Ciulei[v=]

http://www.istoriafilmului.ro/articol/87/synopsis-la-tratatul-scurt-despre-liviu-ciulei-3

http://www.istoriafilmului.ro/articol/86/synopsis-la-tratatul-scurt-despre-liviu-ciulei-2

http://www.istoriafilmului.ro/articol/85/synopsis-la-tratatul-scurt-despre-liviu-ciulei-1

Omul zilei - Liviu Ciulei

Când domnul Ciulei ar fi împlinit 89 de ani

Bogdan ULMU – Liviu Ciulei pe scenele lumii

Festivalul de teatru de la Caracal, “In memoriam Liviu Ciulei”

Liviu Ciulei: forţa directă a teatrului

Moartea, departe de ţară, a proteicului artist Liviu Ciulei m-a trimis la o amintire din primăvara anului 1968 (cea mai pură secvenţă a scurtei „Primăveri româneşti“), când – întors din Germania, unde repurtase un uria

Liviu Ciulei, pentru ultima dată la Bulandra

Iulia POPOVICI - Cu gînduri şi cu imagini: Liviu Ciulei (7 iulie 1923-25 octombrie 2011)
„Cearta sfinţilor“ – aşa a numit Liviu Ciulei „procesul“ prin care, în 1972, a fost interzis la Bulandra spectacolul Revizorul, în regia lui Lucian Pintilie, şi urmările acestei interziceri, printre care şi plecarea lui Ciulei din funcţia de director al Teatrului Bulandra, pe care-l condusese un deceniu. Acesta a fost sfîrşitul unei epoci a scenei româneşti – un sfîrşit care i-a aruncat, pe Pintilie ca şi pe Ciulei, în vîltoarea unei cariere internaţionale. Ciulei s-a întors în teatrul românesc după 1990, iar Pintilie, niciodată. Acum Liviu Ciulei ne-a părăsit pentru totdeauna.

În noaptea de 24 spre 25 octombrie 2011, regizorul de teatru şi film, actorul, scenograful şi profesorul Liviu Ciulei s-a stins din viaţă, la 88 de ani, într-o clinică din München, Germania.

Liviu Ciulei s-a născut pe 7 iulie 1923, ca fiu al unui cunoscut avocat şi arhitect, a studiat teatru şi arhitectură, debutînd ca actor în 1946, în Visul unei nopţi de vară de la Teatrul Odeon, şi ca regizor în 1957, cu Omul care aduce ploaia de Richard Nash, la Teatrul Municipal (acum Teatrul Bulandra) din Bucureşti. A lucrat mult ca scenograf (şi nu doar al propriilor spectacole), construcţia vizuală rămînînd centrală de-a lungul întregii sale creaţii. În 2008, la împlinirea a 85 de ani, în semn de omagiu pentru Liviu Ciulei, a fost lansat albumul Cu gîndiri şi cu imagini (la care a contribuit fundamental colaboratorul de lungă durată al regizorului, secretarul literar Mihai Lupu), sinteza în fotografii şi texte a unei cariere de 50 de ani.

Unul dintre marii creatori de teatru şi film din România, Ciulei s-a aflat în inima celui de-al doilea val al teatralizării, în anii ’60, nu doar prin spectacolele sale – celebru fiind Cum vă place şi Furtuna după Shakespeare, ci şi prin intervenţii teoretice publicate, în general, în revista Teatrul. Aici a publicat, în 1956, antologicul eseu despre Teatralizarea picturii de teatru: „Teatralizare nu de dragul teatralizării, nu pentru a stîrni artificial interesul, sau pentru a face neapărat altfel decît în realitatea imediată, ci pentru o realitate transpusă cu imagini specifice artei scenice. Nu arhitectură înghesuită şi minimalizată pe o scenuţă, nu clădiri reproduse cu efort inutil din carton, ci imagini scenice, poetico-dramatice, concretizate în decoruri“, scria Ciulei acum 55 de ani.

Rămas în istorie ca o montare antologică, spectacolul Cum vă place nu a stîrnit, la premieră, un entuziasm general – tocmai datorită caracterului său inovator – şi a fost urmat de numeroase dezbateri, la care Ciulei şi-a susţinut activ punctul de vedere şi opţiunile estetice, în plină epocă de regîndire în România a modului de a face teatru.

Cît timp a fost director al Teatrului Bulandra, Liviu Ciulei a creat un repertoriu consistent şi a susţinut o trupă de actori ce avea să devină legendară, amprenta sa asupra identităţii Bulandrei ca teatru de artă fiind vizibilă pînă în ziua de astăzi. Majoritatea actorilor din aşa-numita astăzi „generaţie de aur“ s-a format sub bagheta lui Ciulei, montările sale fiind caracterizate de atent contemporana lectură a textului, funcţia catalizatoare a decorului şi fineţea lucrului cu actorul.

Exilat în Statele Unite, Liviu Ciulei a fost, între 1980 şi 1985, director al Teatrului Guthrie, după care a predat la Columbia University, influenţînd activ mai multe generaţii de actori şi directori de scenă cu maniera sa regizorală percepută ca „europeană“, extrem de interesată de pătrunderea în profunzime a sensului cuvîntului. După o carieră de director de teatru, regizor şi profesor în Statele Unite, Liviu Ciulei s-a întors în România după 1990, semnînd la Teatrul Bulandra, în 2005, regia ultimelor sale două spectacole, avînd în distribuţie colaboratori dragi ai săi, dar primite cu cronici amestecate, ambele pe texte de Luigi Pirandello, Şase personaje în căutarea unui autor şi Henric al IV-lea (după ce regizase, în 1991, Deşteptarea primăverii de Frank Wedekind şi Visul unei nopţi de vară, şi Hamlet, în 2000).

Relaţia dintre Liviu Ciulei şi marea actriţă Clody Bertola (care, după divorţul de Ciulei, s-a căsătorit cu Lucian Pintilie, alături de care a rămas pînă la moarte, în 2007) a fost, la rîndu-i, foarte productivă artistic, Bertola făcînd roluri memorabile în multe dintre montările regizorului, inclusiv în Gin Rummy, cu care ea şi-a încheiat activitatea scenică, în 1980.

Liviu Ciulei a lucrat, de asemenea, cu mare succes, în cinema. Al treilea şi ultimul saău film, Pădurea spînzuraţilor, în care juca şi un rol secundar, a obţinut în 1965 prima distincţie a cinematografului românesc la Festivalul de la Cannes şi este considerat unul dintre cele mai bune filme autohtone ale tuturor timpurilor. Recent, regizorul a povestit de ce nu a continuat să facă cinema după ecranizarea romanului lui Rebreanu, spunînd că ceea ce-şi dorea să filmeze nu era pe gustul autorităţilor comuniste, că a respins un scenariu scris de Sergio Amidei dupăBaltagul lui Sadoveanu, peliculă în care voia să joace Anna Magnani, şi că i-a „cedat“ lui Lucian Pintilie Reconstituirea, despre care ştia că va fi un film dificil.



Unul dintre spectacolele importante ale lui Liviu Ciulei, O scrisoare pierdută (1977), cu Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Octavian Cotescu, Ştefan Bănică, Dem Rădulescu, a fost editat de divizia Media a Televiziunii Române, într-o versiune video semnată de Ciulei însuşi şi distribuită pe DVD.

La vie en rose cu Liviu Ciulei

Liviu Ciulei va fi incinerat în Germania ...

Iulia POPOVICI - A murit Liviu Ciulei
Uniunea Teatrală din România a anunțat marți decesul regizorului Liviu Ciulei într-o clinică din München, Germania. Liviu Ciulei s-a născut pe 7 iulie 1923, ca fiu al unui cunoscut avocat și arhitect, a studiat teatru și arhitectură, debutînd ca actor în 1946, în Visul unei nopți de vară, și ca regizor în 1957, cu Omul care aduce ploaia de Richard Nash, la Teatrul Municipal (acum Teatrul Bulandra) din București.
Unul dintre marii creatori de teatru și film din România, Ciulei s-a aflat în inima celui de-al doilea val al teatralizării, în anii ’60, nu doar prin spectacolele sale – celebru fiind Cum vă place și Furtuna după Shakespeare, ci și prin textele teoretice publicate, în general, în revista Teatrul.
Ciulei a lucrat, de asemenea cu mare succes, în cinema. Al treilea și ultim film al său, Pădurea spînzuraților, în care juca și un rol secundar, a obținut în 1965 prima distincție a cinematografului românesc la Festivalul de la Cannes.
După o carieră de director de teatru, regizor și profesor în Statele Unite, Liviu Ciulei s-a întors în România după 1990, semnînd la Teatrul Bulandra regia ultimelor sale două spectacole, ambele pe texte de Luigi Pirandello, Șase personaje în căutarea unui autor și Henric al IV-lea.
Liviu Ciulei a fost căsătorit cu marea actriță Clody Bertola, și lasă în urmă un fiu, cineastul Thomas Ciulei, și o soție, jurnalista Helga Reiter-Ciulei.


Pe 17 ianuarie 2011, Cineclubul săptămînal „Luni de film“ de la Noul Cinematograf al Regizorului Român (NCRR) i-a avut ca oaspeţi pe regizorul Liviu Ciulei şi pe actorul Victor Rebengiuc, care au prezentat filmul Pădurea spînzuraţilor (1965) şi au răspuns la întrebările publicului. Revista Observator cultural a prezentat evenimentul, făcînd deschidere de revista. Ca articol de legătură, citiţi aricolului scris de Mihai Fulger în numărul 559, din 21 ianuarie 2011.

Liviu Ciulei: ”Am împrumutat500 de lei ca să-mi fac costumul pentru Cannes”

Mai mult: Ziarul Libertatea - Stiri online pe gustul tau | Libertatea.ro

Ce citesti?


N.St. Noica: Liviu Ciulley - un reper

Procesul pasional: Inginerul Ciuley, acuzat ca si-ar fi otravit amanta
Septembrie 1936. Opinia publica este martora unui foarte mediatizat proces, în care este implicat renumitul arhitect Liviu Ciuley, acuzat ca si-ar fi otravit amanta, frumoasa actrita Tita Cristescu. Iata o relatare a acestui scandal, preluata din paginile revistei "Realitatea ilustrata".

"Cine a ucis?"

Marele proces pasional care atrage cu atâta violenta atentia cetatenilor, si mai ales a cetatenelor, - procesul inginerului Ciuley, acuzat ca si-ar fi otravit iubita, pe Tita Cristescu, fosta actrita de o ferbinte frumusete - merita într-adevar popularitatea pe care o vedem.

Numai ca discutiile ni se par, în ziare si între cititorii de ziare, mutate din intima dramei în periferiile amorului propriu daca nu chiar ale prejudecatilor cele mai grosolane. Femeile, care se cred nedreptatite de barbati, îl acuza pe inginerul Ciuley, fara sa mai caute alte argumente decât convingerea lor intima ca: "Soro, toti barbatii este la fel; el a omorât-o".

În familiile în care exista certuri din pricina rudelor mai mult sau mai putin apropiate, acuzarea a trecut de la inginerul Ciuley, adus acum în fata juratilor, asupra cumnatului si surorii nefericitei Tita si argumentul suna aproape la fel ca cel de mai sus: "Soro, cumnatu-su a omorât-o! N-a vrut sa ma omoare si pe mine cumnatu-meu, pentru datoria aia de cinci mii de lei pe care o uitasem"?

Întâmplarea a facut sa stau de vorba, într-o familie distinsa, în jurul unei mese de ceai - ceaiul limpezeste facultatile intelectuale - cu unul din personajele cele mai interesante la descoperirea, anchetarea si cercetarea cauzelor crimei. Iata concluziile, absolut impartiale, la care a ajuns atunci numitul personagiu:
- "Am renuntat de mult la pretentia de a ma conduce dupa logica, adica dupa concluziile mele logice, atunci când e vorba sa judec purtarea oamenilor. Eu las faptele sa vorbeasca singure: nu le silesc sa vorbeasca mai mult, nu le marginesc întelesul, oricât ar fi de îngrozitor, de nenatural sau de necrezut. În împrejurarea care ne preocupa, mi se pare ca nu s-a descoperit nici un fapt care sa vorbeasca precis, raspicat, neîndoielnic ca inginerul Ciuley si-a otravit amanta. Presupunerile sunt numeroase si grave, unele uluitoare, dar nu e mai putin adevarat ca faptul cel mai neînsemnat din viata unui om poate da loc la coincidentele cele mai neasteptate. Legea, dupa mine, nu are caderea sa judece coincidente sau concluzii, ci numai dovezile sigure, faptele în toata goliciunea lor, mai cu seama când e vorba de un caz atât de grav cum e o crima si cu o osânda atât de cumplita ca munca silnica la noi, spânzuratoarea, ghilotina sau scaunul electric aiurea.

Cred ca inginerul Ciuley poate fi acuzat; dar poate fi osândit?...
Pun întrebarea, dar ma feresc sa raspund, deoarece va fi judecat nu numai de oameni, de legi, ci si de jurati, deci de sentimente si ratiuni individuale.
Dar numai inginerul Ciuley poate fi acuzat?...

Fara ca în seama sotilor Gregorian - sora si cumnatul victimei - sa existe coincidente atât de grave ca cele care apasa asupra inginerului Ciuley, exista totusi presupuneri pe care le poate justifica o minte normala în chip foarte firesc. Daca facem sa intervina caracterul cu deosebire pasional, nervos, al familiei victimei, banuielile, care cad asupra sotilor Gregorian, ar putea fi si mai grave.
Nu m-as mira - a încheiat importantul personagiu - ca la Curtea cu juri sa asistam la acuzatii reciproce: inginerul Ciuley sa acuze familia, care ar fi râvnit la averea victimei, si familia sa acuze pe Ciuley care fusese parasit de amanta!"

Lucrurile s-au petrecut întocmai; profetia s-a adeverit - si într-una din sedinte, procurorul a fost silit sa evacueze sala, din pricina pasiunilor contradictorii dezlantuite în timpul dezbaterilor.
Pentru cei care urmaresc acest proces - desfasurarea uneia din înfatisarile cele mai comune, mai triviale si mai tragice ale vietii noastre sociale - acuzarea dintr-o parte în alta sau chiar condamnarea, nu mai multumesc. Oricine ar fi condamnat sau oricine ar fi achitat în acest proces, în care au intervenit elemente ce depasesc psihologia, vointa sau actele unui ins oarecare, solutia va împaca poate instinctul nostru de dreptate, nu însa si constiinta.

Sentinta: În ultima zi, când aveau sa se întâlneasca pledoariile maestrilor acuzarii si apararii, si când apoi urma sa se dea verdictul, Palatul de Justitie a trait scene de genul acelora cari se petrec la marile procese pasionale, la Paris sau la New York. Femei, mai ales multe femei, au asistat la aceasta ultima si palpitanta sedinta.

Inginerul Ciuley a fost achitat... Iar moartea Titei Cristescu va ramâne de-a pururi învaluita în mister.

Mihai FULGER - Liviu Ciulei privind la Pădurea spînzuraţilor

Pe 17 ianuarie, Cineclubul săptămînal „Luni de film“ de la Noul Cinematograf al Regizorului Român (NCRR) i-a avut ca oaspeţi pe regizorul Liviu Ciulei şi pe actorul Victor Rebengiuc, care au prezentat filmul Pădurea spînzuraţilor (1965) şi au răspuns la întrebările publicului.

O sală plină, mai ales cu tineri, a primit cu aplauze cele două personalităţi ale filmului şi teatrului românesc invitate la Cineclub. Victor Rebengiuc, constrîns de programul încărcat al repetiţiilor pentru un nou spectacol, a vorbit despre Pădurea spînzuraţilor şi rolul său înaintea proiecţiei. Actorul s-a declarat fericit că a putut să participe la realizarea filmului, pe care l-a numit „o piatră de temelie a cinematografiei româneşti“. Victor Rebengiuc nu fusese prima opţiune a regizorului pentru rolul Apostol Bologa, însă actorul ales anterior, Şerban Cantacuzino, nu s-a dovedit suficient de matur pentru partitura acordată, aşa că a fost înlocuit. „La mine a fost mai dificil, deoarece chipul meu era departe de a fi angelic, aşa că m-a vopsit, m-a făcut blond, mi-a ridicat nasul cu o cîrpă, ca să fiu puţin mai cîrn... S-au făcut mari eforturi de machiaj“, a glumit Victor Rebengiuc. Cu doi-trei ani înainte ca Liviu Ciulei să realizeze Pădurea spînzuraţilor, actorul mersese la o audiţie pentru acest proiect, care ajunsese pe mîinile unui obscur regizor italian, Glauco Pellegrini. Acesta, se spunea, îl alesese pentru rolul principal pe actorul francez Gérard Blain. „Atunci m-am supărat şi am zis: «Apostol Bologa trebuie jucat de un actor român. N-are nici un rost să faceţi un film după cartea lui Rebreanu în care rolul principal să fie interpretat de un actor francez, care n-ar putea niciodată înţelege ce înseamnă Apostol Bologa pentru români.» Şi am plecat, n-am mai dat proba.“

Liviu Ciulei a petrecut aproape patru ore în sala de cinema şi a răspuns la întrebări după proiecţie. Regizorul a amintit că imaginea, „absolut geniala contribuţie a lui Ovidiu Gologan“ la filmul prezentat, a fost bazată pe fraza de început a romanului lui Liviu Rebreanu: „Sub cerul cenuşiu de toamnă ca un clopot uriaş de sticlă aburită...“. Ovidiu Gologan experimentase mai întîi metoda, inspirată de mexicanul Gabriel Figueroa (legendarul operator al lui Eisenstein), în filmul La Moara cu noroc (1957) al lui Victor Iliu, dar a perfecţionat-o în Pădurea spînzuraţilor. Ideea pregenericului (cadrul cu soldaţii mărşăluind, filmaţi din spate, dintre care se distinge un singur chip întors către noi) i-a venit regizorului după ce a văzut un documentar francez despre Bătălia de la Sedan (1870), în care preţul victoriei era aproximat în soldaţi morţi. În film, graţie luminii create de Ovidiu Gologan, căştile soldaţilor capătă „mici aureole, ca nişte flăcări de lumînări“, sugerînd „transformarea acestor anonimi în nişte stafii“. Liviu Ciulei a mai observat că a avut la dispoziţie „o distribuţie fabuloasă“, în frunte cu Victor Rebengiuc, pe atunci aproape debutant, „care este astăzi poate cel mai mare actor al României“. Cît despre rolul său (căpitanul ceh Klapka), regizorul a afirmat că acum consideră interpretarea sa „puţin cam melodramatică în scena confesiunii în faţa lui Bologa“.



Episodul cu Müller (Emeric Schäffer) şi Petre (Ştefan Ciubotăraşu), inspirat scenaristului Titus Popovici de nuvela lui Rebreanu Iţic Ştrul, dezertor, avea, în scenariul literar, un alt final: soldatul forţat să dezerteze se spînzura de creanga unui copac. „Gestul mi s-a părut stupid. Mi-a venit ideea dezbrăcării, între două lumi înnebunite în încleştarea războiului: omul gol, ridicîndu-şi cămaşa în sus“, a observat Liviu Ciulei. Ultima scenă (masa tăcerii), pe care reputatul critic şi istoric de cinema a numit-o „sublimă“, a fost inventată la filmare. „Le-am spus celor din echipă: «Vreau să facem scena asta aşa, pentru că vreau să iau premiu la Cannes.» La care toţi şi-au zis: «A-nnebunit Ciulei!» Şi cred că este cea mai bună scenă pe care am regizat-o vreodată. Pentru că e vorba de bărbat şi femeie, vin şi sare, viaţă şi moarte. Iar toate acestea sînt concentrate în tăcerea acestei scene.“ Regizorul a mai adăugat despre filmul său: „Astăzi îl găsesc cu vreo 20-30 de minute prea lung. Asta se datorează faptului că pe vremea aceea nu prea vedeam alte filme străine în afara celor ruseşti, care erau lungi, lungi, lungi. Atunci nu mi-am dat seama de ritmul potrivit. Astăzi sînt convins că aş putea să remontez filmul, scoţînd vreo 30 de minute“. Pădurea spînzuraţilor a fost „torturat“ şi „dezmembrat“ în 1971, această versiune scurtă fiind prezentată şi la Cannes, în 2007. Din nefericire, proiectul de restaurare a negativului la Cinemateca din Bologna, care trebuia să fie finanţat de către World Cinema Foundation a lui Martin Scorsese, a fost amînat.



Întrebat de ce a realizat doar trei filme, Liviu Ciulei a răspuns: „Undeva am fost eu de vină. Toate filmele pe care le-am propus, după Pădurea spînzuraţilor, mi-au fost refuzate, şi ceea ce mi se oferea nu-mi plăcea“. Printre proiectele nerealizate s-au numărat două adaptări după Shakespeare, Visul unei nopţi de vară (potenţială coproducţie româno-italiană, cu Monica Vitti) şi Regele Lear (film care trebuia să aibă ca interpreţi ţărani maramureşeni). Dintre proiectele refuzate, regizorul a amintit Reconstituirea („Ştiam că avea să aibă foarte multe necazuri filmul, cum a şi avut, şi, cum Pintilie voia neapărat să-l facă, i-am zis: «Fă-l tu, Pintilie!».“) şi Baltagul („Anna Magnani a văzut Pădurea şi a vrut să joace în Baltagul meu. Dar am fost atît de tîmpit – nu mi-e ruşine s-o spun –, că am refuzat un scenariu extraordinar al lui Sergio Amidei, pentru că n-am vrut să renunţ la statuara, taciturna Vitoria Lipan a lui Sadoveanu.“).

Cînd un spectator l-a întrebat cît de mult a permis improvizaţia la filmare, Liviu Ciulei a răspuns: „Deloc. Eu găsesc că regia este logică, după aceea logică, după aceea logică şi, dacă mai e 1% inspiraţie, atunci e bine. Faţă de alţi colegi, precum Andrei Şerban, care sînt pentru improvizaţie, eu sînt pentru un desen precis şi, repet, logic“.
Pădurea spînzuraţilor



Este printre cele mai izbutite ecranizări din cinematografia românească. Filmat în lunile ianuarie-mai ale anului 1964, în judeţele Braşov şi Cluj (şi în multe interioare la Buftea), a avut premiera în România, în martie 1965, şi a fost selecţionat în competiţia Festivalului de la Cannes din acel an, obţinînd prestigiosul Premiu pentru regie. Pădurea spînzuraţilor a mai fost distins cu Premiul de Excelenţă pentru calitatea imaginii şi pentru ingeniozitatea mişcărilor de aparat, la al IV-lea Congres UNIATEC de la Milano, 1964, precum şi cu Marele Premiu „Pelicanul alb“, Premiul pentru imagine (Ovidiu Gologan), Pemiul pentru interpretare feminină (Ana Széles) şi Pemiul pentru muzică (Theodor Grigoriu) la Festivalul Naţional al Filmului de la Mamaia, 1965. În 2008, Asociaţia Criticilor de Film din cadrul Uniunii Cineaştilor din România a solicitat profesioniştilor din domeniu să alcătuiască un clasament al celor mai bune zece lungmetraje de ficţiune româneşti produse începînd cu 1912. Pe baza topurilor celor 40 de critici respondenţi, s-a alcătuit un clasament general, în care Pădurea spînzuraţilor de Liviu Ciulei s-a clasat pe locul al doilea, la doar 2 puncte distanţă de liderul Reconstituirea de Lucian Pintilie.
Cineclubul filmului românesc

Organizat de Asociaţia Culturală Macondo – cu sprijinul Arhivei Naţionale de Filme, al Centrului Naţional al Cinematografiei şi al Muzeului Ţăranului Român –, Cineclubul „Luni de film“ a debutat în luna noiembrie 2010. Fiecare proiecţie (desfăşurată la NCRR în seara primei zile a săptămînii) este însoţită de o întîlnire a publicului cu regizorul filmului şi/sau cu membri ai echipei sale (operatori, actori etc.). Proiectul este adresat în special studenţilor (indiferent de facultate), astfel încît printre parteneri se numără 11 asociaţii studen-ţeşti, însă publicul său este mult mai variat. Obiectivul principal este acela de a le facilita tinerilor spectatori descoperirea marilor creaţii ale filmului românesc, de dinainte şi de după 1989, şi a celor mai importanţi cineaşti autohtoni din diferite generaţii. În cele şase întîlniri ale Cineclubului din anul trecut, au fost prezentate filmele: È pericoloso sporgersi de Nae Caranfil (invitat la „Luni de film“),Ilustrate cu flori de cîmp de Andrei Blaier (invitat, alături de operatorul – devenit regizor – Dinu Tănase), O vară de neuitat de Lucian Pintilie (în prezenţa actorilor Tamara Creţulescu şi Ioan Gÿuri Pascu), Nunta de piatră de Dan Piţa şi Mircea Veroiu (oaspeţi: regizorul Dan Piţa şi Iosif Demian, un alt operator convertit la regie), Secretul armei... secrete de Alexandru Tatos (invitată: soţia regretatului cineast, Liana Tatos) şi A fost sau n-a fost? de Corneliu Porumboiu (în prezenţa regizorului). După reluarea în forţă cu Pădurea spînzuraţilor, Cineclubul mai propune, în lunile ianuarie şi februarie, următoarele proiecţii cu invitaţi: Duhul aurului de Dan Piţa şi Mircea Veroiu, Asfalt Tango de Nae Caranfil,La capătul liniei de Dinu Tănase, Occident de Cristian Mungiu şiVînătoarea de vulpi de Mircea Daneliuc.

Liviu Ciulei, regizor: „Fiecare spectacol al meu a fost diferit“

Întâlnire cu Liviu Ciulei

La multi ani! Liviu Ciulei
Actor, regizor, arhitect, scenograf, profesor. A regizat si a jucat in zeci de filme, printre care "Padurea Spanzuratilor", "Un august in flacari". In prezent este director onorific al Teatrului Bulandra.