Albulescu[v=]

http://www.dcnews.ro/mircea-albulescu-declara-ii-dureroase-momente-grele-pentru-actor_486028.html

http://www.ziarelive.ro/stiri/ce-se-intampla-cu-mircea-albulescu-de-cand-a-fost-operat-pe-inima-abia-daca-mai-urca-pe-scena-si-s-a-mutat-la.html

http://www.cancan.ro/showbiz/showbiz-intern/mircea-albulescu-2.html

http://adevarul.ro/cultura/teatru/interviu-actorul-mircea-albulescu-80-ani-datoria-tinerilor-nege-1_54313a0e0d133766a8af2194/index.html

Mircea Albulescu: Szobi Cseh a făcut cu o pricepere extraordinară să nu se vadă stângăciile noastre

http://cultural.bzi.ro/cei-mai-mari-actori-romani-mircea-albulescu-2903

http://www.dcnews.ro/2013/10/mircea-albulescu-implineste-79-de-ani/

Update: Mircea Albulescu nu părăseşte scena: "Dacă mă retrăgeam, eram mort pe năsălie şi mă înmormântau"

http://www.ziuanews.ro/cultura/mircea-albulescu-paraseste-scena-actorul-si-a-anuntat-retragerea-din-activitate-95613

Mircea Albulescu față în față cu „Bădăranii”

Mircea Albulescu, actor: „Am văzut cu ochii mei evrei agăţaţi în cârlige la abator!“


21:55Mircea Albulescu (77 de ani) povesteşte despre clipele tulburătoare care i-au marcat copilăria şi tinereţea şi despre marea sa pasiune: fireşte, teatrul. Articol complet

http://www.jurnalul.ro/observator/mircea-albulescu-un-fapt-adeverind-o-fapta-602534.htm

Mircea Albulescu: „Fudulia mea e ca spectatorul să nu ştie cine sunt EU.“

http://revistaflacara.ro/mircea-albulescu-%e2%80%9efudulia-mea-e-ca-spectatorul-sa-nu-stie-cine-sunt-eu-%e2%80%9c/

Îl ştiu din filmele copilăriei mele, apoi din spectacolele de teatru în care l-am văzut mai recent. Din interviul pe care i l-am luat în urmă cu doi ani. Îl ştiu de la evenimentele la care, întâmplător, ne-am întâlnit. L-am întâlnit. Pentru că eu îl văd pe el, nu el pe mine – ţine el să stabilească, hâtru, raportul de putere. EL, Mircea Albulescu…

Dacă cineva ar sta cu ochii pe bulevardul Magheru toată ziua, l-ar vedea cum bate drumul când spre Universitate, când spre Romană. Drumul spre Teatrul Naţional şi invers, drumul de la teatru spre casă. Singur, îngândurat… Nu e nimic personal. Doar concentrarea de dinaintea spectacolului. Sau, cum îi place să spună: „M-am golit de minea mea, să mă umplu de sinea sa”… „Ah, fir-ar a dracului de treabă, am pierdut materialul!”, îşi varsă el nervii, deschizând laptopul. „Am scris un material aseară şi nu l-am salvat. Acum trebuie să-l scriu din nou.” Neştiinţă? Nu, simplă neatenţie. „Eu şi Moţu Pittiş am fost printre primii, din breasla noastră, care am utilizat calculatorul. Aveam hardughii din ălea, cum erau în anii ’90.” Suntem acasă la Mircea Albulescu, pe numele lui adevărat Iorgu Albulescu, iar după botez, Constantin. E 6 octombrie. În urmă cu două zile, actorul a împlinit 77 de ani.

Are un tricou cu mesajul „Un popor fără cultură e un popor uşor de manipulat”. Un mesaj pentru cei mai tineri, poate. Subliminal, dar şi ca act de credinţă. „Da, sunt patriot!”, declara în urmă cu câteva zile unui post de televiziune. Îi place să repete figura cu simbolistica cifrelor. „Iată că eu am ajuns, ca tot românul, să-mi câştig independenţa. Pentru că noi, românii, ne-am câştigat independenţa o dată la 1877, cu luptele care s-au dat atunci (…), iar eu având cifra 77, la rândul meu îmi câştig independenţa.” Restul e… tăcere. E TEATRU.

Şi, iarăşi, drumul înspre şi dinspre teatru. Distanţă iniţiatică, sacru şi profan. Unde începe, unde se sfârşeşte această transformare? Dar mai ales când? Paradoxul lui Zenon: întotdeauna va mai rămâne o distanţă de parcurs?… „Am spus-o de multe ori. Un actor trebuie să vină la teatru cu o oră, o oră şi jumătate înainte de spectacol. E o lecţie fizică. Într-o sticlă de un litru, încape un litru. Nu poţi să pui mai mult. Noi, actorii, avem şi noi problemele noastre, cu care suntem plini de un litru. Personajul are problematica lui, complexitatea lui. Dacă într-un litru nu încape decât un litru, unde mai intră şi personajul? Şi atunci trebuie să vin cu o oră mai devreme la teatru, să uit de ale mele, să uit de mine, ca să pot face loc personajului. Mă golesc, mă încarc de problematica personajului, se joacă piesa şi pe urmă cum fac să mă întorc înapoi? Mă duc pe jos acasă. Şi mergând pe jos se goleşte minea mea de sinea personajului şi se încarcă minea mea cu minea mea, un om ca oricare om, care are o grijă, o nevoie, o mare bucurie.”

Dar cei care se joacă pe sine? „Aceştia vin cu sticla plină de acasă (n.r. – e vorba despre actorii care fac stand up comedy). Se urcă pe scenă şi sunt tot ei. Or, „fudulia” mea e ca spectatorul să nu ştie cine sunt eu. Să-i ascund cât mai bine asta, pierzându-mă pe mine… (…) Diferenţa dintre actorul de teatru şi cel de film este că, în primul caz, suntem Împreună. Mulţi, pe scenă, uniţi. Deodată, înainte de începerea spectacolului, sunetul care îţi taie respiraţia: fâşşşşş… se trage cortina. Noi, actorii, ne ştim unii pe alţii, dar spectatorii nu. Suntem un singur suflet. Iar când există un schimb de suflete, între actori şi spectatori, se întâmplă ceva: e emoţia. Inspiri- expiri, inspiri-expiri. Asta e teatrul”. M-a captat. E un povestitor Mircea Albulescu. Simţi tensiunea, ritmul. Suflul. „Inspiri-expiri… inspiri-expiri…”, coboară el glasul, aproape şoptit, sărutând parcă aerul. „Asta înseamnă că Dumnezeu s-a pogorât peste noi.”

Imediat ne scutură cu voce puternică: „În scurt timp veţi putea auzi în premieră şi piesa de teatru radiofonic Echipa de zgomote, de Fănuş Neagu. Eu am regizat-o.” Uitasem. Asta era. Mircea Albulescu, un magician. Te vrăjeşte, apoi îţi dă drumul. Zâmbindu-ţi, complice. O cădere lină, totuşi. Mereu într-o stare de spirit. Îl întreb: „Există ceva, o dure- re, o suferinţă sub această carapace? Sub această vervă a dv.?” Se uită fix la mine, obligându-mă să-i susţin privirea. Un drum scurt, ca şi cum ochii noştri ar fi legaţi între ei cu un elastic. Întins la maximum. Şi deodată ridică mâna stângă. „Verigheta. Verigheta de argint.” Soţia sa, care s-a dus în lumea celor drepţi… „A murit. Un accident… Dar trebuie să trăim, nu avem dreptul să-i amărâm pe ceilalţi cu problemele noastre. Mi se pare un act de decenţă. Să nu-ţi arăţi izmenele în public.”

Iar tăcere. O clipă. „Tăcerea, nu liniştea. Tăcerea potenţează semnele sonore dinainte şi de după ele. Să te ferească Dumnezeu de linişte! Cum ar fi să întrebi: „Mă iubeşti?” şi să ţi se răspundă instantaneu: „Da!” Dar ia întreabă: „Mă iubeşti?” şi apoi aşteaptă. Numără: 1, 2, 3… „Da, te iubesc!” E altceva, nu? Trebuie să ai răbdare în iubire.” Şi nu doar. Pare prozaic, dar îţi trebuie răbdare, răbdare de aia cu R mare, şi când faci o pâine. Nu e o metaforă. Mircea Albulescu iese câteva secunde din cameră şi se întoarce cu o traistă. Scoate de acolo o jumătate de pâine care pare făcută în cuptor. O pâine de casă.

„Frămânţi aluatul şi apoi ai răbdare să crească. După ce ai pus drojdia…” Arată bine pâinea meşterului. Nu-i place să i se zică maestru. Maestro! Nu, nu aşa. Meşter. Iată-l. Cu mâinile astea. „Eu am făcut-o.” Îl privesc oare neîncrezător? „Hai să-ţi arăt Moulinex-ul”, vrea el să demonstreze de parcă l-ar avea în faţă pe Toma Necredinciosul. Şi ne invită în bucătărie, unde ne prezintă aparatura şi deschide un dosar unde are mai multe reţete. „E o reţetă secretă?” „Nuuu! Uite aici, care sunt paşii, ingredientele.” „Pot să vă cer o felie de pâine?” „Te rog, bunul meu, poftim”, ne îmbie pe mine şi pe colegul meu cu câte o felie de pâine. E bună, îmi aduce aminte de gustul pâinii pe care o făcea bunica în vatră. Abia acum observ că nu are un papuc într-un picior. Nu poartă şosete, iar piciorul e neobişnuit de delicat pentru statura sa impozantă. Poate i se trage de la Firs, personajul octogenar şi serviabil din Livada de vişini, care abia păşeşte, atent să nu-şi deranjeze stăpânii.

„Aveţi ceva la picior?” „Nu ţi-am zis că mi-am rătăcit un papuc pe sub birou?” Mi-a zis, n-am fost eu atent.

Cea mai vie amintire cu doamna Tempinski, mama dv.? „Oho! Sunt multe. Dar sentimentul cel mai puternic este că încep să mă apropii de ei. De mama, de tata, de soţia mea. Sunt mai mult al lor, acum…” Într-o zi i-a făcut cadou lui Adrian Pintea o pereche de pinteni de la tatăl lui, Vasile Albulescu, dirijorul de fanfară militară, găsiţi prin pod. Haiducul Iancu Jianu era îndrăgostit de echitaţie, aşa că s-a bucurat. „Cei mai buni pinteni sunt cei din cristal. Se sparg uşor dacă îţi înfigi prea tare carâmbul în burta calului.



Trebuie să ştii cât să loveşti. E un dozaj fin acolo. Să loveşti burta animalului cu dragoste. Ai mâncat vreodată bătaie de la părinţi? Ei, o bătaie dată cu dragoste. Ca în bancul ăla: primeşte unul două perechi de palme de la taică-su. În loc să se revolte, ăsta-i răspunde: Ah! De când le aşteptam!… Cam aşa-i şi cu pintenii de cristal. Tata nu m-a bătut niciodată. Mama, mai zbir, mi-a tras odată vreo două palme. Sigur, acum să nu înţelegi că pledez pentru bătaie. Matei, băiatul meu, a luat o singură dată o palmă de la mine, după o discuţie mai aprinsă cu soţia mea. Dar am regretat după aia. Misterul de viaţă se lasă descifrat. Dar nu cu încrâncenare. «Hai, mă! Nu aşa!» – nu asta e metoda de a arăta calea celor tineri. Palma caldă care îl împinge de la spate: «Du-te… du-te… suntem Împreună. E bine…» şi la un moment dat nu mai ştii dacă palma te împinge, sau o tragi tu după tine…”

Haideţi să vă citesc ceva, domnule Mircea Albulescu. Un fragment dintr-un interviu pe care l-aţi dat în revista Flacăra domnului George Arion, cu mai bine de 20 de ani în urmă. Era 1984… Ce ziceţi? Se uită la mine şi nu ştiu dacă vrea sau nu. Se uită la ceas, apoi la mine. Consimte, zâmbindu-mi: „’84? Trece vremea…”.

Citesc:

„Vă rog, cât e ceasul, Mircea Albulescu?

– Două.

Nu vă e somn?

– Nu.

Nici mie. Şi dacă tot ne plimbăm pe faleză, ce-ar fi să-mi acordaţi în sfârşit interviul pe care tot vrem să-l facem de-atâta vreme?

– Cu mare drag. Te ascult.

Când v-aţi arătat în public prima oară?

– La grădiniţă. Într-o piesă în care aveam o sarcină de serviciu foarte precisă. De altfel, asta a prefigurat destinul meu de actor. Nu întotdeauna mi-a fost dat să-mi aleg eu ce-aş fi vrut să joc. Dar aş vrea să-ţi spun cu sinceritate că un actor nu ştie cu exactitate ce să-şi dorească să joace într-un anumit moment. Însă, văd că nu notezi nimic.

Vreau să văd cât ţin minte din cele ce-mi spuneţi. Pe urmă, după ce scriu interviul, am să vi-l arăt. Puteţi face orice modificare doriţi.

– Mă rog, faci cum vrei. Ţin însă să-ţi atrag atenţia că după o experienţă de 35 de ani – din care şapte în „ilegalitate”, ca artist amator – am ajuns cât de cât să ştiu foarte bine ceea ce nu ştiu!

Vă alintaţi! Mai ales că anul acesta, în octombrie, împliniţi 50 de ani. Mulţi înainte!

– Mulţumesc. Îţi dai seama că în 1944 aveam zece ani. Fac parte dintr-o generaţie care a fost obligată să probeze realităţile pe care însăşi ţara şi le propunea, fără a avea sentimentul că poartă însemnele unui pilot de încercare. De aceea gândurile mele au fost întotdeauna limpezi, deşi în viaţa mea au fost mai multe începuturi. De pildă, de la şcoala medie de arhitectură pe care o urmam, m-am convertit la teatru. A fost o vreme când făceam propagandă culturală – să nu ne ferim de acest cuvânt, pe care unii l-au tocit – în cadrul unor atenee populare. Eram foarte tânăr. Aveam inconştienţa acelor oameni cu o profundă credinţă că tot ce fac fac bine şi că ei sunt inegalabili în ceea ce întreprind în numele unor idealuri curate. Între noi nu exista un spirit competitiv, cu o finalitate de clasament. Singura noastră întrecere era cu noi înşine, în dorinţa de a pune ceva din fiinţa noastră la temelia teatrului românesc. A fost cea mai romantică perioadă din viaţa mea, o epocă în care poate aveam – ba nu, cu siguranţă aveam – false credinţe în legătură cu arta, inoculată de o anumită politică culturală prea puţin permeabilă la ideea de valoare, dar atât de înaripat n-am mai fost niciodată.”

Mircea Albulescu a sărbătorit de curând 77 de ani. Nimic nu s-a schimbat, a rămas acelaşi spirit plin de vervă.

Acum joacă în „Vizita bătrânei doamne“, de Friedrich Dürrenmatt. Joacă rolul unui idiot. E singurul care înţelege că a avut loc o crimă, dar nimeni nu-l crede.

Nu v-a fost niciodată frică că sunteţi la sfârşitul carierei? „Mereu.“

De câte ori e în public, fie că e un eveniment, sau un spectacol, Mircea Albulescu nu lasă nici o emoţie să i se citească pe faţă. „Sunt cu totul acolo. Concentrat.”

Mircea Albulescu: "Liviu Ciulei a lăsat semne adânci în viaţa celor care se îndeletnicesc cu teatrul"

Mai mult: Ziarul Libertatea - Stiri online pe gustul tau | Libertatea.ro

Mircea Albulescu, actor: „Singurătatea este un lucru îngrozitor“


21:55Mircea Albulescu a împlinit marţi vârsta de 77 de ani. Maestrul se consideră un om iubit, deşi de câţiva ani trăieşte singur. În apartamentul său din Romană, unde locuieşte singur, Mircea Albulescu se simte fericit. Primeşte telefoane din cinci în cinci minute de la oamenii dragi care-i urează „La mulţi ani!", vorbeşte repede şi cu pasiune despre teatru şi viaţă şi nu uită să facă câte-o glumă când se întristează.Articol complet