Decembrie '89

http://cultural.bzi.ro/cercetarea-crimelor-comise-in-timpul-revolutiei-23649

Romania inainte si dupa 89
roamania inaite si dupa 89 Asemanari



1.1. Avem aceleasi hidrocentrale construite pana in 1989, cu 


precizarea ca pe unele, cat de curand, le vom face cadou; 


1.2. Avem aceleasi termocentrale construite pana in 1989 si 


aceleasi retele de transport electric; 


1.3. Avem aceeasi centrala atomica; 


1.3. Avem aceleasi sosele si autostrazi in proportie de 99%; 


1.4. Avem aceleasi spitale construite pana in 1989; 


1.5. Avem aceleasi camine, complexe, studentesti si aceleasi 


facultati de stat;


1.6. Stam si acum la cozi. Sinistru e ca acum stam la coada la 


banca, la coada sa platim impozitul sau gazul, la coada sa 


prindem mai stiu eu ce promotie sau la coada sa depunem 


cererea de somaj;


1.7. La fel ca pana-n 1989, vedem hotul, dar inchidem ochii; 


1.8. La fel ca pana-n 1989, ne uitam la TV si nu avem ce sa 

 

Deosebiri 



2.12. Astazi se fac consolidari la tronsoane de cai de tramvai 


unde nu e cazul, doar pentru a incasa comisionul. Toata clasa 


politica asteapta cutremurul ca pe Dumnezeu; 


2.13. Pana-n 1989, fiecare cetatean mergea in concediu, o data 


la mare si o data la munte. Azi doar 5% isi mai permit; 


2.14. Pana-n 1989, banii obtinuti din exploatarea resurselor 


naturale erau directionati catre protectia sociala, astazi sunt 


directionati catre protectia mafiei; 


2.15. Apa plata e la fel de scumpa ca berea; 


2.16. Cumparam Cola la acelasi pret cu laptele, daca nu mai 


scump. In loc sa ne hranim copiii, ii otravim cu mana noastra; 


2.17. Parizerul e facut din celuloza alimentara si prafuri 


extrem de toxice. Toate preparatele contin aditivi toxici ce 


permit absorbtia apei. Am ajuns sa cumparam apa la pret de 


sunca presata. Am ajuns sa ne cumparam propria moarte in rate; 

2.18. Banii ce ni se fura zi de zi se intorc inapoi sub forma de

http://istoriesicultura.ro/cum-a-actionat-armata-la-revolutie.html

Revoluţia din 1989. Adevărul

http://cultural.bzi.ro/mesaje-cifrate-in-ziarele-comuniste-in-zilele-premergatoare-revolutiei-din-89-1989

http://adevarul.ro/cultura/istorie/revolutie-1_52bd2f54c7b855ff56055b81/index.html

http://adevarul.ro/cultura/istorie/strainii-cazut-revolutie-teroristi-indragostiti-ziaristi-1_52b97cf1c7b855ff56f7ae15/index.html

http://cultural.bzi.ro/cea-mai-sangeroasa-zi-a-revolutiei-23-decembrie-1989-8421

http://cultural.bzi.ro/pe-20-decembrie-1989-timisoara-a-devenit-primul-oras-liber-de-comunism-8314

Puterea neocomunistă şi mineriada din iunie 1990
Moto: Cine nu cunoaşte trecutul, riscă să îl retrăiască!... "Mai bine haimana decât trădător, / Mai bine huligan decât dictator, /Mai bine golan decât activist, / Mai bine mort decât comunist" (Cristi Paţurcă, "Imnul golanilor") » citeste mai mult

După 23 de ani. Mineriada din iunie 1990: „Nu plecăm acasă, morții nu ne lasă!“

Limba română s-a îmbogățit, după anul 1990, cu neologismul „mineriadă“, cuvânt care nu mai există în nici o altă limbă din lume. Un cuvânt care, legat intim de numele lui Ion Iliescu are, pentru noi, una dintre cele mai cumplite semnificații. Chiar dacă nu a fost, încă, inclus în dicționarele oficiale, „Mineriada“ Citeşte mai departe

Am cantat si eu cele de mai jos..... Degeaba !!!

Ne intrebati ce vrem aici
Dar stie toata tara,
Noi sustinem punctul 8
De la Timisoara.

Sa cada patru-sapte-trei
Ce tine TVR,
Legind in lanturile ei,
Chiar si cuvintele !

Mai bine haimana,
Decit tradator,
Mai bine huligan,
Decit dictator,
Mai bine golan,
Decit activist,
Mai bine mort,
Decit comunist.

Ofiterii Securității au deschis porțile revoluționarilor ca să intre în TVR

Fostul șef al Centrului de Informații Externe: ”Eram sub controlul informativ al sovieticilor”

Scenariul grupării Iliescu pentru lovitura de stat din decembrie 89 prevedea și trupe sovietice

Ce citesti?


Relatiile romano - ungare dupa 1989

Decembrie 1989 şi radioamatorii

Unii i-au zis revoluţie, alţii lovitură de stat, s-au găsit şi inovatori în ale limbii române care au născocit termenul de loviluţie, unii au vorbit de “evenimente”, alţii, în derâdere, de Marea Înghesuială, numai cei peste 1000 de morţi – între care foarte mulţi tineri – au rămas tăcuţi, ei îşi dorm discret somnul de veci, indiferenţi la părerea finală a istoricilor şi politicienilor despre ceea ce a avut loc cu adevărat în însângeratul Decembrie 1989. Un lucru este însă sigur: acele zile ne-au schimbat definitiv viaţa, iar cei 16 ani care au trecut ne pot îndemna la un bilanţ, dar şi la o aducere-aminte.

Precum în haosul unui cutremur, cei cărora le-a fost dat să-l trăiască au fiecare propria poveste, istoria personală a minutelor fatidice care schimba sau frâng destine, şi nu e uşor să alcătuieşti din aceste fragmente disparate, aşijderi cioburilor unui caleidoscop, o imagine cât de cât completă şi obiectivă a unui anumit moment, ca să nu mai vorbim de o imagine generală.

Nici aceste rânduri nu-şi arogă rolul de sinteză a participării radioamatorilor din România, ci doar acela de a aminti celor care au uitat – dar şi de a-i informa pe cei care poate nu ştiu – că în decembrie 1989 în banda de 80 de metri a fost activată pe frecvenţa de 3650 kHz Reţeaua de urgenţă. Pe vremea când “mămăliga” încă nu explodase şi dictatura părea veşnică, formalitatea cu acest nume – care timp de ani de zile a constat săptămânal doar dintr-o monotonă şi inutilă strigare a catalogului înaintea QTC-ului, la care răspundeau cuminţi radiocluburile judeţene – şi-a luat în aceste împrejurări rolul în serios şi a devenit un fierbinte punct de întâlnire al celor care au decis să-şi facă auzit glasul. De ce au făcut-o? ne-am putea întreba. Poate i-a îndemnat dorinţa de a participa la un moment istoric, cu mijloacele pe care un radioamator le are la îndemână, poate credinţa – sau speranţa – că până şi cel mai mărunt gest de solidaritate poate avea importanţa sa. Fapt este că timp de 10-12 zile, seară de seară, noapte de noapte, pe frecvenţă şi-au semnalat prezenţa nenumărate staţii YO, din toate judeţele ţării, operate de radioamatori tineri şi vârstnici, veterani şi novici, majoritari şi minoritari, cu aparatură industrială sau autoconstruită.

În ajutorul memoriei mele nu-mi vin decât un caiet de staţie cu paginile îngălbenite, nişte însemnări aruncate pe hârtie în fugă, care conţin doar niste nume, indicative şi foarte multe numere de telefon, un articol de ziar şi o scrisoare. Fără îndoială că sunt radioamatori care au avut o participare mai importantă şi deţin date mai numeroase. Poate că acest articol va constitui pentru ei un stimulent să-şi aştearnă amintirile pe hârtie (ecran), căci verba volant, scripta manent.

Răsfoind logul pot constata marele număr de staţii YO cu care am avut QSO-uri în banda de 40 de metri în cursul zilei de 23 decembrie, şi îmi amintesc limpede că subiectului la ordinea zilei nu i se spunea pe nume, doar în glasurile corespondenţilor se putea ghici o emoţie cu greu reţinută, de parcă, ieşiţi din beznă, ne regăseam cu bucurie, după o îndelungă despărţire. Aceste întâlniri întâmplătoare s-au concentrat rapid în cursul serii pe frecvenţa uzuală a QTC-ului lui Andy Giurgea, YO3AC, structurându-se într-o formă organizată, surprinzător de disciplinată, care avea net-controlori şi un unic scop: transmiterea respectiv colectarea de informaţii.

Ni s-a spus că suntem ascultaţi. ştiam şi înainte că suntem ascultaţi – cu eficienţa cunoscută -, dar acest nou (vechi?) Big Brother avea o altă abordare şi cu totul alte intenţii. “El” nu s-a manifestat în decursul acelor zile, dar cred că cu toţii, vorbind în faţa microfonului, ni l-am imaginat ca pe o mare ureche atentă, de astă dată binevoitoare, interesată de frânturile noastre de informaţii, dispusă să le evalueze şi, cine ştie, să le şi utilizeze.

Trebuie să recunoaştem că în focul evenimentelor s-au cam eludat anumite prevederi ale regulamentului: s-au rostit indicative parţiale, unii se strigau doar pe nume şi se recunoşteau după glas, iar paragraful care interzice transmiterea de mesaje către persoane terţe neradioamatoare a fost considerat o piedică în calea celei mai importante dintre activităţi: aceea de a aduce liniştea în sufletul a nenumăraţi rezidenţi din Diaspora, care au asistat cu inima strânsă la prima revoluţie transmisă în direct la televiziune şi şi-au făcut griji pentru viaţa rudelor şi prietenilor lor aflaţi în România. Gândul că amplasamentele noastre sunt cunoscute şi că, deşi nu suntem pe stradă în bătaia gloanţelor, ne expunem într-un fel cred ca a fost prezent şi în mintea celorlalţi participanţi, eu cel puţin îl recunosc şi încerc să mi-l explic prin evenimentele care se derulau pe ecranul televizorului, dar mai ales pe străzile oraşelor-martir, dar nu am cunoştinţă de vreun radioamator participant la netul din decembrie care să fi păţit ceva. Doar o exclamaţie mai răsună în memoria mea auditivă, dar sper că aceasta nu a avut consecinţe: “Lucky (YO3DCO) e atacat!” a strigat cineva panicat în cursul unei seri, şi nu a mai revenit.

Colectarea numerelor de telefon şi transmiterea rezultatelor s-a desfăşurat în timpul zilei şi pe benzile de 40 şi 20 de metri, eu însumi am primit liste întregi de numere de telefon de la staţii din Israel, printre care s-a remarcat prin operativitate tizul meu Morel, 4X1AD. Nu mică mi-a fost surpriza când m-a anunţat: QSO-ul nostru se transmite în direct la Kol Israel (postul naţional de radio), astfel că am început să-mi aleg cuvintele mai cu grijă, ştiind că o mulţime de persoane originare din România sunt pe recepţia postului.

O staţie din Australia m-a chemat în fonie în 20 de metri, ceea ce era în sine o performanţă, căci nu aveam decât un vertical şi 100 de waţi. Operatorul vorbea româneşte şi pregătea o listă de 150 de numere de telefon! Mă ruga să stau pe frecvenţă, până le colectează de la românii din localitate. Între timp propagarea s-a schimbat, legătura s-a întrerupt, iar o cunoscută fostă “eminenţă cenuşie” m-a sunat să-mi spună că ceea ce tocmai am fost rugat să fac ar constitui o încălcare a regulamentului. Mă bucur să-i răspund acum că această încălcare, tolerată în acele zile de excepţie, ne-a dat posibilitatea de a furniza multe veşti liniştitoare celor dinafară, deşi câteva apeluri telefonice date de mine în ţară au rămas fără răspuns…

Dar staţiile româneşti erau solicitate şi pentru transmiterea de informaţii privind ajutoarele umanitare care au început să fie trimise spre România. OK1VJG m-a chemat pentru a mă ruga să transmit că două camioane încărcate cu astfel de ajutoare vor ajunge a doua zi la vama Nădlac. Staţiile maritim-mobile YO erau şi ele prezente, Gil YO4BTB/MM şi Relu YO4BXT/MM apar în logul meu, deşi n-aş putea spune de unde mă chemau. Cu Grig, YO4AWS/MM a fost însă o altă poveste: între 24 decembrie şi Revelion situaţia era cât se poate de tulbure, iar Grig se afla în drum spre Constanţa. El nu era radiotelegrafist pe vas, ci mecanic-şef, transmitea din cabina sa. A chemat în telegrafie reţeaua pe 80 de metri şi a întrebat de ce nu răspunde YQI. Net-controlorul l-a apostrofat, pentru că a făcut câteva erori de transmisie, deşi sensul se deducea cu uşurinţă. Grig era un bun telegrafist – din păcate a abandonat radioamatorismul -, dar pesemne că pe un vas care se legăna puternic şi în starea de surescitare în care eram cu toţii îi cam tremura mâna. “Invaţă dom’le telegrafie! şi ce e aia YQI? Acesta nu e un indicativ de radioamator!” Am intervenit, explicând că YQI este indicativul staţiei de Radiocoastă, cea care ţine legătura cu toate navele româneşti aflate pe mare. Grig avea o întrebare: poate veni vasul spre casă, sau să mai stea în largul Mării Negre, în aşteptarea unui moment mai prielnic? Era evident o întrebare pe care şi-o punea radiotelegrafistul vasului şi, prin intermediul său, însuşi comandantul. Am stabilit o întâlnire pentru a doua zi dimineata, când am telefonat în port. Mi-a răspuns o doamnă isterizată, care vorbea de sub o masă: “Domnule, aici e nenorocire, ce ştiu eu ce să facă vasul acela?” Şi într-adevăr, în fundal se auzea parcă răpăit de mitralieră. Am încercat la alte şi alte numere de telefon, până când am dat în sfârşit de cineva de la care am primit un răspuns clar: “Să vină acasă liniştiţi, nu este nici o problemă”, mesaj pe care l-am transmis lui Grig.

Dar cele mai fructuoase legături le-am avut-o cu Gerald, PA3DKZ, care avea mesaje de transmis din partea Crucii Roşii olandeze către Crucea Roşie din Constanţa, şi ţin minte că m-am dus la sediul acesteia din urmă pentru a anunţa sosirea unui masiv transport de ajutoare. Gerald dorea de asemenea să aflu de ce anume duce lipsă Spitalul Judeţean Constanţa. Presupun că în Olanda se afla cineva care dorea să ajute în special oraşul nostru. În curtea spitalului erau parcate câteva tiruri străine enorme, şoferi bărboşi sau mustăcioşi se plictiseau pe lângă ele fumând, în aşteptarea cuiva care să le preia încărcătura. În spital am fost primit în cele din urmă de un cunoscut cardiolog constănţean. Era palid, îmbrăcat în halat pufos albastru de spital şi arăta foarte obosit, probabil că fusese de gardă şi a avut o noapte grea. M-a rugat să aştept şi a revenit cu o lungă listă de materiale medicale, printre care figurau chiar şi paturi de spital şi aparatură de resuscitare. Seara frecvenţa de întâlnire din 80 de metri era ocupată de o transmisie de telex lată de vreo 10 kilohertzi. L-am chemat pe Gerald mai sus, mai jos, fără rezultat. Apoi mi-a venit ideea să-l caut în vestita fereastră de DX de pe 3799 KHz, unde câte un “rechin” obişnuieşte să lanseze CQ DX, iar o mulţime de staţii mai modest echipate aşteaptă să fie şi ele pasate, pentru a lucra câte o ţară nouă. Mi-am spus indicativul, mi-am cerut scuze că deranjez netul de DX, am adăugat că este vorba de o urgenţă. După o astfel de întroducere nimeni nu a avut de obiectat. Sure, go ahead, a spus cineva cu un semnal care îndoia acul S-metrului. Am întrebat dacă nu cumva din întâmplare PA3DKZ se află pe frecvenţă. Şi minune, Gerald era acolo, a avut acelaşi gând! Am părăsit repede şi cu scuze reînnoite frecvenţa şi ne-am reîntâlnit mai jos pentru a transmite lista de necesităţi a spitalului.

Cu o altă ocazie propagarea ne-a jucat o festă, tocmai când Gerald avea comunicări deosebit de importante. Pe un vapor românesc care părăsise un port olandez în drum spre Constanţa au fost încărcate o mare parte din materialele destinate Spitalului Judeţean precum şi Leagănului de copii din Babadag, şi Gerald dorea să transmit lista materialelor expediate şi vestea însăşi a expedierii. Nu ne înţelegeam aproape deloc, semnalul era prea slab, iar zgomotul era infernal. Şi atunci – o altă minune! – din senin a apărut în frecvenţă Dave, G4WUK. De mai multe zile mă căuta în bandă pentru a mă felicita pentru your new found freedom, după cum s-a exprimat, şi sunt sigur că se referea la toţi radioamatorii YO. Ne auzea destul de bine pe amândoi, şi timp de o oră, cu o răbdare extraordinară a preluat de la Gerald mesajele şi punct cu punct, transmiţând pe litere aproape fiecare cuvânt al acelor denumiri medicale, a retransmis informaţiile dinspre Gerald spre mine şi de la mine spre Gerald. Dave ne vizitase cu ani în urmă la Constanţa, a vizitat şi clubul şi şi-a petrecut timp de o săptămână după-amiezele la domiciliul meu şi în plimbări comune prin oraş şi pe litoral, fapt suficient pentru a constitui ulterior subiectul principal al mai multor interviuri pentru care am fost convocat la Securitate. A dovedi că Dave G4WUK era un spion, iar YO4PX un racolat al odioaselor oficine ar fi fost pesemne o performanţă notabilă a “băieţilor buni”. Dar eforturile lor erau totalmente inutile, Dave era un simplu mecanic, iar eu un simplu radioamator care, destul de imprudent, a dat dovadă de ospitalitate şi a încercat să se comporte ca un om normal, în vremuri anormale…

Gerald, respectiv persoanele necunoscute care se aflau la originea generoaselor donaţii ar fi dorit să li se confirme sosirea mărfurilor încărcate pe vasul aflat în drum spre ţară, astfel că am fost rugat să transmit şi această doleanţă. Am pornit din nou spre spital şi am relatat acolo despre cererea venită pe calea undelor. Mi s-a promis solemn că de îndată ce materialele vor fi sosit voi fi contactat, pentru a transmite vestea cea aşteptată în Olanda. Aşa cum aţi fost contactaţi Dumneavoastră, stimaţi colegi, am fost contactat şi eu. Păcat, ar fi fost o ocazie bună pentru a mulţumi celor care din depărtare s-au gândit la Constanţa şi s-au străduit să dea o mână de ajutor. Dar pesemne că beneficiarii, odată intraţi în posesia lucrurilor cerute, n-au mai considerat necesar să confirme şi să mulţumească…

Dacă tot eram la spital m-am hotărât să mă consult, după câteva nopţi dormite pe sponci nu mă simţeam prea bine, termometrul indica 37 şi 5 linii şi mă durea spatele. Îmi intrase în cap că am făcut o congestie pulmonară, astfel că m-am dus la camera de primire a urgenţelor. În timp ce stăteam la rând a venit o asistentă şi l-a anunţat sec pe medicul de gardă: “Arabul a murit.” Nimeni din cei aflaţi acolo nu a schiţat vreun gest, nu a scos o vorbă. Pe feţele tuturor se citea o mare oboseală. Am coborât cu trimiterea în sinistrul subsol al spitalului, în drum spre cabinetul de radiografie. O femeie tocmai era scoasă pe targă, umărul ei dezgolit era acoperit cu un cearşaf. “A fost împuşcată în umăr, în timp ce conducea maşina, şi culmea! e soţie de securist”, a comentat radiologul, fără să fi fost întrebat. Nici el nu arăta prea bine. “Nu aveţi nimic la plămâni, probabil e o stare de stres, de-aia aţi făcut puţină febră”, a mai adăugat el după ce m-a iradiat cu aparatele lui preistorice. Când mi-a auzit numele a ridicat capul din registru şi s-a interesat de naţionalitatea mea. “Ei, dacă nu aţi plecat din ţară până acum, sper să nu plecaţi nici de aici înainte.” Acel “de aici înainte” părea să sugereze un viitor luminos. L-am asigurat că nu am de gând să plec şi am părăsit spitalul oarecum mai liniştit, cu farurile maşinii stinse, aşa cum venisem, trecând prin filtrele soldaţilor cu brasarde tricolore.

Din ianuarie situaţia s-a mai limpezit şi am avut răgazul şi dispoziţia necesară să redactez un scurt articol, aflasem că oficiosul de partid constănţean Dobrogea Nouă şi-a schimbat numele şi că publică tot felul de articole şi texte a căror apariţie era de neimaginat cu nici două-trei săptămâni în urmă. Mi-am zis că şi contribuţia radioamatorilor din YO ar trebui să ajungă la cunoştinţa concitadinilor mei şi am întitulat articolul cam emfatic “Radioamatorii – un sprijin de nădejde”. M-am dus cu textul la sediul ziarului şi de la început m-a uimit că instituţia părea pustie, nici măcar la poartă nu şedea cineva. Până la urmă am găsit într-un birou doi domni uşor confuzi. Am aflat ulterior că, dintre ei, cel care a stat de vorbă cu mine despre publicarea articolului era fotograful ziarului, celălalt se prea poate să fi fost portarul. Redactorul ad-hoc a parcurs textul, mi-a lăudat stilul şi mi-a cerut să publice articolul la persoana a treia, sub semnătura sa, în calitate de reporter. Nu am avut nimic împotrivă, astfel că peste două zile articolul a apărut. Dar, surpriză! Fotograf-fotograf, dar avea şi el cenzura în sânge, dintr-o trăsătură de condei din text fuseseră eliminate pasajele care pomeneau de Securitate, de bănuielile acesteia în privinţa lui Dave, G4WUK, care acum, iată, ne-a fost de mare ajutor, etc.

Şi dacă tot intrasem în legătură cu presa vremurilor noi, mi-a mai venit o idee: să merg cu redactorul-fotograf la Poşta Mare, să vedem şi să fotografiem pentru ziar aparatura de scotocire-aburire-cenzurare a Securităţii, prin care trecea o bună parte a corespondenţei locuitorilor oraşului (inclusiv aceea a radioamatorilor constănţeni). Fotograful mi-a suflat şi paternitatea acestei idei şi s-a dus la poştă singur, dar ce importanţă avea câtă vreme a doua zi pe pagina întâi a renăscutului ziar cititorii au putut vedea poza maşinăriilor cele indiscrete, care ani de zile au amuşinat cu neruşinare şi anticonstituţional scrisorile şi revistele ce ne erau expediate din străinătate!

Aşa că m-am mulţumit să privesc cu satisfacţie ascunsă clădirea Poştei din exterior şi pe bravii militari în combinezoane negre, care stăteau pe acoperişul jos al clădirii înarmaţi până în dinţi şi schimbau binevoitor gesturi de salut cu trecătorii. Armata era cu noi. Am rămas visător doar când pe uşa mesageriei, în interiorul căreia se afla şi căsuţa mea poştală, am zărit un afiş tipărit: “Revoluţia a învins. Nu distrugeţi nimic. Cartelele de alimente se desfiinţează.” Am salutat în gând şi cucerirea aceasta gastronomică şi am plecat spre casă.

Iar în februarie 1990 am primit copia unei scrisori. O păstrez cu drag şi o recitesc în momentele în care şovinismul şi xenofobia îşi arată iar faţa hidoasă, acolo unde nici nu te-ai aştepta – în radioamatorism! -, şi mă încearcă teama că ham spirit-ul este un concept pe cale de dispariţie. În încheiere, îmi permit a o reproduce aici în traducere.

“ISRAEL AMATEUR RADIO CLUB
P.O.Box 4099, 61040 Tel Aviv

Tel Aviv, 8 februarie 1990

FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE RADIOAMATORISM
P.O. Box 05-50
76100 Bucureşti
R O M Â N I A

Către prietenii noştri din România

Măreţia oamenilor poate fi judecată numai după felul în care ei acţionează şi se comportă în situaţii de tensiune extremă. Revolta populară din România, lupta poporului român pentru redobândirea libertăţii, numărul mare al victimelor şi, în final, căderea dictaturii au putut fi urmărite de noi la televiziune.

Aflaţi îndărătul evenimentelor vizibile, un grup de radioamatori devotaţi au făcut tot ceea ce au fost în stare pentru a organiza pe calea undelor radio fluxul de ajutoare care s-a îndreptat spre ţară din toate direcţiile. şi ca şi cum aceasta n-ar fi fost de ajuns, aceşti amatori, depunând un efort suplimentar uriaş, ireproşabil, neobosit, au dat dovadă de profesionalism, înţelegere şi perseverenţă pentru a retransmite nenumărate mesaje, în încercarea de a lua legătura cu rude şi prieteni ai cetăţenilor israelieni din România, şi aceasta pe toate căile posibile. Prin intermediul radioamatorismului ei au transmis veşti partenerilor lor din Israel, veşti pe care aceştia le aşteptau cu sufletul la gură.

Pentru toate aceste eforturi şi întreg ajutorul pe care ni l-aţi oferit în acele zile, noi, toţi membrii Clubului Radioamatorilor din Israel, începând cu preşedintele nostru Joseph Obstfeld, 4X6KJ şi până la ultimul radioamator receptor, dorim să vă mulţumim tuturor din inimă. Vom face tot posibilul pentru a păstra bunele relaţii dintre noi şi a da dovadă de sentimentele noastre de adevărată prietenie şi în anii care vin.

Călduroase 73 şi Şalom!
Al Dvs. cu stimă,
Ahron Kirschner, 4X1AT
Secţia de Relaţii cu străinătatea a IARC”

Articolul a fost republicat la 16 decembrie 2011 pe pagina de internet a autorului http://yo4px.blogspot.com

Adevărul despre Revoluția din 1989: rolul lui Laszlo Tokes

„Revoluţia romana a început la Timişoara, scânteia fiind aprinsă de curajul unui om, reverendul Laszlo Tokes, un pastor al Bisericii Reformate (Calviniste) şi o parte din minoritatea etnică maghiară”. (1)

„FALS! Revoluţia a început la Iaşi, iar curajul lui Tokes este o invenţie, atitudinea sa – dincolo de legăturile cu spionajul maghiar – fiind exact contrară imaginii proiectate în universităţile americane de Vladimir Tismăneanu, minoritatea maghiară n-a avut nici un rol, violenţele din Timişoara fiind provocate şi întreţinute profesionist de cetăţeni români, în majoritatea lor etnici români” (2) .

Din cele relatate de Alex Mihai Stoenescu, trebuie înţeles că nu Laszlo Tokes a fost „pionul” revoluţiei – merit pe care i-l atribuie o parte din „istoricii” nedocumentați din România. Evenimentele, legate de pastorul protestant, nu s-au petrecut aşa cum le-a descris Tismăneanu – descriere care-l erijează pe Tokes într-un salvator al României şi un erou al revoluţiei.

Trebuie înţeles un lucru esenţial şi anume că: enoriaşii care l-au susţinut în zilele de 15 şi 16 decembrie 1989 erau unii, iar adevăraţii revoluţionari, au fost alţii.

„Tokes [...]nicidecum n-a zis <

Urmărind cursul evenimentelor petrecute la Timişoara în ziua de 15 decembrie, vom observa că Laszlo Tokes nu numai că nu a îndemnat oamenii la revoluţie, ci chiar i-a rugat să plece – imediat după ce primarul Moţ l-a asigurat că nu va fi evacuat – lucru confirmat şi de Sorin Oprea într-o emisiune difuzată în decembrie 2003 la TVR Timişoara: „Tokes, după câte îmi aduc bine aminte, a ieşit la fereastră şi a spus <>, nicidecum n-a îndemnat oamenii la revoluţie. Sau nicidecum n-a zis <
Preliminariile: ordinul de evacuare a reverendului

Ordinul de intervenţie, pentru evacuarea reverendului, a fost dat de judecătoria Timişoara în urma cererii făcute de Episcopia Reformată Oradea, reprezentată prin episcopul Laszlo Papp, la data de 16 septembrie 1989 - menţionez că Tokes a fost înştiinţat din data de 1 septembrie 1989 asupra faptul că i-a fost retrasă autorizaţia de funcţionare (3) şi că trebuie să părăsească apartamentul - locuinţă de serviciu ocupabilă numai de către preotul care îndeplineşte serviciul religios al comunităţii - până pe data de 15 septembrie 1989.

Din studiul documentelor (4) se observă că refuzul de a părăsi parohia nu a fost pentru Tokes o noutate. Acesta, la începutul activităţii sale de la Braşov şi Dej, în urma unor repetate încălcări disciplinare, a fost radiat din rândul preoţilor datorită refuzului său de a fi mutat la o altă parohie şi timp de 25 de luni a trăit fără ocupaţie (5). Motivul mutării sale de la Timişoara la Sălaj este cât se poate de banal: împotrivirea controlului financiar – împotrivire care i-a adus mutarea disciplinară la o altă parohie.

Mărturia lui Gazda Arpad (6) este esenţială pentru a ne da seama de ceea ce Tokes făcea - încercă să-şi salveze pielea, nicidecum nu lupta împotriva regimului comunist din România – la sfârşitul fiecărei săptămâni: „După ce a refuzat să se mute la Mineu, Tokes n-a mai primit salariu, dar el totuşi ţinea slujba” (7) – un lucru normal din moment ce refuzase mutarea într-o altă parohie, mutare pe care o considera ilegală. Practic, el a dat dovadă de insubordonare faţă de structurile superioare ale Bisericii Reformate. „Comunitatea îl ajuta. De nenumărate ori a fost vizitat de autorităţi. El, în fiecare săptămână după slujbă ţine o informare în care spunea cine a murit, cine a fost botezat, şi, în afară de aceste ştiri normale, el mai spunea că a fost vizitat în data cutare de inspectorul cultelor Teperdel, în data cutare a fost invitat la securitate de maiorul cutare... Puterea lui era tocmai faptul că n-a făcut taină din toate cele ce i se întâmpla” (.

În urma sentinţei date de judecătoria Timişoara, sentinţa de evacuare, care expira în data de 15 septembrie – după această dată, autorităţile competente puteau trece la evacuare silită, aşa cum au şi făcut -, „în 10 septembrie, la slujbă, Tokes a anunţat asta şi a chemat enoriaşii să fie martori la această evacuare nedreaptă” (9). Cu toate că „această chemare” a fost înţeleasă, o bună perioadă de timp, ca şi o chemare de împotrivire în faţa regimului totalitar, reverendul nu făcea altceva decât să-şi apere propriile interese – acestea vizau atât locul de muncă cât şi apartamentul în care locuia ilegal dat fiind faptul că fusese revocat din funcţia de preot, iar în locul lui fusese ales un alt reverend.

15-16 decembrie – ce s-a întâmplat de fapt?

Evenimentele încep să ia amploare la data de 15 decembrie 1989. În dimineaţa acestei zile, în jurul orei 08:00, în apropierea imobilului apar fidelii pastorului, majoritatea oamenii în vârstă şi femei. Aceştia însă observă prezenţa miliţianului de pază şi nu au curajul să se apropie, după cum explică martorul Gazda Arpad: „se plimbau prin zonă, întrau în farmacie, ieşeau, întrau în alimentară, ieşeau” (10). Tot în aceea dimineaţă, din ordinul lui Nicolae Ceauşescu talciocurile din Timişoara sunt închise. Decizia trezeşte nemulţumirea lumii interlope din oraş şi a numeroşilor mici negustori veniţi din ţară, în primul rând din Moldova, pentru aprovizionare cu produse ale micului trafic. Această decizie de închidere a talciocurilor nu a făcut altceva decât să strângă şi mai multă lumea în jurul casei pastorului. Aceştia erau nemulţumiţi de decizia lui Ceauşescu de închidere a talciocurilor, nicidecum de decizia de mutare a pastorului Tokes (11).

Conturul evenimentelor a fost trasat după ora 16:00, conform lui Bălan Radu: „În data de 15 decembrie 1989, la ora 16:00, secretarul cu probleme de propagandă, Bolog Vasile, mi-a comunicat că, din datele ce le posedă, în faţa locuinţei pastorului Laszlo Tokes este adunat un număr de 70-100 de persoane, care nu se manifestă sub nici o formă” (12).

Nicolae Mavru ne vorbeşte despre cazul Tokes într-un interviu acordat lui Alex Mihai Stoenescu. Mavru, în decembrie 1989, era maior şi îndeplinea funcţia de şef al Serviciului de Filaj şi Investigaţii din Securitatea judeţului Timiş. Acesta, în 16 decembrie, surprinde foarte bine momentul în care, la casa pastorului, se formează un grup de protestatari “identificaţi printr-o beretă cu şnur” (13) care erau responsabili cu formarea masei de susţinere pentru pastor: “aceştia apăreau şi dispăreau, nu erau mai mult de 10-15 persoane, dar dispariţia lor era legată de încercarea de a mobiliza oamenii din oraş” (14). Din punctul meu de vedere şi din documentele şi interviurile studiate am ajuns la concluzia că această sarcină, “de mobilizare a populaţiei”, a fost un eşec total. În prima instanţă, cei din grupul cu “beretă cu şnur” au reuşit să strângă un număr nesemnificativ de persoane (aproximativ 50), lucru care arată dezinteresul mulţimii faţă de Laszlo Tokes: “unii cetăţenii îi luau la înjurături” (15) pe cei care îi îndemnau să fie solidari cu pastorul.

”În acest timp prietenul meu a strigat <>, iar noi am scandat <>. Tokes a apelat încă odată să nu-i facem probleme, spunând că soţiei i se face rău.”



după-amiaza zilei de 16 decembrie 1989 este considerată punctul de întoarcere a mişcării “pro-Tokes” împotriva regimului Comunist din România. A nu se înţelege că mişcarea pro-Tokes a fost reprezentată de toate persoanele de la faţa locului pentru că mai jos vom observa unele greşeli făcute de membrii partidului din Timişoara. Declaratia lui Gazda Arpad este esentiala prin contextexul sau: “La primele scandări <> noi realmente eram speriaţi (era încă lumina – cam ora 15). Ne gândeam că securitatea, prin provocatori, face o demonstraţie anticomunistă pentru a avea apoi pretext să dea sentinţe de ani grei de închisoare… Nu vedeam din casă tot ce se întâmpla afară. Tokes a început să-i liniştească pe cei din stradă” (16). Mărturia lui Kali Adrian Matei, manifestant aflat în faţa casei lui Tokes, este esenţială pentru a înţelege reacţia pastorului: “Acesta a ieşit la geam, a mulţumit pentru sprijin şi a rugat să nu-i facem problem. În acest timp prietenul meu a strigat <>, iar noi am scandat <>. Tokes a apelat încă odată să nu-i facem probleme, spunând că soţiei i se face rău” (17).

Aceste declaraţii ale martorilor sunt întărite de raportul filajului făcut la casa reverendului în data de 16 decembrie 1989. În raport se regăsesc note care atestă faptul că preotul a rugat mulţimea să plece, trimiţând pe cineva să-şi afişeze un text în acelaşi sens pe uşă, în limba maghiară şi romană, specificând că duminică, 17.12.1989, ora 10:00 pot veni la slujbă. Acesta i-a asigurat pe manifestanţi că primarul i-a acordat libertatea, că va primi lemne şi i-a rugat să demonstreze în altă parte.

În concluzie: Laszlo Tokes dorea să rămână preot la parohia din Timişoara, nu dorea să fie mutat – lucruri pe care le-a obţinut în scris de la primarul Moţ. Manifestanţii doreau să-şi păstreze preotul şi protestau pentru ca acesta să nu fie mutat în judeţul Sălaj – acest lucru a fost asigurat în scris de primarul mai sus menţionat. Acum că lucrurile au fost “rezolvate”, de ce manifestanţii au rămas în continuare în stradă ca să protesteze? Din diferite declaraţii ale martorilor şi din studiul raportului de Filaj al Securităţii Timişoara, reiese că manifestanţii au fost manipulaţi pentru a rămâne în stradă cu un prim scop de a-l ajuta pe reverend, dar odată cu rezolvarea “problemei” interesul faţă de reverend a fost trecut la manifestaţia împotriva regimului comunist.

A se face din Laszlo Tokes un erou al revoluţiei române este dincolo de posibilităţile intelectuale ale celui mai talentat autor de ficţiune, iar aceste cuvinte sunt întărite cu ajutorul celor relatate mai sus.

Formarea masei critice

Formarea masei critice s-a făcut în numai câteva minute pentru că un grup de tineri agitaţi au început să tragă pantografele tramvaielor oprindu-le pentru a bloca circulaţia, câţiva „copii ai străzii” au aruncat cu pietre în geamurile tramvaielor, astfel încât oamenii au fost nevoiţi să coboare. „Unii au plecat nervoşi pe jos acasă, mulţi însă au rămas pe loc pentru a vedea ce se întâmplă. Se forma astfel instinctiv masa critică a mulţimii” (18).

Un al doilea factor care a ajutat la formarea acestei mase a fost chiar primul-secretar al Comitetului Judeţean Timiş al PCR – hotărârile pe care acesta le-a luat, cu privire la infiltrarea unui număr mare de oameni printre manifestanţii aflaţi în faţa casei lui Tokes, nu pot fi considerate decât “haotice”: „în dimineaţa de 16 decembrie 1989, la ora 08:00, am fost chemat de Radu Bălan, odată cu mine venind şi ceilalţi secretari: Bolog Vasile, Avram Teodorea, Boiboreanu Viorica şi Lazureanu Aurel, Bălan Radu ne-a informat cu privire la cazul Laszlo Tokes şi anume că în Piaţa Maria s-au adunat 3-400 de persoane care-şi exprimau opoziţia faţă de măsura de evacuare a pastorului ce urma să fie luată. Prim-secretarul ne-a informat că pentru dezorganizarea acelei manifestaţii urmează a fi infiltraţi alţi patru-cinci sute de oameni cu diferite responsabilităţi pe linia muncii de partid sau de sindicat. Ne-a mai precizat că deja printre aceşti demonstranţi se găsesc lucrători din aparatul Inspectoratului Judeţean al Ministerului de Interne” (19).

În jurul orei 16:00, în strada Timotei Cipariu apare un grup de aproximativ 60-70 de persoane care se opreşte în dreptul casei lui Tokes – aceştia sunt sindicalişti trimişi de primarul Petre Moţ să împiedice adunarea manifestanţilor. Ultima ideea nu a fost una inspirată deoarece „autorităţile locale constituiau ele însele un grup masiv de peste 100 de persoane” (20), trezind curiozitatea trecătorilor care se opreau pentru a vedea ce se întâmpla, astfel numărul manifestanţilor înmulţindu-se din clipă în clipă dar „teza unei mulţimi de 1000 de persoane prezente în dimineaţa sau după-amiază zile de 16 decembrie nu este realistă” (21).

Nicolae Mavru a surprins foarte bine şi raportul între nucleul incitator şi mulţimea de oameni manipulaţi: „Aceştia, câţiva tineri, maxim 10, fluturând un steag, au început să strige: <> moment în care se rupeau din mijlocul nucleului şi al mulţimii şi o porneau spre Piaţa Maria. Nimeni nu i-a urmat” (22). Această încercare a instigaturilor s-a repetat de aproximativ 9 ori. După aceste încercări nereuşite - datorită lipsei de curaj a populaţiei – grupul de maghiari, „iritat de lipsa de cooperare şi de curaj a românilor” (23) au schimbat radical tactica, astfel au început să strige „Jos Ceauşescu!”, iar într-un final au reuşit să-i “mobilizeze” pe cei prezenţi în stradă şi să pornească spre Comitetul Judeţean de Partid. Nicolae Mavru cunoaşte foarte bine acest episod încât face o relatare comico-tragica în legătură cu numărul mare de securişti infiltrate printre manifestanţi: “în timpul luptelor de stradă, când au apărut forţele de ordine şi militarii (grăniceri plus patrule), am început să-i fugărim. Pe măsură ce îi prindeam, ne confruntăm cu o situaţie incredibilă: am estimat a doua zi la raport, pe baza acumulării totalităţii informaţiilor de la oamenii mei, că cel puţin 20% din cei prinşi seara şi noaptea, la primele asalturi, erau informatori ai Securităţii şi Miliţiei, colaboratori din reţele (…). Numai eu am eliberat cinci în Piaţa Circumvalutiunii” (24).

Observăm că nemaiputând să-l susţină pe Laszlo Tokes – acesta îşi rezolvase problemele cu autorităţile – acel grup care cu ceva timp în urmă umbla prin oraş pentru a strânge un număr cât mai mare de manifestanţi, acum încearcă să pornească un protest social - după multe încercări nereuşite într-un final, instigatorii reuşesc să “pornească” protestul social.

Concluzie

Odată cu trecerea timpul – 21 de ani de la revoluţie – majoritatea persoanelor ÎNCĂ iau în considerare ipoteza precum că Laszlo Tokes este responsabil pentru ceea ce s-a întâmplat în 1989. Este idolatrizat în diferite scrieri ale diferiţilor autori. Vladimir Tismăneanu este unul dintre aceştia.

Prin cele relatate mai sus, cazul Laszlo Tokes şi formarea masei critice, am demonstrat că nu pastorul reformat a fost fitilul şi formatorul acestei mase care a protestat împotriva regimului totalitar a lui Ceauşescu. El a fost folosit de cei “bine antrenaţi” pentru acest scop – numiţi diversionişti – pentru a strânge mulţimea – din câte observam mai sus, nu au reuşit să strângă decât un număr infirm de persoane – şi într-un final a-I întoarce împotriva lui Ceauşescu !