Anii de ucenicie (Cap. IX) – mai strîns, dar cu aceeasi senzatie de sublim. Tot lînga pîraul lui Faur, tot sub luna plina: „Era liniste netulburata în tot cuprinsul satului, nu adia vînt, era caldut si cîntau în salcii o mie si una de paseri maestre. Cred ca niciodata nu s-au aflat la un loc cîntînd atîtea privighetori si nici nu se va mai afla în veci si pururea. Eram asa de miscat, încît m-am gîndit ca viata mea poate sa se ispraveasca în acea clipa..”.


Despre niste „bordeieni” de pe domeniile lui George Mortun – în nordul Moldovei – jurnalul lui Sadoveanu înregistra date zguduitoare, reluate, dupa doua luni, în „Cumpana” (1909, nr. 1-4), sub titlul Reflexiile unui explorator . Tuse apasate, în negru, puncteaza dezolarea locurilor dintre Valea Jijiei si Prut. „S-au strîns aici fugari din toate partile, dezertori, fugari din închisori, si traiesc departe de cei care i- au cunoscut si pe care i-au vatamat poate, si sînt încredintati ca nici justitia, nici nimeni nu-i va cauta pe aici”. Un „haidau”, un tartor al locului, respira cruzime: „Faliboga e numele unui fecior boieresc, un fel de bandit scurt, uscat, cu ochii rai. Umbla calare prin toate partile mosiei cu pusca în spate, era groaza oamenilor. Avea s-o muiere care, ca si dînsul, umbla calare barbateste”. Un alt personaj, un resemnat, „traieste în bordei toata viata, ori lînga vite”; într-o zi, piere ca o jivina si „nimeni nu-l plînge”. Notatii de aspect descriptiv lasa loc, în continuare, unui proiect de nuvela pe tema dezumanizarii: „Iarna moale. Faliboga si muierea lui. Primavara glodoasa; boierul vine la mosie cu carul cu boi. – Primar – Perceptor (portrete)”. În 1912 va aparea ampla nuvela Bordeienii , o capodopera pe tema mortificarii lente. Ca mai totdeauna cînd descifreaza mentalitati rudimentare, naratorul (acum analist întristat) e magistral; odata cu Bordeienii , Sadoveanu demonstra disponibilitati pentru viitoare pînze ample.

Tot ce tine de fenomenul autohton invita la notatii succinte; istorisiri populare, vorbe de duh si sententii, elemente de ritual magic si blesteme – toate compun o banca de date cu posibile întrebuintari în procesarea creativa. De timpuriu figureaza în preocuparile scriitorului (care îsi zice artist ) adagii, sintagme si nuante lexicale caracteristice; actioneaza palpitul unor momente istorice. Îl încînta sistematic observatii plasticizante: – „Frumusetea nu se taie pe talger”; „Curgeau pieile de pe dînsa” (de pe o femeie supraponderala); clipe de sublim, paradisiace, introduc în „lumina cea neînserata”. Din 1906 dateaza o mentiune ornitologica: „ Bodîrlau – cufundar din baltile Dunarii, cu pene în jurul urechilor”. În 1950, la Stockholm, calatorul Sadoveanu priveste de la al saselea etaj „parechi de rate salbatice si bodîrlai” ( Marturisiri , 1960). În acelasi 1906 (iunie) semnaleaza vocabule rare: nufarul „se mai numeste si plamîna”; pe tulpini de trestii din balti „se catara lejnicioare albastre – ghirlanzi, ghirlanzi”; un pazitor la cosarele mosieresti e cosarar sau humelnic ; o data retine termenul ghionder – auzit la Murighiol si utilizat în Împaratia apelor .

Sute de alti termeni în nuantele lor semantice elocvente se adauga fara contenire – pîna la senectute. Artist cu virtuti de filolog erudit, acest cel mai mare cunoscator al limbii române – pe toata întinderea si pe întreaga-i istorie – nu pierde nici un prilej pentru a-i ilustra tezaurul. Relatarile diaristului perspicace, notele lui de drumetie – pe itinerarii de la Balcic si Mangalia pîna în Delta (1908, 1912 si 1914) cu rezonante în Privelisti dobrogene (1914) si Ostrovul lupilor (1941), cele din 17 iulie-2 august 1919, stilizate în Drumuri basarabene (1921) si contactele transilvane (din luna mai 1927) la Deva, Uioara, Blaj, Craciunel si Cheresig – toate vorbesc de particularitati si regionalisme. Precum textele prozatorului, liste de termeni comentati ofera stilisticienilor si lexicografilor puncte de vedere de certa autoritate.

IV

De unul singur ori însotit, pedestru ori cu brisca, literatul de la Falticeni – un homo viator – colinda în 1906 pe la manastiri (Neamt, Secu, Rîsca, ajungînd la Varatec si Agapia, oprindu-se cîteva ore la baile Baltatesti, toate evocate dupa doi ani în Oameni si locuri . Se gîndea concomitent la „nuvele cu subiect din trecut” - de unde un memento ca urmatorul: „Descrierea unui iarmaroc la Baia; pradarea de catre tatari si turci a manastirii Rîsca, 1576. Trebuie sa utilizez si materialul de superstitii pe care l-am adunat. Costea strainul ( Soapte din trecut )”. Identificam aici, în embrion, povestirea Vremuri de bejenie . În acelasi 1906, la 23 iunie: „Un padurar întunecos ma întîmpina si ma duce în coliba lui singurateca, unde are o femeie tacuta, chinuita, nenorocita pe care o tiranizeaza. Banuieste ca femeia a trait cu boierul, stapînul mosiei de 1400 de falci? Banuieste, se încredinteaza si ucide pe boier? Nu stiu. Dar boierul a fost gasit ucis..”. Pe fundal analog – alt proiect narativ; apa Siretului umflat de ploi aduce o moara „s-o morarita frumoasa, tînara si vaduva, cu tatal ei”, morarul; dragoste între morarita si pîndarul Halmului; imixtiunea boierului. Început în 1915, romanul Venea o moara pe Siret va fi reluat si încheiat dupa opt ani.

Dintre multele subiecte creionate într-un carnet ori altul, unul (datat 17 mai 1927) se preta la investigatii analitice complexe: „– Un baiat care ajunge la concluzia logica ca tatal sau a comis o crima, întreprinde încredintarea acestui lucru, cautînd a descoperi fapte concrete verificatoare, – ceea ce ar forma trama tragica a unui roman ” . Idee neconcretizata scriptic.

Sintagma Anii de ucenicie , întîlnita în 1908, devenea, în 1944, titlu de volum memorialistic.

File de jurnal (11 august – 2 septembrie 1906) rezuma experienta ofiterului de rezerva de la Falticeni, în mars istovitor (prin Probota, Lespezi, Hîrlau) – spre tabara de la Sipote, în nordul Moldovei. Efort fizic istovitor pentru cineva corpolent (103 „chilograme”) în uniforma militara. „Marsul mi-a ars talpile asa de tare si mi-a ranit un picior”; pîna la „scheletul negru” al manastirii Probota, „doua sute de metri, fac jumatate de ceas schiopatînd”. Dealuri si rîpi, privelisti coplesite de soare, „necazuri multe”; cursa comandata pune la încercare rezistenta convoiului. Într-un Discurs catre mine însumi (intercalat în jurnal) – consideratii deloc amabile despre ofiterii de cariera; „domnul capitan Holban, cumnatul ilustrului literat Eugeniu Lovinescu”, e un personaj bizar. De la 15 august, de cînd am ajuns în tabara si pîna la ziua aceasta”, parintele lui Anton Holban (viitorul romancier) „înca nu s-a spalat, pentru care lucru bunul si burtosul doctor Rizescu a luat masuri ca sa se înarmeze o companie cu lopata de infanterie si o alta companie cu maturoaie si cu hîrdaie cu apa, ca sa poata curati urechile domnului capitan..”. Nici o toleranta pentru generalul Tell, marginit si absurd. Din aspra experienta a rezultat fragmentul Mergînd spre Hîrlau (cu o trimitere la dramaturgul Ronetti-Roman), text încorporat în O istorie de demult .

La 25 iunie 1913, locotenentul Sadoveanu, mobilizat la regimentul „15 Infanterie” (Falticeni), se referea în jurnalul de campanie la starea de spirit din zona, favorabila intrarii în razboi. Dincolo de Dunare, epidemie de holera; concomitent, G. Topîrceanu (si el mobilizat) se confesa îngrozit carnetului sau de front. Impresie pozitiva despre omenia generalului Prezan, viitorul maresal. Jurnalul lui Sadoveanu devenea în 1914 o carte: 44 de zile în Bulgaria .


Jurnalul de calatorie în Germania (1926) înregistreaza, fara complexe, impresii felurite; în trecere prin Polonia: „gari mari în vechiul stil austriac – ca la Pascani”. Galitia e o „tara pustie, tara trista”. În gara la Lemberg – un chiosc cu gazete, carti de Dumas-pcre, Romain Rolland, Blasco Ibanez, Jack London, Reymont; „nimic de Sienkiewicz”! La Przemysl – „a ajuns cu ostile sale Stefan-Voda”. La Berlin, plimbare pe rîul Spree; un mierloi „cînta moldoveneste, ca-n gradina la noi, la lasi”. Strazi cu „case foarte vechi, înflorite si romantice”. Vizita la galeria de arta de la Potsdam („Sans-Souci”), amintitor de Frederick cel Mare si Voltaire, oaspetele împaratului.

La 3 iunie 1927 – cu „Orient-Express” spre Amsterdam; itinerar prin Bratislava („impresie de curatenie si rînduiala”), prin Viena si Linz („orasele, satele au acel caracter german cunoscut”; „Regensburg – în munti Dunarea Mica”. Olanda – „tara cu sistem vascular dezvoltat; – într-un fel de mimetism, si oamenii sînt la fel. Parca le-ar curge prin sînge apa acelor lacuri. Fineturi gastronomice la restaurantul „Bagatelle” (extrem de scump), proprietatea unui român (Tocila) – „aventurier simpatic, desi cam trist” – care „vorbeste destul de bine italieneste, frantuzeste, nemteste, englezeste, olandeza; româneste se cam încurca”. Anul urmator, textul îmbogatit, sub genericul Olanda – Note de calatorie , aparea la „Cartea româneasca”.

Pentru „reparatie” trupeasca, la sfîrsitul anului 1937, Sadoveanu era la Karlsbad (22-30 „dechemvrie”) – statiune cautata de „lume multa, de pretutindeni”. Doamnele si unii localnici supraponderali „fac fara gres bolile pe care strainii le curarisesc si pe care ei însisi le lasa necurarisite pîna la sfîrsit”; spre seara „se poate auzi muzica buna”. Impresioneaza semnele civilizatiei tehnice: „ascensor, calorifer, lumina electrica, automobil, aeroplan, tren, sobe cu gaz aerian, cabine telefonice în toate partile pe strazi, radio la fiecare casa”. Pe stînci, în jurul statiunii, inscriptii amintind ca „acolo a stat un Kronprinz, dincolo o arhiducesa, dincolo un rege”. Un episcop slovac tacut, cu care se vede cotidian în sufragerie, devine subiect de portret. „Probabil ca n-am sa-l întîlnesc iar decît la judecata cea din veac, cînd ne vom opri sub o arcada si ne vom întinde unul altuia mîna ca niste vechi cunostinte”. Desi de repetate ori spusese ca singuratatea nu-l deranjeaza, acum, departe de ai sai, Sadoveanu cade în melancolie. Dupa a treia zi de Craciun (la 28 „dechemvrie”), iata-l consacrînd o pagina malitioasa „d-lui N. lorga” – „cel mai mare dintre toti cugetatorii si scriitorii de orice fel, nu numai de azi si numai de ieri, sa nadajduim si de mîne...”.

http://convorbiri-literare.dntis.ro/CIOPnov5.htm

MIHAIL SADOVEANU - SECTIUNI DINTR-O GEOGRAFIE LITERARĂ
Mihail Sadoveanu se naste la Pascani, în 1880, si îsi petrece vacantele la Verseni, la bunicii dinspre mama. Abia la 11 ani copilul capata numele de Sadoveanu. Între 1892 si 1897, urmeaza cursuri la gimnaziul „Alecu Donici” din Falticeni . Am spune ca acesta este spatiul care va oferi primele repere universului literar sadovenian. Sfîrsitul secolului (1897-1900) îl gaseste la Iasi. Aci începe o activitate publicistica intensa care îl desparte de scoala: dupa o paranteza bucuresteana, se stabileste la Falticeni – se casatoreste cu Ecaterina Balu. Anul 1904 este Anul Sadoveanu al literelor române: scriitorul debuteaza, în stilul lui uriesesc, cu patru volume: Povestiri, Soimii, Dureri înabusite, Crîsma lui Mos Precu. Dupa o pendulare între Bucuresti si Falticeni, se va stabili, în 1910 la Iasi, ca director al Teatrului National. Participa în 1913 la razboiul româno-bulgar, în 1918 se stabileste la Iasi, unde îsi cumpara o casa: este chiar casa care îi apartinuse lui Kogalniceanu. Fiecare asezare a lui Sadoveanu într-un oras sau într-un spatiu „al vînatorii” înseamna întemeiere: constructia/aproprierea si amenajarea unei case e primul dintre gesturile sale întemeietoare. Casa , ca spatiu al unei ordini spirituale e primul element definitoriu pentru geografia sadoveniana. E primul topos pe care îl cucereste scriitorul.




E ales membru al Academiei în 1921, în 1923 îsi rosteste discursul de receptie. E una dintre personalitatile prin care se naste România Mare – prin care se valideaza, spiritual, tara întregita.

Odata cu Tara de dincolo de negura – 1925 începe prima serie de opere majore: odata cu Baltagul (1930) scriitorul începe a da seria sa de opere exemplare. Fiecare an al deceniului al patrulea ilustreaza o febrilitate majora, dar si instalarea lui homo religiosus în timpul creatiei:

1931 – Trenul fantoma, Maria sa, Puiul padurii ;

1932 – Nunta domnitei Ruxandra, Uvar ;

1934 – Noptile de Sînziene, Soarele în balta, Viata lui Stefan cel Mare ;

1935 – Ucenicia lui Ionut , primul volum al trilogiei Fratii Jderi ;

1936 – Se stabileste la Bucuresti. Izvorul alb ;

1937 – Retragerea în Transilvania, la Bradu Strîmb;

1938 – Valea Frumoasei, Ochi de urs ;

1940 – Vechime, Divanul Persian ;


Pîna la Anii de ucenicie (1944), scriitorul mai publica:

1942 – Oamenii Mariei-Sale , încheierea trilogiei Fratii Jderi ;

1943 – Povestile de la Bradu-Strîmb .


În perioada capodoperelor, inaugurata de Baltagul , 1930, scriitorul cartografiaza o alta geografie – una interioara. Este pe drumurile pe care le cunoastem, în muntii pe care îi stim, pe itinerarii foarte bine desenate, dar aceste itinerarii ascund altele. Sau, cum spune Edgar Papu:

„Cea mai mare parte din omenetul lui Sadoveanu e pe drumuri. Cine nu cunoaste amplele resurse – aproape unice în literatura lumii – ale drumurilor sadovenesti, cu locuri de popas pe la ratesuri si pe la focuri în spate? Drumurile lui Sadoveanu sînt mai mult decît un motiv pitoresc; ele constituie un principiu aproape simbolic al cunoasterii, o sectiune de investigatie taiata cu lumina în misterul si necunoscutul infinitelor destine omenesti. Focurile sale de popas, în noapte, transpuse la superioara scara umana, au functiunea reflectoarelor subacvatice care, în întunericul nesfîrsit al fundurilor de mare, ne descopera frînturi de viata ignorata. Drumetii sai… , aduc treptat la lumina, odata cu trasaturile lor, si ceva din întîmplari nestiute, din evenimente de taina, smulse parca din tenebrele de unde au venit… .Motivul drumului la Sadoveanu te patrunde adînc cu aceeasi sugestie de infinitate – în formele cel mai nebanuite – a relatiilor si destinelor umane în lumea noastra larga” 1 .

Si Alexandru Paleologu acorda un mare interes Drumului în opera lui Sadoveanu. Îi acorda un sens spiritual, si desigur acesta este sensul cuviincios. Întelesurile lui se despica la infinit, de la topografiile curente, prin care recunoastem munti, dealuri, sate, rîuri, orase, strazi pîna la semnificatiile simbolice pe care le pot degaja caile pe care le strabatem. Educatia ezoterica, lecturile din carti sacre, ucenicia masonica adauga mereu cîte ceva întelesurilor „caii”. Dar asta nu înseamna ca scriitorul nu este consecvent cu sine si cu experienta sa.

Ceea ce adauga înseamna si o retragere într-un spatiu protector. Dar nu numai atît. Sadoveanu se retrage mereu în urma, si exercitiile sale de retragere înseamna si încercari de recuperare ale unui orizont originar. Va face mereu referiri la rolul covîrsitor pe care folclorul l-a avut în creatia sa si, precum Mircea Eliade, va repeta ca exista o istorie (stra)veche pe care o putem descoperi, identifica, întelege cu ajutorul acestui tip de documente. Folclorul, instrument de cunoastere e o constanta a demersurilor sale literare. Discursul sau de receptie din 9 iunie 1923 la Academie se cheama Poezia populara si contine referinte care vor reveni mereu în confesiunile sale:

„Cugetarea ascutita si putintel sceptica, pe care o gasim în proverbe, expresia colorata si plastica, alternanta de zîmbet si tristete, tot sufletul poporului, variat ca o primavara de la noi, le gasim în cel dintîi povestitor artist al nostru, Ion Neculce, care nu e un mare carturar cum sînt Costinestii, si care vorbeste ca un razes sfatos de odinioara. Nacazurile saracei Moldove, Neculce le-a avut scrise în inima lui… / Va rog sa va aduceti aminte de cele dintîi frumuseti poetice ale literaturii noastre culte. Doinele si Lacramioarele lui Alecsandri sînt vadit ecouri ale poeziei populare… (… ) Poate si frumusetea Mioritei sa fi îndemnat pe marele poet sa-si caute întîile izvoare de inspiratie în poezia poporului. Si el, si putinii artisti ai acelei generatii – Negruzzi, Russo, Kogalniceanu – au înteles acum un veac ca literatura noastra trebuie sa-si gaseasca temelie fireasca în popor. Pe drumul acestei traditii îl gasim si pe Eminescu… Direct din popor iese si Creanga, inimitabilul Creanga, vioi, spiritual, sceptic, zîmbind în suferinta, simplu în aparenta si totusi complex ca poporul. Creanga nu e un biet scriitor popular, cum au spus unii, ci cea mai maiastra si artistica manifestare a poporului în literatura culta” 2 .

Trebuie sa subliniem ca exista, în acest moment (înca) sarbatoresc al Unirii, bucuria de a sublinia contributia Moldovei la definirea spiritului românesc – a literaturii române. Desigur, toti sînt români, dar radacinile lor sînt moldovenesti: Neculce, Costinestii, Alecsandri, Negruzzi, Kogalniceanu, Russo, Eminescu, Creanga (inimitabilul Creanga!) vin dintr-o provincie a întemeierilor literare, dintr-un spatiu pe care el, Sadoveanu, îl poate exprima acum nu doar prin reliefurile sale, ci si în profunzimea lui.

Cum apare mitul vechimii în opera scriitorilor români, cum apare mitul vechimii la Sadoveanu? Scriam altadata ( Veghea si stelele , „Tribuna”, mai, 1976) ca nu-i inutil sa studiem relatia dintre biografie si opera în cazul unor autori ca Sadoveanu, Calinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, a caror opera e marcata de statutul lor de fii naturali – decisiv pentru relatiile lor în societatea româneasca. În cartea sa G. Calinescu si complexele literaturii române , Mircea Martin face cîteva observatii fundamentale:

„G. Calinescu depaseste complexul originii sale umile… asumîndu-si un altul infinit mai amplu si mai stimulator. Lupta cu prejudecatile care refuza prestigiul vechimii si culturii lui, pe acela al unei traditii constituite reprezinta un mod de a satisface o obsesie proprie. Prin aceasta identificare el îsi cucereste o noua demnitate”.

Vechimea poporului român, asupra careia G. Calinescu insista de cîte ori are prilejul, e contestata de istoricii profesionisti. Marele critic nu face altceva decît sa-si ilustreze propriul sau blazon. Banuiala cea mai comoda e ca proza lui Mihail Sadoveanu, cu celebrele-i fraze („bunicii mei sînt stranepotii acelor oameni”) nu e independenta, în intentiile ei generale, de necesitatea ilustrarii unui blazon.


Mihail Sadoveanu a raportat direct la biografia lui cîteva romane: cel mai important dintre acestea, Creanga de aur , apare atunci cînd scriitorul are deja o vîrsta – o experienta de viata si de scris. E o confesiune, dupa cum va declara într-un interviu din „Adevarul literar si artistic”, 16 iulie 1933. Cu dl. Mihail Sadoveanu despre masonerie si despre ultimul sau roman vrea sa raspunda unor atacuri venite dinspre extrema dreapta:

„Asa-zisul secret al masoneriei n-are nici o legatura cu întelesul vulgar al cuvîntului… Secretul ei sta în «ezoterism»./ Esoterismul e o doctrina tainica, în sensul tainelor religioase; o doctrina superioara tuturor dogmelor si tuturor formelor, capabila, prin unitatea si generalitatea ei, sa concilieze aspectele multiple ale adevarurilor./ E o taina, pentru ca nu se învata direct, cu mijlocul operatiilor mintale obisnuite; este constiinta adevarului prin patrundere personala, meditînd asupra simbolurilor; ea te duce la sensul profund al lucrurilor, cel care scapa comprehensiunii superficiale… În lumina acestor preocupari intime… am scris Creanga de aur ”.

Ni se da de înteles ca acest domn Stamatin este ratacit într-o lume care si-a pierdut „adevaratele rînduieli”, traind într-o deplina ignoranta. În munti, domnul Stamatin îl întîlnise pe ultimul Deceneu, cel care, nestiut de nimeni, prelungea sacra stiinta a celor vechi, stapînind prin ea adevarurile lumii. Domnul Stamatin arata, prin formule desenate pe nisip, ca stiinta celor vechi nu era superstitie si ca stiinta celor de azi alearga în urma ei, insuficienta, ignorînd Totul. Aci Sadoveanu se întîlneste cu cunoscatorii stiintelor traditionale, de la Vasile Lovinescu la alti emuli din România ai lui Guenon din anii treizeci – cei care încercau sa demonstreze acelasi lucru:

„Acest mag, în epoca regilor daci, practica, dupa o rînduiala antica de la Memfis, grafia sacra a cunoasterilor spirituale. Hieroglifele, dupa cum stiti, cuprindeau un principiu de întelegere universala a notiunilor, înfratind pe initiati într-o limba muta. Alfabetul dumneavoastra de astazi, ca si limba vulgara, sta mai mult în slujba instinctelor”.

Ideea ca cei retrasi în munti ar poseda stiinta sacra însufleteste Creanga de aur, dar si alte carti sadoveniene.

Literatura ar submina ea însasi adevaruri ce s-ar cuveni exprimate doar cu ajutorul hieroglifelor. Cert e ca romanul este al unui initiat (actiunea începe dupa ce Kesarion a stat sapte ani la Memfis) traind într-o lume în curs de degradare. Asezat între initiati, tînarul poate privi dincolo de fata efemera a lucrurilor. În diverse momente, romanul dilata momentele consacrate celor doua lumi – lumea vulgara si cea apartinînd initiatilor.

Trecerea între alesi nu e simpla, abdicarea de la cele pamîntesti nu e simpla.


Alti mari scriitori puteau fi, în deceniile trei si patru, exemple de sincronizare. El nu se sincronizase: el descoperise masoneria, Eghipetul, initierea, valoarea lumilor vechi, a spatiilor insulare pe care traiesc, supravietuiesc cei de odinioara. Cei care vin din lumile originare.

Cartea despre Olanda , cu privirile piezise asupra ordinii occidentale („Aici e mai mult om. Nimic din ce face omul nu-i minune adevarata si vie”), arata ca opozitia scriitorului fata de mesajele sincronizarii este structurala

Deceniile trei si patru adunasera în saloanele literare, în cenacluri, în cafenele scriitori profesionalizati, amatori, vedete, personaje ale succesului, lumpenintelectuali legati între ei doar de ideea de competitie a talentului. Nici unul nu era fiul sau spiritual. De nimeni dintre cei care practicau arta scrisului în anii treizeci nu era legat printr-un crez. Afinii sai spirituali sînt fie cei ramasi în provincie, în spatiile insulare ocrotite de paduri, de munti, de ape, fie în societatile secrete. Sau, exista în începutul unui secol care promitea altceva. Anii de ucenicie apare chiar în anul în care lumea româneasca intra într-un timp al autoiluzionarii: 1944. Este o confesiune pe care o putem citi cu convingerea ca sinceritatea marelui prozator e deplina. Poate mai mult: e o confesiune cu sens initiatic, apatinînd nu doar literaturii, ci si (mai ales) unui demers spiritual. E cronica unei singuratati. Realismul deziluziei, pe care îl constata Tudor Vianu vizavi de realitatea sadoveniana trece pe planul al doilea, anii de formare ai scriitorului nu sînt „negri”. Cea dintîi dintre uceniciile scolarului este pe malul Siretului. Malul Siretului va reveni în opera lui Sadoveanu. E un topos centralizator:

„În asemenea peregrinari nu cautam numai placerea simpla a miscarilor libere în unda vicleana a acelei ape… ; învatatura mea urma o alta lege. Toate minunile noua care se înfatisau ochilor se înscriau în mine ca niste hieroglife durabile; de asemenea auzul meu înregistra acordurile delicate ori grave ale naturii, asociindu-le imaginilor. Ceteam deci viata din juru-mi ca un primitiv”.

Primitiv este, asa cum s-a demonstrat de nenumarate ori, un cuvînt cu sens polemic; e un om care a pastrat contatul direct cu sistemul de semne esential:

„Probabil ca din pricina acestei scaderi am deprins mecanismul cetitului nu dupa metodele progresive ale pedagogiei, ci printr-o revelatie dramatica”.

Asa cum la originea Manastirii Putna sau Curtea de Arges se afla vointa unui Domnitor – gestul regal care da sacralitate locului – la originea relatiei Scriitorului cu Lumea trebuie sa existe un moment anume al revelatiei. Al intrarii în alta lume.

„N-as putea spune cînd si cum s-a produs lovitura magica a întelegerii. Dar ea s-a produs brusc, într-o clipita. Relatia cuvînt-sunete si litere mi-a aparut fara interventia nimanui, si în ceasul care a urmat am cetit restul abecedarului iar a doua zi… ”.

A doua zi a început drumul neîntrerupt în împaratia cartilor 3 .


„M-a interesat întotdeuna orice peisagiu în orice împrejurare si orice clipa a vietii, fara sa ma oboseasca, fara sa ma plictiseasca; m-a interesat nu cu vointa mea, ci numai printr-un fenomen de participare, osmoza si simbioza. Ma încorporez lucrurilor vietii, am simtirea ca totul traieste în felul sau particular… faptul de a avea asemenea cunoastere ma face sa iau parte la viata tainica a stîncii, arborelui, smeurei si ferigii. Cu atît mai vîrtos alianta aceasta se manifesta între mine si salbaticiuni – zburatoare, gîze si fiare; între mine si apele care curg si palpita ori întind luciuri neclintite… Ma voi stinge în curînd: dar icoanele acestea, ca si lucirile unui astru mort, vor continua sa fie fara sfîrsit”.

În Anii de ucenicie un capitol important pentru întelegerea lui Sadoveanu se cheama Initiere . Capitolul atrage atentia asupra unui personaj care îl învie – bunica din Verseni. El a fost deturnat de la educatia pe care ar fi trebuit sa i-o faca bunicii. A fost rapit. Într-unele proze usor confesive, ca Dumbrava minunata , copilul va ajunge la bunici, traversînd o padure miraculoasa – o padure care va ramîne mereu spatiu sacru la Sadoveanu.

„Mama însasi devenise pentru ei o înstrainata, pe care o primeau cu dragoste, privind-o însa cu grija si mîhnire deoarece era sînge din sîngele lor, sortita sa ramîie lipsita de legea ce-i calauzea pe ei din adîncimea veacurilor. De altfel, nelinistea si tristetea incurabila a mamei în acest fapt îsi avea pricina ascunsa. Mama era o desradacinata” 4 .

Citim Anii de ucenicie coplesiti de aceste imagini ale purtatorilor stiintei traditionale. Scriitorul se desparte brutal de tatal sau, în numele iubirii pentru cei lasati la o parte de o societate injusta. Initierile de mai tîrziu vor avea în arierplan cealalta initiere, cea de demult, care garanteaza valoarea lor. Satul vechi nu este însa unul „exclus”: el poate exista aici, la doi pasi, dar si în gheturile arctice. Satul poate exista si în Moldova, dar ritualurile lui pot fi descoperite si în Siberia, Mongolia sau Australia. Nici un scriitor român nu este mai sigur în „cercetarile”, în ipotezele sale ca Sadoveanu. Omul arhaic de pretutindeni ridica aceleasi întrebari si da aceleasi raspunsuri, spune în Noptile de Sînziene sau Cuibul invaziilor , în Uvar sau Creanga de aur Mihail Sadoveanu: asa cum vor spune Voiculescu, Blaga sau Mircea Eliade. Martori fascinati ai unei lumi care supravietuieste, ei sînt, nu mai putin, rapsozii ei.


Sadoveanu s-a întors mereu catre „neamurile vechi”, regasindu-se în patria lor. Creatia sa nu facea decît sa repete o alta creatie.

Anii de ucenicie încheie cei 14 ani ai capodoperelor. În primii sapte aparusera Baltagul, Trenul fantoma, Maria Sa, Puiul padurii, Uvar, Nunta domnitei Ruxandra, Creanga de aur, Noptile de Sînziene, Viata lui Stefan cel Mare, iar în urmatorii sapte Fratii Jderi, Ochi de urs, Valea Frumoasei, Vechime, Divanul persian, Povestile de la Bradu-Strîmb. Anii de ucenicie se aseaza la sfîrsitul unui sir de experiente literare si spirituale. Nu doar cartea e importanta, ci si calea: contopirea cu acest spatiu, cu acest cadru al naturii, cu aceasta umanitate, asezata mereu pe alt itinerar al initierilor.

În Arta prozatorilor români , Tudor Vianu încheia capitolul Realismul artistic si liric cu Mihail Sadoveanu. El reprezenta culminatia unei serii literare – serii compuse din scriitori minori (o exceptie) ai începutului de veac. Aflat între acestia si nu între contemporanii sai, arata Vianu, Sadoveanu este un vizionar.

„Prin caracterul vizionar al artei sale se apropie mai degraba de Eminescu, la care întîlnim note peisagiste pe care le vom afla în descriptia sadovenista. Chiar în pictura omului elementar, intuitia nu este servita de norma penetratiei naturaliste, coborînd catre instincte, catre formele simple si generale ale vietii. Omul elementar este, în acelasi timp, pentru Mihail Sadoveanu, „omul”. Ea nu încarneaza, ca la alti scriitori, substructura umanitatii, ci apoteoza ei” 5 .

Scriitorul opereaza , astfel, o rasturnare de termeni, cea mai spectaculoasa, poate, din proza noastra moderna: omul elementar devine eroul providential.

O alta religie apare în fata scriitorului. Dupa ce, fiu natural, încercase sa-si scrie, prin personajele imaginate, biografia care sa-i întemeieze casa, dupa ce statutul sau de scriitor îi asigurase certitudini greu de clintit, o preotie care, în societatea româneasca îl desemna ca mare preot, dupa ce experienta masonica validase locul si rolul sau de Mare Preot, o alta religie care pare a vorbi mai limpede despre umiliti îl seduce.

Asa ca Marele Preot va trece, fara ezitari, de partea noii religii. Caci, cel putin în primii ani ai noii orînduiri, problema adeziunii pare de natura religioasa. Sînt serii de articole în care sînt omagiati americanii, finlandezii, olandezii, dar modelul Uniunii Sovietice revine mereu pe buzele scriitorului, parca hipnotizat de performantele comune. Pîna în 1948 e înca vreme prielnica meditatiei libere, predicilor, asa ca e pregatit sa se desparta de drumurile pe care le numise cu atîta fervoare. Un articol e consacrat Progreselor omeniei în lumea americana :

„Toate aparentele monstruozitati si excese erau numai forme particulare de revolutie a unei rase puternice, care pe de o parte îsi crea o viata libera si plina, pe de alta se desfacea violent de prejudecatile si practicile unei lumi vechi”.

E un gînd pasager sau un moment de cotitura? Oare crede marele scriitor ca traditiile pentru care militase atîta amar de vreme merita a fi abandonate? Biblia este citata mereu în articolele în care se arata ca Lumina vine de la rasarit . Opera colectiva 6 Mitrea Cocor îi demonstreaza marelui scriitor ca rolul lui în noua lume nu-i acela de patriarh si ca altii vor lua deciziile lumii noi. Manual de reeducare pentru unii, Mitrea Cocor se va încheia cu propozitia: Malurenii lui mai aveau de strabatut drumul spinos al întelegerii . Malurenii, sat impropriu traseelor traditionale ale lui Sadoveanu (cel care se initiase, cel care strabatuse caile întelegerii) sau chiar universul sadovenian traditional? Sau chiar marele scriitor?

Despre Nicoara Potoava (1954) s-a scris foarte mult: începutul deceniului al cincilea era setos de modele realist-socialiste, de opere care sa confirme angajarea sadoveniana. Iar uralele întîmpinarii au fost pe masura. Noi ne multumim sa-l citam pe Al. Piru, mai aproape decît altii de adevarurile operei:

„Se pot acorda prozatorului toate meritele în aceasta opera a sa de suprema executie artistica, reunind la un loc toate dovezile recunoscute: nobletea naratiunii epice, elevatia lirica a pasajelor de reflectie si descriptie, farmecul inanalizabil al stilului, puritatea limbii întemeiata pe întelepciunea cartilor bisericesti, a cronicarilor si a baladelor populare… Nicoara Potcoava este opera cea mai saturata de sadovenianism, ajunsa pîna la manierism, daca prin acest cuvînt întelegem barocul, excelenta provenita din excesul de atentie acordat formei. Caci acest roman nu este numai reluarea povestirii Soimii, dar, sub raport tehnic, si a povestiriilor în rama din Hanu Ancutei si a legendei din Creanga de aur si a epicului aventuros din Fratii Jderi ”.

Dupa experienta numita Pauna-Mica , dupa aventura numita Mitrea Cocor , dupa publicistica dezarticulata de la sfîrsitul anilor patruzeci Sadoveanu cumpaneste sensul si masura înnoirilor. Nu toate operele pot fi refacute si nu prea multe din cîte au fost pot fi asezate sub semnul întrebarii. Înainte de a reciti Fratii Jderi si Creanga de aur , Sadoveanu reciteste Viata lui Stefan cel Mare . Aparuta în 1934, cartea nu e doar o prefata la trilogia Jderilor. E o încercare de a medita asupra neamului, asupra gintei, o tentativa de a pune în formule lapidare ecuatiile sansei si nesansei unui popor. Cu umor, desigur, dar nu cu prea mult umor, Sadoveanu redescopera un popor naiv, în sensul schillerian al cuvîntului. Tonul e al basmului. Ni se spun povesti pe care înteleptul le poate citi si altfel:

„Acesti exceptionali stramosi ai nostri nu erau lipsiti de cusururi destul de mari pentru ca în cumpana fiintii lor sa nu fie armonie”.

Stefan e un erou civilizator, asa ca naratorul poate sa afirme:

„În sfîrsit, pe lînga cele însirate, erau supusi tuturor ticalosiilor omenesti, încît de pilda lesii, barbati subtiri si întru toate desavîrsiti, îi pîrau lumii ca ar fi asa de rai, de zvîrl si cu barda în Dumnezeu; prea miselnica blestematie într-adevar, pe care numai Stefan-Voda a stiut sa o înfrîneze”.

Si adauga scriitorul:

„Povestea aceasta, a zimbrului sombru si regal, o spun mai mult pentru ai mei; are un caracter intim; vorbeste despre un stramos”.

Viata lui Stefan cel Mare , scrie Monica Spiridon, este o scriere hagiografica . În viziunea lui Sadoveanu, domnitorul este un sfînt. Sfintenia, pentru Sadoveanu, este un tipar portretistic: scrisese, pentru publicul larg, vieti ale sfintilor. Avea exercitiul portretizarii. Dar, e momentul sa ne întrebam, numai atît? Oare sfîntul nu era personajul cheie al anilor treizeci, modelul care putea ilustra si recupera valorile sacre?

Convergenta seriilor: sfîntul, calugarul, sihastrul , ca si conducatorul, eroul, luptatorul fac parte din acelasi lant al devenirii literaturii sadoveniene.

Nicoara Potcoava vrea sa fie romanul noii religii.


Nicoara Potcoava este, în spiritul epocii, o carte despre „eliberarea noroadelor” Cartea începe catre sfîrsitul anului 1576, la hanul lui Gorascu, poreclit Haramin, „într-o sarbatoare ca a Rusaliilor” Înfratirea cu „noroadele cazacesti” ar fi una dintre temele scriitorului care vrea sa se adreseze într-un anumit fel rasaritului. Între proiecte, alte carti ar trebui sa însoteasca definirea noii religii prin personajele sale de odinioara. Prin cîteva hagiografii „în stil nou”.

Cîntecul Mioarei ar fi trebuit sa fie una dintre operele finale, replica data Baltagului : Demonul tineretii este cartea rescrisa, refacuta: aflata la începutul seriei de capodopere ale lui Sadoveanu, Demonul tineretii reconstituia retragerea studentului medicinist Naum Popovici în sihastrie. Parintele Natanail – studentul Naum Popovici de odinioara regaseste în natura sacra a muntelui linistea. Noul roman ar trebui sa fie al demistificarilor: în miezul muntelui scriitorul nu mai trimite nepriceputi, ci experti capabili sa explice tot ce se întîmpla acolo. Nimic nu mai trebuie lasat pe seama poeziei, a întrebarilor fara raspuns, vremurile noi au nevoie de carti pe deplin lamuritoare. Iesirea din munte îl pune din fata pe eroul sadovenian de odinioara în fata „noilor realizari”: iata, aici s-a înfiintat un spital, aici o maternitate (medicii lui Sadoveanu vorbesc ca academicienii Cuculet si Saramet din Scrinul negru ). Inventarele „realizarilor” se fac mereu, cu prisos de amanunte, dar apar mereu trimisi ai „lumii vechi” care îsi traiesc mirarile. Ei sînt pigmei rataciti într-o lume a gigantilor. Cel mai de seama este Sandu Mecanicul, care îl reeduca pe sihastru dupa ce acesta îndurase „munca silnica a singuratatii”. Personajele lui Sadoveanu bat din nou muntii Moldovei, dar cu interese exacte. Vor sa faca din munti altceva – vor, conform mesajului politic, sa învinga muntii.

Teritoriile sacre ale lui Sadoveanu se golesc de orice mesaj. Daca pestera este un spatiu simbolic al meditatiei incitînd (Constantin Ciopraga) la „explorarea omului interior si, mai cu seama, a eului primitiv, refulat în profunzimile inconstientului”, nu putem sa nu observam ca în pestera din Cîntecul Mioarei nu mai e nimic. Sau nu mai vad nimic exploratorii ei, acum plini de dispret fata de retragerile „în munti”. Lumea lui Sadoveanu s-a golit de toate sensurile ei adînci.

În Nada Florilor , în Clont-de-fier , în Nicoara Potcoava simbolurile se tradeaza, ies la suprafata naratiunii, care nu mai e capabila sa le retina în adînc. Structurile simbolice se divulga si se autoanihileaza. Lumea lui Sadoveanu se micsoreaza, teritoriile prin care haladuia patriarhul padurilor se restrîng. Povestea cade în reportaj si informatie plata, adaptata ordinelor care vin de sus:

„Ne-a tinut multe prelegeri în clubul nostru din Pascani. E interesant poate sa cunoasteti ca atelierul cailor ferate de acolo e un fel de turn al Babilonului în mic, unde s-au adunat pribegi din Europa centrala si chiar din cea rasariteana, atunci cînd… ”.

Pestera e înlocuita cu atelierul cailor ferate, reflectia personala, cu lumina care vine de la rasarit. Sadoveanu traieste o vointa de autodistrugere: personalitatea sa se supune dictatului cu o voluptate în care nu putem ghici decît abandonul definitiv al valorilor pe care mizase odinioara – al geografiei profunde.

http://convorbiri-literare.dntis.ro/UNGUREANUfeb6.htm

MIHAIL  SADOVEANU-
6]Daca prostia ar produce durere sunt multi oameni care ar trebui sa umble pe ulita urland de durere.
5]Cartile ne sunt prieteni statornici... Ne sunt sfetnici si nu ne contrazic. Cartile care ne plac sunt si urne pline de amintiri.
4]Popoarele fara libertate raman la instincte.
3]Un prost găseşte întotdeauna pe altul mai prost decît el care să-l asculte cu gura căscată.
2]Nerecunostinta este copilul legitim al binefacerii.
1]Muierea asa e lasata de Dumnezeu, vicleana ca apa si trecatoare ca florile.