Albulescu[v=]

Mircea Albulescu la Cineclubul filmului romanesc

Mircea Albulescu, Ion Toboşaru şi Valeriu Moisescu, Doctor Honoris Causa ai UNATC




Profesorii Mircea Albulescu, Ion Toboşaru şi Valeriu Moisescu au primit, vineri, în ropotele de aplauze şi uralele colegilor şi studenţilor, titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale" Bucureşti (UNATC), acordat de Senatul acestei prestigioase instituţii de învăţămînt. Citeste mai mult...

Soţia sa se întoarce din mormânt să-i pregătească micul dejun




Apartamentul maestrului e mic, curat şi luminos, la fel ca locul privilegiat pe care îl ocupă alături de cei mai mari actori din România. Mircea Al... citeşte mai mult

La multi ani, Mircea Albulescu!

Mircea Albulescu vorbeste cu o gaza

Dramă în familia Albulescu: Fiul marelui actor, la un pas de moarte




21:51Fiul actorului Mircea Albulescu, Matei, a fost internat la Spitalul de Urgenţă.

Nodurile lui Albulescu

Mircea Albulescu „reinnoada" legatura cu revista Q Magazine si revine in paginile numarului urmator cu poezii in exclusivitate pentru revista noastra. Aceasta aparitie este o avanpremiera pentru cartea de poezii pe care o va lansa in curand, volum ce se va intitula „Ultimele noduri". Asadar, o fata a maestrului pe care nu o pu ...

Mircea Albulescu - "Cand ti se spune "maestre", e semn ca trebuie sa dai un telefon la cimitir"
Ce frumos cand esti nimeni si speri sa fii totul"

- Domnule Albulescu, anul trecut, pe 17 decembrie, s-a lansat colectia de CD-uri "Mari actori romani". Primul, "Fluture in lesa de aur", va este dedicat. Un album care combina secvente muzicale cu texte rostite de dumneavoastra, care provin din volumul cu acelasi titlu, pe care il si semnati. Cum ati ajuns premiant?

- In primul rand, sa-ti povestesc cate ceva despre colectie. Ordinea este aceeasi ca-n scoala primara: adica eu sunt primul la catalog. Banuiesc, asadar, ca numai din acest motiv, o data in viata mea, pot sa fiu si eu inaintea domnului Beligan. Caci dansul va avea abia al doilea CD. (rade

Cred ca aceasta colectie e un lucru important si interesant, important mai ales pentru mine, fiindca textul imi apartine. La umbra atator ani de rostit, in toate felurile si-n toate chipurile, am zis sa ma mai "joc" o data, cu fragmentele astea alese de producatori, din volumul meu, "Fluture in lesa de aur". CD-ul asta poate sa fie o mostra despre cum suna scrisul meu rostit de mine. Apoi el mai are si un rol de momeala. Pentru oamenii carora, dupa ce-si vad de serviciu, de nevasta, de copil si de nepot, le vine greu sa mai citeasca si-o carte, uite ca s-a gasit o solutie: in timp ce sofeaza, isi pot pune CD-ul ca sa asculte ceea ce nu mai au timp sa citeasca. Or, asta poate sa fie o bucurie. In fond, indeletnicirea noastra, a artistilor, este sa cautam sa impartasim bucuria noastra celor cu care suntem impreuna: impreuna ca ne asculta, impreuna ca ne vad vii pe scena, la teatru, sau pe sticla, la televizor. In ceea ce priveste chestia asta cu MARII artisti, nu stiu ce sa zic. Eu sunt de parere ca atunci cand incepe sa ti se spuna "maestre", inseamna ca trebuie neaparat sa dai un telefon la cimitir, sa-i rogi pe aia de-acolo sa-ti mai curete putin crucea si sa pregateasca locul, c-o sa-i vizitezi cat de curand. (rade) Ce frumos e cand esti nimeni si speri sa fii totul in viata! Greu e cand ti se spune "maestre" si vezi ca aia nu mai poti sa faci, ailalta nu mai poti sa faci ...

- Fiindca tot vorbim de maestri, arta romaneasca tocmai s-a despartit de unul de rang inalt: Gheorghe Dinica...

- Soarta ne-a pus cap la cap, pe mine si pe Gigi, in 1968, cred, cand la Teatrul de Comedie, David Esrig monta "Troilus si Cressida". Gigi a jucat Tersit, iar eu am jucat Ahile. A fost prima noastra intalnire. Apoi am mai jucat impreuna in cateva spectacole la Teatrul de Comedie, dupa care in cateva spectacole la Teatrul National, unde l-am urmat pe domnul Beligan. Penultima oara am jucat impreuna in "Azilul de noapte" si ultima data ne-am regasit in "Ultima ora". Dinica a fost un artist si un coleg extraordinar. Nu in sensul ca venea la tine sa-ti spuna ca el crede ca aici e mai jos sau mai la stanga, ci pentru ca avea o modalitate de a rosti replica si de a te privi ca personaj, care-ti dadea curaj si te indemna sa vrei sa intri in acest du-te vino dintre doi actori. Ceea ce e crucial. Fiindca numai acest du-te vino dintre actori, acest "primeste-prelucreaza-intoarce", cum spunem in scoala, poate sa treaca emotia peste apa asta mare a rampei si s-o faca sa ajunga la public.

"Acesti tineri actori de azi vor fi mai mari decat noi"

- Oare maestrii pe cale de disparitie ai teatrului romanesc au inlocuitori sau actoria se va afla in impas?

In rolul imparatului din "Sanziana si Pepelea", Teatrul National





- Nu, nici vorba. Valoarea are un metru. Metrul asta sunt spectatorii. Intotdeauna, in indeletnicirile de soiul asta, care sunt cu desfasurare directa, cu contact direct cu "receptorul", noi, meseriasii, suntem rezultatul gustului acestor oameni care compun publicul. Datoria noastra este sa ne dam coate, sa ne impingem si sa trecem pe aleea pe care ii place si merge el, publicul, ca degeaba am sta noi mandri, dar pe o alta alee. Fiecarei generatii de artisti ii corespunde o generatie de spectatori diferita de cea precedenta. Iar noi, artistii, trebuie sa tropaim pe scena si sa nadusim ca sa satisfacem acea generatie de spectatori si nu alta. Trebuie sa facem tot ce putem pentru ca oamenii sa vina sa ne mai vada si-altadata. Asadar, eu stau foarte linistit. Aceste goluri lasate de actorii care s-au dus sunt numai o impresie. Foarte repede vor veni baietii si fetele de azi, care au inceput deja sa se remarce, iar ei vor acoperi golurile de care pomeneam. Le vor acoperi, dar in felul lor. Ca asta are un actor de facut: sa-si gaseasca propriul drum, nu sa fie ca mine sau ca Dinica sau ca Moldovan, ca Pintea sau ca Ilarion. Eu am credinta ca acesti tineri actori de azi vor fi si mai mari decat noi. Se spune asa: ca noi, cei din 56, am fost promotia de aur. Inaintea noastra a fost o promotie de diamant. Ei, dupa noi, o sa fie o promotie de platina. Asadar, nu e nici o problema. Uitati-va, de pilda, la Dragos Bucur, care a fost studentul meu si care are deja agent la Hollywood.

- Am pasit, de curand, intr-un an nou. Cu ce sentimente il incepeti?






- Ianuarie e pentru mine intotdeauna un inceput. Mihnea Gheorghiu a trimis o felicitare in care a scris: "Fie ca deceniul urmator sa fie intr-un ceas bun". Mi-a placut la nebunie ca un om de optzeci si ceva de ani e atat de optimist si ne propune si noua, celorlalti, sa fim fericiti inca un deceniu. Increderea, speranta e ceva superb, si cred ca numai asa poti sa te legitimezi pe tine, ca om. Asa ca ianuarie, aceasta intampinare de an nou, e o luna minunata. Desi, sincer, pentru mine, cea mai frumoasa luna din an e octombrie, iar din octombrie, cea mai frumoasa zi e ziua de 4, ca atunci m-am nascut eu. (rade)

- Sa mai adastam putin cu privirea spre viitor. Ati spus candva ca va fascineaza ideea de drum inainte. Cum arata un asemenea drum pentru dvs.?

- Buna mea, chiar imi plac intrebarile tale! Sunt aparent usurele, dar, de fapt, cu miez zdravan. Sa vedem acum daca pot si eu sa-ti dau un raspuns destept. Drumul ce mi se mai asterne inainte as vrea sa fie sinuos. Pentru ca drumul drept e plicticos. E ca atunci cand te sui intr-un avion si ajungi la destinatie fara nici o trepidatie, fara nici un gol de aer, nimic. Cand esti intrebat cum ti-a fost calatoria, nu poti sa raspunzi altceva decat: "Nu stiu. Am dormit tot timpul". Piedica in viata e ca un pinten de cristal. Lovesti exact cat trebuie in ea, ca sa poti sa mergi inainte. Dai prea tare, pintenul se face tandari, dai prea incet, nu simte calul nimic si nu mai trage la drum. Deci obstacolele, problemele sunt esentiale in viata. De-asta imi doresc eu un drum cu cotituri. Numai atunci poti fi.

"Mi-ai luat teatrul, m-ai terminat"

- Daca ar fi sa decantam o zi din viata dumneavoastra, din ce elemente am descoperi ca se compune ea? Cat ar fi teatru si cat "rest"?

- Pentru oricine, intr-o zi intreaga, teatru e mereu. In sensul cel mai bun al cuvantului. E teatru, de pilda, cand vreau ca femeia care sta cu mine sa stie c-o iubesc. Dragostea e o floare foarte capricioasa, care trebuie ingrijita zi de zi si ceas de ceas. O forma de teatru e cand ma spal, ma pieptan si-mi pun o bluza curata pe mine, ca vine EA si nu pot s-o astept in pijama si scarpinandu-ma pe burta.
"E greu cand ti se spune "maestre""




Politetea e, dupa parerea mea, tot o forma de teatru. Aceea care te indeamna sa vrei sa-mi mai dai un telefon, din cand in cand, sa ma intrebi ce mai fac. Asta e deci teatrul, in general. Teatrul celalalt, pe care-l fac eu, e, in proportie de 98%, modul meu de a trai. Mi-ai luat teatrul, m-ai terminat. Nu pot sa spun ca m-ai ucis, fiindca, in ochii mei, moartea e cea mai progresista parte a vietii: "Frunza care pleaca-n vant, visand sa fie iar pamant". Daca tot analizam capitolul asta, trebuie sa-ti marturisesc ca sunt in pragul unei experiente fantastice. La Teatrul National se monteaza, in regia lui Felix Alexa, "Livada de visini". In 1958-59, la teatrul Municipal, devenit mai tarziu Bulandra, Marietta Sadova a pus in scena "Livada de visini". Atunci l-am jucat pe Lopahin, personajul ala tanar, care apare in peisaj si rupe toata livada. Vreme trece, vreme vine, si iata! in 2009-2010 ma pregatesc sa-l joc pe Firs, omul de casa, care are optzeci si sapte de ani si moare la sfarsitul piesei. Varsta asta are niste mari, mari, mari calitati. Cu exceptia faptului ca ea exista ca atare, ceea ce este ingrozitor.

- Se mai strecoara in dantela zilei si vreun fir de melancolie?

"Orice actor trebuie sa-si gaseasca propriul drum"





- Sigur ca da. Si melancolia mea e mov. Asta ca sa-ti inchipui tabloul. Veselia mea si faptul ca-mi merge gura ca un butoi scapat devale, pana cand se face praf, vin tocmai din melancolie. Numai ca nu mi se pare cinstit sa-mi arat melancolia celorlalti. Melancolia trebuie sa ramana ceva extraordinar de personal. Pentru ca, in melancolie, esti intr-adevar intr-o neagra singuratate. Si-atunci te prefaci. Mimezi veselia. Mai umpli haul cel negru cu petale roz-albe.

- Va e dor de ceva, domnule Albulescu?

- De nimic, buna mea. Ceea ce e foarte bine. Asta e cheia fericirii: sa te multumesti cu ceea ce ti-a dat Dumnezeu. Sa savurezi fiecare lucru, dar la timpul lui, iar bucuria aceea sa ramana ulterior intacta. Deci, nu mi-e dor de nimic. Carpe diem!

• Ines Hristea
  

Albulescu trimite "Scrisori de dragoste"
Mircea Albulescu si Ileana Stana Ionescu se pregatesc sa urce din nou pe scena ca personaje principale in comedia romantica "Scrisori de dragoste". Piesa va avea premiera pe 9 martie la Palatul National al Copiilor. "Este o piesa de teatru pe care nu trebuie sa o ratati. Veti plange de bucurie si

Alina Grigore si Bogdan Albulescu: "Ne dorim sa filmam impreuna o scena pentru «Aniela»"

Mari actori romani
Mircea Albulescu se prezinta in cant si poezie
Casa independenta Sud-Est Production a lansat, saptamana trecuta la ceainaria Carturesti

CD de colecţie cu Mircea Albulescu

Mircea Albulescu, la gala TVR Internaţional



TROFEE. Gala premiilor TVR Internaţional, ajunsă la cea de-a VIII-a ediţie, a avut loc aseară şi, totodată, a marcat împlinirea a 14 ani de existenţă a postului. [Citeste]

Mircea Albulescu deschide colectia «Mari actori romani»

„Uite-l pe ala care a implinit acum 75 de ani… Albulescu!”
Text: Eveline Pauna / Foto: Andreea Blanatui, 28/10/2009
Ma primeste in apartamentul pe care-l are pe Magheru. Intru. Imi spusese ca nu vrea sa discutam generalitati. In timpul cat am stat de vorba m-a trecut prin toate starile posibile. M-a gatuit emotia de a-l intreba ce-a simtit cand si-a pierdut nepotul intr-un accident de masina, m-a impresionat gest[...]

Mircea Albulescu, 300 de roluri, 75 de ani de viaţă
O listă selectivă a rolurilor interpretate de Mircea Albulescu în peste 50 de ani de colaborare neîntreruptă ... [Citeste]

Mircea Albulescu împlineşte 75 de ani



ANIVERSARE. Actorul Mircea Albulescu va împlini duminică 75 de ani. [Citeste]

Împreună şi pe platourile de filmare


Bogdan
Albulescu şi Alina Grigore, soţ şi soţie în viaţa reală, sînt fericiţi
că acum petrec mai mult timp împreună, deoarece sînt pentru prima oară
şi colegi de platou, la primul serial românesc de epocă, "Aniela".
"Cred că va fi un munte de energie în ziua cînd vom avea şi replici împreună.

La multi ani!. In fiecare octombrie, Mircea Albulescu aniverseaza un nou "inceput". O noua varsta a implinitei sale vieti si a superbei sale cariere actoricesti, care i-au adus admiratia a mii si mii de iubitori de teatru si cinema, fascinati de talentul bogat si intelig...

Citeste tot articolul

Mircea Albulescu s-a destainuit la Iasi despre cum a convietuit 38 de ani cu diabetulAutor: Amalia DASCALU


"A fost pentru mine un fel de prieten pe care poate nu-l suporti citeodata si vrei sa scapi de el, insa e cel care iti mai da cite un cot atunci cind faci excese", a spus actorul. El a fost prezent simbata la Caravana Diabetului.

Mircea Albulescu şi povestea filmului
"Cel mai iubit dintre pământeni"
Despre întâlnirea lui cu "Cel mai iubit dintre pământeni" şi despre un film care a făcut istorie, Mircea Albulescu povesteşte pentru Jurnalul Naţional istoria unui personaj care n-a existat în roman...
"Am citit cartea foarte curios, foarte furios, foarte amărât, m-am amuzat pe ici, pe acolo, dar, în ultimă instanţă, am ştiut că este un decalog al nefericirii, al nenorocirii..."

Jurnalul Naţional: Vă amintiţi care a fost prima dvs. întâlnire cu "Cel mai iubit dintre pământeni"?
Mircea Albulescu: Prima întâlnire a fost ca a oricărui cetăţean care n-a făcut parte din redacţia editurii Cartea Românească. Ei au ştiut, au citit, s-au gudurat foarte tare şi s-au hotărât să o publice. Ce-ţi spun acum este o poveste, deci nu ştiu dacă este foarte adevărată...

Se pare că cineva dintr-un strat intermediar în ceea ce priveşte permisiunea de a publica nişte cărţi - vorbim de o epocă binecunoscută - ar fi lăsat să se înţeleagă mai târziu că, din titlu, era vorba de tovarăşu'.

Cartea n-a fost citită de la un anumit nivel încolo, sus, de nimeni. Şi problema s-a pus aşa: "Ce e asta, mă, cel mai iubit dintre pământeni...?" "E o carte despre..." "A, bun, daţi-i drumul." S-a dat drumul şi pe urmă, mă rog, cine a mai trebuit a mai curăţat, a mai pieptănat pe ici, pe acolo. Şi aşa am citit cartea foarte curios, foarte furios, foarte amărât, m-am amuzat pe ici, pe acolo, dar, în ultimă instanţă, am ştiut că este un decalog al nefericirii, al nenorocirii...

Cum aţi cumpărat prima ediţie?
Mi-aduc aminte că editura era pe vremea aia pe drumul dintre casa mea şi Radio şi, mergând de acolo, până acolo, am aflat de povestea asta, m-am dus, am luat-o şi... N-am făcut acea baie de mulţime în care oamenii ar fi vrut să ia cartea lui Preda.

L-aţi cunoscut pe Marin Preda?
Sigur că da. L-am cunoscut pe Marin Preda. Dar era un tip la care ajungeai destul de greu. El ştia cine sunt eu, pentru că eu am o meserie de vitrină, iar el era, prin opera lui, în vitrină. Ne-am ştiut, doar, şi au fost nenumărate întâlniri-întâmplări, ca să zic aşa, în care s-a întâmplat să fim împreună şi atunci ne-am dat mâna, am schimbat două vorbe, carcasat de o politeţe uneori poate mai răcoroasă, dar atât. Mai mult nu. N-am fost nişte intimi, ca să zic aşa. N-am fost "bă Mircică", "bă Marine"... Am fost "domnul Preda", "domnul Albulescu".

Un personaj care nu există

Care sunt primele amintiri care vă vin în minte legat de filmul "Cel mai iubit dintre pământeni"?
Când Şerban Marinescu a venit şi mi-a spus: "Dom'le, aş vrea să joci". Un personaj care avea la vremea aia un titlu dat de el - personajul n-are nume în carte, după părerea mea nici nu există. Pe urmă, căutând în carte, m-am speriat: "Dar nu e nimic, dom'le, nu e nimic". Şi m-am dus şi i-am zis: "Şerbane, dar unde e ăsta, că nu e nicăieri". Atunci mi-a găsit un pasaj, dacă nu greşesc şi, dacă greşesc, îmi cer iertare - când el se duce şi cere un pulover, că urmează să-l bage la apă, jos.

Ei bine, acest pulover, acest personaj, această linie din carte, când s-a dus să ceară un pulover, a devenit personajul ăsta. Cum să vă spun? În general, activitatea noastră - şi spun activitatea, nu arta noastră, dar uneori este şi artă - este constituită din trădări. Trădări care pot fi, însă, de două feluri, nefericite şi fericite. În ceea ce priveşte marile opere ale lumii, prima trădare este traducerea. Aici n-a fost cazul...

Dar, în schimb, s-a făcut scenariu. Şi o primă şi imensă trădare a devenit scenariul. De la a deveni scenariu la a deveni imagine, iar este o trădare imensă, care, din nou, poate fi fericită sau nefericită. Eu cred că în ceea ce-l priveşte pe Şerban, în cazul ăsta, trădările lui sunt mai mult decât binevenite, sunt chiar fericite.

Şi atunci am construit împreună cu Şerban acest personaj, care a devenit un fost medic, un intelectual, un om care cântă Marseilleza în limba franceză. Şi care până la urmă îl agresează sexual şi aşa mai departe... Care a fost gândul însă? Al meu şi al lui Şerban. Şi asta poate e interesant de ştiut. Să arătăm că această umilinţă, această suferinţă fizică îngrozitoare, să fii violat de un alt bărbat într-o puşcărie - în fapt, se dovedeşte şi din carte, dar mai ales din film - a fost până la urmă cea mai mică suferinţă, cea mai mică umilinţă a lui.

Există modalităţi de a umili, de a înjosi, de a chinui mult mai cumplite decât faptul că la un moment dat, într-o spălătorie, unul te-a aplecat de cap şi ţi-a făcut figura pe la spate. Acest lucru, până la urmă, a avut darul să potenţeze întâmplările de mai târziu.

Vrând, nevrând, până la urmă, după ce ai văzut filmul, peste noapte sau noaptea următoare sau cealaltă noapte, când te gândeşti la el, îţi spui: "Dom'le, stai puţin, ce-a fost aia până la urmă!?". Adică, la urma-urmei, ce preferi? Dacă ar fi să spună Dumnezeu: "Mă, vrei să-ţi facă unul figura în felul ăsta ruşinos sau să păţeşti lucrurile ale îngrozitoare cu compania de la deratizare şi tot ce urmează..." Dar în carte toate astea nu există.

Tipul ăsta de personaj nu există şi eu mă bucur foarte mult că Şerban a avut curajul şi puterea să fabuleze. Repet, filmul este o trădare fericită. Pentru că nu poţi să filmezi pagină de pagină. În schimb, trebuie să imaginezi imagine. Şi să inventezi tot felul de mijloace prin care să trădezi în mod fericit linia aia, rândul ăla de 16 cuvinte sau nu ştiu câte semne. Un rând de carte, care poate să fie la un moment dat o secvenţă uluitoare care să te facă nu să n-o uiţi, ci să continui trădarea prin propria-ţi personalitate şi să retrăieşti cu alte aripi mult mai altfel şi, totuşi, mult mai ale tale şi să mergi mai departe.


"Ştefane, pot să iau puţină apă?"

Ce a fost cel mai greu în timpul filmărilor?
În general, tot ce-a fost filmat în salină a fost foarte greu, eu suferind de o relativă claustrofobie. Era ideea că sunt la câteva sute de metri sub pământ... Şi sigur că scena violului a fost teribilă. Am fost prieten cu Ştefan Iordache, Dumnezeu să-l odihnească! Scena aia era oribilă din toate punctele de vedere. Era spre două, spre trei de dimineaţă, eram amândoi în pielea goală, cu un halat pe noi, şi între noi era o sticlă cu apă. Şi, la un moment dat, eu m-am uitat la sticla lui şi l-am întrebat: "Ştefan, nu te supăra, pot să iau puţină apă din sticla ta?". Adică ne-am sărutat pe gură, am făcut toate alea, şi când ne-am întors pentru o clipă în civilie, adică am devenit nişte oameni normali, nu personaje, eu i-am spus: "Nu te supăra, pot să iau puţină apă?".

Mi-am dat seama pe urmă cât de ridicolă a fost această poveste. Alea au fost nişte scene mai grele pentru că trebuia să ocolim orice umbră de scabroşenie. Şi să rămână în fapt gestul tragic, şi nu scabros. Nu-mi place tragicul din scabroşenie, ci îmi place tragicul din tragic, acela care poate fi văzut, poate fi înţeles, poate fi povestit şi putem să vedem scena aia cu toată familia. Nu e ceva de genul, dom'le, daţi copilul afară că vine scena 14.

Aţi simţit că, prin film, spiritul romanului este trădat sau, dimpotrivă, împlinit?
E clar că spiritul cărţii este împlinit. Nu atât spiritul cărţii... poate că aici aş face o mică corectură şi sper să nu mă bată Dumnezeu. L-a împlinit pe Marin Preda. Pentru că această carte este o trădare a lui Marin Preda. "Cel mai iubit dintre pământeni" este o trădare a lui Marin Preda. Ce-o fi fost în mintea, în sufletul lui, câte pagini a şters - dacă nu există iubire, nimic nu este, nu-i aşa? -, cât a suferit el, ca să poată să ajungă acolo cât se poate mai mult din suferinţa lui, din tragediile lui...

Să devină o carte care să fie cunoscută, să fie primită aşa cum a fost şi chiar şi acum, după atâţia ani de când a murit, iată că Jurnalul Naţional scoate încă o ediţie şi se vinde şi lumea e curioasă... Asta e minunat. Eu am o vorbă ce ne priveşte pe noi, actorii. Îmi place să vorbim despre morţii noştri la timpul prezent, şi niciodată la trecut, decât în clipa când ei au dispărut din memoria ultimului fost spectator. Câtă vreme el mai ţine minte pe unul dintre noi, trebuie să vorbim la prezent. La fel şi despre Marin Preda. Câtă vreme a apărut acum cartea, ESTE Marin Preda.

Cum credeţi că ar fi arătat filmul, dacă ar fi fost făcut înainte de '89?
Vă povestesc ceva. Înainte să moară, m-am întâlnit cu Gopo şi trebuia să facem un film la Moldovafilm. N-am mai apucat. Dar el mi-a spus aşa. Când a fost chemat la UNESCO ca să facă un filmuleţ de câteva minute, el a început să întrebe: "Dar cum să fie? Dar ce să fie?", şi ei i-au spus: "Cum vreţi". "Dar cum?" "Cum vreţi. Cum vreţi..." Ei bine, această libertate, mi-a mărturisit el, l-a blocat. Noi am fost învăţaţi în toată meseria noastră şi în toată arta noastră cum să fentăm anumite porţi, ca la coborâre la schi. Lor să li se pară că..., eu, totuşi, să spun ce am de spus.

Deci înainte de '89 probabil că Şerban ar fi fost obligat la un moment dat să facă nenumărate salturi mortale prin care să poată să spună fără să spună, în care să se înţeleagă fără să se înţeleagă, din care să ştim noi. Ceva de genul: "Bună ziua!", "Bună ziua!", "Ei, bună ziua, pe dracu'! Lasă c-am înţeles eu cât de bună şi cât de ziuă este povestea asta...".

Cred că ar fi fost altfel, mai solicitant, într-un fel, pentru spectator. Pentru ca noi, spunându-i: "Înţelegi?", el să zică: "Aha, înţeleg". "Ce-ai înţeles?" "Mă priveşte, dragă, nu-ţi spun."


Lui Preda nu i-ar fi plăcut filmul

Ce credeţi că ar fi gândit Preda, văzând filmul şi scena respectivă?
Nu i-ar fi plăcut. Dintr-un motiv cât se poate de clar. A iubit nebuneşte această carte. Autorul unui mare roman care spune că i-a plăcut această trădare MINTE.

Ce înseamnă romanul "Cel mai iubit dintre pământeni" pentru dvs. şi ce înseamnă filmul?
Romanul este o poveste, filmul este o trăire. Acolo am citit şi aici am fost. Şi mă întorc la ce voiam să spun cândva, la faptul că la mine în clasă, cât am fost eu profesor, un sfert de secol, scria pe perete: "«Fii», şi nu «fă»"! Lupta mea în acest film, cu acest personaj, a fost să fiu şi să te conving că mi-s. Şi, din acest punct de vedere, este una dintre reuşitele mele. Sigur că în cele şaptezeci şi ceva de filme pe care le-am făcut mai sunt câteva lucruri importante făcute cu alţi colegi, regizori importanţi, dar aici a fost o clipă de inspiraţie în primul rând din partea lui Şerban, care mi-a dat rolul, şi împreună am putut să construim în spiritul lui Preda acest personaj. Personajele poate i-ar fi plăcut lui Preda.

Filmul, în întregime, nu. Dar poate că personajele da. Ceva de genul: "Ia uite, dom'le, ştii că nu m-am gândit că se poate şi aşa?!". Onestitatea e puţin lucru, juma' de sfert, la un artist, n-am nevoie de onestitatea lui. Am nevoie de arta lui. Am nevoie să mă mintă, am nevoie să mă plimbe, am nevoie să mă aiurească, să mă facă să-mi dau palme ca să-mi revin. Da, poate că personajele l-ar fi uimit, pentru că sunt sigur că el a văzut nişte chipuri când a scris. Probabil că ar fi spus: "Ia te uită, domnule! M-a convins. Carnea. Nu gândul, nu ideea, m-a convins carnea". Şi poate că asta ar fi într-adevăr o reuşită, o biruinţă a noastră asupra aceluia pe care toţi îl ţinem la inimă şi îi spunem Marin Preda.

Bogdan Albulescu şi Alina Grigore se iubesc ca doi nebuni
http://www.atac-online.ro/12-02-2009/Bogdan-Albulescu-si-Alina-Grigore-se-iubesc-ca-doi-nebuni.html
Cosmin din "Regina" şi Gigi din "Îngeraşii" trăiesc o fermecătoare poveste de iubire, dar nu pe platourile de filmare, ci Acasă, acolo unde sunt Bogdan şi Alina!
Întrebată dacă nu e geloasă atunci când Bogdan o sărută pe Diana Dumitrescu în „Regina”, Alina a mărturisit că are toată încrederea în soţul ei, că şi ea e actriţă şi ştie ce înseamnă un sărut pe platoul de filmare. În plus, Bogdan nu îi dă niciodată motive să fie geloasă, iar relaţia lor este una incredibil de frumoasă, pentru că ei comunică foarte bine. Bogdan şi Alina plănuiseră să meargă la Budapesta de Valentine-s Day, însă şiau anulat mica escapadă în ultimul moment. Cei doi au decis să profite de mica vacanţă pentru a lucra la căsuţa lor: „Noi am început cu etajul, iar acum trebuie să continuăm lucrul la parter!”, spune amuzată Alina Grigore. Urmăreşte la "Poveştiri de noapte" un material deosebit, cu ocazia Zilei îndrăgostiţ ilor, cu Bogdan şi Alina!