Scandinavia/Olanda/Spania/Italia

Inchizitia Spaniola si expulzarea evreilor

Chiar daca evreii continuau sa practice religia lor nu a fost cauza de persecutie din partea Sfantului Oficiu, nu avea incredere in ei pentru ca se credea ca incitau convertitii sa se iudaizeze : in procesul “Santo Niño de la Guardia” ( Sfantul Copil Gardian ) , in 1491 au fost condamnati la ardere pe rug doi evrei si sase convertiti pentru presupusul ritual criminal cu caracter blasfemic.

In 31 martie 1492 , la doar 3 luni dupa cucerirea regatului de Granada, Regii Catolici au promulgat Decretul de la Alhambra despre expulzarea evreilor din toate regatele lor. Se dadea vasalilor evrei termen pana la 31 iulie din acelasi an sa aleaga intre a accepta botezul sau a abandona definitiv tara , chiar daca li se permitea sa isi ia toate bunurile si proprietatile , atata timp cat nu erau aur , argint si bani. Motivul dat pentru a justifica aceasta masura in preambulul decretului era «recidiva» multor convertiti datorata anturajului apropiat de evrei neconvertiti care ii seduceau si pastrau intre ei cunoasterea si practica iudaismului .

O delegatie de evrei, condusa de Isaac Abravanel , a oferit o extraordinara compensatie economica Regilor in schimbul revocarii acestui decret . Conform celor ce se povestesc , Regii au refuzat oferta din cauza presiunilor inchizitorului general , care a dat navala in sala si a azvarlit pe masa treizeci de monede de argint , intreband care ar fi de aceasta data pretul pentru care Iisus va fi vandut evreilor. La marginea adevarului de aceasta anecdota , se pare ca ideea expulzarii a pornit de la Inchizitie.

Nu se cunosc cifrele privind cati evrei au iesit din Spania, nici macar cu aproximatie. Istoricii epocii dadeau cifre inexacte ( Juan de Mariana vorbea de 800.000 de persoane , iar Isaac Abravanel de 300.000 ) . Si totusi , estimarile actuale reduc significativ aceste cifre (Henry Kamen estima ca , dintr-o populatie aproximata la 80.000 de evrei , aproximativ jumatate - 40.000 - au optat pentru emigrare). Evreii espanioli au emigrat in principal in Portugalia ( de unde se intorceau , fiind expulzati in 1497 ) si in Maroc. Mai tarziu , “sefardí” , descendentii evreilor spanioli , stabileau infloritoare comunitati in multe orase din Europa cum ar fi : Amsterdam , in Africa de Nord si, mai ales, in Imperiul Otoman.

Cei care au ramas , au ingrosat grupul convertitilor care erau obiectivul preferat al Inchizitiei . Dat fiind ca orice evreu care ramanea in regatele Spaniei a fost botezat , daca continua sa practice religia evreiasca , era susceptibil sa fie denuntiat . In fapt , in termenul de 3 luni s-au produs numeroase conversiuni - aproape 40.000 ,si daca se accepta cifrele lui Kamen , se poate presupune logic ca o mare parte dintre acestea nu erau sincere , ci doar se supuneau necesitatii de a evita decretul de expulzare.

Perioada cu cea mai intensa persecutie a evreilorconvertiti a durat pana in 1530 ; din 1531 pana in 1560 , procentajul de cazuri evreoconvertiti in procesele inchizitoriale a scazut semnificativ , pana la a ajunge a fi doar 3% din total . A avut loc o renastere a persecutiilor cand s-a descoperit un grup iudaic , in 1588 , in en Quintanar de la Orden,Toledo , si in ultima decada a secolului al XVI-lea au crescut denunturile . La inceputurile secolului al XVII-lea au inceput sa se reintoarca in Spania unii dintre evreii convertiti care se instalasera in Portugalia , fugind de persecutiile pe care Inchizitia portugheza , fondata in 1532 , le realiza in tara vecina . Asta insemnand o rapida crestere a proceselor intentate evreilor , victime fiind cei care fusesera diferiti prestigiosi financieri . In 1691 , in diferite demonstratii de "credinta" , au fost arsi in Mallorca 36 "chueta" si evreoconvertiti maiorchinezi .

Dea lungul secolului al XVIII-lea se reduce semnificativ numarul de evreoconvertiti acuzati de Inchizitie . Ultimul proces intentat unui evreu care practica iudaismul a fost cel al lui Manuel Santiago Vivar , care a avut loc in Cordoba in 1818 .

Inchiziția spaniolă: lupta împotriva evreilor și musulmanilor

În regatul Aragonului, primul tribunal inchizitorial a fost înființat
în secolul al XIII-lea, printr-un act al Papei Grigore al IX-lea. Se
întâmpla în timpul ereziei albigense, care a dus la înflorirea
Inchiziției în sudul Franței și zona Pirineilor. Însă Inchiziția nu a
„prins” în Spania în această perioadă, așa cum a făcut-o în alte părți
ale Europei catolice. Treptat, influența acestei instituții a scăzut
și, până în secolul al XV-lea, ea nu mai însemna aproape nimic.De
aceea, istoria Inchiziției spaniole – cea mai cunoscută dintre toate –
se desfășoară într-un alt cadru temporal decât în Franța, Germania sau
Italia. Ea va cunoaște perioada de apogeu câteva secole mai târziu, și
nu în Evul Mediu, ci în epoca modernă timpurie. În regatul Castiliei,
nu a existat niciodată un tribunal al Inchiziției papale;
supravegherea comunității cădea în sarcina episcopilor. În perioada
evului mediu, elita catolică castiliană nu a fost prea interesată de
problemele ereziei. Evreii și musulmanii erau tolerați și puteau să-și
urmeze legile și obiceiuril tradiționale în probleme domestice. Exista
însă o anumită discriminare, la nivelul legii: potrivit legislației,
evreii și musulmanii erau inferiori catolicilor.

Inchiziția spaniolă și fervoarea acesteia pot fi atribuite naturii
multi-religioase a societății spaniole de după Reconquista. Maurii,
cuceritori ai peninsulei iberice în 711, au stăpânit regiunea până în
secolul al XIII-lea, când avansul creștinilor îi împinge în granițele
restrânse ale Granadei. Ei vor rezista aici până în anul 1492, an ce
marchează oficial sfârșitul Reconquistei. Practic însă, lupta
spaniolilor împotriva maurilor nu se oprește aici. În ciuda
promisiunilor inițiale, făcute de regii Spaniei și stabilite prin
tratate oficiale, maurii vor fi în continuare persecutați.

Persecutarea evreilor

Spania post-Reconquista s-a vrut a fi o societate a coexistenței
pașnice dintre creștini, evrei și musulmani. Realitatea era însă alta.
Lungul război de recucerire a peninsulei a dus la apariția și
dezvoltarea unei identități și unități naționale spaniole definite
prin elementul religios. Cum lupta s-a purtat împotriva unui dușman de
altă religie, ea a creat o coeziune socială în jurul religei creștine.
Astfel, după sfârșitul Reconquistei, identificarea unui nou dușman de
altă religie – Evreul – și apariția unui nou val de antisemitism nu a
fost un fenomen neobișnuit.

Activitatea înfloritoare a Inchiziției începând cu secolul al XV-lea
își are originea în câteva evenimente de la sfârșitul secolului al
XIV-lea. În acea perioada, în unele zone ale Spaniei a izbuncit un val
de antisemitism concretizat prin organizarea unor pogromuri. Spre
exemplu, în iunie 1391, la Sevilia, sute de evrei au fost omorâți, iar
sinagoga din oraș a fost distrusă. Mai mulți evrei au fost uciși și în
alte orașe, precum Valencia și Barcelona.

Ca o consecință directă a acestor pogromouri, are loc o convertire în
masă a populației evreiești din Spania. De cele mai multe ori,
convertirea se făcea forțat, sub amenințările Bisericii Catolice.

Botezul forțat contravine legii catolice și, teoretic, orice persoană
obligată la botez putea reveni la vechea credință. Această dispoziție
a fost însă interpretată după bunul plac al clericilor: astfel, se
considera că o persoană care accepta botezul sub amenințarea morții
sau a violenței se convertea totuși voluntar, astfel că i se
interzicea revenirea la credința inițială, în cazul de față la
iudaism.

Oricum, mulți evrei convertiți au preferat să-și urmeze noua religie,
crezând că așa vor fi în siguranță. Asta a dus la apariția, începând
cu secolul XV, a unui nou grup social: conversos sau noii creștini.
Aceștia, scăpând de restricțiile ce le fuseseră impuse din cauza
apartenenței la iudaism, au putut primi poziții importante în
administrație și guvern, câștigând din ce în ce mai multă influență la
Curte. Spre exemplu, bancherul Gabriel Sanchez, cel care finanțează
călătoria lui Columb către „Indii”, era un converso.

Renașterea Inchiziției spaniole începe în anii 1477-1478, când bigota
regină Isabela a fost convinsă de un călugăr dominican că mulți din
noii creștini păstrează, de fapt, religia iudaică. Monarhii spanioli
vor decide introducerea Inchiziției în Castilia pentru descoperirea și
pedepsirea acestor cripto-evrei și cer, în acest sens, sprijinul
Papei. Regele Ferdinand a încercat să obțină de la Papa Sixtus al
IV-lea înființarea unui Inchiziții controlate nu de Roma, ci de
monarhia spaniolă, amenințând chiar cu retragerea sprijinului militar
(în acea perioadă, Papalitatea se temea de pericolul otoman).

La început reticent, Papa a acceptat în cele din urmă o Inchiziție
spaniolă aflată sub controlul regilor. Asta însemna, de fapt, că
monarhii erau cei care numeau inchizitorii.

Primii inchizitori sunt desemnați în septembrie 1480. Este vorba de
Miguel de Morillo și Juan de San Martín. Un an mai târziu, se
organizează și prima ceremonie cunoscută sub numele de auto-da-fé, în
urma căreia șase oameni vor și executați prin ardere pe rug. Începe,
de aici, dezvoltarea Inchiziției spaniole. Până în anul sfârșitului
Reconquistei, tribunale inchizitoriale vor fi înființate în toate
marile orașe ale regatului castilian: Ávila, Córdoba, Jaén, Medina del
Campo, Segovia, Sigüenza, Toledo, și Valladolid. Extinderea
Inchiziției în Aragon a fost oprită, pentru scurtă vreme, printr-o
bulă papală, dar în 1483 va fi numit și un Inchizitor al Aragonului.
Este vorba de Tomás de Torquemada, Inchizitor General al Aragonului,
Valenciei și Cataluniei, cel care va organiza, într-o manieră brutală,
dar eficientă, Inchiziția spaniolă.

Începe, astfel, vânătoarea de cripto-evrei. Torquemada a stabilit o
serie de proceduri prin care se ajungea de la descoperirea
„vinovaților” la pedepsirea acestora. Procesul se desfășura astfel:
Inchiziția acorda o perioadă de 30 de zile în care suspecții își
puteau recunoaște vina. În același timp, inchizitorii trebuiau să
adune dovezi și mărturii de la vecinii suspecților. În baza căror
dovezi puteai fi acuzat că ești evreu: lipsa fumului în horn în zilele
de sâmbătă (semn al respectării sabatului), refuzul de a consuma carne
de porc sau achiziționarea cărnii de la un măcelar convertit etc.

Inchizitorii nu aveau nicio problemă în a folosi tortura pentru
obținerea mărturiilor; cei care își mărturiseau vina (fictivă sau nu)
puteau scăpa cu viață, dar cei care ulterior intrau din nou în vizorul
inchizitorilor pentru aceeași „crimă” erau executați.

Inchiziția spaniolă a obținut, încă din primii ani, foarte multă
autoritate. Confruntat cu elanul inchizitorilor iberici, pe care nu îi
putea controla, Papa Inocențiu al VIII-lea a încercat, în 1484, să
permită acuzaților să facă apel la Roma împotriva deciziilor
Inchiziției. Regele spaniol a ripostat însă, în 1484 și apoi din nou,
în 1509, printr-un decret prin care persoanele care făceau apel la
aceste proceduri fără permisiunea monarhilor erau condamnate la moarte
(și la confiscarea averii). Astfel, Inchiziția a ajuns să fie singura
instituție a cărui autoritate se întindea în toate regatele monarhiei
spaniole.

Inchiziția spaniolă a fost foarte activă mai ales pe o perioadă de
cincizeci de ani, între 1480 și 1530. Istoricii propun, pentru această
perioadă, diverse statistici ale proceselor, condamnărilor și
execuțiilor. Henry Kamen, spre exemplu, vorbește de circa 2000 de
persoane executate (în baza autos-da-fé înregistrate), majoritatea
fiind conversos de origine evreiască. Mai mult, el spune că 91,6% din
cei judecați în Valencia între 1484 și 1530, și 99,3% din cei judecați
în Barcelona între 1484 și 1505 erau evrei la origini.

Istoricii au argumentat că represiunea împotriva acestor conversos nu
a avut baze exclusiv religioase, ci și sociale. Dacă până la
convertire evreii erau discriminați și nu puteau urca pe scara
socială, după convertire aceștia au putut accede la funcții importante
în stat și au putut strânge averi importante. Ar fi, așadar, vorba și
de o anumită invidie a vechii aristocrații spaniole împotriva unor noi
creștini considerați oportuniști. Aceeași aristocrație a avut și de
câștigat de pe urma confiscării bunurilor tuturor celor condamnați de
Inchiziție.

Expulzarea evreilor

Am văzut că Inchiziția spaniolă s-a născut din dorința de a-i depista
pe evreii convertiți la creștinism care își păstrau, de fapt, vechea
credință. Acest scop, de apărare a ortodoxiei noilor convertiți, își
pierde însă sensul în momentul în care regii decid expulzarea evreilor
din țară. Măsura este motivată ca fiind necesară din cauza
suferințelor cauzate creștinilor (inclusiv a conversos) în urma
contactului cu evreii, aceștia din urmă încercând, prin diferite
metode, să-i abată pe creștini de credința lor.

Decretul de expulzare (cunoscut drept decretul de la Alhambra) e dat
în ianuarie 1492. Cele mai recente estimări ale specialiștilor, bazate
pe analiza atentă a documentelor oficiale și a estimărilor din epocă
privind comunitățile evreiești, vorbesc de aproximativ 40.000 de
emigranți (la o populație de 80.000).

Alți mii de evrei s-au botezat în lunile premergătoare expulzării.
N-ar fi o exagerare să presupunem că cei ma mulți dintre ei au luat
această decizie pentru a nu fi forțați să plece și nu din dorința
sinceră de a se converti. Problema a fost că tocmai din acest motiv ei
au intrat în vizorul Inchiziției, care îi suspecta că își continuă
practicile iudaice, nerespectând noua credință.

Așadar, noii conversos vor fi victimele persecuțiilor intense de până
la 1530. Până în 1560 însă, procentajul lor în procesele Inchiziției
scade până la 3%. Pe parcursul următoarelor 2 secole vor mai exista
câteva valuri mari de persecuții împotriva evreilor, iar ultimul
proces a avut loc tocmai în… 1818, în plină epocă modernă.

Celălalt inamic: maurii

Cealaltă țintă importantă a Inchiziției a fost comunitatea de
moriscos, musulmanii convertiți la creștinism după sfârșitul
Reconquistei. Oficial, toți musulmanii aflați sub stăpânirea coroanei
de Castilia au fost obligați să se convertească în 1502, iar cei din
regatul Aragonului în 1526.

Inițial, în ciuda numeroaselor suspiciuni la adresa comunității de
moriscos, Inchiziția nu a putut lua măsuri la fel de drastice ca în
cazul cripto-evreilor. De ce? Cel puțin în regatele Valenciei și
Aragonului, mulți moriscos se aflau sub jurisdicția nobililor, nu a
Coroanei în mod direct, iar persecutarea lor putea fi considerată un
afront adus nobilimii și, mai mult decât atât, ca lezând interesele
economice ale acestei clase sociale.

A doua jumătate a secolului al XVI-lea, sau ultima perioadă a domniei
lui Filip al II-lea, a adus o înrăutățire a relațiilor dintre (vechii)
creștini și moriscos. După revolta din Granada din 1568-1570,
Inchiziția a început să ia măsuri mult mai drastice. Din 1570,
tribunalele inchizitoriale din Zaragoza, Valencia și Granada se ocupau
mai mult de cazuri ale acestei comunități.



Fiecare aspect al vieții moriscilor – inclusiv limba, vestimentația și
obiceiurile sociale – era condamnat ca fiind necivilizat și păgân.
Cineva care refuza să bea vin sau să mănânce carne de porc putea fi
denunțată Inchiziției. În ochii acestei instituții și ai opiniei
populare, chiar și practicile precum consumarea cușcușului, folosirea
hennei, aruncarea dulciurilor la nuntă sau dansul pe muzică berberă
erau activități necreștine pentru care o persoană putea fi obligată să
facă penitențe. Acei morisci care erau creștini sinceri nu puteau să
urce pe scara socială și erau expuși criticilor venite și din partea
musulmanilor, dar și din partea creștinilor.

La fel ca în cazul evreilor, Coroana a ajuns în cele din urmă la
decizia că cea mai bună soluție pentru rezolvarea tuturor problemelor
este expulzarea comunității morisce. Factorul demografic a fost unul
din argumentele decisive în favoarea expulzării. Juan de Ribera,
arhiepiscopul de Valencia, l-a avertizat pe regele Filip al III-lea
că, dacă nu ia măsuri imediat, populația creștină va fi depășită
numeric de musulmani, deoarece toți moriscii se căsătoreau și aveau
mulți copii, în timp ce doar 1/3 sau ¼ in creștini rămâneau celibatari
după ce intrau în serviciul militar sau în sânul Bisericii. Moriscii,
a spus Ribera, se gândesc numai la reproducere și la supraviețuire,
iar cumpătarea lor în materie de alimentație și băutură face ca
speranța lor de viață să fie ridicată.

Decizia de expulzare a fost aprobată cu unanimitate de Consiliul de
Stat pe 30 ianuarie 1608, deși decretul propriu-zis nu a fost semnat
de rege decât pe 4 aprilie 1609. Navele flotei spaniole au fost
pregătite în secret, iar lor li s-au alăturat ulterior mai multe nave
comerciale străine, inclusiv unele engleze. Pe 11 septembrie, ordinul
de expulzare a fost anunțat în orașele din Regatul Valenciei, iar
primul convoi a plecat de la Denia pe 2 octombrie, pentru a ajunge la
Oran doar trei zile mai târziu. Populația de morisci din Aragon,
Castilia, Andaluzia și Extremadura a fost expulzată în următorul an.
Majoritatea celor expulzați s-a stabilit în Maghreb sau pe Coasta
Berberă, cu precădere în Oran, Tunis, Tlemcen, Rabat, Tetuán și Salé.
Mulți au plecat spre Franța, dar după asasinarea lui Henric de Navarra
din mai 1610, au fost forțați să emigreze în Italia, Sicilia sau
Istanbul.

Trebuie reținut faptul că mai mulți morisci au rămas totuși în Spania
și au rămas în continuare în atenția Inchiziției. Cu toate acestea,
potrivit lui Kamen, între 1615 și 1700, doar 9% din cazurile judecate
de Inchiziție erau împotriva acestei minorități.


--------------------------------------------------------------------------------

Auto-da-fé, sau actul de credință, era ceremonia publică prin care
celor aduși în fața tribunalelor inchizitoriale li se aducea la
cunoștință sentința. Termenul propriu-zis se referă la ritualul de
penitență publică al ereticilor condamnați. Această ceremonie era, în
esență, un act religios și nu includea și executarea pedepselor;
aceasta avea loc ulterior. Prima astfel de ceremonie a avut loc în
1242, în Franța lui Ludovic al IX-lea. În Spania, prima auto-da-fé are
loc în 1481, iar șase din oamenii care au participat la ea au fost
ulterior executați.



Tomas de Torquemada, „părintele” Inchiziției spaniole, făcea parte din
ordinul dominicanilor. El i-a fost sfetnic și duhovnic reginei Isabela
încă din copilărie, fapt ce explică influența sa asupra politicii
religioase a cuplului Isabela-Ferdinand. Torquemada era convins că
prezența comunităților de marranos (evrei convertiți),moriscos
(musulmani convertiți), evrei și mauri era o amenințare la adresa
vieții sociale și religioase a Spaniei. Astfel, el trebuie să fi jucat
un rol important în decizia Coroanei de a-i expulza pe evrei din
Spania.

Adevărul pe care mulţi evrei îl află abia acum: „Aveam un inamic comun”

Deşi pare greu de crezut, au fost mulţi evrei care au luptat, din
cauza unei conjuncturi, alături de armata germană în cel De-al Doilea
Război Mondial. Aceştia erau cetăţeni finlandezi şi au trebuit să se
alieze cu naziştii deoarece aveau un inamic comun: pe Stalin.

 Unul dintre ei, maiorul Leo Skurnik, doctor, a fost
decorat cu Crucea de Fier. El a salvat viaţa a peste 600 de soldaţi
germani, inclusiv membri SS, după ce a organizat evacuarea unui spital
de la graniţa cu Uniunea Sovietică, transmite The Telegraph.

Se estimează că peste 300 de evrei finlandezi au luptat cot la cot cu
nemţii împotriva sovieticilor în război. Finlanda a intrat în
conflictul armat, care a cuprins mare parte din lume, în iunie 1941.

Majoritatea cetăţenilor finlandezi nu ştiu că evreii - poporul pe care
Hitler a vrut să îl anihileze în lagărele de concentrare - au luptat
alături de germani. „Trăiesc aici de 25 de ani şi nu am auzit despre
asta, deşi sunt evreu”, a declarat John Simon, un american care s-a
mutat la Helsinki, capitala finlandeză, în 1982.

Cei câţiva veterani evrei care încă trăiesc nu regretă ce au făcut.
Cel mai mare pericol, şi imediat, pentru Finlanda, îl reprezenta
Uniunea Sovietică. Când Hitler a declarat război sovieticilor,
Finlanda a profitat de ocazie pentru a se alătura Germaniei şi
recupera teritoriile pierdute în 1939, după Războiul de Iarnă.

„A trebuit să îmi fac datoria ca toţi ceilalţi. Nu eram evrei în
armata finlandeză, ci finlandezi, soldaţi finlandezi care luptam
pentru ţara noastră”, a declarat Aron Livson, un alt veteran, acum în
vârstă de 97 de ani. El a fost norocos, deoarece în zona în care a
luptat nu a întâlnit trupe germane.

Însă au fost evrei care în luptă s-au temut de doi inaimici. Aveau
ruşii în faţă şi nemţii lângă ei. Mulţi s-au temut să nu fie
descoperiţi şi asasinaţi de aliaţii nazişti.

Germania nazistă i-a cerut Finlandei să ia măsuri împotriva evreilor,
însă, din fericire, statul nordic a refuzat. „Nu avem o chestiune
evreiască”, i-a răspuns Jukka Rangell, premierul finlandez, liderului
nazist Heinrich Himmler, arhitectul Soluţiei Finale, când acesta l-a
întrebat ce planuri are în privinţa „chestiunii evreieşti”.

Ceea ce este puţin ştiu este şi faptul că peste 150.000 de soladaţi
germani din timpul celui De-al Doilea Război Mondial aveau origini
evreieşti, potrivit Reuters. Despre mulţi dintre aceştia naziştii
ştiau, însă nu au luat niciun fel de măsuri împotriva lor. Pe mulţi
i-a protejat chiar Hitler.

Un caz celebru este cel al lui Werner Golberg (foto), care apărea în
posterele de recrutare pentru armata nazistă şi întruchipa „soldatul
german ideal”. Mai mult, tatăl celui mai bun prieten al acestuia, Karl
Wolf, era un ofiţer de rang înalt din SS.

Paradoxal este faptul că existau soldaţi evrei care luptau în armata
germană şi ale căror rude apropiate au fost ucise în lagărele de
concentrare.

http://cultural.bzi.ro/tabloul-pictat-din-cenusa-victimelor-holocaustului-expus-intr-o-galerie-din-suedia-35
Un tablou al unui artist suedez, despre care se crede ca ar fi fost realizat din cenusa victimelor Holocaustului, a fost expus intr-o galerie din Suedia.

Carl Michael von Hausswolff a spus ca a furat niste cenusa din fostul lagar de concentrare nazist Majdanek, in timpul unei vizite pe care a facut-o in 1989, scrie BBC, dupa care ar fi amestecat-o cu apa si ar fi folosit-o pentru a realiza tonurile de gri ale picturii. Reprezentantii lagarului devenit muzeu sunt ingroziti de cele auzite si condamna presupusa fapta a lui Hausswolff.

Cei de la muzeu au declarat ca spera ca autoritatile sa afle cat mai curand daca ramasitele victimelor din lagar au fost profanate, intrucat sunt de parere ca suedezul nu ar fi putut sa faca asta in mod legal, cu acordul conducerii de atunci a muzeului.

Pe site-ul galeriei Lund, cea care gazduieste opera lui Hausswolff, se precizeaza ca, in 1989, pictorul a strans cenusa de la crematoriul de la Majdanek, insa nu a folosit-o pentru a picta decat dupa mai multa vreme, intrucat simtea ca materialul este prea incarcat de atrocitatile petrecute in lagar.

Totusi, in anul 2010, a decis sa o foloseasca pentru a picta un tablou, starnind revolta comunitatilor de evrei din Suedia.

http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/proteste-evreiesti-impotriva-premiului-adolf-hitler-cum-s-a-ajuns-la-un-astfel-de-titlu--29723.html
Comunitatea evreilor din Italia a exprimat îngrijorare în legătură cu decizia unui sindicat de a acorda, pentru al doilea an consecutiv, un premiu numit "Adolf Hitler", câştigătorul distincţiei urmând să fie cunoscut pe 24 noiembrie, informează presa israeliană şi italiană.
Sindicatul italian Federfauna a creat stupoare prin decizia de acordare a "Premiului Adolf Hitler", destinat persoanelor hărţuite de activişti pentru drepturile animalelor care au poziţii exagerate, încălcând drepturile omului.
"Premiul Hitler reprezintă o condamnare a celor care încalcă drepturile omului în numele ideologiei «drepturilor animalelor»", a explicat Massimiliano Filippi, liderul sindicatului Federfauna, citat de site-ul israelian Ynetnews.
Potrivit site-ului italian TGcom.it, numele câştigătorului premiului va fi anunţat pe 24 noiembrie, în cursul unei ceremonii care se va desfăşura la Bologna. "Hitler era un activist aprig pentru drepturile animalelor, manifestând, în acelaşi timp, ură rasială", explică Federfarma, sindicatul crescătorilor, comercianţilor şi proprietarilor de animale din Italia.
Decizia de acordare a acestui premiu a fost condamnată de Asociaţia Deportaţilor din Bologna (ANED), care consideră că utilizarea numelui fostului dictator nazist este o "provocare inacceptabilă".
Asociaţia comunităţilor evreieşti din Italia a comunicat că decernarea unui astfel de premiu "demonstrează ura şi intoleranţa care continuă să existe nu doar în Italia, ci şi în Europa".

http://www.curentul.ro/2013/index.php/2013101792250/In-lume/Italia-incearca-sa-scape-de-corpul-unui-criminal-nazist.html
Italia a încercat ieri să trimită corpul criminalului nazist Erick Priebke în Germania, în urma anulării funeraliilor, punctate de incidente, în contextul în care italienii marchează 70 de ani de la deportarea evreilor de la Roma, relatează AFP. Ieri dimineaţa, corpul neînsufleţit al fostului căpitan SS, decedat vineri la vârsta de 100 de ani, se afla pe aeroportul militar din capitală, la Pratica di Mare. Funeraliile religioase ale acestuia, prevăzute marţi după-amiaza, care urmau să fie oficiate de catolici integrişti în apropiere de Roma, au fost anulate marţi seara, din cauza prezenţei unor neonazişti. "Am fost nevoiţi să suspendăm funeraliile, marţi, deoarece exista riscul ca acestea să se transforme într-un miting neonazist", a declarat miercuri dimineaţa pentru presă Giuseppe Pecoraro, prefectul Romei. Aproximativ 500 de manifestanţi antifascişti au protestat marţi după-amiaza în faţa Seminarului Institutului Pius al X-lea, sediul în Italia al comunităţii integriste fondate în anii '80 de către monseniorul Marcel Lefebvre. Sosirea dricului în orăşelul Albano Laziale, la porţile Romei, a fost primită cu huiduieli şi strigăte ca "Asasinul!".

Incredibil: ”Schindler” al Italiei ar fi fost de fapt colaborator ...

Inchiziția spaniolă: lupta împotriva evreilor și musulmanilor

În regatul Aragonului, primul tribunal inchizitorial a fost înființat în secolul al XIII-lea, printr-un act al Papei Grigore al IX-lea. Se întâmpla în timpul ereziei albigense, care a dus la înflorirea Inchiziției în sudul Franței și zona Pirineilor. Însă Inchiziția nu a „prins” în Spania în această perioadă, așa cum a făcut-o în alte părți ale Europei catolice. Treptat, influența acestei instituții a scăzut și, până în secolul al XV-lea, ea nu mai însemna aproape nimic.

De aceea, istoria Inchiziției spaniole – cea mai cunoscută dintre toate – se desfășoară într-un alt cadru temporal decât în Franța, Germania sau Italia. Ea va cunoaște perioada de apogeu câteva secole mai târziu, și nu în Evul Mediu, ci în epoca modernă timpurie.

În regatul Castiliei, nu a existat niciodată un tribunal al Inchiziției papale; supravegherea comunității cădea în sarcina episcopilor. În perioada evului mediu, elita catolică castiliană nu a fost prea interesată de problemele ereziei. Evreii și musulmanii erau tolerați și puteau să-și urmeze legile și obiceiuril tradiționale în probleme domestice. Exista însă o anumită discriminare, la nivelul legii: potrivit legislației, evreii și musulmanii erau inferiori catolicilor.

Inchiziția spaniolă și fervoarea acesteia pot fi atribuite naturii multi-religioase a societății spaniole de după Reconquista. Maurii, cuceritori ai peninsulei iberice în 711, au stăpânit regiunea până în secolul al XIII-lea, când avansul creștinilor îi împinge în granițele restrânse ale Granadei. Ei vor rezista aici până în anul 1492, an ce marchează oficial sfârșitul Reconquistei. Practic însă, lupta spaniolilor împotriva maurilor nu se oprește aici. În ciuda promisiunilor inițiale, făcute de regii Spaniei și stabilite prin tratate oficiale, maurii vor fi în continuare persecutați.

Persecutarea evreilor

Spania post-Reconquista s-a vrut a fi o societate a coexistenței pașnice dintre creștini, evrei și musulmani. Realitatea era însă alta. Lungul război de recucerire a peninsulei a dus la apariția și dezvoltarea unei identități și unități naționale spaniole definite prin elementul religios. Cum lupta s-a purtat împotriva unui dușman de altă religie, ea a creat o coeziune socială în jurul religei creștine. Astfel, după sfârșitul Reconquistei, identificarea unui nou dușman de altă religie – Evreul - și apariția unui nou val de antisemitism nu a fost un fenomen neobișnuit.

Activitatea înfloritoare a Inchiziției începând cu secolul al XV-lea își are originea în câteva evenimente de la sfârșitul secolului al XIV-lea. În acea perioada, în unele zone ale Spaniei a izbuncit un val de antisemitism concretizat prin organizarea unor pogromuri. Spre exemplu, în iunie 1391, la Sevilia, sute de evrei au fost omorâți, iar sinagoga din oraș a fost distrusă. Mai mulți evrei au fost uciși și în alte orașe, precum Valencia și Barcelona.

Ca o consecință directă a acestor pogromouri, are loc o convertire în masă a populației evreiești din Spania. De cele mai multe ori, convertirea se făcea forțat, sub amenințările Bisericii Catolice.

Botezul forțat contravine legii catolice și, teoretic, orice persoană obligată la botez putea reveni la vechea credință. Această dispoziție a fost însă interpretată după bunul plac al clericilor: astfel, se considera că o persoană care accepta botezul sub amenințarea morții sau a violenței se convertea totuși voluntar, astfel că i se interzicea revenirea la credința inițială, în cazul de față la iudaism.

Oricum, mulți evrei convertiți au preferat să-și urmeze noua religie, crezând că așa vor fi în siguranță. Asta a dus la apariția, începând cu secolul XV, a unui nou grup social: conversos sau noii creștini. Aceștia, scăpând de restricțiile ce le fuseseră impuse din cauza apartenenței la iudaism, au putut primi poziții importante în administrație și guvern, câștigând din ce în ce mai multă influență la Curte. Spre exemplu, bancherul Gabriel Sanchez, cel care finanțează călătoria lui Columb către „Indii”, era un converso.

Renașterea Inchiziției spaniole începe în anii 1477-1478, când bigota regină Isabela a fost convinsă de un călugăr dominican că mulți din noii creștini păstrează, de fapt, religia iudaică. Monarhii spanioli vor decide introducerea Inchiziției în Castilia pentru descoperirea și pedepsirea acestor cripto-evrei și cer, în acest sens, sprijinul Papei. Regele Ferdinand a încercat să obțină de la Papa Sixtus al IV-lea înființarea unui Inchiziții controlate nu de Roma, ci de monarhia spaniolă, amenințând chiar cu retragerea sprijinului militar (în acea perioadă, Papalitatea se temea de pericolul otoman).

La început reticent, Papa a acceptat în cele din urmă o Inchiziție spaniolă aflată sub controlul regilor. Asta însemna, de fapt, că monarhii erau cei care numeau inchizitorii.

Primii inchizitori sunt desemnați în septembrie 1480. Este vorba de Miguel de Morillo și Juan de San Martín. Un an mai târziu, se organizează și prima ceremonie cunoscută sub numele de auto-da-fé, în urma căreia șase oameni vor și executați prin ardere pe rug. Începe, de aici, dezvoltarea Inchiziției spaniole. Până în anul sfârșitului Reconquistei, tribunale inchizitoriale vor fi înființate în toate marile orașe ale regatului castilian: Ávila, Córdoba, Jaén, Medina del Campo, Segovia, Sigüenza, Toledo, și Valladolid. Extinderea Inchiziției în Aragon a fost oprită, pentru scurtă vreme, printr-o bulă papală, dar în 1483 va fi numit și un Inchizitor al Aragonului. Este vorba de Tomás de Torquemada, Inchizitor General al Aragonului, Valenciei și Cataluniei, cel care va organiza, într-o manieră brutală, dar eficientă, Inchiziția spaniolă.

Începe, astfel, vânătoarea de cripto-evrei. Torquemada a stabilit o serie de proceduri prin care se ajungea de la descoperirea „vinovaților” la pedepsirea acestora. Procesul se desfășura astfel: Inchiziția acorda o perioadă de 30 de zile în care suspecții își puteau recunoaște vina. În același timp, inchizitorii trebuiau să adune dovezi și mărturii de la vecinii suspecților. În baza căror dovezi puteai fi acuzat că ești evreu: lipsa fumului în horn în zilele de sâmbătă (semn al respectării sabatului), refuzul de a consuma carne de porc sau achiziționarea cărnii de la un măcelar convertit etc.

Inchizitorii nu aveau nicio problemă în a folosi tortura pentru obținerea mărturiilor; cei care își mărturiseau vina (fictivă sau nu) puteau scăpa cu viață, dar cei care ulterior intrau din nou în vizorul inchizitorilor pentru aceeași „crimă” erau executați.

Inchiziția spaniolă a obținut, încă din primii ani, foarte multă autoritate. Confruntat cu elanul inchizitorilor iberici, pe care nu îi putea controla, Papa Inocențiu al VIII-lea a încercat, în 1484, să permită acuzaților să facă apel la Roma împotriva deciziilor Inchiziției. Regele spaniol a ripostat însă, în 1484 și apoi din nou, în 1509, printr-un decret prin care persoanele care făceau apel la aceste proceduri fără permisiunea monarhilor erau condamnate la moarte (și la confiscarea averii). Astfel, Inchiziția a ajuns să fie singura instituție a cărui autoritate se întindea în toate regatele monarhiei spaniole.

Inchiziția spaniolă a fost foarte activă mai ales pe o perioadă de cincizeci de ani, între 1480 și 1530. Istoricii propun, pentru această perioadă, diverse statistici ale proceselor, condamnărilor și execuțiilor. Henry Kamen, spre exemplu, vorbește de circa 2000 de persoane executate (în baza autos-da-fé înregistrate), majoritatea fiind conversos de origine evreiască. Mai mult, el spune că 91,6% din cei judecați în Valencia între 1484 și 1530, și 99,3% din cei judecați în Barcelona între 1484 și 1505 erau evrei la origini.

Istoricii au argumentat că represiunea împotriva acestor conversos nu a avut baze exclusiv religioase, ci și sociale. Dacă până la convertire evreii erau discriminați și nu puteau urca pe scara socială, după convertire aceștia au putut accede la funcții importante în stat și au putut strânge averi importante. Ar fi, așadar, vorba și de o anumită invidie a vechii aristocrații spaniole împotriva unor noi creștini considerați oportuniști. Aceeași aristocrație a avut și de câștigat de pe urma confiscării bunurilor tuturor celor condamnați de Inchiziție.

Expulzarea evreilor

Am văzut că Inchiziția spaniolă s-a născut din dorința de a-i depista pe evreii convertiți la creștinism care își păstrau, de fapt, vechea credință. Acest scop, de apărare a ortodoxiei noilor convertiți, își pierde însă sensul în momentul în care regii decid expulzarea evreilor din țară. Măsura este motivată ca fiind necesară din cauza suferințelor cauzate creștinilor (inclusiv a conversos) în urma contactului cu evreii, aceștia din urmă încercând, prin diferite metode, să-i abată pe creștini de credința lor.

Decretul de expulzare (cunoscut drept decretul de la Alhambra) e dat în ianuarie 1492. Cele mai recente estimări ale specialiștilor, bazate pe analiza atentă a documentelor oficiale și a estimărilor din epocă privind comunitățile evreiești, vorbesc de aproximativ 40.000 de emigranți (la o populație de 80.000).

Alți mii de evrei s-au botezat în lunile premergătoare expulzării. N-ar fi o exagerare să presupunem că cei ma mulți dintre ei au luat această decizie pentru a nu fi forțați să plece și nu din dorința sinceră de a se converti. Problema a fost că tocmai din acest motiv ei au intrat în vizorul Inchiziției, care îi suspecta că își continuă practicile iudaice, nerespectând noua credință.

Așadar, noii conversos vor fi victimele persecuțiilor intense de până la 1530. Până în 1560 însă, procentajul lor în procesele Inchiziției scade până la 3%. Pe parcursul următoarelor 2 secole vor mai exista câteva valuri mari de persecuții împotriva evreilor, iar ultimul proces a avut loc tocmai în... 1818, în plină epocă modernă.

Celălalt inamic: maurii

Cealaltă țintă importantă a Inchiziției a fost comunitatea de moriscos, musulmanii convertiți la creștinism după sfârșitul Reconquistei. Oficial, toți musulmanii aflați sub stăpânirea coroanei de Castilia au fost obligați să se convertească în 1502, iar cei din regatul Aragonului în 1526.

Inițial, în ciuda numeroaselor suspiciuni la adresa comunității de moriscos, Inchiziția nu a putut lua măsuri la fel de drastice ca în cazul cripto-evreilor. De ce? Cel puțin în regatele Valenciei și Aragonului, mulți moriscos se aflau sub jurisdicția nobililor, nu a Coroanei în mod direct, iar persecutarea lor putea fi considerată un afront adus nobilimii și, mai mult decât atât, ca lezând interesele economice ale acestei clase sociale.

A doua jumătate a secolului al XVI-lea, sau ultima perioadă a domniei lui Filip al II-lea, a adus o înrăutățire a relațiilor dintre (vechii) creștini și moriscos. După revolta din Granada din 1568-1570, Inchiziția a început să ia măsuri mult mai drastice. Din 1570, tribunalele inchizitoriale din Zaragoza, Valencia și Granada se ocupau mai mult de cazuri ale acestei comunități.

Fiecare aspect al vieții moriscilor – inclusiv limba, vestimentația și obiceiurile sociale – era condamnat ca fiind necivilizat și păgân. Cineva care refuza să bea vin sau să mănânce carne de porc putea fi denunțată Inchiziției. În ochii acestei instituții și ai opiniei populare, chiar și practicile precum consumarea cușcușului, folosirea hennei, aruncarea dulciurilor la nuntă sau dansul pe muzică berberă erau activități necreștine pentru care o persoană putea fi obligată să facă penitențe. Acei morisci care erau creștini sinceri nu puteau să urce pe scara socială și erau expuși criticilor venite și din partea musulmanilor, dar și din partea creștinilor.

La fel ca în cazul evreilor, Coroana a ajuns în cele din urmă la decizia că cea mai bună soluție pentru rezolvarea tuturor problemelor este expulzarea comunității morisce. Factorul demografic a fost unul din argumentele decisive în favoarea expulzării. Juan de Ribera, arhiepiscopul de Valencia, l-a avertizat pe regele Filip al III-lea că, dacă nu ia măsuri imediat, populația creștină va fi depășită numeric de musulmani, deoarece toți moriscii se căsătoreau și aveau mulți copii, în timp ce doar 1/3 sau ¼ in creștini rămâneau celibatari după ce intrau în serviciul militar sau în sânul Bisericii. Moriscii, a spus Ribera, se gândesc numai la reproducere și la supraviețuire, iar cumpătarea lor în materie de alimentație și băutură face ca speranța lor de viață să fie ridicată.

Decizia de expulzare a fost aprobată cu unanimitate de Consiliul de Stat pe 30 ianuarie 1608, deși decretul propriu-zis nu a fost semnat de rege decât pe 4 aprilie 1609. Navele flotei spaniole au fost pregătite în secret, iar lor li s-au alăturat ulterior mai multe nave comerciale străine, inclusiv unele engleze. Pe 11 septembrie, ordinul de expulzare a fost anunțat în orașele din Regatul Valenciei, iar primul convoi a plecat de la Denia pe 2 octombrie, pentru a ajunge la Oran doar trei zile mai târziu. Populația de morisci din Aragon, Castilia, Andaluzia și Extremadura a fost expulzată în următorul an. Majoritatea celor expulzați s-a stabilit în Maghreb sau pe Coasta Berberă, cu precădere în Oran, Tunis, Tlemcen, Rabat, Tetuán și Salé. Mulți au plecat spre Franța, dar după asasinarea lui Henric de Navarra din mai 1610, au fost forțați să emigreze în Italia, Sicilia sau Istanbul.

Trebuie reținut faptul că mai mulți morisci au rămas totuși în Spania și au rămas în continuare în atenția Inchiziției. Cu toate acestea, potrivit lui Kamen, între 1615 și 1700, doar 9% din cazurile judecate de Inchiziție erau împotriva acestei minorități.

Auto-da-fé, sau actul de credință, era ceremonia publică prin care celor aduși în fața tribunalelor inchizitoriale li se aducea la cunoștință sentința. Termenul propriu-zis se referă la ritualul de penitență publică al ereticilor condamnați. Această ceremonie era, în esență, un act religios și nu includea și executarea pedepselor; aceasta avea loc ulterior. Prima astfel de ceremonie a avut loc în 1242, în Franța lui Ludovic al IX-lea. În Spania, prima auto-da-fé are loc în 1481, iar șase din oamenii care au participat la ea au fost ulterior executați.

Tomas de Torquemada, „părintele” Inchiziției spaniole, făcea parte din ordinul dominicanilor. El i-a fost sfetnic și duhovnic reginei Isabela încă din copilărie, fapt ce explică influența sa asupra politicii religioase a cuplului Isabela-Ferdinand. Torquemada era convins că prezența comunităților de marranos (evrei convertiți), moriscos (musulmani convertiți), evrei și mauri era o amenințare la adresa vieții sociale și religioase a Spaniei. Astfel, el trebuie să fi jucat un rol important în decizia Coroanei de a-i expulza pe evrei din Spania.

Un tablou confiscat de nazişti, vândut la licitaţie cu aproape 3,4 milioane de dolari




Un tablou pictat de artistul olandez Gerrit van Honthorst, în secolul al XVII-lea, care a aparţinut unui sfătuitor al ţarinei Ecaterina cea Mare şi a fost expus la Muzeul Ermitaj din Rusia înainte de a fi confiscat de nazişti, a fost vândut la licitaţie cu aproape 3,4 milioane de dolari.

Tabloul "The Duet", confiscat de nazişti de la colecţionarul de artă evreu Bruno Spiro şi vândut apoi, în 1969, Muzeului de Arte Frumoase din Montreal, a fost vândut cu 3.371.750 de dolari (comision inclus) la o licitaţie organizată miercuri, de casa Christie's, informează Reuters.

Pictura, pe care muzeul din Montreal a cedat-o moştenitorilor lui Bruno Spiro în luna aprilie, era estimată la un preţ cuprins între 2 milioane de dolari şi 3 milioane de dolari.

Cumpărătorul acestui tablou, pictat în 1624, este Johnny van Haefton Ltd., un comerciant de artă londonez, specializat în operele marilor maeştri olandezi şi flamanzi.

Tabloul "The Duet", care prezintă o femeie şi un bărbat - posibil o curtezană şi clientul ei - aplecaţi peste o carte, la lumina lumânărilor, a aparţinut contelui Alexandr Stroganov din Sankt Petersburg, sfătuitorul ţarinei Ecaterina cea Mare în domeniul artei. A fost expus la Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg înainte de a fi naţionalizat după revoluţia rusă. Regimul sovietic l-a vândut la licitaţie în 1931, la Berlin, iar Bruno Spiro l-a cumpărat la puţin timp după aceea.

După Al Doilea Război Mondial, tabloul a aparţinut mai multor colecţionari germani, înainte de a fi achiziţionat de muzeul din Montreal.

Yad va Shem – documente despre Pitigrilli, omul cameleon.

În ziua în care Mussolini declara război Franţei şi Britaniei, 10 iunie 1940, un anume Dino Segre (1893-1975) evreu, ziarist şi scriitor italian primeşte o decizie de deportare în lagărul L’Aquila. Documentele care îl trimeteau într-un cătun izolat al Italiei, ca o pedeapsă pentru lipsa de loialitate regimului fascist, au ajuns în posesia organizaţiei Yad va Shem din Ierusalim. Şi mai interesante sunt schimburile de mesaje între ministerul de interne din Roma, cu poliţia oraşului Torino, unde locuia Dino Segre, cunoscut sub pseudonimul Pitigrilli.

Printre duzinele de scrisori găsim o misivă semnată de Segre. O parte din documentele studiate discută situaţia evreilor italieni în timpul fascismului, ele aparţin “Arhivei naţionale centrale” din Roma. Romanele scrise de Pitigrilli, publicate între cele două războaie mondiale erau bine cunoscute în Italia, “este fascist” spuneau unele zvonuri, altele insinuau că Pitigrilli a denunţat activişti antifascişti şi a dus la arestarea lor, “romanele lui sunt imorale”, “e un bigam”, “şi-a schimbat religia ca să-şi salveze pielea”.

O parte din zvonuri s-au dovedit, mai târziu, a fi adevărate.

Găsim un document expediat cu o zi înaintea ordinului de deportare, citim: “Căpitanul poliţiei din Torino este rugat să includă în lista celor care vor fi deportaţi pe Dino Segre. Rugăm să fie trimis la un “loc bun”. Semnează: Directorul secţiei politice a poliţiei Torino. O telegramă, două săptămâni mai târziu, confirma execuţia: “Scriitorul cu pricina, evreul Segre Pitigrilli fiul lui David, a ajuns sub pază la Uscio, azi 26 iunie 1940.”

De ce a fost schimbat lagărul iniţial L’Aquilla cu lagărul Uscio aflat în nord, lângă Genova, nu departe de Torino? Răspunsul este găsit în alte surse. Se pare că o grupă de amici influenţi au sărit în ajutorul lui Pitigrilli. Cineva s-a adresat cardinalului Montini (secretarul papei Pius al 12-lea), acesta promite să ajute în cazul Pitigrilli. Un industriaş, Amerigo Garabini care o cunoştea pe sora Ducelui, Edvige Mussolini, o convinge pe aceasta să intervină pe lângă fratele său, ca să obţină comutarea ordinului. Amicii lui Pitigrilli aduceau argumente suplimentare: pregătirea sa academică în ştiinţe juridice, ziarist trimis în Turcia în primul război mondial, editor al publicaţiei “Semnături celebre”, conferenţiar apreciat de universităţi, scriitor de romane de succes (ca de exemplu Mamifere de lux -1920) etc.

Rezultatul acestor demersuri îl găsim într-o scrisoare adresată de şeful poliţiei politice din Roma către comandantului poliţiei Torino: ” Dino Segre numit şi Pitigrilli a cerut anularea ordinului de deportare la L’Aquilla. Vă rugăm să-i aduceţi la cunoştinţă că oficiul guvernului accepta parţial cererea, se permite schimbarea locului de deţinere cu un altul, ales de însuşi domnul Segre. Semnat Buchinni.”
La Torino, mesajul produce confuzie şi responsabilul cu ordinea regională răspunde cu mare grijă: “Vă anunţ că numitul Dino Segre nu se afla pe lista evreilor nominaţi pentru deportare şi nici în instrucţiuni primite de la secţia politică, unde acesta este bine cunoscut”.

Atitudinea lui Segre faţă de autorităţi este înceţoşată, neclară, şi se pune problema care erau relatiile sale adevărate cu fascismul. Omul se afla sub supraveghere, discuţiile sale erau înregistrate discret, în mare secret. Există discuţii în care critica violent regimul. Incertitudinea legată de integritatea lui Pitigrilli permite exilarea lui la Uscio unde acesta petrece două luni, iulie şi august. La 3 septembrie 1940 îşi pierde răbdarea, scrie o scrisoare către ministerul de interne din Roma: ” Voi ştiţi cât v-am sprijinit şi continui să vă sprijin, cer să mă întorc la Torino la ocupaţiile mele particulare, lângă mama mea în vârstă de 73, singură şi bolnavă.”

Cererea i-a fost aprobată. Segre urma să se prezinte la poliţia din Torino. Pedeapsa a fost suspendată după numai 3 luni de domiciliu forţat. Pitigrilli lansează o explicaţie: “Nu este o ruşine să-ţi schimbi părerile zilnic, atât timp cât există o părere alternativă”. Dar nu lozinci alternative lipseau lui Pitigrilli care probabil nu avea simţul ruşinii.

Anterior, pe când locuia în Paris, devine simpatizant fascist. În iulie 1930 se înrolează în rândurile poliţiei secrete OVRA. Capăta jobul de informator pe teritoriul francez, agentul 373. 10 ani mai târziu pe când deportat la Uscio, el aminteşte de această activitate în slujba poliţiei italiene. Un pictor şi scriitor din Torino Carlo Levy, bănuieşte că aderenţa lui Segre la OVRA nu este un act de credinţă (Segre nu credea în nimic), ci un act de salvare. Cei doi se cunosc, Segre vizitează studioul lui Levy din Torino unde activa o mişcare de opoziţie numită “Dreptate şi Libertate” la care Segre aderă ca să informeze OVRA despre activitatea burgheziei din regiunea Piemont.

Pe la începutul anului 1939, pe când se afla în Paris, Segre se simte urmărit, paşaportul italian îi va fi anulat. În luna iunie agentul OVRA “Argentino” transmite că Segre petrece timp îndelungat cu o rusoaică, el Segre, afişând o vădită atitudine antifascistă. Cei din organizaţia “Dreptate şi Libertate” recunosc faptul că în rândurile lor acţionează un spion. Spre sfârşitul lui 1940 îl găsim pe Segre transferat la Roma de unde informa OVRA sub numele de cod Pericle. Tot la Roma se apucă de scris scenarii de film pentru trei companii cinematografice, care nu-i permit să semneze cu numele său evreiesc. Deşi eliberat de OVRA el continuă să livreze informaţii crezând că acest fapt îi va conferi securitate personală.

În total Segre a scris 47 de cărţi publicate de editura Sonzogno din Milano. “Pitigrilli vorbeşte despre Pitigrilli” este un roman autobiografic despre care autorul spunea: – personajele principale din carte au identitate dublă…

Alte cărţi celebre sunt: Cocaină, Experimentul lui Pott, Jignirea moralei, Nevasta lui Putifar care au fost traduse în ebraică şi idiş. Personajele sunt ambivalente, de cabaret, căutătoare de dreptate fără să se dea in lături de la plăceri ocazionale. Un ultim document aflat la Yad va Shem este trimis de ministerul de interne şi adresat oficiului de paşapoarte: “Urgent – Va înştiinţam că nu ne împotrivim să emiteţi viza de emigrare în Spania evreului Dino Segre ben David (august 43). În acelaşi timp armata germană se afla la porţile nordice ale Italiei. În septembrie 43 Segre trece munţii spre Elveţia şi mult dorita libertate.

Romani vs. evrei – au fost evreii eroi?

Aşa-zisa bãtãlie de la Masada din anul 74, eroizatã şi mitizatã într-un eveniment glorios prin excelenţã, nu a avut de departe importanţa atribuitã în general de istoria oficialã. Romanii se luptã cu evreii, relatarea o avem la Flavius Iosephus, dar textul sãu se dovedeşte adesea problematic şi problematizant. Şi în acelaşi timp uşor de manevrat. Ce s-a întâmplat la Masada şi cum a fost perceput ulterior evenimentul?

Între evrei şi romani au avut loc mai multe confruntãri:

· Pompei supune Iudeea în 63 a.Hr., care devine regat clientelar

· Augustus îl depune pe regele Archaelaus în 6 p.Hr. şi guvernatorul Siriei, Quirinus, stabileşte provincia Iudeea, care devine o prefecturã.

· În 66 are loc o revoltã serioasã care are drept consecinţã distrugerea templului în septembire 70, a cãrei relatare ne-o oferã Flavius Iosephus

· Puţin mai târziu romanii iau fortãreaţa de la Masada, în 74

· În 115 evreii levantini se rãscoalã împotriva lui Traian

· Când împãratul Hadrian interzice circumcizia, Simon bar Kochba începe un ”rãzboi mesianic”, care dureazã pânã în 136 şi înseamnã sfârşitul iudaismului multiform din primul secol.

Cãderea Masadei

În 70 p. Hr. romanii distruseserã Ierusalimul dupã un rãzboi care a durat patru ani. Vechiul oras devine baza legiunii X FRetensis şi nu a fost reconstruit ca aşezare civilã decât abia 60 de ani mai târziu. Acesta era sfârşitul rãzboiului, dar nu şi al violenţei.

Sicarii, extremişti zeloţi, ocupã fortãreaţa de la Masada din deşertul evreiesc, o citadelã (asta înseamnã de fapt şi numele) situata pe un platou solitar înconjurat de stânci abrupte pe toate pãrţile, cu vedere spre Marea Moartã. Liderul sicarilor era Eleasar, fiul lui Yair, o rudã a învãţatului Menahem şi Iuda Galileanul. Se spune cã pe platou se aflau 966 de oameni, femei şi bãrbaţi deopotrivã, şi aceşti oameni, din perspectiva romanã, nu erau periculoşi. Masada era localizatã la mile depãrtare de orice altã aşezare, simpla trimiterea unor patrule prin oraşe ar fi fost suficientã pentru asigurarea securitãţii împotriva bandiţilor care vor fi nevoiţi mai devreme sau mai târziu sã îşi gãseascã altã bazã.

Pe de altã parte, revolta evreilor, rãzboiul civil din 69 şi o revoltã contemporanã a batavilor pe Rin au contribuit considerabil la subminarea prestigiului roman. Pentru a-l reface era imperativã o victorie impresionantã. Sicarii erau o ţintã uşoarã, drept urmare romanii le atacã fortãreaţa în 74. Unii cercetãtori proun date mai târzii, dar arheologii au descoperit monede din 73 pe platou, ceea ce face dãţile ulterioare imposibile.

În primãvarã, guvernatorul Iudeii, Lucius Flavius Silva, ordonã legiunii a X-la Fretrensis sã ridicã tabere în jurul fortãretei şi sã construiascã o rampã de asediu. Când turnul de asediu este împins spre ziduri şi legionarii pãtrund în citadela, aceştia îşi dau seama cã aproape toţi apãrãtorii sunt morţi. Cercetând clãdirile, gãsesc doar o femeie cu cinci copii, care le spune soldaţilor cã ceilalţi au decis sã comitã un suicid în grup pentru a evita capturarea de inamic.

Aceasta este în mare povestea transmisã de Flavius Iosephus, actul final al tragediei descrise în cele şapte cãrţi ale lucrãrii despre rãzboaiele iudaice. În opinia sa, sicarii erau doar nişte fanatici religioşi, care aparţineau mişcãrii zelote pe care o considera responsabilã de izbucnirea rãzboiului şi devastarea Ierusalimului. Pentru a accentua acest aspect, a compus un discurs în care Eleasar, fiul lui Yair, se debaraseazã de ideile sale timpurii despre folosirea violenţei. Cam atât despre Iosephus.

Adevãrul mai puţin captivant este cã cei care au ocupat Masada nu erau nici dogmatici religioşi implacabili, nici soldaţi îndoctrinaţi. Asediul nu este menţionat în sursele evreieşti pentru cã evreii nu recunoşteau cãderea Masadei drept o un fragment din istoria lor. Iosephus însuşi admite cã sicarii nu erau toţi de origine evreiascã (în ”Antichitãţi iudaice”), fapt confirmat de arheologii care au gãsit şi oase de porc pe platformã. Sicarii nu erau aşadar prea aatşaţi de religia iudaicã. Arheologic este doveditã şi prezenţa unor oameni care au încercat sã fugã din faţa violentei. Pe de altã parte, copii ale unor texte descoperite pe platforma de la Masada se gãsesc şi la Qumran, care, depinzând de viziunea asupra naturii sectare a manuscriselor de la Marea Moartã, , pot sau nu pot dovedi prezenţa printre soldaţi a unui grup de fanatici.

În alte circumstante Roma poate cã nu s-ar fi obosit cu problema Masadei. Totuşi suferise umilinţe accentuate în prima fazã a rãzboiului, când legiunea a X-a Fretensis şi-a pierdut stindardul şi imperiul suferise deja tensiunea rãzboiului civil. Defensorii de la Masada trebuiau sã fie omorâţi pentru a reîmprospata reputaţia invincibilitãţii superputerii antice. Din punct de vedere militar, campania de la Masada era o acţiune insignifiantã ca strategie sau efort. Schatzman remarcã în 1993 ca asediul era destul de standard.

Construcţia unui mit

Interesant de observat este mitul care s-a construit în jurul acestui eveniment. Ce ne spune de fapt Iosephus? Cã Masada era doar o parte a unei revolte mai îndelungate împotriva romanilor. Revolta cuprindea mai multe grupãri relgioase, dintre care sicarii, angajaţi în atât de multe activitãţi teroriste încât mulţi evrei pãrãsiserã Ierusalimul înainte de rãzboi. Asediul Masadei urmase cuceririi fortãreţelor de la Herodium şi Machaerus şi durase câteva luni, conform unui studiu minuţios din 1995 al lui Roth. Ce este poate cel mai remarcabil la Iosephus este cã nu menţioneazã acte eroice din timpul asediului, cum face în legãturã cu alte evenimente. Nu exostase în viziunea lui nicio ”bãtãlie” acolo. Într-adevãr, din relatarea sa reise cã suicidul comun i-a stârnit un respect anume, dar nu face trecerea de la respect la eroism, care este un construct social ulterior. Cele dpuã discursuri ale lui Eleasar şi impresia generalã neplãcutã a istoricului despre sicari conduc la ideea cã aceştia erau mai degrabã luptãtori slabi care au fost persuadaţi sã comitã actul. Imaginea eşecului este mai puternicã decât cea a revoltei eroice.

Dacã examinãm apoi mişcãrile tineretului evreu, folosirea mitului Masadei de cãtre grupurile underground din Israelul prestatal, felul în care este prezentat asediul în manuale, în media sau turiştilor, reprezentarea în artã, constatãm cã existã o mare discrepanţã între imaginarul colectiv şi relatarea lui Iosephus. Sunt pãstrate drept elemente mitice principale: rebelii care au luat parte la revolta antiromanã sunt de gãsit şi la Masada; romanii doreau capturarea rebelilor: evreii au ales moartea eroicã în locul sclaviei romane. Celelate elemente din naraţiune sunt omise complet sau mai rãu, înlocuite de informaţii fictive.

Nu este dovedit cã revolta dezastruoasã a culminat cu evenimentul de la Masada şi cã rebelii au venit aici dupã distrugerea Ierusalimului, rebeli mitizaţi în oameni sãraci care luptã din greu pentru a scãpa de asuprirea romanã. Complet omis este faptul cã sicarii sunt forţaţi sã fugã din Ierusalim chiar de cãtre evrei. Ignorate sunt şi raidurile pe care aceştia le-au întreprins în satele din vecinãtate. În plus, durata asediului este suspect de scurtã şi nu este acompaniatã de nicio altã bãtãlie în zonã. Mistificarea naraţiunii pune accent pe existenţa unei batãlii autentice, în care Masada are rol de centru de operatiuni. Nu existã nicio dovadã arheologicã a unei lupte autentice sau a vreunei opoziţii. Se mai sustine uneori cã nu a fost vorba de suicid, ci de o moarte eroicã provocatã chiar de unii altora, sau se omite ezitarea rebelilor puşi în faţa opţiunii pentru sincidere. Menţiunea despre existenta unor supravieţuitori nu se încadreazã nici ea în logica mitului. Nu se discutã nici despre o alternativã de luptã, despre o concentrare de forte sau o diversiune. Numãrul soldaţilor romani este şi el exagerat intenţionat. Totul pentru a crea o poveste consistentã de eroism bazatã pe un eveniment fabricat, o poveste foarte prezentã în educaţia evreilor.

Mitul a fost creat la cumpãna veacurilor XIX-XX, primind un impuls considerabil începând cu 1920. Sionismul secular este cel care a promovat şi instrumentalizat povestea Masadei (Shmaria Guttman, Yoseph Klosner), o mişcare care cãuta cu disperare mituri eroice pentru a contracara viziunea europeanã anti-eroicã, pentru a contura o nouã identitate evreiascã şi pentru a stabili o legãtura incontestabilã a evreilor cu Palestina şi Israel, lucruri necesare în momentul ascensiunii nazismului. Scopul mitului este deci unul funcţional, de adjuvant al identitãţii şi naţionalismului, iar conexiunea emoţionalã cu istoria deformatã este una care s-a perpetuat, în ciuda sãpturilor recente care au atins oarecum statutul de sanctuar al fortãreţei

Evreii incep sa aiba din nou probleme in Europa?


Ura impotriva evreilor din Europa este similara cu povestea acelui lup din basme care isi schimba blana, dar nu si naravul.

Exista ceva putred in Europa. Nu numai din punct de vedere financiar. Lucrurile incep sa scartaie si pe alt front: se erodeaza, putin cate putin, si baza morala a democratiilor europene. Aceasta eroziune se adanceste de la o zi la alta, trecand aproape neobservata in societate, scrie Richard Hertsinger, preluat de Deutsche Welle

Aceasta teza este intarita de informatiile care ne parvin din Tarile de Jos, unde evreii nu mai indraznesc sa circule liber pe strazile din Amsterdam, iar slujbele religioase incep sa fie savarsite in case particulare ce tin loc de sinagoga. Totul de teama atacurilor venite din partea tinerilor arabi si turci.

Insultati, amenintati, terorizati

Aceste informatii nu au ajuns pe prima pagina a vreunui ziar german sau european, nici macar nu au intrat in montajul stirilor principale de televiziune. Mass-media germana a reactionat destul de surprinzator, in ciuda declaratiilor comisarului european olandez, Frits Bolkestein, care a provocat opinia publica declarand ca evreii nu au nici un viitor in Tarile de Jos, de aceea ar fi mai bine sa emigreze in SUA sau Israel.

Aceasta declaratie, a unui inalt demnitar european, a fost pusa mai degraba pe seama sarcasmului omului politic olandez manifestat in dese randuri, si nu pe intentia acestuia de a provoca dezbateri aprinse in democratiile europene.

Olanda nu este singura tara unde evreii sunt insultati, amenintati si atacati pe strazi si in magazine. Anul trecut, in orasul suedez Malmo, aceste acte necugetate asupra evreilor au devenit parte din rutina zilnica, astfel ca multi dintre acestia au decis sa paraseasca orasul. O situatie similara a fost observata in Danemarca si Norvegia.

Atacurile asupra evreilor sunt puse la cale, in special, de tineri musulmani care au importat ura pentru evrei din tarile lor de bastina. Aceste persoane incearca sa experimenteze pe evrei propriile frustrari rezultate din tratamentul aplicat lor de o parte a societatii occidentale.

Fanteziile lor violente sunt alimentate prin propaganda TV efectuata de canale arabe, turcesti sau iranieene transmise prin satelit. Astfel, traditionalul antisemitism de extrema dreapta, care este propovaduit in toata Europa din cauza apropierii de national-socialism, primeste intariri nesteptate.

Pericolul - indiferenta europenilor

Acesti tineri musulmani, fascinati de terorizarea cetatenilor evrei, nu reprezinta adevarata problema. Mult mai alarmanta este indiferenta europenilor care catalogheaza atacurile asupra evreilor ca pe conflicte sociale si, frecvent, acorda intelegere unor astfel de acte huliganice. Primarul social- democrat al orasului Malmo nu a catadicsit sa aminteasca evreilor ca trebuie sa se delimiteze de politica Israelului vizavi de Palestina pentru a avea liniste in democratiile europene. Ce fel de democratii sunt acestea, insa?

Agresorii evreilor se prezinta drept victime neajutorate ale sionismului, iar faptul ca se simt incurajati chiar in tarile scandinave nu este intamplator. Demonizarea Isarelului, ca fiind singurul vinovat pentru conflictul din Orientul Mijlociu, a atins cele mai inalte cote in mediul politico-social al acestor tari.

Atisemitismul secoleler 19 si 20 a strans laolalta acele forte care au adus Europa aproape de autodistrugere. Sa nu uitam ca suntem in plina criza financiara, iar teoriile despre evreii care conduc din umbra intreaga lume, incep sa prinda un contur din ce in ce mai pronuntat.
http://www.ziare.com/international/israel/evreii-incep-sa-aiba-din-nou-probleme-in-europa-1065883

Politician olandez: Evreii din Olanda să emigreze în SUA sau Israel

Frits Bolkenstein, un important politician olandez şi fost comisar european, a stârnit o dezbatere aprinsă în mediul politic intern după ce a recomandat eveilor din Olanda să emigrese în Israel sau SUA din cauza incapacităţii guvernului de la Haga de a gestiona numărul tot mai mare de incidente antisemite.Sursa: Andreea Dogar


Bolkenstein a făcut această recomandare într-o carte scrisă de un supravieţuitor al Holocaustului, Manfred Gerstenfeld, şi lansată recent, "Declinul". Fostul preşedinte al formaţiunii liberale VVD, principalul partid din actuala coaliţie de guvernământ, şi-a argumentat declaraţia prin faptul că numărul tot mai mare de incidente care au vizat în ultimul deceniu membrii comunităţii evreieşti din Olanda l-au făcut să creadă că guvernul olandez nu este capabil să ţină fenomenul sub control.



Potrivit cotidianului israelian Haaretz, remarcile fostului comisar european au suscitat reacţii aprinse din partea clasei politice, în special în rândul colegilor liberali. Însuşi Geert Wilders, liderul formaţiunii de extremă dreapta Partidul Libertăţii, a declarat că nu "evreii ar trebui să emigreze, ci marocanii antisemiţi".

În cartea sa, Gerstenfeld examinează atitudinea Bisericii Protestante Olandeze faţă de evrei şi susţine că manifestările antisemite nu se limitează doar la imigranţii musulmani. El o citează pe Gretta Duisenberg, o apropiată a reginei Olandei şi o militantă pro-palestiniană, care a declarat că este "aproape mândră că este numită antisemită".

Olanda are o comunitatea evreiească de aproape 40.000 de persoane. Potrivit unui raport publicat în septembrie de poliţia olandeză, anul trecut au fost înregistrate 209 incidente îndreptate împotriva evreilor, cu 50 la sută mai multe decât în 2008.

Suedia: Evreii parasesc orasul Malmo, dupa cresterea alarmanta a incidentelor antisemite. Ura din Orientul Mijlociu a ajuns la Malmo

http://www.hotnews.ro/stiri-international-6951936-suedia-evreii-parasesc-orasul-malmo-dupa-cresterea-alarmanta-incidentelor-antisemite-ura-din-orientul-mijlociu-ajuns-malmo.htm


Reputatia Suediei de tara toleranta si liberala este amenintata de cresterea alarmanta a antisemitismului in Malmo. Cel putin 30 de familii de evrei au parasit orasul, acuzand in principal comunitatea musulmana si primarul localitatii, care nu a reusit sa fie destul de ferm pentru a-i proteja, relateaza The Telegraph.

Cand a ajuns pentru prima oara in Suedia, dintr-un lagar de concentrare nazist, Judith Popinski s-a bucurat de o primire calduroasa.

Si-a intemeiat o familie in Malmo si, timp de 60 de ani, a trait fericita in tara ei de adoptie - pana anul trecut.

In 2009, o capela care servea comunitatea puternica de 700 de evrei din oras a fost incendiata. Cimitirele evreiesti sunt profanate in mod repetat iar credinciosii sunt agresati cand se intorc de la sinagoga, in timp ce oameni mascati intoneaza pe strazi, in bataie de joc, numele lui Hitler.

Imigratia musulmana

"Nu am crezut niciodata ca o sa vad din nou aceste sentimente de ura, in niciun caz in Suedia", marturiseste doamna Popinski.

"Aceasta noua ura provine de la imigrantii musulmani. Comunitatea evreiasca este speriata", adauga ea.

Evreii din Malmo nu acuza insa doar musulmanii bigoti si miscara rasista neonazista. Ei il acuza si pe Ilmar Reepalu, primarul de stanga care conduce orasul de 15 ani.

Reepalu, care este acuzat de promovarea unor politici slabe, este in centrul unui scandal care capata o tot mai mare amploare, dupa ce a spus ca ceea ce evreii percep drept antisemitism nu este decat o consecinta trista, dar de inteles, a politicii Israelului in Orientul Mijlociu.

Viitorul pare sumbru, aproximativ 30 de familii de evrei parasind deja orasul, cu destinatia Stockholm, Anglia sau Israel, in timp ce multe altele se pregatesc sa procedeze la fel.

In timp ce tinerii isi croiesc vieti noi in alta parte, comunitatea ramasa, alcatuita in mare parte din supravietuitori ai Holocaustului si descendentii lor, se teme ca va disparea in curand cu totul. Doamna Popinski, in varsta de 86 de ani, afirma ca s-a confruntat cu ostilitate chiar si cand a fost invitata sa vorbeasca despre Holocaust in scoli.

"Copiii musulmani ma ignora, cel mai adesea, atunci cand le povestesc experientele mele din lagarul de concentrare", povesteste ea. "Este din cauza povestilor despre evrei pe care le aud de la parintii lor. Ura din Orientul Mijlociu a ajuns la Malmo. Acum, scolile musulmane nici macar nu mai invita supravietuitori ai Holocaustului".

Actiunile agresive impotriva evreilor s-au dublat anul trecut, politia raportand 79 de incidente, cifra celor nereclamate fiind, probabil, mult mai mare. Deocamdata, nu au existat atacuri directe dar multi evrei cred ca este doar o chestiune de timp, avand in vedere tensiunea din oras.

Sinagoga din oras este pazita si are geamuri antiglont, in timp ce accesul in gradinitele evreiesti se face doar prin filtre stricte de securitate.

Spania: Un nazist de 89 de ani, judecat pentru crime de război

Magistraţii spanioli i-au lăudat pe judecătorii germani,
care au deschis proces unui nazist, care a participat la uciderea a
27.900 de evrei, în anul 1943.
Citeşte şi:
Germanul John Liebermann, în vârstă de 89 de ani, a fost adus în
faţa instanţei de judecată, după 64 de ani de la comiterea faptei.
Demjanjuk a fost gardian într-un lagăr de concentrare nazist şi a
contribuit la uciderea a 27.900 de evrei, în anul 1943. El îşi va primi
sentinţa la sfârşitul acestei luni. “În Spania, nu au fost pedepsiţi
mulţi dintre cei care au ucis în timpul dictaturii franchiste.
Este demn de respect faptul că magistraţii germani nu au uitat
crimele comise în timpul războaielor şi luptă încă pentru pedepsirea
autorilor”, a declarat judecătorul spanio Jesus Maria Rodriguez, citat
de ziarul “20 Minutos”.
Autorităţile germane au deschis o anchetă pentru identificarea altui
criminal de război, un membru al SS-ului, în vârstă de 90 de ani, care
a ucis 58 de evrei în luna martie a anului 1945, în pădurea din
apropieea localităţii austriece Deutsch Schuetzen.

Un preot italian afirmă că rolul camerelor de gazare naziste era de dezinfecţie

Camerele de gazare din lagărele de concentrare naziste erau folosite
pentru dezinfectare, a afirmat un preot italian, precizând că nu ştie
dacă acestea au provocat sau nu decese, informează AFP.
"Ştiu că au existat camere de gazare cel puţin pentru dezinfecţie, dar
nu aş şti să spun dacă au provocat decese sau nu, pentru că nu am
aprofundat problema", a declarat preotul Floriano Abrahamowicz într-un
interviu pentru cotidianul Tribuna din Treviso.

Abrahamowicz, liderul comunităţii integriste catolice a Frăţiei
Sfântului Pius al X-lea pentru nord-estul Italiei, a făcut aceste
declaraţii după scandalul provocat de episcopul Richard Williamson, a
cărui excomunicare a fost anulată de Papă, deşi acesta făcuse
declaraţii controversate cu privire la Holocaust.

Într-un interviu acordat televiziunii suedeze difuzat în urmă cu o
săptămână, Williamson declarase: "Cred că nu au existat camere de
gazare. Cred că între 200.000 şi 300.000 de evrei au murit în lagărele
de concentrare, dar niciunul în camere de gazare".

"Williamson a fost cu siguranţă imprudent să se pronunţe asupra
chestiunilor tehnice", a spus Floriano Abrahamowicz care, subliniind că
el însuşi este de origine evreiască, a dat asigurări că "este imposibil
ca un catolic să fie antisemit".

Preotul italian vede în această polemică o manevră "împotriva Vaticanului".

"Ceea ce se poate critica în ceea ce priveşte tragedia Holocaustului
este că i se acordă supremaţie prin comparaţie cu alte cazuri de
genocid. Dacă monseniorul Williamson ar fi negat la televiziune
genocidul a 1,2 milioane de armeni comis de turci, nu cred că ziarele
ar fi vorbit despre declaraţiile sale în acelaşi mod", a adăugat
preotul italian.








http://www.realitatea.net/un-preot-italian-afirma-ca-rolul-camerelor-de-gazare-naziste-era-de-dezinfectie_446862.html

Israelul acuza Suedia de antisemitism
Liderii israelieni au cerut ca guvernul de la Stockholm sa condamne oficial un articol din presa suedeza considerat antisemit, afacerea riscand sa se transforme in criza diplomatica intre Israel si Suedia, care asigura presedintia UE, relateaza AFP.
Un articol al tabloidului Aftonbladet a afirmat ca
armata israeliana ar fi fost implicata intr-un trafic cu organe
prelevate de la palestinieni ucisi. Ziarul a revenit pe 23 august,
scriind despre un palestinian din Cisiordania ucis in 1992 si a carui
familie suspecteaza armata israeliana ca i-ar fi furat organe.
Cotidianul nu aduce insa nicio dovada, redactorul-sef explicand ca a
autorizat publicarea, pentru ca aceasta afacere "ridica intrebari
pertinente".
"Criza va dura atat timp cat guvernul suedez nu isi va schimba
atitudinea fata de acest articol antisemit. Cel care nu il condamna nu
va fi binevenit in Israel", a spus ministrul de finante, Youval
Steinitz. "Guvernul suedez nu mai poate sa taca. In Evul Mediu se
spunea ca evreii fac azima de Pasti cu sangele copiilor crestini, iar
astazi soldatii israeliani sunt cei acuzati ca ucid palestinieni pentru a le lua organele", a subliniat el.
Tensiunile diplomatice intervin intr-un moment
foarte prost. Ministrul suedez de externe, Carl Bildt, este asteptat in
Israel la inceputul lui septembrie."Nu se pune problema anularii sau
amanarii vizitei, dar este evident ca acest diferend, daca nu va fi
rezolvat, va arunca o umbra ingrijoratoare asupra discutiilor", a
declarat purtatorul de cuvant al Ministerului israelian de Externe.
Bildt a spus ca "exista o relatie de la stat la stat foarte puternica intre Israel si guvernul suedez". El a invocat libertatea de expresie.
In replica, seful biroului de presa al guvernului a refuzat duminica sa
acorde acreditari pentru doi jurnalisti ai Aftonbladet.
"Ar mai
vorbi despre libertatea de expresie, daca un jurnalist israelian ar
scrie, de exemplu, ca membrii Curtii regale suedeze finanteaza un
bordel?", se intreaba Yédiot Aharonot in legatura cu ziarul suedez.
Ziarul critica aspru Suedia, "care isi afiseaza neutralitatea, dar prezinta Israelul ca cel mai mare regim opresiv din lume".

"Gheto", "Casher", Gam-Gam

Un cartier bine definit în Veneţia: "Ghetoul". Numele său a devenit
arhetipul izolării comunităţilor considerate străine. În secolul al
XII-lea, comunitatea evreiască era, la Veneţia, cea mai importantă,
după cea grecească. Iar Reppublica avea să le dea în stăpînire Insula
Spinalonga, denumită, după mutarea lor acolo, Giudecca. În 1527 însă,
printr-un decret s-a ordonat evreilor să se mute în Cannaregio, acolo
unde se găseau vechile furnale de metal pentru tunuri.

Un cartier bine definit în Veneţia: "Ghetoul". Numele său a devenit
arhetipul izolării comunităţilor considerate străine. În secolul al
XII-lea, comunitatea evreiască era, la Veneţia, cea mai importantă,
după cea grecească. Iar Reppublica avea să le dea în stăpînire Insula
Spinalonga, denumită, după mutarea lor acolo, Giudecca. În 1527 însă,
printr-un decret s-a ordonat evreilor să se mute în Cannaregio, acolo
unde se găseau vechile furnale de metal pentru tunuri.


Istoria ghetoului

Cuvîntul
"gheto" vine, aşadar, din italianul "geto", care înseamnă "topire".
Zona în care se făcea aliajul metalelor era, de fapt, cea a separării
oamenilor. Seara, porţile ghetoului împrejmuit cu ziduri erau închise
şi nici un evreu nu mai avea voie să circule prin oraş. În ghetoul
veneţian s-au adunat astfel toţi evreii din diaspora: sefarzi refugiaţi
din Spania şi Portugalia, aşkenazi din Germania şi Europa Centrală,
orientali din Constantinopole… Se vorbea în limbi şi în dialecte, se
comparau poveşti şi povestiri din trecut. La Veneţia erau talmudişti,
dar şi kabalişti, gnostici, alchimişti. Amestecul acesta stimula
reflecţia şi disputele ideologice. Evreii din ghetou trebuiau să poarte
un semn distinctiv, galben, pe piept, şi o beretă galbenă (în Evul
Mediu, galbenul era culoarea nebunilor şi a criminalilor).

Cine nu purta pălăria galbenă trebuia să plătească o amendă de 50 de
ducaţi şi să facă o lună de închisoare, dacă nu se supunea. Veneţienii
creştini se temeau că evreii ar putea să le otrăvească fîntînile; prin
urmare, au hotărît că aceştia nu au dreptul să folosească fîntînile
publice din oraş. Izolarea comunităţii evreieşti a durat pînă în 1797,
an al căderii Republicii Veneţiene, cînd Napoleon, intrînd cu trupele
franceze în cetate, a decretat încheierea segregării şi egalitatea
dintre evrei şi ceilalţi cetăţeni.


Ghetoul azi

Ghetoul e compus din trei zone: Ghetoul Vechi,
Ghetoul Nou şi Ghetoul Foarte Nou. Pentru că, între timp, populaţia
ghetoului a crescut, spaţiul rămînînd acelaşi, construcţiile s-au
dezvoltat pe verticală; astfel, clădirile sînt printre cele mai înalte
din Veneţia, ajungînd pînă la şapte etaje.

În acest cartier trist, care aminteşte deopotrivă de deportările
succesive, mai trăiesc astăzi doar patru familii de evrei. E un
cartier-muzeu, în care doar librăriile, expoziţiile şi micile magazine
de amintiri duc viaţa înainte.


Restauraţie evreiască


Printre ele este şi singurul restaurant "casher" (cuşer) din Veneţia.
Numele său e "Gam-Gam". Bucătăria cuşer ar părea că nu-şi are locul la
Veneţia, dar să ne gîndim că asemenea mîncăruri au fost servite în
cetate înainte de a se fi născut pizza sau spaghetele bologneze.

"Gam-Gam" e un restaurant situat lîngă Ponte delle Guglie, în cartierul
Cannaregio. Nu trebuie să vorbeşti italiană sau idiş pentru a cere de
mîncare. Toată lumea de aici ştie engleza. Restaurantul are un decor
expresiv, în care domină culoarea piersicii coapte, iar lemnul
alternează cu marmura. Chiar la intrare, în faţa barului, e o fîntînă
pentru spălarea mîinilor. Meniul este eclectic, cu feluri evreieşti şi
italiene, plecînd de la picantul cuşcuş cu peşte şi ajungînd la grill
de carne.

De mare efect este "Isareli Platter", care combină perişoarele
crocante, falafelul prăjit cu porţii mari de salată (care variază de la
o zi la alta). Ingredientele tipice includ un fel tipic israelit de
salată cu porumb, salată de ou, precum şi mai multe piureuri de legume.
De altfel, salatele uşoare, proaspete şi gustoase, sînt o revelaţie
pentru oricine n-a cunoscut bucătăria evreiască. Pîinea şi deserturile
tradiţionale sînt coapte în bucătăria restaurantului, iar, dacă
ajungeţi să luaţi masa acolo e bine să nu rataţi prăjitura de ciocolată
şi să încheiaţi, obligatoriu, cu o cafea espresso şi cu un pic de
"grappa" (rachiu) evreiesc.



Azzima dolce (Mazzà Ascirà)

Azima dulce
Numele "azzima rica" (pîine bogată fără maia) provine de la faptul că
se făceau pentru cei cu sănătatea precară sau celor bolnavi şi erau
îmbogăţite cu zahăr şi ouă.

Ingrediente: un kg făină, 600 g zahăr, 100 g seminţe de chimen, 250 ml ulei, 5 ouă, coaja rasă de la o lămîie.

Preparare: Se pune făina pe o planşetă şi se face o
adîncitură în mijloc. Se adaugă ouăle şi se sparg gălbenuşurile cu
mîna. Se frămîntă aluatul, adăugînd treptat seminţele de chimen, coaja
de lămîie, zahărul şi uleiul. Se frămîntă în continuare, pînă cînd
aluatul devine moale şi elastic. Cu un sucitor se formează o foaie de
aproximativ un centimetru grosime şi se taie cu o formă circulară, cu
diametrul de 7 centimetri. Se pun cerculeţele într-o tavă unsă cu ulei
şi tapetată cu făină, la o distanţă de un centimetru una de alta. Se
coc la temperatura de 200ÞC, timp de un sfert de oră.


Un timp mitic
O panoramă a bucătăriei istorice veneţiene, astăzi, nu ar fi completă
fără a prezenta gastronomia ebraică, cu capacităţile ei de adaptare şi
cu surprizele pe care ni le oferă. Ştim despre Veneţia că este un oraş
cosmopolit, o adevărată încrucişare de culturi care face acest loc să
fie unic. Ghetoul veneţian era el însuşi o încrucişare de culturi ale
lumii ebraice, căci locuitorii lui au venit dinspre toate orizonturile
aici, aducînd cu ei şi un patrimoniu de reţete (influenţate la rîndu-le
de ţările de unde se refugiau în Cetatea Lagunară). Are loc o adevărată
alchimie culinară, însă, dincolo de ea, bucătăria evreiască a rămas
fidelă anumitor cutume. Preparatele tradiţionale, servite cu ocazia
sărbătorilor evreieşti (Pesach, Sucot, Purim etc…), transmise din
generaţie în generaţie, aveau rolul de a rememora trecutul tulburător
al poporului evreu. În fiecare an, în anumite zile, evenimentele de
acum mii de ani erau retrăite, iar şi iar, pînă cînd timpul se topea şi
devenea altfel. Un timp mitic... (Simona Chiriac)

Un lider evreu italian propune să i se acorde Papei medalia de "Drept între neamuri" 2



Un lider al comunităţii
evreieşti italiene, Emanuele Pacifici, a propus miercuri să i se acorde
Papei Ioan Paul al II-lea medalia de "Drept între neamuri". Pacifici
este preşedinte în Italia al Asociaţiei `Yad Vashem`, şi a făcut
această propunere în cadrul unui congres care a avut loc la Roma,
dedicat contribuţiei ordinelor şi congregaţiilor religioase la salvarea
evreilor în timpul celui de-al doilea război mondial.
"Atunci
când Papa Ioan Paul al II-lea, în 1942, era aspirant la preoţie - a
mărturisit Pacifici -, i-au prezentat un copil evreu orfan în vârstă de
doi ani pe care el la încredinţat unei familii de ţărani. La sfârşitul
războiului, s-au întors să-i prezinte copilul salvat şi sănătos şi i-au
cerut să-l boteze. Cel care avea să devină mai târziu Papă, a respins
propunerea spunând: `Este un copil şi trebuie să continue să fie
evreu`. Ulterior am aflat că a făcut tot posibilul pentru a-l
încredinţa unei familii care a plecat în Statele Unite".
Oferind
propria mărturie, Pacifici a recunoscut că a supravieţuit persecuţiilor
naziste din timpul celui de-al doilea război mondial datorită "marii
contribuţii a călugărilor la salvarea evreilor, nu doar în Roma, ci
pretutindeni". "Mulţi dintre fraţii mei în religie nu au mulţumit
niciodată pentru acest ajutor. Cei care ne-au ajutat au făcut acest
lucru riscându-şi viaţa".
"Eu
le datorez viaţa surorilor franciscane de la `Santa Maria` din
Settignano, aproape de Florenţa, unde am fost primit ca un fiu. Una
dintre surori se ruga împreună cu mine `Shema Israel`. Cât voi trăi voi
continua să vorbesc despre Shoa [holocaust] ca să nu fie uitat", a
declarat în încheiere Emanuele Pacifici.

http://www.catholica.ro/stiri/show.asp?id=6879

Roma reaminteşte deportarea a peste 1.000 de evrei la Auschwitz
Romanii şi-au adus
aminte de o zi cruntă de acum 59 de ani, când 1.022 de evrei au fost
deportaţi la Auschwitz, dintre care doar 15 s-au mai întors acasă.
O
Zi Memorială specială a fost organizată la Roma miercurea trecută,
pentru a reaminti acea deportare nazistă. Ziua, promovată de
Comunitatea Sant`Egidio şi Uniunea Comunităţilor Evreieşti din Italia,
a avut ca motto: "Nu există viitor fără aducere aminte; cine nu îşi
aminteşte trecutul, este destinat să îl repete", a relatat Radio
Vatican.
Între
participanţii la întâlnirile organizate cu această ocazie s-au aflat
Şef Rabinul Ricardo Di Segni al Romei; Cardinalul Roger Etchegaray,
Preşedinte emerit al Consiliului Pontifical pentru Justiţie şi Pace; şi
Walter Veltroni, primarul Romei. Printre evenimente s-au numărat un
congres intitulat "Pentru o Europă fără anti-semitism" şi un marş în
tăcere la care au participat sute de oameni, de la Capitoliu la Portico
d`Ottavia, stradă care a fost redenumită "Largo 16 octombrie 1943".
În
primele ore ale acelei zile, a început raidul în cel mai vechi ghetto
al Romei. Peste 100 de germani înarmaţi au înconjurat cartierul
evreiesc. Alţi 200 de militari şi-au ocupat poziţiile în cele 26 de
zone operative în care comandantul nazist împărţise oraşul. La
încheierea "vânătorii", 1.022 de evrei romani au fost capturaţi şi
închişi în 18 vagoane de tren sigilate, cu destinaţia Auschwitz.
Când
s-a încheiat războiul, doar 15 persoane - 14 bărbaţi şi o femeie - s-au
reîntors acasă. Nu s-a aflat nimic niciodată despre cei peste 200 de
copii care au fost sechestraţi. "Am întâlnit plutonul SS înarmat", îşi
reaminteşte fostul deportat Piero Terracina. "Am fost împărţiţi în două
rânduri, unul de bărbaţi şi unul de femei. Atunci mi-am văzut ultima
oară mama".
Amos
Luzzatto, preşedintele Comunităţilor Evreieşti din Italia, şi Rabinul
Di Segni au primit un mesaj din partea preşedintelui Camerei
Deputaţilor, Pier Ferdinando Casini, care s-a alăturat în spirit
participanţilor la eveniment şi a spus: "Este de datoria fiecăruia să
vegheze pentru ca oroarea anti-semitismului să nu se întoarcă
niciodată".

http://www.catholica.ro/stiri/show.asp?id=4507〈=r

Demonstraţii antiisraeliene în Suedia



Demonstraţii violente, la care au participat protestatari antiisraelieni, au avut loc în oraşul suedez Malmö, unde se desfăşoară meciul de tenis contînd pentru Cupa Davis între Suedia şi Israel. Poliţia a arestat aproximativ 100 de persoane în apropierea locului de desfăşurare a partidelor pentru a-i dispersa pe protestatari, care aruncau cu pietre şi petarde. Demonstraţiile sînt în semn de protest faţă de recenta ofensivă militară israeliană în Fîşia Gaza. (BBC Serviciul Mondial)
http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=20363

Salut fascist intr-o sedinta comemorativa a Holocaustului
Doi politicieni italieni sint acuzati ca au executat salutul fascist in timpul unei reuninuni a consiliului local din capitala Italiei care aducea un omagiu celor peste 1.000 de evrei din Roma deportati in lagarele naziste in urma cu peste 65 de ani, relateaza The Daily Telegraph in editia electronica.
Potrivit sursei citate, cei doi politicieni, consilieri locali din partea Partidului Poporul Libertatii, condus de Silvio Berlusconi, au fost acuzati ca ar fi executat salutul din timpul regimului Mussolini intr-o sedinta in care colegii lor au aprobat o motiune de solidaritate cu evreii din Roma care au supravietuit Holocaustului.
Gestul lor a generat indignarea colegilor din consiliul local al Romei care le-au strigat „Rusine sa va fie!”.
„Am vazut clar cum doi consilieri si-au ridicat bratul drept si au executat salutul fascist”, a declarat Vincenzo Del Poggetto, consilier al opozitiei, pentru cotidianul La Repubblica. „I-am vazut cu proprii ochi cum si-au ridicat bratul. A fost un gest extrem de ingrijorator”, a precizat, la randul sau, Augusto Culasso, un alt consilier.
Pietraneglo si Paolo Pollak au respins acuzatiile, calificindu-le drept „dezgustatoare”.
Pe linga scandalul generat de cei doi consilieri, un alt incident a umbrit ceremoniile organizate vineri, 17 octombrie, in memoria evreilor deportati in lagarele naziste. Un mesaj inscriptionat pe un pod situat la periferia capitalei italiene punea sub semnul indoielii veridicitatea Holocaustului. „Holocaustul este cea mai mare minciuna din istorie”, mentiona mesajul revendicat de o grupare neonazista intitulata Militia.