Blandiana[V=]

Rezumarea primului mesaj :

ANA  BLANDIANA-
2]Fusesem crescuta in credinta ca orice fiinta poate fi stapanita prin cuvant, in masura in care cuvantul este semnul dorintei de comunicare si intelegere.
1]Îi plâng pe proști și proștii mă înving.

La ce mai folosesc poetii?

La ce mai folosesc astazi poetii?
O intrebare care nu se pune des in Romania, dar care a fost tema unei seri literare tinute marti, 6 martie, in centrul cultural bine-numit Kulturfabrik
din Esch-sur-Alzette, langa Luxembourg.
Seara a facut parte din lunga serie de evenimente organizate la Luxembourg de catre centrul Kulturfabrik, in colaborare cu Institutul Cultural Roman de la Bucuresti, si care se vor desfasura de-a lungul intregului an, in cadrul statutului de Capitale Culturale ale Europei pe care il detin anul acesta orasele Luxembourg si Sibiu.

"Sunt multi poeti care au astazi nostalgia acelei epoci"

Participantii, Ana Blandiana, Emil Brumaru si luxemburghezul Pierre Joris, si-au citit din poezii si au raspuns la intrebarile publicului, discutii conduse de moderatorul serii, criticul literar Alexandru Calinescu. Acesta a dat de la bun inceput intregii seri un ton ludic-erudit, punand discutiile sub semnul unei confruntari intre statutul poetului - si al poeziei - "astazi" si "atunci", acel "atunci" fiind epoca comunismului, vremea in care poetul avea un statut definit, chiar daca supravegheat si controlat de putere.
"Sunt multi poeti care au astazi nostalgia acelei epoci", a spus Alexandru Calinescu. "Intrarea in normalitate a adus cu sine pierderea prestigiului lor social". La fel a sunat si constatarea Anei Blandiana: "Libertatea cuvantului a diminuat forta cuvantului".
Desi audienta era compusa in buna parte din romani, printre ei fiind prezent chiar si ambasadorul Romaniei la Luxembourg, Vlad Alexandrescu, poetii au trebuit sa fie prezentati in mod sumar audientei locale.

"Anei Blandiana ii revine sacrul, iar Brumaru e monstrul!... "

Sarcina i-a revenit moderatorului Alexandru Calinescu: "Atat Ana Blandiana, cat si Emil Brumaru au in Romania un statut de monstru sacru. Anei Blandiana ii revine sacrul, iar Brumaru e monstrul!..."
Imaginea de poet lirico-erotic a lui Emil Brumaru a umbrit insa de indata consideratiile istorico-filosofice in legatura cu statutul poetului (cf. lamentarile de tip heideggerian "La ce mai sunt buni poetii?": "Wozu Dichter?"). Intrebarile romanilor din audienta s-au indreptat spre "ce se poate scrie?", "exista o limita in poezie?", "ce este vulgaritatea?". Pentru criticul Alexandru Calinescu "nu exista limita in poezie; orice cuvant se poate folosi". La fel, Emil Brumaru: "Important nu e cuvantul in sine si presupusul sau continut, ci intentia lui si felul in care el e inserat in fraza. Franceza are o lunga traditie a folosirii poetice a vulgaritatii lexicale, insa franceza e o limba uzata, roasa pana la tesatura. Romana, in schimb, este o limba care se creeaza pe sine in acest moment". Afirmatia lui Emil Brumaru a fost ilustrata chiar de catre cel de-al treilea poet invitat al serii, luxemburghezul Pierre Joris, atunci cand acesta a citit un poem in care insista asupra "brutalitatii limbii":
"Nu, noi nu am fost expulzati din Paradis,/ Ci ne-am batut joc de el,/ Ne-am cacat pe podelele lui//"
A aparut insa foarte repede la lectura poemului lui Joris ca nu vulgaritatea verbului folosit socheaza, ci violenta gestului, un gest de profanare cosmica dorita. Si, desigur, mai intervine aici, cum s-a vazut de-a lungul intregii seri, si problema eterna a traducerii. Cu toate ca versiunea franceza a poemelor citite de Emil Brumaru se datoreaza unui mare traducator (Alain Paruit), anumite nuante au ramas inaccesibile si zidite in limba. Cum ar putea fi, de pilda, redata nuanta bland-moldoveneasca data, intr-un poem al lui Brumaru, de desemnarea sifonierului - devenit obiect de fixatie erotica prin apelativul "dansul"?
"Apoi m-am indragostit de un bland sifonier/ De-obicei dup-amiaza, cand hainele dorm, ma duceam langa dansul/ Si mangaindu-i furnirul, duios si stingher,/ Il sarutam si simteam ca ma-nabusa plansul.// "
Se intrezareste, astfel, in poezia lui Emil Brumaru un domeniu neexplorat: nu Erotismul in general, erotismul cu majuscula - notiune cat se poate de vaga, de altfel -, ci erotismul liric moldovenesc, cel discutat domol la unele seri ale Junimii iesene, si care patrunsese atat maduva vartoasa a lui Creanga, cat si pe cea mai sumbru-poftitoare a lui Eminescu, erotismul lui "dansa".

"Pentru mase, poezia era simbolizata de sinistrul Paunescu"

Discutiile au fost lipsite de orice fel de complezenta, derulandu-se in permanenta si sub forma de infruntare. Astfel:
ANA BLANDIANA: Inainte poezia reprezenta ceva, poezia era ca o lumina alba, vizibila de departe; astazi poezia nu mai e vizibila, pentru ca nu poti vedea albul pe fond alb.
ALEXANDRU CaLINESCU (spre audienta): Ana Blandiana va prezinta o imagine prea idealizata a situatiei poeziei sub comunism. Atunci, pentru mase, poezia era simbolizata de sinistrul Paunescu, care isteriza multimile si se prefacea ca se infrunta cu cenzura.
ANA BLANDIANA: Dar mai erau si toti acei oameni care veneau la serile noastre de recitari!...
ALEXANDRU CaLINESCU: Tu nu umpleai stadioanele, draga!... (pauza) Din fericire, de altfel!...
In margine, printre cei de pe podium, discutiile in paralel erau la fel de savuroase:
EMIL BRUMARU (catre Blandiana): Iti mai amintesti cand am lansat Alianta Civica?
ANA BLANDIANA: Pai, ce era sa facem?...
Inainte de seara de la Kulturfabrik, cei trei poeti au mai efectuat o scurta aparitie la Libraria Fnac din Metz, in Franta, langa granita cu Luxembourgul. Acolo, au fost intrebati daca poetii se recunosc intre ei, daca au un simt anume prin care se identifica unul pe altul. Raspunsul lui Brumaru a fost: "Se recunosc, dar se detesta automat".

Ana Blandiana
Ana Blandiana, pe numele său real Otilia Valeria Coman, este poeta contemporană care a avut de suferit nedreptăţile regimului comunist încă din adolescenţă. Născută în judeţul Timiş la 25 martie, fiica unui licenţiat în drept şi teologie, se bucură de o educaţie aleasă, iar înclinaţia către poezie şi literatură îi este transmisă tot de tatăl său, poetul Gheorghe Coman. Doina, aşa cum o alintă cunoscuţii, îşi face debutul în viaţa literară cu poemul „Originalitate“, în revista „Tribune din Cluj“. Timp de patru ani este interzisă spre publicare, în urma unui denunţ că ar fi fiică de deţinut politic. Pierde dreptul de a merge la facultate dar revine în 1963 şi urmează Facultatea de filologie a Universităţ ii din Cluj. Prima carte ieşită de sub tipar, „Persoana întâi plural“, se bucură de critici favorabile, iar în ‘69 apare „A treia taină“. Are rubrici permanente în revista „Contemporanul“ şi „România Liberă“ şi lucrează ca redactor la „Viaţa Studenţească“ şi „Amfiteatru“. În ‘70 vede lumina tiparului „Cincizeci de poeme“ şi „Calitatea de martor“, iar în acelaşi an obţine Premiul Academiei.

Premiul „Gottfriend von Herder“ i se decernează la Viena în ‘82, iar în ‘86 este invitată la un recital de versuri în cadrul lecturilor de la „Convent Gorden“ la Londra, dar nu obţine viză. Ceea ce publică în ţară este tradus în străinătate, ca o apreciere a curajului de care a dat dovadă înfruntând ororile regimului comunist. După evenimentele din ‘89 înfiinţează împreună cu şoţul ei, poetul Romulus Ruşan, „Şcoala de vară de la Sighet“, un memorial al victimelor comunismului, şi organizează conferinţe, seminarii pe această temă. Este aleasă membră a Academiei Europene de Poezie, iar în 2001 membră fondator a Academiei Mondiale de Poezie, înfiinţată sub egida UNESCO. Ana Blandiana crede că „Scriitorul, e o voce ...a cărui tăcere e complicitate“.
http://www.atac-online.ro/magna_21/ana-blandiana_1534

Ana Blandiana si Dan C. Mihailescu, despre condamnarea comunismului ."Barzi oficiali ai ceausismului" sunt numiti Adrian Paunescu si Corneliu Vadim Tudor in raportul Tismaneanu, unde este consacrat un intreg capitol culturii sub comunism. Pe langa numele celor care au contribuit la sustinerea protocronismului (de la Ion Dodu Balan, in prezent profesor la Universitatea "Spiru Haret", la Dinu Sararu, pana nu demult director al Teatrului National din Bucuresti), in raportul Tismaneanu se vorbeste si despre celebra publicatie "Saptamana", "principala tribuna de manifestare a pseudonationalismului manipulator al perioadei ceausismului tarziu".

Scriitoarea Ana Blandiana, presedinte al Fundatiei Academia Civica, considera ca reactiile care au insotit discursul presedintelui Traian Basescu in Parlament sunt simptomatice pentru cei care "se simt amenintati in insasi existenta lor. Si ceea ce a aparut in presa dupa acest incident ma face sa cred ca toti au simtit la fel: zvarcolirea celor care se simt amenintati". Din punctul de vedere al scriitoarei, importanta practica a condamnarii comunismului ar trebui sa fie direct proportionala cu spaima acestora, care se simt amenintati. "Numai in masura in care recomandarile de la sfarsitul raportului devin din idei, fapte vom putea vorbi despre transformarea societatii romanesti". Scriitoarea crede ca, daca macar una dintre aceste recomadari ar deveni realitate, aceea prin care elevii ar trebui sa invete la scoala despre crimele comunismului, tot ar fi un pas important, pentru ca asa, prin copii, s-ar asigura "accesul parintilor la adevar".
Despre capitolul referitor la cultura din raportul Tismaneanu (Capitolul III, Societate, Economie, Cultura), Ana Blandiana subliniaza ca vorbeste nu atat in calitate de scriitor, cat in calitate de om care s-a implicat in organizarea unei sali dedicate represiunii culturii scrise la Sighet. "Tot ce exista in raport referitor la cultura este adevarat. Dar as fi vrut sa fie pus un mai mare accent pe represiune, nu doar pe pervertire". Ana Blandiana considera ca au fost atat de multi scriitori si artisti detinuti in inchisorile comuniste, incat ar fi fost necesarca in raport sa se insiste ceva mai mult asupra detinutilor. Cat despre prezenta in raport a fostilor barzi, activi inca astazi in spatiul public, Ana Blandiana crede ca, desi acestia fascineaza tocmai prin faptul ca au ramas si continua sa fie activi, "ei nu sunt nici pe departe cei mai importanti".
Criticul literar Dan C. Mihailescu spune: "Nu am citit inca raportul, dar din ce am vazut aseara, la televizor, am inteles ca lumea era suparata ca s-a exagerat rolul negativ al culturii si l-am auzit pe George Pruteanu spunand ca nu cultura a facut parte din aparatul de propaganda. Ceea ce e o aberatie. Sigur, nu oamenii de cultura, cu literatii au facut ce a facut Leonte Rautu, dar ca si literatura, cultura s-au lasat remorcate, mai cu voie, mai fara voie, in carul propagandei, asta nu se poate nega".
In ceea ce priveste numele care apar in raport, Dan C. Mihailescu spune ca ar fi evitat nominalizarea. "Intr-un document oficial, care isi propune sa faca un arc de bolta pe patru decenii, e foarte greu sa cuantifici, sa faci o scanare. O ierarhizare a vinovatiei se poate face numai in studii de specialitate. Si in partea buna, sincronista-liberalista, exista la fel de multi politruci cum au fost aici. De exemplu, recent aparutul "Jurnal" al lui George Macovescu, care a fost exact antipodul partidei Eugen Barbu - Paul Anghel-Lancranjan. Ei, bine, Macovescu a fost un politruc asa cum a fost si Paunescu. Faptul ca am avut securisti-de-bine si securisti-de-rau, securisti progresisti si securisti reactionari nu-i face mai putin securisti pe progresisti. Meciul Romaniei de 15 ani este intre pacepism si plesitism. Dar faptul ca Pacepa a plecat in America si a lucrat de partea buna a baricadei, in timp ce Plesita a ramas cu reactiunea de aici, nu mi-l face pe Pacepa mai frecventabil si mai ingurgitabil", incheie Dan C. Mihailescu.

Adevarul despre impostorii Ana Blandiana si Mircea Dinescu
În 1990, cînd a-i ataca pe asa-zisii disidenti Ana Blandiana, Andrei Plesu, Mircea Dinescu, Gabriel Liiceanu si altii trecea drept un act de sinucidere, vocea limpede si taioasa a poetei Florica Mitroi i-a acuzat de a fi fost clientii de serviciu ai regimului comunist, falsi disidenti, fara autoritatea morala pe care o presupune disidenta. Ajuns presedinte al Uniunii Scriitorilor, Mircea Dinescu si-a luat huliganic revansa, luînd-o la bataie pe incomoda poeta, în chiar anticamera biroului sau de la Uniunea Scriitorilor. Acum, cînd mai toti asa-zisii disidenti îsi dau arama pe fata ca profitori ai revolutiei si instrumente ale Securitatii comuniste, facem un act de dreptate postum, pentru poeta Florica Mitroi, retiparindu-i depozitia. Reproducem, în parte, articolul din 1990 al poetei.
Cine sînteti dumneavoastra, domnilor scriitori disidenti români?
Cazul cel mai dibaci de mimare a disidentei în umbra suferintelor Doinei Cornea îl reprezinta poeta mediocra Ana Blandiana (A.B. mimînd acum disidenta dupa ce a supt cea mai grasa tîta de la comunisti). Si-a început "opera" de poeta buna pentru muzica usoara cu o carte intitulata semnificativ (dar în stilul ei ascuns): "Persoana întîia plural" (Adica: noi, utecistii!). Are în acest volum un poem despre activitatea utecista, care se termina astfel: "Tîram tacuti pisica moarta a cetii" (Ana Blandiana are obsesia pisicii în politica - vezi motanul Arpagic - adica: totul cît mai acoperit). Nu numai ca volumul contine în titlu o grava greseala de gramatica, pentru care alta poeta ar fi fost declarata rapid... analfabeta. Dar rasfatatei regimului comunist i se iarta... scaparea, i se ignora chiar (citeste acopera). Nu numai ca pe vremea cînd traia raposatul George Ivascu, protectorul ei oficial (comunist, bineînteles), celelalte poete nu aveau pur si simplu acces la "România literara", revista care era mosia Anei Blandiana si a sotului ei legitim Romulus Rusan. Nu numai ca sotul ei legitim Romulus Rusan a publicat interviuri cu munca de partid în care descria înflacarat pîna si ce culoare aveau ochii activistului de partid cînd batea vîntul. Nu numai ca Ana Blandiana a fost atît de "cuminte" pentru regimul comunist încît a putut sa plece peste granita de cîte ori a vrut sa-si faca legaturi utile în strainatate, unde juca (verbal, iar nu scris) rolul "revoltatei"... Dar iata ca Anei Blandiana i se nazare (în apropierea caderii monstrului) si rolul de disidenta într-o lume monstruoasa în care poete exceptionale ca Angela Marinescu si Ioana Malamen, pîna la 45-47 de ani au fost arestate pur si simplu dupa granitele României socialiste. A.M. a reusit sa plece o singura data la Paris cu putin timp înainte de caderea lui Ceausescu, iar Iolanda Malamen n-a trecut niciodata granitele României. Idem sotul Iolandei Malamen - Mihai Elin -, poet român exceptional si intelectual de mare finete. Ana Blandiana, fetita cuminte, model, frumusica si care nu punea probleme tovarasilor de la CC, se întorcea din strainatate si scria fara jena impresii fugare din lumea libera. Bineînteles nu politice si nu ca sa trezeasca poporul la realitate. Si iata ca Ana Blandiana îsi începe "disidenta". Cu vreo scrisoare la "Europa Libera" în care sa-l demaste pe tiran? Nu. Remarcati ca A.B. n-a scris niciodata o scrisoare contra regimului Ceausescu si n-a dat niciodata nicaieri un interviu în acest sens. Dar cumse manifesta atunci disidenta sa? Iata cum: prin poeme deosebit de voalate, poeme care nu l-au suparat cu nimic pe tiran, dovada ca nu s-a luat niciodata nici o masura contra ei, s-avem si noi falitii nostri, nu? (citeste disidenti!). Despre aceste poeme voalate, cineva anunta ca sînt protestatare si lovesc direct în Ceausescu. De altfel, daca n-ar fi fost trîmbitate sus si tare ca poeme protestatare, nimeni n-ar fi observat nimic deosebit la aceste poeme - fiindca nu era nimic de observat. Singurul poem vag protestatar este un poem aparut într-o revista studenteasca din România despre "baietii de pe Calea Victoriei". Adica o mica "sopîrla" despre servitorii Securitatii care pazeau trotuarul la trecerea lui Ceausescu, sopîrla turnata în urechile obosite ale românilor, care la ora aceea nu mai deosebeau binele de rau, ceea ce e important si grav de micile mîrîituri ale javrelor care musca în joaca mîna care le-a hranit. Exact cum la Uniunea Scriitorilor, daca treaba nu mergea bine, eu, Florica Mitroi, care am fost clovnul tragic al Uniunii Scriitorilor din România, în loc sa-l bestelesc pe Dumitru Radu Popescu, presedintele USR, cum am facut-o de-atîtea ori, m-apucam sa-l demasc pe nea Udriste, portarul, ca nu merg treburile bine la U.S. - cam asa si cu demascarea "baietilor" respectivi din poemul Anei Blandiana. Nu numai atît: cînd a fost dat afara redactorul de la revista studenteasca pentru publicarea acestui poem, A.B. n-a protestat public, ca "o doamna disidenta" ce era, ci a tacut chitic, ba înca au fost trimisi grabnic alti batrîni protectori (Geo Bogza, Gogu Radulescu) la Nicusor Ceausescu - pentru iertaciune. Si înca un poem, tot în revista studenteasca respectiva, în care A.B. afirma ca Poporul român este un poem vegetal. Las' ca ideea e prost furata de la altul, dar nici un intelectual serios nu afirma asa ceva despre propriul popor. Dovada: Poporul Român, Puterea si Maretia sa. A urmat, în apropierea caderii monstrului, marele poem politic despre Motanul Arpagic (O vedeta de pe strada mea). Cititi, va rog, Motanul Arpagic! Este un poem pentru copii, trivial prin lipsa lui de traire poetica (mai toate poemele A.B. sînt astfel), a aparut în România cînd functiona monstruoasa cenzura ceausista si... nu contine nici un mesaj politic, nici o aluzie la Ceausescu. Poemul, lipsit de valoare artistica si de mesaj politic, trateaza despre un motan care e vedeta rasfatata a strazii si primeste scrisori de la admiratori si atunci... masinile se opresc în loc (cînd i se dau scrisorile, adica!). Acesta este mesajul politic, protestul "marginalizator". Cu ce? Dar cea mai crîncena dovada a "marginalizarii" neînfricatei "disidente" de catre regimul ceausist este aparitia în 1989 a operelor sale în colectia B.P.T. Deci, în timp ce "Europa Libera" si toti oamenii de bine se cutremurau de persecutiile îndurate de catre "disidenta" Ana Blandiana (de "marginalizarea", ridicarea dreptului la semnatura etc.), la Bucuresti aparea pe tacute în B.P.T. "interzisa" sa opera (Bucuresti, 1989). Dupa revolutie A.B. apare în FSN. Îsi da demisia imediat dupa demisia martirei Doina Cornea. Dar de ce nu a protestat A.B. din prima clipa? N-a vazut cu cine sta cot la cot? Si nici în acest moment nu protesteaza vehement, ci în stilul ei ascuns, protest moale, care nu supara pe nimeni, protest pe care lumea libera, radio, presa îl amplifica apoi ca pe Motanul Arpagic deoarece A.B. are prieteni pe care la rîndul ei i-a sustinut si scos din tara la libertate. Si chiar de-ar protesta vehement acum, cînd raul s-a produs cu acordul tacit al acestor persoane duplicitare care nu din naivitate au lasat guvernul provizoriu sa se înfiga în frunte - e tîrziu! Scriitorii respectivi (A.D.M. A.B., M.D.) nici mesaj suficient n-au si nu au avut, le-a si convenit situatia si au tacut; nu pentru popor au declansat ei slaba lor disidenta, ci pentru ei însisi, pentru a-si ridica statuie. Numai ca statuia e de carton si la prima intemperie si la primul foc se naruie. E suficient sa vrei sa vezi adevarul. O scriitoare care ar fi fost în FSN pentru popor, si nu pentru ea însasi, n-ar fi acceptat nici o secunda sa stea cot la cot cu Silviu Brucan, Ion Iliescu, Dumitru Mazilu, ar fi apelat imediat la popor, ar fi protestat imediat prin presa din lumea libera - doar prin poemul "incendiar" Motanul Arpagic si-a facut un nume de eroina-disidenta-marginalizata. De cine, cînd, cum si unde - nu se precizeaza. Deci, în umbra suferintelor Doinei Cornea va jucati de-a disidenta dupa ce ati supt cea mai grasa tîta de la comunisti, doamna Ana Blandiana!
Mircea Dinescu - actualul presedinte al USR. Pe plan valoric, ca scriitor, Mircea Dinescu îi depaseste net pe ceilalti doi (A.D.M. si A.B.), i s-a citit la "Europa Libera" interviul acordat ziarului "Libération", interviu realmente protestatar (înainte de caderea lui Ceausescu). Membru al FSN, M.D. n-a protestat cînd a vazut trioul Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan, deoarece si Mircea Dinescu se uita cu speranta catre Gorbaciov ca si Ion Iliescu. Doamna Doina Cornea a fost o martira, dar ca politiciana s-a dovedit a fi o naiva. Faptul ca a acceptat o singura clipa sa ia loc în FSN, alaturi de Ion Iliescu, Petre Roman si Silviu Brucan, o dovedeste cu prisosinta. Dar Mircea Dinescu? El nu este un naiv. Ce-a sperat? I-a convenit situatia, indicatiile rusesti de care asculta! Se stie ca M.D. este bine vazut la Moscova. De aceea este si cel mai periculos dintre cei trei, întrucît în ultima instanta este capabil de compromisuri grave. În interviul citit la "Europa Libera" înainte de caderea lui Ceausescu, Mircea Dinescu îi acorda clar credit lui Gorbaciov, cînd se stie ca rusii niciodata nu au prezentat o garantie a legii morale în politica. Deci, de acolo, din rasarit, îi vin lui M.D. indicatiile, nu? Indicatii de a lasa poporul pe mîna unor banditi si teroristi, ceausisti, stalinisti, securisti si gorbaciovisti. Acesti scriitori duplicitari au avut posibilitatea sa acapareze disidenta cu concursul unor persoane duplicitare din lumea libera! O singura întrebare înca: M.D. nu are studii superioare si întrucît nu mai functioneaza la scriitorii români de cîtiva ani buni legea derogarii de studii ca membru titular al USR, M.D., nefiind capabil sa reuseasca la o facultate (sau poate neinteresîndu-l aceasta), a facut în ultimii aproximativ doi ani scoala de partid "Stefan Gheorghiu"...
Întrebare: s-a pus din nou în vigoare legea derogarii de studii sau Mircea Dinescu functioneaza ca presedinte al U.S. României libere pe baza dezgustatoarei diplome a scolii de partid "Stefan Gheorghiu"http://www.ziarultricolorul.ro/dosarele_tricolorul.html?aid=3948

"NU MAI VREAU DECÂT SĂ SCRIU!"
Retrasă de ani buni din viaţa publică, poeta Ana Blandiana vorbeşte, într-un interviu acordat în exclusivitate pentru CLUJEANUL, despre naivitatea sa din perioada 1996-2000, despre tendinţele politicii româneşti, dar şi despre scandalul care a zguduit Uniunea Scriitorilor.
Citeşte tot articolul

Fericirea pe care am cunoscut-o în închisoare

?Pentru Nicole Valéry-Grossu, închisoarea este spaţiul unde Îl descoperă şi Îl întâlneşte pe Dumnezeu ? se întâlneşte cu Dumnezeu, ar fi poate mai exact spus ?,

într-un fel de-a dreptul miraculos, dacă la o asemenea intensitate a trăirii deosebirea dintre natural şi miracol ar mai avea vreo semnificaţie. Ceea ce singularizează această carte (este vorba de Binecuvântată fii, închisoare) în seria memoriilor de închisoare, căreia totuşi îi aparţine, este tocmai strania ei capacitate de a fi o minuţioasă, extrem de obiectivă, aproape albă relatare şi, în acelaşi timp, o vibrantă, extatică mărturisire de credinţă şi rugăciune, desprinse cu desăvârşire din contingent.?



Ana Blandiana

Şocul arestării fusese atât de tare, încât mă îndepărtase ? nici nu mai ştiu pentru câte ore ? de Acela căruia Îi predasem viaţa cu un an în urmă. Teama, gândurile grele şi poate chiar zadarnice mă separaseră, în tot acest timp, de El. Ce slabă este natura umană! Cum am putut, în loc să-L chem pe Dumnezeu şi să-I cer ajutorul, să irosesc atâtea ore în starea aceasta de prostraţie şi să mă las în voia a tot felul de cugetări nechibzuite? Căci acum, celula mea era plină de sfinţii Săi îngeri. Însă nu datorită unui strigăt, a unei chemări trăiam acest sentiment al prezenţei divine: ea venise de la sine, în chip misterios, în sprijinul meu! Încă o dată, slăbiciunea mă învinse, întunecându-mi starea de beatitudine în care mă găseam...

Uitând lumea de afară, am căzut în genunchi pentru a mă ruga: ?Iisuse, Dumnezeul meu, în puţinătatea mea sufletească Te-am părăsit, atunci când ar fi trebuit să strig către Tine din cea dintâi clipă a captivităţii mele! M-am lăsat furată de sărmanele mele simţăminte omeneşti, neglijând faptul că Tu erai lângă mine, la dispoziţia mea, pentru a mă întări, a mă consola, a-mi da curaj şi speranţă! Iartă-mi lipsurile şi credinţa mea şovăitoare! Tu ştii ceea ce-mi trebuie acum. Tu-mi cunoşti slăbiciunea şi-ai venit la mine, Doamne, ca să-mi înmiresmezi celula, sufletul, duhul cu prezenţa Ta binefăcătoare. Rămâi cu mine, iartă-mă, ţine-mă cu putere în mâinile Tale şi ajută-mă să-mi înfrâng suferinţa, fiindcă sunt nevrednică şi săracă, eu, copilul Tău!?

Nu găsesc cuvintele care să poată exprima uşurarea pe care mi-a adus-o murmurul rugăciunii mele. Mă sinţii, deodată, atât de liberă! Da, păcii şi bucuriei care mă copleşiseră li se adăuga şi senzaţia libertăţii interioare, cea pe care o resimţi când te-ai împăcat cu Dumnezeu. Cel care se oferă lui Iisus, prin convertire, păşeşte peste diferitele etape ale încercării, pe măsura trăirii sale în conformitate cu adevărata învăţătură. Momentul culminant este acela când te simţi definitiv eliberat de păcatele trecutului, atunci când trăiai după poftele lumeşti, urmând o cale trasată de tine însuţi, încrezându-te în spiritul tău infirm şi în felul de a vedea în mod denaturat această lume. Întâlnindu-L pe Iisus, deplin conştient de sărăcia şi de amăgirea unei vieţuiri vinovate, iar El devenind unica nădejde, crezând în puterea iertării dobândite prin sângele Său vărsat pe lemnul Crucii pentru izbăvirea întregii umanităţi, Îl rogi să te primească în rândul acelora pe care jertfa Sa i-a purificat şi această întâlnire cu Hristos aduce, înainte de toate, o intensă senzaţie de libertate. Insuportabila greutate a păcatelor, pe care duhul Său ne-ajută să le recunoaştem, încetează pe neaşteptate să apese pe umerii noştri umiliţi, încât putem, de aici înainte, să respirăm nestânjenit. Mărturisirea şi iertarea păcatelor ne-au făcut liberi...

Trăisem despărţită de Iisus din momentul arestării mele până în clipa când, graţie harului divin, simţii prezenţa Sa. Toate orele petrecute departe de El le vedeam irosite, pierdute, inutile. O, cum le regretam, nu numai în rugăciunea mea, ci amintindu-mi, fără încetare, de primul meu contact cu acest nou mediu reconfortant. Şi astăzi, încă, regret că n-am păşit pragul celulei mele ţinându-l pe Iisus de mână. Cu El, tot acest timp ar fi fost plin de fericire şi de stăpânire de sine. Eu ştiam totuşi, simţeam că am fost iertată, că o nouă etapă a eliberării a început în viaţa mea creştină. Chiar dacă, dăruindu-te lui Iisus, aluneci şi cazi, graţie iubirii Sale, recunoscându-ţi greşeala, chemându-L în ajutor, El îţi redă, prin iertare, aripile libertăţii mutilate pentru o vreme.

Există oare cuvinte care să exprime fericirea desăvârşitei părtăşii cu Iisus? Treceam prin momente de extaz şi murmuram: ?Doamne, cum aş putea să împărtăşesc aceasta cu alte deţinute? Nu ca să mă fălesc, dar aş fi vrut atâta să le îndrum să se arunce în braţele Aceluia care este sfânt!? Când lumina cuprinse sufletul şi inima mea devenii asemenea unui copil care primea minunate cadouri fără să le fi meritat, şi mă ruşinai de lipsurile începutului meu de viaţă captivă...



Îmi dădeam din ce în ce mai mult seama că închisoarea era o favoare pe care Dumnezeu mi-o acorda ca să mă pot reabilita, cu mine însămi şi cu El. Arestarea mea nu era, de fapt, decât o întâlnire la care Iisus mă invita pentru a mă ridica în culmea fericirii! Murdăria patului, foamea, chiar şi gândul la ai mei, rămaşi acasă, nu mai constituiau o povară.

Cum aş fi fost în stare să mai acuz pe cei care m-au arestat? Trebuia, dimpotrivă, să-i binecuvântez, fiindcă nu erau decât o unealtă în mâna lui Dumnezeu pentru a mă atrage la El şi a mă purifica. ?Nu, nu voi m-aţi arestat!?, vorbeam cu mine, gândindu-mă la poliţişti: ?Nu sunt vinovată cu nimic faţă de voi. Hristos este Cel care m-a invitat în această închisoare, ca să parcurg, împreună cu El, o bucată de drum, ca să-mi descopere ce înseamnă veritabila iertare a păcatelor şi fericirea de neşters a împăcării cu Dumnezeu. Voi nu mi-aţi făcut nici un rău şi nu-mi puteţi face nicicând. Deoarece sunt gata să sufăr trupeşte. Puteţi chiar să mă ucideţi, însă sufletul meu aparţine lui Iisus.?



Am ajuns la concluzia biblică şi anume că Domnul este de partea mea, prin îndurarea Sa şi prin dragostea Sa nemărginită, iar eu, la rândul meu, îmi luai angajamentul să nu-L mai părăsesc, căci, dacă El este locul meu de scăpare şi cetăţuia mea, se cade să-mi aleg eu însămi, în mod liber, urcuşul pe stâncă şi intrarea în cetăţuia ocrotitoare. Totul ne stă la dispoziţie, însă depinde de noi ca să profităm de ceea ce El ne oferă. Or, eu mă aflam, într-adevăr, ?sub ocrotirea Celui Prea Înalt? (Psalmul 91, 1-2). De aceea, eram hotărâtă să-I rămân credincioasă, să nu mă sprijin decât pe El, să accept binele şi răul ca pe un dar din partea Sa. Doream ca timpul pe care-l aveam de trăit de aici înainte să fie o şcoală pentru a-L cunoaşte şi a crede în El mai mult, în scopul purificării mele, prin suferinţă, de toate urmele unui trecut ruşinos...

Întinsă pe pat, nu puteam să aţipesc, deşi ştiam că a doua zi va trebui să-mi continuu ?manejul?, umblând cu paşi mari, fără oprire, de-a lungul celulei, fără să am dreptul să mă ajez, cu excepţia orelor de masă. Speram să rezist, căci sufletul îmi era liniştit în certitudinea pe care o aveam că nu mai sunt singură, ci sub ocrotirea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, o voce îmi bâzâia neîntrerupt la ureche: ?Cum socoteşti tu să capeţi ajutorul Domnului cât timp n-ai făcut altceva decât să suporţi urmările fidelităţii tale faţă de lume? Pentru ceea ce ai făcut din motive politice vei fi întrebată la anchetă. Tu nu eşti din rândul celor care au fost închişi, interogaţi, pedepsiţi pentru că au stăruit să-L mărturisească pe Hristos şi să-I vestească învăţătura... Aceştia pot să implore ajutorul lui Dumnezeu, fiindcă L-au glorificat... Dar că tu vrei să te arunci în braţele Sale... îţi trebuie o oarecare doză de obrăznicie!...?

Aceste deznădăjduitoare tentaţii îmi stăpâneau inima şi-o răneau. Eram pur şi simplu împărţită între convingerea profundă că Dumnezeu mi-a iertat totul şi un sentiment care, infiltrându-se ca un şarpe veninos, izbutea să-mi otrăvească bucuria libertăţii totale dăruite de Dumnezeu, îndeosebi după agitaţia celor două nopţi de nesomn, când reuşii să scot în evidenţă tot răul care era în mine. ?Doamne, cu toate că nu sufăr pentru cauza Ta, ajută-mă să mă comport creştineşte, deşi nu Te-am mărturisit în zilele libertăţii, timp de atâţia ani; să pot, măcar acum, să pot să Te proslăvesc, până la capăt, în puşcărie, înaintea tuturor, de la gardianul care mă supraveghează până la tovarăşele mele de nenorocire pe care le voi întâlni într-o zi, căci n-am să rămân, fără îndoială, veşnic singură într-o celulă...?



Dacă putui rezista la torturile folosite de anchetatorii Securităţii, cu perseverenţă, cu dibăcie şi, mai ales, cu o cruzime rară, aceasta se datoreşte numai şi numai rugăciunii. Mă scăldam, ca să zic aşa, în rugăciune şi în cuvintele sfinte ale Scripturii, ceea ce mi-a permis să îndur toate chinurile, fără să implic alte persoane, pe care satrapii mei nocturni le vroiau încriminate prin ?declaraţiile? mele.

Un alt lucru m-a susţinut: încredinţarea că numeroşi credincioşi români stăruiau în rugăciune pentru mine. Le simţeam gândurile pioase împreunându-se cu ale mele şi, în mare parte, graţie lor, veneau îngerii să mă îmbărbăteze. Da, toate aceste strigăte către Dumnezeu au fost ascultate: rugile măicuţei mele (am aflat acestea mai târziu, după eliberare, că ea se ruga, noaptea, ore în şir) şi cele ale unui grup de credincioase, care posteau în fiecare vineri şi se întruneau să se roage pentru mine...

Cel rău, Ispititorul, încercă în mai multe rânduri să mă îndepărteze de la calea cea dreaptă prin oboseală şi nenumărate frământări. Dar, slavă Domnului, totul a fost în van! Parcă pluteam neîncetat, dincolo de zidurile puşcăriei, ridicată de îngerii mei păzitori deasupra durerilor şi a depresiunilor trupeşti. Devenisem un punct de întrebare pentru conducerea închisorii, care se întreba, probabil, de unde provenea rezistenţa mea. Nu pot să nu mărturisesc că îngerii mei păzitori nu m-au auzit plângând, câteodată. Ba, uneori, protestam la interogatorii contra mijloacelor folosite ca să mă facă să vorbesc. Nu pot nega de a fi fost, în anumite momente, deprimată, după ce zile întregi eram supusă ?manejului? şi anchetelor sau altor ?metode?, în vederea denunţării persoanelor inocente. De câte ori nu m-am prăbuşit pe cimentul celulei, plângând în rugăciunile mele şi cerând ajutorul Celui de Sus! Şi acest ajutor indispensabil venea întotdeauna: O putere supraomenească îmi invada sufletul, permiţându-mi să continuu itinerarul pe care l-am ales de bună voie...
http://revista.memoria.ro/index.php?location=view_article&id=722

ANA BLANDIANA

O stiam din scris. Cunosteam întîmplãrile din grãdina Poetei. Admiram si scrisul ei, si modul în care mîngîia vorbele, rostindu-le cîntat, însotindu-le de sunete subterane, ca o sottovoce cuceritoare la început. Se îmbrãca întotdeauna cu flori, hainele ei pãreau confectionate din flori. Lucian Vasiliu se afla în corespondentã cu Poeta si cu sotul ei, scriitorul Romulus Rusan. Cu Ana Blandiana si R. Rusan se cunostea bine, si-am fost bucuros sã aflu aceasta, si minunatul profesor si om, academicianul Valeriu Cotea. ,,Îi cunosc de mult, domnu' Parascan, am adresa lor, telefonul, cînd îi invitati, spuneti-le si de mine cã-i astept”, a rãgelat vorbele Valeriu D. Cotea, ale cãrui priviri albastre trec prin oameni si-i cîntãresc din prima clipã.
Prima prezentã a poetei, cînd am cunoscut-o direct, a fost pe 20 octombrie 1978, cînd Iasul era cucerit de poetii participanti la Colocviul National de Poezie. „O adîncã închinare marilor scriitori ai Moldovei si dragostei pioase pe care Moldova le-o poartã” scrie poeta care participã seara, invitatã de Daniel Dimitriu, la sedinta Cenaclului Junimea, alãturi de Cezar Ivãnescu, Constanta Buzea, Nina Cassian, Ion Sofia Manolescu.
Era în anii 1987-1988. Poeziile cu motanul Arpagic, si cu poporul vegetal circulau scrise de mînã din om în om. Masina de scris nu putea fi folositã, fiindcã s-ar fi descoperit proprietarul acesteia, masinile fiind înregistrate la Militie, cu probe de scris, în fiecare an, pentru linistea sistemului multilateral dezvoltat. Se pare cã erau interzisi atunci, dar noi am îndrãznit sã-i invitãm: pe Romulus Rusan sã prelecteze despre film, pe Ana Blandiana despre Poezie si Eminescu. Luna februarie 1988. Aprobarea ni s-a dat de cãtre profesorul Pavel Florea, presedinte atunci al Comitetului judetean de culturã Iasi. A fost un eveniment care putea scãpa în orice clipã de sub controlul organizatorilor si autoritãtilor. Au fost prezenti si multi informatori, desigur, si provocatori. Pavel Florea, ca si altãdatã, în cazul poetului Ioan Alexandru, al lui Andrei Plesu, cu care ne-am si fotografiat în fata Casei Pogor, apoi Mihai Sora ori Zoe Dumitrescu-Busulenga, si al poetului Cezar Ivãnescu, si în cazul altor invitati ,,periculosi”, ne-a spus sã avem grijã. Ei, era ceva, asa, la general, un fel de ,,sper sã nu fie probleme”. Cum sã fi avut grijã? Eu n-am îndrãznit niciodatã sã sugerez unui invitat sã fie atent la ce spune, as fi stricat tot, îsi dã seama oricine. Ne fãceam fiecare cã trãim într-o oarecare libertate, dar stiam cu totii cam cît trebuie întinsã coarda, si-apoi nu mai conta nimic, se ajunsese într-un stadiu în care nu mai prea pãsa nimãnui de nimic: nimãnui e vorba de invitatii citati mai sus si de cel care scrie aici.
I-am asteptat în gara Iasi: eu si L. Vasiliu. Neinvitat, neanuntat, neavenit (pentru noi) se afla acolo si profesorul N. C. În stilu-i cunoscut, insistent, demonstrativ, a invitat-o pe Ana Blandiana la o întîlnire la Universitate cu studentii. Poeta nu stia ce sã spunã. Era invitata Muzeului Literaturii, a noastrã, a Comitetului de culturã. Nu-i plãtisem cine stie ce, dar drumul, cazarea si o diurnã simbolicã – da. Normal era sã fim întrebati noi. Interventia mea, scurtã, a lãmurit cã studentii sînt invitati si bineveniti a doua zi la Casa Pogor, la întîlnirea anuntatã, programatã, aprobatã, stiutã.
Înainte de manifestare i-am condus prin Iasi, la cîteva muzee. Au fost douã întîlniri cu publicul la Casa Pogor ale Anei Blandiana. Imaginile, întîmplãrile se suprapun cumva. Important e altceva acum. Întorsi din periplul cultural-turistic-muzeal, am gãsit la Casa Pogor o multime de neimaginat – tineri mai cu seamã. Desigur, noi anuntasem si prin afise si prin alte mijloace de atunci, mai cu seamã de la om la om, si vestile de felul acesta aveau o rãspîndire mult mai rapidã si cuprindeau sfere largi de public, dar ceea ce am gãsit a întrecut toate asteptãrile. Toate sãlile Muzeului Literaturii, si la parter si la etaj, erau ochi. Multimea nu mai putea fi stãpînitã, dirijatã, ordonatã în vreun fel. Primul om pe care l-am întîlnit, dupã ce am vãzut cît de nesupravegheat era muzeul, cu valorile lui extraordinare expuse unui oarecare pericol, a fost D. V., care stãtea în birou linistit. Sigur cã s-a supãrat cã am ridicat tonul, indignat cã nu se aflã în muzeu, eu si cu L. V. neputînd sã fim în acelasi timp si cu invitatii pe traseul urban si în expozitia muzealã. Ubicuitate, ubicuitate, dar pînã la ce nivel?! În sfîrsit, cred cã nu mi-a iertat-o, cu toate cã mie îmi pare rãu si acum, dar stiu cã aveam dreptate. Efemeritãti! Momentul memorabil era altul. Fiind ora anuntatã, am ,,fortat” intrarea si cu mare ce am ajuns în mijlocul multimii, la biroul traditional ce apartinuse lui Mihail Kogãlniceanu, unde stãteau întotdeauna invitatul si cel care-l prezenta publicului. Pe acest birou din vremea Junimii se asezau microfonul, iar lîngã: statia de amplificare si magnetofonul oficial, la vedere, singurul al institutiei noastre cred, care înregistra pentru fonoteca de aur a muzeului.
A fost singura întîlnire literarã de la Casa Pogor, singura Prelectiune de fapt, în care publicul se afla lipit de cealaltã parte a biroului, legãnîndu-se din cînd în cînd si amenintînd sã se reverse peste noi. În spatele nostru – la fel. În stînga si dreapta – de asemenea. Am rãmas, firesc, si eu si Ana Blandiana în picioare, cum se gãsea si publicul de jur-împrejur, pe scãrile care urcau în Salonul Junimii, la garderobã… Numai pe sobe si pe vitrine nu se aflau oameni. Si afarã, multimea îmbrãtisa muzeul cu interesul, curiozitatea, spaima si freamãtul nemaiîntîlnite.
26 februarie 1988. Zi memorabilã. Ce înseamnã Eminescu pentru noi a fost titlul prelectiunii. Pe 27 februarie, ora 12,30, dar tot la Casa Pogor si nu la Universitate, are loc un fel de bis, o întîlnire cu publicul iesean ce n-a putut încãpea cu o zi înainte, mai cu seamã cel studentesc. De aceastã datã, a participat la dialog si scriitorul Romulus Rusan, care a prelectat seara despre Literaturã si film, înaintea proiectãrii filmului interzis de cenzurã, Cãlãuza. Lector universitar N.C. a pus întrebãri delicate la care invitatii au rãspuns „delicat”.
Era picãtura de apã salvatoare dãruitã de Dumnezeu însetatului aflat în desert. Era paiul întins înecatului pentru a se prinde de el. Lacrima binefãcãtoare înrourînd speranta noastrã a tuturor. Nu stiu exact, dar cred cã aceasta a fost ultima iesire în public. A urmat ,,consemnarea” la domiciliu. Un vis frumos: faptul cã ni s-a aprobat, cã a acceptat Poeta, cã a fost prezentã în acel ceas la Casa Pogor. Un vis urît: anii de atunci, cu ferelile, precautiile, grijile, mocnelile, pericolele care pîndeau pe cei care mai credeau într-o salvare si iluzorie. Sigur cã am fost privilegiati, totusi, atîta timp cît puteam gîndi si împlini asa ceva. Cu toate astea, si cînd scriu acum, am un sentiment jenant cã ne puteam multumi, ne puteam bucura cã ni se dãdea încã o lungime de funie cu care eram priponiti pe pajiste, latul slãbindu-se doar atît cît era probabil comandat si supravegheat.
Dupã ’89, prinsã în rostogolirea care trebuia sã vindece de pãcatele atît de greu de dus, de suportat, uitase destule detalii, amintirile se opriserã asupra unor elemente care trimiteau la alte persoane. Ana Blandiana a fost prima invitatã de onoare la Sãrbãtoarea Poeziei, de Buna Vestire, de la Casa Pogor, idee nãscutã si pusã în luminã de muzeografii de acolo, desigur, nu l-am întrebat, dar cred cã aceasta a apartinut lui L. V., atunci director al M. L. R. Iasi. Sigur cã am fost prezent. Am condus-o iarã la Bojdeucã, unde mã asezasem încã din iunie ’89, cu aceeasi dragoste, dar ceva se alterase. Era obositã, discursul se schimbase, grija pentru frazare se diminuase. Aparatul de filmat se aseza acum pe alte obiective. Rãmãsese doar tonul cîntat, unic, individualizator, mai tragic, e drept, mai stins, fãrã poezia si nobletea de altãdatã, dar vibratia amintea, vorbea despre Poeta curajoasã si salvatoare din acei ani si de luptãtoarea donquijotescã de acum. Florile însã din vestimentatie, din priviri, din sufletul si creatia Anei Blandiana au rãmas la fel.
Era însotitã de Romulus Rusan si Emil Hurezeanu. Însemnarea Poetei din Cartea de onoare a Bojdeucii, contrasemnatã de cei doi, e o ,,paginã” care o portretizeazã corect: ,,Sã dea Dumnezeu ca aceastã zi de Buna Vestire sã devinã pentru multi (sau chiar toti) ani de acum înainte Sãrbãtoarea Poeziei. Si dacã se va întîmpla asa, atunci drumul nostru în acest epicentru al geniului românesc în aceastã zi va avea nu numai valoarea bucuriei, emotiei si recunostintei noastre, ci si momentul privilegiat al unui ritual, un punct din magica devenire a sufletului nostru colectiv. 25 martie ‘94”.
Iar la Casa Pogor, în 1992, la 31 martie, rostise si însemnase: „Nu cunosc vis mai frumos decît sã revin mereu în Iasi si nu pot sã-mi închipui revenire în Iasi fãrã a reveni la Casa Pogor, printre prieteni, printre poeti, printre frati”.
Sigur, momentul era simbolic. Toti asteaptã sau viseazã la o Vestire Bunã. Poeta însãsi devenise un simbol încã din anii ’80, precum s-a înteles si se stie. Ziua de nastere a Anei Blandiana e pe 25 martie. De Buna Vestire. Puhoiul de mizerii care s-a dirijat în primii ani dupã ’89 asupra ei nu a acoperit-o si nu a murdãrit-o, cred. Am suferit în acea vreme. Nu comunicam direct, dar alãturi de atîtea rele care veneau peste mine, era si acesta.
Vor trece toate, adevãruri, neadevãruri, calomnii, provocãri…, dar creatia Anei Blandiana îsi va ocupa ,,raftul” bine conturat, iar amintirile noastre despre clipele cînd am fost alãturi, uneori împreunã, de neuitat. Fericit cã am cunoscut-o. Si aceasta s-a întîmplat pentru cã am avut norocul sã slujesc la Muzeul Literaturii Române din Iasi.


http://convorbiri-literare.dntis.ro/PARASCANsep3.html

ANA  BLANDIANA-
2]Fusesem crescuta in credinta ca orice fiinta poate fi stapanita prin cuvant, in masura in care cuvantul este semnul dorintei de comunicare si intelegere.
1]Îi plâng pe proști și proștii mă înving.