Blandiana[V=]

Rezumarea primului mesaj :

ANA  BLANDIANA-
2]Fusesem crescuta in credinta ca orice fiinta poate fi stapanita prin cuvant, in masura in care cuvantul este semnul dorintei de comunicare si intelegere.
1]Îi plâng pe proști și proștii mă înving.

Liana SAXONE-HORODI - Ana Blandiana, Cavaler al Legiunii de Onoare


Scriitoarea Ana Blandiana a primit, în luna octombrie a acestui an, cea mai înaltă distincţie civilă din Franţa: medalia Legiunii de Onoare în grad de Cavaler. Ceremonia de decorare a Anei Blandiana a avut loc la reşedinţa ambasadorului Franţei în România, dl Henri Paul.

Legiunea de Onoare (Legion d’Honneur) este cea mai înaltă distincţie civilă şi militară franceză, instituită în anul 1802 şi acordată neîntrerupt din 1804 pînă în prezent. Este o decoraţie care şi-a menţinut de-a lungul anilor o strălucită reputaţie.Franţa aduce astfel un omagiu atît scriitoarei, cît şi preşedintei Fundaţiei Academia Civică, care este la originea Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului şi a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, realizate în comun cu soţul ei, Romulus Rusan.



Ana Blandiana (nume literar al Otiliei Valeria Rusan) este autoarea a douăsprezece volume de versuri, a două volume de nuvele fantastice, a unui roman şi a şapte volume de eseuri, publicate în limba română, începînd cu debutul editorial din anul 1964, şi reeditate în ultimii ani în numeroase ediţii. Cărţile sale au fost traduse în 23 de limbi. Le-am semnalat cititorilor noştri, acum un an, apariţia în ebraică a culegerii de poezii Orice bucurie răneşte pe cineva/ Kol simha poţaat mişehu, în traducerea lui Shaul Carmel şi Moshe Granot.Este laureată a mai multor premii naţionale şi internaţionale, printre care se numără Premiul Internaţional Herder (1982), Premiul Naţional de Poezie (1997), Premiul Opera Omnia al Uniunii Scriitorilor (2001), Premiul Internaţional Vilenica (2002), Premiul Internaţional Camaiore. Ana Blandiana a fost însă subiectul a trei interdicţii de publicare, în timpul regimului comunist: 1959-1964 (după ce, elevă fiind, debutase în revista Tribuna din Cluj), 1985, 1988-1989. Blandiana este membră a Academiei de Poezie „Stephane Mallarmé“, a Academiei Europene de Poezie şi a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO).



Într-un interviu acordat dnei Raluca Dună, cu ocazia primirii acestei decoraţii, Ana Blandiana a făcut următoarea distincţie între renumitul Premiu Herder şi Legiunea de Onoare: „Herderul era un premiu – oricît de important – acordat doar scriitorului care sînt. Legiunea de Onoare îmi este acordată, cel puţin în egală măsură, pentru realizarea primului Memorial al Victimelor Comunismului din lume. Onoarea pe care Franţa mi-o face se răsfrînge asupra sutelor de mii de victime ale comunismului cărora le-am închinat ultimii 16 ani de viaţă.

Memoria victimelor şi a samavolniciilor comunismului, aşa cum este ea promovată la Sighet, este, după părerea mea, adevăratul imperativ. Din păcate, procesul comunismului în România s-a transformat într-o vînătoare de vrăjitoare, cei care au plătit au fost aşa-zişii informatori, care de multe ori erau ei înşişi victime ale sistemului, în timp ce torţionarii, securiştii şi şefii lor au rămas nepedepsiţi“.Mărturisesc că urmărim cu interes, eu şi soţul meu, interviurile pe care le acordă Ana Blandiana presei culturale, deoarece găsim întotdeauna vorbe înţelepte şi, nu de puţine ori, mă regăsesc pe mine. Îmi voi permite să dau, în cele ce urmează, cîteva citate.



Voi începe cu un interviu acordat în 1964 Iolandei Malamen. Referindu-se la tendinţa de a fi nou, cu orice preţ, în literatură şi în artă, Ana Blandiana, fără a nega că „veşnica evoluţie şi căutare de nou este benefică artei“, spune, pe bună dreptate, că „nu e greu să fi nou, e greu să fii etern“. Şi eu am căutat totdeauna în pictură noi forme de exprimare, dar nu m-am lăsat niciodată subjugată de „-isme“, ci am creat în modul în care am simţit că pot să exprim sincer ceea ce simt şi să-i emoţionez pe privitori.În fine, m-am regăsit pe mine, cînd poeta mărturiseşte: „Am făcut, cu siguranţă, multe greşeli, [...] izvorînd [...] din incapacitatea mea de a crede că ceilalţi oameni sînt altfel decît mine...“ (Iolanda Malamen: „Scris şi de scris“ (II), Editura Vinea, 2005). Ei bine, recunosc că şi eu sînt o naivă în privinţa cunoaşterii oamenilor!



Într-unul dintre ultimele interviuri, acordat Eufrosinei Greoneanţ cu ocazia primirii Premiului European pentru Poezie, decernat de Comuna Literară Vîrşeţ (Serbia), Ana Blandiana mărturisea: „tot ce visez este să redevin numai scriitor, să intru în camera mea şi în liniştea mea necesară numai pentru scris... Înainte de ’89, fusesem interzisă [...] Era o linişte perfectă, în care am scris foarte bine, adică nu glumesc, şi sigur că îmi era şi frică, sigur că era din foarte multe puncte de vedere rău, era îngrozitor [...] Totuşi, aceasta a fost perioada în care am scris cel mai bine, pentru că numai scrisul îmi rămăsese“ (interviu publicat în revista Orizont, nr. 11/19 noiembrie 2009). Bizară similitudine. Mărturisesc că şi eu am pictat cel mai mult în perioada celui de-al doilea război din Liban, cînd, la Haifa, trăiam sub spaima atacurilor de rachete...



După Revoluţie, Ana Blandiana s-a afirmat în arena politică în calitate de lideră a Alianţei Civice. Aşa cum scria criticul S. Damian într-o „schiţă de portret“ (Revista 22, nr. 968/22-28 septembrie 2008), poeta „înfăptuia mai multe atribute: era o femeie cu o înfăţişare frumoasă şi delicată; dovedise un simţ civic major; raţiona ca un combatant preparat în lupta de idei; ocupa posturi de răspundere obştească; i s-au încredinţat speranţe şi doleanţe. Dăduse ea, în primul rînd, noţiunii de naţiune un conţinut nou, consecvent cu vechile aspiraţii [...] ale tradiţiei, lărgind însă sfera cu deschidere spre modernitate, spre toleranţă, spre fraternitate [...] Poate tocmai de aceea a colectat adversităţile stihiei“. Ea însăşi avea să mărturisească, într-o convorbire cu Ovidiu Pecican (Revista Apostrof, nr. 10/2008), că a fost victima unei manipulări „menite să egalizeze nivelul de maculare a persoanelor publice, în aşa fel încît să nu se mai ştie cine e curat şi cine nu, cine minte şi cine spune adevărul, cine a fost victimă şi cine a fost călău“.



Cu tristeţe, Ana Blandiana constată că „la noi rîsul nu îndreaptă, ci dizolvă moravurile, îi face caraghioşi pe cei cinstiţi, penibili pe cei serioşi, ridicoli pe cei harnici, proşti pe cei credincioşi, comici pe cei responsabili, absurzi pe cei morali, demni de batjocură pe cei demni...“ (Acolada, nr. 5/2009).

Nu este de mirare că Ana Blandiana a hotărît să iasă definitiv din viaţa politică. Astăzi, referindu-se la politică, ea îl citează pe celebrul scriitor argentinian Borges, care spunea că îşi imaginează infernul ca pe o lume joasă, politică, iar paradisul ca pe o bibliotecă...



Ana Blandiana ne-a onorat de mai multe ori cu prezenţa ei în Israel, legînd o mulţime de prietenii, devenind un oaspete dorit şi iubit.

Ne bucurăm din suflet pentru că a primit distincţia Legiunii de Onoare franceze, ca şi pentru numeroasele recente succese literare internaţionale şi îi dorim sănătate, putere de muncă şi noi succese!

Literatura despre tăcere


Oamenii au pierdut capacitatea de a se
mira. Poetul recuperează această capacitate prin reacţia faţă de
ceea ce viaţa îi destăinuie sau îi ascunde. Ana
Blandiana a insistat asupra faptului că poezia sa se bazează mai
degrabă pe capacitatea de a sugera, decît pe aceea de a
declara. Astfel, versurile Anei Blan­diana se înscriu în
tradiţia lui Mallarmé – ideea unei poezii ce se bazează pe
un continuu joc de sugestii, ce trezesc în cititor dorinţa de
a descoperi ceea ce poetul a ascuns. Dar poezia Anei Blandiana
depăşeşte limitele simbolismului mallarméan, care pleca de
la principiul netrebniciei realităţii, mişcările estetice şi
decadentiste afirmând mereu superioritatea artei faţă de
natură. Poezia ei posedă un element diferenţiator faţă de
simbolismul lui Mallarmé. Dacă pentru poetul francez
realitatea era nedemnă de a fi reprezentată în artă – nu
din întâmplare simbolismul coincide din punct de vedere
istoric cu naturalismul cel mai crud – poetica Anei Blandiana,
bazată tot pe arta sugestiei, se sprijină, în schimb, pe
dragostea faţă de natură. În poezia ei natura este
înrădăcinată în mister şi simplitate. Natura
reprezintă spaţiul primordial al originilor, la care putem accede
doar cu ajutorul unei gîndiri care se construieşte pe un
element magic. Aşa cum observă Blandiana, ar trebui să aruncăm o
privire „care, cu cît pătrunde mai mult în profunzimi,
devine mai misterioasă nu doar în sensul secretului, ci
într-un sens mai vechi al unei ceremonii sacre şi de
revelaţie“6. Cred că această înţelepciune la care se
referă Ana Blandiana este chiar aceea a recunoaşterii misterului, a
relaţiei omului cu necunoscutul, cu sacrul. Raţiunea respinge,
ascunde, întunecă toate acele lucruri pe care nu le înţelege.
În schimb, a participa la această ceremonie sacră reprezintă
libertatea de a putea comunica cu necunoscutul şi de a asuma faptul
că noi constituim o parte integrantă a misterului.



O parte importantă din toate acestea
se îndreaptă către fantastic. În opera Anei Blandiana
şi în cîteva dintre povestirile care alcătuiesc
Proiecte de trecut, acest element capătă o semnificaţie specială
prin intermediul visului. Fantasticul îşi asumă ceea ce
îndoiala carteziană respingea drept iluzoriu şi înşelător.
De ce realitatea n-ar putea fi un vis care ni se arată ca o dorinţă
de a ne trezi, precum în nuvela „Cel visat“? Care este
stratul ultim în care somnul dispare şi rămîne trează
doar fiinţa? Realitatea şi fantasticul nu sînt concepte
absolute, ci relative. Un vis este fantastic în măsura în
care un alt vis ni se înfăţişează drept realitate. Dar dacă
ambele sînt vise şi doar unul este „puţin mai real decît
celălalt“? Ca adulţi, dormim pentru a ne odihni. Copiii – sau
poeţii – îşi doresc să se aştearnă noaptea pentru a-şi
continua visul, acest vis în care ne-ar fi plăcut să trăim.

Mă îndoiesc că proza Anei
Blandiana poate fi înţeleasă dacă este încadrată în
categoria fantasticului. Cred că putem face acest lucru numai dacă
definim în mod precis modul ei de a înţelege
fantasticul, adică de a înţelege relaţia cu realitatea
însăşi.



Pentru a înţelege pe deplin
povestirile Anei Blandiana, ar trebui să observăm că omul a creat
în jurul său, puţin cîte puţin, o lume care se
îndepărtează de propria sa natură. Nu există o lume
fantastică şi o lume reală, ci un domeniu al oniricului atît
de profund, atît de persistent, încît rivalizează
cu existentul. Din cauza acestei trăiri în interiorul visului,
cunoaşterea ia forma unor amintiri revelatoare, a unor epifanii, a
unor evenimente ce ni s-au întîmplat într-un alt
timp, într-un vis din care nu ne aducem aminte să ne fi trezit
vreodată. Multe dintre lucrurile care ne vin în minte s-ar
putea petrece cu greu în realitate. Şi totuşi, ele au loc. De
aceea Ana Blandiana se apără spunînd întotdeauna „eu
doar povestesc ceea ce se întîmplă“. Există ceva mai
incredibil decît istoria pe care o prezintă în Proiecte
de tre­cut? Poate exista ceva mai ireal? Îi sugeram Anei
Blandiana că Luis Buñuel ar fi fost regizorul ideal pentru a
turna un film despre Proiecte de trecut. Cineastul care a putut să
recreeze o închisoare fără gratii în Îngerul
ex­terminator ar fi înţeles exact cum poate exista o
insulă care să nu fie înconjurată de ape sau cum poţi
deveni invizibil pentru persoanele din faţa ta în urma unei
hotărîri guvernamentale.

Dacă pentru Ana Blandiana poezia se
prezintă ca un fel de dictare, atunci realitatea i se înfăţişează
ca un fel de surrealism sau de suprarealitate prin existenţa
improbabilului sau a imposibilului. Iar acest tip de situaţie
apar­ţine prozei, a cărei esenţă este mai lu­mească.
Dacă poezia se naşte din uimirea faţă de lume şi se îndreaptă
către adevărul tăcerii, proza se naşte din uimirea în faţa
absurdului pe care, noi oamenii, sîntem capabili să-l creăm
împrejurul nostru prin incapacitatea şi prin încrîncenarea
cu care persistăm în propriile greşeli. De aceea, numai
umilinţa reprezintă calea. Înţelepciunea celui umil rezidă
în faptul că îşi cunoaşte imperfecţiunea şi, prin
urmare, în conştiinţa îndreptării: astfel se deschide
lumii învăţînd. Neghiobia celui orgolios constă în
faptul că îşi imaginează că ştie totul. Astfel ia naştere
ridicolul ca exemplu al aroganţei noastre.



Această colecţie de povestiri este un
dar pentru noi toţi. Este o dovadă care depăşeşte măiestria
scrisului. În epoca în care trăim literatura a devenit o
simplă formă de amuzament. Unii scriu pentru a-i distra pe alţii.
Trebuie să fie foarte greu să scrii pentru persoane care doresc
doar să se amuze astfel.

În poezia „Fără să ştie“,
Ana Blandiana scrie:



„Evident că nu semăn

Cu nici unul dintre aceşti torcători
de cuvinte

Care îşi croşetează costume şi
cariere,

Glorii, orgolii,

Deşi mă mişc printre ei

Şi ei îmi privesc cuvintele ca
pe nişte pulovere,

«Ce bine eşti îmbrăcată!»
îmi spun,

«Ce bine iţi vine poemul»,

Fără să ştie

Că poemele nu sînt haina mea

Ci scheletul

Extras dureros

Şi aşezat deasupra cărnii ca o
carapace,

Cu lecţia ţestoaselor care astfel
supra­vieţuiesc

Lungi şi nefericite

Secole.“

(Cosecha de ángeles, p. 148)



Ana Blandiana a repetat adesea: poezia
nu avansează niciodată în linie dreaptă. Poate să fie atît
de simplă, încît cuvintele să devină transparente, dar
nu poate călători nemediat, în linie dreaptă, fără
vehiculul reprezentat de metaforă – ceea ce vrem să vedem şi
ceea ce ne povestesc cuvintele se află înăuntru, şi nu în
afară. Cuvîntul este cel care iluminează, dar nu este cel
iluminat.

Spre deosebire de poemele sale,
nuvelele Anei Blandiana sînt destinate celor care vor să se
trezească dintr-una din secvenţele visului pentru ca, în
stare de trezie, să pătrundă în alte vise, ţinînd în
mîinile lor povestirile autoarei. În fiecare ipostază a
visului, literatura de calitate este cea care ne învaţă ceva
despre viaţă şi despre noi înşine. Pro­iecte de trecut
este o operă din care putem învăţa cu aceeaşi modestie şi
bucurie cu care autoarea descoperă lucrurile mari şi mici ale
vieţii, privind în locul nostru, simţind în locul
nostru pînă cînd va veni ziua în care vom fi
învăţat să recunoaştem această tăcere profundă, pînă
cînd vom fi învăţat s-o alcătuim în jurul nostru
şi ne vom putea înţelege fără ajutorul cuvintelor, doar
prin lumina din privire şi din zîmbet.

Pînă atunci, cititorii spanioli
îi pot numai invidia pe cititorii români, aşteptînd
publicarea unei noi cărţi a Anei Blandiana, o carte ce ne va ajuta
să devenim puţin mai înţelepţi, mai umili, mai buni în
drumul nostru solitar către tăcerea ultimă.



––––––––––––

1. Ana Blandiana, „Poezia între
tăcere şi păcat“, Spaima de literatură, Bucureşti, Humanitas,
2006, p. 148; Ana Blandiana, Cosecha de Án­ge­les.
Antología poética bilingüe. Traducere de Rafael
Pisot şi Juan Vicente Piqueras. Colección Cosmopoética.
Lucena: Córdoba, Juan de Mairena, 2007, p. 163.

2. „Poezia între tăcere şi
păcat“, p. 143; Co­secha de ángeles, p. 159.

3. „Poezia între tăcere şi
păcat“, pp. 144-145; Cosecha de ángeles, p.159.

4. Ana Blandiana, Proyectos de pasado,
Cáceres, Periférica, 2008, p. 167; Ana Blandiana,
Pro­iecte de trecut, Bucureşti, Cartea Românească, 1982,
pp. 109-110.

5. „Entrevista con Ana Blandiana“,
Espéculo, 2008. http://www.ucm.es/info/especulo/numero40/
anablen.html.

6. „Entrevista con Ana Blandiana“,
Espéculo, 2008. http://www.ucm.es/info/especulo/numero40/
anablen.html



––––––––––––

Joaquín María Aguirre
Romero este profesor de literatură comparată la Universitatea
Complutense din Madrid în cadrul Departamentului de Jurnalism.
Este editor şi fondator al revistei Espéculo. Revista de
Estudios Literarios, publicaţie digitală creată în 1995, una
dintre cele mai importante publicaţii hispanistice on-line. Critic
literar, a studiat opera poetei Tina Suárez Rojas. Este
coordonatorul ediţiei operei lui Henri Ibsen, Emperador y galileo
(Encuentro, 2006). Articolele sale au apărut în reviste din
Spania, Mexic, Columbia şi Argentina. Ca scriitor, a publicat un
volum de nuvele intitulat Paisprezece nuvele naufragiate (2006).
Conduce ateliere de creaţie. Numeroase dintre nuvelele sale au
apărut în reviste din Mexic şi SUA.



Acest articol a fost scris cu prilejul
lansării cărţii Anei Blandiana – Proiecte de trecut

Joaquín María Aguirre Romero - Ana Blandiana – o poetică a umilinţei

Singurul mod de a fi poet este să fii
tu însuţi. În momentul în care poetul încearcă
să fie asemenea celorlalţi, să placă altora, să impresioneze,
poezia sa îşi pierde din valoare. Autenticitatea poeziei
constă în descoperirea radicală a mizeriei condiţiei umane,
a slăbiciunii noastre înnăscute, a scufundării noastre în
adîncimile propriei noastre condiţii, a morţii de zi cu zi.
Opera poetului are valoare doar în măsura în care
descoperă că experienţa sa de viaţă se află în slujba
evidenţierii condiţiei noastre fragile. Poezia nu este decît
strigătul modulat al omului în lungul său drum către tăcere.
Reprezintă manifestarea nepu­tinţei omului de a se menţine în
liniştea primordială a lucrurilor. De aceea, Ana Blandiana ne
vorbeşte despre poezia care se adresează tăcerii: poezia autentică
se naşte în tăcere, destin la care trebuie să se şi
întoarcă, dacă vrea să se salveze de falsitate. Cuvintele
rostite trebuie să trimită la cele nerostite, care sînt
adevăratele cuvinte. Poezia trebuie să fie la fel de naturală ca
şi respiraţia, căci este suflarea care trăieşte şi care dă
viaţă. Secretul poeziei constă în însuşi faptul de a
nu avea secrete. În poezie, totul se desfăşoară sub
privirile noastre şi ceea ce ne înfăţişează drept răspuns
final este ceea ce am pierdut la începutul călătoriei
noastre, ceea ce posedăm deja. Nu învăţăm, ne aducem
aminte. O amintire care nu este numai cea a idealismului platonic, ci
şi a primelor experienţe care constituie bazele pe care le
înghesuim în ungherele traiectoriei noastre vitale.
Sîntem teribil de incompetenţi în gestionarea
primordialului. Uităm şi, ca urmare a acestei uitări, trebuie
întotdeauna să „dez-învăţăm“ greşelile pe care
le acumulăm şi pe care le numim experienţe.



Aceste afirmaţii trimit la o poetică
mai degrabă orientală decît occidentală, o poetică a
dizolvării, a restituirii unităţii pierdute, provocată de ruptura
abisală dintre conştiinţă şi abstractizare. Cred că Ana
Blandiana păstrează un sentiment vădit de nostalgie a unităţii
primordiale, concepută nu ca un peisaj, nici ca o formă de
ecologie, ci mai degrabă ca primordialitate lăuntrică a omului.
Este vorba de aceeaşi unitate pe care o întîlnim la
Hölderlin sau Novalis – conştiinţa faptului că limba
funcţionează ca o formă de aproximare a unui fond comun, care
aparţine speciei prin simpla existenţă a acesteia.

În poezia Legături scrie:



„Totul este eu însumi.

Daţi-mi o frunză care să nu-mi
semene,

Ajutaţi-mă să găsesc un animal

Care să nu geamă cu glasul meu.“



De aici se naşte ideea fundamentală
necesară pentru a înţelege opera Anei Blandiana, care se
opune mitului poetului cultivat de poezia romantică. Acesta proclamă
superioritatea celui care scrie: poetul caută ceea ce este comun, nu
ceea ce este excepţional. De aceea Ana Blandiana afirmă că toţi
marii poeţi seamănă între ei. Aceştia străbat aceleaşi
meleaguri, parcurg acelaşi teritoriu pe care noi toţi îl
parcurgem. Poetul care caută diferenţa nu este cel cu adevărat
original, deoarece originalul vine de la ori­gine, de la început,
de la ceea ce este comun tuturor. Poetul nu este omul cel mai
evoluat, ci, dimpotrivă, cel mai primitiv, cel mai uman, cel pentru
care pierderea, distanţarea, sînt mai puţin pronunţate. De
aceea Blandiana poate spune „Totul este eu însumi“.

Nu trebuie să căutăm pe culmi precum
poeţii prometeici, ci în străfundurile noastre necunoscute.
De aceea, pentru autoare actul poetic este mai degrabă un act de
recu­noaştere decît de cunoaştere. „Poezia – scrie ea
– nu trebuie să dea senzaţia cunoaşterii, ci a recunoaşterii“1.



Acest tip de idealism vitalist şi nu
raţionalist. Cred că este unul dintre elementele identitare ale
poetei. Cunoaşterea poetică reprezintă o recunoaştere, în
măsura în care se apropie nu de un adevăr abstract, ci de o
tăcere vitală. O astfel de tăcere este resimţită atunci cînd
inefabilul exterior se întrepătrunde cu ceea ce omul
întîlneşte în interiorul propriei sale fiinţe:
asumarea acestei condiţii presupune situaţia în care omul
„priveşte“ fără prejudecăţi un adevăr ce nu începe
odată cu conştiinţa, dar care este resimţit în pîntece
şi care îl face să se cutremure – adevărul întregii
fiinţe, adevărul întreg care cuprinde toate dimensiunile şi
care se arată sub forma unei epifanii. În cele din urmă,
acest adevăr presupune linişte, beatitudine, o stare de armonie
între exterior şi interior, între om şi lume, o stare
de repaus în care cuvîntul nu mai este necesar pentru că
poezia nu mai are nimic de spus, nu mai trebuie să exprime nici o
diferenţă. „Adevărul“ poeziei se găseşte în tăcere,
în singurătate, în recluziune, atunci cînd toate
conflictele au încetat să existe.

„Poezia nu este o înşiruire de
întîmplări, ci o inşiruire de viziuni“2. Actul poetic
este un act vizionar, o formă de recunoaştere, o fulgerare care
înfăţişează dubla condiţie a lumii: adevărul şi
falsitatea. Ceea ce ne apare acum ca o revelaţie, ca o
redescoperire, îşi retrage fulguraţia înspre
întunericul de pînă atunci. Epifania alungă minciuna şi
ridică vălul.

Prin actul epifanic descoperim adevărul
propriu, incapacitatea radicală şi incompetenţa noastră
omenească. În poezia Nordul putem citi:



„Nu trişăm din ticăloşie,

Ci din nepricepere.

Aburiţi, nu mai ştim

Cine sîntem şi cum. “

(Cosecha de ángeles).

Pentru ca în poemul Pînza
autoarea să scrie:

„Învinsă astfel: un cuvînt
eu însumi,

Al cărui sens nu mi-l aduc aminte. “

(Cosecha de ángeles).



Ne aflăm în faţa unei estetici
pe care nu ezit să o denumesc „Poetica Umilinţei“. Poezia Anei
Blandiana se îndepărtează de artificiu şi subminează
orgoliul raţionalist pe care Occidentul îl consideră drept
bunul lui cel mai de preţ. În această „Poetică a
umi­lin­ţei“, poezia funcţionează ca un jurnal în
care se notează neajutorarea existenţială a fiinţei, dorinţa sa
nemărginită de iubire şi fericire şi condamnarea sa la
neîmplinire. Adevărurile sale nu se vor absolute, ci obţinute
prin luptă; nu sînt atît de importante răspunsurile cît
sînt drumurile, traiectoriile vitale în care omul se
confruntă cu situaţii din care poate trage învăţăminte.
Cred că poezia, opera Anei Blandiana, reprezintă o încercare
de a ne ajuta să renunţăm la postura trufaşă de maeştri şi de
a adopta din nou postura, mai autentică, de ucenici imperfecţi ai
vieţii, care privesc cu mai multă sau mai puţină atenţie ceea ce
viaţa ne învaţă despre propria noastră fiinţă.



Poezia ca necesitate


„Poezia – scrie Ana Blandiana –
nu este atît un mod de a supravieţui, cît unul de a
muri, un fel de a muri fără încetare, secundă de secundă,
pînă cînd nu mai poţi înceta vreodată să mori.
Nemurirea nu este decît o moarte care nu se mai termină“3.

Poezia Anei Blandiana este scrisă de
un creator care nu se lasă ademenit de veleităţile unei „poezii
goale“, de formalismul estetic care străbate cercurile lumii în
speranţa de a recupera adevărurile fundamentale care au fost
uitate. Cu o simplitate totală, Ana Blandiana îmbrăţişează
actul poetic cu un „Facă-se...“ care elimină iluzia controlului
poetic. Această iluzie porneşte de la conştiinţa că omul este
cel care domină poezia şi nu poezia cea care pune stăpînire
pe om, pentru că poezia nu este diferită de el, ci alcătuieşte
această încrucişare de drumuri în care omul îşi
aduce aminte – un déjà vu. Din cînd în
cînd, Ana Blandiana vorbeşte despre „vieţile sale
anterioare“, despre cum cunoaşterea pe care o posedă nu provine
dintr-o percepere raţională a obiectului, ci din recuperarea
emoţională a acestuia. Orgolio­sului poet care spune non
serviam i se opune poetul lui „facă-se, întrupează-se în
mine poezia“ – puterea care mă foloseşte, cea care mă umple de
iubire pentru a-mi transmite entuziasmul, bucuria produsă de
posesiunea mistică a cuvîntului ce mă împinge către
pacea tăcerii.



De aceea am marcat două momente în
creaţia poetică a Anei Blandiana: poezia şi cartea. Poezia nu cere
premeditare, se impune asupra poetului ca o necesitate, ca un
sentiment care pune stăpînire pe el. Cartea, în schimb,
cere o stare sufletească opusă. Presupune decizia conştientă de a
pune laolaltă aceste momente pentru a stabili secvenţe, categorii,
legături... Este o muncă intelectuală de alt ordin: necesită, aşa
cum ne arată Ana Blandiana, o anumită pace spirituală, o linişte
pentru a putea analiza şi valorifica acele mo­mente anterioare.
Este o distincţie similară cu cea pe care Ana Blandiana o face
între poezie şi proză: „poezia ia fiinţă în mine;
eu, în schimb, creez proza“. De aceea Ana Blandiana este
poet, prin faptul că a acceptat acest destin pe care nu l-a cerut,
care se întrupează prin ea, devenind prozatoare în
virtutea unei obli­gaţii morale manifestate ca sentiment de
respon­sabilitate faţă de lucrurile care îi afectează pe
ceilalţi (precum libertatea). Poezia con­duce la singurătate;
proza, la societate, la polis, la chestiunile care ne privesc pe noi
toţi.Nuvela „Cel visat“, din volumul
Proiecte de trecut, descrie alegoric forma în care autorul se
raportează la opera sa: „Cu cît înaintam mai mult, îmi
dădeam seama că eram absolut singură într-o localitate
complet pustie, intrată în hibernare, din care locuitorii
migraseră spre alte anotimpuri. Nu mai fusesem niciodată atît
de singură. Nici atît de pierdută. Am întors capul şi
am văzut urmele nespus de clare prin zăpada neîncepută peste
care nu mai bătea nici un strop de vînt. Dar nici ele nu-mi
erau de vreun folos: complicate şi ermetice, ele păreau un mesaj
scris într-o limbă necunoscută şi al cărui înţeles
nu aveam cum să-l înţeleg. Cu cît le priveam mai mult,
însă, cu atît mă convingeam că era vorba despre un
mesaj. Totul se petrecea ca în vis. Convingerile, sentimentele
şi faptele chiar nu aveau nevoie de argumente şi cauze, ci
izbucneau şi dispăreau fără explicaţii şi fără motive, deşi
nu fără intensitate. Cu cît mergeam, cu atît mesajul pe
care tălpile mele savante îl scriau în zăpadă devenea
mai complex şi mai greu de descifrat şi, dacă eu eram autorul, cel
puţin aparent, al acelui text ciudat – ameninţare poate, sau
numai punere în gardă sau, şi mai probabil, şi mai
înnebunitor, indicaţie asupra felului în care puteam să
evadez din acest peisaj şi din această aventură – atunci nu cred
să fi existat de la începutul lumii un autor mai intimidat şi
mai neputincios în faţa propriei sale opere“4.



Uimirea pe care urma paşilor săi în
zăpadă i-o provoacă protagonistei, convingerea că nu este martora
unor simple urme, ci a unei forme de scriitură, ne vorbeşte despre
aceste procese de creaţie. Poetul creează o operă a cărei
semnificaţie se impune mai presus de propria voinţă de a deţine
controlul asupra propriei creaţii. Distincţia între
„argumentare“ sau „explicaţie“ şi „intensitate“
reprezintă cheia acestui pasaj. Lipsa expli­ca­ţiei nu
anulează intensitatea emoţională a scriiturii. Această trăsătură
a poeziei scrise de Ana Blandiana nu are legătură cu un formalism
sterp care renunţă la sens, ci cu credinţa într-un adevăr
care depăşeşte limitele înţelegerii poetului. „Tălpile
savante“ scriu fără ca protagonista să fie conştientă de
rezultatul trecerii sale prin zăpadă. Atunci cînd îşi
întoarce privirea, descoperă cu uimire că a scris pe zăpada
albă – ca şi cum ar fi scris pe o pagină – un text al cărui
sens îi scapă. Nu are nici cea mai mică îndoială că
se află în faţa unui text ermetic. Ana Blandiana mărturiseşte
spre sfîrşitul paragrafului: „nu cred să fi existat de la
începutul lumii un autor mai intimidat şi mai neputincios în
faţa propriei sale opere“. Acest sentiment de intimidare şi de
neputinţă faţă de propria creaţie – faţă de propria
înţelepciune pe care opera o manifestă – este una din
trăsăturile cele mai caracteristice ale acestei „poetici a
umilinţei“.Cînd am început să citesc
poeziile Anei Blandiana, am notat în dreptul unora dintre ele
„Emily Dickinson“. În interviul realizat de Viorica Pâtea,
Ana Blandiana îşi manifestă admiraţia faţă de două nume
ale poeziei universale: Rainer Maria Rilke şi Emily Dickinson5. Ana
Blandiana însăşi a arătat că numai falşii poeţi, împreună
cu cei mediocri, pretind că sînt diferiţi. Extravaganţa nu
face parte din artă. Dorinţa extremă de originalitate care a
marcat mare parte dintre mişcările şi poeţii secolului al XX-lea
a reuşit, în general, doar să ne umple cărţile de poeţi
trecători. Ceea ce m-a făcut să scriu „Emily Dickinson“ în
dreptul poeziei Anei Blandiana a fost recu­noaşterea unei
simfonii. Emily Dickinson îmbrăţişează aceeaşi umilinţă,
aceeaşi uimire faţă de tot ceea ce este cotidian, faţă de ceea
ce trebuie să rămînă tăcere, de tot ceea ce poate fi
perceput doar în mod indirect, cu ajutorul metaforei, şi
aceeaşi retragere mo­destă din faţa lucrurilor de neînţeles.

Ana Blandiana . "Comunistii s-au rafinat si s-au declarat democrati, . dar metodele de manipulare a vietii publice au ramas". Despre prezent si trecut, despre impliniri si regrete, cu o mare poeta, militanta de frunte a vietii publice romanesti. "Nu mi-am dorit niciodata sa fiu o vedeta. . Intotdeauna,...

Citeste tot articolul

Hans BERGEL – Etape ale unei încercări de apropiere. Consideratii cu privire la poezia Anei Blandiana

Hans BERGEL – Etape ale unei încercări de apropiere. Consideratii cu privire la poezia Anei Blandiana

Rafael Pisot - Ana Blandiana, ipostaze iberice

Pentru cine a fost martor atunci cînd Ana Blandiana hipnotiza o sală întreagă în cadrul seriei de recitaluri de la Cordoba, cu ocazia prezentării unei antologii poetice bilingve din propria operă (Cosecha de ángeles/La cules îngeri), în cadrul festivalului internaţional de poezie Cosmopoetica 2007, apropiata lansare oficială a cărţii Proiecte de trecut, tradusă cu mult talent de Viorica Pâtea şi Fernando Sánchez Miret, este un motiv de reală bucurie. Proyectos de pasado a apărut la o editură recent înfiinţată, care îşi are sediul în frumosul şi liniştitul oraş Cáceres şi care, în scurt timp, graţie muncii neobosite a directorului Julián Rodríguez, a devenit o editură selectă şi de avangardă (www.editorialperiferica.com). Proiecte de trecut s-a bucurat de un impact mediatic extraordinar prin diverse recenzii şi cronici semnate de critici literari de marcă în suplimente şi reviste literare de prim rang – ABC Cultural, El País, Público, Tiempo, Contextos, Letras Libres, Esquire y Tendencias – şi, nu în ultimul rînd, printr-o analiză detaliată a cărţii în cadrul unor emisiuni de radio şi de televiziune (Cadena Cope – „La Linterna“), Cadena SER y Popular TV („La Baraja“). Pe 27 noiembrie, va avea loc lansarea de carte la Ámbito Cultural El Corte Inglés din madrid, unul dintre forurile culturale spaniole cele mai importante.

„Proiecte de trecut – observa editorul – este una dintre acele cărţi totale, care cuprinde nu numai toată literatura (în cazul de faţă, cea română), ci şi o întreagă epocă. O epocă teribilă, despre care aceste povestiri dau mărturie, poveşti despre deportări şi lagăre de concentrare. Această operă conţine adevăruri atît de puternice, încît ne emoţionează şi, totodată, ne obligă să medităm. Ana Blandiana este, pentru jumătate din Europa, o autoare extrem de apreciată şi credem că, foarte curînd, va deveni un nume cunoscut şi în Spania“ (Tiempo, 18 aprilie 2008). Asemenea Annei Ahmatova sau lui Václav Havel, Ana Blandiana simbolizează, de fapt, conştiinţa şi mărturia timpului său, opoziţia emblematică faţă de un regim advers şi lupta împotriva cenzurii, fiind, în acelaşi timp, şi o voce cu pronunţate inflexiuni metafizice şi intimiste, care ne îndeamnă să reflectăm asupra creaţiei artistice şi a condiţiei umane, asupra inocenţei, căderii, morţii şi supravieţuirii (cu o accentuată dimensiune supratemporală), asupra dragostei ca aspiraţie către absolut şi transcendent şi, nu în ultimul rînd, asupra responsabilităţii în faţa terorii istoriei şi asupra nevoii de a lăsa o mărturie a celor trăite.



Scrise la persoana întîi, cele unsprezece povestiri care alcătuiesc volumul (al doilea de proză fantastică) amintesc, datorită imaginaţiei vizionare a autoarei, de tonul de confesiune şi de evocarea realistă caracteristică mai degrabă unui documentar (cîte dintre aceste istorisiri n-ar putea fi ecranizate?) sau unui jurnal decît unei opere de ficţiune. Este, de fapt, o cronică (plină de elemente onirice şi suprarealiste) a vieţii cotidiene din timpul regimului totalitar care s-a prelungit timp de aproape o jumătate de secol. Dar, aşa cum semnalează Viorica Pâtea în prefaţa intitulată „Limbajul realist din nuvela fantastică“, „ficţiunea sa se înscrie în tradiţia fantastică a lui Poe, E.T.A. Hoffman şi Kafka şi continuă tendinţele cele mai moderne ale lui Borges, Cortázar sau Eliade“. Ne aflăm, prin urmare, în faţa unor poveşti care „destramă codul verosimilului“, înfăţişînd o realitate „încărcată cu semne misterioase şi indescifrabile“, dar şi cu „amintiri de neînţeles ale unei vieţi care nu a existat“. Despre caracterul ei de cronică se pronunţă, în egală măsură, criticul şi scriitorul Miguel Sánchez-Ostiz, în ABC Cultural (12 aprilie 2008), care remarcă „indiscutabila lor frumuseţe formală“ şi faptul că povestirile Anei Blandiana „fluctuează între fantastic, o formă de naraţiune cu puternice rădăcini româneşti şi cronica sau pledoaria celui care îşi exercită dreptul la memorie, dorinţa ca trecerea timpului să nu şteargă suferinţa victimelor acestui regim totalitar“. Astfel, optînd pentru o formă aluzivă şi indirectă şi mizînd pe un principiu clar poetic („Poezia nu este o succesiune de trăiri, ci o succesiune de viziuni“, ne spune autoarea), Ana Blandiana reuşeşte să radiografieze societatea şi să ofere o informaţie bogată despre viaţa din România printr-o carte de ficţiune în care, după cum subliniază J. Ernesto Ayala-Dip, realitatea cea mai dezolantă este transpusă în registru fantastic: „Această punte între două lumi cu legi diferite, acest tunel cortázarian, în care totul începe într-un decor şi se termină în altul, această oglindă a lui Lewis Caroll, dobîndeşte la scriitoarea română dimensiunea unei literaturi de demascare ideologică“ (Letras Libres, septembrie 2008).

„Pînă la ce punct sîntem pregătiţi să asimilăm izbucnirea extraordinarului în viaţa noastră de zi cu zi?“, se întreabă A. Jiménez Morato în Público (5 aprilie 2008). „Apariţia fantasticului în aceste texte răstoarnă stereotipurile cu care sîntem obişnuiţi: deschide o breşă neliniştitoare în logica de tip cauzal şi apare ca o rază de speranţă, ca o şansă pentru ceva mai bun. Şi asta poate pentru că realitatea apăsătoare a dictaturii, care o urmărea pe autoare, inversa termenii obişnuiţi.“ Este vorba despre acelaşi regim care, iniţial, a cenzurat cartea, apărută abia in 1982, atunci cînd recunoaşterea internaţională datorată premiului Herder a făcut ca publicarea ei să nu mai poată fi oprită.



În timp ce Ana Blandiana oferă publicului spaniol proza sa fantastică, România începe să-şi părăsească condiţia de terra incognita; lista scriitorilor români publicaţi în Spania creşte (datorită, într-o mare măsură, Institutului Cultural Român şi programelor sale de finanţare pentru traducerea autorilor români, la care deja au apelat cu succes cîteva edituri spaniole), iar în momentul de faţă rămînem uimiţi în faţa unei realităţi care, pînă nu demult, ni s-ar fi părut utopică: reprezentarea în spaţiul iberic a unei largi game de exponenţi ai literaturii române, care îmbină clasicul (în curînd va apărea traducerea operei lui Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche) cu contemporanul, începe să prindă contur. Este de dorit ca, apelînd la comparaţia, atît de uzitată şi chiar expirată, cu o locomotivă, literatura să atragă după ea şi alte genuri la fel de incitante, cum ar fi istoria şi memorialistica, domenii în care literele româneşti au dat naştere la adevărate bijuterii. Cu Proyectos de pasado – „oare cum am reuşit să rămînem atîta timp fără literatura Anei Blandiana? Nu ştiam nimic despre ea pînă acum, dar deja dorim să-i citim următoarea carte…“, exclamă A. Jiménez Morato –, literatura română îşi continuă debarcarea, tîrzie, dar sigură, în Peninsula Iberică, şi de data asta o face prin intermediul unui volum de o indiscutabilă valoare, care a trezit entuziasmul în rîndul criticilor şi interesul unui public atras pînă acum de alte literaturi.

Ana Blandiana lansează o colecţie de poezii traduse în ebraică în Israel

Ana Blandiana"O sa stam, ca in fiecare an, in familie si in casa, bucurandu-ne de linistea Sarbatorilor". - Transilvania a fost si ramane un simbol al pastrarii traditiei romanesti. Si dvs. ati copilarit in Ardeal, intr-o familie de preot. Va mai amintiti de Craciunul acelui timp?. - Ca sa nu va fac...

Citeste tot articolul

Ana Blandiana - schita de portret (S. DAMIAN)

Ana Blandiana cere ca elevii să studieze obligatoriu istoria comunismului
http://www.gandul.info/printare/scoala/ana-blandiana-cere-ca-elevii-sa-studieze-obligatoriu-istoria-comunismului.html?3934;2810674
Cine a fost Nicolae Ceauşescu? Ce înseamnă regimul comunist? Câte victime a făcut comunismul? La acestea şi la multe alte întrebări legate de istoria comunismului ar trebui să răspundă orice absolvent de liceu din România. Cel puţin aşa vrea Alianţa Civică, care a trimis ieri o scrisoare ministrului Educaţiei, Cristian Adomniţei, în care îi cere introducerea studiului comunismului în trunchiul comun, ca disciplină obligatorie.
Ana Blandiana, membru în senatul Alianţei Civice, a refuzat să ne spună clar ce anume scrie în documentul trimis ministrului, însă a precizat că studierea represiunii comuniste este una dintre recomandările Raportului Comisiei Tismăneanu. „Am cerut ca în programa normală să fie introdusă o oră pe săptămână, la o clasă mai mare, despre represiunea comunistă. Se programează nişte generaţii fără rădăcini, iar integrarea europeană se percepe ca o pierdere a identităţii”, ne-a declarat Ana Blandiana, membru al AC şi fostă disidentă anticomunistă. De asemenea, organizaţia îi cere ministrului ca istoria românilor să devină disciplină obligatorie la examenul de bacalaureat.
Istoria comunismul va fi disciplină opţională
Reprezentanţii MECT au refuzat să comenteze cererile asociaţiei, motivând că nu au văzut încă scrisoarea şi că deja s-a hotărât ca, din toamnă, elevii să poată studia istoria comunismului la şcoală, ca disciplină opţională. Astfel, conform ordinului de ministru semnat pe 7 iulie, elevii din clasele a XI-a şi a XII-a vor putea opta pentru disciplina „Istoria comunismului din România”. Ei vor studia, o oră pe săptămână, despre preluarea puterii în România de către comunişti, economie, mecanismele de menţinere a puterii, situaţia minorităţilor, rezistenţa şi disidenţa, anul 1989 sau moştenirea comunismului în 1990.
Doru Dumitrescu, inspector de istorie din Ministerul Educaţiei, ne-a declarat că a fost deja propus un manual pentru acest curs. „Şase tineri au realizat un manual şi s-a făcut deja o comisie pentru evaluarea acestuia. Am răsfoit un pic documentul şi mi se pare foarte bun”, ne-a spus domnul inspector. Cererea Alianţei Civice a fost formulată, pentru prima dată, în cadrul Şcolii de vară de la Memorialul Sighet, organizată de Fundaţia Academia Civică, în colaborare cu Fundaţia Konrad Adenauer şi cu Ministerul Educaţiei.

“Am discutat cu profesorii şi elevii din cadrul şcolii de vară despre posibilitatea introducerii acestei discipline. Profesorii au spus că dacă se introduce ca opţional va rămâne o formalitate, pentru că directorii şcolilor şi inspectorii vor hotărî dacă se leagă sau nu la cap cu o nouă materie”, - Ana Blandiana (membru Alianţa Civică)

Ana Blandiana vorbeste despre epopeea partizanilor din Maramures

ESEU: S. Damian - Ana Blandiana - o schită de portret

Poezii despre Bucuresti, de Ana Blandiana si Nora Iuga

Ana Blandiana a divortat definitiv de politica

VIP-URI UITATE
Poeta devenita simbol al societatii civile regreta ca a girat CDR-ul si pe Constantinescu.[Citeste]

Ana Blandiana
- Cum erai ...

Ana BLANDIANA în dialog cu Călin Ciobotari („Poezia poate învinge băşcălia“)

CONVORBIRI INDISCRETE - ANA BLANDIANA: "ERAM FRUSTRATA CA NU PUTEAM SA BEAU CAT CEILALTI"
Colocviul National Universitar de Literatura Romana Contemporana, ce a avut loc saptamana trecuta, la Brasov, in Aula Universitatii Transilvania a reunit scriitori, critici, istorici literari, profesori si studenti din numeroase universitati din Romania. Ca invitate speciale au fost poeta Ana Blandiana si prozatoarea Gabriela Adamesteanu. Intalnirea lor cu cititorii a provocat teme ample de discutie. Redam aici un fragment de dialog.
- De ce acest titlu al romanului dumneavoastra, "Dimineata pierduta", Gabriela Adamesteanu? Este, cumva, dimineata pierduta a Romaniei?
Gabriela Adamesteanu: Mai bine spus, e vorba de tineretea pierduta a personajelor mele.
- Aveti in cartea dumneavoastra o vara arhetipala. Un anotimp luminos in care se intampla lucruri neluminoase. De unde vine stralucirea aceea?
Gabriela Adamesteanu: E o lumina de Bucuresti ce m-a facut sa inteleg cat de putin cunoastem noi lucrurile pe care le traim. Ma plimbam de multe ori pana la marginea orasului si gaseam cladiri care semanau cu niste castele.
Ana Blandiana: Si mie mi s-a intamplat acelasi lucru atunci cand am scris cartea "Cea mai frumoasa dintre lumile posibile". Intreaga realitate devenise un miracol.
- Se vorbeste despre o anume libertate a scriitorului de a se exprima. Din aceasta perspectiva ce a insemnat scrisul pentru dumneavoastra in perioada anilor ´60?
Ana Blandiana: Era o perioada de semilibertate, inca nu eram sufocati de Ceausescu, iar securitatea nu era perfecta intr-o tara in care nimic nu era perfect. Insa mie nu mi-au primit actele la filologie, pentru ca tata era inchis. Inainte de a intra la facultate am completat un formular lung in care am scris totul despre parintii mei, despre bunici si frati.
- Spuneti-ne o amintire neconventionala din viata dumneavoastra.
Ana Blandiana: Eu eram intr-un fel frustrata ca nu puteam sa beau cat ceilalti. Pe vremea aceea, bautul era o masura a talentului. Labis, Nichita Stanescu, Velea sunt exemplele cele mai cunoscute. Apoi, ar mai fi un episod din viata mea, acela al casatoriei. Sotul meu a fost acuzat ca familia mea i-a dat bijuterii ca sa ma ia de nevasta, iar eu am avut o reactie de cochetarie si am spus: "da, ce, eu sunt asa de urata incat sa ma ia de nevasta numai datorita bijuteriilor?"

http://www.azi.ro/daca.htm

Mâine, la ora 17, la sediul Institutului Cultural Român se lansează volumul Noi întâlniri la Ierusalim, dialoguri despre evreii din România. Cartea a fost publicată de Editura Institutului Cultural Român şi este coordonată de Costel Safirman şi Leon Volovici. Ana Blandiana, împreună cu Andrei Oişteanu, va prezenta acest volum. Lucrarea cuprinde dialoguri pe tema identităţii evreilor din România.

„În lumea literara m-am simtit adesea straina“

La vîrsta de 17 ani a primit interdictie de semnatura dupa publicarea a numai doua poeme. În decurs de 25 de ani auurmat alte doua interdictii. Dupa 1989 a reînfiintat si a fost presedinta PEN Clubului Român, a fondat si a condus Alianta Civica timp de zece ani si, alaturi de Romulus Rusan, a initiat si realizea za Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei de la Sighet, un proiect singular la noi. Literatura ei a fost publicata în 25 de limbi, este membra a trei academii de poezie si acum doi ani a primit, în Italia, Premiul Acerbi pentru poezie, precum si Premiul International Camaiore. Numarul invitatiilor de a participa la festivaluri internationale de poezie este depasit doar de numarul conferintelor pe care le-a tinut în toata lumea. Editura Humanitas i-a dedicat o serie de autor în care numai anul trecut i-au aparut trei volume: A fi sau a privi (eseuri), O silabisire a lumii (note de calatorie) si Spaima de literatura (publicistica). La sfîrsitul anului trecut, USR a organizat, pentru Ana Blandiana, o întîlnire cu cititorii în programul „Sa ne cunoas tem scriitorii.“



Ati primit o interdictie de semnatura înca de la debut, dupa numai doua poeme publicate în revista Tribuna, apoi înca una pentru un grupaj de poezii aparute într-o revista studenteasca, si a treia pentru un volum de poezie pentru copii care avea ca personaj un pisic. Aceste lucruri par astazi absurde si greu de înteles. Poezia era atunci importanta si periculoasa, dar ce va mai motiveaza sa scrieti astazi cînd nimeni nu pare sa mai puna pret pe poezie?



Pentru a scrie poezie nu ai nevoie de motivatii. Singura scuza a poeziei este faptul ca e inevitabila. Adevaratii poeti scriu pentru ca nu pot altfel. La festivalurile internationale de poezie îmi privesc uneori cu o uimita fascinatie colegii: zeci de oameni care nu fac pe aceasta lume decît sa potriveasca pe hîrtie cuvinte ce, de multe ori, par ca nu au nici un înteles. E straniu, daca stai si te gîndesti. Cu atît mai mult cu cît din Antichitate (la propriu) pîna azi (simbolic) poetii (cei mai buni dintre ei) au fost încununati cu lauri. Este un omagiu, cred eu, care nu li se aduce atît lor, cît destinului care îi alege fara sa-i întrebe, „vocii zeesti“ de care vorbea si pe care o auzea Socrate.



Înainte de ’89, scrisul era ultima forma de libertate. Iar sentimentul libertatii era considerat periculos. Adevarul e ca eu nu am scris niciodata poezii politice. Faptul ca, la mijlocul distant ei dintre cel care a scris si cel care citea, se rotunjea un mesaj apartinînd în egala masura celor doi si care, de cele mai multe ori, devenea un mesaj subversiv, chiar daca era vorba de o poezie de dragoste, asta tinea de definitia epocii si de nevoia de salvare a oamenilor. Cele patru poezii din Amfiteatru au fost percepute astfel, dar, de exemplu, acea însiruire de notiuni intitulata „Totul“, care sintetiza imaginea unei epoci, era, din punct de vedere literar, doar un exercitiu de stil. Subversiva era realitatea însasi, nu cuvintele care-o numeau. Dupa prima interdictie, cea de la 17 ani, urmarea a fost o interdict ie de patru ani; între timp am terminat liceul, dar n-am intrat la facultate decît peste patru ani. De fapt, interdictia mi-a amînat viata cu patru ani. Cît despre exasperant de discutatele poeme cu Arpagic, nici o clipa nu am crezut ca cineva va descoperi ca eu am facut acolo o caricatura a lui Ceausescu. A fost doar un joc al meu, o razbunare secreta, si îmi imaginam ca asa va ramîne. Nu luasem în calcul exasperarea colectiva.



Exista o nevroza a poetului în libertate?



Din punct de vedere literar, socul libertatii a fost profund neplacut. Dupa decenii întregi în care nu am facut decît sa încerc sa-mi trec poemele pe sub nasul cenzurii – era o lupta la baioneta pentru fiecare cuvînt –, am ajuns, brusc, în fata libertatii, pe care o visasem, dar care în realitate arata mult diferit. Am avut nevoie de timp ca sa înteleg ca se întîmplase ceva esential: libertatea cuvîntului diminuase importanta cuvî ntului. Poezia complet libera nu mai avea acelasi impact, pe de o parte pentru ca nimeni nu mai avea timp pentru poezie, iar pe de alta parte pentru ca orice lucru are pretul pe care-l platesti pentru el.



Aveti nostalgia acelei epoci în care poetul detinea „puterea cuvîntului“?



Nostalgia ar fi exagerata. Într-un anume sens însa, îmi pare rau pentru colegii mei tineri scriitori care nu cunosc solidaritatea pe care eu, de pilda, am simtit-o, acel moment în care cititorii se strîngeau în jurul scriitorului, cum se strîng palmele în jurul flacarii, ca sa nu fie stinsa de vînt. Cînd nu mai aveam voie sa public si o masina statea în fata casei mele – masina care nu interzicea nimanui sa intre, dar putini mai îndrazneau s-o faca –, si totusi gaseam flori pe scari. Daca as fi luat Premiul Nobel, si nu as fi simtit o bucurie mai mare! Gestul cu care necunoscutii de pe strada îsi duceau mîna la buzunarul din dreptul inimii, pentru a-mi arata ca acolo tin poeziile decupate din revista, îmi dadea putere. Este foarte încurajator pentru un scriitor sa simta ca reprezinta pe cineva. Chiar daca importanta pe care o avea literatura (functionînd ca înlocuitor al multor domenii interzise: religie, istorie, filosofie...) era o forma de anormalitate a societatii. De aceea, niciodata nu mi-am propus sa ramîn în strainatate si am simtit compasiune pentru scriitorii plecati: atunci, pentru ca nu puteau avea alaturi de suferinta lor sprijinul suferintei celorlalti, acum, pentru ca reintegrarea lor în receptarea româneasca se face nepermis de greu. Dupa demisia din Consiliul Frontului Salvarii Nationale din ianuarie ’90 si, mai ales, dupa balconul Pietei Universitatii, am trecut brusc de la aceasta empatie la socul de a primi acasa scrisori cu amenintari si injurii si de a-mi vedea în cutia postala cartile sfîsiate, acoperite de insulte, plus toate monstruozitatile scrise despre mine în România Mare. Înainte de spaima sau revolta, am simtit o uriasa nedumerire. Nu reuseam sa înteleg ura îndreptata împotriva mea si nu-mi puteam închipui ca ar putea cineva crede calomniile, ca murdaria ar putea sa ma atinga. Mi-au trebuit ani sa realizez ca toate acele orduri s-au depus totusi undeva si ca imaginea mea a început sa piarda din stralucire, sa se întunece de pe urma lor.



A fost vorba, dupa ’89, de o pedeapsa politica sau, pur si simplu, de o atitudine antiintelecutala mai generala, de o marginalizare a culturii cu repercusiuni de durata?



De atunci, din ’90, a început o operatiune de discreditare a elitelor culturale supravietuitoare cenzurii, o inversare a scarii de valori. Locuitorii fostelor structuri s-au reciclat, au început sa-si faca edituri, radio-uri, televiziuni, ziare, reviste, partide. Au început sa cultive si sa exploateze libertatea (o valoare pentru care, pe vremea „lor“, se intra la închisoare) si au reusit sa-si impuna propria „elita“ înflorita din divertisment, mediocritate si vulgaritatea tabloidelor, a TV-urilor de nisa si a editurilor de gang. Acestui proces programat i s-a adaugat în ultimii ani fireasca „lupta între generatii“, cu mentiunea ca, de data aceasta, este vorba despre una biologica si temporara, care nu se revendica nici de la programe estetice, nici de la idei politice.



Dar generatia ’60, careia îi apartineti, n-a cunoscut si ea „lupta între generatii“?



Ba da, noi polemizam, estetic si politic, cum era si firesc, cu generatia anterioara, cea a proletcultistilor, în numele valorilor generatiilor interbelice care erau înca „fructul oprit“. Atît de oprit, încît parea exotic.



Într-un mod extrem de demodat, mi-a spus...



Sînteti multumita de receptarea critica a operei dumneavoastra?



S-a întîmplat sa fiu nemultumita mai ales de cei care scriau bine despre poezia mea, dar care reluau judecati deja existente, transformîndu-le, astfel, în locuri comune. Un romanist italian a scris recent un studiu despre expresionismul poeziei mele. Mi s-a parut absolut diferit tocmai pentru ca nu avea în spate fixatiile românesti; am ramas placut impresionata de prospetimea si ineditul receptarii.



Odata, un critic a citit gresit titlul unei poezii: „Dorul“ în loc de „Darul“, si toata cronica lui laudativa se baza pe aceasta confuzie. Este, desigur, un caz limita care mi-a ramas, tocmai de aceea, în minte. Au existat, bineînteles, nenumarate analize percutante si interesante. I-am fost recunoscatoare, de exemplu, lui Lucian Raicu atunci cînd am avut sentimentul ca, în textul lui, ma descopar si ma înteleg eu pe mine cu adevarat. Nu exista un compliment mai mare pe care scriitorul îl poate face unui critic. Detasarea si chiar indiferenta mea fata de critica se bazeaza pe convingerea ca autorul unui text critic nu este decît tot un scriitor care se inspira din literatura, asa cum scriitorul se inspira din viata: o reprezentare de gradul doi. Vorbind despre mine, criticul vorbeste despre el însusi, iar pagina sa îl reprezinta pe el mult mai mult decît pe mine. Scriitori si critici, mergem fiecare pe cont propriu la judecata de apoi a istoriei literare.