ISTORII NESTIUTE[poate!?]

Rezumarea primului mesaj :

https://sites.google.com/site/supergabonesistorialumii/

Portelanul - istorie si arta
Dincolo de frumusetea incontestabila a obiectelor din portelan, interesanta ramane istoria acestui material care a fascinat si a inrobit multe destine. Tehnica si arta prelucrarii portelanului s-a obtinut pentru prima oara in China si a cunoscut mai multe perioade de dezvoltare. Chiar de pe vremea dinastiei Sun, portelanul a inceput sa fie pictat, pentru ca in secolele XVII-XVIII, portelanul chinezesc sa cunoasca o mare inflorire artistica. Este vremea cand se impun portelanurile roz, verde si negru.

Istoria parfumului
Candva, in vremuri de mult apuse, se pare ca in timp ce ardeau niste lemne, oamenii au simtit in jur, un fum ce raspandea miros placut. Era primul semn ca unele vegetale au... parfum. Anticii credeau ca daca ruga lor era insotita de arome, parfumul fiind de fapt, mirosul zeilor, cei plecati, ajungeau mai repede la cer. Faraonii egipteni foloseau aromele de tamaie si miresmele dulci de plante in ceremonii religioase. Tamaia ramane cea mai cunoscuta aroma la care s-a facut aluzie in Biblie. Mai tarziu, egiptenii educati au inceput sa se parfumeze, cel putin o data pe saptamana, in baile luxoase. Apoi, au creat, treptat, creme parfumate si emolienti aromati. Intr-o forma de con, topeau si amestecau cremele si emolientii cu care-si acopereau corpul. Uleiurile ii protejau de efectul razelor solare, iar aromele din tamaie, smirna si uleiul de scortisoara le foloseau pentru imbalsamare. Grecilor li s-a recunoscut arta de-a fi creat primul parfum lichid, complet diferit de cel contemporan.

Top 5 cele mai celebre femei spion
Profitând de toate atu-urile şi calităţile pe care le posedau, femeile-spion şi-au adus aportul în interceptarea de informaţii. Iată o listă a spioanelor faimoase şi a poveştilor lor.
Josehine Baker

Fiica nelegitimă a unui producător evreu de instrumente musicale şi a unei spălătorese de culoare, Freda Josephine Mcdonald a crescut în cartierele sărace din St Louis. De a 16 ani va juca la teatrele din Philadelphia şi New York, fiind angajată de trupe de vodeviluri. A părăsit America în urma acţiunilor rasiste, stabilindu-se în Franţa. Acolo va deveni cap de afiş al spectacolelor ţinute de vestitul Folies Bergere.
Declanşarea războiului o găseşte tot pe scenă, adunând informaţii importante pentru rezistenţa franceză despre clienţii germani, japonezi sau italieni care intrau în acel bar. Uterior, se va infiltra în rândul ocupanţilor, reuşind chiar să fie invitată la petrecerile ambasadei italiene din Franţa. Mai mult decât atât, a reuşit să creeze o reţea de sprijin a rezistenţei franceze conduse de Charles de Gaulle. A fos prima Americană decorate cu Croix de Guerre, cea mai înaltă distincţie franceză.


Belle Boyd

Maria Isabelle Boyd s-a născut în Martinsburg, Virginia, începându-şi “cariera ” de spion din întâmplare: un grup de soldaţi ai Uniunii a văzut steagul Confederaţiei arborat de către părinţii ei, pătrunzând în casă pentru a-l da jos. Belle a împuşcat pe unul dintre ei. Tribunalul a achitat-o ţinând-o însă sub supraveghere. Va obţine informaţii importante despre Uniune de la paznicul ei, transmiţându-le, prin intermediul servitoarei sale, generalilor Confederaţiei.
Una dintre cele mai importante informaţii livrate de către Belle Boyd a fost cea conform căreia Uniunea ar plănui mutarea temporară a unor trupe, fapt ce slăbea apărarea în Front Royale. Confederaţia a profitat de acest luru, reuşind să cucerească oraşul.
Va fi trădată de iubitul ei în 1862, fiind arestată şi ţinută timp de o lună într-o închisoare din Washington, după care a fost eliberată. Va pleca în Anglia, însă se va întoarce în SUA, povestindu-şi amintirile. Va muri la vârsta de 56 de ani de febră tifoidă.


Amy Elizabeth Thorpe
Născută în noiembrie 1910 în Minneapolis, Amy Elizabeth Thorpe va fi supranumită Mata Hari a celui de-al doilea război mondial. Racolată de SOE, va acţiona sub numele de Cynthia şi, ulterior, de Betty Pack, operând în Polonia. Va furniza informaţii vitale privind intenţia lui Hitler de a dezmembra Cehoslovacia, ajutând totodată la decodarea mesajelor radio ale armatei germane.
Una dintre cele mai importante misiuni ale sale a fost obţinerea codurilor navale franceze a guvernului pro-nazist instaurat la Vichy. Ea va seduce un angajat al ambasadei, convingându-l să-i ofere informaţiile necesare, achitându-se astfel de datorie. Va muri de cancer în decembrie 1963.




Virginia Hall

Născută în 1906 în Baltimore, Virginia Hall a operat sub numeroase nume: Marie Monin, Germaine, Diane, Camille, iar germanii au poreclit-o Artemis, considerând-o printre cei mai periculoşi spioni duşmani. A rămas şchioapă în urma unui accident de vânătoare în Turcia, ratând astfel o posibilă carieră diplomatică. A plecat la Paris, angajându-se în serviciul de ambulanţă, mutându-se apoi în Londra, unde a fost racolata de SOE. S-a reinters în Franţa, coordonând operaţiunile rezistenţei franceze. Va scaa cu greu din Franţa, în urma ocupării de către germani.
În martie 1944 a intrat şi în serviciile secrete americane, fiind nevoită să se întoarcă în Franţa. Sub numele de cod Diane, a reuşit să evite Gestapo-ul, reusind să ia legătura cu resistenţa franceză. Va reuşi să stabilească zone sigure pentru lansarea de ajutoare pentru rezistenţa franceză, a pregătit batalioane de voluntari, învăţându-i să ducă un război de guerilla contra nemţilor, etc. În 1945, ca recompensă pentru eforturile sale, i-a fost acordată distincţia de Distinguished Service Cross, devenind singura femeie din rândurile civile ce s-a bucurat de această onoare în cel de al doilea război mondial. Din 1950 a lucrat pentru CIA, retrăgându-se în 1966.
Mata Hari

Cea mai cunoscută femeie spion, subiect de cărţi şi filme cu actori celebri, Margaretha Geertruida Zelle s-a născut în Leeuwarden, făcându-se cunoscută în Europa drept dansatoare, curtezană şi spioană. După declanşarea primului război mondial, Mata Hari va călători, profitând de originea sa olandeză (Olanda s-a declarat neutră). Prezenţa să în cercurile înalte ale acelei vremi a trezit suspiciunea serviciilor franceze care au bănuit-o ca fiind agent german.
În momentul în care guvernul francez a interceptat un mesaj radio transmis către Berlin de ataşatul militar german de la Madrid în care erau descrise operaţiunile unui agent care opera sub numele de cod H-12, au început investigatile mai atente. În final, H-12 a fost identificat cu Mata Hari, fiind acuzată imediat de trădare. A fost executată pe 15 octombrie 1917. Viaţa ei a rămas învăluită în mister, fascinând generaţii întregi.

Mătasea s-a născut într-o ceaşcă de ceai
Prinţesa Leizu avea 14 ani când a scăpat în ceaşca sa de ceai un cocon de mătase. Ca să-l scoată din băutură, tânăra a început să desfacă firul de pe gogoaşă. Aşa i-a venit ideea să-l ţeasă. Din acel moment, chinezii au descoperit ritmul de viaţă al viermelui de mătase şi, pentru 3.000 de ani, au fost singurii păstrători ai acestui secret.

Potrivit lui Confucius, istoria mătăsii începe în anul 2640 î.Hr. Prinţesa Leizu, după ce a observat viaţa viermelui de mătase, la recomandarea soţui ei, Împăratul Galben (Huang Di), a început să-şi instruiască doamnele de companie în arta creşterii acestor viermi speciali. Legenda spune că, din acel moment, fata a devenit zeiţa mătăsii în mitologia Chinei, iar secretul creşterii viermilor de mătase şi a obţinerii firelor a fost păzit cu străşnicie la Curtea imperială chineză.
O altă legendă spune însă că mătasea a părăsit China în părul unei prinţese logodită cu un nobil din Khotan. Pentru că nu voia să plece de acasă fără ţesătura de care era îndrăgostită, prinţesa a încălcat interdicţia imperială. Întâmplarea s-a petrecut probabil în secolul I d.Hr. Deşi nu pare a fi mare lucru, obţinerea firelor de mătase de pe gogoşile viermilor necesită multă trudă. O crescătorie de viermi de mătase trebuie să fie o încăpere bine aerisită şi cu ferestre orientate către nord-est. Pentru 10 grame de ouă e nevoie de 30 de metri pătraţi de spaţiu, iar pentru hrănirea a 100 de grame de ouă de viermi e nevoie de un hectar de livadă de duzi. Dintr-un gram de ouă se pot obţine aproximativ două kilograme de gogoşi, iar pentru creşterea unui gram de ouă de viermi sunt necesare aproximativ 40 de kg de frunze de dud. Perioada de incubaţie a ouălor e de două săptămâni. Larvele cresc într-o lună şi fac gogoşi care sunt recoltate în 10 zile. Orice modificare a parametrilor de creştere compromite larvele, care mor.
„Fluturele de mătase“. În Antichitatea clasică, mulţi romani, mari admiratori ai acestei ţesături, erau convinşi că mătasea era fabricată din frunze de copaci. E o convingere pe care o exprima Seneca cel Tânăr în piesa lui, Phaedra, şi de Vergiliu, în Georgicele sale.
Ca un bun observator al naturii, Pliniu cel Bătrân ştia, însă, mai multe.Vorbind despre bombyx mori (sau fluturele de mătase) el scria în tratatul său, Naturalis Historia: „Ei ţes pânze ca paianjenii. Acestea sunt transformate apoi într-o ţesătură luxuriantă pentru femei şi denumită mătase“.
În China, creşterea viermilor era rezervată, în exclusivitate, femeilor. Mătasea a fost atât de preţuită de aristocraţia chineză încât în Cartea Ritualurilor (una dintre cele cinci lucrări fundamentale ale canonului confucianismului) s-a prevăzut ca mătasea să fie folosită doar de către membrii familiei imperiale. Pentru aproximativ un mileniu, dreptul de a purta mătase a fost rezervat împăratului şi celor mai înalţi demnitari. Ulterior, s-a extins gradual către alte clase ale societăţii chineze. Ţăranii însă nu au avut voie să poarte mătase până la instaurarea dinastiei Qing (1644-1911).
Monedă de schimb. În timpul dinastiei Han (206 î.Hr.-220 d.Hr.), mătasea era folosită pentru a-i plăti pe oficialii guvernului şi a-i recompensa pe cetăţenii merituoşi, devenind un fel de monedă de schimb. Ea era corelată cu greutatea aurului astfel că lungimea balotului de mătase a devenit o monedă-standard în China. Mătasea a rămas mai mult de un mileniu principalul cadou diplomatic dăruit de împăratul Chinei vecinilor sau vasalilor.
În timpul dinastiei Ming, mătasea a fost folosită pentru diferite accesorii (batiste, poşete, centuri şi chiar piese de îmbrăcăminte ţesute, reprezentând animale – reale sau mitice). Aceste adaosuri vestimentare sunt asociate cu o poziţie particulară: militarii, judecătorii, nobilii sau reprezentanţii clerului purtau fiecare câte un alt tip de bonetă din mătase.
Drumul mătăsii a trecut şi prin Valea Regilor, unde, într-un mormânt egiptean, în care se afla o mumie datată din 1070 î.Hr., s-a descoperit mătase, iar în Grecia şi în Roma Antică se vorbea despre Seres (popor al mătăsii), un termen care-i desemna pe locuitorii regatului îndepărtat al Chinei. Conform unor istorici, primul contact al romanilor cu mătasea a fost cel al legiunilor conduse de guvernatorul Siriei, Crassus, în bătălia de la Carrhae, lângă Eufrat. Atunci, se spune, legiunile au fost atât de şocate de strălucirea steagurilor parţilor (persanilor) încât au luat-o la fugă.
Drumul mătăsii. În secolul III î.Hr., ţesăturile chinezeşti din mătase încep să fie exportate în întreaga Asie, peste mare în Japonia şi chiar să ajungă în Occident. Aceste itinerarii au fost cunoscute mai târziu ca Drumurile mătăsii.
Romanii au descoperit aceste ţesături miraculoase în Asia, fără să ştie însă originea lor. În 552 d.Hr., împăratul Justinian a trimis doi călugări într-o misiune în Asia. Aceştia s-au întors în Bizanţ cu ouă de viermi de mătase ascunse în bastoanele lor din bambus, acesta fiind primul exemplu cunoscut de spionaj industrial.
În secolul VII, arabii i-au cucerit pe persani şi au pus mâna pe industria lor de mătase, ceea ce a ajutat la răspândirea sericiculturii şi a ţesăturilor de mătase în Africa, Sicilia şi Spania. În secolul X, Andaluzia era principalul producător de mătase al Europei. După ce, vreme de aproape două decenii (1450-1466), Lyon a fost un important punct de desfacere pentru ţesăturile de mătase străine, pentru a stăvili acest influx de capital străin, Ludovic al XI-lea şi-a declarat intenţia, în 1466, de a introduce arta şi meşteşugul ţesăturilor cu aur şi mătase şi în Lyon. Ulterior, în 1536, Francisc I a dat oraşului Lyon monopolul importului şi comerţului cu mătase, ceea ce a pus bazele industriei de acest tip din oraş.
Un alt moment important în dezvoltarea industriei mătăsii a fost revocarea Edictului de la Nantes, în 1685. Acest edict din vremea lui Henric IV acorda libertăţi religioase şi cultelor protestante. După revocarea acestuia, hughenoţii, din nou persecutaţi religios, au părăsit în număr mare Franţa. Mulţi dintre ei erau torcători şi ţesători experimentaţi şi au contribuit în foarte mare măsură la dezvoltarea industriei engleze, germane, italiene şi elveţiene. Hainele din mătase, la mare preţ în Europa, erau, după cum spuneau misionarii europeni în China sau în Japonia, un material banal în aceste ţări în care se îmbrăcau chiar şi ultimii soldaţi.
În 1804, Jacquard a perfecţionat metoda producerii ţesăturilor cu model, folosind cartele perforate. A fost o adevărată revoluţie în tehnica ţesătoriei. În secolul XIX, sursele din mătase au devenit foarte variate la fel ca şi bolile care afectau viermii. Industria mătăsii a devenit nesigură, ceea ce i-a făcut pe producători să se îndrepte către un domeniu abia apărut, dar în dezvoltare: acela al fibrelor artificiale. Acestea au început să-şi croiască drum spre pieţe rezervate în mod tradiţional mătăsii.
O altă răscruce în istoria mătăsii a fost Al Doilea Război Mondial, când aprovizionarea cu nepreţuitele fibre din Japonia a fost întreruptă, iar noile fire sintetice au cucerit pieţe tradiţionale, cum ar fi cea a ciorapilor-pantalon şi a paraşutelor. Această întrerupere a producerii mătăsii în Europa şi Statele Unite a fost un semn rău prevestitor pentru sericicultura occidentală. După război, Japonia şi-a modernizat producţia de mătase, rămânând cel mai mare producător şi practic, singurul exportator major până în anii 1970. Atunci China şi-a recâştigat treptat poziţia istorică, redevenind cel mai mare producător şi exportator al lumii. În 1985, producţia de fire din mătase era de circa 56 de mii de tone (aceeaşi ca în 1938), din care peste 50% era produsă în China.
Fascinaţia ţesăturii de mătase şi a hainelor confecţionate din acest preţios material au sedus deopotrivă regi şi oameni obişnuiţi. Rochiile din mătase şi tull devin obligatorii, mai ales în saloanele de bal ale nobilimii. Cele care nu-şi puteau permite o rochie integrală din acest material puteau măcar să-şi cumpere câteva panglici noi pe care să le ataşeze veşmintelor.
Capetele încoronate nu au scăpat prilejul şi au purtat în momentele importante haine din mătase lucioasă. Designerul de modă al reginei britanice, Norman Hartnell, a creat rochiile de nuntă din mătase atât pentru Elizabeta a ­II-a, cât şi cea pentru sora sa, prinţesa Margaret. Cu mai puţin de trei luni înainte de data căsătoriei viitoarei regine a Angliei, unul dintre desenele lui Hartnell a fost aprobat şi el a început să facă cercetările imediat pentru a pune în valoare frumuseţea regească. El a descris acest moment în 1955, în autobiografia sa: „Mi-am făcut veacul prin Galeriile de Artă londoneze pentru a căuta inspiraţia în operele clasice şi am găsit un chip botticellian, îmbrăcat cu un şal de mătase de culoarea fildeşului, încărcat cu iasomie şi o mulţime de alte flori. Am considerat că această floră trebuie să fie reprezentată pe o rochie modernă cu ajutorul cristalelor albe şi al perlelor“.
Viermi corecţi politic. Regina-mamă i-a cerut lui Hartnell, în mod special, să folosească un satin neobişnuit de bogat, lucios, făcut la Lullington Castle. Satinul era ideal pentru trenă, dar Hartnell a considerat că rochia pretinde un material mai suplu din aceeaşi gamă. El a comandat o stofă similară de la firma scoţiană Winterhur, de lângă Dunfermline. A avut, însă, dificultăţi atunci când rivalii săi au afirmat că satinul era fabricat din „viermi de mătase inamici“ aduşi din Italia sau, posibil, din Japonia. Un telefon la Dunfermline a pus însă capăt scandalului. Dl Hartnell a fost asigurat că viermii de mătase proveneau din China naţionalistă şi nu erau „viermi de mătase inamici“. Oricât de corecţi politic au fost viermii de mătase, timpul a demonstrat că alegerea acestui material nu a fost bună întrucât, cu timpul, rochia s-a degradat.
Tot în mătase s-a îmbrăcat la nuntă şi Carolyn Besette, mireasa lui John F. Kennedy Jr. Ei s-au căsătorit într-o ceremonie privată în Cuberland Island, lângă coasta Georgiei, la 21 septembrie 1996. Cei 40 de invitaţi au putut admira mireasa înveşmântată într-o rochie de mătase creponată de culoarea perlelor, lungă până la podea, cu voal şi mănuşi lungi din acelaşi material, semnate Narcisco Rodriguez. Sandalele erau şi ele din satin.

Cărţile de joc, o istorie de aproape 1000 de aniDesi cartile de joc fac parte din categoria obiectelor ale caror origini sunt inca necunoscute, se pare ca istoria lor incepe undeva in Tibet, India sau China, regiune cunoscuta ca patria de origine si a altor jocuri clasice cum ar fi sahul, dominoul sau Go-ul. Sir William Henry Wilkinson (1858-1930), specialist in istoria si cultura chineza, crede ca primele carti de joc ar fi fost, de fapt, bani de hartie, care erau in acelasi timp si instrumente de joc, si miza in sine a jocului. In schimb, alti istorici sustin ca ele au un autor colectiv si ca s-au perfectionat in timp, in functie si de scopul folosit - mistic sau distractiv.


In Europa, cartile de joc se raspandesc in secolul al XIV-lea
Potrivit unor istorici, cartile de joc au patruns in Europa la sfarsitul secolului al XIV-lea, fiind semnalate in tarile mediteraneene, aduse, se pare, de arabi sau de marinarii italieni.
Prima atestare documentara a cartilor de joc, pe continentul nostru, apare la cronicarul italian Niccolo de Coveluzzo, care le semnaleaza in orasul sau natal, Viterbo, in anul 1379. El ne spune ca se juca "naibis", denumire provenita de la jocul de origine indiana intitulat "naib". Cartile de joc aveau ilustratii care reprezentau pe langa realitati ale vietii de zi cu zi, cum erau: Papa, Imparatul sau Cersetorul si cele noua muze, cele sase virtuti si cele sapte planete, cunoscute la acea data, iar jocul avea drept scop educarea copiilor.
Dupa introducerea, intre anii 1420 si 1430, a gravurii in lemn, cartile de joc s-au ieftinit, asa incat, in scurt timp, a luat nastere o adevarata industrie a fabricarii lor, al carui monopol l-a detinut mult timp, orasul Ulm, din Germania.
In Franta, una din primele insemnari certe despre cartile de joc dateaza din anul 1392, cand regele Carol al VI-lea (1380-1422) a cumparat trei seturi de carti de joc, aurite si frumos colorate de artistul miniaturist francez Jacquemin Gringonneur (Grigonier), care le-a confectionat din piele de oaie. Despre regele Carol al VI-lea, denumit si "Regele nebun" se spune ca era un patimas jucator de carti, organizand, la Curte, partide aprinse si interminabile cu favorita sa, Odette de Campdivers.
Conform informatiilor furnizate de unii istorici si alti regi ai Frantei au fost mari jucatori de carti, mai ales dupa ce Caterina de Medici (1519-1589), sotia lui Henric al II-lea (1643-1715), si cardinalul Mazarin (1602-1661), au adus din Italia, gustul pentru jocul de carti. Despre regele Ludovic al XIV-lea (1643-1715), supranumit si "Regele Soare", se spune ca obisnuia sa organizeze la Curte, partide de carti pe bani, ruinandu-i pe nobili, cu a caror avere, si-a consolidat tot mai mult puterea.
La inceput, cartile de joc erau executate manual si reprezentau adevarate opere de arta, din care cauza se vindeau la preturi foarte mari, fiind accesibile numai clasei avute.
De la aparitia sa, jocul de carti a avut adversari inversunati
De la raspandirea lor in Europa, cartile de joc au avut nu numai sustinatori, ci si adversari inversunati. Episcopul de Wurtzbourg a interzis, in 1329, calugarilor din dioceza sa, sa foloseasca in timpul liber, cartile de joc; Sf. Bernardin le-a ars, iar alti clerici le-au anatemizat, pentru ca exista opinia ca cei care practica jocurile de carti au legaturi cu diavolul, fiind vrajitori. Boguet afirma ca diavolul se amesteca in jocul de carti fara sa-l vedem, si citeaza un conte italian "care iti pune in mana un zece de pica si tu vezi ca e rege de cupa, ceea ce confirma ca exista un pact intre el si diavol".
Alfonse al XI-lea (1312-1350), regele Castiliei, a dat, in 1332, un edict prin care interzicea cavalerilor sa atinga cartile de joc. Intr-o ordonanta a sefului politiei din Paris, emisa in 1398, se arata ca multi meseriasi si cetateni isi paraseau locul de munca si familiile, in timpul zilelor lucratoare, pentru a merge sa joace carti si dupa ce isi pierdeau banii si toata agoniseala se apucau de furat si de talharit, si de aceea el cerea "sa se interzica persoanelor de o asemenea conditie sa joace in zilele lucratoare, astfel fiind pedepsiti cu inchisoare sau amenda, din care un sfert va reveni denuntatorului".
Si in Italia jocul de carti a fost interzis la inceput, fiind permis numai in zilele nelucratoare si numai in anumite locuri, iar pe 23 mai 1376, autoritatile din Florenta, printr-un decret, interziceau total jocul de carti.
Cartile de joc numerotate au aparut in Germania
Istoricii sustin ca in Germania au aparut, pentru prima data, cartile de joc numerotate, si se numeau "Landsknecht", de aici s-au raspandit in Franta, unde se numeau "piquet" si in Spania, unde parodiau turnirurile nobililor feudali si se numeau "hombre".
De la inceput, cartile de joc au avut patru culori si patru semne: inima, frunza, ghinda si clopotelul. Aceste semne au fost schimbate de francezi, care au introdus trefla, cupa, caroul si pica, folosite si astazi, iar la figuri, spaniolii au adaugat pe langa regi si valeti, cavalerii.
Pana in secolul al XVII-lea, numele figurilor se deosebeau de la tara la tara si chiar de la o epoca la alta. Timp de un secol au fost acceptate urmatoarele nume pentru cei patru regi: David, Cezar, Alexandru Macedon si Carol cel Mare; pentru valeti: Hector, Lahire, d'Ogier si Lancelot, ultimii doi fiind camarazi ai regelui Arthur, cavaleri ai Mesei Rotunde; iar reginele erau: Pallas, Argine, Rachel si Judith.
De-a lungul timpului, pe cartile de joc au mai aparut: Minerva, Hannibal, Solon, Platon, Cato, dar si Victor Hugo, Papa Pius al X-lea, tarina Alexandra si cancelarul german Bismark. O adevarata istorie si literatura ilustrata, tinand cont ca a existat un set de carti de joc cu chipurile personajelor din romanul "Cei trei muschetari" de Al. Dumas - tatal, in care Aramis si Anna de Austria erau cupa, Athos si Lady de Winter - trefla, d'Artagnan si Constance Bonacieux - pica, iar Porthos si ducesa de Chevreuse caro.
Revolutia Franceza schimba figurile de pe cartile de joc
In timpul Revolutiei Franceze din 1789, numele si figurile de pe cartile de joc au fost schimbate in spiritul ideilor epocii, primind denumiri ca: "geniul razboiului", "geniul pacii", "geniul comertului", "geniul casatoriei" s.a.
Napoleon Bonaparte a incercat - fara a reusi - sa schimbe figurile si numele cartilor de joc. El l-a insarcinat pe pictorul Curtii, Jacques Louis David, sa picteze alte carti de joc, noile imagini preaslavind, bineinteles, conducerea si epoca napoleoniana. Mult timp regele a fost cea mai valoroasa carte de joc, insa dupa Revolutia Franceza a aparut valoarea care "taie" suveranul, si anume "Asul", iar pe la mijlocul secolului al XIX-lea, americanii au inviorat jocul de carti, inventand o carte care poate sa tina locul oricarui semn si oricarei valori, si anume "Nebunul" sau "Bufonul regelui", numit ulterior "Joker", care ar insemna "Nebunul satului se crede oricine".
Cartile de joc sunt folosite si pentru ghicitul viitorului
La inceput, cartile de joc au fost folosite pentru activitati distractive, pentru educarea copiilor si pentru a prilejui momente de destindere adultilor, la diferite jocuri si in demonstratii de prestdigitatie. Abia mai tarziu au inceput sa fie folosite si in arta divinatiei, cand in ele au fost vazute tot felul de lucruri, de la istorie si cultul astrelor, pana la vrajitorie. Unii invatati din Evul Mediu au vazut in cartile de joc intreaga alchimie, iar cabalistii au pretins ca recunosc in ele spiritele celor patru elemente: caroul - reprezinta salamandrele; cupa - silfii; trefla - ondinele si pica -gnomii.
Cartomancia (cartomantia) sau ghicitul in cartile de joc este, se pare, o arta mult mai veche decat cartile de joc, arta ghicitului avandu-si originea intr-un joc cu bete practicat de un celebru grec Alpha, exilat in Spania, procedeu de la care s-a trecut la tablitele pictate si de aici, la cartile de joc cu imagini. Folosirea cartilor de joc pentru ghicit a inceput abia spre mijlocul secolului al XVI-lea, iar cea mai veche marturie documentara dateaza din 1534 si apartine scriitorului si umanistului francez François Rabelais, care vorbeste intr-o lucrare de-a sa despre un procedeu de ghicit in carti pe care il numeste "tareau". Aceasta denumire provine de la italianul "tarocchi"; Italia, dupa multi cercetatori, fiind patria ghicitului in carti.
Intr-un dictionar italian-francez, de la jumatatea secolului al XVII-lea, cuvantul "tareau" apare scris "tarot" si este intrebuintat, in mod frecvent, la plural. Termenul italian "tarocchi" ar putea veni de la cuvantul "taroccare", care inseamna a striga, a dracui, sau din prelucrarea unui termen antic provenit din Orient, de la indieni, chinezi sau egipteni, popoare la care existau in antichitate procedee de ghicire a viitorului prin folosirea unor placute din piatra sau din foi de pluta, acoperite de desene cu figuri si semne, grupate cate patru, procedee ce nu le erau straine nici arabilor si nici triburilor germanice.
Parintele cartomantiei a fost Jean François Alliette
Inventatorul cartomantiei a fost Jean François Alliette, alias Etteilla (1738-1781). Dupa cum aflam din lucrarea lui Alexandrian "Istoria filozofiei oculte". Etteilla a publicat, in 1770, lucrarea "Etteilla sau mijlocul de a te recrea cu un joc de carti", din care rezulta ca la acea vreme erau multi ghicitori in carti, dar nu exista inca un teoretician care sa sistematizeze procedeele artei oculte. Prin cartea publicata, Etteilla si-a insusit teoria lansata de pastorul protestant Court de Gebelin prin care sustinea ca tarotul ar contine fragmente din "Cartea lui Thor", a egiptenilor, folosita de preotii din valea Nilului, in divinatie.
O alta carte destinata ghicitului in carti este cea publicata de Albert d'Alby, la Paris, in 1802, intitulata "Ghicitul perfect sau noul mod de a da in carti, cu ajutorul caruia fiecare isi poate face horoscopul".
Cartea, care are 92 de pagini, este destinata sexului frumos si trebuia sa apara inca din 1788, dar a fost oprita de cenzura. Autorul foloseste 20 de carti de joc dispuse cate cinci, una in mijloc si cate una de fiecare parte, sub forma unei cruci. Cartea de sus inseamna ce se va intampla in viitorul apropiat, cea din dreapta viitorul mai indepartat, cartea de jos - trecutul, iar cea din stanga - piedicile care stau in cale. In functie de aceste pozitii, si tinand cont ca fiecare carte, figura si culoare are o anumita semnificatie, se ghiceste viitorul sau se intocmeste horoscopul. Iata cateva exemple: regele de pica reprezinta un om al legii cu care veti avea unele probleme, daca e rasturnat inseamna ca veti pierde un proces; dama de pica semnifica o vaduva ce incearca sa va produca o neplacere; regele de trefla este un om corect, care va va ajuta intr-o problema etc. Plecand de la aceste legaturi intamplatoare, e clar ca nu trebuie sa puneti prea mare pret pe ce va va spune ghicitoarea!
Cartile de tarot sunt 78 de cartonase imprimate in mai multe culori
Cartile de tarot, sau tarotii, din Evul Mediu erau niste cartonase de forma dreptunghiulara, asemanatoare cu cartile de joc, dar ceva mai mari, avand imprimate figuri colorate. Dupa parerea unora, ghicitul in cartile de tarot a fost raspandit de tiganii nomazi, desi altii atribuie aceasta practica magicienilor-calatori de origine italiana, care cutreierau Europa in lung si in lat. Ghicitul se facea prin "citirea cartilor", adica prin interpretarea pozitiilor acestora, a culorilor si a desenelor alegorice, carora li se dadeau anumite semnificatii.
Cel mai vechi sistem de ghicit in cartile de tarot este cunoscut sub numele de "Oracolul femeilor" sau "Marele joc" si se practica folosind 78 de cartonase imprimate in mai multe culori prin procedeul de cromolitografiere. Cartile de tarot se impart in doua, un numar de 56 apartin "Arcanelor minore" si 22 fac parte din "Arcanele majore", "Arcanele minore" cuprind patru serii: Bastoane, Cupe, Spade si Dinari a cate paisprezece carti fiecare: Riga, Dama, Cavalerul, Valetele si zece carti de la as la decar. La cartile obisnuite de joc, Cavalerul a disparut, Bastoanele s-au transformat in carouri, Cupele in inimi, Spadele in pici, iar Dinarii in trefle. Despre aceste patru serii se spune ca simbolizeaza cele patru componente fundamentale ale vietii: focul, apa, aerul si pamantul. Orice cartonas, numit tarot, este interpretat in functie de locul si pozitia pe care o are fata de celelalte carti (taroti).
Desenele de pe cartile de tarot urmeaza o anumita ordine inspirata din diferite parti, capitole si paragrafe din Biblie, ilustrand "Facerea", "Haosul", "Lumina", "Planetele", "Cerul", "Omul si animalele" etc. Alte scene de pe cartile de tarot reprezinta "Raiul", "Eva muscand din fructul oprit", "Judecata de apoi", "Sosirea Mesiei", pe Dumnezeu, pe Diavol etc., toate aceste scene de inspiratie biblica, stau alaturi de semne heraldice si de imagini grafice care amintesc aspecte ale sistemului social feudal.
Tarotul ramane un joc ezoteric, care ne farmeca si astazi, incitand imaginatia noastra sa creeze timpuri si taramuri fabuloase, pe care le populam cu ajutorul personajelor si a semnelor de pe aceste carti de joc. In ultimele secole s-au inventat numeroase jocuri de carti, cum ar fi bacara, belota, canasta, piquet, whist etc., care sunt practicate in localurile destinate jocurilor de noroc: tripouri, cazinouri, cluburi etc.
Despre poker se spune ca a aparut si s-a raspandit in SUA, in secolul al XIX-lea, pentru a alunga plictiseala lungilor calatorii cu vaporul pe fluviul Mississippi.
Si ghicitul in carti tine pasul cu evolutia societatii. Astfel, francezii au simplificat sistemul de a ghici in carti, creand "patience" (pasienta-in romaneste), prin care se incearca sa se prevada viitorul cu toate ca tot mai multa lume nu mai are incredere in cartomantie, in majoritatea societatilor civilizate, aceasta practica fiind inclusa in sfera superstitiilor.
Curios este faptul ca exista oameni care nu folosesc cartile de joc in scopul pentru care acestea au fost create, ci le ... colectioneaza! Cea mai frumoasa colectie de carti de joc se afla in Anglia, numarul perechilor fiind de peste 7.000. Printre cele mai interesante perechi de carti de joc pare sa fie un joc de pichet, executat la Viena, in 1818, fiind confectionat din discuri de os foarte subtiri, avand pictat pe dosul fiecarei carti note muzicale. Daca asezi cartile in ordinea importantei lor, obtii partitura unor cunoscute valsuri vieneze. Din colectia londoneza, cel mai valoros set de carti este cel realizat in 1862, la care fiecare carte are imprimat pe verso cate un peisaj din Anglia, adevarate opere de arta.

Sărbătorile, prilej de ospeţe
Legătura dintre o masă îmbelşugată şi zilele de sărbătoare e veche de când lumea. Nu ştim, dar putem bănui că strămoşii noştri îndepărtaţi din peşteri se străduiau să vâneze câte un căprior, dacă nu chiar un mamut, pentru sărbătoarea închinată cine ştie cărui Zeu al Vânătorii. Ştim oricum că strămoşii noştri mai apropiaţi din Antichitate celebrau orice sărbătoare închinată lui Zeus sau lui Apollon, lui Saturn sau lui Marte, cu sacrificii animaliere abundente, ceea ce înseamnă şi că participanţii puteau să mănânce carne de vită din plin.

Într-adevăr, principala sursă de carne proaspătă de animal domestic, în primul rând de vită, nu este piaţa, ca în vremurile mai apropiate de noi, ci jertfa.
Atâta vreme cât posibilităţile de păstrare a cărnii erau extrem de reduse, era mult mai uşor să împarţi cu vecinii un porc sau o oaie proaspăt tăiată, ori o vită cu toată cetatea, pentru ca, în schimb, să primeşti la rândul tău carne când vecinii vor tăia un animal.

Vita e un animal foarte scump, şi sub aspectul costurilor (păşunea pentru o cireadă ocupă suprafeţe de teren cu mult mai întinse decât echivalentul lor în cereale sau legume), şi sub aspect emoţional. Atenienii spuneau că boul le e frate, şi puneau în scenă anual Bouphonia („uciderea boului”) – un simulacru de proces, în care preotul care săvârşise sacrificiul era acuzat pentru uciderea animalului, acesta dă vina pe fecioarele care au adus apa pentru ascuţirea cuţitului sacrificial, ele arată către cei care l-au ascuţit.
Până la urmă, vinovat este găsit chiar acest cuţit ritual, machaira, care ucisese animalul, drept care este aruncat solemn în mare. Scenariul Bouphoniilor ne aminteşte de povestea tăierii stejarului, pentru care e acuzat ţăranul, care îl acuză pe pădurar, care acuză fierarul, care învinuieşte toporul. Oamenii sunt exoneraţi de vinovăţie, şi lumea materială devine unicul sediu al culpabilităţii.
De sărbători, aşadar, se aduc jertfe, a căror carne e mâncată în comun, în ospeţe care reunesc în jurul aceleiaşi mese pe membrii aceleiaşi familii, ai aceleiaşi comune şi adesea, chiar pe toţi cetăţenii unei cetăţi. Ospăţul este organizat şi plătit de cetate, care moşteneşte rolul de gazdă generoasă şi darnică, pe care în epopee îl juca basileul, confirmând astfel autoritatea superioară a instituţiilor publice asupra întregului corp cetăţenesc.
Proba consumului fără teamă
Cu alte prilejuri de comensalitate, fiecare participant aduce însă de-acasă mâncare şi băutură, oferindu-le la masa comună. Astfel de dejunuri rituale poartă numele de eranoi, şi la fel se numeşte şi contribuţia fiecărui participant.
Nu ştiu cine dintre noi îşi mai aminteşte că acesta era obiceiul şi la noi de Armindeni – vechea sărbătoare a primăverii din prima zi a lunii mai – dar, cel puţin în generaţia mea, când doar parveniţii sărbătoreau Revelionul la restaurant, acesta era obiceiul pentru masa comună din noaptea care făcea trecerea la Anul Nou: tu aduci salata de boeuf, eu aduc sarmalele, ei aduc tortul...
Important era să întâmpinăm împreună un nou an, şi împărţirea hranei sărbătoreşti aduse de fiecare prieten sau membru al familiei – eranos – instituia, fie şi pentru un scurt răstimp, o fraternitate simbolică mai solidă decât ne dăm seama la o privire grăbită.
Şi totuşi, mai este un motiv – poate uitat, dar esenţial – pentru care, la sărbători, se mănâncă din belşug mâncăruri rareori mâncate în zilele obişnuite. Mielul de Paşte, de exemplu, sau curcanul de Thanksgiving sunt feluri de mâncare rituale, a căror semnificaţie o regăsim în practicile societăţilor arhaice. Iată, de pildă, ce aflăm de la Emile Durkheim, unul dintre întemeietorii antropologiei moderne, despre clanul Omizilor din tribul Arunta.
Acest clan se consideră descendent al Omizii primordiale, a cărei efigie se regăseşte pe drapelul clanului, simbolizând comunitatea, şi, fireşte, în interdicţia consumării totemului, adică a omizilor. Or, la sărbătoarea clanului numită Intichiuma, după un răstimp în care membrii acestuia se rănesc intenţionat şi fac să curgă sângele lor pentru ca Omizile să prospere, se organizează un ospăţ comun în care participanţii mănâncă din belşug omizi. Şeful clanului ingurgitează solemn câteva exemplare cât mai arătoase, şi astfel le asigură, cred ei, perpetuarea.
Consumul festiv de alimente asigură reînnoirea acestora: cu cât mâncăm mai din belşug de sărbători, cu atât arătăm că avem încredere că preţioasa substanţă fără de care n-am putea supravieţui nu riscă să dispară. Clanul Omizilor mănâncă omizi, coloniştii americani mănâncă curcanul prins cu greu după lungi zile de foame, între Crăciun şi Bobotează, întreaga Europă Centrală devorează turme întregi de porci, iar la echinocţiul de primăvară, toate neamurile pastorale ale lumii jertfesc, frig la frigare sau coc în cuptoare şi mănâncă – fără teamă – mieii abia fătaţi. Într-o lume obsedată de spectrul constant al foametei, proba consumului fără teamă este substratul uitat al ospeţelor sărbătoreşti.
Cu cât eşti mai sărac…
În ultimii ani de dictatură ne întrebam de ce, de sărbători sau când aveam musafiri, ne dădeam, cum se spune, de ceasul morţii pentru a pune pe masă tot ce ne lipsea de obicei, de la platoul cu salam de Sibiu până la tortul din ciocolată. În vreme ce societăţile îmbelşugate numără calorii într-o adevărată frenezie a ascezei alimentare, se convertesc la cele mai variate forme de vegetarianism şi par să creadă că omul e o rumegătoare cu două compartimente gastrice, prin părţile noastre de lume, cu cât eşti mai sărac, cu atât mesele de sărbătoare trebuie să fie mai încărcate cu bunătăţi. Ca să te desfeţi măcar câteva zile pe an, ca să nu se vadă cât eşti de sărac, ca să nu „meneşti a rău” – cine mai ştie, în logica plurală a mitului, care e cauza şi care e efectul acestui consum, la limită destructiv, al alimentelor de sărbătoare.
În ultimă instanţă, nu cumva orice act sacru tinde să distrugă partea pentru a salva întregul? Când triburile arhaice organizează enorme ospeţe unde tot ce rămâne se aruncă, ori când acei Big Men ai aborigenilor din Australia devin şi rămân căpetenii doar în măsura în care pot furniza din avutul propriu destule bunuri care să fie distruse în ceremoniile colective de consacrare, nu deducem oare că distrugerea deliberată este un gest apotropaic esenţial, care asigură reînnoirea bunurilor comunităţii şi oferă zeilor partea lor, aparent distrusă, dar de fapt consacrată fiinţelor invizibile din văzduh? Athenaios citează un fragment din Istoriile lui Douris, un istoric contemporan cu războaiele dintre succesorii imperiului lui Alexandru, care îl compară critic pe acesta cu părintele său Filip, atât de sărac încât dormea sub cap cu singura cupă din aur pe care o avea, în vreme ce, la ospeţele lui Alexandru, feluritele dulciuri şi fructe erau aduse la masă învelite în folii din aur, pe care mesenii le desfăceau şi le aruncau pe jos ca pe un simplu ambalaj. Dar dacă risipa tânărului rege era un fel de potlatch greco-macedonean, menit să distrugă o fărâmă din prada Orientului cucerit pentru a păstra restul departe de invidia zeilor?

Povestea cristalelor Swarovski
Astazi, la tot pasul auzi de cristale Swarovski. Desi este un brand foarte cunoscut in intreaga lume, iar cristalele ce poarta aceasta marca sunt colectionate de foarte multe persoane, prea putini dintre noi, cunoastem povestea celebrului cristal. Swarovski este una din povestile de mare succes din Austria. Intorcându-ne in timp, aflam ca totul a pornit de la vizita pe care Daniel Swarovski, nascut pe 24 octombrie 1862 in Georgenthal, Boemia, a facut-o intr-o expozitie internationala de produse electrice din Viena. Era anul 1883. Fiind fascinat din copilarie de munca tatalui sau care avea un mic atelier si un magazin unde vindea obiecte de cristal pe care le realiza, tânarul Swarovski a reusit ca pâna la vârsta de 21 de ani sa cunoasca tot ce se putea despre secretele cristalelor.

Descoperire macabră: Primii europeni erau canibali!
Primii oameni ai cavernelor din Europa obişnuiau "să măcelărească şi să mănânce creierele copiilor", carnea umană făcând parte, în acea perioadă, din dieta lor zilnică, potrivit unui studiu al cercetătorilor spanioli, informează dailymail.co.uk.
În urma testelor efectuate pe fosile umane descoperite în Spania, cercetătorii au ajuns la concluzia potrivit căreia canibalismul făcea parte din viaţa zilnică a primilor oameni care au trăit în Europa, în urmă cu aproximativ 800.000 de ani.
Oasele descoperite în peştera Gran Dolina (Spania) prezintă urme de tăieturi şi alte semne ce au fost făcute cu unelte primitive din piatră.
Printre oasele de bizoni, oi, capre şi alte animale, oamenii de ştiinţă au descoperit rămăşiţele pământeşti a cel puţin 11 copii şi adolescenţi care au fost "măcelăriţi".
Oasele prezintă anumite semne care indică faptul că au fost sparte, pentru a permite extragerea măduvei, un aliment cu potenţial nutritiv ridicat. Aceleaşi semne se regăsesc şi pe cutiile craniene ale victimelor, sugerând faptul că şi creierele lor au avut aceeaşi soartă.
Urmele de pe oase şi de la baza craniilor descoperite indică faptul că victimele au fost decapitate, a explicat José Maria Bermúdez de Castro, de la National Research Center on Human Evolution din Burgos, coordonatorul studiului.
Oamenii de ştiinţă sunt de părere că oamenii cavernelor îşi devorau semenii atât pentru a-şi asigura necesarul nutritiv, cât şi pentru a-şi ucide rivalii din triburile cu care se învecinau. Copiii erau ţinte predilecte, deoarece erau mai puţin capabili să se apere.
Oasele victimelor umane datează din perioade diverse, care alcătuiesc un interval de circa 100.000 de ani, sugerând astfel ideea că oamenii cavernelor practicau canibalismul nu doar în perioadele în care resursele de hrană erau sărace.
În plus, cercetătorii au remarcat că oasele umane erau aruncate în acelaşi loc cu oasele altor animale, întărind astfel ipoteza potrivit căreia canibalismul nu avea o semnificaţie religioasă.

Când peruca era regină sau mică istorie a perucilor
Este vreo legătură între cântăreaţa pop Lady Gaga şi suverana-faraon Cleopatra? Am fi tentaţi să spunem că nu. Şi totuşi o conexiune există. Aşa cum celebra cântăreaţă pop nu ratează nicio ocazie de a şoca lumea muzicală şi fanii prin peruci fistichii, asortate la ţinute excentrice, tot la fel procedau şi vechii egipteni. Dacă despre ţinutele lor nu se poate spune că erau extravagante, perucile, foarte la modă în acea vreme, erau.

Astfel, cu cât era mai înalt rangul social, cu atât peruca era mai sofisticată. Aristocraţia îşi aranja perucile în fel şi chip. Femeile le împodobeau cu bijuterii din aur, panglici şi inele. Cine nu avea resurse pentru o perucă din păr uman, putea purta una din blană de miel sau din fibre vegetale. Două erau motivele pentru care vechii egipteni preferau perucile podoabei capilare originale. În primul rând, căldura excesivă favoriza dezvoltarea păduchilor, o problemă în acele timpuri. Era mai simplu să te razi în cap şi să-ţi acoperi apoi chelia cu o perucă. În al doilea rând, aceeaşi perucă te apăra de razele ucigătoare ale soarelui, funcţionând ca o pălărie. Un batic de tip bandană proteja peruca în timpul furtunilor de nisip.
Meşele blonde, cele mai apreciate

Falsa podoabă capilară era cunoscută şi de cartaginezi. Istoricul grec Polybios spunea că însuşi Hannibal purta perucă, în semn de distincţie. La Roma, peruca intră în uz încă din perioada timpurie a imperiului. Aproape toate aristocratele romane purtau meşe din păr diferit colorate, ca parte din garderoba obişnuită. Părul provenea de la sclavi şi femeile îl foloseau pentru a da volum părului natural şi a fi în acest fel mai atrăgătoare.
Relatări din perioada de tinereţe a împărătesei Messalina spun că aceasta folosea o perucă blondă pentru a se deghiza atunci când mergea la bordel. Meşele blonde erau, de altfel, cele mai căutate printre aristocratele romane, iar părul europencelor părea cel mai potrivit pentru a satisface cele mai pretenţioase gusturi. Faustina, soţia lui Marc Aurelius, era celebră în epocă pentru colecţia sa alcătuită, potrivit mărturiilor vremii, din sute de peruci şi tot atâtea toalete.
Prin comparaţie, în Extremul Orient, dacă excludem gheişele care se foloseau şi ele de astfel de podoabe, în civilizaţiile chineză şi japoneză, perucile erau folosite numai de actori la teatru.
Moda Fontange
Elisabeta I a Angliei era cunoscută pentru peruca sa de culoare roşie. Se spune că, în urma unei afecţiuni medicale, regina ar fi rămas cheală, iar peruca i-ar fi slujit mascării acestui defect.
Perucile bărbăteşti, pentru prima oară de la vechii egipteni, reîncep să fie la modă în timpul regelui francez Ludovic al XIII-lea, lovit prematur de chelie. Pentru a ascunde alopecia suveranului, sunt concepute peruci tot mai sofisticate.
Ludovic al XIV-lea al Franţei (1643-1715) impune moda perucilor masive, grele, cârlionţate, care acoperă umerii şi spatele. Deşi sunt inconfortabile şi greu de purtat, se bucură de mare succes în epocă. Peruchierii francezi, breaslă constituită pe la 1670, devin celebri în întreaga Europă pentru iscusinţa şi priceperea lor în confecţionarea perucilor. Cele mai costisitoare exemplare sunt cele din păr uman. Variantele mai ieftine sunt făcute din păr de cal sau de ţap.
Apare şi pudra albă presărată atât peste perucile masculine, cât şi peste cele feminine. Femeile foloseau în plus şi pudră violet, roz sau galbenă. Se spune că una dintre amantele Regelui Soare, Marie Angelique Scorailles de Roussille, marchiză de Fontange, şi-a legat într-o zi părul deasupra capului cu o panglică. Regelui i-a plăcut foarte mult această pieptănătură, iar ea, ca să-i facă plăcere, se coafa aşa în fiecare zi.
Stilul ei de pieptănătură s-a impus în toată Europa şi a cunoscut şi o a doua variantă, cu voal. Inventivitatea a mers atât de departe încât o a treia variantă a coafurii Fontange impunea folosirea unui cadru de sârmă înalt de peste 30 de cm care se fixa pe cap. Apoi, părul şi meşele erau urcate grămadă pe schelă şi răsucite sub formă de cârlionţi. Procedura era urmată de decorarea coafurii cu panglici de mătase, dantelă. muselină, flori, pene şi bijuterii.
O astfel de pieptănătură nu se realiza cu una cu două, ci după ore în şir de răbdare pe scaunul peruchierului. Pentru ca nepreţuita podoabă obţinută cu greu să dureze mai multe săptămâni, părul care era adăugat trebuia întărit cu gălbenuş de ou. Fericita posesoare trebuia să-şi protejeze coafura pe timpul nopţii pentru ca aceasta să nu se strice şi să o pulverizeze des cu parfum pentru a acoperi mirosul de nespălat. În urma întregii operaţiuni podoaba capilară devenea un adevărat paradis al puricilor şi păduchilor.De alt­fel, se spu­ne că la curtea Regelui Soare igiena era una dintre probleme. Domina con­cepţia potrivit că­reia spălatul dăuna grav sănătăţii: subţia pielea şi făcea corpul vulnerabil în faţa infecţiilor. Prin urmare, puţini erau cei care riscau să folosească apa şi săpunul.
Pentru că mâncărimile deveneau deseori insuportabile, fiecare nobil era dotat cu o „gheruţă“, un fel de instrument a cărui destinaţie era aceea de a ajuta la scărpinat, întrucât utilizarea mâinii în acest scop era considerată dizgraţioasă. Moda perucilor a fost adoptată de întreaga clasă aristocrată, dar şi de cei care aspirau să devină membri ai nobilimii. Spre sfârşitul domniei Regelui Soare, ea s-a răspândit la toate curţile regale ale Europei.
Tehnici de confecţionare
Experienţa purtării perucii a fost relatată de Samuel Pepys, autorul unui celebru jurnal. El scria, pe la 1665, că a dat trei lire pe o perucă din păr uman. Şi-a pus-o pe cap şi, deşi i se părea cam ciudată, a plecat către biserică. A constat apoi că figura sa nu şoca pe nimeni şi, încet-încet, a început să considere normală defilarea prin oraş cu părul altcuiva pe cap.
Mărturiile istorice arată că, pe vremea regelui Ludovic al XVI-lea al Franţei, tehnica de obţinere a perucilor nu era deloc simplă. Mai întâi se lua măsura capului posesorului perucii şi se confecţiona o scăfârlie din lemn, potrivit acelor dimensiuni. Apoi se ţesea „fundaţia“ perucii, făcută din panglici sau fir de bumbac. Fâşia de bumbac era bătută apoi în cuie pe capul de lemn, urmând conturul natural al părului persoanei pentru ca peruca să dea impresia părului natural. Peste conturul astfel trasat, se fixa o plasă de bumbac.
Înainte de a fi prins, părul era bine periat. După aceea, cu ajutorul unei croşete speciale, firele de păr trebuiau înnodate unul câte unul de baza perucii, asemeni ţeserii unui covor. Această activitate lua cam 40-60 de ore. Confecţionarea perucii începea de la spate către creştetul capului. După obţinerea ei, aceasta era coafată şi împodobită.
Sfârşitul perucii?
Secolul al XVIII-lea a adus peruci rococo şi mai înalte, pudrate şi excentric decorate cu bucle. Ele devin un accesoriu la ordinea zilei. Unele doamne mai imaginative purtau pe creştet chiar peruci cu mici colivii cu păsări atunci când mergeau la plimbare prin parc sau în vizită. Cam pe la sfârşitul secolului XVIII, tinerii încep să poarte părul natural. Perucile continuă să fie purtate mai degrabă de persoanele în vârstă, mai conservatoare şi de doamnele care erau prezentate la Curte. După Revoluţia franceză (1789), peruca a fost asociată cu excesele şi decadenţa aristocraţiei şi a pierdut mult în importanţă.
La începutul secolului XX, meşele din păr şi perucile sunt folosite mai degrabă de hairstilişti. Peruca nu mai aduce prestigiu social după inventarea nylonului din care s-au putut confencţiona pe scară industrială podoabe capilare. Astfel că peruca îşi pierde din importanţă şi devine fie o proteză medicală, fie un artificiu folosit de artiştii care vor cu tot dinadinsul să iasă în evidenţă.

Cum s-a făcut istoria lumii în sandale
http://www.historia.ro/exclusiv_web/stiati/articol/cum-s-facut-istoria-lumii-sandale
Acest accesoriu vestimentar a rămas cel mai popular obiect de încălţăminte din Antichitate până astăzi.Decupate, din piele, pânză sau lemn, zecile de perechi de sandale din colecţia actriţei Jessica Alba, eroina filmului american „Cei patru fantastici”, nu sunt cu mult diferite de cele purtate de călătorii şi militarii din Antichitate până în Evul Mediu.
Încă de acum 500.000 de ani, forme primitive de încălţăminte protejau picioarele de pietre şi mărăcini. În peşterile spaniole au fost descoperite desene de acum peste 10.000 de ani înfăţişând oameni cu picioarele acoperite cu piei de animale. Marele dezavantaj al acestui tip de încălţăminte era acela că pielea neargăsită se degrada repede, prin urmare, sandalele nu erau durabile.
Se crede că sandalele sunt primele încălţări fabricate după tipare simple şi practice. Existau două modele de bază. Primul era constituit din chingi care treceau printre degetele de la picior, iar cel ­de-al doilea, mai sofisticat, avea bucle şi găuri pe marginea tălpii, pentru a putea lega baretele de picior. Talpa sandalei era făcută din orice material, inclusiv frunze şi lemn.
Chipurile duşmanilor, desenate pe talpă
În Egiptul Antic, sandalele erau confecţionate din papirus. Împletită şi uscată, frunza acestei plante era folosită atât pentru talpa sandalei, cât şi pentru curele. Forma piciorului imprimată în nisipul ud servea drept calapod. Potrivit lui Herodot, sandalele din papirus erau o parte obligatorie şi caracteristică a îmbrăcămintei preoţilor egipteni. Cea mai veche pereche de sandale din papirus păstrată până astăzi se află la British Museum şi datează, cu aproximaţie, din anul 1.500 î.Hr.
Pentru că bijuteriile erau la mare preţ în Egiptul Antic, pietrele preţioase erau încastrate până şi pe încălţăminte. Cu cât poziţia pe scara socială era mai înaltă, cu atât sandalele erau mai bogate în pietre preţioase şi scarabei.
Sandalele din aur care au fost ­găsite ­în mormintele egiptene nu par a fi foarte confortabile la purtat. În mormântul lui Tutankhamon se aflau 93 de piese de încălţăminte printre care sandale din lemn, pictate cu chipurile inamicilor sau duşmanilor pe talpă, pe care regele ar fi călcat cu fiecare pas. După cum spune istoricul W.M. Flinders Petrie, în cartea sa „Kahun, Gurob şi Hawara”, sandalele erau frumos împletite din trestie, având de obicei talpa din piele. Una dintre schimbările petrecute în viaţa de zi cu zi în timpul Regatului de Mijloc şi a Noului Regat a fost tot mai intensa folosire a sandalelor, iar cei care le-au utilizat cel mai mult au fost soldaţii şi călătorii. În povestea „Cei doi fraţi”, Anubis a pornit într-o călătorie în care, spune legenda, şi-a luat oamenii şi sandalele, hainele şi armele, şi a plecat să hălăduiască prin Valea Pinilor.
Simbol al puterii
Sandalele aveau o importanţă care astăzi ne scapă. Ele simbolizau prosperitatea şi autoritatea. Tutmes al III-lea se referea la ţările cucerite, cât şi la restul lumii, spunând: „Toate pământurile au fost sub sandalele mele”. Printre cele mai vechi imagini ale perioadei dinastice sunt şi imagini ale purtătorului de sandale al faraonului. Şi pentru a şasea dinastie, în autobiografia lui Weni, important general şi guvernator al Egiptului de Sus, funcţia de purtător de sandale a fost o importantă etapă în cariera lui şi o pomeneşte chiar de două ori cu multă mândrie. În India, sandalele erau confecţionate din lemn, iar în China şi Japonia, din paie de orez.
Cureaua sau banda a devenit semnul distinctiv al acestui obiect de încălţăminte. Grecii, de pildă, preferau să petreacă această curea a sandalei peste degetul mare, romanii, peste cel de-al doilea, în timp ce popoarele Mesopotamiei, peste cel de-al treilea. Grecii făceau distincţie între sandala numită baxeae, făcută din frunze de salcie, nuiele şi purtată de actorii comici şi filosofi, şi cothurnus, un tip de sandale care aveau curele ridicate până la mijlocul piciorului şi erau purtate de actorii tragici, călăreţi, vânători şi aristocraţi. Talpa acestui din urmă tip de încălţăminte era mai groasă şi avea inserţii de plută, pentru a înălţa statura purtătorului şi a-i sublinia astfel importanţa socială.
Pentru romani, cel mai comun tip de încălţăminte pentru exterior era calceus, variantă de sandală romană care se mai poartă şi astăzi. Aceasta acoperea în întregime piciorul şi era ţinută strâns cu ajutorul unor şireturi din piele. Crepida era un alt tip de sandală romană care acoperea laterala şi spatele piciorului şi putea fi purtată în multe feluri.
În Japonia se purtau aşa-numitele zori, un tip de sandală cu o curea petrecută printre degetele de la picioare. Tot zori poartă şi muncitorii japonezi de astăzi, cu menţiunea că încălţămintea modernă este confecţionată dintr-o talpă din cauciuc provenită ­dintr-o cameră de bicicletă, acoperită de obicei cu o bucată de pânză.
Sandalele lui Iisus
Două fâşii de material petrecute una după degetul mare, iar cealaltă peste laba piciorului, prinse de o talpă. Simple, comode şi rezistente, metoda de confecţionare a acestui tip de încălţăminte cunoscute în istorie drept sandalele lui Iisus nu s-a schimbat deloc în ultimii 2 000 de ani. Realizate manual, din piele de bou, acest accesoriu vestimentar se mai vinde încă la Ierusalim. Chiar şi înainte de apariţia lui Hristos, romanii foloseau acest tip de încălţăminte pentru a-şi proteja picioarele.
Modelul sandalelor lui Iisus a fost preluat de designerii moderni de încălţăminte fără ca el să fie alterat, ci doar îmbunătăţit. Caracteristicile sale de simplitate şi confort au fost păstrate. Printre celebrităţile momentului încălţate cu acest tip de sandale se numără actriţele americane Reese Witherspoon şi Jessica Alba.
Modelul gladiatorului
Sandalele purtate de gladiatori au invadat moda Republicii Romane. Gladiatorii erau antrenaţi pentru a ucide spre deliciul mulţimii, iar sandalele lor erau proiectate să reziste luptelor pe care le aveau de purtat. De forma literei T, ridicate pe picior până aproape de genunchi, printr-o reţea de curele, încălţămintea le oferea maximum de confort şi de libertate de mişcare. Sandalele gladiatorilor au reprezentat un simbol al triumfului învingătorului, simbol care s-a păstrat până astăzi.
Imperiul Roman a căpătat o imensă forţă în Antichitate. Armata sa a cucerit teritorii întinse, de unde s-a întors cu sclavi pe care i-a vândut în pieţele publice. Prizonierii care aveau o constituţie atletică au fost antrenaţi ca gladiatori. O altă categorie a luptătorilor era aceea a voluntarilor plătiţi şi antrenaţi în şcoli de gladiatori cu o disciplină de fier. Femeile în acea perioadă erau şi ele acceptate să lupte în arenă.
Dresaţi să ucidă, gladiatorii aveau o durată de viaţă medie de 27 de ani. Rar ajungeau la 30. Un gladiator tipic lupta de trei ori pe an, şi de fiecare dată nu mai mult de 10-15 minute. Numai o mână de norocoşi reuşea să supravieţuiască mai mult de 10 bătălii. Chiar dacă fiecare luptă putea fi şi ultima, ei puteau gusta gloria şi puteau fi consideraţi eroi pentru o luptă spectaculoasă. Libertatea chiar era garantată pentru cei care supravieţuiau trei sau cinci ani în arenă.
Popularitatea luptelor de gladiatori era în creştere, fapt care ducea la o prosperitate a afacerilor pentru antrenorii şi stăpânii lor. Politicienii sponsorizau la rândul lor astfel de spectacole în speranţa creşterii popularităţii proprii şi a obţinerii de voturi. Pentru şapte secole aceste spectacole brutale au umplut amfiteatrele de sânge şi spectatori, tradiţie care a devenit una dintre simbolurile definitorii ale culturii romane.
Astăzi, deşi nu mai înţelegem sângeroasele lupte ale gladiatorilor romani, sandalele lor au rămas un simbol al curajului şi puterii. Designerii moderni nu au rămas insensibili şi au creat astfel de încălţări pentru costumaţia de scenă a cântăreţilor Michael Jackson şi Rihanna.
Multă vreme, raportul dintre înălţimea încălţărilor şi statutul social a fost direct proporţional, mai ales pentru femei.Veneţiencele au mers până acolo încât s-au cocoţat pe platforme înalte de 30 de cm. Acest fapt le transforma în statui însufleţite care aveau nevoie de ajutor pentru a se sui sau a se da jos din barcă. Obiceiul lor de a se afla mereu la înălţime avea şi o altă explicaţie. Într-o Veneţie care se inunda mereu, femeile ţineau să-şi păstreze picioarele uscate. Desele căzături soldate cu spargeri de capete şi pierderi de sarcină i-au determinat însă pe mai-marii veneţieni să interzică prin lege încălţămintea excesiv de înaltă.
Dacă istoria este săracă în informaţii privitoare la apariţia încălţămintei cu toc, ce se ştie cu certitudine este faptul că prima femeie care, scundă fiind, i-a trecut prin minte să se folosească de acest accesoriu vestimentar pentru a părea mai înaltă, a fost Caterina de Medici. În 1533, cu puţin înainte de a se mărita cu Ducele de Orléans, italianca şi-a comandat la Florenţa o pereche de pantofi cu toc, special pentru acest eveniment. Caterina avea atunci 14 ani. Francezii au ­urât-o, dar franţuzoaicele au admirat-o şi au copiat-o.

Ruj

• Cea mai veche formă de ruj datează de acum cinci mii de ani şi au fost localizate la trei sute de kilometri de Babilon, în regiunea Ur.
  
• În Grecia Antică rujul era folosit de prostituate, fiind interzis celorlalte femei. Culorile erau de origine vegetală.
  
• În Egiptul Antic pigmentul rujului era henna şi roşu-carmin.
  
• În Evul Mediu rujul şi fardurile sunt considerate o manifestare a Satanei şi o sfidare a chipului divin, natural, fiind astfel interzise.
  
• În Renaştere rujul transformă forma buzelor conform preceptolor conform cărora gura trebuia să fie mică şi cu buze de grosime medie, iar la deschiderea ei să nu se zărească mai mult de sase dinţi.
  
• Rujul Elisabetei I a Angliei este conceput dintr-un amestec de roşu-carmin, coşenilă, gumă arabiă, albuş şi lapte de smochin.
  
• În 1770 Parlamentul britanic aprobă o lege prin care se stabileşte că femeile găsite vinovate de a fi sedus un bărbat prin intermediul folosirii produselor cosmetice, convingându-l să le ia de soţii, trebuiau să fie judecate pentru vrăjitorie.
  
• În Baroc rujul este din nou folosit la curte, alături de perucile mari, înalte. Mai mult, rujul este folosit acum în exces pe buze.
  
• La sfârşitul secolului al XIX-lea New York Board of Health ia în considerare excluderea de pe piaţă a rujului pentru pericolul pe care îl constituiau ingridiente ca: plumb, mercur, arsenic sau cinabru.
  
• În 1915 apare primul ruj în etui metalic, ceea ce transformă produsul într-unul de larg consum.
  

Prinţesă pentru o zi - Istoria rochiei de mireasă
De la Regina Victoria a Angliei şi până astăzi, candidatele la măritiş au visat la rochia albă de mireasă cu mult înainte ca evenimentul să aibă loc. Nici nu gândea conservatoarea suverană britanică că va impune o modă pe care nici Coco Chanel n-a îndrăznit să o schimbe.
Albul a fost acceptat ca fiind culoarea tradiţională a miresei, dar rochia de nuntă nu a fost întotdeauna albă, scrie englezul Kelsey McIntyre în Istoria rochiei albe. Potrivit aceleiaşi surse, căsătoria Reginei Victoria cu vărul său, Albert de Saxa-Coburg, celebrată în 1840, a impus moda rochiei albe. În revista Godey’s Lady’s Book, din 1849, se preciza că albul este emblema purităţii fetei şi ideea rochiei albe încolţeşte în mintea ei încă din copilărie.
Există chiar şi un vechi poem potrivit căruia alegerea culorii rochiei de nuntă influenţează viitorul. Astfel, „mărită-te în alb şi vei face cele mai bune alegeri, mărită-te în gri şi vei pleca departe, mărită-te în negru şi-ţi vei dori să nu fi făcut acest pas, mărită-te în roşu şi-ţi vei dori să mori, mărită-te în albastru şi vei fi întotdeauna sinceră, mărită-te în haine de nuanţa perlei şi vei trăi furtunos, mărită-te în verde şi-ţi va fi ruşine să fii văzută, mărită-te în galben şi-ţi va fi ruşine de prieteni, mărită-te în maro şi vei fi alungată din oraş, mărită-te în roz, iar spiritul tău se va scufunda în abisuri”.
Mireasă cărată pe braţe
Nunta este un eveniment unic în viaţa personală. Pentru mireasă, este chiar ziua ei cea mare, când poate exploata la maximum rolul său central, dar nu oricum, ci într-o rochie care să o transforme dintr-o simplă fată frumoasă într-un personaj divin.
În fruntea ierarhiei sunt prinţesele cu sânge albastru. În timpurile medievale, când nunţile regale erau de fapt alianţe politice între două ţări, era important ca mireasa să arate magnific pentru a întări prestigiul ţării, iar nunta avea întreaga splendoare pe care respectiva ţară şi-o putea permite. Bijuteriile miresei erau prilej de mare târguială şi făceau parte din dota regală. Rochia încorpora cele mai scumpe materiale: mătase, catifea, damasc şi satin, iar ţesăturile erau brăzdate cu fire de aur şi de argint.
Mireasa strălucea ca un soare din cauza nenumăratelor safire, rubine, diamante, smaralde şi perle presărate pe întreaga suprafaţă a rochiei de nuntă. Trena număra obligatoriu mai mulţi metri, iar culorile erau şi ele pentru cei bogaţi. Numai persoanele avute îşi puteau permite roşul, purpuriul, culori de alt­fel rezervate claselor aristocratice, sau albastrul. Istoria consemnează, astfel, că în secolul XV, în timpul căsătoriei Marga­retei de Flan­dra, rochia pe care o purta era atât de grea din pricina bijuteriilor încorporate, încât a fost nevoie de doi gentlemeni care să care mireasa astfel imobilizată în biserică.
Lady Di, prinţesa inimilor
Chiar şi mai târziu, în timpul monarhiei constituţionale, nunţile regale şi-au păstrat importanţa naţională şi nu numai. Una dintre cele mai spectaculoase rochii princiare a fost aceea purtată de lady Diana. În iulie 1981, atunci când a devenit Prinţesă de Wales prin căsătoria cu Charles, prinţul moştenitor al Marii Britanii, tânăra de 20 de ani a avut parte de o nuntă de basm.
Rochia princiară a fost creată de un atelier de artişti independenţi (David şi Elizabeth Emanuel), şi nu de croitorii regali. În jurul bustului avea o dantelă clasică, combinată cu tafta din mătase de culoarea fildeşului. În jurul taliei avea o panglică subţire, albastră, reuşind astfel să îmbine, tradiţionalul cu modernul, să aibă „ceva vechi, ceva nou, ceva albastru şi ceva împrumutat”, specific englezesc. Valoarea rochiei Dianei a fost estimată la acea vreme la 9.000 de lire sterline, iar nunta ei a fost urmărită la televizor de 750 de milioane de oameni din 58 de ţări. Somptuoasa trenă a rochiei avea 7,25 metri lungime.
Cea mai lungă trenă
Recordul în materie de trenă aparţine unei românce, pe nume Oana Comănescu. Ea a creat o rochie cu trenă de peste un kilometru şi jumătate. Rochia, care a ajuns să cântărească în final 60 de kilograme, a încorporat 1.600 de metri de tul, 50 de metri de dantelă brodată şi a fost decorată cu 7.000 de cristale Swarovsky, cusute manual. La ea au muncit 25 de persoane timp de două luni de zile. Piesa vestimentară trofeu a fost expusă într-un stand expoziţional al E-marriage Fest 2009, pe un manechin cu umbrelă de soare, alături de o maşină de epocă. Trena aşezată circular era marcată din loc în loc cu indicatoare de lungime. Piesa vestimentară a intrat în Cartea Recordurilor şi a fost ridicată din standul expoziţional cu elicopterul.
O mireasă nonconformistă din China ar putea intra, la rândul ei, în Cartea Recordurilor, după ce a apărut la nunta ei cu o rochie cu trenă lungă de doi kilometri, informa recent agenţia Reuters. Pentru a întinde trena şi a monta pe ea cei 9.999 de trandafiri roşii invitaţii au avut nevoie de trei ore. O astfel de rochie a costat 5.800 de dolari, fapt care a scos-o din sărite pe mama ginerelui care a trebuit să achite nota de plată. „Este o risipă de bani, dar înţeleg că a fost un mod prin care mirele şi-a exprimat iubirea faţă de proaspăta lui soţie”, a explicat mama ginerelui uluitoarea extravaganţă. Tinerii însurăţei au declarat după nuntă că ideea nu le aparţine, ci le-a fost inspirată de povestea rochiei de mireasă din România a cărei trenă măsura 1,5 kilometri.
Coco Chanel scurtează rochia
Moda victoriană se păstrează până în secolul XX, când creatoarea Coco Chanel distruge aproape toate tabu-urile şi în privinţa rochiilor de mireasă. În 1920, ea introduce rochia scurtă însă cu trenă lungă, conservând culoarea alb dedicată acestui eveniment. Stilul devine mai simplu şi reflectă schimbarea rolului femeii în societate.
În timpul Marii Crize din anii ’30, fetele ajung să se mărite în cea mai bună rochie pe care o au. După Al Doilea Război Mondial, prosperitatea readuce în atenţia candidatelor la măritiş rochia albă victoriană. Actriţa Grace Kelly, căsătorită în aprilie 1956 cu Prinţul Rainier III de Monaco, generează multă publicitate întreţinută mai ales de studiourile cu care actriţa avea contract. Cei doi şi-au legat destinele prin două ceremonii. Prima, civilă, a avut loc în sala de tron a castelului, Grace Kelly fiind îmbrăcată cu o rochie din tafta roz-palid cu dantelă de mătase (Alençon lace) de culoare crem şi mănuşi albe.
Căsătoria religioasă a avut loc la Catedrala Sf. Nicolae. Au participat 600 de invitaţi şi se estimează că slujba a fost urmărită de 30 de milioane de oameni. Studiourile MGM au finanţat rochia de mireasă, realizată de creatoarea de modă Helen Rose. Era o rochie cu guler înalt, cu mâneci lungi şi fustă cloşată, croită din 8 metri de tafta, 30 de metri de tul din mătase şi dantelă veche de 125 de ani. Voalul avea 30 de metri de tul. Pentru a se potrivi cu rochia şi cu solemnitatea momentului, părul ei a fost arajat de stilistul şef de la MGM, Sydney Guilaroff.
Gri pentru fetele sărace
Albul sau variaţiile lui simbolizează virginitatea fetei şi inocenţa sa în faţa iminentei schimbări de statut social. Dar nu a fost întotdeauna o alegere preferată. Albastrul deschis, purtat de mirese până în 1870 şi asociat cu Sfânta Fecioară, a fost, de asemenea, un simbol al purităţii, care, în mod tradiţional a simbolizat şi fidelitatea şi iubirea eternă. Mireasa care se îmbracă în albastru deschis crede că viitorul soţ va fi întotdeauna sincer cu ea şi, chiar dacă întreaga costumaţie nu este în această culoare, mireasa are grijă ca măcar un desuu să fie astfel.
Aceasta e o altă tradiţie care a supravieţuit până în zilele noastre.
Pentru miresele din clasa de jos culoarea cea mai răspândită la rochie a fost multă vreme griul. Aceasta, pentru că o astfel de rochie putea fi refolosită în zilele de duminică, fiind considerată ca având o culoare eminamente respectabilă. Istoria consemnează că o anume Mary Brownfield, de 32 de ani, a ales pentru căsătoria sa din 1842 o rochie din mătase gri. În epoca victoriană, griul era şi culoarea servitoarelor care primeau în fiecare an o rochie gri nouă. Rozul a fost, de-a lungul timpului, o culoare popu­lară în cultura vestică, mai ales dacă nunta se ţinea în mai. Culoarea e asociată mai degrabă cu copilăria fetei, dar anumite superstiţii susţin că rozul ar purta ghinion.

Lucky Strike scoate femeile fumand in strada
Considerat la începuturi un produs tipic bărbătesc, Lucky Strike a încercat întotdeauna să atragă femeile printre consumatori. A organizat o paradă o emancipării, cu domnişoare fumând Lucky pe Fifth Avenue din New York. A făcut apoi legătura dintre fumat şi pierderea în greutate, cu mesaje de genul „Reach for a Lucky instead of a sweet”. Iar în 1942 a trecut de la pachetul verde, tradiţional, la unul alb, dintr-un motiv foarte simplu: doamnele nu agreau verdele Lucky şi fumau Chesterfield.

Povestea brandului Lucky Strike e şi povestea emancipării femeilor americane care, în Duminica Paştelui, în 1929, defilau mândre şi vesele pe Fifth Avenue din New York, cu o Lucky aprinsă între degete. Era manifestul lor, încercarea de a combate o prejudecată („doar bărbaţii pot fuma în public, femeilor nu le e permis s-o facă decât acasă, în taxi, la restaurant”).
Parada femeilor fumând în plină stradă a fost o idee genială a lui Edward L. Bernays, specialistul în PR al companiei American Tobacco (cea care producea Lucky Strike), care a ştiut să facă o campanie legendară de promovare, pornind de la raportul unui psihanalist pe care American Tobacco îl folosea drept consultant. Şi nu era vorba de orice consultant, ci de A.A. Brill, primul psihanalist al Americii.
Care spunea, printre altele: „Emanciparea femeilor a înăbuşit multe dintre dorinţele feminine. Multe femei fac astăzi aceleaşi lucruri ca şi bărbaţii. Multe femei nu fac copii deloc; cele care aleg să aibă copii fac mai puţini. Trăsăturile feminine sunt mascate. Ţigările, care sunt asimilate bărbaţilor, devin torţe ale libertăţii”.
Aşa a luat naştere parada „torţelor libertăţii” din 1929, cu fete recrutate prin revista „Vogue”, pufăind ostentativ dintr-o Lucky, în văzul tuturor. Deşi părea să fie o acţiune a feministelor – fusese implicată şi Ruth Hale, o militantă faimoasă pentru drepturile femeilor – în spatele campaniei a fost Lucky Strike. Care, pledând pentru fumatul în public al femeilor, a dovedit spirit vizionar. Locul şi momentul fuseseră şi ele inspirat alese: Fifth Avenue, cea mai cunoscută arteră comercială a New Yorkului, conţinea şi multe biserici prestigioase, iar bisericile erau pline în Duminica Paştelui. În plus, câte trei domnişoare „marcau” fiecare biserică în parte şi se alăturau paradei, când aceasta ajungea în dreptul lor.
Dar de pe urma campaniei din 1929, n-avea de câştigat însă numai Lucky Strike, ci toate companiile producătoare de ţigări. Aşa că lucrurile nu s-au oprit aici: avem un segment feminin consumator de ţigări în creştere, dar cum facem să ni-l atragem? Lucky Strike a fost, astfel, primul brand care a încercat să facă legătura dintre fumat şi pierderea în greutate, construind o campanie de promovare care comunica femeilor că ar putea să aprindă o ţigară atunci când sunt tentate să guste ceva dulce. Mesaje precum „Reach for a Lucky instead of a sweet”, „When tempted, reach for a Lucky instead”, „Light a Lucky and you’ll never miss sweets that make you fat” au dus la o creştere cu 200 de procente a cotei de piaţă, dar au stârnit şi furia industriei americane de dulciuri.
„Verdele Lucky Strike a plecat la război”

O schimbare radicală s-a produs în noiembrie 1942, când pachetul de Lucky Strike a abandonat „hainele” verzi , alegând albul, şi afişând logo-ul în chip de ochi de taur pe ambele feţe ale pachetului. Cel care a pus în practică transformarea a fost, iarăşi, un nume faimos în epocă: designerul Raymond Loewy, despre care se spune că „a schimbat America”, dat fiind că e însă responsabil, printre altele, de crearea logo-ului Shell sau a sticlei de Coca-Cola, aşa cum o ştim azi. A urmat o campanie puternică de promovare, care-a folosit radioul şi care avea următorul mesaj-cheie: „Lucky Strike Green Has Gone To War” („Verdele Lucky Strike a plecat la război”).
Începuse cea de-a doua conflagraţie mondială şi oficialii American Tobacco lăsau să se înţeleagă că vopseaua verde folosită până atunci pentru pachetul de Lucky era mai utilă susţinerii efortului de război. Patrioţi, făceau un sacrificiu şi renunţau la ea. În realitate, n-a fost decât o strălucită lovitură de marketing, care a profitat de război: cu sau fără el, modernizarea Lucky tot ar fi avut loc. Studiile vremii arătau că femeile nu agreau culoarea verde a pachetului şi că preferau albul pachetului concurent de Chesterfield.
Schimbarea „hainelor” Lucky a dus, într-adevăr, la o creştere rapidă a vânzărilor cu 38 de procente. Asta, în ciuda faptului că mesajul repetat obsesiv cu verdele Lucky, plecat la război, a fost votată drept „cea mai dezagreabilă reclamă radio” într-un sondaj realizat în 1943 de revista „Women’s Day”.

Tot ce nu ştiai despre sare
http://www.unica.ro/detalii/articole/stiai-sare-6594.html
Ştiai că lipsa de sare poate să te ucidă? Află şi alte lucruri mai puţin cunoscute despre sare, lipsa ei din organism, dar şi despre excesul de sare. Cu toţii ştim că excesul de sare...

poate să ne ucidă în timp, afectând inima şi sistemul circulator. Însă la o anumită cantitate de sare consumată, decesul survine pe loc.
Excesul de sare ucide pe loc





Mulţi oameni nu ştiu asta. N-a ştiut-o nici o femeie din Statele Unite care şi-a ucis astfel fiica vitregă. Fetiţa pregătea împreună cu mama ei o budincă şi, pentru că a confundat pungile între ele, în loc să pună în compoziţie o cană de zahăr, a pus o cană de sare. Supărată foc pe greşeala fetei, mama vitregă a pedepsit-o obligând-o să mănânce toată budinca, aşa sărată cum era.


La scurt timp fetiţa de patru ani a murit. Judecatorii s-au gândit că puţină lume cunoaşte efectele supradozei de sare, aşa că femeia a fost condamnată nu pentru omor, ci pentru neglijenţă.


Supradoza de sare nu este cunoscută în societatea vestica, însă alte popoare ştiu totul despre asta. Cu sute de ani în urmă, în China, samuraii care îşi pierduseră onoarea obişnuiau să se sinucidă bând multă apă cu sare. Era una din metodele tradiţionale de sinucidere.


Chinezii şi-au păstrat obiceiul până astăzi, căci metoda intoxicării cu sare se mai foloseşte încă drept tortură în închisori. Cel puţin asta susţine o americancă de origine chineză care a fost închisă timp de cinci ani în ţara natală. Ea a dezvăluit lumii întregi că gardienii îi puneau în gură o pâlnie prin care îi turnau apă cu multă sare.
Excesele mici omoară încet




Chiar dacă nu bei deodată o găaleată de apă sărată, nu înseamnă că sarea nu e periculoasă. Mare parte din populaţia lumii face exces de sare, ceea ce în timp duce la boli cardiovasculare şi circulatorii. Conform statisticilor, în Europa şi SUA, o persoană consumă în jur de 9 grame sare pe zi, adică dublu faţă de cantitatea maximă recomandată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS).


Se estimează că numai 15% din sarea consumată provine din ceea ce punem în mâncare atunci când gătim. 75% din cantitatrea de sare pe care o înghiţim provine din produsele gata preparate: pâine, supe instant, condimente, cereale, etc. 10% din sarea consumată este conţinută de alimentele în stare naturală: cereale, carne, ouă, etc.


OMS mai avertizează că, la nivel mondial, s+ar evita anual peste 4 milioane de decese dacă am învaţa să ne limităm la 4-5 grame de sare pe zi.
Femeia care a murit din lipsă de sare




Nu numai excesul de sare este periculos, ci şi lipsa ei. Afecţiunea, numită hiponatremie, se instalează în general la cei care beau foarte multă apă dintr-o dată.


A păţit-o o altă americancă, participantă la un concurs în care trebuia să bea cât mai multă apă fără să urineze. Dornică să câştige pentru copiii ei premiul pus în joc – o consolă de jocuri Wii – femeia a luat concursul atât de în serios încât a murit la scurt timp după. Nu se ştie câtă apă a băut, dar legiştii sunt siguri că a ucis-o intoxicaţia cu apă fiindcă nivelul sodiului din sângele ei era foarte mic. Cu alte cuvinte, cantitatea mare de apă băută a diluat foarte mult sarea din corpul femeii.


De altfel, se pare că în Evul Mediu, lipsa de sare era folosită ca metodă de tortură, oamenii fiind lăsaţi să moară astfel.

Istoria furculiţei - Cum a ajuns o «unealtă» să...
Furculiţa această „unealtă” de bucătărie, îşi trage numele de la latinescu „furca” şi a fost inventată de chinezi, care o foloseau în mod curent, pentru a mânca, în urmă cu 2.000 de ani î.Hr., aşa cum reiese din numeroasele descoperiri arheologice făcute în privincia Gansu, cât şi în alte părţi ale Chinei, unde au fost scoase la suprafaţă asemenea obiecte confecţionate din os, lemn sau metale.
Şi pe teritoriul european, şi anume în satul Cata-Hüyük, din Turcia, a fost descoperit un strămoş îndepărtat al furculiţei, folosit între mileniile VI-III î.Hr., dar printre unii istorici există reţineri că aceste mici furci, găsite aici, ar fi servit ca tacâmuri.
În antichitate furculiţa era folosită pentru fragmentarea fripturii
În antichitatea greacă furculiţa a apărut prin anii 900 î.Hr., dar nu era folosită în mod curent, nici chiar de către cei foarte avuţi. Furculiţa din această perioadă avea doi dinţi foarte mari şi era folosită pentru fragmentarea fripturii, dinţii ei ajutând la desprinderea cărnii de pe o şi la felierea ei, mult mai uşor decât dacă ar fi fost tăiată cu cuţitul. Deşi apare foarte des amintită în scrierile anticilor, oamenii din acele vremuri se foloseau mai mult de degete pentru a introduce mâncarea în gură, furculiţa fiind întrebuinţată mai mult pentru a scoate din oală bucăţile mari de carne fiartă sau pentru frigerea cărnii pe jăratec.
De la greci, furculiţa a trecut la romani, deşi, obiceiul acestora de a mânca alungiţi pe paturi, ducându-şi mâncarea la gură cu degetele, s-a prelungit până târziu, când Renaşterea s-a răspândit în Europa.
Începând cu secolul al VII-lea, la curţile regale din Orientul Mijlociu, furculiţa începe să fie folosită tot mai des la masă, ca din secolul al X-lea, să devină nelipsită de la petrecerile oferite de nobilimea din Imperiul Bizantin.
Prinţesa Argila aduce furculiţa în Europa
Unii istorici bazându-se pe o veche legendă susţin că furculiţa ar fi fost folosită pentru prima dată în Orientul Mijlociu, încă din secolul al VII-lea, iar de aici ar fi fost adusă în Europa în secolul al XI-lea, prin intermediul unei prinţese bizantine. Deşi de-a lungul timpului, legenda a cunoscut mai multe variante, în esenţă subiectul este acelaşi: un nobil italian, Domenico Selvo, moştenitor al dogelui Venţeiei, s-a căsătorit în anul 995, cu prinţesa Argila, din Bizanţ. Zestrea ei cuprindea, printre altele, şi o cutie plină cu furculiţe, iar faptul că ea a refuzat să mănânce cu mâna a ofensat Curtea veneţiană şi pe preoţii de atunci. „Prinţesa obişnuia să-şi taie mâncarea în bucăţi mai mici pe care le ducea la gură cu ajutorul unei furculiţe din aur. Dar Dumnezeu i-a lăsat omului = furculiţe naturale = (degetele) ca să măncânce şi ar fi o insultă la adresa Lui să încerci să le substitui cu instrumente metalice artificiale”, scria Peter Damian, cardinalul Veneţiei, la moartea prinţesei, provocată de o boală incurabilă, interpretată pe acea vreme ca semn de nesupunere în faţa lui Dumnezeu.
O scrisoare adresată regelui francez Ludovic al IX-lea (1226-1270) de către un călugăr franciscan reprezintă o altă dovadă a faptului că la începutul Evului Mediu, furculiţa a fost adusă în Europa din Orient. În cuprinsul misivei, care datează de la sfârşitul secolului al XIII-lea, călugărul descrie cum tătarii aveau obiceiul de a tăia cu furculiţa, înainte de a mânca, perele sau merele coapte, păstrate în vin. Ei foloseau furculiţa la consumarea fructelor şi a sosurilor dulci, pentru a nu se murdări pe degete. Acest obicei, arăta el în continuare, preluat ulterior de doamnele de la curţile europene, a fost considerat imoral şi interzis de biserică.
Inventarele şi testamentele nobililor din Evul Mediu constituie cele mai bune dovezi că furculiţa nu era un obiect de folosinţă comun tuturor claselor sociale. Cele câteva furculiţe înregistrate, spre exemplu, în inventarul casei, de bijutierii regelui Henric al VIII-lea al Angliei (1509-1547), erau confecţionate din metale preţioase, dovadă a luxului ostentativ afişat de monarh.
Furculiţele au fost menţionate şi în inventarul tacâmurilor din argint, al unui nobil din Florenţa, din anul 1361, ca şi în inventarul regelui francez Carol al V-lea cel Înţelept (1364-1380), dar şi în multe alte documente.
În secolul al XI-lea, „micile furci pentru mâncare” au apărut şi în Toscana, dar nu au fost bine primite. Clerul a condamnat folosirea lor argumentând că numai degetele, creaţie dumnezeiască, pot atinge bucatele, care sunt darurile Domnului. Treptat, nobilii toscani au început să-şi comande furculiţe confecţionate din aur şi argint, cu doi dinţi, dar cu toate acestea, ele erau foarte rar folosite, rămânând până la începutul secolului al XIV-lea, o simplă curiozitate destul de costisitoare pentru cei avuţi. În general, italienii s-au adaptat foarte greu cu folosirea acestei ustensile, trebuindu-le aproape cinci secole până când furculiţa a devenit pentru ei un obiect obişnuit la masă. Într-un cod al bunelor maniere din 1530 se scria că: „Este mult mai rafinat să mănânci cu trei degete, nu cu cinci. După aceasta cunoşti omul de neam”.
Regele soare mânca cu mâna
Din Italia, furculiţa a a juns în Franţa, unde, în anul 1380, regele Carol al V-lea (1364-1380) deţinea 12 furculiţe împodobite cu pietre preţioase, dar nici una nu era folosită pentru mâncat, ci doar ţinute în vitrină, ca decor. În 1533, când Caterina de Medici 81519-1589) s-a căsătorit cu regele Henric al II-lea, furculiţa este adusă oficial, din Italia în Franţa. Dar şi francezii, ca şi alte popoare europene, s-au acomodat greu, cu această modă, pentru că ei considerau folosirea furculiţei un obicei de prost gust. Abia către sfârşitul secolului al XVI-lea, în timpul regeleui Henric al III-lea (1574-1589), furculiţa începe să aibă o mai mare răspândire şi să devină nelipsită de la mesele marilor nobili. În schimb, regele Ludovic al XIV-lea (1643-1715) considera furculiţa ca pe o unealtă diavolească, el folosindu-se la masă doar de o lingură, un cuţit şi... de mână. Cu toate acestea, se spune că nimeni nu mânca mai elegant decât el, şi nimeni nu a văzut vreodată pete de mâncare pe mânecile sale lungi şi dantelate.
Pentru că printre cei doi dinţi ai furculiţei mâncarea cădea, în secolul al XVII-lea, în Franţa s-a confecţionat furculiţa cu patru dinţi curbaţi, asemănătoare cu cea din zilele noastre.
Thomas Coryate introduce furculiţa în Anglia
În jurul anului 1610, Thomas Coryat, un călător englez în trecere prin Veneţia, este primul englez care foloseşte furculiţa. În însemnările sale povesteşte: „Am observat în toate oraşele Italiei un obicei care nu exista la nici o naţie creştină. Italienii, ca şi o parte din străinii care locuiesc în Italia, se servesc tot timpul la masă de un instrument numit = furculiţă =, de care se ajută pentru a tăia carnea din farfurie; ei ţin într-o mână cuţitul şi în cealaltă furculiţa. Orice individ, care aşezat la masă cu mai mulţi convivi, atinge cu degetele vreo bucată de carne din farfurie, este privit cu ochi răi de comeseni, ca şi cum ar fi comis o mare greşeală. Furculiţele sunt în general din fier sau din oţel, unele sunt din argint, dar acestea sunt folosite numai de gentilomi. Raţiunea acestui obicei este că italienii nu pot suporta să fie atinse mâncărurile lor cu vreun deget, nici măcar al propriilor mâini (...) Eu însumi am considerat că e bine să imit această modă italiană, nu doar cât am stat în Italia, ci şi în Germania şi apoi în Anglia. Ceea ce l-a făcut pe unul dintre prietenii mei, să nu înceteze să mă numească, în glumă, la masă, = furcier = (poartă furcă), doar pentru că mă servesc de furculiţă în timp ce mănânc”.
Şi englezii au ridiculizat la început furculiţa, considerând-o inutilă, şi spunând că „de ce ar avea omul nevoie de furculiţă din moment ce Dumnezeu l-a înzestrat cu mâini?” Un secol mai târziu, această practică avea să devină însă una „la modă”, tot mai mulţi englezi etalându-şi în faţa oaspeţilor, furculiţele din aur sau argint.
În Spania furculiţa se răspândeşte în timpul lui Filip al II-lea
În Spania, furculiţele au devenit cunoscute, cel puţin de către nobilime, în special în perioada „Marii Armade” (1580-1588), când regele Spaniei, Filip al II-lea (1556-1598) a iniţiat o „cruciadă” de reconvertire a Angliei protestante la catolicism. În epava navei „La Gironda”, eşuată pe coasta Irlandei, a fost găsit un număr mare de furculiţe, cu doi şi cinci dinţi, având mânerele terminate sub diferite forme, de la copite de cai până la şerpi sau alte figurine.
Dar, cu toate că moda furculiţei a fost lansată de palat, totuşi mult timp lumea a refuzat s-o folosească, ea devenind subiectul preferat de discuţie a pamfletarilor, bufonilor şi chiar al unor scriitori şi oameni de ştiinţă.
Primele furculiţe folosite pentru a mânca erau formate din două părţi componente unite printr-un pivot, fiind articulate de la mâner şi putând fi pliate, adică strânse n două. Odată cu răspândirea ei, începe şi diversificarea formelor, a dimensiunilor şi a materialelor din care erau realizate. În secolul al XVIII-lea erau la modă furculiţele cu trei sau patru dinţi, aspectul lor fiind aproape asemănător cu cele pe care le folosim noi astăzi.
În unele părţi ale Europei, odată cu răspândirea pe scară largă a acestui tacâm, a devenit un obicei de a realiza seturi de cuţite şi furculiţe ce se păstrau în casete de piele, denumite „ciorăpei”. Puţine case de nobili ofereau însă oaspeţilor cuţite, acestea fiind destul de rare pe atunci. Aşa se explică faptul că fiecare persoană când mergea în vizită, trebuia să-şi aducă propriile tacâmuri pentru a servi masa. Nici chiar hanurile nu erau dotate cu tacâmuri, astfel că, şi aici, călătorii trebuiau să folosească cuţitele şi furculiţele aduse de acasă.
La începutul secolului al XVIII-lea, furculiţa a început să fie folosită şi în Germania, iar către sfârşitul secolului, pătrunde şi în Ţările Române, unde este adusă de bucătarul de origine franceză Louis Etienne Meynard, aflat în slujba domnitorului fanariot Alexandru Ipsilante.
La începutul secolului al XIX-lea, folosirea furculiţei avea să devină un obicei frecvent şi în America, unde era cunoscută sub denumirea de „lingură pentru despicat”.
În anii ’20 ai secolului trecut s-au realizat furculiţe de inox, un material mult mai ieftin decât argintul, uşor de întreţinut şi care nu interacţionează cu apa, adică nu rugineşte şi nu cocleşte. Aceasta este, de altfel, perioada când furculiţa a cunoscut o varietate de forme şi întrebuinţări, cu ajutorul ei consumându-se diferite alimente: peşte, salată, scoici, fructe, melci, macaroane, prăjituri etc.
Dacă pentru înaintaşii noştri furculiţa era mai mult inutilă, un om din zilele noastre care se foloseşte de mână pentru a lua bucata de carne din farfurie este considerat necivilizat. Eticheta cere ca, alături de cuţit, furculiţa să fie folosită cu regularitate, indiferent de locul şi de momentul în care luăm masa.
Cu toate acestea, gradul de utilizare a furculiţei în lume este total necorespunzător. Astăzi, doar o treime din populaţia globului foloseşte furculiţa pentru a mânca, un sfert din omenire utilizează beţişoarele din lemn, ca acum patru mii de ani, iar ceva mai mult de o treime din locuitorii Terrei continuă să se slujească de degete pentru ducerea mâncării la gură.

Celebrul diamant Hope poartă un blestem sumbru
Celebrul diamant datează din 1642 şi este cunoscut pentru culoarea remarcabilă, mărimea, frumuseţea şi istoria lui. Diamantul Hope are o culoare de un albastru profund şi are 45,52 karate. Este prins de un colier, înconjurat de 16 diamante albe.

Însă bijuteria este celebră şi pentru ghinionul pe care-l aduce. După cum spune legenda, un anume Tavernier a făcut o călătorie în India şi, dacă tot era acolo, a furat diamantul din fruntea (sau ochiul) statuii zeiţei hinduse Sita. Ca pedeapsă, Tavernier a fost sfâşiat de viu de către nişte câini turbaţi într-o călătorie în Rusia, la scurt timp după ce vânduse diamantul.
Regele Louis XVI este probabil cel mai celebru deţinător al preţioasei podoabe, blestemul ajungându-l şi pe el, fiind decapitat împreună cu soţia sa, regina Maria Antoaneta. În cele din urmă diamantul a fost donat Institutului Smithsonian. Acum diamantul Hope este expus la National Gem and Mineral Collection din cadrul National Museum of Natural History

Istorii comestibile
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/istorii-comestibile
Direcţia despre care vorbesc aici – studiul obiceiurilor culinare, al alimentelor și reprezentării acestora în discursul diferitelor epoci istorice – este revelator pentru ansamblul imaginarului colectiv al unei epoci date, așadar pentru viziunea despre umanitate în întregul ei.
Când Claude Lévi-Strauss analiza opoziţiile constitutive ale „gândirii sălbatice“ (și ale antropologiei culturale), el începea prin a contrapune crudul și coptul, ca expresii sintetice ale raportului de opoziţie și complementaritate între natură și cultură.
Cerealele, baza umanităţii
Grecii aveau un cuvânt anume pentru a-i desemna pe oamenii muritori – mâncătorii de pâine – ceea ce spune mai mult decât un întreg tratat de istorie despre locul absolut privilegiat pe care îl ocupă cultivarea pământului și prelucrarea cerealelor, văzute în același timp ca principală sursă de hrană și ca îndeletnicire sacră, rezultată dintr-o iniţiere în tainele naturii.
Definiţia umanităţii depinde de cultura cerealieră, tot așa cum definiţia inumanităţii depinde de consumul cărnii semenilor: antropofagia este semnul prin excelenţă al sălbăticiei. Enunţarea acestor consideraţii a fost extrem de importantă pentru analiza societăţilor antice din unghiul de vedere al antropologiei culturale, dar nu a produs mari surprize, ci clarificări de mare amploare.
În schimb, demonstraţia relativ recentă pe care a întreprins-o J. Davidson, dovedind că, în Grecia clasică, patima pentru peștii de mare era considerată la fel de ruinătoare și de pernicioasă ca și pasiunea pentru hetairele de lux sau pentru vinurile scumpe băute în exces a surprins pe cei mai mulţi dintre noi, obișnuiţi cu abundenţa de pește ieftin din dieta grecilor contemporani. De asemenea, uzanţele comportării la masă sunt revelatoare pentru o lume diferită de cea contemporană: așa cum vedem într-un mozaic celebru al marelui artist Soson din Pergam – o copie a acestui mozaic se află la Muzeul Vaticanului – anticii, chiar și cei mai distinși, obișnuiau să arunce pe jos toate resturile de mâncare, oase, sâmburi, cochilii, un obicei pe care noi, azi, l-am repudia ca barbar.
De fapt, e vorba de reflexul unei societăţi în care munca domestică era rezervată sclavilor, în vreme ce azi nici măcar servitorii cei mai umili – și cu atât mai puţin nevasta amfitrionului – nu ar accepta să cureţe aceste mici grajduri ale lui Augias.
Invenţiile apărute în jurul mesei
Și, fiindcă e vorba de neveste, să amintim doar că, în teorie măcar, distincţiile de gen erau perfect ilustrate în manierele la masă. În anii ascensiunii lui Napoleon, doamna de Récamier reinventa canapeaua cu o singură rezemătoare care îi poartă și azi numele, și, alungită astfel, își prezida elegantul salon literar și politic, fără să știe (sau prefăcându-se a nu ști) că, în Antichitate, această postură era rezervată bărbaţilor și femeilor de moravuri ușoare – cele pe care grecii le numeau hetaire, iar Franţa imperială – demi-mondene.

Boxul a fost interzis de împăratul Teodosie cel Mare?
Primele reprezentări ale unor tineri bătându-se cu pumnii apar încă din mileniul al III-lea înainte de Hristos, la vechii sumerieni. La egipteni chiar se organizau partide de box la care participa un public generos, iar la vechii mesopotamieni existau chiar premii destul de mari pentru campioni. În 1927 arheologul E.A. Speiser chiar a descoperit la Bagdat o tabelă care atesta acest fapt.
Şi în spaţiul elen s-au descoperit imagini care reprezentatu pe cei doi luptători, precum şi statui a celor care îl practicau. La Sartorini chiar apar imagini ale unor tineri care practicau acest sport precum statuia pugilistului din Quirinal (artefact sculptat în jurul anului 300 î.Hr.), ceea ce atestă că moştenirea greacă a fost preluată şi de noua superputere a vremii: Imperiul Roman.
Prima participare la o olimpiadă a acestui sport s-a petrecut în anul 688 î.Hr.
Boxul a fost interzis ca sport de împăratul Teodosie cel Mare în anul 400, după ce cu doar câţiva ani mai devreme acesta interzisese Jocurile Olimpice.
Deşi a existat în ilegalitate timp de sute de ani începând cu modernizarea societăţii, acest sport a reapărut în scenă prin 1719.
Înainte de 1900, boxerii luptau fără mănuşi, iar meciurile se terminau doar prin knock-out. Astfel, luptele puteau dura până la 100 de runde şi puteau provoca leziuni care puteau să ţină un pugilist afară din ring pentru toată viaţa.
Abia pe la 1867 apare pentru prima oară mănuşile pentru luptători odată cu introducerea regulilor Marchizului de Queensberry. Tot în ultima perioada a secolului al XIX-lea apar tehnicile de apărare, arbitrajul şi multe din lucrurile pe care azi le putem admira în ring.

Trenci

• Este urmaşul mantalelor purtate de soldaţii britanici în Primul Război Mondial.
  
• Îşi face primele apariţii pe marile ecrane în filmele anilor ’40, îmbrăcând actori celebri ca Alan Ladd, Humphrey Bogart, ajungând să fie uniforma lui Peter Sellers în celebrul ciclu de filme „Pantera roz”.
  
• Este adoptat de agenţii Gestapo-ului în varianta din piele neagră, model inventat special pentru ei.
  
• În SUA apare o grupare numită „Trench Mafia”, formată din tineri extremişti care îşi câştigă o celebritate negativă intrând în clădirea unui liceu şi omorând o duzină de elevi, după care se sinucid.
  
• Trenciul este îmbrăcat pentru prima dată de o femeie în 1928, în filmul „A woman of affairs”, ce a avut-o ca protagonistă pe Greta Garbo.
  
• Trenciul este consacrat ca vestimentatie feminină, după ce fusese una exclusiv masculină, de Katharine Hepburn, Ella Raines, Sofia Loren, Ava Gardner, Audrey Hepburn şi Catherine Deneuve.
  
• Trenciul apare pe piaţă în mod oficial în 1856, când Thomas Burberry deschide primul magazin de haine bărbăteşti în Basingstoke, în Hampshire.
  
• Ca şi blugii trenciul este într-o primă fază haină destinată muncii. Astfel, primii clienţi ai magazinului sunt agricultori, crescători de vite, vânători, medici de familie, care aveau nevoie de o haină rezistentă în faţa intemperiilor climei britanice.
  
• Astfel, în 1856 apare prima haină Burberry, numită „Gents Walking”, o pelerină amplă, cu umeri raglan, care va deveni, mulţumită lui Arthur Conan Doyle, uniforma lui Sherlock Holmes.
  
• Burberry face noi experimente pentru îmbunătăţirea materialelor, astfel realizează un fir care se impermeabilizează înainte şi este ţesut pe diagonală. Materialul nu mai miroase a cauciuc, iar ţesătura în solzi permite alunecarea picăturilor de ploaie.
  

Căsătorie
Căsătoria şi divorţul sunt astăzi două evenimente foarte des întâlnite în viaţa cotidiană a oamenilor. Fiecare dintre ele, însă, a avut un parcurs sinuos în istoria Europei. Iată zece lucruri din istoria căsătoriei şi a divorţului.

• A fost concepută în mod tradiţional ca un acord între două entităţi (triburi, clanuri, familii de origine) înainte de apariţia creştinismului sau între persoane singure.
  
• În Europa, de la începutul Evului Mediu, a fost în mod universal subordonată unor norme, ca tabu-ul incestului, având ca scop împiedicarea căsătoriei între persoane de acelaşi sânge.
  
• Decizia „personală” cu privire la înfiriparea treptată a unei concepţii a căsătoriei a devenit o caracteristică a culturii occidentale, în epoca modernă. Acest proces a fost influenţat treptat de către concepţiile iluministe, romantice, liberale şi socialiste.
  
• Abia din acest moment căsătoria este definită ca raport între două persoane, fundamentat pe dragoste reciprocă şi având ca finalitate „realizarea” celor doi în plan personal, făcând abstracţie de recunoaşterea social-instituţională şi de finalitatea procreativă (puse în schimb pe primul loc de către învăţăturile tradiţionale ale creştinismului).
  
• 
  În timpul Renaşterii căsătoriile erau precedate de o pregătire religioasă, ca o iniţiere în tainele relaţiei de cuplu, astfel tinerilor ce urmau să fie căsătoriţi li se citeau lecturi legate de taina căsătoriei, timp de două săptămâni înaintea nunţii.
  
• De-a lungul secolelor Biserica şi-a asumat în Europa monopolul regularizării căsătoriei, iar contestarea acestui rol a dus la începerea unei lungi serii de conflicte pornind de la Revoluţia franceză şi continuate de statele secolului al XIX-lea. Statul laic revendica nu numai deplina sa putere legislativă în materie de căsătorie, dar şi predominarea propriilor norme faţă de cele ale Bisericii.
  
• Divorţul apare sub diverse forme încă din Antichitate, inclusiv în cea romană, dar creştinismul îi opune o concepţie a căsătoriei bazate pe indisolubilitate, care admitea ipoteza anulării în condiţiile încălcării uneia dintre condiţiile considerate indispensabile.
  
• Divorţul a fost introdus în 1792 de către Franţa revoluţionară, fiind menţinut de codul napoleonian.
  
• În cursul secolului al XIX-lea, aproape toate statele europene introduseseră legislaţia divorţului, excepţie făcând Italia, unde divorţul a fost introdus abia în 1970, ceea ce a dus la o puternică contestare din partea catolicilor.
  

Teatrul Naţional din Cernăuţi, de la entuziasm la...


Teatrul Naţional din Cernăuţi s‑a născut din dorinţa şi entuziasmul unor tineri intelectuali bucovineni, convinşi de faptul că progresul acestui ţinut nu putea să aibă loc decât printr‑o renaştere culturală. Înfiinţat în decembrie 1921, şi‑a luat titulatura de teatru naţional, dar fără să fi avut acest statut. După patru ani şi câteva luni, teatrul cernăuţean a devenit cu adevărat Teatru Naţional, cu acte în regulă şi cu director numit prin decret regal. Născut ca pruncul „tras cu forcepsul“, acest teatru a avut însă o existenţă scurtă, pentru că la 1 aprilie 1935, guvernul condus de Gheorghe Tătărescu „l‑a omorât“, căci nu avea cu ce să‑l mai „hrănească“.

Povestea teatrului românesc în ţinutul bucovinean îşi are începuturile pe la 1862, când un grup de tineri boieri români, în frunte cu cei din familia Hurmuzachi, înfiinţează societatea Reuniunea română de leptură din Cernăuţi, cu scopul de a promova cultura română. Aceiaşi tineri aduc la Cernăuţi şi primele trupe de teatru româneşti, conduse de mari artişti ca: Fany Tardini, Matei Millo, Mihai Pascaly, Constantin Nottara, Petre Liciu. Trupele de teatru române aveau dreptul de a juca pe teritoriul bucovinean în intervale limitate de timp şi cu un anumit număr de spectacole. Adesea, cererile lor, cu rugăminţile de a li se permite să joace, le‑au fost respinse de Guvernământul ţinutului. Acest fapt a determinat pe intelectualii bucovineni să lupte pentru înfiinţarea unui teatru românesc permanent.
Revolta studenţilor bucovineni
Unirea Bucovinei cu România, la 1918, a creat cadrul propice pentru realizarea acestui deziderat. Trebuie menţionat faptul că la Cernăuţi exista, din 1905, una dintre cele mai frumoase clădiri europene destinate teatrului. Fusese proiectată de renumiţii arhitecţi H. Helmer şi F. Felner într‑o perioadă când ţinutul Bucovinei de Nord se afla sub stăpânire habsburgică. Era firesc ca pe acea scenă prioritatea să o aibă trupele nemţeşti. Dar, după unirea Bucovinei cu România situaţia se schimbase. De‑acum românii puteau să‑şi impună propriile legi.
Cei care au grăbit crearea unui teatru de limbă română au fost studenţii bucovineni. Ei s‑au revoltat în decembrie 1921 împotriva lui W. Popp, directorul trupei germane „staţionate“ în clădirea teatrului din Cernăuţi. Acesta închiriase, la 1 septembrie 1920, de la Primăria din Cernăuţi clădirea teatrului comunal pentru trupa pe care o conducea. Contractul avea valabilitatea până la 1 septembrie 1923 şi avea toate şansele de a se prelungi, dacă studenţii români nu le‑ar fi zădărnicit planurile.
Tot ei au fost cei care au „împins“ dorinţa lor Ministerului Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor din România, în fruntea căruia se afla Octavian Goga, spre a lua hotărârea de a semna o decizie de subvenţionare a unui teatru românesc. La 11 ianuarie 1922, teatrul din Cernăuţi „a fost deocamdată recunoscut Teatru Naţional, alcătuindu‑se un comitet provizoriu care să rânduiască ordinea spectacolelor ce se vor da.“ Totodată, s‑a stabilit să se deschidă stagiunea română la 1 februarie 1922 de către Naţionalul ieşean, cu spectacolul „Vlaicu‑Vodă“ de Alexandru Davila. Director interimar al teatrului fusese numit prof. univ. Constantin Berariu.
Potrivit contractului dintre Ministrul Artelor şi directorul trupei germane, scena teatrului cernăuţean nu mai putea fi disponibilă trupelor „străine“. S‑a făcut o singură concesie pentru trupa germană, căreia i s‑a acordat dreptul de a mai juca încă trei luni. Potrivit art. 10 din Legea teatrelor, pe scena teatrelor naţionale din România, spectacolele trebuiau să aibă loc numai în limba română. Deşi se făcea uz de acest articol, în fapt, această nouă instituţie românească nu avea statutul unui teatru naţional.
Conform convenţiei încheiate în 28 ianuarie 1922, drepturile şi obligaţiile rezultate din contractul de închiriere ‑ dintre W. Popp şi Primăria din Cernăuţi ‑ au fost cedate Ministerului Cultelor şi Artelor. Astfel, acest minister a devenit chiriaşul edificiului teatral, care se afla în proprietatea Primăriei din Cernăuţi.

Idealuri măreţe, greu de atins
Scopul acestei instituţii era, în primul rând, acela de a‑i aduce pe români la teatru, indiferent de condiţia lor socială. Autorităţile române înfiinţaseră instituţii de învăţământ şi cultură în noua provincie cu un ţel precis, acela de a fixa limba română într‑un spaţiu cosmopolit, în care românii nu erau majoritari. Prin spectacolele care urmau să se prezinte se urmărea impunerea artei româneşti în acest ţinut şi învăţarea unei limbi române curate. Ele trebuiau să atragă prin joc şi „forţa lor distractivă“ populaţia de origine română, dar... şi de alte naţionalităţi.
În plus, teatrul românesc trebuia să devină superior, din punct de vedere artistic, celui de altă etnie. Idealuri măreţe, dar greu de înfăptuit. Inspectorul Artelor pentru Bucovina, Grigori Pantasi, într‑un memoriu adresat în 1924 ministrului Artelor, spunea: „Publicul teatrului român constă din funcţionari şi e aşa de restrâns şi mic că nu poate susţine un teatru român, mai ales că, în timpul scumpetei actuale, funcţionarii cu leafa lor mică nu sunt în stare să frecventeze des reprezentările teatrale“. Din studiul făcut de Pantasi rezulta că publicul cernăuţean era 90% evreiesc, iar din restul de 10%, majoritatea erau nemţi. Aşadar, trebuiau găsite pârghiile prin care spectacolele româneşti să fie puncte de atracţie pentru celelalte naţionalităţi.
Începând cu data de 22 septembrie 1922, Constantin Berariu a fost numit director onorific al teatrului cernăuţean. Grea misie a avut acest om! Timp de trei ani a făcut numeroase memorii către ministerul de resort prin care cerea să se stabilească statutul de teatru naţional, să se angajeze o trupă permanentă, iar administraţia statului să preia acest edificiu de la Primăria din Cernăuţi. Autorităţile de la Bucureşti erau însă fie depăşite de situaţie, fie, pur şi simplu, dezinteresate. Altfel nu se poate explica faptul că a lăsat acest lăcaş de cultură timp de aproape cinci ani fără un statut clar.
Prima stagiune de teatru românesc a fost inaugurată la 20 septembrie 1922 de Compania Lirică Română „Leonard“. Această trupă a susţinut, până la sfârşitul anului, 34 de spectacole. Succesul obţinut l‑a determinat pe Nicolae Leonard să prelungească stagiunea până în luna aprilie 1923. Cei care înfiinţaseră acest teatru românesc considerau însă opereta un gen minor. Ei tindeau către marile opere ale dramaturgiei universale. Gândul acesta era demn de toată admiraţia, dar greu de pus în aplicare în condiţiile în care nu exista o trupă de teatru permanentă, iar publicul român era cel mai puţin numeros dintre toate naţionalităţile existente la Cernăuţi.
Trupă proprie de teatru,din 1925
Pentru a asigura o stagiune românească de teatru, Constantin Berariu a încheiat contracte cu trupe din Bucureşti şi Iaşi: Compania Bulandra‑Manolescu‑Storin, două trupe ale Naţionalului bucureştean în frunte cu Ion Brezeanu şi Maria Filotti, şi Teatrul Naţional din Iaşi. Era sfârşitul lui 1924, iar teatrul din Cernăuţi nu avea încă o trupă proprie. Numirea lui Petre Sturdza, la 1 august 1925, în funcţia de director artistic al teatrului şi prim actor, a dus la crearea primei trupe permanente de teatru.
Din rândurile acesteia au făcut parte: Nae Bulandra, Gina Sandri, Lily Bulandra, Petre Bulandra, Alice Sturdza, Ecaterina Ionescu, Jeni Ioanin; şi câţiva elevi ai Conservatorului local: Jules Cazaban, Nicolae Sireteanu, Laurenţiu Mărgineanu. Stagiunea 1925‑1926 s‑a deschis cu spectacolul „Chemarea codrului“ de George Diamandy. În urma unor neînţelegeri cu Petre Sturdza, Const. Berariu şi‑a dat demisia, iar la 15 februarie 1926, Ministerul Cultelor şi Artelor l‑a numit director pe Dragoş Protopopescu.
După un scurt bilanţ s‑a ajuns la concluzia că stagiunea anului 1925 nu s‑a ridicat, din punct de vedere estetic, la un nivel artistic superior. S‑a insistat din nou pe ideea transformării teatrului într‑unul naţional, pentru a intra sub directa supraveghere a ministerului.
Era nouă la teatrul din Cernăuţi
La 26 martie 1926, teatrul din Cernăuţi a primit, într‑un sfârşit, titulatura de Teatru Naţional. Decizia a fost semnată de Consiliul de Miniştri şi publicată în „Monitorul Oficial“, iar Dragoş Protopopescu a fost numit director prin decret regal.
Om de o rafinată cultură, el a adus o serie de schimbări în planul organizatoric şi repertorial al teatrului. O primă măsură pe care a luat‑o a fost dizolvarea vechii trupe şi crearea uneia mai performante. Pentru început a colaborat cu doi directori de scenă renumiţi: Victor Bumbeşti şi Victor Ion Popa, care au montat câteva spectacole cu înaltă ţinută artistică. Dar teatrul avea nevoie de un regizor şi un scenograf cu angajament permanent, aşa că Dragoş Protopopescu a reuşit să aducă doi oameni tineri şi talentaţi: directorul de scenă Aurel Ion Maican şi scenograful George Löwendal.
Cu venirea acestor doi artişti, la Teatrul Naţional din Cernăuţi a început o eră nouă. Ideile novatoare propuse de Maican şi Löwendal s‑au materializat treptat. S‑a instalat o scenă rotativă, s‑a construit un prosceniu (n.r. – parte a teatrului care cuprinde scena şi avanscena), s‑au schimbat arlechinii, s‑au aşternut covoare în sală pentru a înăbuşi zgomotul făcut de paşii spectatorilor, s‑a achiziţionat un sistem nou de iluminat. La nivel scenografic, s‑a înregistrat o adevărată izbândă prin construirea de decoruri tridimensionale. În plus, cei doi artişti au folosit materiale din vechile decoruri pictate la Viena, adaptându‑le fiecărui spectacol.
Directoratul lui Victor Ion Popa
După încheierea stagiunii 1926‑1927, Dragoş Protopopescu a demisionat. La conducerea teatrului a revenit, pentru un scurt interimat, Constantin Berariu. Apoi, la 22 octombrie 1927, la direcţia Teatrului Naţional din Cernăuţi a fost numit Victor Ion Popa. Admirabilul om de teatru s‑a străduit, timp de două stagiuni, ca micul buget alocat pentru această instituţie, să fie folosit cât se poate de judicios. Între regizorul Maican şi V.I. Popa s‑au stabilit repede afinităţi spirituale.
Aveau un ţel comun: reteatralizarea teatrului. Acest concept cucerise întreaga generaţie de regizori şi scenografi români din cel de‑al doilea deceniu al secolului al XX‑lea. Sosise momentul înlăturării conservatorismului şi stilului academizant din teatrul românesc. V.I. Popa făcea parte din această generaţie reformatoare şi teatrul cernăuţean îi oferise prilejul de a‑şi pune în aplicare noile idei. A adus schimbări esenţiale în acest teatru: a înzestrat scena cu aparatură performantă, a fost deschis la experimentele regizorale şi scenografice, a luptat pentru răspândirea acestei arte în tot ţinutul Bucovinei ‑ creând teatrul pentru copii şi teatrul de cartier – şi a înfiinţat revista „Spectatorul“, document de o imensă însemnătate pentru istoria teatrului românesc.
Cu toate formidabilele sale reforme, s‑au găsit însă oameni care nu l‑au mai dorit la cârma acestei instituţii. I‑au adus acuze de fraudă, de incapacitate de a cârmui teatrul, determinându‑l să părăsească instituţia.
În stagiunile de sub direcţia lui Victor Ion Popa s‑au prezentat o serie de spectacole valoroase: „Viforul“ de B. Şt. Delavrancea, „Teatrul în castel“ de Franz Molnár, „Avarul“ de Molière, „R.U.R (Raţional‑Universal‑Robot)“ de Karel Cˇapek – în regia lui A. I. Maican; sau „Unchiul Vanea“ de Cehov, „Azilul de noapte“ de Gorki, „Taras Bulba“ după Gogol, „Phedra“ de Racine, „Jedermann“ de Hugo Hoffmansthal, „Clopotul scufundat“ de Hauptmann, „Andreocles şi leul“ şi „Pygmalion“ de Bernard Shaw, „Omul cu mârţoaga“ de George Ciprian, în regia lui V. I. Popa.
Scandaluri interminabile
După numai patru stagiuni, în 1930, Teatrul Naţional din Cernăuţi se afla într‑un adevărat impas. Noul director, prof. univ. Alexandru Procopovici, a fost pus în situaţia să caute artişti pentru completarea trupei. Printre noii angajaţi s‑au numărat Mişu Fotino, Annie Capustin, Jeni Irimescu, Dumitru Moruzan. La scurt timp, la direcţia teatrului a fost numit Eugen Bădărău, care a încercat să aducă public prin prezentarea unor comedii spumoase. Protagonistul acestor spectacole era Mişu Fotino, care, de altfel, era şi principalul director de scenă. Dar succesul nu se grăbea să apară. Teatrul se „tăvălea“ într‑o deznădejde cumplită. Ziarele nu consemnau în paginile lor decât scandalurile interminabile sau desele schimbări de la direcţia acestui teatru. La cârma lui au mai fost de câteva ori Mişu Fotino, apoi, Lecca Morariu. Dar nici unul nu a propus un program viabil prin care să‑l salveze.
Un salt mortal şi ...teatrul a dispărut!
Ceea ce pionierii teatrului cernăuţean construiseră cu mare trudă, au reuşit să dărâme urmaşii într‑un timp record şi fără remuşcări. Încă din 1933 circulau zvonuri că teatrul va fi desfiinţat, dat fiind că de la plecarea lui V.I. Popa nimeni nu s‑a preocupat să‑l salveze. Politicienilor, dezinteresaţi şi depăşiţi de situaţie, le‑a fost mult mai uşor să „lichideze“ această instituţie. Odată cu aplicarea noului buget, la 1 aprilie 1935, Ministrul Cultelor şi Artelor, Alexandru Lapedatu, a suspendat activitatea Teatrului Naţional din Cernăuţi, alături de cele din Chişinău şi Craiova. Zadarnice au fost interpelările din Parlament, zadarnice au fost articolele scrise în presa vremii. „Luminatele“ minţi n‑au văzut decât o singură soluţie: desfiinţarea.
În privinţa desfiinţării celor trei teatre naţionale şi a situaţiei personalului artistic, guvernul condus de Gheorghe Tătărescu hotărâse: „Personalul artistic, faţă de care ministerul are obligaţiuni legale, va fi utilizat la celelalte teatre naţionale. Artiştii de la toate teatrele naţionale care au limita de vârstă, vor fi scoşi la pensie. Oraşele Craiova, Chişinău şi Cernăuţi, în tot timpul stagiunii teatrale, vor fi deservite regulat (2‑3 spectacole pe săptămână) de trupele celorlalte Teatre Naţionale cu repertoriu, artişti şi decoruri. Primăriile respective vor pune la dispoziţia Ministerului Artelor sălile de spectacol, încălzitul, luminatul şi personalul de serviciu. Publicul va fi avizat din timp de zilele în care se vor da spectacole şi ce artişti vor juca.“ (Desfiinţarea teatrelor naţionale din Craiova, Chişinău şi Cernăuţi, în „Rampa“, anul 18, nr. 5058, 22 martie 1935.)
Procese intentate de actori
În urma lichidării celor trei teatre s‑au deschis o serie de procese între stat şi actori. Arhivele Naţionale ale României adăpostesc documente care atestă faptul că în 1938, încă mai aveau loc procese prin care actorii fostului Teatru Naţional din Cernăuţi îşi cereau salariile neplătite. Deşi guvernul garantase angajarea tuturor actorilor la alte teatre naţionale, lucru acesta a fost irealizabil Se punea întrebarea: despre ce fel de economie la buget era vorba, dacă actorii acestor teatre urmau să fie tot bugetari?
Sarcina căzută în spatele celor trei teatre naţionale rămase ‑ adică Teatrul Naţional din Bucureşti, Teatrul Naţional din Iaşi şi Teatrul Naţional din Cluj ‑, de a juca la Cernăuţi, Chişinău şi Craiova, a fost irealizabilă. Teatrului Naţional din Iaşi, spre exemplu, îi căzuse în spate o misiune extrem de grea. Aşezarea geografică obliga trupa ieşeană să meargă de câte „2‑3 ori pe săptămână“ la Cernăuţi şi Chişinău. Ne putem imagina cum echipe de actori alergau, cu trenul încărcat cu decoruri, două‑trei zile la Cernăuţi, două‑trei zile la Chişinău şi, apoi, dacă mai puteau, la sediul lor. Primăriile locale, care aveau datoria să asigure iluminatul, căldura şi personalul de serviciu, erau tot instituţii bugetare. Aşadar, mari economii la buget nu s‑au făcut. Astfel se încheie povestea unui teatru naţional născut din entuziasmul unor tineri intelectuali bucovineni şi mort din indiferenţa unor politicieni nepricepuţi.
„Bucovina protestează cu toată hotărârea“
(„Monitorul Oficial“ Nr. 61, Camera Deputaţilor, Şedinţa din 21 martie 1935)
„Dl. G. Fotino, vicepreşedinte: …dl.deputat Aurel Morariu are cuvântul.
Dl. Aurel Morariu: În preajma alcătuirii bugetului general al Statului, Bucovina este ameninţată de o serie de lichidări şi desfiinţări în vederea realizării unor economii pe seama acestui buget. Ministerul Cultelor şi Artelor pare a fi în fruntea acestei acţiuni de amputare şi de reducere a instituţiunilor de stat existente în cuprinsul Bucovinei. Într‑adevăr, de mai mult timp persistă ştirea că e vorba ca la Cernăuţi să fie desfiinţat Teatrul Naţional, şi tot astfel Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică.
Prin rostul meu, Bucovina protestează cu toată hotărârea împotriva acestor intenţiuni de a desfiinţa amintitele instituţii de cultură ale Cernăuţului şi în cele ce urmează îmi permit a arăta d‑lui Ministru al Cultelor şi Artelor, că în afară de prejudiciul material şi moral ce s‑ar pricinui astfel Moldovei de Nord, aproape nici o economie bugetară nu se va putea realiza şi prin urmare, nimic din ceea ce este pretextul măsurilor proiectate nu va putea fi pus în fiinţă.
Teatrul Naţional din Cernăuţi, de la înfiinţarea lui, a fost permanent o cetate a culturii româneşti şi în tot timpul activităţii sale a slujit aceste interese cu grijă şi cu sârguinţă, pe cât au permis mijloacele materiale, totdeauna modeste, de care a putut dispune. În timpul din urmă, acest Teatru Naţional al nostru, moştenind de la guvernarea Naţional Ţărănistă o situaţiune materială destul de precară, a izbutit totuşi să pună ordine în toată gospodăria sa şi, beneficiind de o modestă subvenţiune de 2.400.000 lei, acordată de Ministerul Artelor şi Cultelor, să‑şi îndeplinească înaltul rol de cultură ce‑l are în oraşul cel mai important al Bucovinei.
Din informaţiile ce deţinem, vedem că preocuparea d‑lui Ministru al Cultelor şi Artelor, în legătură cu desfiinţarea Teatrului Naţional din Cernăuţi, este ca să economisească pe seama bugetului acestui minister suma de 2.400.000 lei anual. Iluziile ce şi le face dl. ministru al Cultelor şi Artelor relativ la aceste economii, când în comunicările ce ni se fac chiar pe cale oficială, e vorba ca Cernăuţi, acest Teatru Naţional desfiinţat să fie deservit de echipe de teatru volante, sunt evidente.
Nici o echipă teatrală volantă nu‑ţi va veni la Cernăuţi, fără ca direcţiunea generală a teatrelor să nu o subvenţioneze aşa cum ştim că se subvenţionează asemenea întreprinderi întotdeauna. Prin urmare, fără exageraţiune, putem pronostica chiar de pe acuma că aceste subvenţiuni acordate pe viitor echipelor de teatru volante vor fi foarte considerabile şi raportate în totalitatea lor anuală la modesta subvenţiune de 2.400.000 lei anual, acordată actualmente Teatrului Naţional din Cernăuţi, se vor prezenta mult mai mari şi mult mai oneroase pentru bugetul Ministerului de Culte şi Arte.
Afară de aceasta, mi‑aş permite să atrag atenţiunea d‑lui Ministru al Cultelor şi Artelor asupra faptului că având la Cernăuţi un stat de artişti în număr de cam 25 inşi, plătiţi bugetari cu toţii laolalată cu o sumă aproximativă de 160.000 lunar, înseamnă că aceşti aproape 1.900.000 lei vor fi în sarcina Ministerului de Culte şi Arte şi în caz de suprimare din bugetul ministerului a Teatrului Naţional din Cernăuţi. Căci majoritatea covârşitoare a artiştilor Teatrului Naţional din Cernăuţi, având drepturi câştigate, vor trebui repartizaţi pe la alte teatre şi oricum plătiţi cu salariile la care au dreptul potrivit gradului şi vechimea lor.
În ipoteza cea mai favorabilă, deci pentru teza desfiinţării Teatrului Naţional din Cernăuţi, ar putea fi vorba de o eventuală economie anuală de cam 400.000‑500.000 lei anual. Şi deci îmi permit, să întreb pe dl. Ministrul al Cultelor şi al Artelor, dacă această problematică şi derizorie economie bugetară legitimează lovitura ce, sub raport românesc şi cultural, urmează să dea Cernăuţilor şi Bucovinei prin desfiinţarea acestui Teatru Naţional.
Nu mai puţin alarmată este Bucovina românească şi de ştirea că, din iniţiativa aceluiaşi minister al Cultelor şi Artelor, urmează ca şi Conservatorul de muzică şi Artă Dramatică să fie desfiinţat. Aceleaşi motive de pretinse economii bugetare ar fi să legitimeze şi această suprimare a unui înalt aşezământ de cultură. Protestăm şi împotriva acestei tentative“

Scandal politic pentru tramvaiul electric


La apariţie, tramvaiul cu cai a stârnit controverse aprinse în rândurile bucureştenilor. Tramvaiul electric, venit după aceea, a provocat un adevărat război în rândurile politicienilor.
Primele linii de tramvai cu cai în Europa au fost înfiinţate la Paris (1854), fiind urmate de cele din Anglia (1860). Şinele, inventate de Benjamin Qutram, au fost îngropate în pavajul străzilor.
Primăria Bucureştilor l-a autorizat, la 3/15 iulie 1871, pe Harry Hubert de Marveé Slade, să construiască drumuri de fier americane, prima linie care a intrat în exploatare, în 1872, fiind Gara de Nord-Obor. Abia la 1 iunie 1873, prin intermediul unui decret regal, Harry Slade a fost autorizat „de a face tramvaie […]
Întrebuinţându-se pentru acestea cai, nu şi locomotive“. Putea să-şi transfere concesiunea obţinută unei alte persoane, menţionându-se că nu avea drept de monopol. Lucra pe cheltuiala sa, urmând să se înţeleagă cu proprietarii terenurilor pe unde vroia să treacă linia. Liniile pe care urma să le realizeze trebuiau să fie prevăzute într-un plan, unde se menţiona şi termenul limită de finalizare a acestora. Dacă nu respecta data limită, pierdea dreptul de executare a lucrării în favoarea unei alte companii. Beneficia în schimb de scutiri de taxe pentru o perioadă de cinci ani.
Vehiculul poreclit Treanca-Fleanca
O altă linie de tramvai a unit Piaţa Sf. Gheorghe cu Gara Filaret, compania care a realizat lucrarea obligându-se să întreţină pavajele între şine dar şi la o distanţă de 50 cm de acestea. Bucureştenii au fost surprinşi de noul mijloc de transport, gospodinele lăsându-şi ciorba pe foc pentru a vedea vehiculul numit „Traivan“, „Trangavan“ sau „Treanca-Fleanca“. Mulţi dintre trecători îşi puneau dopuri de vată în urechi pentru a scăpa de zgomotul produs de tramvaie. Spectacolul oferit de pasagerii tramvaielor cu cai a rămas întipărit în memoria contemporanilor: „Pe cele două laviţe de-a lungul pereţilor, călătorii stăteau faţă în faţă, drepţi ca nişte lumânări în sfeşnic şi, vrând-nevrând, se uitau unii la alţii. Din când în când câte un drumeţ grăbit făcea semn, vizitiul învârtea de manivelă ca la o râşniţă, striga «trrru!…», calul se poticnea, roţile scrâşneau, muşteriii dinăuntru bombăneau şi pasagerul cel nou se urca. Dar nu mai trecea mult şi clopoţelul de deasupra capului vizitiului făcea: bang, bang, bang! Ce era? Un pasager ori pasageră, fără să se ridice de pe laviţă, întindea de un şnur ce atârna din tavan, vizitiul râşnea, calul se poticnea, roţile scrâşneau şi coteţul se oprea drept în poarta cu nr. 13 a pasagerului grăbit. Dar la nr. 26 pe cealaltă parte a uliţii trăgea alt pasager de şnur“, nota Ioachim Botez, în lucrarea „Prin Bucureşti odinioară şi azi”.
Click aici pentru a vedea o galerie foto cu tramvaie de altă dată

Bătălia pentru tramvaiul electric

Prima linie de tramvai electrică a început să funcţioneze la 9 decembrie 1894, având opt vagoane cu motor şi opt remorci. Construirea acesteia s-a datorat primarului Pake Protopopescu, care acordase o concesie pentru construirea de căi ferate şi tramvaie (1890), cu obligaţia de a se construi o linie „cu curent subteran“ pe direcţia Cotroceni-Obor. Concesiunea a fost preluată de Societatea Anonimă Română pentru construcţia şi exploatarea de căi ferate şi tramvaie, aceasta însărcinând firma Siemens-Halke (Viena) cu realizarea liniei electrice. Profitul înregistrat de Societatea de Tramvaie şi Tramcare pentru anii 1899-1900 s-a ridicat la suma de 61.640 de franci.
Consilierii Primăriei s-au opus înfiinţării tramvaiului electric, „considerându-l o calamitate pentru public, pentru că firele electrice pot trăsni oameni şi animale şi vedem cu toţii ce aspect hidos prezintă sârmele acestea spânzurate în aer pe nişte stâlpi imposibil de privit“. Consilierii comunali au scăpat, probabil, de teama „trăsnirii“ în momentul în care s-a creat un Regulament al Societăţii Comunale de Tramvaie referitor la acest aspect. Conform acestuia, persoanele „trăsnite“ se aşezau pe spate, cercetându-se „dacă mai răsuflă cât de puţin. În cazul acesta se va aşeza capul mai ridicat şi se va pune pe frunte o cârpă muiată în apă rece sau cu gheaţă“. Dacă persoana nu mai respira i se făcea respiraţie artificială până la venirea unui medic. Un alt motiv pentru respingerea tramvaiului electric a fost de natură umanitară, recurgându-se la clişeul „România este ţară agricolă“, cei 1.000 de cai folosiţi la tracţiunea tramvaielor hrănindu-se din „ieslea naţională“.
Primarul Barbu Delavrancea a insistat în faţa Consiliului Comunal pentru schimbarea modului „barbar al tracţiunii cu cai“ cu tracţiunea „dinamo-electrică“. Delavrancea nu a agreat imaginea cailor încovoiaţi care trăgeau vagoanele la deal şi nici a „plaselor de fire“ care atârnau spânzurate pe străzi, dorind să le înlocuiască.
Rezultatul a fost votarea de către consilieri a introducerii tramvaiului electric. Potrivit unui studiu realizat de către inginerul St. Christescu, la vremea când se discuta aprins în Consiliul Comunal introducerea tramvaiului electric, acesta devenise o obişnuinţă cotidiană în marile oraşe din Europa. Germania avea, în 1899, 66 de oraşe cu tramvaie electrice care circulau pe linii însumând 2.037 de km.
Bucureştii aveau, în 1905, doar 5 km de linii cu cablu electric şi alţi 45 de km cu tracţiune animală, însă, „în studiu de a se înlocui“. Cel mai folosit a fost tramvaiul cu cablu aerian, singurul argument folosit contra acestuia fiind lipsa de estetică a străzilor. Societatea de Tramvaie, conştientă că trebuie să introducă linii electrice, a transmis Primăriei că doreşte să transforme tracţiunea animală în tracţiune electrică prin executarea a 27 de km de linii electrificate, cu condiţia să i se prelungească concesia care expira în 1909, până în 1954. Potrivit lui Alexandru Davidescu, directorul Lucrărilor Tehnice, Comuna ar fi obţinut, dacă accepta oferta respectivă, un beneficiu de cca 80-100 de milioane de lei.
Extinderea liniilor de tramvai în Capitală a fost deficitară, mai ales la periferia oraşului, astfel că în 1909 încă mai circulau tramvaiele cu cai, în timp ce oraşele Iaşi, Galaţi şi Brăila aveau în totalitate tramvaie electrice. Vintilă I. Brătianu (1867-1930), edilul Bucureştilor (iunie 1907-februarie1910), a dorit modernizarea transportului de călători, menţionând că a propus concesionarilor de tramvaie electrificarea întregii reţele (1909).
Deşi negocierile cu reprezentanţii Societăţilor de tramvaie pentru transformarea tracţiunii animale în tracţiune electrică se desfăşurau încă din 1906, aceştia au refuzat. Decizia a avut la bază un studiu de piaţă realist: capitalul investit pentru electrificarea liniilor nu putea fi amortizat până în 1916, când le expira concesiunea, acţionarii cerând în schimbul electrificării liniilor, peste profitul pe care l-ar fi obţinut în perioada 1909-1916, un beneficiu net de 5.400.000 de lei.
Raportul primarului V. Brătianu, cu nr. 9147/4 martie 1909, a precizat necesitatea înfiinţării de noi linii de tramvai, determinat fiind „de traficul considerabil de călători“ şi de faptul că cele două concesii ale liniilor de tramvai – una de 19,484 km, iar cealaltă de 30,195 km – expirau la 1 iulie şi 1 decembrie 1916. Urma să se înfiinţeze o Societate a Tramvaielor Comunale care trebuia să construiască linii noi, să le îmbunătăţească pe cele vechi şi să exploateze întreaga reţea. Singura doleanţă a lui V. Brătianu a fost ca legea referitoare la noua societate de tramvaie să nu stabilească şi statutele acesteia.
Statute controversate

Statutele Societăţii aveau să genereze, ulterior, puternice dezbateri în Parlamentul României şi să ofere presei prilejul de a ironiza clasa politică. Consilierul comunal N.G. Ioaniu a propus acordarea unei concesiuni pe o perioadă de 40 de ani, iar Comuna să aibă ¼ din capital. În aceste condiţii, Consiliul l-a împuternicit pe V. Brătianu să intervină la Ministerul de Interne „pentru alcătuirea proiectului de lege necesar, care să fie cât mai repede adus în discuţiunea Înaltelor Corpuri Legiuitoare şi a stărui ca el să fie chiar aprobat chiar în sesiunea curentă“.
Proiectul de lege a ajuns în regim de urgenţă la Camera Deputaţilor (14 aprilie 1909), fiind votat între două credite şi trei bugete. Nicolae Fleva a fost singurul parlamentar care l-a contestat. La scurt timp după raportul lui Vintilă Brătianu, Regele Carol I promulga Legea pentru înfiinţarea unei societăţi comunale pentru construcţia şi exploatarea tramvaielor din oraşul Bucureşti (18 aprilie 1909), cu scopul electrificării liniilor unde se mai folosea tracţiunea animală.
Ceea ce nu s-a ştiut iniţial a fost faptul că primarul Vintilă Brătianu era şi acţionarul societăţii căreia îi concesionase exploatarea liniilor de tramvai! Statutele Societăţii au fost aprobate de Consiliul Comunal, în cele 39 de articole ale acestora precizându-se că nu se pot modifica decât în urma unei înţelegeri între Comună şi Consiliul de Administraţie, fiind necesar apoi votul unei Adunări Generale care trebuia să întrunească 2/3 dintre acţionari şi să voteze pentru schimbare 2/3 dintre cei prezenţi. Problema a fost aceea că Statutele nu au respectat legea din 14 aprilie, menţionând că trebuiau construite cel puţin 10 km de linii de tramvai şi nu doar 10 km şi că Societatea avea dreptul exclusiv de a înfiinţa, transforma şi exploata liniile, după expirarea concesiunii societăţilor existente de tramvaie – se instituia monopolul.
De asemenea, Societatea era liberă să nu execute nici o linie de tramvai în ultimii cinci ani ai concesiunii şi să nu admită nici un spor la obligaţiile asumate pentru primii 15 ani.
Alexandru Marghiloman a observat diferenţele existente între Legea pentru exploatarea tramvaielor comunale şi Statute, afirmând că nu contestă legea, însă „ne plângem de altceva, de Statute“, acestea fiind un „adaos la lege“. Marghiloman a fost sprijinit de P.P. Carp, care a considerat că „e o primejdie atunci când partidele politice nu caută să se întărească prin idei, prin convincţiuni, dar caută să se întărească prin afaceri“, sugerând folosirea fierului roşu în acest caz. Statutele au fost criticate de Consiliul Comunal din 1911, care a observat că Societatea de Tramvaie şi-a însuşit dreptul exclusiv de a construi linii de tramvai în Bucureşti, „un monopol scandalos şi un privilegiu pe care nici o lege nu l-a instituit»
Consilierii au precizat că res­pectivele Statute nu pot modifica sau abroga legi, sau să compromită drepturile superioare şi permanente ale corpului municipal, elaborarea lor greşită sau ilegală angajând responsabilitatea civilă a autorilor lor. Consiliul Comunal a pus, la 7 iulie 1911, Statutele în acord cu legea din 14 aprilie 1909, eliminându-se monopolul oricărei societăţi pe durata concesionării. Peste patru zile, Ministerul de Interne, unde Al. Marghiloman era titular, a aprobat anularea Statutelor.
Societatea Tramvaielor a considerat că nu poate fi dizolvată printr-o simplă măsură administrativă, câştigând procesul de la Secţia a II-a a Tribunalului Ilfov pe care i l-a intentat Ministerul de Interne şi Primăria, motivând că nu acceptase modificarea Statutelor. Tribunalul şi-a motivat Decizia prin neconstituţionalitatea legii din 18 decembrie 1911, pe care a considerat-o „o expropriere în afară de cazurile limitate de art. 19 din Constituţie“.
Afacerea Tramvaiul

Primăria a pierdut şi re­cursul judecat la secţia I a Curţii de Casaţie, acţiunea fiind apreciată ca neîntemeiată (16 martie 1912). Avocatul Missir a fost considerat de Al. Marghiloman răspunzător de eşec, din cauza pledoariei dezastruoase a acestuia. Verdictul Curţii de Casaţie i-a determinat pe reprezentanţii opoziţiei liberale să-şi manifeste bucuria pe străzile Capitalei, Al. Marghiloman fiind la Mitropolie pe punctul de a încasa câteva lovituri de baston de la aceştia. Agitaţiile simpatizanţilor liberali s-au desfăşurat în toate oraşele din ţară, culminând în Bucureşti cu devastarea localului Clubului Conservator, Poliţia şarjând printre manifestanţii din Piaţa Teatrului Naţional (8 ianuarie 1912). Efectul Afacerii Tramvaiul a pus Partidul Conservator în faţa unor dificultăţi organizatorice şi a pierderii şefiei guvernului prin înlocuirea lui P.P. Carp, Al. Marghiloman, N. Filipescu şi B. Delavrancea cu Th. Rosetti, Argetoianu, E. Pangrati, prin decretul semnat la 28 martie 1912, de regele Carol I.
Concesia acordată primei Societăţi anonime de tramvaie a expirat la 1/16 iulie 1916, exploatarea acesteia intrând în atribuţiile Societăţii de Tramvaie Bucureşti, ca şi aceea a Societăţii Anonime Române pentru construirea şi exploatarea de căi ferate şi tramvaie care a avut aceeaşi soartă (30 decembrie 1916).
Societatea Tramvaielor Bucureşti a reuşit să construiască, până în 1916, 16 km de linii de tramvai, amenajându-şi un depou în şos. Ştefan cel Mare şi ateliere de reparat pentru cele 72 de vagoane şi 15 remorci pe care le avea în exploatare.

Parfum

• Arta preparării parfumurilor a luat naştere în Mesopotamia şi Egipt, dar a fost perfecţionată de romani şi perşi.
  
• Primul chimist înregistrat a fost o femeie din India pe nume Tapputi, o preparatoare de parfumuri. Ea a distilat flori, uleiuri şi obligeană, cu alte tipuri de uleiuri aromatice, iar apoi le-a filtrat şi le-a pus înapoi, repetând procedura de mai multe ori.
  
• Acum câţiva ani au fost descoperite cele mai vechi parfumuri în Pyrgos, Cipru. Acestea au o vechime de aproximativ 4.000 de ani.
  
• Un chimist arab a redactat în secolul al nouălea „Cartea parfumurilor şi a distilării”, care conţine peste o sută de reţete pentru uleiuri aromate, balsamuri, ape aromatice şi medicamente, dar şi metodele folosite pentru prepararea acestora.
  
• Medicul persan musulman Avicenna a introdus procesul de extragere a uleiului din flori prin distilare, experimentând în primul rând cu trandafiri. Astăzi este cea mai frecventă procedură de extragere a uleiului din flori.
  
• Arta fabricării parfumurilor a devenit cunoscută în Europa de Vest în 1221.
  
• În est, maghiarii au produs în 1370 un parfum din uleiuri amestecate cu o soluţie de alcool, parfumul fiind cunoscut sub numele Apa Ungariei.
  
• Arta fabricării parfumurilor a prosperat în timpul Renaşterii, în Italia, iar în secolul al XVI-lea, aromele italiene au fost luate în Franţa de parfumeurul personal al Caterinei de Medici.
  
• Astfel, Franţa se transformă rapid într-unul dintre centrele de fabricare a parfumului şi a cosmeticelor, iar datorită acestui fapt se dezvoltă, în sudul Franţei, industria cultivării plantelor şi florilor pentru parfumuri.
  
• Frizerul italian Giovanni Paolo Feminis a creat o apă de parfum numită Aqua Admirabilis, ceea ce a devenit mai târziu celebra apă de colonie.
  
• =====
  
• 
  Specialistii in arome Putini dintre noi stiu cum este creat si structurat un parfum. Are parfumul o ...inima? In industria de parfumuri se sustine ca acesta este viu. Aroma caracteristica fiecarui parfum e supranumita „inima” lui. Ea poate contine nuante calde, florale, care încep sa se simta dupa abia 20 de minute de la pulverizare si pot persista aproape o ora. Parfumul este ultimul detaliu dintr-o toaleta eleganta si stilata.
  Miresme complexe
  Daca oamenii recunosc doar patru gusturi de baza – dulce, acru, amar si sarat –, ei bine, mucoasa olfactiva este mult mai dezvoltata. Ea are aproximativ 350 de receptori olfactivi diferiti. Se presupune ca numai moleculele specifice de arome pot fi identificate de acesti receptori care stimuleaza senzatia în creier. Aromele puternice si complexe activeaza simultan un numar destul de mare de receptori, în acest timp amplificându-se multitudinea de mirosuri perceptibile. Stiti câte miresme poate distinge un nas fin? Peste 10.000!!!
  Parfumurile sintetice la întrecere cu cele naturale
  Secole de-a rândul, creatorii de parfumuri au fost nevoiti sa se foloseasca exclusiv de componente naturale, multe dintre ele gasindu-se foarte rar. Cercetarile în domeniu au trezit mult interes altfel ca s-a trecut la parfumurile sintetice odata cu fabricarea vaniliei (1874) si a moscului (1888). Din 1930 Badische Anilin und Soda Fabrik (BASF) a început sa produca parfumuri cu alcool feniletilic, o substanta identic-naturala din uleiul de trandafir cu miros de lemn de trandafir si petale de trandafir.
  Anii au trecut, cercetarile în aceasta directie au continuat si, prin anul 1960, aceeasi companie a adoptat ca baza pentru productia de vitamine si arome chimice citralul. Un compus cu aroma placuta de lamâie si cu deosebite calitati anti-microbiene. Imediat a fost folosit în industria producatoare de parfumuri, în sintetizarea vitaminei A, a ionului si methyliononului, cu scopul de a fortifica uleiul natural de lamâie si chiar pentru a masca mirosul fumului. În prezent, pe plan mondial exista aproximativ 3000 de arome produse pe cale sintetica.
  Citralul sintetic, echivalentul corespondentilor naturali?
  Aproape toate cremele, detergentii, sampoanele aflate pe piata, pentru a capata un miros placut, necesita cantitati reduse de compusi aromatici fini. Unul dintre acestia este citralul. Pentru ca întotdeauna oamenii vor avea nevoie de produse pentru baie sau pentru spalat, producatorii citralului (BASF din Germania) s-au gândit sa intensifice cercetarile astfel ca s-a ajuns ca pe lânga aromele din familia citralului sa fie create si altele, cum ar fi, de exemplu, oxidul de trandafir, o componenta a aromei de trandafir utilizat si ca „intensificator de aroma”.
  Citralul sintetic nu reda doar mireasma de citrice. Prin unele modificari aduse structurii moleculare, cercetatorii de la BASF au obtinut miresme florale (linalolul, care miroase a lavanda si geraniolul, care miroase a trandafir). „Aceste miresme florale au structuri moleculare foarte asemanatoare. Toate trei au structura identica, formata din zece atomi de carbon, si, ca o caracteristica speciala, un atom de oxigen. Diferenta majora este reprezentata de pozitia exacta si de tipul de legatura ale oxigenului” avea sa explice doctorul Klaus Ebel, manager de cercetare în cadrul BASF.
  Din punct de vedere chimic, aceste arome reprezinta exact echivalentul corespondentilor naturali. Nici cel mai fin nas nu poate detecta diferenta dintre cel natural si cel sintetic. Aromele sintetice, identice cu cele naturale au avantajul ca se vor putea produce în cantitati necesare pentru industria de parfumuri la un pret acceptabil. Si totusi, specialistii în arome îsi folosesc nasul la maxim pentru fiecare amestec de ingrediente parfumate înainte de a fi trimise pe piata. Pâna la urma, dupa cum afirma chiar Alfred ten Haaf, specialist în evaluare senzoriala din cadrul Laboratorului analitic central al BASF, nici o analiza gaz-cromatografica din lume nu se poate compara cu rafinamentul nasului uman.

Istoria chiloţilor, a sutienului şi a corsetului
Cel mai vechi obiect de îmbrăcăminte datează, potrivit Bibliei, de pe vremea lui Adam şi a Evei şi a constat, pare‑se, într‑o acoperitoare a sexului din fibre vegetale. De atunci, oamenii au continuat să poarte chiloţii ca pe un obiect normal de îmbrăcăminte. De‑a lungul istoriei, aceştia au cunoscut diverse forme. Gladiatorii, de pildă, au fost printre primii purtători ai chiloţilor tanga.

Celebra piesă de lenjerie intimă purta pe atunci numele de subligaculum şi era constituită dintr‑o fâşie din lână albă care acoperea partea de jos a corpului şi era petrecută, în faţă şi în spate, pe sub centură. Atleţii şi actorii greci, ca şi romanii, de altfel, purtau chiloţi (perizoma) pentru a nu‑şi expune organele genitale, considerate, ca şi în vremurile adamice, ruşinoase. Totuşi, în timpul celei de‑a 15‑a olimpiade (720‑716 î.Hr.) apare conceptul de nuditate eroică. Sportivii se puteau întrece fără a avea şoldurile acoperite, ei renunţând astfel la perizoma. Schimbarea a fost atât de radicală încât a fost consemnată de istorici.
Toga nobililor romani ascundea acelaşi obiect de lenjerie. Femeile romane purtau sub robe un fel de chiloţi în formă triunghiulară, cu partea din spate ceva mai lată şi fixată de o centură. Obiectul de lenjerie era prins cu ace de siguranţă sau fibule.
Din punct de vedere istoric, forme primitive de perizoma erau folosite de multe populaţii antice. Către mijlocul secolului VI î.Hr., etruscii sunt reprezentaţi, de obicei, cu pantaloni scurţi sau chiloţi variind în lungime,de la foarte scurţi până la genunchi. Cămaşa falusului se numea schenti la egipteni şi era confecţionată din bumbac. A sclavilor era mai simplă, în timp ce ale judecătorilor, preoţilor şi faraonilor erau mai rafinate şi mai împodobite.
Cuvântul chiloţi (culottes) are origini franţuzeşti. Din Evul Mediu şi Renaştere până la începuturile secolului XIX, aristocraţii francezi purtau chiloţi, adică un fel de ciorapi‑pantalon strânşi pe picior, a căror lungime varia, de la genunchi până la glezne. În timpul Revoluţiei Franceze, revoluţionarii erau cunoscuţi ca „fără chiloţi“ (sans‑culottes), cunoscută fiind preferinţa lor pentru pantaloni.
În Ţările Române, pantalonii scurţi până la genunchi se numeau cioareci şi, deseori, erau împodobiţi cu găitane. Erau confecţionaţi din pănură albă şi groasă de dimie.

Marlene Dietrich şi ciorapii cu jartiere
Istoria ciorapilor (separaţi de pantaloni) începe în 1589, când William Lee a inventat prima maşină de tricotat ciorapi din lume. Aşa au apărut primii colţuni fabricaţi din lână, bumbac sau mătase. Până la mijlocul secolului XVI, atât bărbaţii, cât şi femeile îi purtau mai ales pentru a se proteja de frig.
Ciorapii, aşa cum îi ştim astăzi, au o istorie relativ recentă. În 1939, Julian Hill descoperă nylonul, un fir sintetic, rezistent şi foarte asemănător cu mătasea. Nylonul a fost o revelaţie şi primii ciorapi din acest material au apărut în magazinele din New York, în primăvara lui 1940.
Numai în prima zi au fost vândute 72 000 de perechi, ceea ce a făcut ca piaţa japoneză de mătase să se prăbuşească aproape instantaneu. În primul an s‑au vândut 64 de milioane de perechi de ciorapi, iar producătorii nu puteau ţine pasul cu cererea.
Al Doilea Război Mondial întrerupe producţia de ciorapi, firele din nylon fiind folosite cu predilecţie la confecţionarea paraşutelor şi a corturilor militare. Cea care a contribuit esenţial la popularizarea acestui obiect de îmbrăcăminte a fost Marlene Dietrich. Celebra actriţă de origine germană a dus pe micul ecran moda ciorapilor transparenţi, cu portjartier. Jartiera având, însă, o vechime apreciabilă.
De ea se leagă întemeierea unui ordin cavaleresc prestigios, când, în 1344 (sau patru ani mai târziu, spun unii) regele Eduard al III-lea al Angliei a cules de pe jos, la un bal, jartiera pierdută de Catherine Montacute, contesă de Salisbury şi, pentru a tăia comentariile răutăcioase, şi‑a prins‑o la picior spunând „Honni soit qui mal y pense“ (Blestemat fie cel ce gândeşte de rău!) şi a inventat, la faţa locului, Ordinul Jartierei. Curtenii lui Eduard aveau de ce mustăci. Jartiera era un obiect cu conotaţii speciale, mai ales în cazul perechilor de tineri căsătoriţi. Unul dintre obiceiurile acelor vremuri era ca în seara nunţii, cavalerii de onoare ai mirelui să fure jartierele miresei.
Revenind la povestea ciorapilor, trebuie să spunem că femeile încep să‑şi arate picioarele mai ales pentru că progresele tehnologice ale anilor 1950 permit fabricarea ciorapilor mult mai fini şi de culori diferite şi, lucru foarte important, reducând mult costurile. Anii 1960 înseamnă şi apusul ciorapilor cu portjartier şi apariţia colanţilor, a ciorapilor cu chilot. Odată cu apariţia fustei mini, la începutul anilor ’70 apare şi elastanul, o nouă fibră care sporeşte calitatea şi diversitatea ciorapilor.
Strămoşul sutienului
În Antichitate, nu exista lenjerie intimă, iar hainele erau purtate direct pe piele. Fâşii din piele susţineau talia şi sânii femeilor. Aristocratele romane adaugă rochiei o nouă piesă, o tunică intimă purtată ca o piesă de lenjerie. Pe atunci nici nu existau croitori. Femeile nu aveau nevoie decât de două bucăţi din pânză şi, cu ajutorul fibulelor, îşi puteau ajusta singure peplumul (sau chitonul) şi himationul care era un veşmânt exterior.
În secolul XVII, piesa de rezistenţă devine corsetul care avea şi rol de sutien. În 1900, imaginea promovată este aceea a unei femei cu talie de clepsidră. Aceasta nu se obţinea oricum ci prin strângerea vârtoasă a balenelor corsetului care comprima toracele, imobiliza ultimele coaste apăsând plexul. În aceste condiţii respiraţia devenea foarte dificilă, corsetul provocând dese leşinuri pentru care femeile purtau în geantă săruri cu miros înţepător.
1910, naşterea brasierei
„Vogue magazine“ a tipărit pentru prima oară cuvântul sutien (brassière), în 1907.
Sutienul a fost considerat un simbol al emancipării femeii şi celebrat ca atare. Sutienul a restrâns, a susţinut, a ridicat, a maximizat şi minimizat generaţii întregi de piepturi de femei, de la cele turtite, la modă în anii ’20 la cele bombate, purtate prin anii ’40‑’50.
Născut din necesitate, nu poţi încăleca o bicicletă sau să dansezi charleston în corset, funcţia sa a fost paradoxală: de a ascunde şi de a revela în acelaşi timp sânii. Prima femeie care a purtat un sutien a fost Mary Phelps Jacob, o tânără mondenă care, în 1910, şi‑a dat seama că un corset cu balene nu se potrivea cu o rochie diafană. Cu ajutorul cameristei sale, tânăra a legat două batiste din mătase de o panglică din bumbac roz şi a obţinut un obiect prin care sânii erau fixaţi sub rochie. Prietenele i‑au cerut să le confecţioneze obiecte similare, iar cineva i‑a dat chiar un dolar pentru mult râvnitul sutien. În 1914, Phelps patentează brasiera fără spate. Epoca sutienului începuse.
Naşterea cupei
Stephanie Middagh, curator al Muzeului Costumului din Winnipeg, Canada, spune că, o dată cu apariţia cupei sutienului, nu se mai vorbeşte despre pieptul femeii, ci despre sânii ei, ca entităţi separate. Moda anilor 1920 aplatiza sânii şi fesele, în timp ce în 1930 tendinţa este de a pune în valoare rotunjimile şi feminitatea. O dată cu apariţia cupei sutienului, se recunoaşte, de fapt, că sânii au diferite mărimi. Această descoperire devine punctul focal al unei industrii de multe miliarde de dolari anual.
Un singur sutien are 45 de grame şi conţine mai mult de 40 de componente. El este proiectat să susţină de la greutăţi de 300 de grame până la nouă kilograme. Consumatoarele cheltuie anual peste 16 miliarde de dolari americani pe sutiene. Fiecare femeie are cel puţin şase obiecte de acest fel în garderoba sa. Studiile spun că peste 80% dintre femei poartă o mărime greşită a sutienului. Designerii recomandă efectuarea testului cu creionul pentru a afla dacă sutienul este unul potrivit: se aşază un creion între sâni. Dacă acesta nu cade pe podea, atunci femeia în cauză trebuie să poarte sutien.
Sutienul, rolul secundar din filme
Judy Garland, care avea 16 ani în momentul filmării peliculei „Vrăjitorul din Oz“, în 1939, a purtat pe platou un corset care‑i aplatiza pieptul şi o făcea să semene cu mult mai tânăra Dorothy. În timpul filmării la „Psycho“, în 1960, maestrul Alfred Hitchcock a silit‑o pe actriţa sa preferată, Janet Leigh, să poarte un sutien alb, atunci când rolul ei era bun şi unul negru, atunci când devenea rea.
În 1995, într‑un episod din „Seinfeld“, tatăl personajului George şi‑a scos tricoul pentru a‑şi arăta pieptul. Kramer s‑a simţit inspirat şi a inventat un tip de sutien pentru bărbaţi, pe are l‑a numit mansieră.