Brauner[v=]

„Ce reprezinta Harry Brauner pentru mine“ - de Alexandru Mica

Harry Brauner – un maestru neintrecut al culegerilor folclorice pe teren - de Alexandru Mica

„Ce reprezinta Harry Brauner pentru mine“ - de Alexandru Mica

Harry Brauner si perenitatea folclorului - de ALEXANDRU MICA

Victor Brauner, «Cazul straniu al domnului K», 700.000 de euro
 
Victor Brauner s-a născut în Piatra Neamţ, dar a trăit o bună perioadă în Franţa, la Paris. E cel mai bine cotat pictor român în lume.
 
Trei dintre lucrările lui au depăşit 500.000 de euro la licitaţiile din New York şi Paris, iar alte cinci au trecut de 300.000, însă recordul a fost atins cu lucrarea “Cazul straniu al domnului K”, adjudecată pentru 700.000 €.

De  la  Ely  Glikman

Un tablou de Victor Brauner, vândut cu peste 300.000 de euro, la o licitaţie la Londra

Florin COLONAS - Brauner, între cuvînt şi imagine
Inspirată şi reuşită iniţiativa Editurii Humanitas de a publica volumul Victor Brauner. Cuvîntul scris şi opera plastică/ 1934-1965, semnat de Mihaela Petrov. Este minunat cînd o editură tipăreşte o lucrare despre un artist român în condiţii grafice remarcabile, a cărui operă este din ce în ce mai cercetată, mai expusă şi mai bine cotată în lume.

Au apărut, la noi, în ultima perioadă, studii despre opera lui Brauner, destul de firave, în ciuda ambiţiilor pe care le afişau. Sperăm ca studiul de faţă să aducă „o gură de aer“ proaspăt, în privinţa unui artist extrem de bine reprezentat de opera sa. Con­sider că este bine să ne concentrăm atenţia asupra compatrioţilor noştri, plasticieni, care s-au stabilit şi au lucrat în afara horarelor ţării; altfel, riscăm ca aceste personalităţi multiculturale să fie, treptat, treptat, asimilate de cei care i-au adoptat. Exemple sînt suficiente: Horia Damian, Alexandru Istrati, Alexandru Padina, Henri Nouveau, Natalia Dumitrescu, Jacques Hérold, Marcel Iancu, Aurel Cojan, Hedda Stern, Hans Mattis-Teutsch, Jean David, lista putînd fi extinsă şi alte nume adăugate, din alte domenii, literatură, coregrafie, muzică.

Din 1954, de cînd Sarane Alexandrian publica la Cahiers d’Arts un prim articol privind opera artistului, alte consemnări, comentarii şi exegeze au urmat, în ritm susţinut, în diverse spaţii geografice. Autoarea, Mihaela Petrov, şi-a susţinut, în anul 2011, doctoratul în istoria artei la Universitatea de Arte din Bucureşti, cu o teză consacrată lui Victor Brauner, sub conducerea distinsului professor universitar Robert Cristian Velescu. Mihaela Petrov este o personalitate care a dobîndit o temeinică pricepere, o destoinicie în interpretarea operei lui Victor Brauner, lucrînd şi documentîndu-se în Muzeul Ludwig din Aachen şi la galeria pariziană a lui Samy Kinge, expertul unanim recunoscut în opera lui Victor Brauner. Dacă mai adăugăm şi stagiile îndelungate de cercetare a fondului Brauner de la Biblioteca Kandinsky – aflată la Centrul Pompidou –, de la Muzeul din Saint-Étienne sau în alte biblioteci şi muzee, ne dăm seama de temeinicia lucrării. În cele 224 de pagini, însoţite de 99 de ilustraţii color, se reflectă asiduitatea cercetării celor 31 de carnete şi caiete (verde, havan, galben, albastru, roşu, negru), care, prin donaţia făcută de Jacqueline Brauner, au ajuns şi sînt păstrate în arhiva Bibliotecii Kandinsky.

Personal, am avut privilegiul să discut cu autoarea în timpul elaborării tezei sale de doctorat. Era impresionant şirul bibliorafturilor, cuprinzînd materialele adunate din acele prestigioase surse amintite în rîndurile anterioare, la care se adăugau alte informaţii, necunoscute încă, despre preocupările ezoterice, parapsihologice, metafizice, onirice, filozofice şi antropologice de care Brauner a fost preocupat în timpul vieţii. Toate acestea fac parte din universul pictorului care se scufunda adesea în lumea de mister a personajelor sale, sintetizînd sau analizînd stări de fapt şi de spirit ale eului. Lucrarea oferă şi o cronologie densă informaţional a expoziţiilor personale sau colective, în care opera lui Brauner a fost expusă şi, de asemenea, o punctare a evenimentelor de seamă din viaţa artistului. Am fost mirat însă de faptul că, deşi citează desenele caricaturizate pe care Brauner le-a semnat cu pseudonime – Toto şi Veber –, nu este amintită şi publicaţia, Pinguinul. De asemenea, deşi este prezentată activitatea lui Brauner ca ilustrator de carte şi sînt amintite unele dintre cărţile respective, totuşi, nu au fost consultate lucrările Brauner, ilustratorul sau Brauner, linogravorul. Ambele lucrări au apărut în condiţii grafice remarcabile şi sînt semnate de Michael Ilk. Să nu fi fost consultate aceste lucrări într-o bibliografie atît de selectă? Mai sînt de părere că ar fi trebuit, atunci cînd este amintită şi citată Helda Stern, să fie trecute şi cîteva rînduri, fie şi într-o notă de subsol, despre această artistă, care ar fi meritat să i se acorde o mai mare atenţie.



Lucrarea, sînt sigur, va avea succes şi tirajul se va epuiza curînd. Pe coperta a IV-a sînt cîteva cuvinte de prezentare, semnate de Walter Biemel şi Andrei Pleşu, din care cităm: „Nu ştiu pe nimeni, în cercul de prieteni, istorici de artă şi filozofi ai artei, care să fi pătruns în opera brauneriană aşa cum o face Mihaela Petrov“ (Walter Biemel); „Ampla deschidere tematică este, totodată, un avertisment asupra dificultăţilor pe care cercetătorul responsabil le are de depăşit pentru a-şi duce lucrarea pînă la capăt. Mihaela Petrov s-a achitat de această provocare cu tenacitate şi curaj. A avut şansa unor ani fertili petrecuţi în Germania şi Franţa, ceea ce i-a permis o familiarizare cu colecţiile de imagini şi documente alcătuind laolaltă corpusul braunerian“ (Andrei Pleşu).

http://www.observatorcultural.ro/Un-Brauner-poate-ascunde-un-altul*articleID_26510-articles_details.html

Cine oare n-a auzit de Victor Brauner, pictorul modern originar din România, cel mai bine cotat pe piaţa occidentală, după Bråncuşi, desigur. Dar nimeni nu ştie că fratele lui, Teddy (Theodor) Brauner (1914-2000) a fost un artist enigmatic, secret şi iconoclast de mare anvergură, a cărui discreţie (care aproape a făcut să fie ignorat) se poate explica printr-un destin dur, nemilos şi haotic.

Iată, totuşi, că astăzi Parisul îl sărbătoreşte aşa cum trebuie, cu trei expoziţii concomitente ce corespund celor trei direcţii ale căutărilor sale. Două galerii bine situate în inima Cartierului Latin se dedică fiecare cîte unui „gen“ în particular, la care se adaugă participarea Institutului Cultural Român din Paris, pentru cel de-al treilea. Această acţiune coordonată este încununată prin editarea unui foarte frumos album cartonat, de 120 de pagini, scos de Galerie Le Minotaure, ce reproduce o bună parte din ansamblul celor trei tipuri de căutări fotografice.
Cu 11 ani mai tînăr decît Victor, mezinul familiei Brauner, Teddy, ochelarist miop, cultivă gustul secretului. Mai curînd retras, dar de o mare sensibilitate, dotat cu un umor poetic, se lasă uneori pradă unor maxime exaltări. Mediul avangardist al lui Victor va fi, încă de la începutul adolescenţei, familia lui spirituală. La 13 ani „publică“ deja revista FIUNK, împreună cu cîţiva amici. La 15, e prieten cu artişti nonconformişti, printre care Gherasim Luca, de care va fi foarte legat pînă la sinuciderea acestuia la Paris, în 1994.

La 17 ani e membru al grupului Alge din Bucureşti, între ai cărui membri s-au numărat Gherasim Luca, Jules Perahim, Paul Păun şi Şesto Pals, care publică o revistă cu acelaşi nume, scoasă de Aurel Baranga. „Ucenic“ pe lîngă fratele său, se iniţiază în arta desenului şi, oarecum autodidact, în cea a fotografiei. La 20 de ani experimentează fotografia fără aparat fotografic, pe care o va continua toată viaţa, perfecţionînd o tehnică personală şi secretă pe care o va numi Solarfix.

La 22 de ani face serviciul militar şi pare-se că a fost condamnat la moarte (pentru o cauză ce ne rămîne necunoscută) de un căpitan fanatic antisemit. Înlocuirea căpitanului în ajunul execuţiei îi salvează viaţa, dar îl lasă traumatizat. La 25 de ani are intenţia să deschidă un atelier fotografic (ca Aurel Bauch?) ce ar fi purtat numele „Ca la cinema“.
Însă timpurile nu erau propice unui om ca el şi, dată fiind situaţia disperată, la 28 de ani, în plin război, se hotărăşte să părăsească România, aventurîndu-se, împreună cu alte 13 persoane, pe o ambarcaţiune. Micul grup, în care era şi pictorul Jean David, va trăi o adevărată odisee timp de 6 luni, pe Marea Neagră: vor mînca doar peşti pescuiţi de ei, vor rămîne cîteva săptămîni fără a avea permisiunea să debarce în portul Istambul şi vor ajunge la Beirut din greşeală, crezînd că au ajuns la Haifa… Aici sînt arestaţi de armata britanică şi deportaţi în Cipru, unde vor rămîne în captivitate timp de doi ani, din care ultima jumătate de an, într-un lagăr de concentrare. Acolo o va întîlni pe cea ce-i va deveni prima soţie.

La 30 de ani, e eliberat şi ajunge, în sfîrşit, la capătul acelui voiaj, în Palestina. Se instalează la Tel-Aviv, unde, ca să poată trăi, va practica meseria de fotograf pentru tot felul de entităţi, cum nu se poate mai diferite: pentru presă, Guvern, publicitate, va face portrete şi, la un moment dat, chiar fotografii pentru armată, căci este angajat ca fotograf în războiul declanşat în ziua anunţului creării Statului Israel. Se integrează oarecum şi cunoaşte oameni interesanţi, precum Leonard Bernstein, Robert Capa şi Henry Miller. La sfîrşitul anului 1956, după un divorţ, se instalează în Franţa şi locuieşte timp de un an în Montmartre, la fratele său Victor, pe care nu-l mai văzuse din anii ’30. Se stabileşte după aceea în sudul Parisului, la Fontenay-aux-Roses, unde, recăsătorit, îşi va creşte cele două fiice, Dana şi Marion. Multe evenimente, bune şi rele, au marcat viaţa şi activitatea ultimului său sfert de veac. Printre altele, New York-ul şi publicarea la Editura Atheneum a cărţii sale Silent Visitor, apoi un cancer învins cu greu şi cu sechele, o prietenie cu cineastul Peter Kassovitz, producerea unui film pentru televiziunea franceză la FR3, prietenia cu Gisèle Celan (soţia lui Paul Celan) etc. Dar să revenim la cele trei expoziţii.

Galeria Alain le Gaillard, pe strada Mazarine, prezintă acele Solarfix-uri cu iz alchimic. Fără să fie inventatorul fotografiei fără aparat, cunoscută încă din 1839, Teddy Brauner a împins experimentul timp de o viaţă într-o direcţie hai să zicem „picto-poetică“, reminiscenţă a frecventării adolescentine a unui anumit tip de avangardă artistică. Fotogramele sale, trecute prin plăcerea ludică a experimentului infinit, sînt rezultatul dialogului său direct cu lumina soarelui (şi uneori a…lunii, îmi mărturiseşte în secret Marion, fiica lui Teddy). Ceea ce el ne oferă e rezultatul, şi nicidecum procedeul, care rămîne învăluit în mister. Putem ghici că a suprapus hîrtii cu diverse grade de transparenţă, pe care au lăsat „amprente“ diverse obiecte, le-a zgîriat, le-a frecat cu ceară, le-a udat cu cerneală sau cu acid, le-a afumat sau le-a ars, rezultatul fiind de fiecare dată o operă unică, de neimitat, de cele mai multe ori abstractă.

Spre deosebire de Man Ray, Brauner nu a refotografiat niciodată fotogramele, noţiunea de unicat original fiind esenţială pentru el. Teddy Brauner alchimistul se exprimă astfel: „Eram în contradicţie cu toate tehnicile cunoscute şi la dispoziţia tuturora. Mă aflam în afara legilor, liber şi autonom. Îmi impuneam propriile reguli. Albul era negrul meu latent, curcubeele mele treceau de la infra-alb la ultra-negru. Revelaţia se deşira în acelaşi timp cu hîrtia, care, muiată în băile obişnuite – fixator şi revelator –, devenea lumină transparentă şi căpăta culori ale flăcării şi cenuşei“.

O surpriză ne aşteaptă la galeria Le Minotaure, strada Beaux-Arts: o „aventură“ domestică a lui Teddy, ce va declanşa o „vînătoare“ pasionantă într-o bucătărie din care bananele dispăreau misterios şi regulat dintr-o fructieră! După nopţi întregi de pîndă fără nici un rezultat, Brauner a inventat un ingenios mecanism prin care „hoţul“, oricare ar fi fost el, va declanşa flaşul aparatului foto şi se va trage singur în poză! Si se dovedeşte că „hoţul“ e un liliac, cu care Teddy se obişnuieşte şi cu care aproape se „împrieteneşte“! Liliacul-femelă aştepta un bebe şi, ca viitoare mamă, prefera…bananele. După un timp, cum vizitele încetaseră, Teddy porneşte în expediţie şi cu mare greutate le descoperă ascunzişul într-o zonă industrială, într-un puţ ce data din epoca romanilor… Acest fapt divers se termină cu un pelerinaj şi cu un reportaj foto „ştiinţific“ în colonia de lilieci, secretă şi aproape inaccesibilă, pe care nimeni n-o deranjase de circa… două mii de ani !

O cu totul altfel de vînătoare ne aşteaptă la ICR-ul din Paris. Obiectele cele mai obişnuite ce ne înconjoară – prize, robinete, radioul, maşinării de tot felul – ne-au ascuns pînă la apariţia lui Teddy Brauner faptul că ele au, adeseori… chipuri omeneşti! Sau „măşti“ care ne revelează o parte a „umanităţii“ lor într-un acord perfect cu concepţia bretoniană a suprarealismului. Captura aceste „figuri“, ignorate de restul lumii – imagini care nu puteau fi întrevăzute decît de copii, poeţi sau nebuni, sensibili la „sufletul“ obiectelor, dotate de ei cu o existenţă magică cvasi-divină. Teddy Brauner nu a aparţinut nici unei şcoli, doctrine sau „mişcări“. Era el însuşi „o stare de spirit“ exterioară oricărei rutine, reguli sau tradiţii, una care a atomizat spiritul burghez şi s-a afirmat ca o radicalitate absolută, ce tinde nu către „frumuseţea convulsivă“ menţionată de Breton, ci către „frumuseţea ascunsă“ în universul nostru cotidian…

http://www.adevarul.ro/cultura/cultura-epoca_de_aur-licitatie_artmark-nicolae_ceausescu-tablouri_0_634737119.html

http://www.observatorcultural.ro/Brauner-a-fost-omul-vietii-mele*articleID_26407-articles_details.html
Cînd plănuieşti o excursie, este recomandabil să te pregăteşti cît de cît, să-ţi propui ce vizitezi, pe cine vizitezi, ce relaţii noi stabileşti în domeniul care te pasionează. Afară de multele expoziţii pe care-mi propusesem să le vizitez la Paris, doream să-l reîntîlnesc pe renumitul specialist al operei lui Brauner, Samy Kinge, pe care avusesem bucuria de a-l cunoaşte în urmă cu un an. Între timp, i-am trimis din ţară cîteva materiale referitoare la Brauner, ceea ce i-a făcut plăcere, de fiecare dată răspunzîndu-mi protocolar, ba mai mult decît atît, punîndu-mi în plic şi cîte un catalog expoziţional, mai vechi, al lui Victor Brauner.
Mă gîndeam ce să-i aduc şi de data aceasta, ceva nou, în legătură cu pictorul de a cărui operă se ocupă de o viaţă. Aşa că m-am hotărît să-i aduc cîteva fotografii. Cu ce credeţi? Cu strada şi casa unde a locuit Brauner, în copilărie şi adolescenţă. Zis şi făcut! Aşa că am rugat un prieten, la fel de entuziast ca şi mine, profesorul Wolfgang Koch, experimentat fotograf, care a luat o serie de imagini din Dealul Filaretului, mai ales de pe strada cu trepte, numită Xenofon, şi de pe Aleea Suter, unde se află casa în care a locuit familia Brauner, părinţi şi copii, şi care astăzi este sediul Poliţiei Comunitare a respectivului sector. Să nu vă închipuiţi că pe clădire este vreo placă memorială. Poate după acest articol. Mai ştii?...
Cu fotografiile în geantă, un catalog al expoziţiei Brauneriana şi un afiş al recentei expoziţii de la muzeul Literaturii Române, Brauner şi însoţitorii, intru pe o stradă cu multe galerii, numită rue de Verneuil.
Îl voi găsi pe galerist? Emoţii… Din depărtare, văd vitrina luminată. Mă aflu în faţa ei. Nici o mişcare în interior. Sun la uşă. Aştept. Nu se întîmplă nimic! Mai sun încă o dată. Nimic! Probabil proprietarul a plecat pentru un timp. Lumina aprinsă, oblonul ridicat sînt indicii că este prin preajmă. Mă mai învîrt prin zonă. Acelaşi rezultat. Renunţ! Trebuie să revin mîine după-amiază sau poimîine. Vineri este sărbătoare naţională şi se face punte, luni nu este deschis şi apoi plec eu. Nu se poate să ratez! Ar fi mare păcat!
A doua zi, aceeaşi oră. La colţ, inima mea o ia uşor-uşor la galop. Din nou, lumină! Sînt hotărît să aştept oricît! Privesc prin vitrină. Nimic. Apăs cu fermitate butonul soneriei. De undeva, din spatele galeriei, domnul Kinge apare zîmbind. Îmi face semn să împing cu putere clanţa. Pînă acum este bine!
Îi ofer materialele pe care i le-am adus. Foarte protocolar, aşa cum sînt toţi marii galerişti, la Paris sau aiurea, nu uită să-mi spună că expoziţiaBrauneriana a avut succes şi l-a bucurat mult. Se miră şi acum că au fost atît de mulţi vizitatori. Fotografiile au fost elocvente.
Îi prezint afişul pliat al expoziţiei Brauneriana. Îl desface cu o mare grijă. Se uită cu o atenţie deosebită. Îl parcurge în cîteva secunde.
„Formidable! Cinquante-quatre affiches!“ Începe parcurgerea celor şapte rînduri, urmărind cu indexul imagine cu imagine. Pare foarte mulţumit. Se opreşte asupra imaginii cu afişul de la Piatra Neamţ, din 2003. În acest afiş au reprodus şi lucrări bune, şi falsuri. Un amestec… nu prea fericit. Continuă excursia pe panoplie. Este foarte încîntat de afişul de la Oradea, din 1976. Lucrarea reprodusă este, într-adevăr, splendidă, iar afişul nu mai puţin. Lucrarea a fost la mine pînă acum cîtva timp. Se opreşte asupra afişului expoziţiei de la Galeria etaj trei-patru, a Naţionalului din Bucureşti, din anul 1993. Îl admiră. Nu-i place, însă, cel care a fost tot acolo, la etajul trei, într-o mică expoziţie desfăşurată sub egida Amaliei Pavel, în 1999.
Îl miră imaginea aleasă de Muzeul Naţional de Artă, pentru afişul din 2003. Complet nesemnificativ, în comparaţie cu cel al expoziţiei Pictori evrei în perioada Holocaustului din 2010, excepţională manifestare expoziţională a MNAR. Strînge afişul cu aceeaşi mare grijă, îl împătureşte şi-l ţine cîteva secunde între palme, ca pe un lucru de mare preţ. Îmi strînge mîna şi repetă, ca pentru sine, „cinquante-quatre affiches“…
Îmi arată vreo şase lucrări din aceeaşi perioadă de început a lui Victor. În final, îi prezint pozele din Aleea Suter. Este foarte încîntat, le studiază atent. Evident, îi fac o mare plăcere. Mă roagă să-i scriu pe reversul pozelor cîteva elemente de localizare.
Continuăm o discuţie din ce in ce mai amiabilă, aşa că nu pierd prilejul şi, între două fraze, îi strecor rugămintea să-mi spună cîteva cuvinte despre Brauner, pentru un mic interviu. Cînd crede că ar fi dispus? Poate în următoarele zile…
De ce altădată şi nu acum? Nu cad de pe cal! Am destulă experienţă. Sînt mai bine de patru decenii de cînd cochetez cu genul şi au fost destui şi mari matadori ai artelor cu care am dialogat, luîndu-le interviuri, care au apărut în presa vremii.

Legătura dumneavoastră cu Brauner, domnule Kinge?
Să ştii că nu l-am cunoscut personal pe Victor. Eu am venit într-o practică la Galeria Alexandre Jolas, în 1968, or’ artistul murise încă din 1966.

Care a fost momentul apropierii de opera lui?
Înca din prima clipă, cînd am văzut la Jolas opera semnată V.B., m-am simţit teribil de atras de ea. Da, da, din prima clipă! Soarta a făcut să aleg Galeria Jolas. Puteam să fiu foarte bine în altă parte. Poate că şi altfel l-aş fi descoperit. Aici, însă, contactul a fost direct şi deosebit de puternic. Jolas deschisese galeria încă din 1954. Descoperirea lui Brauner a fost pentru mine un „coup de foudre“. Ulterior, am aflat de la Jolas multe despre el. Apoi am discutat, desigur, cu oameni care l-au cunoscut sau, pur şi simplu, cu persoane apropiate, fratele lui, Tedy, sau Gherasim Luca şi, bineînţeles, soţia sa, Jacqueline, mi-au relatat multe despre Victor.

Cît a durat experienţa Jolas?
Am lucrat cu el opt ani.


Aţi deprins o profesie la cel mai inalt nivel. Era un om apreciat, cu o mare experienţă.
Jolas a remarcat faptul că eu sînt captivat de opera lui Victor. A fost însă ceva ce a venit de la sine. S-a creat, din prima clipă, o comunicare între mine şi opera lui. Parcă o cunoşteam de cînd lumea! Aşa că Jolas, văzînd dragostea mea pentru Brauner, a fost foarte mulţumit şi chiar în al doilea an de activitate, în cadrul galeriei lui, m-a trimis pentru un an la Geneva, unde avea o sucursală. Apoi m-a trimis pentru încă o perioadă similară, la New York, la o altă galerie a sa.

Aceste stagii au fost, fără îndoială, benefice pentru formarea tînărului galerist Kinge.
Am putut lua contact direct, în Lumea Nouă, cu o serie de artişti moderni, spre exemplu, în America, cu opera lui Andy Warhol, dar şi cu alte forme moderne de artă, muzică, teatru, dans. A fost, pentru mine, o adevarată ieşire din solitudine.

Ce aţi constatat – în urma atîtor impresii culese de la diferiţi apropiaţi ai pictorului, dar mai cu seamă de la maestrul dumneavoastră, Jolas – despre Brauner?

Era un om care studia lumea, după care se retrăgea în sine. Era, fără doar şi poate, un introvertit. Pictura lui te atrage ca un magnet. A făcut totul foarte serios. A căutat să simplifice, să reducă la esenţial. Este bine de ştiut că era foarte citit, extrem de cultivat. Ştia să fie spiritual. Într-o anumită ocazie, în legătură cu cîteva piese africane, amuzîndu-se, a făcut constatarea: „Ia uite, domnule, ăştia m-au copiat pe mine!“. Cu toate motivele extravagante din opera lui, cu toate preocupările lui, eu aş afirma că Brauner nu era altceva decît un om normal.

Ştiţi că, atunci cînd a locuit în România, a fost urmărit de Siguranţa Generală ca agent comunist? Nu numai el, erau şi alţi avangardişti în aceeaşi situaţie.
Am auzit ceva. Oricum, aici, în ultima parte a vieţii, a fost rezervat în această privinţă.
Este ştiută înclinaţia pe care o avea pentru ezoterism. În familie, chiar în locuinţa din Aleea Suter, pe care v-am prezentat-o, tatăl făcea spiritism, iar copiii erau ţinuţi la etaj, în timpul şedinţelor de acest gen. Sigur, cu cîte o ghiduşie, în special băieţii se mai furişau la parter şi surprindeau, pe gaura cheii sau prin uşa întredeschisă, anumite secvenţe. Faptul mi-a fost relatat de către o prietenă a familiei, centenara doamna Medi Dinu, o prietenă veche a familiei şi soţia lui Ştefan Roll, figură mare a avangardismului românesc. Influenţa ezoterică străbate mai toată opera sa. Credeţi că această caracteristică v-a făcut să vă apropiaţi, atît de mult şi de statornic, de opera sa?
Pentru mine, opera lui Victor Brauner este ceva captivant. Sînt tablouri pe care le-am adorat din prima clipă. Un exemplu este ilustrativ. Acasă, am în faţa patului, de treizeci de ani, un tablou al său. Ei bine, în tot acest timp, cu regularitate zilnică, îi spun: „Bonjour, Victor! Bonsoir, Victor!“.

Un adevărat ritual!

Desigur. Dar au fost, poate, şi cazuri în care m-am obişnuit cu o lucrare mai greu sau, să spunem, din secunda doi. Uite, tabloul ăsta (mi-l arată) l-am primit de la Jacqueline Brauner şi m-am acomodat treptat-treptat cu el. Acum îmi vorbeşte. De fapt, tablourile lui Victor îmi vorbesc, şi eu, la rîndul meu, le vorbesc. Există un flux de informaţii între mine şi opera lui.


Victor-Victorelou, aşa cum se alinta într-o compoziţie a lui, credeţi că era mason?

Nu pot spune nimic în această privinţă, neavînd elemente.
Acum, întorcîndu-ne la ucenicia de la Jolas, v-aş întreba cît a durat.
Am stat pînă cînd Jolas a închis galeria. Asta s-a întîmplat în 1973. Jolas a închis, pentru că, spunea el, au murit toţi prietenii cei mai dragi lui, maeştrii Max Ernst, Lucio Fontana, René Magritte şi, desigur, Victor. Nu considera că mai este interesant, în acel moment, pentru el să ţină o galerie.

Şi, bineînţeles, plecînd de la maestrul Jolas, aţi deschis o galerie proprie.
Da, dar după vreo şase ani. Nu este uşor să deschizi o galerie!

Am avut şi eu o asemenea experienţă şi cunosc greutăţile începutului.
Un lucru care m-a bucurat enorm a fost acela că Jolas venea la toate vernisajele mele. La mine, ca şi la el, subiectul era Victor, iubitul nostru prieten comun.
Maestrul îşi vizita elevul, ca un semn al preţuirii. Şi nu s-a înşelat. Astăzi, indubitabil, sînteţi omul numărul unu în materie de expertiză a operei brauneriene. Nimeni nu poate certifica cu mai multă exactitate paternitatea operei celui plecat de pe meleagurile României. Experienţa acumulată, munca depusă vreme de decenii îşi află astăzi răsplata.
Este, într-adevăr, o răsplată. Nu toată lumea a avut o asemenea şansă, iar eu trebuie să dovedesc faptul că o merit.

Sînteţi solicitat din toate părţile lumii pentru a autentifica lucrările lui Brauner. Vi se trimit, desigur, şi multe „inovaţii“, ba chiar năzbîtii. Personal, am avut ocazia să văd asemenea „minuni“ şi în România, unde toată lumea „descoperă“ Brauneri.

Aşa este! (Pivotează scaunul şi trage un sertar, din care extrage o planşă primită prin fax). Ei, ce zici de asta! (Face o grimasă de dispreţ) Este primită chiar astăzi, de undeva din Italia. Măcar dacă era ceva de capul ei…

Aţi preferat o galerie mică, liniştită, în care totul decurge lin, sub semnul unei legături emoţionale cu opera celui care v-a trezit o mare pasiune, în a-i cunoaşte şi a-i cerceta opera. Este o veritabilă reîncarnare. Eu în el şi el în mine. Pentru viaţa mea, Brauner a însemnat o teribilă şi minunată întîlnire. A fost omul vieţii mele!

Pictorii Victor Brauner si Corneliu Baba, scosi la licitatie

Florin COLONAS - Simbolul militant al lui Brauner

Expoziţia Brauneriana este deschisă la Galeria Galateca a Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti, între 10 şi 19 mai, în fiecare zi, între orele 11.00-19.00. Vernisajul va avea loc în ziua de miercuri, 11 mai 2011, ora 19.00.

O expoziţie de afişe reprezintă un eveniment cultural mai puţin obişnuit pe meleagurile noastre. În Occident, dar şi mai aproape de Balcani, există suficiente asemenea manifestări, expoziţii personale sau ale unui grup de artişti preocupaţi de gen, magazine specializate sau licitaţii care au ca unic subiect afişul, tratînd tematic latura culturală, turistică, educaţională, civică, publicitară.


Exista şi la noi, în trecut, în cadrul anualelor de grafică, o secţiune importantă de afiş şi pe lîngă cele predominante, de propagandă comunistă, se aflau şi afişe cu subiecte legate de turism, protecţia muncii sau mama şi copilul. După ce s-a schimbat kalimera, la 23 august 1944, cîntecele de masă şi afişul au constituit principale şi eficiente arme de luptă ale noii orînduiri, puse în slujba clasei muncitoare, pentru zdrobirea vechii, putredei orînduiri burghezo-moşiereşti. Oricum, afişul, în general, prin menirea sa, are o doză militantistă.
De ce o expoziţie de afişe



O expoziţie a afişelor expoziţiilor Brauner, ca şi a celor în care artisul a fost prezent alături de alţii, poate transmite şi ea vizitatorului un asemenea mesaj. De ce? Însuşi Brauner a fost un militant. A încercat şi a reuşit prin arta sa, de o dezarmantă simplitate, prin simbolurile acesteia, să cucerească privitorul. A lucrat neîncetat şi cu toate vicisitudinile sorţii, nu s-a poticnit în creaţia sa, continuîndu-şi ideile cu fermitatea învingătorului.

Să nu uităm de acel nefericit accident petrecut în 1938 cînd, în urma unei încăierări dintre doi prieteni ai săi, Brauner a rămas cu o infirmitate distrugătoare pentru un pictor, pierderea ochiului stîng. Cortexul său însă, cu o privire ciclopică, a decriptat scene din viaţa zilnică, forînd în abisalul cotidianului.Brauner este un artist a cărui artă cucereşte, un artist despre a cărui operă se vorbeşte din ce în ce mai mult, operă care este din ce în ce mai temeinic studiată şi care deschide cercetătorilor o perspectivă din ce în ce mai atrăgătoare, dar tot atît de plină de greutăţi şi de nenumărate capcane.


Mi s-a pus inocenta întrebare: de ce o expoziţie de afişe şi nu una cu opere ale maestrului? Fiecare trebuie să-şi cunoască lungul nasului şi să facă ceea ce este capabil. Să ne mulţumim, deocamdată, cu ce ne stă la îndemînă! De unde am pornit? Ideea iniţială a fost aceea a organizării unei expoziţii de afişe privind avangarda românească. Ce bogăţii latente zac în această mişcare şi cît de puţin prospectată este ea. Cît de mult au început unii să se intereseze de subiect, iar noi stăm cu mîinile în sîn, aşteptîndu-i pe alţii să ne facă munca, dar să culeagă şi gloria.



Ar fi fost o expoziţie mult prea eterogenă. Vă daţi seama că din acest mănunchi s-a desprins ideea Braunerianei, expoziţie care sper să fie unitară şi să ilustreze o viaţă de artist, de căutări şi de izbînzi plastice. Dar şi aici au intervenit numeroase probleme. Nici nu se putea altfel...

Ceea ce este expus astăzi reprezintă un grupaj de 55 de afişe. Cu siguranţă, subiectul nu este epuizat! Probabil, foarte curînd se vor identifica noi piese. Dar, în momentul de faţă, nu este cunoscută în lume o serie mai completă. Lipsesc afişele expoziţiilor bucureştene din 1926, din aprilie 1935, la Sala Mozart, ca şi a celor pariziene: cea din 1934, la Galeria Pierrot, care s-a bucurat de deschiderea lui André Breton, sau cea din 1939, de la Galeria Henriette.

Afişele acelor expoziţii erau mai mult ca sigur unicate şi făcute chiar de mîna maestrului. Cine ştie ce soartă au avut la închiderea expoziţiei şi să nu ne mirăm dacă, într-o bună zi, dintr-un cufăr prăfuit de trecerea anilor va ieşi la iveală un asemenea exemplar.

De-a lungul anilor, au existat şi expoziţii Brauner la care s-a editat un catalog foarte elegant, dar nu şi un afiş. Oricum, şi cele mai noi afişe se obţin foarte greu. Afişul, banderola unei cărţi, fluturaşii care anunţă un eveniment cultural, supracoperta unei cărţi sînt elemente pe care doar colecţionarul le păstrează, şi aceştia, din păcate, sînt puţini. Sînt elemente efemere, care de cele mai multe ori trec neobservate în cadrul fenomenului cultural, luînd de multe ori prozaice destinaţii domestice.

Vizitatorul unei astfel de expoziţii îşi poate pune întrebări fireşti. Şi anume: cît de greu este să procuri un afiş? Uneori, poate trece şi un deceniu! Asta s-a întîmplat cu afişul de la Muzeul orădean al Ţării Crişurilor, care, în 1976, i-a organizat lui Brauner o excepţională manifestare expoziţională. De altfel, afişul este foarte interesant conceput, avînd pe faţă imagini şi anunţul manifestării, iar pe verso, date privind artistul, lista tablourilor expuse şi alte texte.
Fiecare afiş are o poveste



Cît de rar este un afiş?

Unele au avut tiraje mari, altele – confidenţiale. Muzeul Naţional de Artă al României, pentru expoziţia Brauner din 2003, a editat un prea modest afiş, atît în privinţa dimensiunii, cît şi a realizării lui, în numai... vreo 15 exemplare.

În 2009, muzeul din oraşul francez Chambéry a tipărit pentru o expoziţie Brauner un afiş impresionant ca dimensiuni, dar numai... „une dizaine d’exemplaires“.

Ce să mai vorbim despre afişele acuarelate sau cu intervenţii manuale ale lui Brauner, care se găsesc acum pe simezele sălii şi care îi conferă întregii expoziţii un aer nobiliar!

Un afiş Brauner are forţă şi îi poate conferi unui spaţiu de birou o aură aristocratică, iar plasat într-o sală de consiliu poate încălzi întreaga ambianţă. Fiecare piesă din actuala expoziţie are o poveste, mai simplă sau mai stufoasă. Unele dintre afişe au avut un parcurs foarte întortocheat, altele au suferit adevărate „trauma“. Au fost lipite, îndoite, împăturite, răstignite în pioneze, la cîteva a fost necesară şi intervenţia restauratorului. Unele dintre afişele de faţă au fost procurate pe plan local, altele din străinătate, de pe continentul nostru sau de pe alte continente. Au fost necesare o bogată corespondenţă de toate felurile, timp, bani, dar cel mai mult au contat pasiunea şi dorinţa de a duce la bun sfîrşit o idee.

Cum s-a materializat ea? Asta vor hotărî cei care vor vizita Brauneriana.

Victor Brauner și poezia
Victor Brauner –un inspirat și inspirator între poeți

Am în față două albume excelente dedicate lui Victor Brauner – unul apărut la Editura ARC-2000, semnat de regretata Amelia Pavel și celălalt la Editura Hasefer-2004, semnat de poetul Emil Nicolae, din Piatra Neamț. Cinste alcătuitorilor și editorilor. ”Există mai multe suprarealisme, cu surse, programe și roluri diferite”, scrie Amelia Pavel, referindu-se și la diversitatea mișcării DADA. Însăși opera lui Brauner a evoluat în timp, astfel că nu putem vorbi în termeni categorici și definitivi nici astăzi despre ceea ce au adus nou poeții, prozatorii, artiștii plastici din „marea revoluție avangardistă” a secolului XX. Cert este că nici o mișcare artistică nu a adunat atâtea condeie și peneluri laolaltă spre a uimi o lume saturată de clasicism întârziat și impresionism supraevaluat. Ilarie Voronca scria „Petre Schlemihl” în 1932, apoi Gellu Naum venea cu „Drumețul incendiar”, într-o serie de mulți scriitori din diverse țări ale Europei. În acest timp, Mexicul abia se bucura de inovațiile „naivilor” și monumentaliștilor. Revista „UNU”, ca și alte reviste, unele cu titlu mai deochiat, își făceau apariția prin contribuția unor poeți și artiști plastici inovatori. Victor Brauner as fost unul dintre cei mai activi.
S-a născut la 15 iunie 1903, la Piatra Neamț, într-o familie înstărită, călătorește la Viena, studiază la Brăila, apoi la București, cu pictorii D. Serafim, Costin Popescu, iar în 1923 se întâlnește cu Voronca, Marcel Iancu, Vinea. Lui Voronca îi ilustrează volumul „ Restriști”. În 1924 apare revista „ 75 H.P.” ( de la Cai Putere) în care Brauner publică manifestul „ Picto-poeziei”. Îi avea alături de Caude Sernet ( Mihail Cosma), Voronca, Stephane Roll ( Gh. Dinu). Colaborează la „ Punct”, „ Contimporanul”. În 1925 scoate cu M.H.Maxy revista ”Integral”. În 1929 se află la Paris, unde îi cunoaște pe Brâncuși, Fondane, pe Yves Tanguy, Giacometti, apoi pe Breton, „maestrul” suprarealiștilor. De altfel, Breton îi scrie prezentarea la expoziția din 1934. Revenit în anii 1935-1937 la București, se apropie de grupul lui Sașa Pană, Perahim, Gherasim Luca, Paul Păun, Gellu Naum.Revine în Franța în 1938, unde va locui până la sfârșitul vieții, suferă un accident la un ochi, pe care , uluitor, parcă îl previzionase într-un autoportret. În 1945 locuia în fostul apartament al lui Douanier Rousseau, celebrul pictor „naiv”.
În 1948 se desprinde de suprarealism, pictează o serie de „Totemuri”, apoi „ Onomatomanie”. În 1966, la Expoziția de la Veneția, i se rezervă în exclusivitate o sală . Moare în acelașii an, la 12 martie și este înmormântat la Montmarte, alături de numeroase celebrități artistice și culturale ale Franței.
Să privim câteva tablouri ale acestui „ picto-poet”, pentru că la Brauner se simte, mai mult decât la mulți alți artiști plastici, natura poetică, ochiul interior al iubitorului de cuvânt nerostit. „Peisaj cu copaci” ( 1918), tonuri nostalgice, tristețe de toamnă, deși era un adolescent la acei ani. „Cimitir”, un tablou în care centrul este puternic luminat, între ramuri umbroase. Coperta„ Pictopoezie” este semnată în comun de Brauner și Voronca. Într-un desen din 1930 apar figuri disparate, o cruce încârligată care anunță pericolul nazist, fețe disperate. „Femeia –pisică”, din 1935 – o invenție a lui Brauner, influența lui Picasso fiind oarecum vizibilă. „Animale fantastice” este una dintre cele mai originale compoziții ale lui Brauner. De asemenea „ Peisaj cu balaur”( 1931). Un nud bărbătesc în fața unei fiare, o premoniție a conflagrației. Face numeroase portrete pentru prietenii săi, ca și Marcel Iancu, iar un tablou se numește ” Poetul Geo Bogza arată capului său peisajul cu sonde”.
În albumul alcătuit de Emil Nicolae „La izvoarele operei” se aduce un omagiu Ameliei Pavel care a contribuit mult la cunoașterea operei lui Brauner. Desene, colaje, lucrări în spațiu aduc noi aspecte ale preocupării neobosite ale artistului pentru inedit, imaginație artistică. Se adaugă și experiența constructivistă, alte numeroase experiențe.Deși suferind încă din anii 30, artistul a dovedit tenacitate și putere de muncă uluitoare. De fiecare dată , întâlnirea cu arta lui Victor Brauner ( a fost frate cu folcloristul Harry Brauner, deținut în închisorile comuniste, soțul Lenei Constante) aduce noi surprize. Debordant în originalitatea sa intrinsecă, imaginativ peste orice …imaginație, el a fost și este un inspirator pentru oricare creator de frumos, în culori și în cuvinte. Și s-a inspirat din culori și cuvinte.

Boris Marian

Ochiul lui Victor Brauner



Ochiul lui Victor Brauner






Creaţia lui Victor Brauner, unul dintre străluciţii reprezentanţi ai suprarealismului european, este destul de cunoscută în România, graţie articolelor din presă, expunerii unor tablouri în muzee şi expoziţii, dar, mai mult datorită a unor apariţii precum albumele dedicate artistului, unul al Ed. ARC, datorat regretatei Amelia Pevel, în 2000 şi celălat lui Emil Nicolae , la Ed. Hasefer, în 2004. Se spune că din DADA s-a născut totul, în orice caz ne putem referi la suprarealism, prin DADA din Zuerich (1916), al lui Tzara, Hans Arp, Marcel Iancu, apoi din Renania, prin Max Ernst, Baargeld, curent numit DADAMAX, ca şi la Berlin, prin Georg Grosz. Giorgio de Chirico a fost şi el „cooptat”, nu putea fi ocolit, era un artist de geniu. În 1932, Ilarie Voronca pune în faţa cititorilor volumul „Petre ( sic!) Schlemihl”, referindu-se la pierderea umbrei. În pictură apar nume tot mai cunoscute - Magritte, Delvaux, Dali, Victor Brauner. Sexualismul devine o adresă mai accesibilă, spre bucuria unora şi revolta altora. În SUA, Jackson Pollock se afirmă ca partizan al suprarealismului. În timp ce la Max Ernst se insinuează motivul păsării de pradă, Victor Brauner este „vizitat” de balauri, scene apocaliptice, mituri populare româneşti. Să nu uităm că fratele său a fost un mare folclorist, Harry Brauner, întemniţat sub comunişti.

Influenţa totemismului, animismului din religiile Africii, Asiei, Oceaniei se resimte, aşa cum Gauguin iubea femeile din Tahiti. În 1947 are loc Marea Expoziţie Suprarealistă de la Paris. Adepţi există în mai toată Europa. Totalitarismul din estul Europei stopează pentru mulţi ani această evoluţie. Este ceea ce a făcut nazismul, blocând orice reformă artistică, în favoarea unui realism plat, la fel de plat ca şi cel socialist, din URSS şi apoi din statele- satelit. În România, începuturile lui Ion Ţuculescu stau sub semnul influenţei lui Brauner, care printre altele ilustrează şi un volum al lui Gellu Naum, poet avangardist, ultimul din ţara natală. Una dintre preocupările lui Brauner a fost Cabala. Într-o proclamaţie scrisă în 1947 el scrie – „ Fluviu de foc/ Numărul este în incandescenţă/ Samael însângerat /Zoharurile sunt în convulsie/ Tremur de tunete/ Sefiroţii copacilor magiei stau de veghe”.

Reluăm , pe scurt intinerarul vieţii artistului. S-a născut în 1903, la Paitra Neamţ, tatăl său era fotograf şi comeciant.În 1922 absolvă Academia de Arte Frumoase din Bucureşti.. Se împrieteneşte cu Voronca, Marcel Iancu, Ion Vinea. În 1924 are prima expoziţie personală, la Bucureşti, editează cu Stephan Roll, Voronca şi Mihai Cosma (Claude Sernet) revista „H.P.” ( de la Horse Power, cal-putere), unde publică primul manifest al „Pictopoeziei”. Participă la prima expoziţie avangardistă din României, organizată de revista „Contimporanul”, în anul 1925 colaborează la revista „Integral” a lui M.H.Maxy, în anii 1926-27 se află la Paris, iar între 1928-1932 colaborează la „UNU”, unde este o prezenţă permanentă cu desene, reproduceri. Din 1929 începe să stea mai mult la Paris, cu soţia, Marghit Kosch, se împrieteneşte cu Fondane, Brâncuşi, Yves Tanguy, Giacometti, Andre Breton, participă la Salonul Supraindependenţilor (1933), iar în 1934 are prima expoziţie personală la Paris. În anii 1935-1937 se află la Bucureşti, devine membru al PC din România ( ilegal), dar se retrage imediat ce află despre procesele de la Moscova, unde erau lichidaţi bolşevicii-colaboratori ai lui Lenin, aflaţi în concurenţă cu „marele Stalin”. Ilustrează lucrări, colaborează cu Perahim, Gherasim Luca, Paul Păun, Saşa Pană, Gellu Naum. În 1938, în urma unei altercaţii, într-un bistrou din Paris, pierde un ochi, astfel că unul dintre autoportrete, celebru astăzi,din 1931, unde apare cu un ochi alb, pare premonitoriu, ca şi cel denumit „Femeia –pisică” din 1935. În 1940 se refugiază din calea naziştilor, în Pirinei, apoi la Marsilia, în 1941, fiind bolnav.În anii 42-43 experimentează pictura pe ceară, în 1945, revenit la Paris, se instalează în fostul atelier al lui Rousseau Vameşul, marele pictor naiv. În 1948, suferind, se desparte de suprarealişti, mişcare aflată în aflux, pictează seria „Totemurilor”. În anul 1966 , la Bienala de la Veneţia are o sală în exclusivitate ocupată cu lucrările sale, semn de înaltă preţuire. Moare în acelaşi an, la Paris, fiind înmormântat la Cimitirul Montmartre.

Privind lucrările lui Brauner se constată o evoluţie permanentă, de la peisajele luminoase, din prima etapă( colecţiile lui Mihai Gavrilă, Adrian Năstase) , la ilustraţiile pictopoetice, la bestiarul fantastic, peisajele din Dobrogea, asemănătoare cu ale lui Iser, splendidul portret al lui Saşa Pană, unele tablouri amintind de Dali, ş.a.

În anul 2003, Muzeul de Artă din Piatra Neamţ a avut o frumoasă iniţiativă de a organiza cu prilejul centenarului naşterii artistului, o expoziţie cuprinzând lucrări provenite din diverse colecţii. . „Fascinaţi”, „Masa –lup” sunt lucrări absolut originale din creaţia lui Brauner, la fel ca şi „Vorba”, „Izvoare adânci” ( gen Ţuculescu, care i-a fost discipol),” Somnambula”, „Cristofor Columb”, picturi murale în Templul Leipziger, etc. Între tradiţia românească şi cea franceză, între Rousseau Vameşul şi Picasso, Victor Brauner face punţi pe care au urmat destui creatori de valoare. Numele său este de neuitat, creaţia sa - un bun al culturii universale.





Boris Marian

PORTRET HARRY BRAUNER



Au trecut mai bine de 100 de ani de la naşterea lui Harry Brauner...
Cînd scriu despre marele nostru folclorist nu pot a nu-mi aduce aminte de înţeleptele cuvinte ale "divinului critic" George Călinescu - ca să-l citez pe maestrul Eugen Barbu - în virtutea cărora recomandabil este a se face o legătură între "artistul om" şi "artistul creator". Nu întotdeauna un autentic om de artă este şi un om condus în toate acţiunile sale de o tulburătoare lege morală. Richard Wagner a fost genial, dar n-a avut organ pentru omenie. Adesea întîlnim savanţi şi umanişti în consonanţă cu legile de fier ale eticii, care, sub aspect profesional, conving mai puţin. Multă bucurie a umplut al meu suflet atunci cînd am cunoscut "oameni între oameni", care prin opera lor au intrat în eternitate, dar şi, prin felul de a se comporta, în societatea timpului lor, încît putem spune că făptura lor deosebită sau, altfel spus, făptura lor mult înzestrată de Dumnezeu ni se înfăţişează asemenea celui ce dăruieşte din adîncul inimii, iar în acest climat, al altruismului mişcător, de fapt, el dăruieşte de două sau de mai multe ori! Un astfel de exponent al artei sonore a fost folcloristul român, de origine evreiască, Harry Brauner, slab, nu prea înalt, cu faţa ovală, de martir byzantin, cu vocea de tenor netimbrată; ca om, avea o vocaţie pentru toleranţă şi pentru tot ceea ce semnifică fenomen de cultură, îngemănat cu o adîncă ideologie umanistă. Am avut fericirea să-l cunosc în anul 1968, după ce a ieşit din închisoare. A fost condamnat, în era stalinistă, pentru că, asemenea lui Lucreţiu Părăşcanu sau a scriitorului Ştefan Popescu, a îndrăznit să spună: "întîi sînt român şi în al doilea rînd comunist"! Să nu uităm că în acei ani naţionaliştii au fost puşi la stîlpul infamiei de "clica Ana Pauker, Teohari Georgescu, Nikolski", dar şi de românul Gheorghe Gheorghiu-Dej - acesta din urmă avînd mari complexe de inferioritate faţă de profundul intelectual care a fost Lucreţiu Pătrăşcanu. De fapt, ca întotdeauna în politică, a fost o luptă pentru putere!
Revin... L-am cunoscut pe Harry Brauner în primăvara anului 1968, în sala Radiodifuziunii Române din Bucureşti, după ce mi s-a interpretat - în primă audiţie - Simfonia a III-a "Byzantină", prima simfonie românească dedicată sărbătorilor Crăciunului, avînd la bază vechi imnuri byzantine din Secolele X-XI, culese, descifrate şi orînduite de marele nostru byzantinolog I. D. Petrescu. Dirijor a fost colegul meu de conservator Grigore Iosub, care a condus orchestra şi corul Conservatorului "Ciprian Porumbescu". La ieşirea din sală, regretatul scriitor Romulus Dianu mi-a încredinţat o scrisoare emoţionantă. Şi el, cîte a mai pătimit, în închisorile staliniste, alături de tatăl meu, chirurgul Ion Popovici... Apoi, maestrul Ioan D. Chirescu m-a felicitat şi m-a prezentat maeştrilor Harry Brauner şi Nichifor Crainic. Mi-au pornit lacrimile... Îi stimam, pe ultimii doi menţionaţi, pentru operele lor, dar nu am avut norocul de a-i cunoaşte "în carne şi oase"... M-au felicitat şi ei... Neavînd ce face, i-am întrebat pe cei doi maeştri - Harry Brauner şi Nichifor Crainic - "cum de sînteţi prieteni, cînd ideologiile voastre sînt diametral opuse"? La care Harry Brauner a replicat, plin de durere: "Iartă-mă, Nichifor Crainic, că am fost comunist". La rîndul lui, Nichifor Crainic a spus, cu glasul stins: "Iartă-mă, Harry Brauner, că am fost antisemit"! Iar maestrul Ioan D. Chirescu, poate cel mai blînd om pe care l-am cunoscut vreodată, a adăugat: "Să ne îmbrăţişăm cu toţii şi să ne rugăm lui Dumnezeu să ferească această ţară de noi fărădelegi". Citeste mai mult...

Modernismul balcanic te cucereşte noaptea
http://www.atac-online.ro/21-10-2009/Modernismul-balcanic-te-cucereste-noaptea.html
În octombrie şi noiembrie Muzeul Naţional de Artă al României vă învită la două vizite nocturne gratuite în expoziţia "Ipostaze ale modernismului. Pictura în Bulgaria, Grecia, Romania, 1910-1940". Joi, 22 octombrie, până la ora 22.00 şi sâmbată, 14 noiembrie, până la 04.00 dimineaţă, porţile expoziţiei rămân deschise pentru confruntarea cu avangarda balcanică. Intrarea liberă.
Pictori români celebri precum Victor Brauner, Marcel Iancu, Max Herman Maxy, Hans Mattis-Teutsch, Jules Perahim sau Corneliu Michăilescu îi provoacă pe artiştii din Bulgaria şi Grecia la un duel vizual al compoziţiilor îndrăzneţe şi al culorilor. În plus, pe toată durata ei, expoziţia este însoţită de activităţi conexe: tururi ghidate gratuite, conferinţe, performance-uri. Pentru participarea la activităţile cu număr limitat de locuri se fac înscrieri la telefon 021.314.81.19.
Manifeste şi manifestări:
Joi, 22 octombrie: nocturna în expoziţie - intrare liberă în intervalul 10.00-22.00
Joi, 22 octombrie, ora 16.00: ghidaj gratuit; 25 locuri disponibile
Sâmbătă, 7 noiembrie, ora 11.00: ghidaj gratuit (se plăteşte doar bilet); 25 locuri disponibile
Joi, 12 noiembrie, ora 18.00: conferinţa „Arhitectura modernă şi Bucureştiul anilor 1930-1940” susţinută de prof. dr. arh. Nicolae Lascu; intrare liberă în limita locurilor disponibile
Sâmbătă, 14 noiembrie: nocturna în expoziţie - intrare libera în intervalul 13.00-04.00
Joi, 19 noiembrie, ora 16.00: ghidaj gratuit (se plăteşte doar bilet); 25 locuri disponibile
Sâmbătă, 28 noiembrie, ora 11.00: ghidaj gratuit (se plăteşte doar bilet); 25 locuri disponibile
Sâmbătă, 28 noiembrie, orele 14.00-18.00: Performance Dada în expoziţie
Expoziţia "Ipostaze ale modernismului. Pictură în Bulgaria, Grecia, România, 1910-1940" este organizată de Muzeul Naţional de Artă al României în colaborare cu Fundaţia B&M Theocharakis din Atena şi Galeria Naţională de Artă din Sofia. Expoziţia este deschisă publicului până pe 29 noiembrie 2009.

VICTOR BRAUNER, pictor si vizionar
http://www.pitesti.ro/centrul-cultural/arhiva/cafenea/octombrie2003/pag20.htm

Victor Brauner omagiat la New York


http://www.observatorcultural.ro/Victor-Brauner-omagiat-la-New-York*articleID_10171-articles_details.html

La Galeria UBU din New York a fost deschisa in toamna trecuta o
expozitie cuprinzind tablouri de Victor Brauner, cele mai multe
provenind din colectia Daniel Fillipachi si de la Galeria Isidore
Ducasse din Paris. De asemenea,
au fost expuse carti, afise si documente din perioada interbelica, romanesti
si fanceze.
Pe xx decembrie a fost organizata, la Centrul Cultural din New York, o
seara consacrata centenarului Victor Brauner. Viata si opera artistului
au fost prezentate de catre poetul si eseistul Valery Oisteanu, care
pregateste o editie comentata a scrierilor artistului celebrat. Mai jos
– un poem dedicat de Oisteanu lui Brauner:

Calatoriile Maestrului cu un singur ochi
Lui Victor Brauner

Privind cu ochi tristi de evreu
Catre peisajele Romaniei
Mastile ritualurilor populare
Zboara pe deasupra acoperisurilor
Din Piatra Neamt, tara dada
Calatorind spre Hamburg, spre Viena
Inapoi in Romania la 14 ani primul
tablou pictat
Mai tirziu in Bucuresti la scoala de arta
Privind sculpturile lui Brancusi
Facind dragoste, sarutind, urcind treptele
Forta magnetica a lui Breton si Tzara
Tragindu-l spre Paris unde sint
vremuri grele
Dar jocurile cu „cadavre delicioase“ sint
amuzante
Ca si multi dintre tovarasii sai francezi si
romani
Profeticele sale autoportrete au un ochi
lipsa
Si in marea batalie a ego-urilor
Pierzindu-si ochiul sting asa cum
prevazuse
Obiectele Diabolice sint gata sa fie lansate
In timp ce bocancii nemtesti intra
in Paris
Si in curind un zbor al supravietuirii
il aduce la Marsilia
Insa nu-i ajunge din urma pe prietenii
suprarealisti
Plecind spre New York
In timp ce Victor si Herold le fac semne
cu miinile
In Franta la tara criza de vopsele destula
ceara de albine
Poetul-pictor trebuie sa-si exprime furia
Dezgustul fata de razboi si nedreptati
Cel mai bun prieten-poet se sinucide
Breton il excomunica din grup
Privind catre Mexic in cautarea samanilor
Privind catre America pe urmele luminii
In sfirsit la capatul vietii pe patul
de moarte
Vesti bune de faima si glorie la Venetia
Recunoasterea universala ca mare
maestru


Traducere de
Cosmina IONESCU

Lucrari semnate de pictorul Victor Brauner, la Brest

O
expozitie temporara dedicata pictorului roman Victor Brauner va putea
fi vizitata in perioada 7 iulie - 31 octombrie, la Muzeul de Arte
Frumoase din Brest, transmite Romanian Global News, care citeaza Onlinero.






Manifestarea este
realizata cu ajutorul Muzeului Breton din Quimper in cadrul unui
eveniment complex romanesc care se desfasoara in aceasta zona a
Frantei.



Victor Brauner a
fost unul dintre cei mai originali pictori ai secolului trecut,
misterios si neinteles, inventator al curentului "pictopoesiei". Nascut
in anul 1903 in Piatra Neamt, artistul pleaca temporar in 1930 in
Franta, unde se inscrie in miscarea suprarealista pe care o va parasi
in 1948 pentru a continua solitar o opera bizara, cu multe influente
din mitologie si ocultism. Stabilit definitiv la Paris din 1938,
artistul, care isi pierde ochiul stang in acelasi an, va cunoaste faima
internationala datorita stilului sau unic si a vietii sale personale
zbuciumate. Astfel, opere ale sale pot fi admirate in Muzeul Guggenheim
din New York, Muzeul Metropolitan de Arta din New York, Muzeul de Arta
Moderna din San Francisco, Institutul de Arta din Chicago, Muzeul de
Arta din San Francisco, Muzeul de Arta Moderna din Viena, Muzeul
Cantini din Marsilia si Colectia Peggy Guggenheim din Venetia.



Victor Brauner se
stinge din viata in 1966 la Paris. Pe piatra sa funerara din cimitirul
francez Montmartre se afla inscriptia "A picta este viata, adevarata
viata, viata mea" ("Peindre, c'est la vie, la vraie vie, ma vie").

Expozitie Victor Brauner la Venetia


O serie de lucrari semnate de artistul suprarealist roman Victor Brauner va fi prezentata pana pe 29 mai la Galeria Bordas din Venetia, transmite Romanian Global News, care citeaza Romen in Italia.

Vernisajul expozitiei a avut loc pe 1 mai. Manifestarea cuprinde lucrari semnificative din opera grafica a lui Brauner.

Victor Brauner a fost unul dintre cei mai originali pictori ai secolului trecut, misterios si neinteles, inventator al curentului "pictopoesiei". Nascut in anul 1903 in Piatra Neamt, artistul pleaca temporar in 1930 in Franta, unde se inscrie in miscarea suprarealista pe care o va parasi in 1948 pentru a continua solitar o opera bizara, cu multe influente din mitologie si ocultism. Stabilit definitiv la Paris din 1938, artistul, care isi pierde ochiul stang in acelasi an, va cunoaste faima internationala datorita stilului sau unic si a vietii sale personale zbuciumate. Astfel, opere ale sale pot fi admirate in Muzeul Guggenheim din New York, Muzeul Metropolitan de Arta din New York, Muzeul de Arta Moderna din San Francisco, Institutul de Arta din Chicago, Muzeul de Arta din San Francisco, Muzeul de Arta Moderna din Viena, Muzeul Cantini din Marsilia si Colectia Peggy Guggenheim din Venetia.

Victor Brauner se stinge din viata in 1966 la Paris. Pe piatra sa funerara din cimitirul francez Montmartre se afla inscriptia "A picta este viata, adevarata viata, viata mea" ("Peindre, c'est la vie, la vraie vie, ma vie").

Victor Brauner, artist internaţional