Brucan[V=]

Profeţia lui Silviu Brucan despre Klaus Iohannis

Silviu Brucan, omul care a comandat execuţia lui Ceauşescu

http://cultural.bzi.ro/silviu-brucan-ideologul-democratiei-si-profetiile-sale-1070

http://adevarul.ro/cultura/istorie/silviu-brucan-1_52344249c7b855ff5680a7b0/index.html

In memoriam Silviu Brucan

In epicentru: Magda Ursache. MÂNDRIA DE A FI BRUCAN

DEZVĂLUIRI ULUITOARE. Despre Ceauşescu, Sadoveanu, Brucan, la începuturile comunismului în România

Vorba lui Brucan

Problema noastră este că astăzi trece, iar mâine România se va trezi la fel. Şi tot aşa, încă vreo 20 de ani. Până la venirea unei generaţii ce va fi în stare, de la vlădică la opincă, să nască lideri c

---

http://www.curentul.ro/2012/index.php/2011122267160/Actualitate/Marii-ziaristi-ai-neamului-condamnati-la-moarte-Acuzator-nevasta-bolsevica-a-lui-Silviu-Brucan.html

Marian Mierlă, revoluţionar: Brucan voia să rămânem comunişti

Silviu Brucan: "Economia de piaţă nu se naşte fără dureri"
La sfârşitul lunii decembrie 1990, Silviu Brucan a ... Citeşte articolul

Silviu Brucan: "Economia de piaţă nu se naşte fără dureri"
La sfârşitul lunii decembrie 1990, Silviu Brucan a oferit un amplu interviu... Citeste articolul

VIDEO Brucan croia o Românie supusă Moscovei


21:33Proclamaţia Revoluţiei, redactată de Dumitru Mazilu, a fost modificată brutal de către Silviu Brucan. Adăugirile şi tăieturile efectuate pe textul iniţial prefigurau o nouă ţară „made in URSS“. Dumitru Mazilu (75 de ani) povesteşte pentru „Adevărul“ ce l-a inspirat în scrierea textului şi ce schimbări a adus Silviu Brucan, „pe un calorifer din sediul CC“.

Iulia DELEANU - Dosarul Brucan, barometrul Est-Vest, anii ’70-’90

Chiar dacă, la prima vedere, documentele Securităţii dinDosarul Brucan, apărute în Colecţia „Istorii subterane“ a Editurii Polirom, par o defrişare a terenului minat de legende „Silviu Brucan“, ele trebuie citite „cu prudenţă“. Epitetul e scris sau numai sugerat atît în paginile „Prefeţei“, cît şi în cele ale „Studiului introductiv“ de Pavel Câmpeanu şi Radu Ioanid. Prudenţă din start. Notele reprezintă punctul de vedere al „sursei“, cu gradul ei de pregătire şi înţelegere a problemelor care frămîntau „obiectivul“, cu obişnuinţa de a pune în pagină „adevărul“ dorit, presupus a fi agreat de superiori. Prudenţă faţă de veşmîntul protector, asemănător foilor de ceapă, folosit de Brucan însuşi, spre a se sustrage undiţei. După fiecare decojire, descoperi un alt Brucan, ceea ce măreşte riscul de a cădea în capcana etichetărilor.
Prudenţă chiar faţă de ironicele autocaracterizări, făcute în ultimii ani ai regimului Ceauşescu („sînt un os de peşte în gîtul lor; nu mă pot nici înghiţi, nici scuipa“) şi în primii ani postdecembrişti („n-am fost disident, ci complotist“), pentru că limitează complexitatea personajului. Să fie un fir ajutător în acest labirint fotografia reprodusă în finalul cărţii, făcută la New York, în 1960? Fotografia are dedesubt explicaţia: „Delegaţia română la O.N.U. De la stînga la dreapta: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Leonte Răutu, Ştefan Voitec, Corneliu Mănescu, Silviu Brucan“ (foto). Primii trei privesc în sine, al patrulea – înspre conducătorul delegaţiei, cu zîmbet – o încercare de captatio benevolentiae. Numai Silviu Brucan e surprins din profil, atent să vadă „cine e în spate“, preocupat să evalueze „greutatea“ participărilor. „Deformare profesională“? Neastîmpăr al firii? Atenţie la factorul conjunctural? Posibil – toate la un loc.

Cert e că Dosarul Brucan are funcţia unei oglinzi retrovizoare pentru vehiculul social în care călătorim azi. Interesul pentru Dosar… rezidă în punerea corectă în circuit a poziţiilor pe care oficialităţile române şi străine le-au adoptat faţă de Silviu Brucan, Dosarul… fiind, în acest sens, un barometru al schimbărilor sociale din România anilor ’70 - ’90 în interdependenţa lor faţă de Est şi Vest. Documentele reconfirmă forţa de adaptare la modernitate a gîndirii lui Brucan, importanţa flexibilităţii în relaţiile economice şi politice interstatale, ponderea marketingului în dezvoltarea comunităţii umane.

Nu lacrimi; căutări de soluţii

Ceea ce-l deosebeşte pe Silviu Brucan, raportat la metamorfozele spiritual-afective generale suferite de ilegalişti, este faptul că a rămas om de acţiune şi după ce convingerile care l-au animat în ilegalitate i-au fost făcute praf. După ce a fost marginalizat, a ştiut să folosească coarde sensibile din angrenajul social intern şi extern al momentului şi să le pună la lucru, reuşind, în acelaşi timp, să se salveze de primejdia altor înregimentări. Ce l-a ajutat? O bază importantă a fost experienţa celor şapte ani petrecuţi în America, ca ambasador al României la Washington şi ambasador O.N.U. la New York, care i-a facilitat reperarea unor greşeli în sistemul economic şi filozofic marxist şi încercarea de găsi soluţii din interior. Poziţia de ambasador l-a ajutat să-şi construiască relaţii la vîrf în mediile politice, economice, academice americane. La fel – şi în lumea presei.

A făcut priză cu modul american de a face faţă oscilaţiilor existenţiale: optimism lucid, cu lista mentală a minusurilor şi a plusurilor dinăuntru şi dinafară în orice confruntare de situaţii. Nu trebuie subestimat „antrenamentul“ anilor de război: legislaţia rasială, riscurile asumate prin intrarea în partid, arestarea în 1943, faptul de a fi fost unul dintre responsabilii care asigurau tipărirea presei ilegale. Trebuie luate în considerare şi condiţiile în care a lucrat la Scânteia, imediat după 1944, cînd noul regim nu era consolidat şi sediul redacţiei a fost ţinta atacului unui „grup de contrarevoluţionari înarmaţi“. Silviu Brucan avea să regrete articolele staliniste publicate în Scânteia, în acea vreme, nu şi pe cele care cereau pedepsirea criminalilor de război. Opoziţia lui activă faţă de totalitarism se manifestă deschis începînd din 1966. Una dintre teme vizează marginalizarea evreilor în România.

Între 25 februarie-15 martie 1966, Securitatea interceptează „trei scrisori cu conţinut similar trimise din România ziarelor The New York Times, New York Herald Tribune şi Washington Post, semnate Irving Sutton“, în care se protesta împotriva „retrogradării evreilor care deţineau funcţii importante în stat“ şi tendinţei generale de „izolare socială“ a evreilor. În urma unei expertize grafologice, autorul scrisorilor este identificat în persoana lui Silviu Brucan. Documentul propune deschiderea unei „acţiuni informative“ cu acuzaţia de „calomniere“ a politicii R.S.R. „în problema minorităţilor naţionale“, prin „afirmaţii tendenţioase“. S-ar putea crede că gestul este consecinţa propriilor nemulţumiri legate de acest proces: fusese silit să demisioneze din postul de director al Televiziunii Române, deţinut de la încheierea misiunii diplomatice în S.U.A. pînă la venirea la putere a lui Ceauşescu. Dar, aproximativ în aceeaşi perioadă, conform notelor informative, în scrierile lui Brucan apar preocupări legate de restructurarea sistemului hipercentralizat de guvernare.

„Socialismul mondial la răspîntie“

O altă sursă indică participarea frecventă a lui Brucan, între anii 1970-1977, la congrese şi simpozioane universitare în străinătate, în care se dezbăteau probleme legate de ţările socialiste. Cum se explică acordarea de viză? România dorea să obţină Clauza Naţiunii Celei Mai Favorizate; cuvîntul lui Brucan putea fi credibil pentru atingerea ţintei. În ’77, cînd i se permite o vizită de o lună în S.U.A., Brucan e „instruit“ chiar să facă lobby pentru Clauză. Una din temele „instrucţiei“ era aceea de a susţine că „nu există restricţii pentru emigrarea evreilor“. Ce era îngropat sub democratica aserţiune? Fiindu-le blocată posibilitatea de afirmare în ţară, intelectualii evrei tineri erau împinşi către această soluţie. Lipsa de „restricţii“ era un mod de a face să intre valută în ţară pentru o „marfă“ de care conducerea „de partid şi de stat“ voia să scape; crescuse o intelectualitate etnic-românească „nouă“, fără trecut legat de „partidele istorice“. Ce a făcut Brucan?

A fost unul dintre cei care au ajutat România să obţină Clauza, pentru că dorea binele ţării. A fost loial faţă de România în toate situaţiile. A şi declarat-o într-un interviu acordat în afara hotarelor ei: „Nu critic guvernul român cînd sînt în străinătate, cînd am avut ceva de spus am făcut-o la Bucureşti“. Totodată însă, îşi adună în volume comunicări şi conferinţe ţinute în S.U.A., în urma primirii vizei. În 1978, îi apare la Editura McMillan Dizolvarea puterii – dialectica politicii mondiale, în care sînt exprimate „puncte de vedere diferite faţă de linia politică a partidului şi statului nostru“, se apreciază într-o notă. La solicitarea unui profesor australian din organizaţia Amnesty International, publică, în 1980, Tortura în state socialiste ale Europei Răsăritene. Ceea ce dă de gîndit în lucrare este punerea în discuţie a unor teme de stringentă actualitate, fără legătură cu vreo ideologie: abuzul de putere, corupţia, nesocotirea legilor.

În cursul aceluiaşi an, unui bursier „Fullbright“, John Ackerly, care s-a documentat sub îndrumarea sa asupra „omogenizării claselor sociale în socialism“, „autorităţile vamale“ îi reţin la plecare, un caiet cu însemnări aparţinînd lui Brucan, conţinînd „date deosebit de duşmănoase referitoare la politica de cadre şi economică a partidului“. În 1983, la Editura americană Praeger îi apare volumul Era post-Brejnev. Alte comunicări susţinute la congrese din Olanda, Japonia, S.U.A. sînt adunate de el în cartea, apărută la aceeaşi editură, Socialismul mondial la răspîntie, în care susţine necesitatea unor „schimbări“ şi „restructurări“ care să ducă la modernizarea „sistemului“, lovind în „nucleul structurii sale de putere“. Este 1987, anul revoltei muncitorilor din Braşov. Brucan are curajul unei semnificative luări publice de poziţie într-un interviu acordat U.P.I. – „grave tulburări muncitoreşti în ţară“ –, cu prime represalii: domiciliu forţat, suspendarea telefonului o lună, pază permanentă a casei.

Brucan a fost Brucan

Sîntem în plină epocă gorbaciovistă şi există o notă care-l taxează ca atare, autorul ei făcînd o paralelă cu vechiul stalinism al „obiectivului“. Afirmaţia e inexactă. Brucan îl critică pe Gorbaciov în momentul în care cumulează funcţia de lider politic cu aceea de preşedinte al statului. Sursa recunoaşte că Brucan vorbeşte în interviurile acordate presei străine ca marxist, că exprimă ceea ce gîndesc majoritatea vechilor membri de partid, dar n-au curajul s-o afirme. Din documente reiese, într-adevăr, că mulţi dintre foştii ilegalişti, unii – filozofi şi economişti reputaţi – au puncte de vedere apropiate privind ineficienţa sistemului. Ceea ce nu înseamnă, neapărat, identitate de opinii. Prof. univ. dr. Contantin Pintilie, de pildă, îl combate în privinţa teoriei sale despre păstrarea tradiţiei. „Nu trebuie să facem numai agricultură, trebuie să dezvoltăm şi ramuri fără tradiţie“, îl citează sursa. Alt informator îi recunoaşte meritele în activitatea din televiziune, în calitate de profesor la Facultatea de Medicină şi Farmacie, unde cursurile sale de „socialism ştiinţific“ sînt „adevărate expozeuri de politică externă“, bucurîndu-se de mare afluenţă de public, ca autor de carte politică bine primită în lumea anglo-saxonă.

Pentru forţa sa de sinteză pledează şi faptul de a fi fost unul din coautorii Declaraţiei de politică externă din 1964. „De felul în care va fi tratat depinde dacă va intra în legendă sau va rămîne un simplu fapt divers“, conchide informatorul, propunînd să fie „tratat cu propria armă: nimeni nu l-a împiedicat să-şi exercite dreptul la opinie“. Într-un interviu acordat publicaţiei The Independent, Brucan dezvoltă teoria pluralismului politic („apariţia altor partide politice este inevitabilă şi legitimă“) şi propune reconsiderarea concepţiei marxiste potrivit căreia proletariatul este majoritar în societate, pentru că este infirmată de societatea modernă. „Trebuie să fie ceva greşit în mecanismul economic şi politic al ţărilor socialiste, dacă au ajuns în conflict cu revoluţia ştiinţifică şi tehnică.“ Dar evenimentele se precipită. În 1988, la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, la Viena, şeful delegaţiei engleze solicită autorităţilor române viză de călătorie în străinătate pentru Brucan, ca urmare a unor „solicitări exprese primite de la Londra“.

Brucan primeşte viza, dar este exclus din partid. Vizita are loc în 1989. În S.U.A., unde participă neoficial la reuniuni ale M.A.E., la care sînt prezenţi şi delegaţi sovietici, este invitat în U.R.S.S., invitaţie căreia îi dă curs. La Moscova, unde pleacă „fără aprobarea statului român“ şi „fără viză la intrare şi ieşire“, are „discuţii aspre“ cu patru dintre cei mai importanţi economişti sovietici, axate pe „falimentul total al socialismului“, capitalismul dovedindu-se „mai dinamic şi mai absorbant“ în raport cu „revoluţia tehnologică“, notează sursa. La ancheta declanşată în urma „Scrisorii celor şase“, Brucan, conştient că România nu poate supravieţui fără cooperare economică şi fără relaţii internaţionale, este decis să nu se dezică de „Scrisoare“.

Timp şi vîrstă



Ce se întîmplă după ce Vestul şi-a atins ţinta, după ce a cîştigat „războiul rece“? Simptomatică este lipsa de interes cu care Brucan este primit după ’90 în S.U.A. Din punctul de vedere al cancelariilor din statele membre ale Grupului G8, timpul „lui“ asfinţea. Viitorul „năştea“ alte ecuaţii care-şi cereau rezolvarea. Silviu Brucan, care-şi împlineşte rolul în istorie la o vîrstă la care alţii se retrag din viaţa socială, poate fi considerat o ilustrare a aforismului despre tinerii care nu sînt tineri, dacă n-au entuziasm, şi bătrînii care nu sînt bătrîni, fiindcă-l au.

Convorbire cu Silviu Brucan, la "cald”, despre revoluţie, terorişti şi procesul lui Ceauşescu

La 30 decembrie 1989, Silviu Brucan acorda un amplu interviu cotidianului francez Le Monde. Publicăm în continuare impresiile celui supranumit, după 1990, "oracolul din Dămăroaia". "Partidul Comunist a fost absent în procesul revoluţionar şi vom face în aşa fel încât să rămână aşa", declara atunci Silviu Brucan.

În ţara sa, Silviu Brucan, profesor de ştiinţe sociale la universitatea din Bucureşti, este cunoscut de toată lumea. În străinătate, numele său nu a depăşit limitele micilor cenacluri ştiinţifice, ca în 1987, când s-a ridicat public împotriva represiunii sângeroase a revoltei muncitorilor de la Braşov, ceea ce l-a costat arestarea. Imediat ce a ieşit, a recidivat difuzând o scrisoare deschisă prin care le cerea participanţilor la congresul al 14-lea să debaraseze ţara de Nicolae Ceauşescu.

Silviu Brucan se adresa atunci vechii sale familii politice. Comunist de tânăr, redactor şef la Scânteia, cotidianul partidului, ambasador la Washington şi apoi la ONU, director general al televiziunii şi profesor, el este astăzi alături de Iliescu, Mazilu şi Roman unul dintre cei patru oameni importanţi din România. El preferă culisele. "Sunt o eminenţă cenuşie", spune el râzând. Este unul din cei câţiva care au luat decizia executării lui Ceauşescu fără remuşcări sau emoţii inutile. Membru in comitetul executiv la frontului salvării naţionale, el afirmă că nu aspiră la nici o funcţie. "Este locul tinerilor! Tineretul a fost minunat", spune el.

Are 73 de ani şi trăieşte izolat în biroul său de la ministerul de externe, cu draperiile trase în permanenţă, "din motive de siguranţă, din cauza puştilor cu lunetă". (Marion Georges)


● Le Monde: - Unele voci reproşează consiliului şi noului guvern că au în frunte foşti comunişti. Una peste alta, se spune că Frontul nu ar fi decât un partid comunist metamorfozat.
● Silviu Brucan: Este ridicol. Partidul comunist nu a jucat nici un rol în această revoluţie. În celelalte ţări din est, schimbarea a fost rodul iniţiativelor reformiste din sânul aparatului de partid sau al luptelor interne generate de presiunea populară. Dar în România a fost altfel. Partidul era sistemul lui Ceauşescu şi invers. Revolta populară a măturat partidul în acelaşi timp cu dictatura. El nu este reprezentat în Front şi vom face în aşa fel încât să rămână aşa. Partidul comunist a fost distrus politic şi ideologic odată cu dictatura lui Ceauşescu. Este sfâşitul istoriei acestui partid.


● Probabil, dar mai sunt totuşi foşti comunişti care au funcţii?
● Repet, toate partidele comuniste sunt discreditate politic pentru că au împins în vârful aparatului nişte criminali şi psihopaţi, precum Ceauşescu, Pol Pot, Mao, Stalin. Nu mai au viitor. Din raţiuni sociale, ele nu mai pot exista decât în ţarile dezvoltate.


● Această părere este împărtăşită de ceilalţi membri ai frontului, care sunt, ca şi dumneavostră, foşti comunişti?
● Grosso modo, da. Este adevărat că noi am fost comunişti, că am trăit şi noi în sistem, dar de la un moment dat noi ne-am opus sistemului, lui Ceauşescu. Ştiţi de ce a fost îndepărtat Iliescu? Era atunci ministrul apelor. A făcut un raport despre situaţia catastrofală din România din punct de vedere ecologic. Şi-a asumat răspunderea şi imediat a fost tras pe tuşă. Toţi românii ştiu că Iliescu era un adversar al lui Ceauşescu şi al politicii sale. Cei care nu au făcut nimic niciodată împotriva lui Ceauşescu se poziţionează greşit când ne acuză pe noi că am fost comunişti.


● Dar nu aceştia l-au pus în funcţie pe Ceauşescu?
● Ba da, dar cine putea şti cum va evolua un om politic, cine putea garanta că nu va deveni un tiran sau un bandit? Problema nu este de a pune pe cineva în funcţie, ci de a te opune lui, şi asta au făcut-o foarte puţini români.


● Încă o dată, de ce în guvernul dumneavoastră sunt atât de mulţi comunişti?
● Guvernul nu este înca format definitiv. Când va fi complet, veţi vedea că este departe de a avea miniştrii care să aparţină cu toţii aceleiaşi familii. Tocmai l-am numit pe noul ministru al culturii, Andrei Pleşu. El este un anti-comunist declarat.


● Consiliul frontului desemnează miniştrii, dar pe el cine l-a desemnat?
● Asta s-a întâmplat spontan, în cadrul unei mişcări revoluţionare atât de spontane. Noi suntem o organizaţie politică de stânga. Spun organizaţie politică şi nu partid. Consiliul frontului are acum 39 de membrii, dar va fi lărgit curând la 150 de membrii. Toate judeţele ţării vor fi reprezentate.


● Frontul va participa la campania electorală?
● Vom avea candidaţi peste tot. Vom lăsa puterea guvernului care va rezulta dintr-o majoritate parlamentară. Puterea va reveni guvernului. Va exista şi o Curte Supremă care să garanteze independenţa justiţiei. Toate partidele vor putea participa la alegeri, inclusiv partidul comunist, dacă mai este vreunul. În orice caz, nu cred că va lua mai mult de 5%.


● Felul cum a fost judecat şi executat Ceauşescu este grav criticat peste tot în lume. Nu aţi comis o eroare politică?
● Era o chestiune de viaţă şi de moarte. Încă de la început, Iliescu, Mazilu, Roman şi cu mine eram la ministerul apărării şi am rămas acolo până la executarea lui Ceauşescu. Situaţia era critică, dar Ceauşescu şi soţia lui fugiseră cu un elicopter care a aterizat la Târgovişte. De acolo ar fi trebuit să ia o maşină să ajungă la aerodormul militar din Boteni, unde îi aştepta un avion pentru a-i duce într-o ţară Nord-Africană.


● Spre Libia?
● Nu se ştie exact, dar este posibil. Când elicopterul a aterizat, ţăranii şi miliţia locală l-au încercuit şi au arestat cuplul. Pilotul care îi aştepta a comunicat celor de la securitate că pasagerii săi nu sosit. În felul acesta securitatea a aflat ca Ceauşeştii au fost reţinuţi la Târgovişte. Atunci au atacat garnizoana. Când ni s-a comunicat că atacul era serios, am decis să terminăm foarte repede. Dacă securitatea i-ar fi eliberat, România ar fi fost într-o baie de sânge, un război intern cumplit. Nu am avut de ales. Nu am fost siguri că armata va putea rezista atacurilor.


● Cine a decis să se ţină procesul şi când?
● Decizia a fost luată pe 24 decembrie seara de biroul executiv al frontului, un organism care are 11 membri, şi de către militari. Procesul a avut loc pe 25 decembrie dimineaţa. La prânz au fost executaţi.


● Cine sunt membrii biroului executiv?
● Iliescu, Mazilu, Roman eu, plus alţi câţiva al căror nume nu este făcut public din raţiuni de securitate. Este vorba de tineri care au fost alături de noi la ministerul apărării.


● Nu aţi supraestimat cumva forţa dusmanilor dumneavoastră? Ar fi fost ei într-adevăr capabili să-l elibereze pe Ceauşescu?
● Nu aveţi idee cine erau aceşti oameni, toţi profesionişti veritabili şi bine antrenaţi, cu echipament american modern, nu cu vechile Kalaşnikov-uri ca soldaţii noştri. Aveau puşti cu lunetă cu raze infra roşii. Am văzut cu ochii mei 12 soldaţi ucişi în faţa comitetului central în timpul nopţii, cu câte un glonţ în frunte. În acele zile ne-am deplasat doar cu blindatele. Şi de fiecare dată blindatul nostru a fost atins de gloanţe. Ştiau că eram înauntru. Erau peste tot.


● Câţi erau cei cu care vă luptaţi?
● Între 50 şi 60.000 de oameni, împrăştiaţi pe tot teritoriul României, şi calitativ mult deasupra trupelor noastre. După execuţia lui Ceauşescu, cei mai mulţi s-au predat. Au fost dezarmaţi şi întegraţi în armata regulată. Trebuia să le dăm speranţa unei reabilitări, nu îi puteam pune pe toţi la zid. Când sunt disperaţi, oamenii pot deveni periculoşi. Doar generalii de securitate vor fi judecaţi, nu şi oamenii din trupe.


● Când şi de către cine?
● De tribunalul militar extraordinar care a fost creat. Avem timp pentru procese. Nu mai sunt periculoşi, şi nu ne mai simţim ameninţati în prezenţa lor aşa cum eram în prezenţa celorlalţi doi (soţii Ceauşescu). Situaţia militară este stabilă. Ne mai ameninţă doar câteva puşti cu lunetă mânuite de câţiva fanatici. Nu mai au acum decât un singur scop: să încerce să decapiteze mişcarea revoluţionară asasinându-ne. De aceea nu ieşim de aici. Decizia noastră de a-i executa pe Ceauşeşti a fost corectă, nu doar pentru că după aceea inamicul a oprit lupta, dar şi pentru că poporul dorea profund această execuţie şi noi ştiam asta. În politică, asta este ceea ce contează. Între susţinerea populară şi reticenţele manifestate în străinătate, noi am ales rapid. Ştiţi că cei 120 de soldaţi care îl păzeau pe Ceauşescu şi pe soţia lui s-au oferit cu toţii voluntari pentru execuţie? Şi pe urmă repet, ar fi fost periculos să fie eliberaţi. Nu puteam să riscăm. Cei care nu ţin cont de aceste date sunt nişte visători.


● Sunteţi sigur pe armată?
● Întotdeauna am fost siguri pe armată dar nu şi pe generali. Unii au fost înlăturaţi între timp. Nu au manifestat destulă fermitate atunci când ne-am fi aşteptat să o facă, în momentele critice când felul cum se va sfârşi lupta era încă incert.


● Vor fi judecaţi?
● În principiu nu îi judecăm decât pe cei care sunt criminali recunoscuţi sau pe cei care au avut răspunderi decisive. Nu dorim să creăm în ţară un curent de răzbunare, nu vrem să cerem socoteală tuturor. Regimul lui Ceauşescu exercita asupra noastră a tuturor o mare presiune şi nu le poţi cere tuturor să fie curajoşi 24 de ore din 24. Este adevărat că există o dorinţă de răzbunare, dar va trebui să îi rezistăm. Şi pe urmă, eu cred că această dorinţă era cel mai mult îndreptată împotriva lui Ceauşescu. Acele milioane de dolari puse la adăpost în bănci elveţiene, în timp ce oamenii crăpau de foame şi de frig... Asta a impresionat cel mai mult.


● Aveţi dovezi ale acestei deturnări de fonduri?
● Chiar Elveţia ne-a asigurat că ne va înapoia banii depozitaţi pe teritoriul său. Fratele lui Nicolae Ceauşescu, Marin, era de 15 ani şeful misiunii comerciale la Viena. El a făcut depozitele din băncile elveţiene. A dispărut. Cât despre cei trei copii ai lui Ceauşescu, aveau conturi de economii de câte 1,5 milioane de lei fiecare, în vreme ce salariul lunar al unui muncitor era de 2500 - 3000 lei. În fiecare an, Elena Ceauşescu punea în contul copiilor câte 50.000 de lei cadou. Era jaf la drumul mare.


● S-a vorbit de luptători străini care erau alături de securitate. Ce ştiţi exact?
● Trebuie să fim prudenţi în această chestiune. Este adevărat că există în România studenţi din ţările arabe şi mulţi dintre ei au fost antrenaţi într-o tabără specială a securităţii, la comanda unuia din fraţii dictatorului. Acolo erau antrenaţi pentru lupta de gherilă şi în tehnici teroriste.


● Veţi expulza studenţi arabi?
● Problema este delicată. Are implicaţii diplomatice pe care trebuie să le mai discut.


● Generalul Milea s-a sinucis?
● A fost asasinat atunci când i-a spus lui Ceauşescu că refuză ca armata să se implice în lupta cu manifestanţii...


● Dar armata nu trăsese deja în mulţime?
● La Timişoara da, dar la Bucureşti nu. Există două versiuni despre asasinarea lui Milea. Una, că ar fi fost ucis chiar de Ceauşescu în persoană, alta că a fost ucis de cele două gărzi ale sale. Încă se ancheteaza această cauză. Oricum, generalul Milea va avea parte curând de funeralii naţionale şi va fi decorat postum.


● Georges Marchais este atacat dur în Franţa pentru relaţiile pe care le-a avut cu fostul dictator.
● Georges Marchais? A distrus Partidul Comunist Francez. Este adevărat că l-a criticat foarte timid pe Ceauşescu. Pe când l'Humanité l-a criticat cu mai multă convingere.

The Times, despre profeţia lui Brucan: "Cei 20 de ani s-au terminat, dar românii încă învaţă"
"Nicolae Ceauşescu nu mai e, dar fantoma sa încă bântuie România", scrie ediţia electronică a ... [Citeste]

Silviu Brucan – osul de peşte din gâtul lui Ceauşescu
"Ţi-a rămas vreodată un os de peşte în gât? Nu poţi să-l scuipi afară,
nici să-l înghiţi. Ei bine, eu am fost un os de peşte în gâtul lui
Ceauşescu". Această declaraţie o făcea Silviu Brucan într-un interviu
acordat ziarului The Boston Globe în 1988.

Primise aprobare de călătorie în străinătate, în ideea de-a nu reveni.
La fel se procedase la început de perestroika şi în URSS: un val de
disidenţi şi protestatari – catalogaţi ca puţin sau chiar inflexibili –
a fost îngăduit să pără­sească ţara.

Spre disperarea autorităţilor, Brucan a ridicat noi "probleme". Nu doar
că s-a întors înapoi după ce vizitase Washington-ul, Londra şi Viena,
dar rătăcise şi-n ... Moscova! Devenise în felul acesta un caz singular
în istoria relaţiilor româno-sovietice de după război: în decembrie
1988 trecuse gra­niţele, fără ştampilă pe paşaport, la intrarea şi
ieşirea din URSS!

În consecinţă, turistul de excepţie în patria sovietelor a fost un
subiect şi pe agenda întâlnirilor dintre amba­sa­do­rul E. M.
Tiajelnikov şi oficialităţile ro­mâneşti din ianuarie 1989. Aceste şi
alte episoade – necunoscute în epocă deopotrivă gazetarilor Scînteii şi
celor de la Radio Europa Liberă – sunt pre­zentate acum în documentele
publicate la Editura Polirom sub titlul "Do­sarul Brucan".

Ce-a mai rămas adică din nu se ştie câte dosare despre Brucan. Căci
"obiectivul" fusese sub ocheanul Securităţii vreme de 13 ani
(1966-1989) şi purtase cinci nume de cod (Brumaru, Barbu, Sergiu, Bratu
şi Bran). A predat însă şi el – aceleiaşi instituţii – informări şi
rapoarte asupra misiunilor sale.

Portret în contraste
În prefaţarea documentelor "Mira­cu­los"dobândite de Brucan în
tul­burările din ’89, Radu Ioanid a reuşit un model de portret în
contraste.

Numitul, în originalul certificatului de naştere, Saul Brucar (ori
poate Bruckner) s-a născut la Bucureşti în 1916. Tatăl său, negustor de
stofe, falimentase în anii ’30. A absolvit liceul întreţinându-se din
meditaţii. în me­moriile publicate sub titlul "Generaţia irosită"
(1992) – sigur fiind că şi dosarul de cadre "arsese în revoluţie" –,
Brucan şi-a construit o eroică biografie de ilegalist. Dar în pofida
argumentaţiei şi detaliilor sale, Brucan rămâne de negăsit în istoria
PCdR.

În schimb, soţia sa Alexandra Sido­rovici avea un remarcabil palmares
de aventură şi suspans ilegalist. După război a fost deputată în Marea
Adu­nare Naţională şi acuzator public în procesele politice intentate
"criminalilor de război" şi opozanţilor PCR. Cariera politică începută
atât de promiţător i-a fost întreruptă, se spu­ne, pe motiv de dosar
(rudă apropiată de fost demnitar în regimul carlist).

Cu experienţa de gazetar (colaborase la Gazeta de seară şi fusese
corector la Adevărul literar), încă de la apariţia Scînteii legale
Brucan fusese unul dintre pilonii ei. S-a remarcat eficient prin
"spiritul partinic şi comba­tiv" în tratarea unor subiecte fierbinţi
ale vremii: procesele "criminalilor de război" şi adversarilor PCR,
prezen­ta­rea "fiilor poporului" – candidaţi în alegerile din 1946 etc.
Era printre gazetarii de încredere folosiţi în redactarea
"cuvântărilor" şi documentelor de im­portanţă specială (printre altele
fusese "stilist" al rechizitoriului din "procesul Vasile Luca").

în 1956, Brucan a fost numit şef al Legaţiei române la Washington. Şi-a
continuat misiunile în străinătate cu funcţia de ambasador al României
la ONU. Prietenia cu fermierul Garst pare a fi moment-cheie în
biografia lui. Legat prin firele nevăzute ale serviciilor speciale şi
de amiciţia diplomatului român cu Dobrînin. Dar şi de meritele asumate
de fostul ministru de Interne, Drăghici în spionajul economic
("...cine-a adus porumbul hi­brid în ţară?" – se lăudase, în 1968,
Dră­ghici).

În 1962, Silviu Brucan s-a reîntors în ţară pe funcţia de director al
Televiziunii. Dar după venirea lui Ceauşescu la putere a fost trecut pe
linie moartă. Oficial, Brucan îşi prezentase demisia din conducerea
Televiziunii. Ur­mă­ri­rea sa de Securitate începe însă tocmai cu acest
nod de viaţă: interceptarea unei scrisori către ziare americane. Semnat
cu alt nume, articolul ce de­nunţa epurări antisemite în partid a fost
"identificat" ca fiind redactat de Brucan.

Din 1965 şi până la pensionarea din 1978, Brucan le-a predat
stu­denţilor Institutului de Medicină şi Farmacie din Bucureşti
disciplina numită "so­cia­lism ştiinţific" cu ulu­itor succes.
Titularizarea sa într-un asemenea post fusese însă, de ase­menea,
excep­ţio­nală: inteligentul şi cultivatul profesor nu absolvise studii
superioare!

A avut trei copii. Se presupune că toţi fuseseră înfiaţi. Unul dintre
ei încercase în anii ’80 să treacă graniţa clandestin. Prins şi
condamnat s-a si­nucis mai târziu.

În perioada "deschiderii" promovate de Ceauşescu, Brucan a călătorit
des în străinătate. Răspunzând invita­ţiilor primite, a conferenţiat şi
publicat articole şi cărţi în Statele Unite ale Americii. în spiritul
lui Ceauşescu, avea voie să critice "neîmpliniri" ale so­cialismului în
general ori din alte state ale sistemului, nu şi politica din România.
în anii ’80 – când şi drumurile lui se închid –, Brucan face apel la
demnitari americani şi occidentali să intervină pentru aprobarea
călăto­riilor sale.

Complotist sau disident?
Potrivit mărturiilor sale, a început să comploteze – împreună cu Ion
Ioniţă – încă din 1976. Ideea unei lovituri de stat pentru înlocuirea
lui Ceauşescu fusese apoi reluată cu ge­neralii Ioniţă, Militaru şi
Kostyal. Încercaseră să şi-l asocieze şi pe Ion Iliescu. Dar acesta nu
i-a încurajat (versiunea defetismului "succesorului" va fi mai târziu
reluată şi de semnatari ai "scrisorii celor şase").

Greva muncitorilor de la Braşov din 1987 a însemnat ieşirea în arena
pu­blică a disidentului Silviu Brucan. Du­pă revenirea fostului lider
Gheorghe Apostol din diplomaţie – la ideea acestuia –, discută,
urmăriţi de Securitate, despre protestul difuzat sub nu­me­le
"scrisorii celor şase" în martie ’89.

Când Brucan s-a întors în decembrie ’88 din străinătate, a "dezamăgit"
Se­cu­ritatea. Sperau să se răzgândească, probabil, căci l-au ţinut în
Vama Curtici o noapte.

În ziua de Crăciun s-a revăzut şi cu Gheorghe Apostol. I-a povestit –
în convorbirea interceptată de Securitate – cu cine se întâlnise şi
convorbise în neobişnuita-i călătorie. Nu i-a po­menit însă deloc de
vreo întâlnire cu Gorbaciov (şi nici Gorbaciov n-o aminteşte în
memoriile sale).

Într-un întreg capitol din "Genera­ţia irosită" a fost istorisită însă
de Brucan. "Întrevederea a fost neobişnuit de lungă – aproape o oră –
şi a avut loc între patru ochi, plus interpretul de limbă engleză, a
scris Brucan. Mihail Sergheevici avea în faţă un dosar cu câteva file
în care se uita mereu. A precizat de la început că vom discuta trei
puncte din agendă:
1. Chestiunea reformei politice, în URSS;
2. Chestiunea articolului meu pri­vind ţinuturile baltice;
3. Chestiunea răsturnării lui Ceau­şescu."

Referitor la cel de-al treilea punct îl vom cita punctual iarăşi pe
Silviu Brucan: "Aici a deschis el (Gorbaciov – n.n.) discuţia,
dovedindu-se perfect în te­mă. De la început a declarat că este de
acord cu acţiunea de răsturnare a lui Ceauşescu, cu condiţia ca ea să
fie concepută şi realizată astfel încât să ducă la menţinerea
partidului comunist ca forţă politică conducătoare în România. Aici era
într-adevăr "călcâ­iul lui Ahile" pentru Gorbaciov şi (...) repeta
aproape mecanic "Partidul trebuie să rămână în picioare, altfel va fi
haos". în acelaşi timp a ţinut să de­cla­re categoric că nu se va
amesteca în treburile interne ale României, aşa cum a făcut-o în
celelalte ţări est-euro­pene. "Pentru mine – a subliniat el –
neinter­venţia este o chestiune sfântă."

S-a întâlnit sau nu Brucan cu Gorbaciov rămâne deocamdată mărturia unei singure părţi.

Dar să fi fost, oare, tocmai Silviu Brucan "osul de peşte din gâtul lui Ceau­şescu"?

La 25 decembrie 1988, în convorbirea cu Apostol interceptată de
Securiate, Brucan a făcut mărturisiri ce vor fi trecute sub tăcere în
toate memoriile, interviurile şi articolele sale ulterioare. "Eu am
făcut raport de activitate care interesează Ministerul de Externe, îi
zice Brucan lui Apostol.

L-am trimis lui Ioan Totu (ministrul de Externe – n.n). Acolo am scris
şi despre vizita mea la Moscova, despre vizitele la institutele de
acolo şi despre faptul că m-am întâlnit cu câţiva prieteni buni din
diplomaţie şi din lumea medi­cală. La raport am anexat şi o scri­soare.
Dintre persoanele care s-au interesat iarna trecută de situaţia mea am
ales-o pe una singură care mi-a scris şi care a fost alături de mine.
Scrisoarea este semnată de GEORGE BUSH". "Râd amândoi" – menţio­nea­ză
transcrierea convorbirii...

Istoria continuă prin episoade uluitoare din traseul conceperii,
re­dactării şi difuzării "scrisorii celor şase". între ceilalţi
semnatari – Gheor­ghe Apostol, Alexandru Bârlă­deanu, Corneliu Mănescu
şi Constantin Pârvulescu –, Silviu Brucan face continuu figură aparte.


Vom reveni în câteva din numerele noastre următoare asupra protestului
cu cel mai mare ecou din România anului 1989. începem azi,
prezentându-vă nota de audienţă a ambasado­rului URSS la Bucureşti E.
M. Tiajelnikov la Constantin Oancea, adjunct al ministrului Afacerilor
Externe, redactată la 10 ianuarie 1989. Un do­cument ce-a fost
consecinţa directă a raportului adresat de Silviu Brucan ministrului
Ion Totu după călătoria făcută la Moscova.


Notă de audienţă
Ministerul de Externe
Direcţia I Relaţii
Nr. 149/10.I.89

Tovarăşului Ioan V. Totu
Membru supleant al Comitetului
Politic Executiv al CC al PCR
Ministrul Afacerilor Externe

La 4 ianuarie 1989, Constantin Oan­cea, adjunct al ministrului
Afaceri­lor Externe, a primit în audienţă pe ambasadorul URSS la
Bucureşti, E.M. Tiajelnikov.
La audienţă au participat: O. Gavriş, consilier la DR I, şi L. Polisciuk, consilier la Ambasada sovietică.

E.M. Tiajelnikov, mulţumind pentru primire, a arătat că, pe baza
indicaţiilor de la Moscova, doreşte să prezinte considerente ale părţii
sovietice în legătură cu poziţiile României privind apropiata
Conferinţă de la Paris a statelor semnatare ale Protocolului de la
Geneva din 1925.

Adjunctul ministrului, Constantin Oancea, a arătat că a ascultat cu
toată atenţia cele prezentate. Au fost expu­se pe larg poziţiile
principiale ale ţării noastre şi au fost reafirmate cele transmise în
cadrul audienţei de la 30 decembrie a.c., din indicaţia conducerii
superioare de partid şi de stat. Au fost combătute, cu argumente
deri­vând din poziţiile de principiu ale României, considerentele
părţii sovietice (informare separată).

În continuare, ambasadorul sovietic a prezentat următoarele:
aprecierile păr­ţii sovietice în legă­tu­ră cu Acordurile semnate la 22
de­cem­brie 1988, la New York, de re­prezentanţii Ango­lei, Cubei şi
Repu­blicii Africa de Sud, precum şi po­zi­ţia URSS privind alte
aspecte ale reglementării situaţiei din Africa Australă (In­formare
separată); rezultatele vizi­telor efectuate de ministrul de Interne
so­vietic, E. Şevardnadze, în Japonia, Filipine şi RD Coreeană
(Informare separată).

Constantin Oancea, mulţumind pentru informările prezentate, s-a
referit, în cadrul audienţei, la unele aspecte privind relaţiile
bilaterale. În acest context, a prezentat considerentele părţii române
privind răspunderea care revine presei şi celorlalte mijloace de
informare sovietice în reflectarea corectă potrivit înţele­gerilor
existente şi în spiritul relaţiilor de prietenie şi bună vecinătate, a
realităţilor din România.

Au fost prezentate, pe bază de date concrete, preluări şi apariţii în
presa sovietică a unor ştiri şi articole inamicale la adresa României,
după diferite ziare şi agenţii de presă străine (engle­ză, iugoslavă,
bulgară, ungară), subliniindu-se că o asemenea practică este contrară
înţelegerilor şi spiritului relaţiilor de prietenie. A explica o
ase­me­nea situaţie prin "mai bună şi amplă informare a cititorului
sovie­tic" nu se poate lua în considerare, întru­cât presei din ţările
socia­liste, unde partidele comuniste sunt partide de guvernământ, îi
revine o răspundere deosebită pentru promovare, pe baza înţelegerilor
existente, a relaţiilor de prietenie, respect şi stimă reciprocă. Şi
presa română ar fi putut publica, sub forma preluării, numeroase
articole inamicale la adresa altor ţări socialiste. Spre exemplu,
preluarea a ceea ce presa greacă, iugoslavă sau turcă a publicat la
adresa Bulgariei sau chiar despre răspunderea ce revine URSS ca
proiectant în construirea centralei atomo-electrice în Bulgaria la
numai 5,7 km de graniţa română, fără ca partea română să fi fost
consultată şi fără a se ţine cont de poluarea cea mai periculoasă. Dacă
presa română nu a făcut acest lucru este datorită grijii deosebite pe
care, în fapte şi în vorbe, o acordă conducerea de partid şi de stat a
României relaţiilor cu ţările socialiste, precum şi înţelegerii
răspunderii ce revine presei în promovarea unor raporturi de colaborare
şi prietenie cu ţările socialiste.
De asemenea, au fost prezentate poziţiile principale în legătură cu
răspunderea forurilor competente sovietice privind difuzarea de către
unele misiuni diplomatice, inclusiv socialiste, pe teritoriul URSS a
unor materiale de propagandă cu un conţinut neprietenesc la adresa
ţării noastre, prin enumerare de exemple concrete. S-a solicitat luarea
măsu­rilor necesare pentru a se pune capăt unor asemenea situaţii.

Totodată, s-a reamintit una din convorbirile avute în trecut cu
ambasa­dorul sovietic într-o problemă pe care partea română a tratat-o
cu strictă confidenţia­litate. Pe aceeaşi temă a mai avut loc o
discuţie şi cu tovarăşul director adjunct I. Stănculescu. În ambele
situaţii s-a recomandat oficial că nu este bine să se întreţină relaţii
cu persoana respectivă (SILVIU BRUCAN) şi că nu este cazul să fie
primită oficial în URSS şi să i se ofere de către instituţii
reprezentative tribuna şi firma acestora pentru a expune apre­cieri
care contravin politicii României şi spiritului relaţiilor de prietenie
profundă şi încredere existente între ţă­rile noastre. Contrar acestor
recoman­dări, Institutul de Economie Mondială al URSS, insti­tuţie
oficială a Uniunii Sovietice, l-a primit şi i-a deschis larg porţile
acestui individ ca invitat oficial. În această calitate oficială a fost
primit şi de directorul institutului. I-au fost organizate, de
asemenea, întâlniri la Institutul de Economie a Siste­mului Mondial
Socialist, unde au avut loc discuţii şi unde s-au făcut apre­cieri pe
probleme de conducere. Au fost fă­cu­te aprecieri "personale" contrare
documentelor de partid şi de stat ale ţării noastre. A fost, de
asemenea, pri­mit la acest institut de un şef de sector.

Partea română este surprinsă. A stârnit mirare şi modul în care
individul respectiv a intrat şi ieşit din URSS, deoarece pe paşaportul
său nu figurează nici o viză, nici un semn, deşi se cunoaşte cu
exactitate că el a intrat şi ieşit din URSS.
Din cât se cunoaşte, şi ministrul de exter­ne al României, la intrarea
şi ieşi­rea din URSS, are pe paşaport aplicată ştampila organelor de
frontieră sovie­tice.

Ca prieteni ne întrebăm, pe drept cuvânt, care au fost raţiunile ce au
determinat partea sovietică să acorde acestei persoane un astfel de
tratament pre­ferenţial. Dacă sunt asemenea raţiuni, partea română
roagă să i se comunice, pentru a le cunoaşte. E.M. Tiajelnikov a arătat
că ziaristul care s-a ocupat de această problemă nu mai lucrează şi
este deja la pensie. A precizat că a fost raportat la Moscova
conţinutul convorbirilor avute în legătură cu persoana în cauză. A
promis că va încerca să elucideze ce s-a întâmplat şi să aibă un
răspuns.
Audienţa a durat două ore.


http://1989.jurnalul.ro/stire-special/silviu-brucan-osul-de-peste-din-gatul-lui-ceausescu-318232.html