Blandiana[V=]

(pseud. Otiliei Valeria Coman), n. 25 mart. 1942, Timisoara.

Poeta si prozatoare.

Fiica preotului Gheorghe Coman si a Otiliei (n. Diacu)

Sotia lui Romulus Rusan. Mama, originara dintr-o familie de tarani din corn.

Blandiana (jud. Alba) de unde pseud. scriitoarei. Liceul la Oradea (1955-1959); Facultatea de Filologie a Univ. din Cluj (1962-1967). Redactor la Viata studenteasca si Amfiteatru (1968-1974); bibliotecar la Institutul „N. Grigorescu" din Bucuresti (1975-1977); redactor la Uniunea Scriitorilor (1977-1979). intre dec. 1973 si mai 1974, bursa de studii in cadrul Programului Scriitoricesc International al Univ. Iowa City (SUA). Din 1990, presedinta a PEN-Clubului Roman; membra fondatoare (nov. 1990), presedinta si vicepresedinta a Aliantei Civice (1991-1996); membra fondatoare si presedinta a Fundatiei Academia Civica - Memorialul Sighet. Debut in Cravata rosie (1954), reinnoit in Tribuna (1959). Absenta din paginile rev. literare intre 1960 si 1963, avand interdictie de publicare, reintra in publicistica in 1964, la Contemporanul, unde detine ani de zile rubrici permanente: Antijurnal, Corespondente; trece apoi la Romania literara, cu rubrica Atlas. Debut editorial cu placheta Persoana intaia plural (1964). Se impune printre poetii cei mai reprezentativi ai epocii, cu voi. Calcaiul vulnerabil (1966) si A treia taina (1969), caracteristice spiritului generatiei careia ii apartine, prin meditatia asupra conditiei etice a omului situat in fata unor optiuni decisive. Acestei poezii a tensiunii intre puritatea ideala, dublata de o luciditate neconcesiva, si precaritatea conditiei biologice, ii urmeaza, prin voi. Octombrie, noiembrie, decembrie (1972), Somnul din somn (1977) si Ochiul de greier (1981) sau Ora de nisip (1983), Stea de prada (1985), un lirism al calmei impacari, al melancoliei regasirii ritmurilor elementare ale existentei peste care se insinueaza insa, mai ales in Stea de prada, o acuta stare de neliniste prelungita in Arhitectura valurilor (1990). BLANDIANA abordeaza cu o surprinzatoare maturitate compozitionala si stilistica proza fantastica {Cele patru anotimpuri, 1977) si nuvela parabolica, cu adresa etico-politica manifesta {Proiecte de trecut, 1982), afirmandu-se si in domeniul romanului, prin „contrautopia" Sertarul cu aplauze (1992). Culegerile Calitatea de martor (1970), Eu scriu, tu scrii, el, ea scrie (1976), Cea mai frumoasa dintre lumile posibile (1978), Coridoare de oglinzi (1984) si Autoportret cu palimpsest (1986), aduna tablete, eseuri, insemnari de calatorie. Versuri pentru copii in intamplari din gradina mea (1980), Alte intamplari din gradina mea (1983), Intamplari de pe strada mea (1988) si intamplari fara Arpagic pentru cititorul cel mic (1991). In colab. cu Romulus Rusan, a publicat voi. de interviuri cu personalitati ale culturii romanesti: Convorbiri subiective (1972) si O discutie la Masa Tacerii (1977). Ciclul de poeme din rev. Amfiteatru (1985) declanseaza conflictul dintre poeta si Putere, acutizat in 1988 prin versurile din voi. intamplari de pe strada mea, care-i aduc poetei o noua interdictie de a publica. Totusi, in 1989, ii apare o culegere antologica de Poezii, cu o pref. de E. Simion. Premiul Uniunii Scriitorilor (1970, 1977) si al Asoc. Scriitorilor din Bucuresti (1982); Premiul „M. Eminescu" al Acad. (1970); Premiul International „Herder" (1982); Premiul Uniunii Scriitorilor (1998); Premiul rev. Luceafarul (1999).


Primele poeme semnate de BLANDIANA atrageau atentia prin „jubi-latia intensa a descoperirii lumii" (N. Manolescu): structura discursiva incorpora senzatiile cele mai fruste, gesticulatia, nu lipsita de retorism, se voia de amplitudine cosmica, un spirit frematator dinamiza „tineretea curata", insetata de comuniunea cu elementele. Ecourilor evidente din Poemele luminii ale lui Blaga li se grefeaza un foarte specific „sentiment al generatiei", comun multor tineri poeti care au debutat dupa N. Labis; aliaj de candoare copilareasca si luciditate matura a constiintei, aceasta noua sensibilitate marcheaza si Persoana intaia plural (1964), schitand, dincolo de „reportajele lirice" sau poeziile pe tema data, cateva constante particulare viziunii, in curs de constituire. Aceasta se anunta inca de pe acum ca fiind intemeiata pe o intensa aspiratie spre puritate, sustinuta de o severa cenzura interioara, si pe conflictul dintre o asemenea aspiratie si formele degradate ale existentei individuale si sociale. Volumele imediat urmatoare - Calcaiul vulnerabil (1966) si A treia taina (1969) - sunt construite in esenta tocmai pe acest conflict. Eul poetic se defineste, in primul rand, drept constiinta ordonatoare a sensurilor lumii, instaurand in acelasi timp o limpede si stricta geometrie a sentimentelor: spatiu al unitatii si integritatii fiintei, cucerit cu dificultate, aparat cu dificultate, dand masura capacitatii omului de a crea si conserva „punctul de sprijin" pentru si in univers. Specificul acestei viziuni va fi decis, asadar, de permanenta opozitie intre o lume libera de constiinta, „iresponsabila", - si acea geometrie austera vizata de imperativele constiintei. Luand act de destinul sau trasat in afara oricaror concesii de natura morala, poeta si-1 va asuma cu un anume orgoliu, actionand in directia fixata, reprimandu-si orice tentatie turbulenta: el devine parca insasi vocea destinului, substituit nenumaratelor voci ale dezordinii universale; de aici acel impersonal al rostirii inghetate in forme limpezi, corespunzatoare regimului ascetic al spiritului, masca inflexibila de erou tragic, pornit in cautarea „tonurilor clare" intr-o lume pandita si corupta adesea de compromisul etic. Daca existenta etica, desi nu lipsita de patos, ramanea oarecum exterioara si mecanica in volumul de debut, ea este in aceste carti expresia unei confruntari dramatice cu lumea: o voce de om singur si avand constiinta solitudinii sale isi apara spatiul de „absurda" puritate in raport cu „logica" ineluctabila a realului. Stiind ca: „E marea lege a macularii / tributul pentru a trai", intre „drama de a muri de alb" si „moartea de-a invinge totusi" prin angajarea in fluxul inert al vietii, poeta n-o poate alege decat pe cea dintai. Un text precum Din auster si din naivitate {Calcaiul vulnerabil) dezvolta magistral termenii acestei ecuatii lirice. Abandonarea de catre tanarul Rac ine a simbolicului Port Royal are semnificatia unei intrari in istorie, in lumea „marii treceri". Cealalta fusese un spatiu de „auster si naivitate", - atribute calificand o constiinta candida, insa fascinata de absolut. „Severa poarta neagra-a manastirii" va obseda mereu fiinta celui plecat, constituind un model peren de existenta si un ideal argument in confruntarea cu realul; existenta mereu marcata de remuscare, cenzurandu-se mereu prin visul ascezei si supunand universul trait unor probe de puritate corespondenta. Acesta este sensul „intolerantei" despre care se vorbeste altundeva, ca si al nostalgiei indepartatelor zile „cand lumea o-mparteam in buni si rai". „Calcaiul vulnerabil" devine astfel un simbol al receptivitatii, paradoxal intoleranta si exclusivista. Cu timpul (inca in A treia taina), in relatia eu-univers apar elemente si nuante noi: isi face loc un fel de oboseala a angajarii, a implicarii eului in drama cunoasterii inteleasa ca „asceza", si retragerea treptata de pe scena tragica intr-o penumbra de contemplatie melancolica.

Predomina acum elegia sterilitatii, ca expresie a ineficientei modelului de existenta propus anterior si ca reflex al acelei „oboseli" a constiintei umane limitate, secatuita de distrugatoarea obsesie a absolutului. Cateva concentrate parabole traduc un sentiment al „caderii", - nou „paradis in destramare", semnificand insa la BLANDIANA o cadere de tensiune a constiintei, incapacitatea concentrarii spirituale ce asigurase alta data riguroasa geometrie a „spatiului eleat" (M. Martin). „Din ce in ce mai muritoare", fiinta se simte din nou cercetata de marile intrebari, dar cauta un posibil spatiu al eliberarii de tensiunea cunoasterii. Noile poeme, cele din Octombrie, noiembrie, decembrie (1972), Somnul din somn (1977) sau Ochiul de greier (1981), evidentiaza tocmai aceasta umanizare a vocii, domolirea orgoliului intransigent. Fugind de sub „soarele nerusinat" ce dezvaluie „neroada furie a cresterii", poeta imagineaza un teritoriu umbros si calm, in care „firul noptii da colt si creste pur", iar „mirii unei lumi crepusculare" se pierd in natura primara. Elegia cunoasterii si a purificarii se echilibreaza discret si generos cu o poezie a suavei palpari a materiei, luminii glaciale a „tonurilor clare" i se substituie „lumina moale, lumina buna", ori „bezna tandra", - intr-un univers somnolent ce invaluie fiinta si ii calmeaza miscarile sufletesti. Ritualul ascetic initial, dominat de vocea imperativa (multe poeme aveau atunci un aer sententios), se transforma intr-un alt ritual, a carui desfasurare e decisa de supunerea la ritmurile eterne ale naturii. Discursul liric ramane insa in permanenta de o mare simplitate, aproape lipsit de metafore. in Stea de prada (1985) inregistram insa o „accentuare a unor latente dramatice", fara precedent. „Stranie este acum violenta perceptiei poetice si a corespondentelor: lumina orbitoare devine, astfel, in poezia La celalalt capat, un semn thanatic si, in general, senzualitatii difuze de altadata ii corespunde acum o coplesire, dusa pana la limita insuportabilului, a simturilor: ipostaza „muteniei", „orbirii", „surzeniei" apare insinuant, dar insistent, si la fel „spaima" (Gemenii)" (M. Papahagi). Remarcabila este si proza fantastica din Cele patru anotimpuri (1977) si Proiecte de trecut (1982). Afirmand ca „fantasticul nu e opus realului, este doar o infatisare mai plina de semnificatii a acestuia", BLANDIANA propune o viziune in care faptul insolit apare ca prelungire a unei puternice tensiuni spiritual-afective, constituita in factor perturbator al „realului". „Anotimpurile" sunt ale sensibilitatii exacerbate, osciland intre „irepresibila fervoare vitala" (G. Dimisianu) si angoasa stingerii si stagnarii. Prozatoarea exceleaza in sugestia unor trairi ambigue, in care senzualitatea contactului cu natura germinativa si nazuinta spre puritate se conjuga cu sentimentul descompunerii universale (Capela cu fluturi, Orasul topit). O amplificare a registrului tematic si stilistic, cu deschideri spre istoric si social, aduce volumul Proiecte de trecut (1982). Subtila exploatare a echivocului real-imaginar (oniric), a rupturilor din ordinea fireasca a evenimentelor, a jocului dintre realitate si fictiune, inscrie si aceste proze printre reusitele certe ale genului (indeosebi Zburatoare de consum, Biserica fantoma, Reportaj, Proiecte de trecut). „Tabletele" saptamanale, avand caracterul unor file de jurnal, instantanee, impresii de calatorie, note de lectura etc, adunate in volumele Coridoare de oglinzi (1984) si Autoportret cu palimpsest (1986), pun inca o data in evidenta disponibilitatea lirica a poetei si expresivitatea „argheziana" a formulei publicistice. Percutante, atacand curajos teme ale actualitatii (mai ales sub aspectul lor etic), foiletoanele introduc adesea cititorul si in laboratorul de creatie al scriitoarei.

OPERA

Persoana intaia plural, pref. de N. Manolescu, Bucuresti, 1964; Calcaiul vulnerabil, Bucuresti, 1966; A treia taina. Bucuresti, 1969; Cincizeci de poeme, Bucuresti, 1970; Calitatea de martor. Bucuresti, 1970; Octombrie, noiembrie, decembrie, Bucuresti, 1972; Convorbiri subiective, in colab. cu Romulus Rusan, Bucuresti, 1972; Poezii, Bucuresti, 1974; Eu scriu, tu scrii, el, ea scrie, Bucuresti, 1976; Somnul din somn, Bucuresti, 1977; Cele patru anotimpuri, Bucuresti, 1977; O discutie la Masa Tacerii, in colab. cu Romulus Rusan, Bucuresti, 1977; Cea mai frumoasa dintre lumile posibile, Bucuresti, 1978; Intamplari din gradina mea, Bucuresti, 1980; Ochiul de greier, Bucuresti, 1981; Proiecte din trecut, Bucuresti, 1982; Alte intamplari din gradina mea, Bucuresti, 1983; Ora de nisip. Bucuresti, 1983; Coridoare de oglinzi, Bucuresti, 1984; Stea de prada. Bucuresti, 1985; Autoportret cu palimpsest, Bucuresti, 1986; Orase de silabe, Bucuresti, 1987; intamplari de pe strada mea, Bucuresti, 1988; Poezii, Bucuresti, 1989; Arhitectura valurilor, Bucuresti, 1990; 100 de poeme, Bucuresti, 1991; Poeme fara Arpagic pentru cititorul cel mic. Bucuresti, 1991; Sertarul cu aplauze, Bucuresti, 1992; Imitatie de cosmar, Bucuresti, 1995; in dimineata de dupa moarte. Bucuresti, 1996; La cules de ingeri, poeme, 1998; Cartea alba a lui Arpagic, poezii pentru copii, 1998; Geniul de a fi, eseuri, 1998.